Curs Managementul Investitiilor PDF

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Facultatea de Ştiinţe Economice
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
Coordonator de disciplină:
Conf. univ. dr. Mihai Mieilă
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
1
Suport de curs – învăţământ la distanţă
Management, Anul III, Semestrul II
2013 – 2014
UVT
MANAGEMENTUL INVESTIŢIILOR
Suport de curs – învăţământ la distanţă

2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR
 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE
= TEST DE AUTOEVALUARE
= BIBLIOGRAFIE
= TEMĂ DE REFLECŢIE
= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

SAU SECŢIUNE
= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA

WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU
www.id.valahia.ro .
3
Introducere
Cursul Managementul Investiţiilor are ca obiectiv să asigure formarea

unei viziuni unitare şi complete asupra procesului investiţional, cu privire
la studiul plasamentelor de investiţii pe domenii de activitate, la
evaluarea şi analiza variantelor tehnice şi constructive pentru edificarea
proiectelor, rolul managerului în alegerea variantei optime de proiect, în
proiectarea şi executarea obiectivelor. Fiind o disciplină atât teoretică, cât
şi aplicativă, cursul şi lucrările aplicative se axează pe metodologia de
evaluare a eficienţei investiţiilor.
 Obiectivele şi competenţele cursului

Având drept obiectiv familiarizarea studenţilor cu noţiuni specifice
managementului investiţiilor, precum: proiect, indicator de eficienţă, rată
de actualizare, momentele actualizării, metodologii de evaluare a
eficienţei. Disciplina asigură cunoştinţele şi oferă metodologia de lucru
privind:
− sistemul de indicatori utilizaţi în determinarea eficienţei
economice a investiţiilor;
− definirea şi descrierea elementelor definitorii care influenţează
eficienţa activităţii de investiţii;
− explicarea şi interpretarea corectă a complexului de cauze care
influenţează rezultatele activităţii de investiţii şi propunerea de
măsuri pentru creşterea performanţelor;
− cunoaşterea metodologiei de determinare a eficienţei
economice, a influenţei timpului şi a riscului în cadrul activităţii
de investiţii
− Elaborarea şi interpretarea complexă a indicatorilor specifici
studiilor de fezabilitate;
− Conducerea cu maximum de rezultate economice a proceselor
investiţionale în ansamblul acestora;
− Fazele şi etapele realizării proiectelor de investiţii;
− Înţelegerea modului în care deciziile de investiţii afectează
performanţele firmei.
 Structura cursului
Cursul este structurat pe Unităţi de învăţare, în număr de 12, grupate pe 6
Module, respectiv: noţiuni generale despre investiţiile de capital,
proiectele de investiţii, contractarea lucrărilor de specialitate şi a
achiziţiilor, sistemul indicatorilor statici de analiză a eficienţei
4
investiţiilor, analiza eficienţei proiectelor cu luarea în considerare a
influenţei factorului timp, metodologia BIRD de evaluare a eficienţei
proiectelor de investiţii.
Fiecare unitate de învăţare necesită un timp de studiu de două ore. În
cadrul fiecărei unităţi de învăţare se regăsesc teste de autoevaluare a
căror rezolvare este prezentată la finalul unităţii respective. Scopul
acestor teme este de a vă verifica cunoştinţele dobândite ca urmare a
parcurgerii suportului de curs.
La această disciplină sunt prevăzute două teme de control care se
regăsesc pe platforma e-learning. Transmiterea către cadrul didactic a
temelor rezolvate se face tot pe platforma e-learning. Rezultatele obţinute
(notele) sunt de asemenea încarcate pe paltforma e-learning.

Cerinţe preliminare
Pentru participarea la acest curs este necesar ca, apriori, să fi studiat
disciplinele Microeconomie, Macroeconomie, Statistică şi, eventual,
Matematici aplicate în economie.

Discipline deservite
Cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinei Managementul Investiţiilor
vă vor ajuta în parcurgerea mai facilă a disciplinelor Analiză economico-
financiară, Finanţele întreprinderii.
Durata medie de studiu individual

Dat fiind faptul că timpul alocat acestei discipline pentru studiu
individual este de 24 ore, fiecare unitate de învăţare necesită un timp de
studiu de două ore.
Evaluarea
Nota finală la această disciplină are următoarea componenţă:
- examen - 60%
- Tema de control 1 - 20%
- Tema de control 2 - 20%
5
CUPRINS - Studiu individual (S.I.)
1. Modul I. Noţiuni generale despre investiţiile de capital

Obiective / pag. 8
UI 1. Conceptul de investiţii. Structura şi clasificarea investiţiilor/
pag. 9
UI 2. Conceptul de eficienţa investiţiilor. Principiile şi criteriile de
eficienţă folosite în calculul şi analiza proiectelor de investiţii / pag. 16
2. Modul II. Proiectele de investiţii

Obiective / pag. 25
UI 3. Proiectul: delimitări conceptuale. Fazele şi etapele procesului
investiţional / pag. 26
3. Modul III. Contractarea lucrărilor de specialitate şi a achiziţiilor.

Obiective / pag. 36
UI 4. Achiziţiile: noţiune, obiective şi factori ce determină
modalităţile de derulare a acestora / pag. 37
UI 5. Tipuri şi clauze contractuale utilizate în activitatea de
investiţii / pag. 45
UI 6. Documentaţia, administrarea şi consultanţa contractelor de
lucrări /pag. 55
4. Modul IV. Sistemul indicatorilor statici de analiză a eficienţei

investiţiilor.
Obiective /pag. 64
UI 7. Sistemul indicatorilor statici de analiză a eficienţei
investiţiilor /pag. 65
5. Modul V. Analiza eficienţei proiectelor cu luarea în considerare a
influenţei factorului timp.
Obiective /pag. 74
UI 8. Cuantificarea influenţei factorului timp asupra investiţiilor în
perioada de edificare a proiectului /pag. 75
UI 9. Necesitatea folosirii actualizării în calculele de eficienţă.
abordări teoretice şi practice /pag. 86
UI 10. Relaţiile de calcul al indicatorilor actualizaţi /pag. 92
6
6. Modul VI. Metodologia BIRD de evaluare a eficienţei proiectelor
de investiţii.
UI 11. Prezentarea generală a Băncii Internaţionale Pentru
Reconstrucţie si Dezvoltare. interpretarea analizei economice şi
financiare în evaluarea unui proiect de investiţii. /pag. 109
UI 12. Indicatorii de calcul al eficienţei proiectelor de investiţii
finanţate de BIRD. Analiza de senzitivitate. /pag. 117
7
MODUL I
Noţiuni generale despre investiţiile de capital
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
Cuprins
 UI 1. Conceptul de investiţii. Structura şi clasificarea

investiţiilor
= 2 ore
 UI 2. Conceptul de eficienţa investiţiilor. Principiile şi

criteriile de eficienţă folosite în calculul şi analiza proiectelor de investiţii
= 2 ore
 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

principalele noţiuni necesare însuşirii conţinutului tematic al cursului.
 Obiective operaţionale: Însuşirea aspectelor de diferenţiere

între investiţii şi cheltuieli de producţie; însuşirea criteriilor de definire a
structurii investiţiilor; însuşirea conceptului de eficienţa investiţiilor şi a
principiilor şi criteriilor de eficienţă.
8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CONCEPTUL DE INVESTIŢII. STRUCTURA ŞI CLASIFICAREA
INVESTIŢIILOR
1.1. Modalităţi de abordare a investiţiilor. Noţiunea de investiţii poate fi

considerată atât în sens restrâns cât şi în sens larg.

Puncte de În sens restrâns, investiţiile sunt mijloace financiare destinate achiziţionării
vedere
referitoare la unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de active fixe pentru lărgirea şi
investiţii
modernizarea producţiei.
În sens larg investiţiile înglobează atât cheltuielile cu procurarea mijloacelor
de muncă, cât şi pe cele destinate achiziţionării de materii prime, materiale, plata
salariilor, precum şi pentru diverse operaţiuni bancare, adică toate resursele financiare
folosite în mod curent într-o unitate economică pentru finanţarea producţiei.
Investiţiile sunt considerate resursele angajate în speranţa realizării unor
beneficii în decursul unei lungi perioade de timp sau bani, ori alte resurse cheltuite
în speranţa că în viitor se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor înregistra alte
avantaje. În aceste definiţii se evidenţiază clar conţinutul material al investiţiei
(resurse materiale, tehnice, de forţa de muncă, financiare), scopul final – obţinerea de
profit şi caracterul dinamic, faptul că se afla sub incidenţa timpului. A investi
presupune a cumpăra bunuri de folosinţă îndelungată sau mijloace de muncă care vor
fi închiriate sau folosite direct în producţie (aşadar investiţiile sunt anterioare
procesului de producţie), ceea ce impune renunţarea la un consum imediat, cert în
favoarea unor perspective băneşti suplimentare, ce ar putea să se obţină peste un
anumit timp pe seama bunului investit. Este foarte important de notat în acest sens
aprecierea potrivit căreia investiţiile presupun renunţarea la un consum imediat şi
cert, pe care îl pot asigura veniturile şi economiile de care se dispune în prezent,
contra unei speranţe viitoare, al cărui suport este chiar bunul pentru care s-a făcut
investiţia, adică tocmai activul fix. Şi în contabilitatea firmelor sunt înregistrate ca
investiţii numai acele cheltuieli care se fac pentru obţinerea unor bunuri materiale cu
valoare mare şi durata de folosinţă îndelungată. Aşadar, investiţiile reprezintă
economiile unei persoane fizice, agent economic sau ale societăţii în totalitatea sa,
9
rezultate ca excedent de venituri peste cheltuielile de consum, care se plasează de
aceştia pentru crearea sau dezvoltarea, modernizarea activelor fixe cu scopul
obţinerii unui flux durabil de câştiguri băneşti după punerea în funcţiune.
Pentru a avea o imagine completă asupra noţiunii de investiţie, este necesar să
o studiem sub cele trei forme prin care se manifestă în practica firmelor comerciale.
1.1.1 Căi de interpretare a noţiunii de investiţii
Interpretarea contabilă, care reduce investiţia la noţiunea de imobilizări, în
sensul contabil al termenului: totalitatea bunurilor mobile şi imobile, corporale sau
necorporale, achiziţionate sau create în societate, care rămân neschimbate ca formă
fizică o perioadă lungă de timp. Bunurile în cauză sunt înregistrate în clasa a doua de
conturi de imobilizări.
Interpretarea economică, care lărgeşte forma de manifestare a investiţiilor:
totalitatea consumurilor de resurse făcute în prezent cu speranţa obţinerii în viitor a
unor efecte superioare cheltuielilor actuale.
Interpretarea financiară, consideră investiţiile totalitatea cheltuielilor de
resurse care generează venituri sau economii pe o perioadă mare de timp în viitor şi a
căror amortizare se face în mai mulţi ani.
Toate aceste interpretări date noţiunii de investiţii au în vedere investiţiile de
capital. În condiţiile specifice pieţelor de capital, şi listării întreprinderilor la bursă,
conceptul de investiţii capătă valenţe noi lărgindu-şi sfera de cuprindere. Aceasta
înseamnă că atât persoanele fizice, cât şi cele juridice îşi pot folosi economiile pentru
a cumpăra acţiuni de la societăţile comerciale cotate pe pieţele primară şi secundară a
valorilor mobiliare (Bursa de valori) sau le pot plasa în fonduri mutuale cu scopul de
a obţine un câştig în viitor. Aceste economii întrunesc şi ele toate caracteristicile
(sursa de constituire, scopul final, incidenţa factorului timp şi deci a riscului) pentru a
fi asimilate conceptului de investiţii. Deşi pot fi considerate investiţii financiare,
deoarece sunt folosite pentru cumpărarea unor instrumente financiare (acţiuni,
obligaţiuni etc.), trebuie sesizat însă că în final ele se materializează tot în active fixe.
Intrând în posesia unei acţiuni, investitorul devine, de fapt, proprietarul unei părţi din
capitalul societăţii comerciale emitente, căreia îi cedează dreptul de folosinţă primind
în schimb dividende. Prin achiziţionarea unor active financiare, întreprinzătorul
schimbă o valoare prezentă cu speranţa obţinerii unei valori mai mari în viitor.
Locul de schimb (al titlurilor de valoare) este piaţa de capital, care constituie
10
totodată un loc de ofertă şi cerere de monedă, activul financiar servind ca suport
pentru transferul de monedă. Situaţia existentă la un moment dat pe această piaţă,
permite întreprinzătorului să decidă dacă îşi va aloca fondurile economisite pentru
realizarea unui proiect de investiţii identificat sau le va plasa pe piaţa de capital.
Alegerea se face în funcţie de rentabilitatea pieţei, care serveşte investitorului ca
referinţă în decizia de a accepta sau refuza participarea la edificarea unui proiect
pentru o investiţie de capital. Altfel spus, opţiunea pentru un proiect de investiţii trece
prin piaţa de capital unde se formează preţul activelor financiare.
Aşadar prin piaţa de capital se plasează titluri financiare care sunt expresia
activelor reale existente în unităţile economice. Dată fiind evoluţia rapidă a pieţei de
capital în România, apreciem că această nouă formă de investiţie va lua o amploare
deosebită şi, în scurt timp, va deveni dominantă ca formă de investire pentru posesorii
de capital financiar.
Pe baza acestor precizări putem acum defini investiţiile ca reprezentând
totalitatea veniturilor economisite şi alocate pentru achiziţionarea sau producerea de
 active fixe, respectiv pentru creşterea patrimoniului unui agent economic,
Definiţie
materializate în imobilizări corporale (terenuri, clădiri, maşini, utilaje etc.),
imobilizări necorporale (cheltuieli pentru know-how etc.), precum şi imobilizări
financiare (titluri de valoare) în scopul obţinerii unui flux de venit net pe o perioadă
de timp cât mai mare.
Acestui scop final i se datorează comportamentul economico-investiţional al
oamenilor, care există din cele mai vechi timpuri şi care a evoluat odată cu societatea.
În prezent el este caracteristic tuturor agenţilor economici care alocă părţi importante
din profit pentru extinderea şi modernizarea capacităţilor de producţie.
1.2 Structura şi clasificarea investiţiilor
Din punctul de vedere al naturii acestora, investiţiile au următoarea
structură:
 cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate şi a celor de
fezabilitate. Nivelul acestora se stabileşte între 1-3% din valoarea de deviz a
proiectului;

Structura  cheltuieli pentru proiectarea constructivă şi tehnologică, reprezentând o cota
investiţiilor
de cca. 5% din valoarea de deviz a proiectului;
 cheltuieli pentru procurarea resurselor materiale necesare edificării
11
obiectivului;
 cheltuieli pentru materiale şi obiecte de investiţii;
 cheltuieli pentru achiziţionarea de mijloace de transport;
 cheltuieli pentru procurarea de licenţe.
Pentru clasificarea investiţiilor de capital, în literatura de specialitate se
folosesc mai multe criterii:
Clasificarea contabilă, bazată pe criteriul naturii activelor investite, distinge
trei categorii de investiţii:
  active corporale, corespunzând bunurilor fizice;
Clasificarea
investiţiilor  active necorporale sau investiţii nemateriale cum sunt brevetele, licenţele,
fondul comercial;
 participaţii de capital.
Clasificarea după acest criteriu este menţionată în bilanţul contabil al
societăţilor comerciale.
Clasificarea face şi pe baza criteriului destinaţiei finale a proiectelor. Din
acest punct de vedere se disting investiţiile de înlocuire, de modernizare, de
expansiune, de inovare, strategice.
Investiţiile destinate înlocuirii servesc pentru înnoirea utilajelor şi
instalaţiilor de producţie uzate, având ca obiectiv menţinerea nivelului capacităţii de
producţie a societăţii. Investiţii de înlocuire sau reutilare sunt şi acelea făcute pentru
utilajele care din cauza unor defecţiuni de proiectare sau a unei exploatări
necorespunzătoare se deteriorează iremediabil şi trebuie înlocuite. Acest caz este
specific societăţilor care se reprofilează pe domenii de activităţi ce le vor asigura o
competitivitate ridicată în raport cu situaţia prezentă. În literatura de specialitate
acestea mai poartă şi denumirea de investiţii defensive.
Investiţiile de modernizare contribuie la raţionalizarea şi creşterea
randamentului instalaţiilor de producţie şi sunt dependente de evoluţia progresului
tehnic în domeniu. Au ca scop, în special, reducerea costurilor de producţie pe seama
diminuării forţei de muncă în primul rând. Din punctul de vedere al eficienţei,
investiţiile pentru modernizare sunt net superioare celor de înlocuire şi expansiune.
Deciziile luate de agenţii economici pentru aceste prime două categorii de investiţii
sunt foarte frecvente, întrucât ele răspund cel mai bine cerinţelor curente în
conjunctura actuală, prezintă un risc redus şi pot fi uşor fundamentate economic,
12
deoarece atât cheltuielile de realizare, cât şi economiile la costurile de exploatare ori
sporurile de producţie generate se pot cuantifica cu precizie.
Investiţiile de expansiune urmăresc creşterea nivelului capacităţii de
producţie a societăţii comerciale ca urmare a unei conjuncturi favorabile şi de
perspectivă pe pieţele de desfacere. Se realizează cu prioritate în sectoarele dinamice
ale economiei naţionale şi acolo unde oferta este sub nivelul cererii. Se urmăreşte, de
asemenea, lărgirea sortimentului de produse, atragerea de noi resurse naturale şi forţă
de muncă în circuitul economic. Deoarece se află sub incidenţa unui risc ridicat
trebuie să se acorde o atenţie mare fundamentării oportunităţii şi eficienţei financiare.
Investiţiile în inovaţii sunt destinate dezvoltării noilor activităţi, lansării
produselor, creării de noi pieţe de desfacere. Sunt condiţionate de progresul tehnic şi
cheltuielile impuse de activitatea de cercetare-dezvoltare şi prezintă, de asemenea, un
risc foarte mare.
Investiţii strategice au ca scop fie reducerea riscului de fabrică, rezultat din
progresul tehnic şi concurenţă (defensive), fie menţinerea sau câştigarea unui loc mai
bun între producătorii de acelaşi profil (ofensive).
Investiţiile ofensive, în general, sunt apanajul agenţilor economici puternici,
care doresc să rămână în avangarda progresului tehnic şi să beneficieze primii de
noile pieţe de desfacere. Această categorie de investiţii sunt orientate spre proiecte de
cercetare tehnologică, studii de previziune, programe de software, integrarea pe
orizontală şi pe verticală prin achiziţionarea unor societăţi de aprovizionare-
desfacere, asocierea cu societăţi din alte sectoare economice corespunzător strategiei
adoptată de firmă.
După sursele de constituire, investiţiile se împart în nete şi brute. Investiţiile
nete se constituie din economiile făcute la veniturile obţinute, iar cele brute sunt
constituite din cele nete şi amortizarea activelor fixe.
Investiţiile cu caracter social, sunt destinate ameliorării condiţiilor de
muncă şi de viaţă ale salariaţilor. Se concretizează atât în măsuri de protecţie şi igienă
a muncii, cât şi în obiective prestatoare de servicii pentru salariaţi, cum sunt cantinele
restaurant, magazine alimentare, grădiniţe, cluburi etc. Tot în această categorie pot fi
introduse şi investiţiile de interes public, ca de exemplu cele pentru activităţi de
educaţie sau de reducere a poluării. Rentabilitatea acestor investiţii se poate stabili
mai greu deoarece se regăseşte în efectele propagate.
13
După structura tehnică, investiţiile se împart în:
 investiţii pentru lucrări de construcţii-montaj (C+M);
 investiţii pentru utilaje şi instalaţii de lucru;
 investiţii pentru lucrări geologice;
 alte cheltuieli de investiţii.
Criteriul nu are o utilitate deosebită, deşi investiţiile sunt astfel structurate în
devizul general al oricărui proiect de dezvoltare. Utilitatea clasificării investiţiilor
după acest criteriu apare doar în analiza eficienţei economice, deoarece un proiect de
dezvoltare este cu atât mai eficient, cu cât ponderea investiţiilor alocate pentru utilaje
şi instalaţii de lucru, în investiţia totală, este mai mare.
În condiţiile turbulenţelor economice periodice, un criteriu foarte adecvat
pentru clasificarea investiţiilor este gradul de risc la care se expune întreprinzătorul,
după care investiţiile se clasifică astfel:
 investiţii cu risc minim, în care se pot include proiectele de importanţă
naţională cu garanţii guvernamentale, cum sunt cele pentru lucrări hidroameliorative,
centralele hidroelectrice şi nuclear-electrice etc.;
 investiţii cu risc redus, în care pot fi incluse proiectele de înlocuire a utilajelor
şi instalaţiilor de lucru uzate fizic, moral din unităţile economice existente, proiectele
de modernizare a societăţilor comerciale etc., întrucât ele nu presupun modificarea
tehnologiilor de fabricaţie;
 investiţii cu risc ridicat, în care se includ proiectele de dezvoltare a societăţilor
existente, de asimilare a produselor noi, deoarece implică lărgirea pieţelor, noi surse
de aprovizionare, suplimentarea capitalului permanent etc.;
 investiţii cu risc foarte ridicat, în care se includ proiectele destinate cercetării-
dezvoltării, la care rezultatele preconizate sunt, de regulă, incerte şi investiţiile
strategice, în special cele pentru înfiinţarea unor filiale în străinătate sau fuzionarea
cu o altă societate comercială. Riscul foarte ridicat este determinat atât de extinderea
zonei geografice sau introducerii într-un alt sector de activitate, cât şi de condiţiile în
care se pot obţine creditele pentru finanţare.
În literatura de specialitate se mai folosesc şi alte criterii de clasificare a
investiţiilor: legătura cu obiectivul proiectat (directe, colaterale, conexe), sursa de
finanţare (proprii şi atrase), forma de proprietate (privată, de stat, mixtă), modul de
execuţie (regie, antrepriză) etc. Apreciem că aceste criterii prezintă interes doar în
14
legătură cu modul de finanţare. Clasificarea investiţiilor în conexe şi colaterale, de
exemplu, este inoportună dacă avem în vedere scopul urmărit de investitor (profitul),
deoarece investiţiile colaterale, care se materializează în lucrări ce asigură utilităţile
obiectivului de bază (căi de acces, alimentarea cu apă, cu gaze naturale etc.), au
caracter de cheltuieli de capital când sunt făcute din surse bugetare (de unde interesul
investitorilor pentru parcurile industriale) sau intră în investiţia directă dacă sunt
aferente numai obiectivului de bază (racordurile de apă, de gaze, calea de acces până
la drumul naţional etc.).
În ceea ce priveşte investiţiile conexe, acestea prezintă interes numai la nivel
macroeconomic pentru a stabili efortul total cerut de dezvoltarea şi funcţionarea
capacităţilor de producţie dintr-o ramură economică, dar la constituirea acestora nu
participă în nici o formă investitorul direct.
Situaţia este cu totul alta în cazul investiţiilor din agricultură unde criteriul de
clasificare după legătura cu obiectivul proiectat este fundamental pentru calculul
eficienţei. Corespunzător acestui criteriu investiţiile din agricultură se clasifică în trei
categorii: directe, conexe, comune.
15
CONCEPTUL DE EFICIENŢA INVESTIŢIILOR. PRINCIPIILE ŞI
CRITERIILE DE EFICIENŢĂ FOLOSITE ÎN CALCULUL ŞI ANALIZA
PROIECTELOR DE INVESTIŢII
2.1. Conceptul de eficienţa investiţiilor

