Relațiile dintre Biserică și Stat în timpul lui Constantin Brâncoveanu

Pr. Dr. Stan Mihail Iulian

Dacă deceniile al doilea și al treilea ale secolului al XVII-lea au reprezentat o epocă de

mari frământări în istoria Tării Românești, prin intensificarea exploatării fiscale și prin
mișcările și răscoalele cu pronunțat caracter antigrecesc, deceniile patru-șase ale veacului al
XVII-lea au reprezentat o adevărată ” epocă” în istoria politică și religioasă a Țărilor Române,
cunoscută de obicei sub numele de ”epoca lui Matei Basarab și Vasile Lupu”, care este
caracterizată ca o vreme de afirmare plenară a Țărilor Române atât pe plan intern, cât și pe cel
extern, unul dintre momentele de vârf ale vieții politice din secolul al XVII-lea în spațiul
românesc,1 sfârșitul secolului XVII aparține lui Șerban Cantacuzino a cărui domnie de
aproape zece ani s-a proiectat pe fundalul unei Europe frământate de războaie și conflicte de
interese, și epocii lui Constantin Brâcoveanu.
Scoborâtorul unei însemnate și înstărite familii boierești din părțile Olteniei și care își
trăgea numele de la Mânăstirea Brâncoveni, Constantin Brâncoveanu era înrudit cu Neagoe
Basarab și cu Matei Aga din Brâncoveni. Brâncoveanu a rămas de mic copil orfan de tată și a
crescut sub îngrijirea rudelor sale dinspre mamă, în special a stolnicului Constantin
Cantacuzino, care i-a îndrumat pașii în cariera politică.
Ca tânăr boier, în anul 1681, Brâncoveanu este trimis de Ștefan Cantacuzino în diferite
misiuni diplomatice în Transilvania și la Constantinopol pentru a cere înlocuirea lui Mihai
Apafi, de a pregăti împreună cu contele Caprara, ambasadorul Austriei la Poartă, ridicarea
popoarelor din Balcani împotriva turcilor, de a interveni pe lângă ambasadorul austriac în
favoarea românilor ortodocși din Transilvania și pentru eliberarea mitropolitului Sava
Brancovici, care fusese întemnițat.2
La 29 octombrie 1688, Șerban Cantacuzino moare și boierii s-au întrunit la Mitropolie
unde se afla și patriarhul Dionisie al IV-lea al Constantinopolului, pentru alegerea unui nou

1
Academia Română, Istoria Românilor, vol V, O epocă de înnoiri în spirit European (1601-1711/1716), editura
Enciclopedică, București, 2003, p. 105;
2
N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova în sec XIV-XVII, București,
1971,p126
domn, eveniment consemnat de Cronica anonimă a domniei lui Brâncoveanu 3, de Cronica lui
radu Popescu, purtătorul de cuvânt al Cantacuzinilor, 4 dar și de logofătul Radu Greceanu. 5
Întreaga politică religioasă dusă de Constantin Brâncoveanu, ilustrează pe deplin
raportul dintre statul feudal din secolul al XVII și Biserică, dependența clerului față de
autoritatea domnească, dar și modul în care voievodul a înțeles că Biserica constituie un
puternic factor de coeziune și consolidare a statului său.
Brâncoveanu a continuat legăturile cu arhimandritul Isaia de la Sfântul Munte, care a
fost trimis de Șerban Vodă către sfârșitul anului 1697 la Moscova cu scopul de a duce
corespondența de la fostul patriarh Dionisie al Constantinopolului, de la domnul Șerban Vodă
și de la mitropolitul Teodosie al Țării Românești. La întoarcerea de la Moscova găsește
lucrurile schimbate, căci Șerban Vodă murise, iar pe tron se afla acum Brâncoveanu în slujba
căruia rămâne. Trecând prin Ardeal arhimandritul Isaia este arestat la instigațiile lui
Bălăceanu, iar când va scăpa mai târziu a fi răsplătit de Brâncoveanu.6
În decembrie 1689 când generalul imperial Heissler ocupă cetatea Târgoviștei și apoi
intră în București, Constantin Brâncoveanu lasă ca ispravnic de scaun pe Cârstea Popescu
Spătarul, cu misiunea de a asigura proviziile pentru imperiali și, împreună cu mitropolitul
Teodosie și cu episcopul Ștefan al Râmnicului, se retrage din fața imperialilor la Mânăstirea
Plătărești, ctitoria lui Matei Basarab, apoi la Rușii lui Șerban Vodă.7
De aceea, încă de la începutul domniei, Constantin Brâncoveanu ca și Matei Basarab,
s-a arătat tot atât de darnic cu Biserica spre a o câștiga de partea sa, înzestrând mânăstiri,
acordând necontenite daruri și scutiri fiscale înaltului cler și ctitorind un însemnat număr de
lăcașuri la Hurezi, Mamul, Brâncoveni, Râmnicu Sărat, București și în Transilvania. 8 În
3
Cronicari Munteni, vol II, ediție îngrijită de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen Stănescu, București,
1961, p.276.
4
Ibidem, p.476.
5
Logofătul Radu Greceanu a consemnat momentul respectiv:”Atunce clar după a răposatului Șărban Vodă
petrecere, numaidecât toată boierimea țării la mitropolie adunându-se și sfat pentru alegere făcând,așa cu toții
de la mic până la mare, pre acest Constantin Brâncoveanu vel logofăt de domnie au numit. Carele nefiind și de
față, lângă oasele lui Șărban Vodă aflându-se, și de celea ale morții ce trebuia grijiind, iar sfatul și totă
adunarea boierimei ce să afla la mitropolie au trimis pe Preda Brătășanul vel pitar i Radul Golescul de l-au
pohtit să meargă acolo. A carii chemări, măcar că pricina nu o știia, iar nici din obște a eși putea, fără cât a
merge. Și așa mergând, toți numai la un cuvânt fiind, ca să priimească stăpânirea țării l-au pohtit, pentru că nu
era altul obștei mai plăcut decât Măria sa, nu numai pentru multa vrednicie și înțelepciune ce avea ci mai
vârtos pentru multele blândețe și de bune faceri, care spre toți încă din boierie avea și toți de acestea ale sale
bune fapte încălziți era; căruia dar foarte cu greu jugul stăpânirii a lua părându-i-se, în multe feliuri s-au
apărat, îndestulat fiind de tot binele și cu fericit traiu dintru ale sale trăind.” Radu Logofăt Greceanu, Istoria
domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688-1714), studiu introductiv și ediție critică întocmite
de Aurora Ilieș, București, 1970, p.56
6
Dan Pleșia, Noi contribuții la cunoașterea legăturilor dintre Rusia și Țara Românească în veacul al XVII-lea ,
în Biserica Ortodoxă Română, an LXXXXI , nr.9-10, București, 1963, p.955-956
7
Viorel Ioniță, Constantin Pătuleanu, Constantin Brâncoveanu și relațiile sale cu Europa veacului al XVIII-lea,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova,2006, p.49
8
Academia Română, Istoria Românilor, p.250
Condica de porunci a Vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, numită Anatefterul sunt
menționate cheltuielile anuale pe care le făcea Brâncoveanu pentru ajutorarea unor locașuri de
la Muntele Athos sau din alte localități ale Orientului creștin, sume care se ridică la cifra
totală de 133833 de bani.9
Ca om de cultură, Brâncoveanu a sprijinit multiple inițiative pe plan edilitar, cultural și
religios, dar totodată a fost nevoit să recurgă la o politică fiscală foarte drastică. Dintre
obligațiile impuse cea mai impopulară a fost cea a văcăritului :”începând întâi de la noi înșine,
vitele noastre ce avem domnești, le plătim și toți boierii cei mari și mânăstirile toate și
arhiereii și toți, de la mare până la mic, nimănui măcar o vită nu se scutește.” 10 La
contribuțiile fiscale au fost incluși până și clericii, preoții și diaconii din cuprinsul mitropoliei,
care erau obligați să dea bir 7000 de unghi pe an, plătindu-i în patru rate.11
Cu toate aceste măsuri nepopulare luate la începutul domniei, epoca lui Constantin
Brâncoveanu și a celor doi mitropoliți Teodosie și Antim Ivireanu ” este epoca celei mai
fructuoase activități pe tărâm cultural și ecleziastic desfășurată la sud de Carpați și în cadrul
căreia ierarhii Bisericii și clericii cărturari, în special din lăcașurile monastice, au marcat peste
vremi prestigiul instituției ecleziastice, pe tărâmul învățământului în graiul poporului, al
tiparului, creației literare și de artă. Toate acestea se constituie în adevărate programe
culturale, stimulate de legăturile dintre cele trei principate românești cu Răsăritul ortodox și
lumea europeană, în ritmuri ce nu au scăzut nici după instaurarea regimului fanariot.”12
Relațiile dintre stat și biserică în timpul lui Constantin Brâncoveanu sunt sporesc
legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, legăturile Bisericii pe tărâmul culturii, dar și
activitatea social filantropică.
a) Legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe surori.
În timpul lui Brâncoveanu capitala Țării Românești devine principalul centru de sprijin
al ortodoxiei răsăritene din imperiul otoman. Sunt tipărite cărți în limbile greacă, arabă și
slavonă. Multe din aceste cărți vor circula în satele și orașele transilvănene sau moldovene,
contribuind la dezvoltarea unitară a limbii române.
Spre curțile domnești din București și Târgoviște au găsit sprijin și adăpost
reprezentanți de frunte ai Bisericii de Răsărit.13 Între arhiereii prezenți aici se numără Neofit al

9
Dinu C.Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a Vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, în Studii și
Materiale de Istorie Medie, vol V, 1962, p.354
10
N. Iorga, Viața și domnia lui Constantin Brâncoveanu, București, 1914,p. 134.
11
T.G.Bulat, Din preocupările gospodărești ale mitropolitului Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxă Română, an
LXXXIV, nr. 9-10, București, 1966, p.993.
12
Academia Română, Istoria Românilor, vol V, p763
13
A.Pippidi, Tradiția bizantină în țările române în secolele XVI-XVIII, București,1983, p.227
Adrianopolului, Auxentie al Sofiei, Ghenadie al Dristrei, Ioan Comnen (Ierotei mitropolit al
Sidei, apoi al Dristrei), Neofit de Sevastia, Mitrofan de Nissa și Athanasie Dabbas cel care îl
descria pe Constantin Brâncoveanu ca ”cel mai înalt protector” al credinței ortodoxe.14
Prestigiul dobândit în lumea ortodoxă de principele Brâncoveanu, de mitropoliții
Teodosie și Antim Ivireanu, a îngăduit voievodului Țării Românești să intervină pentru
stingerea unor conflicte ivite între Patriarhia de Ierusalim și cei de la Muntele Sinai. 15 Însă în
curând avea să se ivească conflictul între Brâncoveanu și Patriarhul Dositei, conflict provocat
de găzduirea lui Ioan Cariofil, fost mare logofăt al Patriarhiei Ecumenice, la București.
Conflictul s-a soldat cu replici dure și publicarea la Iași, în 1694, de către Patriarhul Dositei a
”Manualului contra lui Ioan Karyophilles”, iar în replică, în Țara Românească, în intervalul
1693-1697 nu se va publica nicio lucrare grecească și ieromonahul Antim Ivireanul, cu
încuviințarea domnului Țării Românești va tipări la Snagov, în 1697, scrierea lui Cariofil
”Manual despre câteva nedumeriri și deslegări”, în care sublinia personalitatea acestui
cărturar condamnat în 1691 de un sinod de la Constantinopol.
Și în anii următori s-au purtat discuții cu Patriarhia Ecumenică. Însuși vlădica Antim
Ivireanu se adresa Patriarhului Ecumenic Atanasie al V-lea (1709-1711) referindu-se la
conflictul său cu Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului, referitor la mânăstirile românești
închinate la Sf. Mormânt.16
Spre deosebire de episcopii bizantini, mitropoliții Țării Românești purtau vechiul titlu
de ”exarh al plaiurilor”, iar Mitropolitul Teodosie participă la hirotonirea a 15 arhierei locali
sau din zona Balcanilor și a Levantului. Mitropolitul hirotonește ierarhi și pentru Biserica din
Transilvania față de care Constantin Brâncoveanu a purtat o grijă deosebită.