Eficienţa este o noţiune complexă, care exprimă raporturile ce se stabilesc
între resursele consumate pentru desfăşurarea unei activităţi şi efectele rezultate.
Eficienţa reprezintă criteriul fundamental de apreciere a oricărei activităţi umane,
fiind determinată de caracterul limitat al resurselor şi existenţa a mai multor
variante prin care se poate realiza o acţiune.
Analiza variantelor de investiţii presupune, în esenţă, compararea eforturilor
(Ef) făcute pentru obţinerea activelor fixe cu efectele (Eff) ce se vor realiza în
procesul utilizării acestora, după relaţia:
E ff
Ei =
Ef
Pornind de la etimologia latină a termenilor eficienţă (din efficere = a

efectua) şi eficacitate (din efficas-efficacis = care are efecte dorite), în limbajul
comun există o tendinţă de confuzie între cele două noţiuni. Dacă în ceea ce priveşte
eficacitatea lucrurile sunt evidente, sensul economic al eficienţei s-a îmbogăţit faţă
de moştenirea latină, însemnând nu doar a face, ci adăugând la aspectul de acţiune
pe cel de raţiune sau de raţionalitate. Aceasta înseamnă că fiecare agent economic şi
societatea în ansamblu caută să aloce resursele pe anumite direcţii care conferă un
grad de certitudine cât mai însemnat în ceea ce priveşte şansele recuperării acestor
resurse şi obţinerii unor avantaje. Realizarea acestui deziderat necesită
comensurarea, pe de o parte a resurselor consumate şi, pe de altă parte, a avantajelor
emanate; această comensurare vizează realizarea de calcule specifice, care să
evidenţieze, de o manieră preponderent cantitativă, caracteristicile diferitelor
variante de proiect astfel încât, pe baza criteriului adoptat, să se poată alege varianta
care generează efectul util cel mai însemnat. Eficienţa economică presupune, deci,
obţinerea efectelor utile dorite în condiţiile cheltuirii raţionale a resurselor de orice
16
natură, folosind în acest scop modele ştiinţifice de conducere şi organizare a
activităţilor desfăşurate.
În activitatea de producţie, materializarea eficienţei se face prin creşterea
productivităţii muncii şi a calităţii produselor, reducerea consumurilor unitare, a
cheltuielilor de transport, creşterea rentabilităţii etc. şi se poate exprima atât prin
formele specifice acesteia (eficienţa cercetării, eficienţa tehnică, eficienţa muncii
etc.), cât şi prin agregarea lor sub forma eficienţei economice, dat fiind că în final
toate celelalte forme se materializează în rezultate economice.
În activitatea de investiţii eficienţa economică poate fi definită ca o
categorie complexă care exprimă raporturile de cauzalitate ce se stabilesc între
 volumul şi structura resurselor investiţionale consumate pentru realizarea unui
Definiţie
proiect şi volumul şi calitatea efectelor utile obţinute, echivalate ca natură şi timp,
implicate de această activitate. Pornind de la această definiţie, eficienţa se poate
determina pe baza relaţiilor:
E ffi
Ei = → maxim, în sensul maximizării efectului util pe unitatea de
E fi
resursă consumată;
fie
E ffi
Ei = → minim, în sensul minimizării consumului de resurse pe unitatea
E fi
de efect util generat,

unde:
Ei – eficienţa economică a variantei i;
Effi – efectele preconizate pentru varianta i;
Efi - efortul investiţional al variantei i;
i - numărul de variante prin care se poate realiza proiectul.
Din relaţia de mai sus rezultă că pentru a determina corect nivelul
eficienţei unei variante de investiţii este necesar să stabilim cu precizie componenţa
celor două elemente ale raportului.
a) Eforturile investiţionale înglobează toate cheltuielile de muncă socială
necesară pentru realizarea obiectivului de investiţii, precum şi contravaloarea
pierderilor de efecte economice care se înregistrează prin scoaterea unor terenuri din
17
circuitul agricol şi prin imobilizarea fondurilor de investiţii pe perioada executării
obiectivului. În mod concret în structura efortului investiţional It intră:
 It=Id+Icol+Eim+Y+NFR+TV+D
Componentele
eforturilor de
investiţii
Investiţiile directe (Id) sunt calculate cu ajutorul devizelor pe articole de
calculaţie, devizelor pe categorii de lucrări şi înregistrate apoi în devizul general al
proiectului tehnic la capitolele I-IV şi cuprind investiţiile pentru realizarea propriu-
zisă a obiectivului:
 cheltuieli pentru studii şi cercetări de teren;
 cheltuieli pentru elaborarea studiului de fezabilitate;
 cheltuieli pentru proiectare şi elaborarea detaliilor de execuţie;
 cheltuieli pentru procurarea de obiecte de instalaţii şi utilaje pentru
realizarea proiectului;
 cheltuieli necesare executării lucrărilor de construcţii-montaj pe şantier.
Investiţii colaterale (Icol), reprezintă acea parte a investiţiei totale care se
alocă pentru asigurarea utilităţilor necesare bunei funcţionări a viitorului obiectiv.
Caracteristica fundamentală a acestei categorii de investiţii constă în faptul că sunt
legate teritorial de noul obiectiv, sunt deci realizate în legătură cu obiectivul, iar o
parte dintre acestea pot fi legate direct de procesul tehnologic folosit în producţie.
Corespunzător acestei dependenţe, investiţiile colaterale se pot clasifica în
productive, cele care condiţionează desfăşurarea procesului de producţie ( racordul
la conducta de gaze, de apă, o centrală termică când acestea sunt folosite ca resurse
în procesul de producţie, un nod de cale ferată care serveşte pentru aprovizionare-
desfacere etc.) şi neproductive, când sunt alocate pentru active care condiţionează în
mod indirect desfăşurarea producţiei (o cantină restaurant, o grădiniţă pentru copii
salariaţilor etc.).
Efectul imobilizării (Eim), reprezintă pierderea de venit net pe care agentul
economic o înregistrează ca urmare a imobilizării fondurilor de investiţii pe perioada
edificării proiectului. Aceste pierderi sunt incluse în efortul total şi recuperate odată
cu investiţia. Valoarea lor se poate calcula cu relaţia următoare:
Eim = M ⋅ e
18
în care:
d
M = ∑ Ih( d − h +1) ,
h =1
unde:
M – mărimea medie anuală a imobilizărilor;
d – durata de execuţie a obiectivului;
e – coeficientul de eficienţă a investiţiilor (exprimă cât venit net se obţine
anual de la un leu investiţie);
h – anul de referinţă (h = 1, 2, ..., d).
Valoarea terenurilor(Y) scoase definitiv sau temporar din circuitul agricol
prin ocuparea acestora.
Pentru determinarea valorii terenurilor se stabileşte mai întâi suprafaţa
agricolă ocupată definitiv, la care apoi se aplică preţul de vânzare pe metrul pătrat
corespunzător zonei sau, după caz, se calculează pierderea de venit net agricol, la
care se adaugă cheltuielile pentru redarea terenului în circuitul agricol după
desfiinţarea obiectivului, în cazul când acesta are o durată de viaţă limitată.
Determinarea pierderilor de venit agricol se poate face cu ajutorul
relaţiilor:
 De 
Y = S ∑ VN h (1 + i ) h  (1)
 h=1 
Y = VNAha (1 + i )
(1 + i) − 1
De
⋅S (2)
i
Y – pierderea de venit net agricol;

VNAha – venitul net agricol anual la hectar;
S – suprafaţa (ha) scoasă din circuitul agricol;
i – ritmul anual de creştere a venitului net agricol la ha;
D - durata de timp, în ani, pentru care este scos terenul din circuitul
agricol.
Relaţia (2) se foloseşte atunci când ritmul anual de creştere a venitului net
agricol la hectar i rămâne constant pe durata imobilizării terenului.
19
Valoarea pierderilor de venituri la terenurile scoase temporar din circuitul
agricol se stabileşte pe baza chiriei plătite pentru aceste terenuri pe durata executării
lucrărilor, la care se adaugă eventualele pierderi de producţie agricolă, dacă au fost
distruse culturi prin deschiderea şantierului. De asemenea, se pot aplica cele două
relaţii prezentate mai înainte.
Taxe vamale (TV), intră în structura efortului investiţional atunci când se
fac importuri pentru construirea obiectivului.
Dobânzi (D), apar în cazul în care beneficiarul contractează credite pentru
efectuarea investiţiei.
Ultimele două elemente ale efortului total nu apar, de obicei, în mod distinct
în deviz, ci sunt incluse în investiţia directă.
b) Efectele investiţionale, cuprind rezultatele financiare, economice şi sociale
prevăzute a se obţine prin realizarea obiectivului şi funcţionarea sa. Efectele se
 manifestă în primul rând ca o consecinţă a eforturilor investiţionale, care sunt factori

Tipuri de efecte purtători de efecte economice şi sociale, de care va profita beneficiarul investiţiei şi
ale investiţiilor
societatea în perioada de funcţionare a obiectivului.
O clasificare a efectelor unui proiect de investiţii după natura acestora
evidenţiază mai multe categorii, incluzând alături de efectele economice şi efectele
sociale concretizate în crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă, de protecţia şi igiena muncii, creşterea gradului de asistenţă socială,
creşterea ofertei de bunuri pe piaţă etc., efecte politice care constau în intensificarea
participării ţării la circuitul mondial de valori, creşterea independenţei economice şi
politice a ţării etc., efecte ecologice care vizează conservarea mediului prin
diminuarea poluării, degradării solului, a infestării apelor ş.a.
Unele efecte investiţionale nu sunt cuantificabile valoric şi de aceea este
necesar să se ţină seama de ele în etapa de analiză pentru alegerea variantei optime
şi luarea deciziei de investiţie.
2.2 Principiile şi criteriile de eficienţă folosite în calculul şi analiza

proiectelor de investiţii
În activitatea de investiţii, calculul şi analiza eficienţei proiectelor se
întemeiază pe următoarele principii:
20
a) Principiul pluralităţii variantelor de proiect pentru edificarea
obiectivului de investiţii. Cerinţele acestui principiu impun ca proiectantul să fi
elaborat în mai multe variante de soluţii care să se diferenţieze prin modalităţile
tehnice şi constructive de realizare a obiectivului, nivelul consumului de resurse,
productivitatea muncii previzionată etc.;
b) Principiul comparabilităţii variantelor de proiect. Acest principiu
 presupune ca variantele realizate în vederea luării deciziei pentru un proiect, să nu
Principiile
eficienţei difere cel puţin la următoarele elemente: profilul, volumul şi structura sortimentelor
economice şi
financiare
de produse, durata de funcţionare. Corespunzător principiului este necesar să se
asigure o compatibilitate, ca sferă de cuprindere, între eforturi şi efecte, pe fiecare
variantă, şi între variante. Astfel, în calculul indicatorilor se vor lua în considerare
numai eforturile consumate pentru realizarea efectelor analizate şi, respectiv, numai
efectele care sunt rezultatul efortului analizat . Pentru a le aduce în stare de
comparabilitate, variantele vor fi supuse unor reproiectări sau vor fi recalculaţi
indicatorii ţinând seama de influenţa diferiţilor factori. Nerespectarea acestui
principiu, în special la proiectele de modernizare-dezvoltare, generează decizii
greşite;
c) Principiul optimalităţii soluţiilor de proiect derivă din esenţa
conducerii eficiente şi presupune ca atunci când o variantă diferă de alta prin nivelul
superior al valorii efortului investiţional, să se asigure în mod corespunzător un spor
de efecte, care să justifice cheltuielile suplimentare făcute;
d) Principiul evaluării complexe a fiecărei variante de proiect pe baza
analizei financiare şi a celei economice. Pentru realizarea acestui principiu sunt
necesare informaţii tehnico-economice, sociale, de legislaţie pe fiecare variantă, la
nivelul obiectivului şi pe elementele structurale ale acestuia.
e) Principiul creşterii productivităţii muncii individuale şi sociale.
Investiţiile au prin excelenţă un caracter novator şi de aceea trebuie să realizeze
întotdeauna o economie de timp, ca rezultat al materializării în producţie a
progresului tehnico-ştiinţific. Este de neconceput ca un obiectiv industrial, de
exemplu, construit în prezent să realizeze un randament egal, şi cu atât mai mult
inferior, unuia similar construit cu mai mulţi ani în urmă.
Criteriile folosite în calculul şi analiza eficienţei investiţiilor

21
Luarea deciziei pe baza indicatorilor de calcul al eficienţei impune existenţa
unor criterii de analiză a indicatorilor calculaţi în fiecare variantă de proiect. În
practica procesului decizional, pentru aprecierea proiectelor de investiţii se folosesc
două criterii majore: pe de o parte, criteriul minimum de eforturi şi, pe de altă parte,
criteriul maxim de efecte.
a) criteriul minimum de eforturi este impus de insuficienţa resurselor
investiţionale pe fondul creşterii cerinţelor de dezvoltare-modernizare sau de
 rentabilizare a activelor fixe
Criteriile
eficienţei b) criteriul maxim de efecte, prin care se urmăreşte maximizarea
economice şi
financiare
rezultatelor financiare, materiale şi de muncă, răspunde principiului optimalităţii
atunci când există o creştere a cererii pentru bunuri materiale şi servicii.
În afara acestor două criterii, care au o exprimare absolută, se mai folosesc
criterii relative, rezultate din raporturile ce se pot stabili între efecte şi eforturi, cum
sunt: maxim de efecte suplimentare obţinute la o unitate de efort suplimentar, minim
de eforturi investiţionale alocate pentru o unitate de efort suplimentar etc.
Criteriile stabilite trebuie să fie formulate simplu, să poată fi exprimate printr-
o relaţie matematică de unul sau mai mulţi indicatori. La nivelul agenţilor economici
se folosesc criterii cum sunt: minim de cheltuieli totale actualizate, maxim de flux de
numerar, maxim de încasări actualizate la un leu cheltuieli actualizate etc. La nivel
macroeconomic se folosesc criterii cum sunt maxim de spor de PIB la investiţia totală
făcută în economie într-o perioadă de timp, minim de investiţii totale necesare unui
spor de PIB etc.
Optimul şi eficienţa proiectelor de investiţii

În activitatea de investiţii există întotdeauna mai multe variante pentru
realizarea unui proiect de investiţii, acestea diferenţiindu-se prin nivelul parametrilor
tehnico-economici ce le caracterizează. În majoritatea cazurilor, una dintre variante
 realizează nivelul cel mai bun al parametrilor stabiliţi de beneficiar. Aceasta este
Raportul dintre
optim şi eficient varianta cea mai eficientă şi asigură optimizarea proiectului. Optimul este aşadar,
pragul superior al eficientului. Rezultă că între eficienţă şi optim este o relaţie de la
parte la întreg, cu alte cuvinte orice variantă optimă este şi eficientă, dar nu orice
variantă eficientă este optimă.
Aflându-se sub incidenţa progresului, optimul economic se modifică în mod
22
continuu, are un caracter relativ, dat de caracterul inerent temporar.
23
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii.
1. Ioniţă, I., Blidaru, Gh., Mieilă, M., Fundamentele investiţiilor – teorie şi
practică, Editura Macarie, 2003.
2. Românu, I., Vasilescu, I., (coordonatori), Managementul investiţiilor,
Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi care sunt, în opinia dvs., principalele elemente prin care se poate
cuantifica efortul investiţional
24
1. Unul dintre următoarele elemente nu face parte din cheltuielile de
investiţii:
a. cheltuieli pentru cumpărarea de utilaje de producţie
b. cheltuieli pentru cumpărarea de materii prime necesare producţiei
c. cheltuieli pentru cumpărarea de terenuri.
2. Eficienţa economică exprimă:

a. raportul dintre efecte şi eforturi
b. raportul dintre nevoi şi resurse
c. veniturile obţinute de investitor.
3. Raportul dintre optim şi eficient este:

a. optimul este parte a eficienţei
b. eficienţa este parte a optimului
c. sunt noţiuni identice.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. b.
2. a.
3. b.
25
MODUL II
PROIECTELE DE INVESTIŢII
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
 UI 3. Proiectul: delimitări conceptuale. Particularităţi

specifice proiectelor de investiţii. Fazele şi etapele procesului investiţional
= 2 ore

terminologia şi caracteristicile proiectelor de investiţii.
 Obiective operaţionale: Însuşirea distincţiilor existente între

activitatea de exploatare şi cea specifică proiectelor; însuşirea distincţiilor
între proiecte şi programe; însuşirea caracteristicilor specifice fazelor şi
etapelor procesului investiţional.
26
PROIECTUL: DELIMITĂRI CONCEPTUALE. FAZELE ŞI ETAPELE
PROCESULUI INVESTIŢIONAL
În activitatea organizaţiilor există două tipuri de activităţi, din punct de vedere

managerial şi financiar:
activităţi operaţionale, cu un pronunţat caracter repetitiv, rutinier, aflate
 
Distincţia între preponderent sub influenţa factorilor interni (din interiorul organizaţiei), în a căror
tipurile de
activităţi în cadrul desfăşurare se urmăreşte preponderent optimizarea raportului dintre structura
organizaţiei
organizaţională internă şi mediul extern, considerat ca modalitate de obţinere a
creşterii randamentului de ansamblu al firmei;
 activităţi antreprenoriale, fundamental nerepetitive, supuse preponderent
influenţei unor factori externi (din afara firmei), ceea ce determină dificultăţi în
stăpânirea riscurilor induse de acţiunea acestor factori.
Aceste două tipuri de activităţi, deşi oarecum în contradicţie, se pot întâlni în
mod concomitent în practica firmelor, sensul acestora, fiind de translaţie a proiectelor
finalizate în câmpul operaţional: un program software (în firmele specializate,
activitatea se desfăşoară sub formă de proiect), care după realizare, va fi livrat
clientului pentru uz curent, sau după lansarea unui produs, ori montajul şi punerea în
funcţiune a unei instalaţii, după care se trece la exploatarea în flux continuu.
Existenţa concomitentă a celor două tipuri de activităţi în activitatea firmei,
creează dificultăţi manageriale, întrucât apare problema deloc simplă a concurenţei
acestor tipuri de activităţi pentru accesul la resurse, de unde necesitatea găsirii
modalităţilor de armonizare între universul rutinier al managementului operaţional,
bazat pe tehnici clasice de analiză şi decizie, cu universul ambiguu, vag al gestiunii
antreprenoriale, bazat pe capacitatea de sinteză, intuiţie şi flexibilitate în gândire şi
acţiune.
În definirea clar conturată şi delimitată a proiectului, este necesară luarea în
considerare a caracteristicilor specifice acestuia:
  obiectivul specificat de o manieră precisă şi coerentă;
Caracteristicile
proiectului
 scopul dat de o nevoie/cerere manifestă sau potenţială;
 durata limitată, având specificate momentul de începere momentul
finalizare, pe parcursul căreia sunt mobilizate resurse şi competenţe diverse;
 este evaluabil pe baza unei metodologii specifice, prin utilizarea criteriilor
27
de costuri şi/sau de rentabilitate;
 este strict localizabil din punct de vedere geografic şi temporal;
 are asociată propria structură management (conducătorul de proiect
împreună cu echipa sa) parţial sau total autonomă de activitatea generală a agentului
declanşator.
Orice proiect se caracterizează prin trei categorii de obiective:
 de performanţă care ţin de respectarea normelor tehnice de execuţie şi
funcţionare, ce determină, în cazul proiectelor „industriale” nivelul tehnic al
produselor viitoare, exprimat prin fiabilitate, mentenabilitate, proprietăţi
 organoleptice etc., sau o anumită capacitate de a răspunde la nevoia socială;
Obiectivele
proiectului  de timp – exprimate prin termenele de implementare; acestea reprezintă in set
de restricţii importante, dată fiind rigoarea cu care trebuie respectate;
 de eficienţă – exprimând, de o manieră financiară, necesitatea şi fezabilitatea
proiectului pentru agentul declanşator şi reprezentând o reflectare a modului de
respectare a celorlalte două categorii de obiective.
Între aceste trei categorii de obiective există anumite raporturi de forţe ce se
pot modifica de la o etapă a alta, pe parcursul ciclului de viaţa a proiectului. Astfel,
în de identificare a ideii de proiect obiectivele tehnice de performanţă sunt mai
importante decât celelalte două obiective, iar costul mai important decât durata. În
fazele de preinvestiţionale: formularea, evaluarea şi decizia, se poate aprecia o
importanţă egală pentru cele trei categorii de obiective. Proiectul trebuie conceput
astfel încât să satisfacă cerinţele beneficiarului din toate punctele de vedere. In faza
de implementare, durata este cea care primează, urmată de calităţile tehnice de
execuţie, în urma bugetelor de costuri. Evaluările periodice ale stadiului de execuţie,
arată de regulă abateri care solicită costuri suplimentare, iar modalitatea de corectare
cea mai simplă este aceea de reevaluare a bugetelor iniţiale de costuri. Există o
abundenţă de încercări în literatura de specialitate de a contura o definiţie cât mai
pertinentă a conceptului de proiect. Încercările din literatura engleză au ca numitor
comun accentul pus pe acţiune, mijloace şi metode de atingere a scopurilor; în cazul
celei franceze, se insistă pe aspectul intenţional de alegere şi definire a obiectivului
urmărit.
Astfel, de o manieră generică, proiectul se poate defini ca un demers specific
care permite o structurare metodică şi progresivă a unei realităţi viitoare. După
28
această definiţie, la organizarea de tip „proiect” se pretează două categorii de
activităţi:
a) Activităţi cu un pronunţat caracter nerepetitiv demarate pentru
obiective strict determinate, care mobilizează pe o perioadă mai mare de timp resurse
 şi energii specifice, ceea ce presupune o pregătire, o coordonare şi o urmărire
Tipuri de activităţi
desfăşurate în specifică. În acest cadru se înscriu proiectele din activitatea de cercetare ştiinţifică şi
organizarea de tip
„proiect” dezvoltare tehnologică, gama foarte diversă de proiecte de investiţii, proiectele
specifice de marketing etc. Tot în această categorie putem include şi acele activităţi
tip proiect desfăşurate în cadrul unor programe de ajutorare şi asistenţă declanşate de
unele organisme internaţionale (FAO, UNICEF, Banca Mondială etc.), sau naţionale
cum ar fi organizaţiile nonguvernamentale.
b) Proiecte declanşate în cadrul activităţii curente a întreprinderilor –
cele mai reprezentative exemple sunt activităţile unităţilor cu producţie de unicate:
construcţia de nave, de căi rutiere, poduri, viaducte, realizarea de programe software
etc. Caracteristica activităţi de producţie acestor firme constă în mobilizarea tuturor
resurselor, pe o perioada mai lungă de timp, pentru realizarea unui proiect de
producţie specific. Este o problemă de management şi mai complexă, dacă pe acelaşi
interval de timp, coexistă mai multe proiecte aflate în stadii diferite de execuţie.
O categorie aparte o formează firmele create pe proiecte specifice (de ex.
firma Eurotunel care a realizat tunelul pe sub Marea Mânecii, întreprinderea Metrou
pentru construcţia metroului bucureştean etc.) şi care se ocupă numai cu
administrarea proiectului respectiv.
Pornind de la aşa-numita Roza vânturilor proiectelor (fig. 2.1), ce poate fi
utilizată ca punct de pornire în procesul de aprofundare a analizei proiectelor, pe axa
opoziţiei individual-colectiv, ierarhizate pe cinci nivele:
a) proiecte individuale, în cadrul cărora se regăsesc obiective
personalizate, existenţiale sau circumstanţiale, ale persoanei, fiind centrate de obicei
 în jurul căutărilor şi legate de aspiraţiilor specifice vârstei: pentru tineri – se referă la
Ierarhizarea
proiectelor orientare profesională şi integrarea socială, pentru adulţi – au cel mai adesea în
vedere aspecte ce ţin de profesie, pentru vârsta a treia – proiecte legate de pensionare.
Aceste proiecte poartă denumirea de individuale întrucât se referă la individ, deşi
există o multitudine de factori şi de actori angrenaţi în realizarea propriu-zisă.
29
Proiecte tehnice
Proiecte Proiecte
centrate pe centrate pe
creativitate inovare
individuală tehnică
Proiecte Proiecte
individuale colective
Proiecte de Proiecte
motivaţie şi orientate spre
intenţionalitae participare şi
(căutare de schimbare
sens) socială
Proiecte existenţiale
Fig. 2.1 Roza vânturilor proiectelor
b) Prin proiectele de intenţii se are în vedere materializarea unor

obiective de natură tehnică în condiţiile unui sistem de restricţii de efort financiar, de
timp, cu respectarea specificaţiilor tehnice. Astfel de proiecte se regăsesc în
activitatea de cercetare, de construcţii, de arhitectură, de realizare de maşini ori
echipamente de mare complexitate
c) Proiectele de acţiune sunt grupate către realizarea mijloacelor necesare
pentru conducerea proceselor de acţiune sau interacţiune ca: proiecte de amenajare,
de sănătate, educaţionale etc. Date fiind ciclurile lungi de viată ce le sunt specifice,
mai poartă şi denumirea de proiecte interminabile, deşi în mod obligatoriu ele
respectă aceleaşi caracteristici de durată enunţate mai sus.
d) Prin proiectele organizaţionale, se caută armonizarea strategiei cu
spiritul şi cultura întreprinderii (instituţiei).
e) Proiectele de societate sunt reglementate prin valori de referinţă
specifice comunităţii sau societăţii generale, referindu-se la proiecte urbane,
educaţionale, politice etc.
Ultimele două categorii de proiectele din cele mai-sus enumerate sunt de mare
amploare colectivă, şi nu presupun inovare tehnică, în mod uzual. În general
proiectele nu presupun în mod imediat inovaţie tehnică, mai degrabă principiul
fundamental de lucru este dat de folosirea unei tehnici vechi într-o manieră dată de
restricţiile existente. Cu alte cuvinte, proiectul presupune, mai degrabă, inovare
managerială, comercială, organizaţională, financiară, cu întreaga panoplie specifică
de tehnici de evaluare şi analiză. Gradul de inovare specific unui proiect nu este
30
absolută întrucât în perioada de până finalizarea sa se pot schimba persoanele
implicate cu rol de decizie, tehnicile sau/şi reglementările.
Fazele şi etapele procesului investiţional
Procesul investiţional este obiectul de studiu al disciplinei Managementul

investiţiilor şi cuprinde studiul repartizării investiţiilor pe domenii de activităţi şi
categorii de obiective în funcţie de cerinţele pieţei, evaluarea şi analiza variantelor
tehnologice şi constructive posibile pentru edificarea proiectului, alegerea variantei
optime prin determinarea eficienţei financiare şi economice, precum şi proiectarea şi
executarea obiectivului. De asemenea, cursul analizează căile şi metodele de creştere
a eficienţei investiţiilor, elaborând mecanismele de folosire a pârghiilor economice în
vederea fundamentării deciziilor pentru atingerea scopului la nivelul, calitatea şi
termenul stabilite.
Totalitatea activităţilor utile din societate, efectuate pentru expansiunea,
modernizarea, reutilarea şi restructurarea activelor fixe reprezintă procesul
investiţional. În cadrul procesului sunt alocate resursele (I), care trec prin faza de
investiţii neterminate (IN), pentru ca în final să capete forma de active fixe (AF):
I→IN→AF
Structura procesului investiţional este prezentată în figura 4.1 şi cuprinde trei

faze, care se subdivid în mai multe etape reprezentând principalele activităţi impuse
de elaborarea şi realizarea unui proiect de investiţii.
a) Faza preinvestiţională cuprinde activităţile ce se desfăşoară în cadrul
 procesului, începând cu identificarea proiectelor cu rentabilitate mare şi terminând cu
Fazele
procesului luarea deciziei de investiţie. Este de notat faptul că doar o mică parte dintre proiectele
investiţional
identificate ajung să treacă prin toate etapele procesului, până la realizare şi
funcţionare. În această fază de concepţie şi cercetare în care se caută şi se analizează
posibilităţile de a investi, se definesc obiectivele proiectului şi căile de materializare a
acestora, se fac calcule şi analize preliminare, se elaborează variante de realizare a
proiectului, dintre care se va alege varianta optimă.
Identificarea domeniilor de activităţi în care se poate plasa eficient investiţia
este o etapă fundamentală pentru asigurarea valorificării superioare a investiţiilor. În
31
ţările dezvoltate, identificarea acestor domenii este o acţiune a mediilor de afaceri
publice şi private. Organismele guvernamentale, departamentale, au obligaţia să-şi
elaboreze programe de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Aceste programe pot
furniza informaţii detaliate pe baza cărora să fie orientate investiţiile spre sectoarele
prioritare, cu eficienţă şi viabilitate ridicate. Asemenea situaţii pot fi întâlnite în
Japonia, Franţa şi alte ţări care au organisme de planificare orientativă în economie.
În ţările cu un mecanism de piaţă foarte liberal, ministerele publică frecvent axele şi
domeniile prioritare pentru dezvoltarea naţională, ori reprezintă oportunităţi date de
conjuncturi viitoare ale pieţelor, în care se pot face investiţii şi pentru care se pot
prevede anumite măsuri stimulative.
1. Identificarea domeniilor de activităţi în care se poate plasa în mod eficient

investiţia
Faza preinvestiţională
2. Selectarea preliminară a variantelor propuse şi elaborarea studiilor de

prefezabilitate
3. Elaborarea studiului de fezabilitate pentru varianta aleasă
4. Aprobarea studiului de fezabilitate în Consiliul de Administraţie şi luarea

deciziei de investiţie
5. Obţinerea avizelor necesare de la organele acreditate

Faza investiţională
6. Proiectarea obiectivului
7. Negocieri şi contractări (cu producătorii de utilaje, organizaţiile de

construcţii etc.)
8. Deschiderea şantierului şi executarea lucrărilor de investiţii
9. Efectuarea probelor tehnologice şi punere în exploatare a obiectivului