Transilvania fusese grav prejudiciată după încorporarea în Imperiul Habsburgic, în
1699, datorită prozelitismului religios al autorităților de la Viena, care urmărea catolicizarea
populațiilor subjugate. Atragerea românilor transilvăneni la Unirea cu Biserica Romei a fost
privită cu mari reticențe de Brâncoveanu, Cantacuzini și ierarhi din Țara Românească și
Balcani.
Constantin Brâncoveanu a trimis la Alba Iulia pe Mihail Ștefanovici, mai mult ca
observator decât tipograf, date fiind gravele tulburări ce se produc în sânul bisericii și care vor
duce la desprinderea și trecerea unor credincioși sub jurisdicție romană. Constantin
Brâncoveanu a intervenit pe toate căile pentru a împiedica alunecarea și pentru a-l opri pe

14
N. Șerbănescu, Constantin Brâncoveanu ctitor de cultură brâncovenească, în Biserica Ortodoxă Română,
LXXXII, nr.9-10, București,1964, p.882-883
15
Academia Română, Istoria Românilor, vol V, p764
16
Ibidem, p.764
mitropolitul Atanasie Anghel de la această trădare. În 1698 l-a trimis pe Mihail Ștefanovici cu
o tiparniță lucrată foarte probabil la Snagov, tiparniță care conținea o mare parte a utilajului
folosit de Antim și care sub presiunea evenimentelor va lua drumul Bălgradului. 17 Cele două
tipărituri ale lui Mihail Ștefanovici din anul 1699 o ”Bucoavnă” și ”Chiriacodromionul” în
prefața căruia era subliniată grija pe care voievodului muntean o purta Mitropoliei Ardealului
nu au putut opri tragedia.18
Atanasie Anghel depune la 25 iunie 1701 jurământul de credință în fața cardinalului
primat Leopold Kollonich și astfel rupe legăturile cu Mitropolia Ungrovlahiei și Patriarhia de
Constantinopol. Constantin Brâncoveanu, ctitor l bisericilor din Făgăraș (1698), Sâmbăta de
Sus (1700) și Ocna Sibiului (1701) și autor a numeroase danii și ajutore în bani, odoare și
proprietăți pentru Biserica ortodoxă din Transilvania, s-a opus măsurilor de prozelitism forțat
în rândul românilor luate de Atanasie Anghel, caterisit, de altfel de Mitropolitul Teodosie, de
Patriarhul Constantinopolului Calinic al II-lea și Dositei al II-lea Nottara, patriarhul
Ierusalimului.19
În urma trădării lui Atanasie Anghel , Brâncoveanu adresează o scrisoare brașovenilor
la 7 iulie 1701 în care scria: ”Malitvelor voastre preoților de la Brașov și altor bătrâni den
Schei sănătate vă poftim; cartea ce ați trimis au venit și toate câte ne scrieți am înțeles. Cât
pentru dumnealui, piscupul de acii den Ardeal, în ce feliu s-au purtat și ce au făcut, am
cunoscut din scrisoare-vă, de care bună nădejde am avut și încredințat suntem, că Dumnezeu
unora ca acestora care ocărăsc și nu cinstesc legea întru care s-au pomenit și înaintea lui
Dumnezeu s-au făgăduit, cu degrab le va răsplăti, că de multe ori asta am văzut, că cel ce-și
lasă legea sa și poftește alta au plată de la dreptul judecător Dumnezeu, iar molitva voastră
și dumneavoastră alalți pravoslavnici, cum că nimic nu v-ați lunecat, nici n-ați umblat după
aceia, ci ați păzit curată legea cea pravoslavnică, care de la părinții și moșii voștri o aveți,
de aceasta foarte ne-au părut bine și ne-an bucurat, căci cunoaștem că ați făcut lucru cinstit
și cuvios, plăcut lui Dumnezeu și oamenilor celor înțelepți, de la care Dumnezeu rugăm să vă
întărească și să vă păzească tot în cea strămoșească pravoslavnică lege, să o puteți ținea și
păzi curată și nezmintită, căci noi vedem și de la curtea împărătească de la Beri avem știre,
că dumnealui piscupul n-au voie împărătească, ca să facă silă oamenilor, fără că numai cei
ce vor vrea de voia lor.Deci nu gândim, nici socotim, că să va tinde dumnealui mai mult den
câte-i iaste porunca și ales, că la acea besearecă suntem și noi ctitori, de vreme ce iaste
făcută de răposații Domni ai acestei țări, ce trebuie să păzească și să urmeze legea, care au
17
Gabriel Ștempel, op cit, p.103
18
Ibidem, p.103
19
Academia Română, Istoria Românilor, vol V, p.256
ținut până acumși noi iarăși cu ceia ce va fi de prea partea noastră a vă păzi și a vă ajuta cu
ceea ce se va putea, nu vom lipsi,înțeles-am că și părinții de la Făgăraș și alți creștini
pravoslavnici, iarăși asemenea nimic nu s-au lunecat cu firea, ce și-au păzit cinstea legii
sale, care și de aceasta mult ne-am bucurat, măcar că așa li s-au căzut a și face, de vreme ce
noi acea sfântă besearecă o am rădicat și o am făcut cu acea nădejde, că o închinăm
preasfinției săbornicești a răsăritului beseareci, și că va fi prin putință preoții și creștinii
locuitorii de acolo, de acea pravoslavie, să nu să lipsească și noi iar zicem, cu ceea ce ne va
fi prin putință ai (sic) căuta și ai (sic) păzi nu vom lipsi.Aceasta acum și Dumnezeu pururi să
vă fie într-ajutor.”20
b) Activitatea tipografică.
Ca om de cultură, Constantin Brâncoveanu a sprijinit tiparul și învățământul superior.
De altfel, domnia lui Brâncoveanu reprezintă apogeul activității editoriale din întreg Evul
Mediu românesc. În timpul lui, pe lângă tipografia Mitropoliei din București, înființată încă
din 1678, s-au mai înființat tipografii la Buzău (1691), Snagov (1694), Râmnic (1705),
Târgoviște (1708), tipografii care au scos de sub teascurile lor aproximativ 80 de cărți, în
limbile română, slavonă, greacă, arabă și georgiană.
Iubitor de fast și prestigiu, împreună cu Mitropolitul Antim, Brâncoveanu a adus mari
servicii culturii românești. Spirit luminat, înconjurat de o curte intelectuală receptivă la ideile
de reformă și progres , domnul a înțeles necesitatea culturii și educației religioase și morale,
pe care a inițiat-o pentru întreaga ortodoxie. Călăuzit de dorința de a contribui la ridicarea
nivelului cultural al poporului român, Brâncoveanu a urmărit mereu ”folosul de obște”. De
aceea, Radu Greceanu îl prezenta în prefața Pravoslavnicei mărturisiri din 1691, îl descria ca
”pururi privighetoriu și adevărat domn, spre folosul de obște al neamului rumănesc.”21
El a inițiat traducerea și tipărirea cărților bisericești pentru toate popoarele ortodoxiei, 22a
înființat școli și le-a subvenționat. Domnul era conștient că fără o reluare energică a operei de
educație și instrucție religioasă, biserica strămoșească nu putea rezista în fața curentelor de
reformă și contrareformă.23 Tipăriturile brâncovenești precizează în titlurile, predosloviile și
însemnările lor, rolul pe care l-a avut domnitorul în editarea lor: ”den îndemnul și cu toată
cheltuiala prea luminatului și blagocestivului domn și oblăduitoriu a toată Țara Românească

20
Dr. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor dinSchei (1700-1787) publicate cu cheltuiala
Bisericii Sfântul Nicolae din Brașov(Schei), vol I, Brașov, 1901, p.15-16. Apud. Viorel Ioniță, Constantin
Pătuleanu, op. cit., p. 71-72
21
Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche, tom I, București, 1903,p.323.
22
Octav Șchiau, Cărturari și cărți în spațiul românesc medieval, Cluj Napoca, 1978,p.220
23
Paul Cernovodeanu, Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu, Ed. Academiei, București,
1989, p. 128-129.