exploatare
Faza de
10. Perioada de realizare a parametrilor proiectaţi
Fig. 4.1 Procesul investiţional.
32
Studiul special de oportunitate poate fi definit ca instrument prin care o idee
 sau ofertă de proiect pot fi transformate într-o propunere pentru o investiţie de mare
Studiul special
de oportunitate
valoare, care să declanşeze interesul investitorilor. Tocmai de aceea studiul trebuie
să conţină informaţii fundamentale pentru caracterizarea proiectului, astfel ca
investitorul să poată aprecia dacă oferta este atrăgătoare şi se poate trece la etapa
următoare în elaborarea proiectului.
Aşadar studiile de oportunitate sunt un instrument prin care se oferă
investitorilor informaţii, propuneri cu privire la domeniile în care îşi pot plasa eficient
capitalul, inclusiv caracteristicile de bază ale proiectelor de investiţii.
În cazul în care investitorul îşi manifestă interesul pentru un proiect, este
necesar să se elaboreze un studiu de prefezabilitate.
Studiul de prefezabilitate este instrumentul prin care ofertele de proiect
 analizate în studiul de oportunitate sunt detaliate inclusiv prin calcule economice.
Studiul de
prefezabilitate Existenţa acestei trepte între studiul de oportunitate şi cel de fezabilitate se impune
atunci când informaţiile oferite de primul sunt insuficiente ca volum şi nivel de
fundamentare. În această etapă are loc definirea variantelor de proiect, urmată de
selectarea celei optime şi planificarea acesteia sub diferite aspecte cum fi amploarea,
localizarea, detaliile tehnice, pieţele şi demersurile instituţionale. Astfel, pentru un
proiect din domeniul industriei alimentare, pregătirea presupune definirea şi
calculaţia de cost a procedeelor tehnice şi a dotărilor necesare pentru prelucrarea
materiilor prime avute în vedere (legume-fructe, lapte, carne etc.), evaluarea pieţei şi
a veniturilor potenţiale, ca şi examinarea considerentelor importante de mediu şi
instituţionale.
Principalele informaţii pe care trebuie să le ofere un studiu de prefezabilitate
sunt:
 dacă oferta de investiţii este în mod cert eficientă, astfel ca decizia de
investiţii să se poată lua imediat fără a mai fi necesare alte studii;
 dacă concluziile rezultate pe baza informaţiilor culese justifică o analiză
detailată printr-un studiu de fezabilitate;
 dacă anumite aspecte ale proiectului de investiţii, care sunt esenţiale pentru
fezabilitatea sa, ar trebui aprofundate prin studii funcţionale sau studii suport, cum ar
fi studiile de marketing, încercări de laborator, experienţe în staţii pilot etc.;
 dacă se poate hotărî în această fază că ideea de proiect nu este atrăgătoare,
33

deci se impune renunţarea la aceasta şi întreruperea cercetării.
Structura studiului de prefezabilitate este obligatoriu aceeaşi cu cea a
studiului de fezabilitate.
Studiul de fezabilitate, este documentul care asigură informaţii fundamentate
pentru luarea deciziei de investiţii. În cadrul studiului sunt definite şi analizate
elementele esenţiale ale fabricării produsului avut în vedere şi diversele procedee de
producţie utilizate. Pentru declanşarea elaborării studiului de fezabilitate trebuie ca în
prealabil să fie stabilite dimensionarea şi amplasarea optimă a obiectivului, mai
multe variante tehnologice, de materii prime, de costuri de investiţii şi de producţie.
Calculele economice şi analiza eficienţei trebuie să evidenţieze clar dacă proiectul
este viabil, eficient ori, dimpotrivă, neeficient, astfel încât să se poată lua decizia de
admitere sau respingere a proiectului. Studiul de fezabilitate este, aşadar, documentul
care permite să se ajungă la o decizie de investiţie.
b) Faza investiţională, în care debutează negocierile şi contractările, se încheie
contracte cu furnizorii de utilaje şi instalaţii de producţie, conform tehnologiilor de
fabricaţie stabilite în studiul de fezabilitate, cu proiectantul pentru executarea
desenelor şi a celorlalte piese de proiectare.
Pentru realizarea unei eficienţe ridicate este important ca activităţile din
această fază, şi în special executarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii, să fie
modelate, urmărindu-se obţinerea unui minim de efort investiţional. Dacă analizăm
conţinutul activităţilor de construcţii şi instalaţii constatăm că etapa de execuţie a
lucrărilor pe şantier se caracterizează printr-un consum mare de resurse materiale,
financiare şi umane, care sunt imobilizate pe perioada cât are loc construcţia
obiectivului. Ca urmare trebuie acţionat pentru reducerea duratei de execuţie şi o
eşalonare a investiţiilor care să genereze un minimum de imobilizări.
Faza investiţională se încheie cu efectuarea probelor tehnologice şi dare în
funcţiune a obiectivului.
c) Faza de exploatare cuprinde perioada de timp dintre momentul punerii în
funcţiune a obiectivului şi cel al atingerii parametrilor proiectaţi, când procesul
investiţional este încheiat. În continuare responsabilitatea pentru buna funcţionare a
obiectivului revine beneficiarului.
34
1. Precizaţi care sunt, în opinia dvs., principalele elemente care definesc prgramele
35
1. Unul dintre următoarele elemente nu face parte dintre obiectivele
proiectelor:
a. de timp
b. de cheltuieli
c. de eficienţă.
2. Proiectele se pot evalua pe baza:

a. raportului dintre efecte şi eforturi
b. cheltuielilor
c. metodologiei specifice.
3. Proiectele de dezvoltare au ca obiectiv principal:

a. dezvoltarea întreprinderilor vizând creşterea standardelor de viaţă
b. dezvoltarea capacităţilor manageriale
c. dezvoltarea generală a societăţii.
1. b.
2. c.
3. a.
36
MODUL III
CONTRACTAREA LUCRĂRILOR DE
SPECIALITATE ŞI A ACHIZIŢIILOR
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
 UI 4. Achiziţiile: noţiune, obiective şi factori ce determină

modalităţile de derulare a acestora
= 2 ore
 UI 5. Tipuri şi clauze contractuale utilizate în activitatea de

investiţii
= 2 ore
 UI 6. Documentaţia, administrarea şi consultanţa contractelor

de lucrări
= 2 ore
 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe esenţiale în

domeniul contractelor pentru activitatea de investiţii.
 Obiective operaţionale: Însuşirea modalităţilor de execuţie a

investiţiilor; deprinderea de abilităţi în corecta utilizare a clauzelor
contractuale conform uzanţelor internaţionale acceptate.
37
ACHIZIŢIILE: NOŢIUNE, OBIECTIVE ŞI FACTORI CE DETERMINĂ
MODALITĂŢILE DE DERULARE A ACESTORA
1.1. Definirea noţiunii de achiziţii. Achiziţiile reprezintă o parte importantă

în economia şi managementul procesului de execuţie, determinând entităţile
(persoane şi firme) care vor îndeplini efectiv o mare parte din volumul de muncă şi
condiţiile de realizare. În trecut, termenul de achiziţii se referea la bunuri sau
echipamente. Actualmente, sub puternica influenţă americană (din engl.:
procurement), inclusiv în peisajul economic autohton, sfera de cuprindere a
 termenului s-a lărgit, incluzând procesul de obţinere de bunuri, lucrări sau servicii de
Definiţie
la terţi, în scopul realizării obiectivelor proiectului; se referă practic, de la
cumpărarea de piese mărunte (şuruburi, piuliţe etc.), până la furnizarea unui
echipament important din dotarea tehnologică; la rândul lor, lucrările pot acoperi tot
ce înseamnă dezvoltare civilă sau a infrastructurii, cum ar fi clădiri, drumuri sau
dotări. Serviciile înseamnă, de obicei, asigurarea serviciilor de consultanţă care pot
include, de exemplu, până la servicii de evidenţă contabilă sau de inspecţie. Strategia
şi practica achiziţiilor influenţează natura relaţiei dintre proiectul de investiţii şi
mediul său, prin faptul că determină responsabilităţile diferitelor părţi implicate şi
măsura raporturilor directe ale beneficiarului proiectului cu mediul respectiv (spre
exemplu, pentru asigurarea aprovizionării cu materiale sau asumarea responsabilităţii
pentru achiziţionarea şi utilizarea tehnologiei).
Modul cum se execută un proiect depinde de structura organizaţională
internă, de puterea economică şi de relaţiile sale cu mediul, existând trei opţiuni
majore:
a) Execuţia în regie proprie. Este varianta recomandată în cazul unei opţiuni
 strategice concurenţiale de integrare, bazată pe efectul economiilor de scară, specifică
Modalităţi de
execuţie a perioadelor de expansiune economică. Pe plan mondial, această politică, cunoscută şi
lucrărilor aferente
proiectului sub sintagma bigger is better, a fost specifică anilor ’60 – ’70, ca şi în perioada
premergătoare turbulenţelor financiare (induse de fenomenul creditelor subprime)
care au debutat în Statele Unite în anul 2007, porneşte de la premisa că dimensiunea
întreprinderii este cheia reuşitei. În aceste perioade procesul de integrare capătă
amploare deosebită sub cele trei forme ale sale: integrare geografică, integrare pe
38
verticală (pe flux – de la materie primă la produs finit) şi integrare pe orizontală (prin
diversificarea portofoliului de activităţi în domenii mai mult sau mai puţin înrudite).
De exemplu, în Franţa, firma Matra, al cărei portofoliu strategic de activităţi s-a
conturat în anii ’70, acoperă şi azi domenii dintre cele mai diverse ca: aeronautică,
electronică industrială, armament, automobile, comunicaţii etc.
Creşterea complexităţii proceselor, solicitând cunoştinţe (fr.: savoir faire /engl.: know
how) şi experienţă specifice care, împreună cu creşterea vitezei de reacţie a
rezultatelor cercetării ştiinţifice, au făcut ca filosofia bigger is better să se perimeze,
fiind înlocuită astăzi din ce în ce mai mult de filosofia leger et reactiv. Azi, ca şi în
ultimele două decenii ale secolului trecut se constată că, menţinerea stării de
excelenţa devine tot mai scumpă, chiar şi numai pentru activitatea profesională de
bază. Menţinerea standardului în mai multe sectoare devine tot mai dificilă, chiar şi
pentru marile întreprinderi. Economiile de scară, efect al integrării, sunt anulate de
capacitatea de reacţie tot mai scăzută a marilor conglomerate. Varianta derulării
proiectului în regie proprie este de obicei folosită de obicei în cazul activităţilor ce nu
pot fi măsurate în avans sau care trebuie coordonate cu alte activităţi în curs (cum ar
fi întreţinerea), pentru lucrări ce necesită o înaltă specializare, ori în firma care
organizează lucrările să se dorească o dezvoltare a capacităţilor interne; această din
urmă variantă se recomandă, în opinia noastră, doar în situaţiile în care este vorba de
lucrări de dezvoltare-modernizare sau restructurare şi există suficientă expertiză în
domeniul vizat. Altfel, execuţia cu forţe prezintă, o serie de ameninţări: definirea
imprecisă a cerinţelor lucrării, dificultăţi de realizare cu personalul existent,
necesitatea contractării de lucrări cu firme specializate şi depăşirea bugetelor; iar între
cele specifice sectorului public, se pot adăuga: interferenţele politice, personalul
excesiv şi lipsa de disciplină financiară.
Tendinţa actuală este de a se evita această modalitate de execuţie, dacă există
posibilitatea contractării. În acest subcapitol se examinează tocmai procesul de
achiziţionare prin contract. Filosofia actuală, leger et reactiv se traduce în practică
prin procedee de externalizare (delocalizare) care în esenţa înseamnă a executa cu /
prin parteneri. Sunt două moduri de aplicare a externalizării.
b) Sistemul mixt de execuţie a proiectelor este o formă de parteneriat sau de
39
cooperare specifică strategiilor de alianţă. Teoria curbei de experienţă 1 demonstrează
că, adevărata performanţă se poate atinge doar în activitatea profesională de bază,
unde se poate acumula experienţă astfel încât să conducă la sporirea volumului de
producţie. Este cunoscut faptul că după perioade de expansiune se ajunge la stări de
criză când întreprinderile îşi restrâng portofoliul de activităţi la aşa-numitele core
business şi sunt în situaţia de a-şi dezvolta legăturile cu parteneri de afaceri. Logica
spune că unei strategii de expansiune îi va urma deci o strategie de alianţă,
caracterizată prin coabitarea între cooperare şi concurenţă între parteneri.
c) Antrepriza se bazează pe relaţia clasică client-furnizor. Corespunde unei
concepţii strategice tip plasă, când firma intră într-un sistem de relaţii de parteneriat
reglementate prin contracte de concesiune, mandat, franciză.
Fiecare tip de achiziţionare are foarte multe trăsături caracteristice, dar toate
se bazează pe anumite principii comune. Pe parcursul subcapitolului se va face
referinţă, pe de o parte la beneficiarul proiectului (care poate fi o agenţie, în cazul
proiectelor publice sau investitorul, pentru cele private), având ca reprezentant pe
managerul proiectului, iar pe de altă parte la antreprenor, ca fiind acea parte care
furnizează bunuri, efectuează lucrări de construcţie sau execută servicii.
1.1. Obiective şi opţiuni în domeniul achiziţiilor
Obiectivul principal al achiziţiilor, atât în domeniul public cât şi în cel privat,
 este obţinerea de bunuri sau de lucrări, în mod optim luând în considerare restricţiile
de calitate, preţ şi program. De asemenea, beneficiarul sau entitatea de management
a proiectului trebuie să obţină toate informaţiile necesare şi relevante în privinţa
istoricului lucrărilor şi a capacităţii tehnice, umane şi financiare a antreprenorului,
pentru a se minimiza probabilitatea dificultăţilor de orice fel în relaţia cu acesta:
informaţii despre situaţia financiară şi eventualele probleme, incidente anterioare de
reziliere a contractelor, modul de îndeplinire a obligaţiilor de servicii post-execuţie.
Apariţia de conflicte este, aproape invariabil şi inevitabil, extrem de costisitoare. O
soluţie, în cazul în care nu s-a colaborat în acest sens cu antreprenorul respectiv, este
apelarea la serviciile agenţiilor specializate care culeg şi oferă astfel de informaţii.
Dacă proiectul de investiţii este finanţat de o entitate publică, pe lângă
obiectivele de mai sus, intervin şi alte dificultăţi. Apartenenţa la sectorului public
1
I. Ciobanu, Management strategic, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
40
obligă la justificări suplimentare în cheltuirea fondurilor, ori investiţiile se referă la
anumite obiective social-culturale, care au modalităţi specifice de evaluare a
eficienţei. Dacă este vorba despre proiecte cu finanţare nerambursabilă, îndeplinirea
acestor obiective multiple face ca aprovizionarea din domeniul public să fie un proces
complex şi adesea îndelungat.
În cazul în care execuţia lucrărilor se face pe bază de contract, pot fi
identificate trei condiţii ce ţin de caracteristicile pieţei:
a) Pe o piaţă a cumpărătorului există o concurenţă importantă pentru
 executarea lucrării şi în care investitorul (titularul) poate determina condiţiile
Caracteristicile generale în care se va desfăşura activitatea (acestea vor fi, desigur, modificate într-o
pieţei
oarecare măsură pe parcursul negocierii contractului). Cea mai cunoscută metodă de
aprovizionare, aplicată în cazul proiectelor de investiţii de mari dimensiuni, este
licitaţia internaţională de oferte – LIO (engl.: Internaţional Competitive Bidding –
ICB). Această metodă este indicată inclusiv de către Comisia Europeană în cazul
proiectelor la care participă şi este menită să asigure condiţii de transparenţă şi
echitate pentru câştigarea contractului. Caracteristicile licitaţiei internaţionale de
oferte sunt notificarea licitaţiei către toţi ofertanţii potenţiali, folosirea unor standarde
şi specificaţii neutre, şi utilizarea unor criterii precise pentru selecţie. Licitaţia
internaţională de oferte este preferată pentru că, fiind concurenţială, promovează
economia şi pentru că presupune responsabilităţi clare, împiedicând astfel corupţia şi
favoritismele.
Licitaţia locală de oferte – LLO (engl.: Local Competitive Bidding – LCB)
este o variantă a LIO, folosită în cazul contractelor mai mici, în special în cazul
celor care implică lucrări sau bunuri cu un volum mare de manoperă sau la
proiectele dispersate în timp sau în spaţiu. Asemenea tipuri de contracte nu sunt de
natură să atragă interesul şi concurenţa internaţională. Licitaţia locală de oferte mai
poate fi folosită în scopul promovării industriei autohtone acceptată chiar şi în anumite
cazuri în care finanţarea proiectului se face (parţial sau total) din fonduri nerambursabile.
Licitaţia presupune, însă, o situaţie concurenţială care nu este posibilă
întotdeauna; concurenţa poate să nu fie necesară în cazul comenzilor mici, al celor
repetate, la lucrările de extindere, în condiţii de mare urgenţă sau când trebuie asigurate
condiţii speciale de securitate. Uneori, concurenţa poate fi imposibilă, ca în cazul
lucrărilor sau al bunurilor brevetate, cu componente de înalt nivel tehnologic.
41
b) A doua situaţie poate apărea în cazul în care nu este necesară concurenţa,
dar atât beneficiarul proiectului cât şi furnizorul sunt interesaţi în mod egal de o
anumită activitate; aceasta este situaţia extinderii lucrărilor sau a standardizării unui
echipament de mare randament, ce urmează a fi achiziţionat pentru a intra în dotarea
viitorului obiectiv favorizând îmbunătăţirea eficienţei în funcţionare. Aceste situaţii
determină o negociere a aprovizionării şi, implicit, la un contract negociat. De
amintit că acest procedeu a devenit foarte obişnuit în cazul contractelor mari, când
este deseori inclus un element de finanţare a proiectului. De exemplu, unele dotări de
infrastructură de mare importanţă sunt achiziţionate uneori prin sistemul construire,
exploatare şi transfer – COT (engl.: Build, operate and transfer – BOT), prin care
executantul contractului asigură finanţarea, proiectarea şi construirea dotărilor, iar
apoi le exploatează pentru o perioadă limitată de timp, după care sunt transferate
structurilor guvernamentale care au organizat lucrarea respectivă. Astfel,
antreprenorul îşi recuperează investiţia prin încasarea veniturilor corespunzătoare sau
prin reglementări similare.
c) În sfârşit, cumpărătorul poate opera pe o piaţă de vânzător, iar condiţiile
în care se va desfăşura contractul vor fi determinate de vânzător (executantul
contractului). Cel mai simplu exemplu de acest fel este cazul contractelor comerciale,
folosite în mod special în cazul articolelor mici de echipament. Această metodă
poate fi folosită şi în cazul proiectelor mult mai mari, mai ales dacă sunt implicate
articole brevetate sau dacă nu există o piaţă solidă de contractare. În aceste condiţii,
se poate găsi mai avantajos ca titularii să solicite oferte în care potenţialii parteneri să
includă şi condiţiile contractuale propuse. Prin compararea acestora, investitorii şi
managementul de proiect pot cunoaşte mai bine aspectele implicate, înainte de a
aborda runda de negocieri dinaintea depunerii ofertelor finale, în care îşi propun ia
selecteze cele mai bune aspecte ale ofertelor primite şi să convingă pe partenerii
posibili a se conforma anumitor cerinţe, în vederea trecerii la licitaţie.
1.2 Factori ce determină modalităţile de derulare a achiziţiilor
Există câţiva factori care trebuie luaţi în calcul pentru hotărârea condiţiilor de
derulare a achiziţiilor, pentru a face o alegere corectă între executarea lucrărilor cu
forţe proprii sau prin contract, precum şi pentru gruparea diferitelor elemente ale
proiectului în contracte sau comenzi de cumpărare. Cei mai importanţi factori sunt
timpul, compatibilitatea funcţională, capacitatea instituţională, structura pieţei şi
42
practicile comerciale, cantitatea, utilizarea resurselor locale, flexibilitatea şi riscul.
a) Timpul. Dacă este necesară o implementare rapidă, este recomandat ca
 întreaga responsabilitate să fie transferată unui singur executant sau să se realizeze
Factori lucrarea cu forţe proprii, întrucât procesul de aprovizionare printr-un număr mare de
determinanţi
pentru contracte distincte se poate dovedi o opţiune care necesită importante resurse de
modalităţile de
derulare a timp. Pe de altă parte, bunurile şi lucrările necesare la momente diferite trebuie să
achiziţiilor
grupate separat, astfel încât să se distribuie dificultăţile administrative, să se asigure o
flexibilitate cât mai ridicată, mai ales în cazul în care beneficiarul poate modifica
necesarul pe parcurs; astfel se previne acumularea întârzierilor şi afectarea
programului în întregul său.
b) Compatibilitatea funcţională a serviciilor, lucrărilor sau bunurilor
achiziţionate este de primă importanţă. Este necesar ca beneficiarul să analizeze dacă
personalul propriu poate specifica şi asigura compatibilitatea, sau trebuie să se
apeleze la serviciile terţilor. Există situaţii în care beneficiarii pot dori să utilizeze
cunoştinţele tehnice ale executorului contractului, caz în care se recomandă un
contract la cheie (discutat mai târziu în cadrul subcapitolului). Pentru a se asigura
interdependenţa funcţională a utilajelor interconectate în funcţionare, cum ar fi
pompele şi motoarele, este recomandat să fie achiziţionate de la acelaşi furnizor, care
va răspunde pentru buna funcţionare a ansamblului.
c) Capacitatea instituţională. Gradul necesar de implicare a beneficiarului
este unul dintre factorii care determină dacă se utilizează capacităţile proprii ori dacă
se apelează la unul sau mai mulţi furnizori. Beneficiarii pot dori implicarea în cât mai
mare măsură a propriului personal în managementul implementării proiectului, caz în
care vor dori să se implice complet în procesul de aprovizionare şi pot apela la
numeroase contracte distincte. În această situaţie, va trebui ca etapa de implementare
să includă o importantă componentă de instruire, astfel încât organizaţia
beneficiarului să fie mai bine pregătită pentru întreprinderea unor lucrări similare pe
cont propriu în viitor. Acest lucru va influenţa diviziunea responsabilităţilor şi
obligaţiilor între beneficiar (inclusiv managerul sau consilierii beneficiarului) şi
furnizor sau antreprenor. În condiţiile în care beneficiarii urmăresc minimizarea
propriei implicări, aceştia apelează la încheierea unui contract de achiziţii sau chiar la
un contract de execuţie a lucrării către un antreprenor unic.
d) Structurile de piaţă şi practicile comerciale. Una dintre recomandările de
43
bază în contractarea unui pachet de achiziţii este aceea de cuprinde articole de la un
singur furnizor, dat fiind că, de regulă, tranzacţia prin intermediari poate fi mai
scumpă şi mai puţin eficientă. În cazurile în care furnizorul dă dovadă de
profesionalism în aprovizionarea generală, sau când capacitatea instituţională a
beneficiarului nu este suficientă pentru a face faţă unui mare număr de contracte
diferite, poate fi mai avantajos să se utilizeze contractarea cu un singur antreprenor
(dezvoltator). La defalcarea pe grupe a articolelor proiectului, trebuie luate în
considerare practicile comerciale referitoare la transport, asamblare sau construire.
e) Dimensiunea. Alegerea cantităţilor specifice fiecărei comenzi lansate
trebuie aleasă, în concordanţă de cerinţele minimizării costurilor dar şi în funcţie de
furnizorii pe care beneficiarul doreşte să-i atragă în derularea contractului. În general,
cu cât contractul este mai mare, cu atât concurenţa internaţională va fi mai mare.
Dacă proiectul implică utilizarea de fonduri publice autohtone, europene, ori finanţări
de la organisme internaţionale specializate, acesta include cel mai adesea şi o
componentă de dezvoltare şi de încurajare a industriei locale. De aceea, pentru
creşterea şanselor de accesare a acestor finanţări (rambursabile sau nu) trebuie
prevăzută, în măsura posibilităţilor, defalcarea articolelor proiectului în comenzi mici
(aşa-numita desprindere şi grupare), sau separarea articolelor ce pot fi fabricate pe
plan local. În cazul achiziţionării de echipamente, articolele de acelaşi tip (de
exemplu vehiculele) necesare pentru diferite componente ale proiectului, acestea pot
fi grupate şi ales un singur furnizor, pentru raţiuni de standardizare, comoditate
(inclusiv partea de service) şi eventuale reduceri de preţ.
f) Utilizarea resurselor locale. În cazul în care, aşa cum arătam mai sus, este
vorba despre un proiect ce include şi o componentă de dezvoltare, planificarea
achiziţiilor se poate face astfel încât să asigure utilizarea la maxim a resurselor locale,
naturale şi umane, prin utilizarea aceleiaşi metode: detaşare şi grupare. Se pot
considera în acest sens cazul în care este necesară utilizarea unui material autohton
(ex.: cimentul) în etapa de construire; acest lucru se poate realiza printr-un
subcontract nominal de aprovizionare. De asemenea, proiectele de infrastructură pot
fi uneori defalcate pe proiecte mai mici, ce pot fi executate de subcontractaţi locali.
Un alt exemplu este cel al promovării capacităţilor contractanţilor locali, prin
aplicarea conceptului de prioritate locală, astfel încât pe viitor să nu fie necesar să se
apeleze la specialiştii străini. Această din urmă variantă se aplică în cazul utilizării
44
metodelor mari consumatoare de manoperă în ţările în care oferta de forţă de muncă
este ridicată (iar capitalul este deseori insuficient). Mai mult decât atât, utilizarea
resurselor locale, pe lângă faptul că are un rol deosebit în dezvoltare, este în mod
evident mai eficientă, atât în perioada de execuţie, solicitând resurse financiare mai
reduse decât opţiunea transportului anumitor materiale standardizate (aşa cum
consideram cazul cimentului), ori plata muncitorilor expaţi, care ar presupune
cheltuieli suplimentare, dar şi pe perioada de exploatare, prin dezvoltarea resurselor
umane şi utilizarea acestora, ca şi îmbunătăţirea ofertei specifice industriei din
amonte.
g) Flexibilitatea. Odată încheiate contractele, acestea devin relativ inflexibile
şi permit în mică măsură beneficiarului modificarea clauzelor în funcţie de
schimbarea condiţiilor. Investitorul care doreşte o mai mare flexibilitate, trebuie să ia
în considerare realizarea lucrărilor prin forţe proprii. În cazul în care contractarea este
necesară, se recomandă mai multe contracte – ce acoperă o mică parte a proiectului,
pe o perioadă scurtă – în locul unui contract unic, întrucât titularul se va bucura de o
mai mare flexibilitate în condiţiile mai multor contracte distincte, în anumite situaţii,
poate fi necesar ca aprovizionarea, sau miar lucrările de construcţie, să înceapă
înainte ca proiectarea să fie finalizată, în astfel de cazuri, metoda de aprovizionare
trebuie să fie îndeajuns de flexibilă încât să permită clarificări de proiectare în timpul
etapei de construire, printr-un aranjament de tipul proiectare şi construire.
h) Riscul. În sfârşit, riscul este un factor important, în desfăşurarea unui
proiect există nenumărate riscuri de ordin politic, financiar şi tehnic, ce pot provoca
dificultăţi, întârzieri şi depăşiri de costuri. Prin modul de defalcare a proiectului şi,
mai ales, prin tipul de contract ales, planificarea şi practica aprovizionării vor
determina modul în care aceste riscuri vor fi împărţite între beneficiarul contractului
şi furnizorul acestuia şi relaţia dintre titularul proiectului şi mediu. Titularii îşi pot
propune minimizarea riscurilor proprii şi transferarea acestora în totalitate
contractanţilor. (Contractanţii vor examina, desigur, probabilitatea de apariţie a
riscului şi îşi vor modifica preţurile în consecinţă.) Pe de altă parte, beneficiarii pot fi
dispuşi să împartă unele riscuri cu furnizorii, cu scopul de a minimiza costurile totale.
45
TIPURI ŞI CLAUZE CONTRACTUALE UTILIZATE ÎN
ACTIVITATEA DE INVESTIŢII
Există diferite tipuri de contracte, care ţin cont de diferiţii factori ce pot
influenţa planificarea aprovizionării, mai ales de cei referitori la implicarea
beneficiarilor şi la risc (vezi figura 3.1).
Contracte evaluate în Contracte evaluate în

funcţie de preţ funcţie de cost
Sumă globală
Cost plus onorariu
Normare
(grafic de tarife) Cost plus onorariu
Preţ Preţ
fix variabil
Figura 3.1. Clasificarea contractelor
După modul de evaluare contractele se pot divide în:

Contractele bazate pe preţ sunt specifice acelor situaţii în care există
 competiţie, iar cerinţele beneficiarului sunt cunoscute suficient de exact pentru a
Tipuri de
contracte după determina amploarea lucrării înainte de încheierea contractului. Contractele bazate pe
modul de
evaluare preţ pot fi pe o sumă globală, caz în care toate riscurile sunt suportate de contractant.
În caz contrar, se apelează la contractul normat, mai frecvent utilizat, în care plata
contractantului se face pe baza comensurării volumului de muncă efectiv prestată.
Atât contractele pe sumă globală cât şi cele normate se pot baza pe un preţ fix sau pe
un preţ variabil. În ultimul caz, preţul este modificat în concordanţă cu indicatorii de
preţ stabiliţi iniţial de comun acord, riscul schimbărilor de preţ fiind suportat parţial şi
de proprietari şi nu exclusiv de contractanţi.
Preţul este criteriul cel mai frecvent utilizat în acordarea şi administrarea
contractelor, ca urmare a simplităţii în evaluare şi promovării concurenţei
46
(considerând existenţa unei piaţă de contractare solide). Pe de altă parte, contractele
bazate pe preţ presupun, de regulă, o divergenţă între obiectivele financiare ale
beneficiarului şi antreprenorului; beneficiarul doreşte maximum posibil, în timp
antreprenorul caută să furnizeze minimum permis la preţul convenit. Mai mult,
antreprenorii au tendinţa de a supraevalua valoarea lucrărilor, ceea ce determină o
creştere a preţului pentru acoperirea riscurilor potenţiale; în acest fel problema
preţului va eclipsa alte aspecte importante ale execuţiei lucrării, diminuând, pe
această cale, posibilităţile beneficiarului de orientare a proiectului către îndeplinirea
obiectivelor urmărite de beneficiari.
Contractele bazate pe cost sunt preferate în condiţiile unor investiţii cu grad
ridicat de noutate, caracterizate prin gradul redus de definire a lucrării în momentul
solicitării ofertei (ceea ce se poate datora necesităţii unei implementări rapide) şi care
asigură transpunerea la nivel comercial a progresului tehnologic de ultimă oră, ori
lucrări de infrastructură în condiţii dificile, muntoase (ex.: autostrada Transilvania),
determinând lucrări de o deosebită complexitate tehnică şi organizaţională ce implică
riscuri ridicate. În aceste cazuri, antreprenorul este plătit pe baza costurilor reale, plus
un adaos pentru cheltuieli indirecte şi pentru profit. Neajunsul acestui tip de contract
cost plus onorariu este acela că nu stimulează antreprenorii să minimizeze costurile.
Prin urmare, au fost încercate variante în care între titulari şi contractanţi se negociază
un cost ţintă. Atunci când costul final este inferior costului ţintă, onorariul
contractantului este majorat. Un contract de tip cost-ţintă a fost folosit pentru
construirea şoselei Songea-Makambako, în Tanzania, şi a fost considerat un succes.
Principalele probleme ridicate de contractele tip cost ţintă sunt, în primul rând, modul
de determinare a costului ţintă, iar în al doilea rând, prevenirea problemelor ridicate
de întârzieri, ce au mai mare importanţă decât în alte tipuri de contracte.
Deşi distincţia între contractele bazate pe preţ şi cele bazate pe cost este
importantă, există şi variante mixte ale acestora, în condiţiile predominanţei în cadrul
contractului general a unui anumit tip. Astfel, se pot întâlni contracte de genul sumă
globală, măsurare şi adaos pentru costuri.
După criteriul distincţiei sau identităţii proiectant-executant. Din prima
 categorie, în care concepţia şi executarea contractului sunt realizate de companii
Tipuri de
contracte după diferite, fac parte contractele tradiţionale de lucrări şi servicii, în care beneficiarul
distincţia sau
(sau managementul de proiect care acţionează în numele acestuia), concepe şi
identitatea
dintre proiectant
şi executant
47
detaliază conţinutul lucrării, suficient de detaliat încât potenţialii antreprenori să poată
face oferta şi apoi să execute contractul, sub o atentă inspecţie şi administrare a
beneficiarului sau a managementului de proiect.
În cazul în care, beneficiarul nu doreşte să se implice în etapa de proiectare,
sau nu dispune de expertiza tehnică necesară, atunci este adecvat un contract la cheie.
Se pot distinge numeroase contracte de acest tip, de la situaţia în care antreprenorul
(prin forţe proprii sau prin subcontractare – parţial sau total) asigură proiectarea şi
construirea a activului gata de funcţionare, iar beneficiarul doar răsuceşte cheia, până
la situaţia în care investitorii sunt mult mai implicaţi în etapa de proiectare –
antreprenorului revenindu-i doar acea parte din concepţie ce se referă la procesul sau
tehnologia de bază.
Avantajul contractelor la cheie constă în faptul că beneficiarul gestionează un
singur contract, acela cu antreprenorul general, în sarcina căruia se află întreaga
responsabilitate tehnologică şi administrativă, indiferent dacă acesta din urmă se
bazează sau nu pe aportul subcontractanţi, ori de numărul acestora. De asemenea,
aceste contracte oferă un stimulent antreprenorului, prin reunirea unui contract
atrăgător cu unul neatrăgător. Aspectul de mare importanţă pentru beneficiar în ce
priveşte contractele la cheie este că acestea implică, de regulă, costuri foarte ridicate,
concomitent cu faptul că implicarea investitorului în etapele de proiectare sau de
construire este foarte limitată, ceea ce îi împiedică familiarizarea rapidă cu
caracteristicile funcţionale ale dotării.
Adoptând o viziune simplificatoare a procesului de implementare a unui
proiect de investiţii, putem spune ca relaţia dintre proprietarul proiectului (viitorul
beneficiar) şi antreprenorul-furnizor de bunuri şi servicii pentru investiţii se poate
asimila cu un simplu act de vânzare-cumpărare. Cumpărătorul – viitorul proprietar al
obiectivului care se edifică, cumpără de la unul sau mai mulţi furnizori-antreprenori
utilaje, instalaţii, clădiri sau chiar o unitate de producţie completă gata să intre în
exploatare. între cele două părţi se stabileşte o relaţie contractuală de vânzare-
cumpărare care se caracterizează prin transfer de proprietate în schimbul unei plăţi.
Cumpărătorul are obligaţia de a prelua produsul, care constituie obiectul
contractului, de a plăti preţul convenit iar furnizorul este obligat să livreze „produsul”
capabil sa funcţioneze şi să dea garanţiile de rigoare pentru vicii ascunse sau de
evicţiune.
48
Însă, în practică problemele sunt mult mai complexe, mai ales în cazul
proiectelor de amploare şi\sau de mare complexitate tehnică când beneficiarul de
proiect este pus în situaţia de a intra în relaţii contractuale cu mai mulţi furnizori
specializaţi pentru execuţia anumitor părţi de proiect pentru care au calificarea
necesară. În plus, asigurarea documentaţiei tehnice de proiect, coordonarea şi
urmărirea desfăşurării lucrărilor pe şantier revin în sarcina proprietarului. Şi pentru
aceste activităţi se pot încheia relaţii contractuale cu firme specializate (de proiectare
şi consultanţă).
Fiecare parte contractantă are obligaţia de a respecta clauzele propriului
contract, de a suporta consecinţele nerespectării lor. Dacă întâmpină greutăţi ce nu i
se pot imputa, cu alte cuvinte, nu decurg din activitatea proprie, consecinţele le va
suporta coordonatorul, în speţă proprietarul. De pilda, dacă apar necorelări în execuţie
ce derivă din vicii ale documentaţiei tehnice de proiect (documentaţie avizată şi
acceptată de proprietar) consecinţele nu sunt imputabile executantului.
De obicei investitorul, din lipsă de timp sau de calificare, caută sa restrângă
sfera relaţiilor în procesul de execuţie a proiectului la câţi mai puţini parteneri. în
acest sens el va caută să găsească acei executanţi care să preia execuţia a unor
ansambluri mari de proiect, aceştia având libertatea de a încheia subcontracte de
execuţie cu agenţi specializaţi pe execuţia unor părţi specifice de proiect. De
exemplu, un antreprenor îşi poate asuma sarcina de executare a unui obiect de
investiţii din cadrul proiectului (o hală de producţie complet dotată, dar încheie cu o
firmă specializată în lucrări electrotehnice un contract pentru ca aceasta să execute
toate lucrările de profil în cadrul acestui obiect de investiţii).
Tendinţa dusă la extrem este de a avea un singur partener care să-şi asume
toate sarcinile de realizare a proiectului, la termenele şi la parametrii tehnico-
constructivi specificaţi. Acest tip de relaţie numită la cheie (din fr.: cle en main) este
ideală dar în practică, de multe ori din considerente independente de voinţa
întreprinzătorului, este greu dacă nu imposibil de realizat. De exemplu, construcţia
unei centrale nucleare, la care fabricaţia montajul, probele inclusiv asistenţa tehnică şi
garanţiile sunt activităţi care nu pot fi încredinţate decât unui furnizor specializat,
urmând ca restul de lucrări, oarecum clasice să le execute un alt antreprenor sau
producător de echipamente comune.
49
Pornind de la interesele şi limitele de competenţa ale investitorului, în
practică au apărut forme evoluate de relaţii între partenerii la implementarea unui
proiect, astfel:
a) contract la cheie în manieră clasică presupune stabilirea unei relaţii simple,
 prin care întreprinzătorul achiziţionează un echipament de producţie, o maşină, o
Tipuri de
contracte la cheie instalaţie completă, limitată doar la forma sa concret materială. Nu se prevede
livrarea de elemente necorporale ale investiţiei, iar serviciile intelectuale sunt limitate
la o documentaţie strictă privind conţinutul, planul sau macheta produsului (situaţie
foarte apropiată, de exemplu, de cea a achiziţiei unui automobil).
Obligaţiile furnizorului, în ceea ce priveşte punerea la dispoziţia
cumpărătorului, prin transfer de proprietate se limitează la echipament însoţit de
documentaţia tehnică necesară, precum şi la emiterea garanţiilor necesare.
Exploatarea şi riscurile aferente, asigurarea utilităţilor cad în sarcina cumpărătorului
proprietar. Pentru un sistem tehnic productiv sau comercial, furnizorul va asigura,
proiectarea, execuţia şi punerea în funcţiune a acestuia.
Beneficiarul proiectului, agentul economic declanşator al actului
investiţional, are obligaţia de a asigura baza de date pentru fundamentarea proiectului,
să preia obiectivul când este terminat printr-un act de recepţie, să achite
contravaloarea acestuia şi să respecte prescripţiile de exploatare prevăzute în contract.
Este o relaţie „rece” între cei doi actori principali ai proiectului. De aceea,
poate duce la rezultate nefavorabile, mai ales în cadrul proiectelor cu transfer de
tehnologie, dacă între cei doi există un decalaj semnificativ de pregătire tehnică. In
consecinţă, acest tip de relaţie este recomandabil numai între parteneri care au
pregătire şi competenţe tehnologice similare sau în cazul unor proiecte de mică
anvergură şi/sau de complexitate tehnică scăzută.
b) contract la cheie în manieră încărcată are la bază o relaţie între cei doi actori
principali mai complexă, în sensul unei mai profunde implicări a furnizorului în viaţa
proiectului.
Este o relaţie care se naşte pornind de la conştientizarea proprietarului de
proiect de limitele care îi sunt specifice din punct de vedere al pregătirii sale
tehnologice. Furnizorul (antreprenorul) îşi asumă prin contract sarcina de a pune la
dispoziţia beneficiarului, instrumentul tehnic de producţie, gata de funcţionare,
precum şi o serie de servicii suplimentare. În general, proprietarul va solicita
50
acordarea asistenţei tehnice de specialitate, precum şi pregătirea personalului de
exploatare. Obligaţiile beneficiarului de proiect sunt cele enunţate anterior, numai că
apare în plus, implicarea personalului propriu de exploatare în operaţiunile de probe
tehnologice, punere în funcţiune şi atingerea parametrilor de performanţă.
Prestaţia furnizorului este mai complexă, in sensul că trebuie să se preocupe,
încă din faza de concepţie-proiectare, de problemele de personal, să elaboreze
programul de selecţie, calificare-formare a personalului de exploatare, să elaboreze
organigrama detaliată, fisa posturilor de lucru, etc.; toate acestea pe lângă celelalte
sarcini referitoare la execuţia proiectului.
Transferul de proprietate între cei doi parteneri are loc odată cu recepţia
preliminară, recepţia definitivă a obiectivului realizat fiind un simplu act care
marchează sfârşitul perioadei de garanţie mecanică a echipamentelor. La recepţia
preliminară proprietarul ia act de limitele sale tehnice de exploatare a noii unităţi de
producţie. În continuare, va trebui sa acţioneze în aşa fel încât în cel mai scurt timp să
le elimine pentru ca, în timpul cel mai scurt, obiectivul să funcţioneze la parametrii
tehnico-economici proiectaţi, în condiţii de exploatare de către personalul autohton..
Avantajul acestui tip de relaţie este conferit de profesionalismul cu care se
prestează serviciile de asistenţă tehnică, formarea personalului autohton de exploatare
de către celalalt actor principal al proiectului - furnizorul. De aici decurge însă şi
inconvenientul principal şi anume faptul că, furnizorul se angajează doar în execuţia
serviciilor dar nu îşi asumă şi răspunderi cu privire la reuşita lor.
c) contract de tip venit/profit asigurat presupune o relaţie contractuală între cei
doi actori principali ai proiectului prin care proprietarul se asigură de colaborarea
calificată a furnizorului pe o perioadă mai lungă de timp respectiv, până când este
convins ca exploatarea noului obiectiv cu personal de exploatare local se înscrie în
criteriile de performanţă prevăzute în proiect.
Este o relaţie strânsă în care furnizorul aderă la obiectivele pa care şi le-a
propus proprietarul (promotorul) de proiect. El se angajează să execute un sistem
tehnic complex apt să producă la parametrii cantitativi şi calitativi specificaţi în
documentaţia tehnico-economică de proiect în condiţii de exploatare exclusivă cu
personal local. Ca atare, încă din faza de concepţie el trebuie să asigure şi să
garanteze o concepţie avansată, modernă a proiectului, să dea soluţii de adaptare a
acesteia la specificul local, iar în faza de execuţie va răspunde de realizarea tuturor
51
lucrărilor la parametrii cantitativi şi calitativi, va asigura utilităţile necesare
funcţionarii normale a noii capacităţi de producţie, va da garanţiile de rigoare cu
privire la execuţie şi exploatare.
În cazul acestui tip de relaţie, recepţia provizorie probează doar capacitatea
teoretică de funcţionare normală a instalaţiilor de lucru în condiţii de exploatare sub
supravegherea personalului furnizorului.
Recepţia definitivă este momentul forte, când trebuie să se demonstreze că
obiectivul poate funcţiona la parametrii proiectaţi, dacă este exploatat de către
personalul de execuţie al beneficiarului.
După acest moment se stabileşte aşa-numita perioadă „de gestiune iniţială”
de până la 36 de luni, înăuntrul căreia furnizorul trebuie să facă dovada că formarea şi
pregătirea personalului local de execuţie, asistenţa tehnică şi celelalte servicii
intelectuale acordate conform clauzelor contractuale, au fost corect executate şi
instalaţiile de producţie funcţionează la parametrii proiectaţi fără vreo intervenţie a
personalului. Această perioadă se încheie cu recepţia de sfârşit de gestiune când are
loc şi transferul de risc tehnic.
d) contract de tip piaţă asigurată este definit de o relaţie mai complexă între cei
doi principali actori ai proiectului, în cadrul căreia executantul\furnizorul îşi asumă şi
obligaţii de comercializare a produselor.
Este o relaţie recomandabilă atunci când beneficiarul de proiect dispune de o
piaţă a produsului inferioară volumului de producţie proiectat, nu cunoaşte sau nu
poate pătrunde singur pe noi segmente de piaţă, în special pe pieţele externe. Acest
tip de relaţie apare şi atunci când beneficiarul nu are capacitatea financiară necesară
susţinerii efortului investiţional cerut de proiect, cerând sprijin de la furnizor (credit
de furnizor) urmând ca rambursarea obligaţiilor să se facă din vânzarea producţiei
obţinute.
În concluzie, fiecare tip de contract are diferite caracteristici, determinate de
factorii ce afectează planificarea contractului. Contractele la cheie, de exemplu,
presupun implicare redusă a beneficiarilor, flexibilitate minimă şi (eventual)
implementare mai rapidă. În contractele care permit variaţii atât din punctul de vedere
al cantităţilor cât şi al costului mâinii de lucru, o parte din riscurile contractului revin
beneficiarilor, în timp ce în contractele de tip sumă globală şi preţ fix riscurile revin
antreprenorilor. Mai multe contracte mici vor permite beneficiarilor titularilor
52
dezvoltarea şi utilizarea capacităţilor micilor antreprenori, fapt ce determină
concurenţa între aceştia din urmă, cu efecte benefice pentru capacitatea de negociere
a beneficiarilor şi a costului final al lucrărilor, având însă dezavantajul că necesită
gestionarea unui număr important de contracte, în general de mică anvergură, ce
implică o importantă expertiză tehnică. Pentru alegerea strategiei de contractare,
beneficiarii au nevoie de o analiză lucidă a situaţiei pentru a decide soluţia optimă,
care să pună de acord cele mai importante restricţii.
Clauzele contractuale
Clauzele contractuale definesc condiţiile în care se desfăşoară contractul.
Conţinutul şi complexitatea acestora depind de la un tip de contract la altul şi de la
caz la caz. De exemplu, modelul elaborat de Banca Mondială pentru furnizarea de
 bunuri cuprinde 32 de clauze principale, vizând aspecte ca obligaţiile părţilor

Modele de clauze contractante (beneficiar şi furnizor), livrarea, plata, garanţii de executare, modificarea
contractuale
contractului etc. Contractele de lucrări au un grad mai ridicat de complexitate din
punct de vedere al întocmirii şi administrării, urmare a anumitor riscurilor inevitabile
din mediul lucrării (mai ales cele referitoare la teren şi la condiţiile atmosferice).
Modelul elaborat de Federaţia Internaţională a Inginerilor Consultanţi (FIDIC)
pentru contractele de lucrări cuprinde circa 70 de clauze principale, vizând în plus
aspecte legate de manoperă, materiale, calitatea execuţiei, programul de desfăşurare şi
modalităţile de rezolvare a situaţiilor neprevăzute2. Elementele cheie în majoritatea
contractelor sunt însă, preţul, plata, livrarea şi garanţiile.
Metodele de calculaţie a preţului contractului şi de efectuare a plăţilor
 constituie o preocupare majoră în întocmirea şi negocierea contractelor. Contractele
Metode de pot avea preţuri fixe sau variabile. Pe termen scurt (sub un an), cele mai adecvate
calculaţie a
preţului sunt contractele cu preţ fix. În caz contrar, se preferă contractele cu preţ revizuibil.
Acestea pot însemna o creştere a costurilor pentru beneficiar în perioadele cu inflaţie
ridicată; dacă însă este vorba despre un beneficiar extern, acesta poate beneficia
cursul de schimb favorabil, care să îi permită reducerea costurilor. Un avantaj al
contractului cu preţ revizuibil anual este acela că, indiferent de naţionalitatea acestuia,
antreprenorul nu va fi obligat să includă în preţ o marjă pentru acoperirea inflaţiei.
2
Idem, Westring, 1985.
53
Contractele cu preţ variabil pot fi administrate cel mai bine pe baza unei formule de
ajustare a preţurilor, care necesită descompunerea lucrării în părţi componente (de
exemplu, manoperă şi materiale) şi plata acestora conform indicilor de preţuri valabili
pe plan naţional sau internaţional. Un astfel de exemplu de clauză de ajustare a
preţului este paragraful 12 din Clauza Specială a contractului conform Sample
Bidding Documents for the Procurement of Goods elaborat de Banca Mondială .
Graficul de plăţi diferă în funcţie de tipul contractului. Pentru lucrările de
prestări sau de lucrări, plata se face, de regulă, progresiv, pe măsură ce se efectuează
munca. Se pot face plăţi iniţiale (avansuri), dar şi reţineri, ca garanţie pentru buna
executare. Pe de altă parte, pentru furnizarea de bunuri plata se face, de regulă, în
etape, cea mai mare parte din preţ (80-85%) fiind achitată când marfa este gata de
expediere.
În ce priveşte livrarea, Camera Internaţională de Comerţ a publicat în anul
2000, ultima versiune INCOTERMS3, reprezentând un set de clauze utilizate frecvent,
 care descriu obligaţiile ce revin furnizorilor şi respectiv beneficiarilor pentru diferite
aranjamente de livrare.
Pentru furniturile aprovizionate din străinătate, plata se efectuează de regulă
prin scrisori de credit (acreditive). În cadrul acestui aranjament, banca emitentă, ce
 execută instrucţiunile unui client (beneficiarul), efectuează plata către o terţă parte
Acreditivul (furnizorul) la prezentarea documentelor stipulate. Este important de remarcat că
obligaţia băncii de achitare a unei scrisori de credit nu depinde de buna desfăşurare a
contractului respectiv, ci numai de prezentarea documentelor. Din acest motiv,
beneficiarii trebuie să ia măsuri suplimentare pentru a se asigura împotriva
nerespectării contractului, printr-o firmă de control, fapt prevăzut de legislaţia
naţională prin obligaţia de a angaja dirigintele de şantier. Pentru îmbunătăţirea
utilizării scrisorilor de credit la nivel internaţional, Camera Internaţională de Comerţ
a elaborat încă de la anul 1975 un îndrumar de utilizare a acestui instrument de plată 4.
Pe durata procesului de contractare şi execuţie, beneficiarul se poate asigura
 împotriva eventualelor dificultăţi şi incidente în relaţia cu ofertanţii şi antreprenorul