Ioan Constantin Basarab-Voevod”, ”den porunca și cu toată cheltuiala”, ”cu cheltuiala și cu
privegherea”, ”cu hotărârea”, sau ”cu voia” sa.24
În 1691 apare lucrarea ”Mărgăritare, adică cuvinte de multe feliuri, a celui întru
sfinți părintelui nostru Ioan arhiepiscopul Țarigradului, a lui Zlatoust și altor sfinți
părinți…” în care se făcea precizarea că ”întâi cu porunca și cu toată cheltuiala” lui
Constantin Brâncoveanu s-a tradus ” de pre limba grecească pre limba rumănească și s-au dat
în tipariu pentru cel de obște folos a tot neamul rumănesc care supt oblastiia Măriei Sale
lăcuiește, luminând în pradoslovie.”
În septembrie 1693, din dispoziția și cu toată cheltuiala domnului, Mitropolitul Antim
tipărește la București ”Evangheliarul greco-român”.25 La 6 februarie 1696, Antim tipărește la
Snagov o cărticică de 50 de pagini: ”Slujba Sfinților Constantin 26și Elena”, carte care fusese
tradusă și tipărită în românește, menită să omagieze pe domnul atât de interesat de ridicarea
culturală a țării și atât de mândru de prestigiul câștigat de Țara Românească în toată
ortodoxia.27 În anul 1697, Antim tipărea la Snagov ultima carte grecească, de fapt o broșură
de zece file, care conținea un cuvânt de laudă în cinstea lui Constantin cel Mare, alcătuit de
George Maiota și dedicat domnului, probabil cu prilejul onomasticii.28
În 1698, la Buzău”s-au tipărit cu tipicul și parimiile și sinaxariul pe limba
rumânească, den porunca și toată cheltuiala prea luminatului domn Io Constantin Basarab-
Voevovod” cele 12 Mineie, prima ediție integrală. În prefața mineiului pe Septembrie,
Mitropolitul Teodosie elogia strădaniile ctitoricești și culturale ale domnitorului.
În prefața Octoihului din 1700, vlădica Mitrofan sublinia:”tipografia, măcar că cu ajutorul
lui Dumnezeu, pren măinile mele s-au făcut, iar de la Măria Ta îi iaste însuflețirea și viața:
pentru aceia se cuvine să să zică că iaste tot a Măriei Tale.”29
Pentru nevoile lumii grecești, Antim tipărește la Snagov, în iunie 1700 o Psaltire grecească,
una din cele mai luxoase cărți tipărite de el, cu cheltuiala domnului. Tot la Snagov, în 1701 a
început imprimarea unui monumental ”Liturghier greco-arab”.30 Acum Antim face calcografie
după vechi manuscrise arabe, pe care Patriarhul Atanasie le adusese cu el, calculează
concordanța cu textul grecesc și cu ajutorul lui Ignatie Fitianu realizează una din cele mai
însemnate opere tipografice imprimate vreodată pe pământ românesc. Utilajul tipografic
24
Mircea Păcurariu, Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, II, Editura Academiei Române, București,
2009, p.189.
25
Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, Editura Paideia, București, 2002, p.44
26
Mircea Păcurariu, Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române…p.220
27
Gabriel Ștrempel, op. cit, p.87
28
Ibidem, p.96
29
Ioan Bianu, Nerva Hodoș, op. cit., p. 400
30
Gabriel Ștrempel, op. cit, p.114
lucrat de acest desăvârșit meșter va mări faima țării dunărene în Alepul Siriei, unde va ajunge
în final,31 ca danie a domnului Constantin Brâncoveanu. La Alep au apărut în anul 1706 o
Psaltire arabă și o Evanghelie arabă, iar în anii următori alte tipărituri bisericești.
Brâncoveanu a dăruit regelui gruzin Vahtang al VI-lea o tiparniță cu litere gruzine și o
echipă de tipografi, condusă de Mihail Iștvanovici, care a tipărit în anul 1709 o Evanghelie,
iar în 1710 un Liturghier, al cărui text îl încheie reproducând cele șase versuri ale lui Antim
publicate în Evanghelia apărută la Snagov la 1697.