Rolul garanţiilor cu ajutorul garanţiilor. Două dintre cele mai importante sunt garanţiile pentru licitaţie
(engl.: bid bonds) şi garanţiile de bună executare (engl.: performance guarantees).
3
International Chamber of Commerce, International rates for the interpretation of trade terms, Paris, ICC,
 2000.
4
Tipuri de International Chamber of Commerce, Uniform customer and practice for documentary credits, Paris, ICC,
garanţii 1975.
54
Garanţiile pentru licitaţie sunt solicitate odată cu înaintarea ofertelor, ca asigurare
pentru situaţia în care ofertanţii îşi retrag ofertele sau nu semnează contractul după
câştigarea licitaţiei. Valoarea acestora se ridică în general până la 2,5% din valoarea
ofertei. Garanţiile de bună executare sunt necesare pentru a-i asigura pe titulari
împotriva proastei execuţii a contractului. În practica internaţională acestea sunt de
10% din valoarea contractului, dar procentul specific american este mult mai mare.
Pe lângă acestea, beneficiarul poate considera utilizarea:
 garanţiilor pentru plata în avans (engl.: payment guarantees) – pentru a se
asigura că, după încasarea avansului, antreprenorul (care poate fi tentat să abandoneze
contractul, întrucât nu a mobilizat nici un fel de resurse – iar exemplele de acest fel
sunt suficiente) urmează cursul normal al lucrărilor;
 garanţiilor reţinute (engl.: retention bonds) – astfel încât antreprenorul poate
fi plătit integral, asigurându-se şi investitorului o garanţie pentru executarea
satisfăcătoare a contractului;
 garanţiilor de întreţinere (engl.: maintenance bonds) – echivalentul
garanţiilor reţinute pentru perioada de întreţinere).
Beneficiarii pot obţine asigurări suplimentare pentru buna executare, atât
prin contract cât şi prin dreptul comun. Daunele datorate (liquidated damages) sunt o
estimare a prejudiciilor suferite de titulari în cazul neexecutării la timp a contractului
(dar se poate lua în considerare şi o bonificaţie pentru finalizarea înainte de termen).
Perioadele de garanţie (warranties) sunt o asigurare uzuală a titularilor împotriva
defectelor de proiectare sau de execuţie, atât pentru bunuri cât şi pentru lucrări. În
plus, contractele de lucrări pot specifica o perioadă de întreţinere (de regulă, un an),
în care antreprenorul trebuie să rămână la faţa locului pentru a remedia orice defect
apărut.
55
DOCUMENTAŢIA, ADMINISTRAREA ŞI CONSULTANŢA
CONTRACTELOR DE LUCRĂRI
Documentaţia contractuală
Contractele de execuţie a lucrărilor iau întotdeauna forma scrisă. Acestea
sunt lucrări ample, cu numeroase anexe şi detalii, ceea ce face ca documentaţia
contractuală să formeze unul sau mai multe volume. În cazul în care contractul se
încheie în urma unei proces de licitaţie, documentaţia contractuală este cea prezentată
în formă preliminară, la momentul solicitării ofertelor, modificată de comun acord în
cursul negocierilor bilaterale beneficiar-antreprenor. Componentele documentaţiei
contractuale sunt:
a) Specificaţiile tehnice conţin descrierea construcţiilor şi detaliile de proiectare,
 planurile terenului şi amplasamentele, standardele ce trebuie îndeplinite în
Componentele
documentaţiei funcţionare, procedurile de exploatare şi întreţinere pentru utilaje şi instalaţii,
contractuale
instruirea necesară, controlul şi verificările pentru recepţia lucrărilor. Specificaţiile
pentru construcţii pot fi mai riguroase decât cele industriale sau de fabricaţie, care
sunt funcţionale şi se bazează pe know-how-ul executantului. Specificaţia stabileşte,
deci, calitatea bunurilor şi lucrărilor ce vor fi furnizate, pentru ca acestea să
corespundă destinaţiei avute în vedere de beneficiar. În acelaşi timp, specificaţiile
trebuie să nu fie exagerate, pentru ca beneficiarul să-şi poată permite costul iniţial şi
cheltuielile ulterioare de exploatare ale articolelor.
La stabilirea specificaţiilor, standardizarea constituie o problemă deosebită.
Pentru standardizarea echipamentului, investitorul poate oferi informaţii precise prin
referire la standarde naţionale sau internaţionale. Standardizarea are multiple
avantaje, contribuind la achiziţionarea unor echipamente de calitate şi o mare
siguranţă funcţionare, dar exagerarea importanţei standardizării poate conduce la
eliminarea^ocurenţei şi lipsa progresului, în plus, specificaţiile standard (şi normele
interne) reflectă standardul minim general acceptabil şi pot fi insuficiente în anumite
aplicaţii. Se poate vorbi, însă, de clauze contractuale standard (vezi mai jos).
b) Notele cantitative sunt utilizate în cazul contractelor de construcţii, permiţând
beneficiarului să stabilească necesarul cantitativ estimat pentru un anumit articol, în
timp ce antreprenorul stabileşte preţul. Astfel, se poate calcula un preţ estimativ al
56
proiectului. (În contractele măsurate, volumul de muncă efectiv prestată este re-
măsurat după finalizare, iar antreprenorul este plătit la tariful unitar convenit.) Într-un
contract de furnizare de bunuri, investitorii întocmesc o listă a necesarului, pentru
care ofertanţii îşi vor calcula preţul.
c) În urma coroborării necesarului rezultat din notele cantitative cu preţurile
rezultă cheltuielile ce urmează a fi suportate; in urma negocierii de eşalonare a
aprovizionării şi a aranjamentelor de plată rezultă graficul cheltuielilor.
d) Clauzele contractuale. Există un mare număr de forme model pentru clauzele
contractuale, cuprinzând o mare varietate de situaţii contractuale. Utilizarea acestor
forme model economiseşte mult timp la pregătirea caietului de sarcini. În plus,
acestea sunt preferate de ofertanţi întrucât le sunt deja cunoscute riscurile, obligaţiile
şi stimulentele caracteristice fiecărui set de clauze; pentru multe dintre acestea s-a
dezvoltat o adevărată jurisprudenţă, care facilitează administrarea şi supervizarea
contractelor. Legislaţia contractuală este complicată de existenţa sistemelor juridice
diferite – de exemplu sistemul din Europa continentală (codificat), diferit de sistemul
britanic (desfăşurat) – fapt ce se reflectă în deosebirile dintre formele-model de
contract. Trebuie reţinut, de asemenea, că aceste clauze model sunt dificile numai
pentru clauzele contractuale generale, dintre care cele mai importante vor fi tratate în
paginile următoare. Majoritatea contractelor necesită, însă, şi clauze speciale, de
amplu referitoare la graficul de desfăşurare a programului sau la termenul de livrare.
Pe lângă clauzele contractuale, pot exista reglementări locale, mai ales în
cazul contractelor de construcţii. Acestea pot viza aspecte ce ţin de legislaţia muncii,
de exemplu munca pe timp de noapte, metodele de muncă, protecţia muncii etc. Deşi
aceste aspecte nu fac parte din clauzele contractuale şi se poate considera că au o
importanţă redusă în cadrul contractului, pot influenţa mult maniera de execuţie, mai
ales dacă sunt incluse în legislaţia naţională.
e) Formularele de contract. În sfârşit, documentele contractuale vor conţine
formularele de ofertă, de acceptare şi, foarte adesea, Formularul de acord. Oferta şi
acceptarea înregistrează consimţământul celor două părţi de a încheia contractul şi
trebuie, bineînţeles, semnate şi atestate. Oferta va cuprinde preţul şi date tehnice
(variante de ofertă etc.). Oferta poate avea o anexă cu detalii importante referitoare la
contract, cum ar fi termenul de inaugurare şi întreţinere, plăţile în avans etc.
57
Administrarea contractelor
Contractele pentru furnizare de bunuri
Respingerea furniturilor necorespunzătoare este foarte costisitoare, atât pentru
beneficiari cât şi pentru furnizori, mai ales în cazul aprovizionării din străinătate. De
aceea se recomandă cu insistenţă ca investitorii să îşi asume un rol activ pe durata
derulării contractului. Acest lucru înseamnă inspectarea şi, dacă este cazul, testarea
furniturilor în momentele cheie ale desfăşurării contractului, adică cel puţin înainte de
expediere şi înainte de acceptare. Pentru mărfurile ce trebuie să respecte specificaţii
 standard, inspectarea vizează, în general, cantitatea, ambalarea, marcarea etc., în timp
Inspecţia şi
testarea ce pentru mărfurile executate conform unor specificaţii de proiectare, pot fi necesare
furniturilor inspecţii şi testări suplimentare în ceea ce priveşte materialele, toleranţele etc., în
diferite etape ale procesului de producţie. De regulă, tehnologia necesară trebuie
stabilită de comun acord cu furnizorul şi consemnată în contract.
Inspecţia se poate corobora cu expediţia şi atribui pe bază de contract unei
companii de inspecţie, care va exercita cele două funcţii în relaţia cu beneficiarul,
contra unui onorariu. Pentru proiectele de anvergură şi care prevăd aprovizionarea cu
anumite furnituri din străinătate, acest procedeu poate fi foarte eficient. Deşi onorariul
companiilor poate părea mare, se poate economisi foarte mult prin faptul că se
asigură o bună desfăşurare a contractului.
Pentru utilaje şi instalaţii complexe, beneficiarii şi furnizorii trebuie să
convină asupra procedurilor de urmat pentru punerea în funcţiune, cu implicaţii atât
contractuale cât şi operaţionale. În această etapă, implicarea beneficiarului este
obligatorie, facilitând familiarizarea cu modul de operare a echipamentelor
achiziţionate. Pentru a evita incidentele, se recomandă ca aranjamentele privind
drepturile, îndatoririle şi responsabilităţile partenerilor să ia forma scrisă şi să facă
parte integrantă din contractul de achiziţie semnat de aceştia.
Administrarea contractelor de lucrări
Contractele de lucrări necesită o administrare mai atentă decât contractele de
furnizare de bunuri. În tradiţia juridică anglo-americană (clauzele FIDIC), contractul
implică trei părţi – beneficiarul, antreprenorul şi consultantul. Contractul este încheiat
între beneficiar şi antreprenor. Consultantul nu este angajat al beneficiarului (deşi
raporturile sale cu titularul sunt reglementate printr-un acord separat), ci acţionează
independent şi în calitate cvasi-juridică pentru administrarea şi adjudecarea
58
contractului. Adesea, consultantul este persoana (compania) căreia i-a revenit şi
responsabilitatea proiectării lucrării şi asigurării dirigenţiei de şantier.
Spre deosebire de această abordare, în sistemul european (utilizat de Fondul
European pentru Dezvoltare sau cel al Fondurilor Structurale, de exemplu)
administrarea de şantier este asigurată de un angajat al beneficiarului. Acest sistem va
asigura şi administrarea la faţa locului, dar nu garantează imparţialitatea agentului.
Acest aspect poate provoca întârzieri (timpul în care problemele sunt raportate
beneficiarului pentru luarea deciziilor) şi poate determina supraevaluarea preţurilor de
către antreprenor, pentru a se asigura împotriva riscurilor unor astfel de diferende în
timpul desfăşurării contractului.
În oricare dintre aceste sisteme, este de dorit ca părţile contractante să ajungă
la un anumit grad de încredere reciprocă în ceea ce priveşte buna credinţă şi
competenţa tehnică, întrucât întârzierile şi întreruperile în aprovizionare pot
determina daune deosebit de importante pentru ambele părţi.
Utilizarea serviciilor şi a consultanţilor de specialitate
Utilitatea şi avantajele serviciilor specializate
Apelul la serviciile de specialitate reprezintă soluţia „clasică” de obţinere a
asistenţei tehnice, mai ales în domeniile arhitecturii şi construcţiilor, la care se
apelează frecvent în etapele de pregătire, planificare şi execuţie a lucrărilor. Însă, în
prezent, sfera de cuprindere a serviciilor şi a consultanţei de specialitate s-a lărgit
considerabil şi, alături de asistenţa în perioada de execuţie a construcţiilor industriale
şi civile, mai poate cuprinde managementul şi administrarea proiectului, ori anumite
servicii mai specializate, aşa cum sunt cele de contabilitate, asistenţă juridică,
marketing, control şi omologare etc. Pe lângă acestea, există firme comerciale care
oferă serviciile de asigurare a asistenţei tehnice, fapt inevitabil într-o perioadă de
progres tehnologic rapid, în care uneori know-how-ul devine o resursă importantă,
adesea monopolizată de firme care caută exploatarea sa în scopuri comerciale. Deşi
furnizorii de astfel de servicii îşi clamează imparţialitatea ca pe unul dintre
principalele atuuri, beneficiarul poate apela şi la alţi consultanţi, cu condiţia interesele
acestora să fie cunoscute.
Lărgirea ariei de cuprindere a serviciilor de specialitate s-a produs
concomitent cu expansiunea perioadei de implicare a acestor servicii. Acestea se
limitau la etapele de formulare (fezabilitatea), pregătire (concepţia) şi implementare
59
(supervizarea construcţiilor), astăzi se pot angaja consultaţi şi servicii de specialitate
în orice etapă a proiectului, de la identificare până la exploatarea eficientă şi, mai
departe, la evaluare. Tot mai multe firme de consultanţă oferă servicii de management
de proiect şi management general. Serviciile de management pot fi asigurate, de
asemenea, de către anumiţi furnizori, prin contracte de management. În cazul
investiţiilor publice, consultanţii au un rol important în etapa finală, de evaluare a
proiectelor, în care independenţa acestora faţă de agenţiile coordonatoare reprezintă
un atu deosebit.
Printre dezavantajele utilizării serviciilor consultanţilor se numără onorariile
mari, lipsa de cunoştinţe referitoare la cultura şi alte aspecte specific locale (în cazul
consultanţilor externi, de unde propuneri neviabile), lipsa flexibilităţii, dificultatea
transferului de capacităţi şi cunoştinţe tehnice către beneficiar şi, adesea, dificultatea
colaborării consultant-beneficiar. Alegerea şi utilizarea judicioasă a serviciilor
realmente necesare şi a consultanţilor înşişi poate contribui la evitarea unora dintre
aceste dezavantaje.
Etapele alegerii şi utilizării serviciilor de specialitate
a) Definirea necesarului de servicii de specialitate. În cadrul acestei etape,
 investitorul face o evaluare a „zonelor” pe care le poate acoperi cu maximum de
Etapele necesare
de parcurs în competenţă prin mijloace proprii şi abia apoi apelează doar la acele servicii de
alegerea şi
folosirea specialitate care sunt realmente necesare. Căutarea acestui echilibru trebuie să se facă
serviciilor
specializate în spiritul unei eficienţe ridicate, care să nu supraevalueze expertiza proprie din
dorinţa economiilor cu orice preţ, căci riscul, în această optică, este enorm,
determinând lucrări sau capacităţi de producţie nefuncţionale, ce necesită refaceri,
remanieri, reparaţii sau consolidări (în măsura în care acestea mai sunt posibile!) sau
alte inconveniente pe durata de exploatare; după cum nu se angajează consultanţi
pentru toate serviciile posibile: această abordare reprezintă risipă cu siguranţă.
Serviciile de consultanţă se pot obţine pe diverse căi: angajarea unor persoane cu
 contract individual; grupuri universitare sau academice; contractarea firmelor de
Modalităţi de
obţinere a consultanţă. Şi acest din urmă caz prezintă mai multe variante, întrucât unele firme
serviciilor de
cnsultanţă funcţionează doar ca agenţii de recrutare, căutând şi angajând personal temporar
(adesea direct în numele titularilor), în timp ce altele au un personal permanent
numeros şi sunt specializate în anumite sectoare de activitate. Ca regulă generală,
toate aceste posibilităţi sunt din ce în ce mai costisitoare, dar, pe de altă parte, oferă
60
cele mai mari garanţii că investitorii vor beneficia de servicii satisfăcătoare sau, în
caz contrar, vor putea obţine remedierea situaţiei fără a fi necesare cheltuieli
suplimentare.
b) Stabilirea termenilor de referinţă reprezintă o parte vitală a pregătirii
beneficiarilor pentru un contract de consultanţă, întrucât multe dintre problemele
apărute în conlucrarea cu consultanţii îşi au originea în insuficienţa termenilor de
referinţă (TR). Aceştia trebuie să conţină:
 definirea obiectivelor serviciilor de specialitate (nu neapărat identice cu
 obiectivele proiectului);
Conţinutul
termenilor de  scopul serviciilor solicitate;
referinţă
 explicitarea a ce trebuie făcut, dar nu şi cum anume (aceasta este sarcina
consultantului).
Caracteristicile TR:
 flexibilitatea (fără ambiguitate);
  gradul de detaliere trebuie ales cu grijă, eventual prin specificarea necesarului
Caracteristicile
termenilor de de persoane/lună pentru tipul de specializare necesar;
referinţă
 documentele care conţin TR trebuie să definească demersurile instituţionale,
clarificând relaţia dintre titular şi consultant şi descriind responsabilităţile titularilor
în îndeplinirea contractului.
 detalierea cerinţelor de raportare şi alte aspecte ale contractului, cum ar fi
programele de lucru, etapizarea şi sursele de date.
Una dintre uzanţe este aceea de a cere consultanţilor un comentariu asupra TR
odată cu înaintarea ofertelor, întrucât aceştia pot fi în măsură să ofere beneficiarilor
anumite observaţii utile referitoare la unele aspecte ale proiectului propus.
c) Evaluarea ofertelor şi selecţia consultanţilor. Pentru ca solicitarea de ofertă
să se adreseze numai consultanţilor cu reală expertiză şi competenţă, se poate apela la
preselecţie. Recomandarea este ca, dintre consultanţii care au depus oferte
neangajante pentru fiecare serviciu pentru care se solicită consultanţă, să se selecteze
o parte dintre ofertanţi, care constituie aşa-numita listă scurtă (de regulă nu mai mult
de cinci sau şase, pentru ca procesul de evaluare să nu devină extrem de complex).
Aceştia vor depune ofertele angajante.
Pentru evaluarea ofertelor şi selecţia consultanţilor trebuie luate în considerare
trei aspecte cheie:
61
specializarea şi competenţa consultantului în domeniul respectiv;
 
Aspecte-cheie în  personalul propus;
evaluarea ofertelor
şi selecţia  adecvarea planului propus.
consultanţilor Ponderile acordate fiecărui aspect sunt diferite, în funcţie de tipul sarcinii de
îndeplinit. De regulă, pentru experienţă se acordă 15% din punctajul total, 25%
pentru planul de lucru şi 60% pentru personal. În cazul proiectelor de dezvoltare
desfăşurate în anumite ţări sunt anumite specificităţi, dintre care amintim:
ponderea acordată pentru conducătorul echipei este foarte mare din totalul
 
Ponderi orientative punctajului, putând să se ridice până la 50%;
în selecţia
consultanţilor  experienţa în regiunea sau ţara respectivă;
 metodele propuse pentru asigurarea transferului de tehnologie şi cunoştinţe
către client. Pentru realizarea acestui obiectiv, uneori se foloseşte metoda societăţilor
mixte (joint-ventures) cu consultanţii autohtoni.
În spiritul asigurării unei eficienţe cât mai ridicate, în lucrările de specialitate
se consideră că preţul nu trebuie să fie principalul criteriu de selecţie a consultanţilor.
Cu toate acestea, în procesul de negociere pentru depunerea ofertelor finale, care se
desfăşoară, de regulă cu nu mai mult de trei ofertanţi (pentru a se asigura concurenţa),
beneficiarul trebuie urmărească eliminarea din contractul de consultanţă a tuturor
cheltuielilor neeconomicoase.
6.3 Administrarea contractului de consultanţă
Trăsătura specifică contractului de consultanţă derivă din caracteristica
fundamentală a proiectului de investiţii: caracterul său unic, irepetabil, care face
foarte puţin posibilă utilizarea de soluţii sau şabloane standardizate; un contract de
consultanţă este nu sunt deloc uşor de derulat. Spre deosebire de contractele pentru
bunuri şi lucrări, unde produsul poate fi definit destul de exact, produsul unui contract
de consultanţă este, de regulă, sfatul, a cărui calitate este dificil de apreciat. Pentru
reuşita unui contract de consultanţă este nevoie de încredere, relaţii de muncă
armonioase şi o bună comunicare între client şi consultant. O bună comunicare nu
înseamnă neapărat multe rapoarte scrise; timpul consumat de scrierea şi citirea
acestora poate fi întrebuinţat mult mai avantajos pentru cercetarea şi diseminarea
chestiunilor importante. Pentru buna funcţionare a contractelor de consultanţă, un rol
important îl joacă măsurile simple ca: plăţile prompte, sprijinul în demersurile
administrative şi parcurgerea la timp a rapoartelor.
62
1. Precizaţi care sunt, în opinia dvs., factorii cei mai importanţi în stabilirea
modalităţilor de derulare a achiziţiilor
63
1. Caietul de sarcini reprezintă:
a. un set de documente contractuale preliminare împreună cu
instrucţiunile pentru ofertanţi şi informaţiile necesare pentru calculaţia preţului
b. un caiet în care se regăsesc cerinţele pentru constructor
c. un caiet în care se regăsesc cerinţele pentru proiectant şi constructor.
2. Obligaţia băncii de achitare a unei scrisori de credit depinde de:

a. buna desfăşurare a contractului
b. prezentarea documentelor de livrare
c. atât de buna desfăşurare a contractului respectiv, cât şi de prezentarea
documentelor
3. Clauzele INCOTERMS se referă la:

a. livrarea de bunuri
b. executarea de lucrări
c. prestarea de servicii.
1. a.
2. b.
3. a.
64
MODUL IV
SISTEMUL INDICATORILOR STATICI DE
ANALIZĂ A EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR
2. Cuprins
3. Obiectiv general
Cuprins
 UI. 7. Sistemul indicatorilor statici de analiză a eficienţei

investiţiilor
= 2 ore

modalităţile de cuantificare a eficienţei economice prin utilizarea
indicatorilor generali de eficienţă.
 Obiective operaţionale: Însuşirea tehnicii şi modalităţilor de

calcul a indicatorilor generali de eficienţă.
65
SISTEMUL INDICATORILOR STATICI DE ANALIZĂ A
EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR
1. Noţiunea de indicator de eficienţă

În analiza economică, un instrument important de investigaţie îl constituie
indicatorii economici. Aceştia au rolul de a reflecta, de o manieră cantitativă,
conţinutul real al parametrilor ce caracterizează fenomenul supus cercetării, raportul
dintre mărimea parametrilor, corelaţiile existente între aceştia şi evoluţia lor în timp.
Indicatorii de calcul al eficienţei economice a investiţiilor sunt aşadar necesari
pentru caracterizarea cantitativă şi calitativă a gradului şi nivelului de folosire a
resurselor pe fiecare variantă de proiect, ceea ce permite adoptarea unor decizii care
să asigure optimizarea proiectului.
Indicatorul de eficienţă economică a investiţiilor este o mărime care exprimă
 o anumită caracteristică a procesului de realizare a proiectului şi a celui de
Definiţie
recuperare a fondurilor alocate, prin reliefarea rezultatelor comparativ cu resursele
consumate. Întrucât rezultatele obţinute după realizarea obiectivului se pot manifesta
pe diverse planuri, iar resursele consumate pentru punerea obiectivului în stare de
funcţionare afectează, de asemenea, domenii variate, calculul şi analiza eficienţei
investiţiilor se realizează printr-o diversitate de indicatori, fiecare reflectând o
caracteristică sau un număr restrâns de caracteristici ale eficienţei.
Deoarece în literatura de specialitate există numeroase lucrări care tratează
evaluarea (statică şi dinamică) proiectelor, în această lucrare ne propunem să
prezentăm doar câteva consideraţiuni practice de utilizare a indicatorilor statici şi
actualizaţi şi să evidenţiem punctele slabe ale fiecăruia dintre aceştia.
Mai întâi, sunt de notat două aspecte:
 nu există un indicator care să poată fi considerat ca fiind cel mai relevant în
 aprecierea valorii unui proiect (deşi indicatorii au capacităţii diferite de exprimare a
eficienţei);
 evaluarea economică a proiectelor este doar un instrument în luarea deciziei.
În practica se folosesc adesea şi alte criterii decât cele economice. Rolul tehnicilor
analitice este acela de a îmbunătăţi procesul de fundamentare a deciziilor (şi de a
66
releva costul economic al unor eventuale decizii de altă natură decât cele economice –
luate în cazul unor proiecte realizate de stat sau de comunităţi locale în scopuri
sociale) şi nu de substitut pentru judecăţi de valoare.
Pentru o mai bună înţelegere, indicatorii sunt clasificaţi după criteriul
factorului timp în două grupe: indicatori statici şi indicatori dinamici (sau actualizaţi).
Indicatorii statici, care fac subiectul expunerii din acest capitol, se clasifică în
indicatori cu aplicabilitate generală şi indicatori specifici. Indicatorii cu aplicabilitate
generală sunt folosiţi în orice proiect de investiţii, indiferent de ramura în care se
realizează, în timp ce indicatorii specifici se folosesc numai în anumite ramuri de
activitate, completându-i pe cei cu aplicabilitate generală.
2. Analiza eficienţei proiectelor de investiţii pe baza indicatorilor generali
de eficienţă
La rândul lor, indicatorii cu caracter general vor fi departajaţi şi trataţi pe
doua grupe: indicatori de efort şi indicatori de efecte.
2.1 Indicatorii de efort
a) Valoarea totală a investiţiei este principalul indicator care exprimă
 eforturile necesare pentru construirea unui obiectiv şi se consemnează în devizul
Valoarea totală
a investiţiei
general din studiul de fezabilitate. Este foarte important pentru desfăşurarea normală
a procesului investiţional şi încadrarea în nivelul indicatorilor economici şi al
parametrilor tehnici stabiliţi, ca valoarea investiţiilor să fie bine determinată. Atât
supraevaluarea, cât şi subevaluarea investiţiei necesară pentru construirea unui
obiectiv pot avea implicaţii negative la nivelul beneficiarului şi chiar a economiei
naţionale. Relaţia de calcul al acestui indicator este:
VI= Id + Icol + Icox + Eim + NFR + Y + TV + D
 Această relaţie, care include şi investiţia conexă (Icox), se foloseşte în analizele
Relaţii de calcul
care se fac la nivel departamental sau la nivelul economiei. Pentru analiza de la
nivelul agentului economic, investiţia totală (It) se stabileşte cu următoarea relaţie:
It = Id + Icol + Eim + NFR + Y + TV + D
În legătură cu acest indicator se mai calculează:
 valoarea lucrărilor de construcţii-montaj (C + M), din care:
 valoarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii (C + I).
 b) Investiţia specifică, exprimă efortul investiţional necesar edificării unei

Investiţia unităţi de capacitate de producţie exprimată în unităţi fizice de măsură (buc. m 2, t., nr.
specifică
67
abonaţi) sau a unei unităţi valorice de producţie, de prestaţie etc. Relaţiile de calcul al
indicatorului sunt:
 pentru obiective noi
is = It sau is = It ,
 qh Qh
Relaţii de calcul în care:
is – investiţia specifică
qh – producţia anuală exprimată în unităţi fizice;
Qh – valoarea anuală a producţiei
 pentru dezvoltări-modernizări
is = It sau is = It
,
q hn − q ho Qhn − Qho
care exprimă investiţia necesară pentru o unitate din sporul producţiei anuale
obţinut în urma realizării proiectului de investiţii .
Deşi investiţia specifică, ca de altfel şi investiţia totală, are un rol important în
analiza eficienţei variantelor de proiect, totuşi indicatorul nu est suficient de sugestiv
şi de aceea trebuie corelat cu alţi indicatori. În anumite proiecte, însă, cum ar fi cele
din ramurile neproductive, investiţia specifică are un rol hotărâtor pentru alegerea
variantei optime.
c) Durata de recuperare a investiţiei este unul dintre cei mai sintetici
 indicatori care reflectă relaţia dintre investiţii şi efectele ce se obţin prin consumarea
Durata
(termenul) de acestora. Ca raport între efortul investiţional şi profitul anual, termenul de recuperare
recuperare
exprimă perioada de timp în care investiţiile se recuperează din profitul anual obţinut
prin punerea în funcţiune şi exploatarea obiectivului.. Relaţiile de calcul al
indicatorului sunt:
 pentru obiective noi:
It
T= ,
 Ph
T – durata de recuperare a investiţiilor;
Ph – profitul anual.
 pentru dezvoltări, modernizări:
68
It I
T= sau T = t ,
Phn − Ph 0 ∆Ph
în care:
Ph0, Phn – profitul anual obţinut înainte şi după dezvoltare, modernizare;
∆Ph – sporul de profit anual obţinut în urma investiţiei făcute.
În cazul acestor proiecte în investiţia totală se includ, după caz, şi valoarea

neamortizată a activelor fixe ce vor fi lichidate – din care se scade suma obţinută prin
casarea acestora – şi pierderile de venit net cauzate de întreruperea producţiei pe
perioada de timp afectată lucrărilor de investiţii;
 pentru proiectele de investiţii destinate automatizării sau mecanizării
activităţilor de producţie din obiective existente, a căror efecte directe sunt reducerea
numărului de salariaţi şi a cheltuielilor cu manopera, deci a costului anual, termenul
de recuperare se mai poate calcula raportând investiţia la economia anuală de costuri,
astfel:
It
T= ,
Ch 0 − Chi
în care:
C h 0 , C hi – costul anual de producţie înainte şi după automatizare (mecanizare)
în varianta i.
 la compararea mai multor variante pentru acelaşi obiectiv se foloseşte relaţia:
Ti = I ti − I t 0 ,
Phi − Ph 0
unde
Iti, It0 – investiţiile din varianta i, respectiv din varianta 0;
Phi,Ph0 – profitul anual estimat pentru varianta i, respectiv varianta 0.
În acest caz, Ti reprezintă perioada de timp în care se recuperează investiţia
suplimentară înregistrată în varianta i, faţă de varianta 0, din profitul anual
suplimentar obţinut în varianta i, faţă de varianta 0.
e) Cheltuieli recalculate sau echivalente după natura investiţiilor, exprimă

Cheltuieli efortul total pe care agentul economic îl face pentru realizarea unor prestaţii, servicii
echivalente
(recalculate)
sau a unor bunuri materiale. Spre deosebire de indicatorul investiţia totală, care
exprimă numai efortul investiţional, acest indicator include şi efortul de producţie
înregistrat pentru obţinerea efectelor materiale dorite, ceea ce îi conferă o capacitate
69
maximă de exprimare a eforului impus pentru obţinerea unor bunuri cerute pe piaţă şi
de aceea, în practică, este folosit adeseori şi drept criteriu de eficienţă. Se calculează
astfel:
 K = It + Ch ∙D,
Relaţii de calcul
unde:
K – cheltuieli echivalate sau recalculate;
D – durata eficientă de funcţionare a obiectivului.
Formula prezentată mai sus este folosită numai în cazul analizei unor variante
de proiect care au aceeaşi capacitate de producţie. Pentru variantele în care
capacităţile de producţie sunt diferite se foloseşte o relaţie derivată din prima care
exprimă cheltuieli recalculate specifice (k)
I t + Ch ⋅ D
k= ,
q h ⋅ De
Aceste relaţii este valabilă în cazul în care amortizarea activului fix se face în
cote anuale egale pe durata de funcţionare.
f) Pierderea de venit net agricol sau taxa pe teren (Y). Exprimă pierderile
 înregistrate de societate (sau de agentul economic când suprafaţa de pământ îi
Pierderea de
venit net agricol aparţine) prin scoaterea din circuitul agricol a terenului pe care va fi amplasat viitorul
obiectiv.
Relaţia de calcul al indicatorului este:
 când ritmul anual de creştere a venitului net agricol rămâne constant pe
perioada de imobilizare a terenului:
(1 + i) D − 1
Y= VNh (1+i) S
i
  când ritmul anual de creştere a venitului net agricol nu este constant:
Relaţii de calcul  D

Y = S ∑VN h (1 + i) h 
 h=1 
în care:
Y – pierderea de venit agricol net;
VNh – venitul net agricol anual;
i – ritmul anual de creştere a venitului net agricol;
S – suprafaţa terenului scos din circuitul agricol (ha);
h – anul de referinţă (h = 1,2,3,…,D).
70
Pierderea de venit net agricol poate fi înlocuită cu taxa pe teren atunci când
agentul economic investitor cumpără terenul sau acesta nu face parte din suprafaţa
extravilană.
g) Durata de recuperare a efortului valutar investiţional. Se foloseşte în analiza
 variantelor de investiţii care presupun importuri pentru edificarea obiectivului şi
Durata
(termenul) de prevăd export de produse. Exprimă perioada de timp (luni, trimestre, ani) în care
recuperare a
efortului valutar efortul valutar investiţional se recuperează din aportul valutar net anual.
investiţional
Se calculează cu ajutorul relaţiei:
E fvi
D= ,
AVN h
 unde:
Relaţii de calcul
D – durata de recuperare a efortului valutar făcut pentru edificarea
obiectivului;
Efvi – cheltuieli valutare făcute pentru investiţii;
AVNh – aportul valutar net anual realizat din vânzarea produselor fabricate în
noul obiectiv.
h) Cursul de revenire brut, exprimă valoarea producţiei ce trebuie exportată pentru
 încasarea unei unităţi valutare şi se exprimă, de regulă, în lei/EURO sau, după caz în
Cursul de
revenire brut lei/USD.
 Relaţia de calcul este:
Qex
Cb = ,
Q' ex
unde:
 Qex, Q’ex – valoarea producţiei exportate exprimată în lei, respectiv valută.