Sprijinirea lumii ortodoxe s-a făcut prin carte și tipar, dar și prin literă trimisă la
Constantinopol.32
De la Mitropolitul Antim ne-au rămas nu numai cărțile și tipăriturile, ci și manuscrisul
intitulat ”Chipurile Vechiului și Noului Testament, atât obrazele oamenilor celor vestiți, ce se
află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie, și adunarea pre scurt a istoriilor celor ce s-
au făcut pe vremea lor…”, lucrare caligrafiată în 1709 la Târgoviște și oferită lui Constantin
Brâncoveanu ”în semn de dragoste adevărată”, cum scria Antim în titlu.33
Mitropolitul Antim și domnul Constantin Brâncoveanu au merite deosebite pe tărâm
cultural. Datorită lor, slujbele bisericești s-au românizat și poporul român a devenit primul
popor din aria de cultură bizantino-slavă care a abandonat limba slavonă și a înlocuit-o cu
limba poporului român, Antim devenind astfel creator de ”limbă liturgică” românească.34
c) Activitatea social filantropică.
Evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu a continuat politica simfoniei bizantine
promovând o strânsă legătură și o bună colaborare cu Biserica strămoșească în toate
domeniile, atât cultural, cât și în ce privește filantropia sau asistența socială, sprijinind
activitatea caritativă a acesteia.35
Om de cultură, Brâncoveanu era înconjurat de mulți medici. Se pare că la curtea
domnească exista chiar și o farmacie, cunoscut fiind faptul că în 1703, din suita care îl însoțea
la Adrianopol, făcea parte și un ”spicear”, acesta fiind primul farmacist de curte menționat în
documentele vremii.36 În jurul stolnicului Constantin Cantacuzino medicii constituiau o

31
Ștefan Ștefănescu, Istoria românilor. De la Mihai Viteazu la Constantin Brâncoveanu, Editura Universității,
București, 1996, p.125.
32
Pr. Șerbănescu Nicolae, Antim Ivireanu tipograf, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXIV,nr.8-9,
București, 1956, p.698
33
Mircea Păcurariu, op. cit., p.224
34
Ibidem, p.228.
35
Pr. Dr. Ion Vicovan, Dați-le voi să mănânce. Filantropia creștină:Istorie și spiritualitate, Editura Trinitas, Iași
, 2001, p.125.
36
Cf. Radu Ștefan Ciobanu (Vergatti), Aspecte ale evoluției medicinei și igienei la București în epoca
brâncovenească, București, p.144
adevărată academie.37 Dintre ei amintim pe medicii Iacob Pylarino, Ioan Molibdos Comnen,
Bartolomeo Ferrati, Pantaleone Calliarcos, medicul domniței Stanca, Basilius Theodorus de
Pontus Euxinus, medicul și spițerul stolnicului Constantin Cantacuzino, Zaharia sau Menas,
Stavrou Mulaini, Joseph Gaetani Vallachiensis, frații Gheorghe și Palade Damian, Antonio
Calliarchi, Petre Drugănescu, Andreea Likinis, Antonio Stratigos și mulți alții.38
În timpul lui Brâncoveanu apar primele spitale organizate fie direct de Biserică, fie de
persoane aflate în strânsă legătură cu Biserica, iar activitatea desfășurată de acestea avea o
profundă motivație creștină. Sub oblăduirea Bisericii își desfășura activitatea ansamblul de la
mânăstirea Colțea, care cuprindea edificii sfinte (capele), cantine pentru săraci, o farmacie și o
școală. Despre acest spital de la Colțea Pompei Samarian scria:” La 1715 ia ființă Spitalul
Colțea- o instituție nouă adusă din afară, care îmbracă unele din caracteristicile Orientului,
unele din ale Occidentului, păstrând însă baza comună tuturor acestor așezăminte, sistemul
religios izvorât din adâncă credință.”39
Un document din 29 martie 1709 amintește că Mitropolitul Antim numea
așezămintele spătarului Mihai Cantacuzino ”bolniță” și azil pentru străini (pentru cei fără
părinți și singuri pe lume), pentru odihna și consolarea acestora.40