Relaţii de calcul  În cazul proiectelor care prevăd dezvoltarea, modernizarea sau reutilarea unor
obiective a căror activitate de comerţ exterior se va modifica prin realizarea
investiţiei, se foloseşte relaţia:
Qex
Cb =Δ ,
Q' ex
în care:
ΔQex, ΔQ’ex – sporul anual al producţiei exportate după realizarea investiţiei
exprimat în lei şi valută.
Toţi indicatorii prezenţi la acest subparagraf au sensul de minim.
71
2.2 Indicatorii de efecte
a) Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor exprimă valoarea
 profitului anual obţinut la un leu investiţie. Deşi am folosit termenul de coeficient,
Coeficientul de
eficienţă
economică
indicatorul nu este o expresie adimensională, ci semnifică efectul net anual preconizat
a se obţine la un leu investiţie prin exploatarea activelor fixe create.
Se calculează după relaţiile:
Ph
e=
It
  pentru dezvoltări, modernizări, reutilări:
Relaţii de calcul
Phn − Ph 0 ∆P
e= sau e = h
It It
 pentru lucrări de automatizare (mecanizare) a producţiei:

Ch0 − Chn
e=
It
 pentru comparaţii între variante în vederea stabilirii eficienţei relative (E r)

Phi − Ph 0 ∆Phi / 0
eri/0 = sau eri/0 =
I ti − I t 0 ∆I ti / 0
în care:
ΔPhi/0 – sporul de profit anual obţinut în varianta i faţă de varianta luată ca
bază de comparaţie (0);
ΔIti/0 – sporul de investiţii prevăzut în varianta i faţă de varianta 0.
Deoarece acest indicator, aşa cum rezultă din relaţiile prezentate, este inversul
termenului de recuperare a investiţiilor, se mai poate calcula şi cu relaţia:
1
e=
T
b) Randamentul economic al investiţiilor este un indicator foarte complex, cu

Randamentul o mare capacitate de a exprima eficienţa investiţiilor. Alături de termenul de
economic al
investiţiilor recuperare a investiţiilor, randamentul este hotărâtor în alegerea variantei optime de
proiect. Prin conţinutul său economic, indicatorul exprimă câţi lei profit final se
obţine pe întreaga durată de funcţionare a obiectivului la un leu investit. Randamentul
economic (R), se calculează după următoarele relaţii:
72
Ph ⋅ D − It Pt
R= sau R= −1
It It

Relaţii de calcul  pentru dezvoltări, modernizări, reutilări:
∆Pt
R= −1
∆I t
Pt – profitul total (obţinut pe întreaga durată de funcţionare);

ΔPt – sporul de profit total obţinut după dezvoltare, modernizare sau reutilare.
Superioritatea acestui indicator, în ceea ce priveşte capacitatea de exprimare a
eficienţei investiţiilor, este determinată de faptul că introduce în calcul profitul net
obţinut pe întreaga perioadă de funcţionare. Or, pentru investitor este mai importantă
masa totală a profitului rămas preconizat, decât profitul anual brut care se foloseşte
în calculul celorlalţi indicatori (E, T etc.).
c) Aportul valutar net exprimă masa valutară ce se va obţine din exportul
 produselor sau serviciilor executate în viitorul obiectiv de investiţii, din care s-au
Aportul valutar
net scăzut cheltuielile valutare impuse de realizarea producţiei. Se determină cu ajutorul
relaţiei:
 AVNh = Q’ex – M’ ,
AVNh – aportul net valutar anual;
Q’ex – încasările valutare din exportul producţiei;
M’ – cheltuieli în expresie valutară efectuate pentru procurarea de materii
prime şi materiale necesare procesului de producţie.
73
1. Precizaţi care sunt, în opinia dvs., indicatorii de efort pentru cuantificarea eficienţei
investiţiilor
74
MODUL V
ANALIZA EFICIENŢEI PROIECTELOR CU
LUAREA ÎN CONSIDERARE A INFLUENŢEI
FACTORULUI TIMP
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
 UI 8. Cuantificarea influenţei factorului timp asupra

investiţiilor în perioada de edificare a proiectului
= 2 ore
 UI 9. Necesitatea folosirii actualizării în calculele de eficienţă.
Abordări teoretice şi practice
= 2 ore
 UI 10. Relaţiile de calcul al indicatorilor actualizaţi
= 2 ore

indicatorii actualizaţi de cuantificare a eficienţei proiectelor de investiţii.
 Obiective operaţionale: Însuşirea tehnicii de calcul al

indicatorilor actualizaţi de eficienţă.
75
CUANTIFICAREA INFLUENŢEI FACTORULUI TIMP ASUPRA
INVESTIŢIILOR ÎN PERIOADA DE EDIFICARE A PROIECTULUI
Aşa cum rezultă din schema procesului investiţional, perioada de edificare a

proiectului este constituită din fazele preinvestiţională şi investiţională. Este perioada
în care se consumă fondurile fără să se obţină venituri şi se caracterizează prin
imobilizări de resurse financiare, umane şi materiale în activităţi cum sunt elaborarea
studiului de fezabilitate, proiectarea obiectivului şi execute lucrărilor de construcţii-
montaj pe şantier.
Lucrările executate la începutul acestei perioade, faza de cercetare-
 proiectare, conduc la imobilizări în special de forţă de muncă superior calificată, ceea
Faza de ce reprezintă o pierdere de venit net, atât pentru agentul economic, cât şi pentru
cercetare-
proiectare economia naţională. Întrucât pierderile sunt proporţionale cu durata şi mărimea
resurselor alocate, este necesar ca cercetarea-proiectarea să se realizeze într-un timp
cât mai scurt, dar, evident, suficient pentru asigurarea calităţii acestor lucrări.
Diminuarea duratei de cercetare-proiectare are şi alte efecte benefice, cum
sunt: reducerea riscului de uzură morală la viitoarele produse, ca urmare a punerii
obiectivului în funcţiune mai devreme, câştigarea pieţelor de desfacere şi obţinerea
unui preţ de vânzare ridicat (cel puţin pentru o perioadă de timp), recuperarea
investiţiilor în avans faţă de termenul stabilit etc. Dimpotrivă, planificarea unei durate
mari sau depăşirea duratei stabilite, anulează toate aceste efecte. Orice întârziere în
proiectarea obiectivului atrage decalarea termenului de începere a activităţilor
următoare şi, deci, a termenului final de punere în funcţiune a capitalului fix.
În perioada de execuţie a lucrărilor de construcţii-montaje se consumă
 fonduri mari, în special resurse material, care sunt imobilizate treptat pe şantier şi
Faza de execuţie
puse în operă, ajungând în final ca întregul fond de investiţii să fie imobilizat.
La fel ca şi în faza preinvestiţională, pe perioada de execuţie a lucrărilor,
mărimea imobilizărilor este influenţată hotărâtor de timpul afectat pentru execuţie. De
aceea este necesar ca această durată să fie cât mai scurtă şi respectată. În acest scop
pot fi luate o serie de măsuri cum sunt: alegerea unor soluţii constructive uşor de
76
realizat, concentrarea forţelor constructorului pe obiectiv, o bună conducere şi
organizare a lucrărilor.
Valoarea imobilizărilor şi a pierderilor de venit net este influenţată, de
asemenea şi de modul de eşalonare a investiţiilor pe perioada de execuţie. În general,
 deosebim trei tipuri de eşalonare a investiţiilor pentru executarea lucrărilor, aşa cum
Tipuri de
eşalonare a se prezintă în fig. 5.1
investiţiilor
Cele trei curbe pot fi aproximate de funcţii matematice având următoarele
expresii:
kt
V1 : y = ;
a+t
V2 : y=a+bt (funcţia lineară);
V2 : y=a+bt+ct2 (parabola).
Lei
V1
V2
V3
ani
Fig. 5.1
Din analiza graficului privind cele trei modalităţi de bază privind

eşalonarea, se observă că suprafaţa cea mai redusă determinată de alura curbelor V i şi
proiecţia acestora pe abscisă este V3, cu alte cuvinte, imobilizările cele mai reduse
(ceea ce este echivalent cu creşterea eficienţei economice) se înregistrează atunci
când sumele de investiţii sunt alocate în valori mai mici la începutul perioadei de
execuţie şi mai mari spre sfârşitul acesteia; este de preferat ca eşalonarea investiţiilor
să de facă după o curbă convexă, iar dacă există mai multe variante de acest tip, este
preferată varianta cu convexitatea cea mai mare.
77
Analitic, modul în care acţionează timpul asupra investiţiilor pe perioada de
execuţie, este prezentat în matricea din tabelul 5.1.
Tabelul 5.1.
 Anul de imobilizare 1 2 … h … d-1 d Total
Matricea
imobilizărilor Investiţia
totale I1 I1 I1 I1 I1 I1 I1 I1 dI1
I2 I2 I2 I2 I2 I2 I2 (d-1)I2
… … … … … …
Ih Ih Ih Ih Ih (d-h+1)Ih
… … … …
Id-1 Id-1 Id-1 2Id+1
Id Id Id
Total d
M = ∑ I h( d − h +1)
h =1
Raţionamentul construirii acesteia este următorul: o sumă cheltuită în anul

întâi, de exemplu rămâne imobilizată pe întreaga perioadă de execuţie, până la
punerea în funcţiune, fapt valabil pentru toate de investiţii cheltuite în anul al doilea,
al treilea etc. Însumând toate elementele matricei, se obţine mărimea imobilizărilor
totale, M:
 d
M = ∑ Ih( d − h + k ),
Relaţii de calcul
h =1
în care:
M – mărimea totală a imobilizărilor;
Ih – investiţia anuală;
h – anul de referinţă (h = 1, 2, …, d);
k – factor de corecţie, care ia de regulă valorile 0, ½ sau 1, în funcţie de
momentul în care se consideră că se cheltuiesc fondurile de investiţii respectiv la
sfârşitul anului, la mijlocul sau la începutul acestuia;
d – durata de execuţie.
În cazul în care are loc darea în folosinţă a unor capacităţi de producţie
înainte de punerea în funcţiune, profitul aferent capacităţilor puse parţial în
exploatare, reduce necesarul de fonduri de investiţii după relaţia:
78
d
M ' = ∑ ( I h − Ph )( d − h + k ) ,
h =1
în care:
M’ – mărimea totală a imobilizărilor;
Ph – profitul obţinut în anul h;
Principiul după care se face departajarea variantelor de investiţii ţine, în
mod evident de mărimea totală a imobilizărilor calculată ca produs între investiţii şi
timp. Timpul se poate exprima în ani trimestre, luni, decade sau chiar zile, iar
investiţiile în lei.
Un alt indicator, derivat din mărimea imobilizărilor totale este mărimea

Mărimea medie medie anuală a imobilizărilor. În aprecierea eficienţei, se foloseşte doar unul dintre
anuală a
imobilizărilor aceştia, utilizarea concomitentă fiind redundantă, aşa cum se observă din relaţia de
calcul:
d
∑ Ih( d − h + k )
 M = h =1
d
,
Relaţii de calcul
unde:
M – mărimea medie anuală a imobilizărilor;
În cazul în care se compară mai multe variante de proiect, care au capacităţi
de producţie diferite, devine utilă folosirea unui alt indicator, denumit imobilizarea
specifică şi care se calculează după relaţia:
d
∑ Ih( d − h + k )
mj = h =1
,
q
unde:
mj – imobilizarea specifică;
q – capacitatea de producţie.
Sau, în cazul în care au loc puneri parţiale în funcţiune, pe perioada de
execuţie,
d
∑ ( I h − Ph )( d − h + k )
m' j = h =1
.
q
Pe lângă aceşti indicatori, cel mai important în aprecierea variantei optime

de proiect, din punct de vedere al eşalonării fondurilor de investiţii pe perioada de
79
 execuţie, este efectul economic al imobilizărilor, cu ajutorul căruia se cuantifică
Efectul rezultatul economic nerealizat ca urmare a întrebuinţării resurselor în cadrul
economic al
imobilizărilor proiectului, care se calculează după relaţia:
eim = M ∙ e,

Relaţii de calcul
unde:
eim – efectul economic al imobilizărilor;
e – coeficientul de eficienţă a investiţiilor.
Ca urmare a imobilizărilor fondurilor pe perioada de execuţie, investitorul
va pierde, veniturile (în valorile calculate) pe care le-ar fi putut câştiga dacă ar fi
investit fondurile în alte afaceri cu efecte imediate (de exemplu depozite bancare).
De aceea este firesc ca întreprinzătorul să-şi propună recuperarea acestor pierderi prin
includerea lor în efortul investiţional. Ca urmare, valoarea investiţiei totale ce trebuie
recuperată (It) este:
It = Ial + eim
unde Ial – investiţia alocată.
Pentru a se asigura comparabilitatea variantelor de proiect cu capacităţi de

producţie diferite, se foloseşte indicatorul efectul economic specific al imobilizărilor,
determinat astfel:
eim
eis =
q
unde:
eis – efectul economic specific al imobilizărilor.
Pentru a facilita buna înţelegere a celor expuse până în acest punct, vom
aplica relaţiile de calcul la un exemplu practic.
a) Calculul efectului economic al imobilizărilor

Pentru construirea unui obiectiv industrial au fost elaborate două variante
de proiect care prevăd acelaşi fond de investiţii, aceeaşi durată de execuţie şi
80
capacităţi de producţie similare, dar o eşalonare diferită a investiţiilor, aşa cum se
prezintă în tabelul 5.2.
Tabelul 5.2. (mii lei)
 ANI I
VARIANTA
II
Aplicaţie
1 15.000 10.000
2 25.000 15.000
3 30.000 25.000
4 30.000 50.000
Total 100.000 100.000
Alegerea variantei optime se va face pe baza indicatorilor mărimea totală a

imobilizărilor (M) şi efectul economic al imobilizărilor (Eim), după relaţiile:
d
M = ∑ Ih( d − h + k );
h =1
eim = M ∙ e
MI = 15000( 4 − 1 + 1 ) + 25000( 4 − 2 + 1 ) + 30000( 4 − 3 + 1 ) + 30000( 4 − 4 + 1 ) =
=225.000 mii lei.
MII= 10000( 4 − 1 + 1 ) + 15000( 4 − 2 + 1 ) + 25000( 4 − 3 + 1 ) + 50000( 4 − 4 + 1 ) =
=185.000 mil. lei.
Pentru a observa valoarea celuilalt indicator considerat, mărimea medie
anuală a imobilizărilor se procedează, în mod evident la împărţirea mărimii totale a
imobilizărilor la durata de execuţie, iar rezultatele obţinute se interpretează astfel: în
varianta I stau imobilizate în medie pe an 56.250 mii lei, iar în varianta II 46.250 mii
lei.
Întrucât MI este mai mare decât MII, rezultă că optimă este varianta a doua.
Pentru a stabili consecinţele imobilizărilor asupra eficienţei variantelor, se
calculează efectul valoric al acestor imobilizări, respectiv pierderea de venit net. În
acest scop se va folosi un coeficient de eficienţă de 15%.
eimI = 225000 ∙ 15% = 33.750 mii lei;

eimII = 185000 ∙ 15% = 27.750 mii lei.
Ţinând seama de relaţia de mai sus:
It = Ial + eim ,
81
valoarea investiţiei totale în cele două variante se calculează:
ItI = 100.000 + 33.750 = 133.750 mii lei;
ItII = 100.000 + 27.750 = 127.750 mii lei.
Cu acest nivel al investiţiei se va opera în calculul celorlalţi indicatori.
Analiza comparativă a ipotezelor de eşalonare a resurselor pe ani permite să
formulăm o serie de concluzii şi recomandări cu caracter practic, cu privire la
varianta raţională şi eficientă de repartizare a investiţiilor pentru edificare unui
proiect:
1. Eşalonarea investiţiilor trebuie făcută într-o dinamică ascendentă. Se
va înregistra astfel o valoare minimă a imobilizărilor şi, în consecinţă,
un minim de pierderi de efecte economice
2. Aprovizionarea şi montarea utilajelor şi instalaţiilor tehnologice să se
efectueze, în limitele posibile, în perioada încheierii lucrărilor de
construcţii şi instalaţii.
 Reducerea duratei de execuţie a obiectivelor de investiţii contribuie la

Efectul reducerii diminuarea necesarului de imobilizări şi, pe această cale, la creşterea venitului net.
duratei de
execuţie Efectul economic al reducerii duratei de execuţie (Erd) se poate determina cu ajutorul
relaţiei:
E rd = e ⋅ CF ( d pl − d r ) ,
unde :
e – coeficientul de eficienţă economică a folosirii capitalului fix;
CF – valoarea capitalului fix pus în funcţiune;
dpl – durata de execuţie planificată;
dr – durata de execuţie realizată.
Reducerea pierderilor de venit net din imobilizări se poate realiza şi prin
punerea parţială în funcţiune a unor elemente din obiectiv (secţii, ateliere etc.)
înaintea termenului final de intrare în exploatare a întregului obiectiv. Efectele
pozitive ale acestei acţiuni se materializează în profitul obţinut în avans faţă de
termenul planificat, care va diminua efortul investiţional din perioada respectivă,
permiţând o autofinanţare parţială a investiţiilor.
82
Efectele economice ale acestei acţiuni, ca şi ale celei de reducere a duratei
de execuţie, se manifestă şi la nivelul constructorului, a economiei naţionale şi pot fi
cuantificate pe baza următoarelor relaţii:
 la nivelul societăţii de construcţii
 d 
c
E rd = p ⋅ I ind 1 − r ,
 d pl 
 
în care :
Erdc – efectul economic al reducerii duratei de construcţii;
p – ponderea cheltuielilor indirecte proporţionale cu d, care la construcţiile
industriale este în medie de 60% din totalul cheltuielilor indirecte prevăzut în devizul
lucrărilor de C+M;
I ind – valoarea cheltuielilor indirecte, care reprezintă circa 10% din
investiţia totală la obiective a căror durată de execuţie este de 8 – 10 luni şi ponderea
lor creşte proporţional cu d;
dr – durata de execuţie realizată;
dpl – durata de execuţie planificată.
 la nivelul economiei reducerea imobilizărilor se materializează în efecte
economice care pot fi exprimate cu ajutorul relaţiei:
( )
E rdE = e M pl − M r ,
unde:
ErdE – efectul reducerii imobilizărilor pe economie;
Mpl – valoarea imobilizărilor planificate;
Mr – valoarea imobilizărilor realizate.
2. Influenţa factorului timp asupra principalelor momente de analiză a

eficienţei investiţiilor în faza de exploatare a proiectului
Caracteristica acestei perioade este obţinerea efectelor utile pentru care a fost
 construit obiectivul. Timpul se manifestă şi aici ca un factor multiplicator al efectelor

Caracterul şi de aceea analiza influenţei sale vizează durata de funcţionare a obiectivului şi de
multiplicator al
factorului-timp recuperare a investiţiilor din profitul anual.
83
În legătură cu durata de funcţionare, trebuie avută în vedere durata eficientă,
care poate fi mai mică decât durata fizică de funcţionare. Mărimea acesteia face ca
valoarea profitului să difere de la o variantă la alta, dar masa profitului total depinde
şi de evoluţia în timp a valorii producţiei şi a costului de producţie, care sunt
influenţate de creştere productivităţii muncii, de uzura morală ce apare după o
perioadă de timp la produsele fabricate, precum şi de creştere a preţului de achiziţie la
materiile prime şi uzura fizică şi morală a activelor fixe productive.
Analiza complexă a procesului investiţional şi al celui de utilizare productivă
a activelor fixe create, pe durata de funcţionare a acestora, ţinând seama de eforturile
investiţionale şi de efectele economice, ne permite să stabilim legăturile, raporturile şi
corelaţiile specifice pe fiecare variantă şi să evidenţiem mecanismul proceselor ce au
loc, respectiv procesul de recuperare a investiţiilor şi de obţinere a profitului, precum
şi mărimea duratei de funcţionare eficientă a obiectivului. Pentru aceasta ne vom
folosi de graficul din fig. 5.2, în care se prezintă evoluţia investiţiilor în perioada de
execuţie a viitorului obiectiv, a valorii de piaţă a producţiei (Qp) şi a costurilor
individuale (Ci) în perioada de funcţionare.
Ci
S2 S3 pierderi
S1 Qp
d O T D Df
Fig. 5.2.
După cum rezultă din grafic, investiţiile, a căror valoare este exprimată de
suprafaţa S1, cresc pe măsură ce lucrările de construcţii ajung la finalizarea
obiectivului. În perioada de exploatare se remarcă trei momente importante pentru
studierea influenţei factorului timp: T, exprimă segmentul de timp în care profitul
obţinut (S2) egalează valoarea investiţiilor; D care delimitează durata eficientă de
84
funcţionare a obiectivului şi este marcat de intersecţia dintre curba valorii de piaţă a
producţiei şi curba costurilor individuale; Df prin care se exprimă durata fizică de
funcţionare a obiectivului şi este determinat de perioada de funcţionare a principalelor
utilaje şi instalaţii de producţie din dotare.
Durata fizică, în cele mai multe cazuri, este mai mare decât durata eficientă şi
menţinerea în funcţiune a obiectivului peste momentul D generează pierderi în
activitatea de producţie. De aceea, în studierea raporturilor şi corelaţiilor ce se
stabilesc între aceste momente, sub influenţa factorului timp, pentru determinarea
eficienţei se analizează numai perioada 0 – D.
În legătură cu perioada eficientă de funcţionare, este de presupus că o durată
lungă de funcţionare va asigura şi un profit mare şi de aceea la trierea variantelor de
proiect se va prefera varianta cu durata eficientă de funcţionare cea mai mare. Analiza
nu trebuie însă redusă numai la acest criteriu. În fond, pe beneficiar îl interesează
câştigul net, adică profitul obţinut peste valoarea capitalului investit (S3). Or, acesta
este dependent de mărimea segmentului T – D, ceea ce înseamnă că trebuie aleasă
varianta în care acest segment este mai mare, chiar dacă durata eficientă este mai
mică (evident, în condiţiile în care profitul anual este acelaşi). La variante cu durate
eficiente de funcţionare egale, diferenţierea după segmentul T – D este determinată de
mărimea intervalului 0 – T, adică a perioadei de timp în care investiţiile se
recuperează din profitul anual. Cu cât este mai mic acest interval, cu atât va fi mai
mare segmentul cuprins între T şi D şi profitul net obţinut de beneficiar.
În practică există preocupare pentru determinare acestor momente ce
caracterizează perioada de funcţionare. Sunt studiaţi ca funcţii de timp indicatorii
valoarea producţiei Q=f(t), costul producţiei C=f(t), profitul total P = f(t) etc.
Rezultă că valoarea şi costul producţiei se determină pe baza unei integrale
definite pe intervalul 0 – D, astfel:
D D
Qp = ∫ f ( t )dt ; Ci = ∫ q( t )dt
0 0
Ca urmare, profitul total se determină prin relaţia:
[ f ( t ) − q( t )]dt
D
Pt = ∫
0
Pentru calculul duratei de recuperare a investiţiilor se operează cu o integrală

definită pe intervalul 0 – T şi punând condiţia ca valoarea integralei să fie egală cu S1
se obţine T.
85
T
S 2 = ∫ f ( t )dt − C h ⋅ T = F ( T ) − F ( 0 ) − C h ⋅ T ,
0
unde Ch – costul anual.

După cum se constată din schemă, volumul profitului obţinut după
recuperarea investiţiilor (S3) reprezintă tocmai profitul rămas, adică câştigul.
Matematic, mărimea acestuia se obţine astfel:
D
S3= ∫T f ( t )dt − C h ( D − T )
În analiza eficienţei economice profitul rămas după recuperarea investiţiei

reprezintă, alături de durata de recuperare a investiţiilor, criteriul principal de triere a
variantelor, întrucât asigură compararea efortului investiţional cu masa câştigului
obţinut pe întreaga durată de funcţionare. Aceasta se realizează prin indicatorul
randamentul economic al investiţiilor (R), al cărei relaţie de calcul surprinde cele
două elemente:
S3
R=
S1
Concluzia care se desprinde la finalul acestor prime două paragrafe din
prezentul capitol este că, în calculul şi analiza eficienţei economice a investiţiilor
trebuie să ţină seama de influenţa factorului timp care se manifestă ca un
multiplicator atât al investiţiilor, cât şi al efectelor acestora. Însă, indicatorii
prezentaţi până la acest moment surprind doar parţial influenţa factorului timp asupra
investiţiilor, sunt construiţi pe baza principiilor indicatorilor statici, care nu cuantifică
efectele propagate, acesta reprezentând un principiu de bază al fenomenelor
economice. Efectul propagat presupune tocmai că beneficiile obţinute la un anumit
moment generează noi beneficii, iar pierderile determină noi pierderi. Metoda prin
care se cuantifică acest efect propagat poată denumirea de tehnica (metoda)
actualizării, ce va fi dezbătută în unitatea de învăţare următoare.
86
NECESITATEA FOLOSIRII ACTUALIZĂRII ÎN CALCULELE DE
EFICIENŢĂ. ABORDĂRI TEORETICE ŞI PRACTICE
În cadrul acestei analize se compară valorile prezente ale variantelor de

investiţii pentru a o alege pe cea mai bună. Modalitatea prin care se aduc valorile
 investiţiilor, costurilor şi beneficiilor la un anumit moment, în scopul comparării,
Definiţie
poartă denumirea de actualizare.
1.1. Abordarea actualizării din punct de vedere psihologic. Este un fapt
cunoscut universal că un leu de astăzi este întotdeauna preferat unui leu din viitor,
 ceea ce se poate explica prin raritatea mijloacelor de satisfacere a nevoilor oamenilor,
prin limita duratei lor de viaţă, prin existenţa unor conjuncturi favorabile, dar şi prin
faptul ca posesorul leului de astăzi îl poate valorifica productiv, cu o anumită
eficienţă, obţinând în intervalul de timp considerat un profit şi mărindu-i astfel
valoarea. Aceasta înseamnă că un leu astăzi valorează de fapt (1+a) anul viitor, unde
a (rata de actualizare) exprimă tocmai profitul obţinut şi poate fi considerat ca
rezultat al preferinţei de a amâna un consum imediat în favoarea altui consum, din
viitor.
Este de remarcat că această afirmaţie nu are legătură doar cu inflaţia şi rămâne
valabilă şi în cazurile când sunt luate în considerare anumite riscuri. Agentul
economic este astfel gata mai degrabă să plătească un cost de oportunitate, o dobândă
pentru eliberarea unei sume de bani care să-i permită achiziţionarea imediată a un bun
sau un serviciu, decât să aştepte. Această modalitate de judecată se întâlneşte foarte
adesea, reflectând de o manieră foarte sugestivă noţiunea de risc privit în conjuncţie
cu viitorul.
1.2. Abordarea social-economică şi politică a actualizării. În mod evident, o
rată de actualizare foarte ridicată, de exemplu, reflectă din partea consumatorului o
tendinţă puternică spre consumul imediat, de unde rezultă, prin concurenţa pentru
accesul la resurse, reducerea dramatică a mijloacelor de finanţare. Dar, această
nerăbdare de a consuma este temperată, pentru producători, de randamentul ridicat cu
care se pot realiza investiţiile, iar în cazul menajelor de ratele de remunerare a
depozitelor bancare ori alte instrumente financiare (acţiuni, obligaţiuni); toate acestea
87
determină agenţii economici şi persoanele fizice să renunţe (evident, parţial) la
consumul imediat în favoarea consumului viitor, punând la dispoziţia economiei
resursele care asigură creşterea producţiei.
Rata de actualizare este deci o constantă dată a economiei la un moment dat,
 reprezentând expresia unui anumit tip de comportament al societăţii.
Pe de altă parte autorităţile publice, prin semnalele de natura ratei dobânzii de
politică monetară (rata de rescont) şi a nivelului fiscalităţii, dispun de mijloacele de
acţiune la nivel central, asumându-şi responsabilitatea politică de a arbitra evoluţia
proceselor economice între prezent şi viitor, rata de actualizare a fiind tocmai
consecinţa acestei politici, pe o treaptă mai mult sau mai puţin importantă, în
conformitate cu caracterul dirijist sau liberal al aceleiaşi politici. Din punct de vedere
financiar, rata de actualizare este tocmai unul dintre instrumentele de arbitraj între
prezent şi viitor, permiţând orientarea investiţiilor.
2. Actualizarea – metodă de cuantificare a influenţei factorului timp
asupra eficienţei investiţiilor
Caracteristica fundamentală a indicatorilor statici este că aceştia nu iau în
calcul influenţa factorului timp. Deşi timpul se regăseşte în relaţiile de calcul aferente
pentru majoritatea acestor indicatori, acesta nu participă în mod direct, ca factor
economic, la realizarea nivelului eficienţei variantelor de proiect care nivel al
eficienţei, în această concepţie, este determinat doar de cele două elemente ale
raportului:
E ff
E=
Ef
Cu toate că investiţiile (Ef) şi efectele (Eff) rezultate prin punerea în funcţiune

şi exploatarea obiectivului se consumă şi se realizează în perioade diferite, în calculul
indicatorilor statici nu se ţine seama de acest decalaj temporal existent între cele două
procese. Această deficienţă, esenţială pentru corectitudinea fundamentării deciziei de
investiţie, a determinat adaptarea metodologiei standard de calcul a eficienţei,
înlocuind indicatorii statici cu cei actualizaţi.
Actualizarea este metoda prin care se asigură comparabilitatea unor
 parametrii tehnico-economici de cheltuieli şi efecte, ce se produc şi se realizează în
Definiţie
cadrul diverselor acţiuni şi proiecte de investiţii, în perioade diferite de timp.
88
Comparabilitatea se asigură din punctul de vedere al echivalării economice a
parametrilor respectivi, prin aducerea sau discontarea cheltuielilor de investiţii şi a
veniturilor ce se vor obţine, la un moment dat pe axa cronologică.
Metoda actualizării (discontării) se bazează pe următorul raţionament: un leu
 investit astăzi, la începutul anului, într-o activitate productivă desfăşurată cu o
Raţionamentul de
bază al actualizării anumită eficienţă (a) are ca echivalent peste un an o sumă mai mare de un leu, astfel:
1 = 1(1+a)
în care a reprezintă profitul obţinut în activitatea pentru care s-a cheltuit suma
iniţială. Reinvestind această sumă în anul următor se obţine:
(1+ a)(1+a) = (1+ a)2 , care, după un număr de h ani, devine (1+ a)h.
Rezultă că o investiţie de un leu făcută astăzi echivalează peste h ani nu cu un
leu, ci cu o sumă de (1+a)h lei, dacă se ţine seama de influenţa factorului timp.
 Expresia (1+a)h poartă denumirea de factor de fructificare şi se foloseşte pentru
Factorul de
fructificare echivalarea în prezent a unor sume investite în trecut, sau în viitor a unor sume
cheltuite în prezent.
Generalizând putem spune că echivalentul unei sume de investiţii X alocată în
prezent va fi peste h ani o sumă Y dacă se respectă relaţia:
X(1+ a)h = Y (1)
Semnificaţia economică a relaţiei este aceea că un fond de investiţii iniţial I0,
atras în circuitul economic în prezent, se multiplică în perioada următoare de h ani, cu
(1+ a)h, ca urmare a utilizării sale productive la o eficienţă a şi devine echivalent cu
valoarea It actualizată (Iat).
Iat = I0(1+ a)h
Analizând problema invers decât în relaţia (1), rezultă că o sumă Y din
viitor (anul h) are ca echivalent în prezent o sumă X dacă se respectă relaţia:
1
X =Y (2)
(1 + a )h

Factorul de 1
în care este factorul de actualizare şi se foloseşte pentru echivalarea
actualizare (1 + a )h
în prezent a unor sume ce vor fi cheltuite sau obţinute în viitor.
Relaţia (2) semnifică faptul că masa cheltuielilor viitoare (Ih) echivalate prin
actualizare la începutul perioadei de edificare (Ia0), devine:
89
1
Ia0 = Ih
(1 + a )h
Pentru a exemplifica sub o formă numerică, vom considera o situaţie simplă:
 1 leu investit la rata de actualizare de 10% va fi:

Exemplu  în anul 1: 1 leu + 10% = 1,1 lei şi factorul invers este de 1 /1,1 =
0,909 lei;
 în anul 2: 1,1 lei +10% = 1,21 lei şi factorul invers este 1/1,21 =
0,826 lei
În concluzie,
 dacă se investesc acum 0,909 lei, la rata de 10% anual, această
valoare va creşte într-un an la: 1 leu;
 dacă se investesc acum 0,826 lei, la rata de 10% anual, această
valoare va creşte la anul 2 la: 1 leu.
Factorii de actualizare şi cei de fructificare se regăsesc în prezenta lucrare la
anexa.
Rezultă că prin estimarea eforturilor investiţionale şi efectelor economice ale
acestora după echivalarea lor la un moment dat, actualizarea evidenţiază atât
 importanţa momentului în care se fac investiţiile, cât şi a celui în care se obţin
Importanţa
momentului de rezultatele economice preconizate pe seama investiţiilor. Cu cât mai devreme, în
realizare a
investiţiilor trecut pe coordonata timpului, investiţiile au fost materializate în capital fix, cu atât
este mai mare efectul lor în prezent. Ca urmare, investiţiile din perioadele viitoare nu
sunt echivalente economic cu un fond de investiţii egal realizat în prezent şi cu cât
este mai îndepărtată în timp obţinerea efectelor economice utile pe seama
investiţiilor, cu atât valoarea acestora este mai redusă în prezent.
Se poate spune că, în funcţie de diferitele cuantificări, influenţa economică a
 factorului timp exprimă în calculele de eficienţă legătura dintre timpul economic
Legătura dintre
timpul economic şi activ, în care se desfăşoară procesele economice, şi timpul astronomic. Cu cât este
timpul astronomic
mai mare ritmul de desfăşurare a proceselor şi activităţilor economice, cu atât va fi
mai mare semnificaţia economică a factorului timp.
2.1. Abordarea financiară a actualizării prin fluxurile de numerar. Între două
variante susceptibile de a furniza aceeaşi producţie, în care una necesită iniţial o
investiţie mare, dar cheltuieli scăzute ulterior, în timp ce cealaltă prezintă
 caracteristicile inverse, alegerea se poate face printr-o comparaţie a sumei aritmetice
Abordarea
financiară a
actualizării 90
a a fluxurilor de numerar net specifice respectivelor variante Astfel, valoarea actuală
a fluxurilor de numerar net (FNN) viitor din anul h este egală cu:
FNN h
,
(1 + a )h
a fiind rata de actualizare.
Fluxul viitor de numerar (perceput în anul h) derivă din valoarea sa actuală
prin direcţionarea unui plasament fictiv, cu o rată de eficienţă a pe parcursul celor h
ani.
În acelaşi mod, suma S a a fluxurilor de numerar net actualizate ale unui
proiect analizat pe o perioadă de h ani, este egală cu:
D
FNN h
S =∑ ,
h =1 (1 + a )h
iar dacă o investiţie I este realizată în anul 0, valoarea S va fi dată de:
D
FNN h
S = −I + ∑ .
h =1 (1 + a )h
Se poate constata uşor că actualizarea permite compararea proiectelor asupra
calităţii distribuţiei în timp a a fluxurilor de numerar net pe care le va realiza si

Exemplu alegerea corectă a variantei optime, aşa cum se prezintă în exemplul din tabelul 5.3.
Tabelul 5.3.
Proiect A Proiect B
Investiţie 1000 Investiţie 1000
FNN Anul I 100 FNN Anul I 400
Anul II 300 Anul II 400
Anul III 500 Anul III 400
Anul IV 700 Anul IV 400
Suma FNN 1600 Suma FNN 1600
Suma FNN actualizată cu rata 192,6 Suma FNN actualizată cu rata de 267,9
de 10% 10%
Din tabel se constată că, deşi cele două proiecte degajă acelaşi flux total net de
numerar, actualizarea permite alegerea fără echivoc a proiectului B, în care suma a
fluxurilor de numerar net actualizate este superioară cu 40% celei aferente proiectului
A.
O altă abordare financiară, este aceea care permite relevarea semnificaţiei şi
utilităţii actualizării pentru studiul oportunităţii unei investiţii luate separat.
Fie I suma de bani de care un investitor dispune în anul n. Pentru a fructifica
această sumă în intervalul cuprins de la anul n până în anul n+D, are două soluţii:
91
 să plaseze suma I pe o piaţă oarecare, la o rată a dobânzii a,
determinând o valoarea a plasamentului în anul D echivalentă cu:
I∙(1+ a)D
 să investească suma I într-un proiect şi să plaseze în fiecare an
fluxurile de numerar obţinute pe aceeaşi piaţă de capitaluri. Suma a
fluxurilor de numerar net va fi în anul h egală cu:
D
∑ FNN h ⋅(1 + a )
D−h
h =0
Fluxul de numerar-ul plasat în anul h va produce un efect al ratei a între anii 0

şi D.
Alegerea valorificării investiţiei prin proiect va putea fi motivată dacă suma
veniturilor pe care acesta le generează vor respecta relaţia:
D
∑ FNN h (1 + a ) 〉 I (1 + a ) , fie
D −h D
 h =1
Condiţii de decizie
D
(1 + a)
D
∑ FNN h (1 + a )h 〉 I (1 + a )
D
h =1
D D
FNN h
∑ FNN h (1 + a ) 〉 I ⇒ − I + ∑
h
〉0
h =1 h =1 (1 + a )h
Această expresie este tocmai condiţia pe care suma a fluxurilor de numerar
net actualizate cu rata a, trebuie să o respecte pentru ca proiectul să prezinte interes.
Astfel, dacă valoarea expresiei este nulă, înseamnă că valoarea actuală a a fluxurilor
de numerar net generate din anul 1 şi până în anul D, este egală cu investiţia, sumă pe
care investitorul o poseda mai înainte de a o plasa pe piaţa capitalurilor şi, ca urmare,
îi este indiferent dacă o investeşte sau o plasează pe piaţa de capital. Din contră,
neglijând pentru un moment noţiunea de risc, dacă expresia algebrică de mai sus este
pozitivă, va genera interesul investitorului.
Suma fluxurilor de numerar net actualizate din anul 0 până în anul D, este
tocmai venitul net actualizat, unul din criteriile de rentabilitate reţinute în mod curent
într-un studiu de eficienţă economică a unei investiţii.
92
RELAŢIILE DE CALCUL AL INDICATORILOR ACTUALIZAŢI
Deoarece în cadrul comparaţiilor dintre variantele de investiţii se realizează,

în fapt o comparaţie între costuri şi beneficii, apare necesitatea luării în consideraţie a
momentelor de realizare a diferitelor serii de investiţii şi venituri, utilizând în acest
scop tehnica actualizării.
În calculul tuturor indicatorilor, punctul nodal este reprezentat de stabilirea
 ratei de actualizare.
3.1. Opinii cu privire la determinarea ratei de actualizare. Alegerea ratei
depinde de situaţia financiară a investitorului, astfel:
 dacă se află în situaţia de autofinanţare, rata reţinută se va inspira din
rentabilitatea medie a fondurilor investite în cursul ultimilor cinci până la zece ani şi,
pentru că se va ţine seama de anumite riscuri, această rată va fi superioară ratei
dobânzilor pentru capitalurile de împrumut disponibile pe piaţa financiară. De
exemplu, dacă randamentul investiţiilor precedente a fost de 15%, va fi reţinută
această valoare, ceea ce înseamnă că nu vor fi acceptate decât proiectele cu o
rentabilitate mai mare de 15%, în funcţie de coeficientul de risc. În schimb, rata
internă de rentabilitate (RIR) a unui proiect trebuie să fie net superioară ratei de
actualizare pentru ca suma a fluxurilor de numerar net generate de un proiect să fie
pozitivă (sau altfel spus, pentru ca venitul net actualizat să fie pozitiv).
 dacă finanţarea se face din surse atrase de pe piaţa financiară, rata de
actualizare va fi o medie ponderată a costurilor diferitelor surse de capital, la care se
va adăuga o marjă de siguranţă. Aceasta este valoarea minimală a ratei de actualizare,
întrucât RIR minimă trebuie să fie superioară ratei dobânzilor pentru capitalurile de
împrumut.
 în ipoteza în care fluxurile de venituri generate de proiect sunt supuse
impozitării (şi aceasta este mai degrabă regula), la nivelul unei rate τ, rata de
actualizare minimă a’ ce poate fi considerată este:
a’= d∙(1 – τ),
unde d este rata dobânzii pentru capitalul de împrumut.
Acest nivel al ratei derivă din faptul că investitorul economiseşte în acest caz
o parte din cheltuielile financiare prin deducerea din veniturile sale impozabile. El
93
poate, aşadar, mări în mod deliberat valoarea ratei de actualizare a pentru a obţine o
„sită” economică care să garanteze utilizarea optimă a capitalului.
Există şi alte sugestii în stabilirea ratei a. Unii autori propun rata costului de
oportunitate al capitalului, adică profitabilitatea ultimei investiţii posibile în cadrul
economiei la un anumit cost al capitalului. Deşi, teoretic, poate fi o soluţie bună, este
dificil de aplicat ca instrument de lucru, întrucât modalitatea practică de cunoaştere a
costului de oportunitate al capitalului este, la rândul său, dificilă. În practică, se
utilizează adesea rata dobânzii la care se obţin fondurile împrumutate pentru
realizarea proiectului. Rezultatul obţinut este viabil doar în condiţiile unei pieţe
monetar-financiar perfecte; altfel selecţia va fi influenţată mai degrabă de termenii
finanţării decât de impactul economic.
Un alt tip de rată ar putea fi rata profitului social, indicator ce reflectă într-un
mod mai apropiat de realitate concepţia societăţii ca întreg asupra costului de
oportunitate al capitalului. Deşi această variantă este interesantă din punct de vedere
teoretic, valoarea concretă a ratei este dificil de identificat în practică. De exemplu, în
situaţii extreme, cum este aceea a ţărilor în curs de dezvoltare – caracterizate, cel mai
adesea prin inflaţie galopantă şi rate ale dobânzii care pot ajunge şi la peste 100%
(uneori chiar mai mult), făcând ca, din utilizarea în calcule a unei asemenea rate,
orice proiect să devină neviabil – se presupune că o rată adecvată de actualizare este
undeva între 8 şi 15%, dar nu se poate şti întotdeauna în ce măsură astfel de ipoteze
au suportul corectitudinii şi al realităţii economice.
În opinia noastră, se disting două situaţii:
 în cazul realizării finanţării proiectului la o rată fixă a dobânzii, mărimea ratei
 de actualizare este dată de rata dobânzii şi de coeficientul de risc;
 în cazul finanţării la o dobândă variabilă, rata de actualizare va reflecta
dobânda medie a perioadei de execuţie şi de exploatare pe baza previziunilor privind
evoluţia viitoare a ratelor dobânzii pe piaţa internă şi pe pieţele externe, la care se
adaugă un coeficient de risc.
Înainte de a trece la prezentarea propriu-zisă a indicatorilor precizăm
convenţia de calcul unanim acceptată prin metodologia Băncii Mondiale şi anume
 aceea că toate costurile şi beneficiile sunt considerate la sfârşitul anului curent, deşi
Convenţia de investiţiile primului an trebuie să fie realizate mai înainte ca acesta să se fi încheiat
calcul a Băncii
Mondiale (31 decembrie), iar plăţile în contul lucrărilor de investiţii sunt făcute în timpul
94
anului, după cum este şi cazul veniturilor şi al cheltuielilor din perioada de
exploatare. Această convenţie, prin considerarea unui sigur moment de referinţă în
decursul unui an, face posibilă utilizarea compunerii pe o bază anualizată.
Dezvoltarea mijloacelor de calcul, accesibilitatea şi difuzia acestora ar face posibilă,
astăzi, inclusiv folosirea compunerii zilnice, însă urmărirea documentaţiei proiectului,
devenită astfel foarte „stufoasă” ar fi mult îngreunată; de aceea Banca Mondială a
păstrat această modalitate de compunere până în prezent. De asemenea, este
important de notat că aplicarea acestei convenţii nu induce nici o eroare în ierarhia
relativă a două sau mai multe proiecte date.
În calculele de eficienţă, mărimea ratei de actualizare utilizată are
 implicaţii hotărâtoare asupra rezultatelor. Cu cât aceasta este mai ridicată, cu atât
Influenţa ratei
de actualizare valoarea indicatorilor se deteriorează din punct de vedere economic. În acest context
asupra
rezultatelor reţinem că rezultatele cele mai favorabile pentru un proiect se obţin în cazul utilizării
indicatorilor statici, adică pentru o rată de actualizare egală cu 0.
Pentru obiectivul urmărit în paragraful de faţă, acela de a demonstra
necesitatea folosirii actualizării în calculele de eficienţă a proiectelor de investiţii,
considerăm că este suficient să ne oprim asupra a doi dintre indicatorii folosiţi în mod
curent, respectiv randamentul economic al investiţiilor şi termenul de recuperare a
investiţiilor.
Randamentul economic al investiţiilor exprimă sporul profitului final
preconizat a fi obţinut după executarea şi darea în funcţiune a obiectivului, pe
întreaga perioadă de funcţionare, la un leu investit. Înţelegem aici prin profit final,
profitul rămas după scăderea din profitul brut a investiţiei totale. Relaţia de calcul al
indicatorului în formă statică este:
Pt
R=−1
It
În formă dinamică, indicatorul se calculează după relaţia:
Pta
Ra = −1
I ta
în care:
Ra – randamentul economic al investiţiilor actualizat;
Pta – profitul total actualizat;
Ita – investiţia totală actualizată.
95
Pentru a determina nivelul unui indicator de eficienţă a investiţiilor în
formă actualizată se parcurg următoarele etape:
  se calculează indicatorul propus în formă statică pentru ca rezultatul
Etapele
calculelor de obţinut sa fie comparat în final cu cel obţinut din actualizare;
actualizare  se stabileşte momentul de referinţă la care se face actualizarea şi se
reprezintă pe o axă orizontală înscriindu-se, totodată, valorile
investiţiilor şi ale profitului;
 se trasează triunghiurile actualizării, care permit stabilirea relaţiei de
calcul actualizat utilizabilă în situaţia dată;
 se aplică relaţiile de calcul care corespund momentului de actualizare
şi se obţine valoarea indicatorului actualizat;
 valoarea obţinută se compară cu aceea calculată după relaţia statică şi
se trag concluziile corespunzătoare în legătură cu diferenţele de nivel.
Actualizarea se poate face în orice moment din perioada de execuţie sau de
funcţionare a obiectivului, dar cele mai utilizate sunt momentele începerea lucrărilor
de execuţie (îl), terminarea executării lucrărilor şi punerea în funcţiune (pf), scoaterea
din funcţiune (sf), aşa cum se prezintă în fig. 5.3.
d De
0 sf
pf
îl
I timpul
Fig. 5.3. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul începerii lucrărilor de execuţie
3.2 Momentul începerii lucrărilor de execuţie

Pentru actualizarea celor două elemente ale raportului indicatorului la acest
moment se foloseşte relaţia factorului de actualizare, întrucât se caută echivalentul de
azi a unor valori din viitor.
- pentru profit relaţia de calcul este:
d +D
1
 Ptaîl = ∑ Ph
(1 + a )h
h = d +1
Momentul
începerii lucrărilor 96
de execuţie
unde:
Pîlta – profit total actualizat la momentul începerii lucrărilor de construcţie;
d+D – orizontul pe care se face actualizarea (durata de execuţie+durata de
exploatare).
În această formă, relaţia de actualizare se poate folosi numai pentru proiecte
noi de investiţii. Dar în prezent, proiectele de investiţii sunt destinate în majoritatea
cazurilor unor lucrări de modernizări-dezvoltări şi au ca scop sporirea rezultatelor
anterioare investiţiei. Ca urmare, în relaţia de calcul al indicatorului se va folosi
sporul anual de profit rezultat în urma investiţiei făcute, astfel:
d +D
1
∆Ptail = ∑ ∆Ph (1 + a )h
h = d +1
∆Pîlta – sporul de profit actualizat la momentul începerii lucrărilor de

investiţii;
∆Ph – sporul anual de profit.
Relaţia este folosită şi în cazul proiectelor de investiţii destinate
restructurării unor obiective existente.
 pentru investiţii relaţia de calcul este:
d
1
Î taîl = ∑ I h
h =1 (1 + a )h
unde:
Iîlta – investiţia totală actualizată la momentul începerii lucrărilor de
execuţie;
Ih – investiţia anuală.
Ca urmare, randamentul economic actualizat se determină după relaţia:
 pentru obiective noi:
d +D
1
∑ Ph
(1 + a )h
h = d +1
Rtaîl = d
−1
1
∑ I h (1 + a )h
h =1
 pentru dezvoltări-modernizări:
d +D
1
∑ ∆Ph (1 + a )h
h = d +1
Rtaîl = d
−1
1
∑ I h (1 + a )h
h =1
97
Folosirea factorului de actualizare pentru calculul indicatorului la acest
moment este justificată, întrucât el permite echivalarea unor valori din viitor în
prezent, investiţiile ca şi profitul realizându-se după momentul actualizării. De altfel,
urmărind pe triunghiuri sensul de deplasare a valorilor, se constată că acesta se
micşorează. În cazul proiectelor la care valoarea anuală a profitului este egală pe
întreaga durată de viaţă, actualizarea se poate face cu o relaţie mai simplă prin
agregarea relaţiei factorului de actualizare. Punând condiţia ca Ph1=Ph2=…=PhD,
atunci profitul total actualizat la momentul punerii în funcţiune este:
 1 1 1 
Ptapf = Ph  + + ... +  (1)
 (1 + a ) (1 + a )2
(1 + a )h 

 deci Ptapf = Ph ∙ S, unde:
Demonstraţie
1 1 1
S= + + ... + (2)
(1 + a ) (1 + a )2 (1 + a )h
1
care este o progresie geometrică cu raţia .
1+ a
1
Simplificând expresia cu , se obţine:
1+ a
S 1 1 1
= + + ... + (3)
1 + a (1 + a )2
(1 + a )3
(1 + a )h+1
Se scad cele două egalităţi ((3) din (2)) obţinând:
S 1 1
S− = −
1 + a (1 + a ) (1 + a )h +1
de unde:
S 1 + a h −1
=
1 + a a(1 + a )h +1
1
Corectând relaţia agregat cu putem actualiza profitul la momentul
(1 + a )d
începerii lucrărilor de investiţii, astfel:
(1 + a ) D − 1
Ptail = Ph
a (1 + a )
D+d
sau
( 1 + a )D − 1
∆Ptail = ∆Ph
a (1 + a )
D+ d
Ca urmare, actualizarea indicatorului la acest moment se face cu relaţia:

 pentru obiective noi:
98
( 1 + a )D − 1
Ph
a (1 + a )
D+ d
Rail = d
−1
1
∑ (1 + a )h
h =1
 pentru dezvoltări-modernizări:
( 1 + a )D − 1
∆Ph
e(1 + a )
D+d
∆Rail = d
−1
1
∑ (1 + a )h
h =1
Utilitatea folosirii acestei relaţii pentru actualizarea valorilor constante
rezidă în reducerea considerabilă a calculelor, întrucât factorul agregat de actualizare
este determinat, pentru diferite rate, în tabelele de actualizare care se găsesc la
anexele lucrării.
Pentru exemplificarea modului de calcul al indicatorilor analizaţi se va
folosi o aplicaţie.
Aplicaţie
În vederea executării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare au fost elaborate
 două variante de proiect. Principalii indicatori tehnico-economici ce caracterizează