Continuator al unei vechi tradiții românești, Brâncoveanu împărțea săracilor daruri și
haine în Joia Mare. La fel Mitropolitul Antim, pomenește în testamentul său de ” rânduiala
milelelor ce s-au hotărât să se facă pe an la săraci și la lipsiți din venitul casei.”41
Relațiile dintre statul medieval și biserică în epoca brâncovenească au fost și
tensionate. O figură aparte prin lipsa de conformism este Episcopul Ilarion de Râmnic,
caterisit ca ”schismatic”, în 1705.42 Urmașul lui Ilarion, Antim Ivireanu caută să separeu și
mai temeinic ”cinstea domniei” de ”cinstea lui Dumnezeu”. 43 Cauza reală a conflictului dintre
domn și mitropolit a fost de natură politică: trădarea spătarului Toma Cantacuzino care a
trecut cu un număr de oșteni de partea rușilor, pătrunzând în Brăila, fapt care i-a neliniștit pe
turci. Cronica anonimă consemnează învinuirile aduse de turci lui Brâncoveanu, ”cum că ar fi
mers Toma cu știrea lui”. În urma acetui incident, Brâncoveanu trimite la 13 ianuarie 1713,

37
N.Vătămanu, Stolnicul Constantin Cantacuzino printre cărturarii țării sale, în Viața românească,tom XIX,
nr.6, 1966, p.157
38
Cf. Radu Ștefan Ciobanu (Vergatti), op.cit.,p.145
39
Dr. Pompei Samarian, Medicina și farmacia în trecutul românesc (1382-1775), Călărași,1935, vol III, p.75,
apud Viorel Ioniță, Constantin Pătuleanu, op. cit., p. 87.
40
Viorel Ioniță, Constantin Pătuleanu, op. cit., p. 87
41
Ibidem, p.86
42
A. Pippidi, op. cit., p.107
43
Ibidem, p.108
pe Mitrofan de Nyssa, duhovnicul curții să ceară demisia Mitropolitului Antim. Mitropolitul
alcătuiește o apologie în urma căreia conflictul dintre el și domn s-a stins.
Încercarea mitropolitului Antim de a-l determina pe Constantin Brâncoveanu să adere
la alianța moldo-rusă, în timpul evenimentelor din 1711, este considerată de domn o depășire
de atribuții. De aceea, Radu Greceanu consemnează în cronica sa :”O! cât iaste fără de cale
și fără de cuviință părții cei bisericești a se amesteca în lucrurile cele politicești…vrăjmaș
împotrivnec lucru, foarte neplăcut și lui Dumnezeu și oamenilor.”44
A Pippidi consideră că era îndreptățită oarecum consolidarea autorității centrale,
dispoziția domnului de a supune Eclesia politicului, după modelul de la răsărit, unde prin
desființarea patriarhatului de la Moscova, Petru cel Mare va desconsidera norma tradițională
(sistemul bicefal bizantin). Astfel atât Brâncoveanu , cât și frații Cantemir au exercitat un
patronaj riguros asupra Bisericii, deși nu concepeau o modernizare fundamentală a statului.45
În contextul separării atribuțiilor celor două puteri trebuie înțeleasă și afirmația
Mitropolitului Antim Ivireanu care, în prezența lui Constantin Brâncoveanu, făcea distincție
între ”cununa cea împărătească” și ”mitra cea arhierească”, invocând autoritatea afirmațiilor
lui Constantin cel Mare :” pre dreptate zice marele Constantin sfinților părinți de la săborul
cel dintâi: voi în biserică, iar eu afară de biserică sunt pus de Dumnezeu episcop.”46
În ciuda tuturor vitregiilor vremii, Constantin Brâncoveanu și mitropoliții Teodosie și
Antim Ivireanu ajutați de cărturari și ierarhi de prestigiu au dat țării și bisericii strămoșești o
strălucire și un prestigiu recunoscut în întreaga Ortodoxie, au creat o epocă nouă de renaștere
culturală și artistică, cea mai strălucită din istoria culturii medievale românești, și au
întruchipat ”modele” vrednice de urmat pentru cei de astăzi.

44
Radu Greceanu, Istoria lui Brâncoveanu, București,1970, p.183.
45
A. Pippidi, op. cit., p.109
46
Antim Ivireanu, Opere.Didahii, ediție critică de Gabriel Ștempel, București, 1996, p.86.