Aplicaţie variantele sunt redaţi în tabelul 5.4. Stabilirea variantei optime se va face pe baza
practică
indicatorilor randamentul economic al investiţiilor şi termenul de recuperare a
investiţiilor, calculaţi în formă actualizată.
Tabelul 6.4.
Nr. Indicatori tehnico-economici UM Situaţia Situaţia după executarea investiţiei
crt. existentă I II
0 1 2 3 4 5
1 Valoarea investiţiei conform
devizului general mii lei - 24.000 28.000
2 Eşalonarea investiţiei pe
durata de execuţie:
anul 1 mii lei - 10.000 10.000
anul 2 mii lei - 14.000 18.000
3 Valoarea anuală a producţiei mii lei 29.000 54.000 54.000
4 Costul anual de producţie mii lei 25.000 40.000 36.000
5 Durata de funcţionare ani - 10 10
Calculat în formă statică, randamentul aferent celor două proiecte este dat de
relaţia:
∆Ph ⋅ D
R= −1
It
10000 ⋅ 10
R1 = − 1 = 3,16 lei profit final/1 leu investit
24000
99
14000 ⋅ 10
R2 = − 1 = 4 lei profit final/1 leu investit
28000
d D
0 10000 10000 … 10000
sf
îl 8000 12000 timpul
pf
I
P
Fig. 5.4. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul începerii lucrărilor.
Deoarece sporul de profit anual este constant pe durata de funcţionare a

obiectivului, se poate aplica relaţia:
∆Ph
(1 + a )D − 1
il a( 1 + a ) D + d
R =
a −1 ;
d
1
∑ I h (1 + a )h
h =1
cu rezultatele:
1,1510 − 1
10000
0 ,15(1,15)
12
10000 ⋅ 3,7949
Rail1 = −1 = − 1 = 0 ,97 lei
1 1 10000 ⋅ 0 ,8696 + 14000 ⋅ 0 ,7561
10000 + 14000
1,15 1,15 2
Rezultatul raportului de la numărător a fost luat din tabelul de actualizare

pentru rata de 0,15 şi se regăseşte la intersecţia linei pentru 10 ani cu coloana în care
 ( 1 + a )h − 1 
este arătată relaţia de calcul   , pentru d=2, respectiv 3,7949.
h +d 
 a( 1 + a ) 
În practică, profitul nu poate fi constant pe întreaga durată de viaţă a
obiectivului. De aceea vom presupune că în exemplul considerat (varianta 1), profitul
anual preconizat va fi de: 13.500, 14.100, 16.400, 16.500, 16.400, 16.700, 13.500,
12.200, 11.700, 11.000 mii lei.
Ţinând seama de faptul că randamentul se calculează pe baza ecartului
dintre profitul în situaţia de după investiţii şi profitul situaţiei curente (ΔPh = Phi –
Ph0), valorile folosite în calcul sunt reduse cu 4.000 mii lei, care reprezintă profitul
din situaţia dinainte de investiţii, pe baza relaţiei:
100
d +D
1
∑ ∆Ph (1 + a )h
h = d +1
Rail = d
−1
1
∑ I h (1 + a )h
h =1
1 1 1 1
9500 + 10100 + ... + 7700 + 7000
1,15 3
1,15 4
1,15 11
1,1512 39440
Rail1 = −1 = − 1 = 1,05
1 1 19281,4
10000 + 14000
1,15 1,15 2
Calculul actualizat a condus, de asemenea, la un rezultat substanţial mai

redus decât cel static şi pe acesta trebuie să se bazeze decizia de investiţie.
În varianta a doua randamentul static este de 4 lei, iar cel dinamic de 1,38
lei, ceea ce exprimă o eficienţă mai ridicată decât în prima variantă.
Termenul de recuperare a investiţiilor exprimă perioada de timp în care
investiţia alocată se recuperează din profitul anual. În formă statică, indicatorul se
calculează după relaţia:
It
T=
Ph
sau
It
T=
∆Ph
Această relaţie se mai poate scrie:
T
I t = Ph ⋅ T sau I t = ∑ Ph ,
h = d +1
atunci când profitul anual nu este constant pe durata de funcţionare.
Concepţia relaţiei de calcul al termenului de recuperare actualizat porneşte
de la condiţia de egalitate între investiţia totală actualizată şi sporul de profit, sau
profitul anual în cazul obiectivelor noi, actualizat şi însumat pe perioada de
recuperare a investiţiilor.
d +Ta Ta
1 1 1
I tail = ∑ ∆Ph
(1 + a )
sau I tail = Ph
(1 + a ) ∑
h =1 (1 + a )
h d h
h = d +1
Pentru cazul în care profitul este constant pe durata de funcţionare, relaţia

devine:
I tail = Ph
(1 + a )Ta − 1
a (1 + a )
Ta + d
unde: Ta – termenul de recuperare actualizat
101
Termenul de recuperare se determină din această relaţie prin logaritmare. În
varianta 1, acesta este de 3,45 ani faţă de 2,4 ani în calculul static.
1,15Ta − 1 1
19281 = 10000 ⋅
0 ,15(1,15) (1,15)2
Ta
19281 ⋅ 0,15 ⋅ 1,15 2 ⋅ (1,15)

Ta
= 10000 ⋅ ( 1,15Ta − 1 )
0 ,3825 ⋅ (1,15) = ( 1,15 )Ta − 1

Ta
0,6175(1,15)Ta = 1
(1,15)Ta = 1,61939
lg 1,61939
Ta = = 3,45 ani
lg 1,15
În varianta a doua termenul de recuperare calculat actualizat este de 2,72

ani, în timp ce calculul static a condus la valoarea de 2 ani pentru acest indicator. Şi
în cazul acestui indicator se preferă varianta a doua.
3.3 Momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii
În fig. 5.5 s-a trasat acest moment. Urmărind pe cele două triunghiuri modul
 de deplasare a valorilor pe axa timpului spre momentul actualizării, se deduce că
Momentul punerii
în funcţiune investiţiile îşi vor mări valoarea, întrucât sunt aduse din trecut în prezent, în timp ce
pentru profit se va folosi în continuare factorul de discontare, întrucât calculul are în
vedere valori ce urmează a se obţine în viitor. Ca urmare, relaţia de calcul pentru
actualizarea investiţiilor va fi factorul de fructificare, iar pentru profit factorul de
actualizare.
d D
0 10000 10000 … 10000
sf
pf
I
P
Fig. 5.5. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul punerii în funcţiune a obiectivului

d −1
I tapf = ∑ I h ( 1 + a ) h
h =0
D
1
∆Ptapf = ∑ ∆Ph
h =1 (1 + a )h
102
sau când profitul anual este constant pe întreaga durată de funcţionare, se
poate folosi relaţia agregat:
∆Ptapf = ∆Ph
(1 + a )D − 1
a (1 + a )
D
Rezultă că relaţia de calcul al acestui indicator la momentul punerii în

funcţiune va fi:
D
1
∑ ∆Ph (1 + a )h
h =1
Rapf = d −1
−1
∑ I h (1 + a ) h
h =0
sau
∆Ph
(1 + a )D − 1
a (1 + a )
D
Rapf = d −1
−1
∑ I h (1 + a )h
h =0
unde: Rapf – randamentul economic al investiţiei actualizat la momentul
punerii în funcţiune a obiectivului.
Înlocuind în relaţie datele din exemplu se obţin aceleaşi rezultate ca la
momentul precedent.
10000
(1,15)10 − 1
0,15(1,15)
10
Rapf = − 1 = 0,97 lei profit final / 1 leu investit.
10000 ⋅ 1,151 + 14000 ⋅ 1,15 0
iar pentru varianta a II-a:
( 1,15 )10 − 1
14000
0 ,15( 1,15 )10
Rapf = = 1,38 lei profit final / 1 leu investit.
10000 ⋅ 1,151 + 18000 ⋅ 1,15 0
Termenul de recuperare a investiţiilor se calculează şi la acest moment prin
egalarea investiţiilor actualizate cu profitul actualizat, însumat pe durata de
recuperare actualizată.
Ta
1
I tapf = ∑ Ph
h =1 (1 + a )h
sau
I tapf = ∆Ph
(1 + a) −1
Ta
a(1 + a )
Ta
care, aplicată la exemplul luat, oferă următoarele rezultate:
103
 pentru prima variantă:
1,15Ta − 1
25500 = 10000
0,15(1,15)
Ta
25500 ⋅ 0 ,15 ⋅ (1,15)

Ta
= 10000 ⋅ ( 1,15Ta − 1 )
0 ,3825 ⋅ (1,15) = ( 1,15 )Ta − 1

Ta
0,6175(1,15)Ta = 1
(1,15)Ta = 1,61939
lg 1,61939
Ta = = 3,45 ani
lg 1,15
 pentru varianta a doua:

lg 1,462
T= = 2,72 ani
lg 1,15
3.4 Momentul încheierii duratei de funcţionare şi scoaterii din funcţiune a

obiectivului
 Actualizarea la acest moment permite cunoaşterea echivalentului sumelor
Momentul
încheierii duratei investite şi a profitului ce s-a obţinut în perioada de funcţionare, la data încheierii
de funcţionare
activităţii proiectului analizat. Scopul calculelor de eficienţă la acest moment, pe
lângă cel didactic, este dat prin posibilităţile de evaluare postoperativă a eficienţei
proiectului, ca rezultat al unor previziuni mai mult sau mai puţin dovedite.
Aşa cum rezultă din fig. 5.6, ambele categorii de valori se echivalează în
viitor, deci se va utiliza factorul de fructificare.
d + D −1 D −1
∑ I h (1 + a ) ; Ptapf = ∑ ∆Ph (1 + a )
h h
It tasf =
h= D h =0
d D
sf
0 10000 10000 … 10000
pf
I
P
Fig. 5.6. Reprezentarea grafică a actualizării la momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului
104
Şi la acest moment obţinem aceleaşi valori pentru randamentul economic al
investiţiilor. Deoarece valoarea profitului anual este constantă, vom folosi relaţia:
∆Ph
(1 + a )D − 1
Rasf = a −1
D + d −1
∑ I h (1 + a ) h
h= D
10000
(1,15)10 − 1
0 ,15
Rasf = − 1 = 0,97 lei
14000(1,15) + 10000(1,15)
10 11
iar în varianta a doua 1,38 lei.

Termenul de recuperare se calculează prin egalizarea investiţiei totale
actualizate la acest moment cu profitul actualizat, însumat pe perioada de la punerea
în funcţiune până la sfârşitul termenului actualizat de recuperare, după relaţia:
I tasf = ∆Ph (1 + a )
D (1 + a )Ta − 1
a (1 + a )
Ta
103162,4 = 10000(1,15)
10 (1,15)Ta − 1
0,15(1,15)
Ta
lg 1,61939
T= = 3,45 ani
lg 1,15
Pentru a doua variantă termenul de recuperare este de 2,72 ani.
În concluzie, din calculele actualizate se observă că varianta a doua este cea

mai eficientă.
Din calculul actualizat al acestor indicatori se pot formula o serie de
precizări şi concluzii:
 la actualizarea investiţiilor şi a profitului, valorile se socotesc de la
 sfârşitul anului;
Precizări şi  puterea factorului de actualizare exprimă numărul anilor din intervalul
concluzii
de timp în care sunt actualizate valorile;
 pentru actualizarea valorilor aflate în dreapta momentului la care se
actualizează, se foloseşte factorul de actualizare, iar pentru cele aflate
în stânga momentului, factorul de fructificare;
105
 când valorile care se actualizează sunt constante pe întregul interval de
timp, se folosesc relaţiile agregate;
termenul actualizat de recuperare a investiţiilor este întotdeauna mai mare
decât cel static, iar randamentul economic al investiţiilor mai mic.
106
1. Precizaţi care sunt, în opinia dvs., principalele elemente de influenţă asupra

stabilirii ratei de actualizare
107
1. Un investitor realizează un profit anual de 100 mii u.m., pe o perioadă
de 10 ani, în care funcţionează obiectivul. Care este valoarea actuală a profitului
obţinut pe 10 ani, pentru a=15%?
a. 410 mii u.m.;
b. 590 mii u.m.;
c. 502 mii u.m.
2. Pentru un proiect de investiţii se cunosc următorii indicatori:

I1=208,3 u.m., I1=190,2 u.m., Vh=496,052 u.m., Ch=496,052 u.m., D=18
ani, a=0,15.
Care este randamentul economic actualizat la momentul începerii
lucrărilor?
a. 3,84;
b. 1,64;
c. 2,08.
3. Care este mărimea maximă admisibilă a unei investiţii dacă P h=120

u.m., D=10 ani, a=0,15?
a. 550,7
b. 602,4;
c. 682,5.
1. c.
2. a.
3. b.
108
MODUL VI
METODOLOGIA BIRD DE EVALUARE A
EFICIENŢEI PROIECTELOR DE INVESTIŢII
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
 UI 11. Prezentarea generală a BIRD. Interpretarea analizei

economice şi financiare în evaluarea unui proiect de investiţii
= 2 ore
 Indicatorii de calcul al eficienţei proiectelor de investiţii

finanţate de Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Analiza de senzitivitate
= 2 ore
 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind BIRD,

distincţia între analizele economică şi financiară şi indicatorii specifici
proiectelor finanţate de bancă.
 Obiective operaţionale: Însuşirea tehnicii de calcul şi

interpretarea complexă a indicatorilor specifici proiectelor finanţate de
BIRD.
109
PREZENTAREA GENERALĂ A BIRD. INTERPRETAREA ANALIZEI
ECONOMICE ŞI FINANCIARE ÎN EVALUAREA UNUI PROIECT DE
INVESTIŢII
1. Prezentarea generală a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare

Puncte de BIRD, denumită în practica internaţională şi Banca Mondială, este
vedere
referitoare la organismul specializat în materie de investiţii al FMI. A fost înfiinţată în 1945 pe
investiţii
baza înţelegerilor intervenite între ţările occidentale la Conferinţa monetară şi
financiară internaţională de la Bretton Woods şi face parte din sistemul ONU, având
ca obiectiv finanţarea unor proiecte de dezvoltare din ţările membre.
BIRD sprijină programele economice ale statelor mai puţin dezvoltate,
oferind împrumuturi pe termen lung pentru proiecte care necesită importuri în valută
şi, de asemenea, acordă finanţare pe bază de program, pe care însă o condiţionează de
existenţa unui program de dezvoltare pe termen mediu şi lung, elaborat de ţara
solicitantă de credit, şi a unor măsuri economice şi financiare care să constituie un
suport acceptabil pentru oferta de credit şi asistenţa de specialitate externă.
BIRD dispune de un capital propriu însumând 133,4 miliarde USD, la
valoarea din 1944, nivel la care s-a ajuns în 1994 când s-au afiliat la bancă şi ţările
din spaţiul ex-sovietic.
România a aderat la BIRD în 1972, cu o participare la capitalul social al
băncii de 1621 acţiuni. După majorarea capitalului din septembrie 1992, ţara noastră
deţine 4011 acţiuni în valoare de 401,1 milioane USD la valoarea din 1944,
reprezentând 0,3% din capitalul total, ceea ce îi asigură o pondere de 0,31% din
numărul total de voturi. În momentul aderării unei ţări la bancă, aceasta va dispune de
250 de voturi, la care se adaugă un vot suplimentar pentru fiecare 100.000 USD
depuşi în contul băncii.
În afara capitalurilor subscrise de ţările membre, fondurile BIRD se
constituie şi din capitalurile mobilizate de piaţa financiară prin emisiuni de
obligaţiuni şi beneficiile obţinute din activitatea proprie.
Conducerea BIRD este asigurată de Consiliul Guvernator şi Consiliul
Directorilor Executivi, care aleg un preşedinte. Fiecare director executiv reprezintă un
110
grup de ţări cu excepţia marilor puteri care sunt reprezentate fiecare de către un
director executiv. România a fost încadrată în grupul ţărilor condus de Olanda, din
care mai fac parte: Israel, Cipru, Bulgaria, Moldova, Ucraina, Armenia şi Georgia,
unde deţine locul patru ca putere de vot.
Pentru ca o ţară să beneficieze de împrumut BIRD, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 să fie membră a FMI;
 să verse fondul cerut de bancă din capitalul subscris, respectiv 20%, din
care 2% în aur sau USD şi 18% în monedă proprie;
 să furnizeze informaţii referitoare la sistemul economic şi financiar al
ţării, pe care BIRD le foloseşte pentru a-şi fundamenta decizia de
acordare a împrumutului.
Dobânda aplicată de BIRD pentru sumele trase din împrumut se stabileşte
pe baza dobânzilor plătite de bancă la împrumuturile pe care le face pe piaţa
financiară, la care se adaugă o cotă de 0,5% menită să acopere cheltuielile de
întreţinere şi funcţionare a băncii. Totodată BIRD percepe un comision de
angajament, variind între 0,25% şi 0,75%, pentru valoarea împrumutului antamat şi
netras după 60 de zile de la semnarea acordului de împrumut şi garanţie.
Disponibilizarea sumelor de împrumut se face pe măsura realizării
obiectivelor proiectului şi numai cu respectarea strictă a procedurilor BIRD privind
achiziţiile de produse şi plăţile. Acordarea împrumutului se face treptat, pe măsura
prezentării la BIRD a documentaţiei justificative împreună cu cererea de tragere.
Din momentul aderării la BIRD şi până în prezent, ţara noastră a beneficiat
de numeroase credite, astfel:
 în perioada 1972 – 1989: credite în valoare de 2.182 milioane USD;
 în perioada 1990 – 1997: credite în valoare de 2.938 milioane USD, din
care împrumuturi pentru ajustare structurală în vederea susţinerii
balanţei de plăţi externe 1.447 milioane USD, împrumuturi pentru
susţinerea agricultorilor privaţi în valoare de 156,86 milioane USD.
2. Interpretarea analizei economice şi financiare în evaluarea unui
proiect de investiţii
La acordarea creditelor, studiul de fezabilitate, întocmit pentru obiectivul
 creditat, este analizat de specialiştii BIRD care propun acceptarea creditului numai
Puncte de
vedere 111
referitoare la
investiţii
dacă au constatat că există condiţii certe pentru restituirea împrumutului şi dobânzilor
contractate. Evaluarea eficienţei proiectelor se face după o metodologie inspirată din
metodele folosite de firmele occidentale şi adaptată la obiectivele băncii, metodologie
care poartă numele acesteia.
Întrucât, aşa cum arătam mai sus, obiectivul major al BIRD este reprezentat
preponderent de finanţarea proiectelor de dezvoltare, prin constituirea infrastructurii
sau asigurarea de servicii necomerciale, aceste proiecte nu se pretează imediat la o
analiză normală a profitabilităţii asemănătoare cu cea practicată pentru întreprinderile
comerciale. Există şi tipuri de proiecte elaborate pentru a fi întreprinderi viabile din
punct de vedere financiar, iar managerii care conduc astfel de proiecte, pe perioada de
exploatare trebuie să acţioneze asemenea întreprinzătorilor din sectorul privat,
întrucât sectorul cvasi-public trebuie să se bazeze din ce în ce mai puţin pe
subvenţiile bugetare guvernamentale directe în condiţiile unor programe de reformă
economică. Există de asemenea proiecte necomerciale menite să asigure sprijin şi
servicii unor întreprinderi care trebuie să rămână comerciale. Astfel de întreprinderi-
client pot fi fermele (mici sau mari) sau societăţile din sectoarele industriei şi
serviciilor. Ele pot fi societăţi particulare, cooperative sau societăţi suprastatale.
Managerii proiectelor de sprijinire a unor astfel de întreprinderi trebuie să cunoască
situaţia financiară a clienţilor lor pentru a putea realiza în mod satisfăcător obiectivele
proiectului.
Caracteristica principală a metodologiei este abordarea eficienţei pe două
paliere, la nivel macroeconomic şi respectiv, microeconomic. În analiza proiectului se
face, aşadar, o distincţie importantă între două puncte de vedere complementare.
Pentru orice proiect este important, în primul rând, ca resursele investite să fie
recuperate din producţia sau profitul obţinut ori prin economia de resurse realizată ca
urmare a implementării proiectului, indiferent de cine contribuie şi cine primeşte
beneficiile. În contrast, entităţile individuale financiare care participă la un proiect –
fermierii, oamenii de afaceri, antreprenorii, corporaţiile private, agenţiile publice etc.
– toţi sunt preocupaţi de venitul aferent capitalului propriu cu care contribuie. Acest
venit se constituie în venitul financiar ce va fi obţinut ca urmare a participării la
realizarea proiectului, şi se determină prin ceea ce poartă denumirea de analiză
financiară. Unii economişti denumesc venitul financiar şi venit privat, deşi analiza
financiară poate fi folosită în mod adecvat şi la investiţiile din sectorul public, al
112
agenţiilor cvasi-publice etc. Uneori analiza financiară poate fi folosită pentru a estima
veniturile aduse de capitalul total alocat într-un proiect, indiferent de sursa de
provenienţă. În aceste cazuri scopul analizei este mai de grabă de a cuantifica şi
observa viabilitatea financiară a proiectului, decât de a estima câştigurile aduse de
capitalul investit de unul sau altul dintre participanţi.
Pe de altă parte, trebuie reţinut că analiza financiară este destinată în mod strict
urmăririi distribuţiei nominale a venitului şi a proprietăţii asupra capitalului. Deşi se
aplică aceeaşi metodologie pentru ambele analize (bazată pe fluxuri de capital
discontate), analiza financiară ţine seama de modul de recuperare a capitalului prin
prisma intereselor investitorului individual. În acest context sunt incluse însă şi
eventualele participări ale unor entităţi publice la proiect. O agenţie de credit, chiar
dacă este guvernamentală, va fi preocupată ca, prin activitatea desfăşurată, să-şi
recupereze fondurile împrumutate ceea ce însemnă că se poate manifesta ca un
acţionar individual. La fel se pregătesc şi analizele financiare ale agenţilor economici
autonomi, unde evaluările sunt făcute de pe poziţia investitorilor individuali. Ca
urmare, analiza va trebui să răspundă la întrebări cum sunt: Va putea agentul
economic să investească banii pe care îi împrumută în mod profitabil, într-un proiect
sau o afacere care să facă posibilă returnarea împrumutului? Vânzările viitoare vor
genera suficiente venituri astfel încât să permită rambursarea împrumutului conform
scadenţelor asumate?
Analiza financiară este importantă când se ia în considerare structura
stimulatoare creată la nivel macroeconomic în scopul implementării anumitor
proiecte de investiţii. Experienţa arată că nu este corect să existe un proiect profitabil
din punct de vedere economic, dar care nu asigură investitorilor individuali
(indiferent de forma de proprietatea asupra capitalului acestora) venituri
satisfăcătoare.
Pentru determinarea stării financiare a unui proiect, pe perioada de
exploatare se pot folosi trei situaţii financiare fundamentale:
1. Rezultatul din exploatare şi contul de profit şi pierdere
2. Situaţia fluxului de numerar (cash-flow)
3. Bilanţul
Aceste trei situaţii au scopuri precise care se pot rezuma astfel:
1. Rezultatul din exploatare şi contul de profit şi pierdere arată eficienţa
113
relativă a activităţilor proiectului (respectiv modul de gestionare a activelor),
reprezentată ca raport venituri/cheltuieli pe o perioadă dată.
2. Fluxul de numerar indică fluxurile monetare în cadrul proiectului pe o
perioadă de timp dată, săptămânal, lunar sau anual. Acest document conţine doar
operaţiunile monetare reale. Fluxul de numerar indică lichiditatea proiectului
(capacitatea sa de a face faţă cerinţelor de numerar) şi poate fi folosit pentru a
prognoza rentabilitatea capitalului investitorilor.
3. Bilanţul indică valoarea netă şi natura proiectului în termeni financiari la
un moment dat. Valoarea netă a unei întreprinderi este reprezentată de valoarea
activelor sale. Bilanţul arată modul în care au fost finanţate activele printr-o
combinaţie de capital al proprietarilor (acţiuni), împrumuturi de la instituţii financiare
şi profituri nerepartizate din perioadele anterioare de exploatare.
În faza de exploatare, preocuparea majoră a managementului este situaţia
fluxului de numerar, care trebuie să se asigure de disponibilitatea fondurilor necesare
pentru buna desfăşurare a activităţilor impuse de proiect, preocuparea acestora
îndreptându-se în egală măsură asupra tuturor celor trei situaţii financiare.
Eficienţa proiectului la nivel micro este, aşadar, obiectul analizei financiare, unde
aprecierile se fac de pe poziţia intereselor investitorului, care urmăreşte obţinerea
unui profit maxim la capitalul propriu alocat. În analiza financiară, la stabilirea
veniturilor şi cheltuielilor se iau în calcul impozitele, taxele şi eventualele subvenţii
de la buget, iar preţurile practicate sunt cele de piaţă atât pentru produsele din ţară, cât
şi pentru cele din import.
Analiza economică, abordează eficienţa proiectului de pe poziţia intereselor
societăţii (a economiei naţionale). Ea urmăreşte fundamentarea oportunităţii şi
eficienţei proiectului prin compararea eforturilor totale depuse pentru construirea
obiectivului, indiferent de provenienţa lor, cu rezultatele totale ce se obţin prin
punerea în funcţiune şi exploatarea acestuia, fără să ţină seama de cine vor fi
beneficiarii rezultatelor.
Spre deosebire de analiza financiară, în calculul cheltuielilor nu se au în
vedere impozitele, taxele etc., care sunt socotite aici ca transfer de monedă între
organismele financiare şi agenţii economici. Preţurile folosite sunt cele stabilite pe
piaţa internă în condiţii de concurenţă locală, iar în cazul când acestea nu există (din
lipsa concurenţilor) se folosesc preţurile de pe piaţa mondială.
114
Totodată, analiza economică permite remunerarea mâinii de lucru şi a altor
consumuri la preţul pieţei sau la preţuri calculate (preţuri umbră) – care tind să
estimeze costurile adevărate. Orice venit este comparat cu capitalul necesar pentru
proiect, iar acel proiect care maximizează veniturile aduse de capitalul utilizat este
preferat. De asemenea, modul în care se aplică metodologia de calcul în analiza
economică, face ca această analiză să fie neutră în distribuirea venitului şi a
proprietăţii capitalului. Deşi analiza determină mărimea venitului generat peste
costurile mâinii de lucru şi altor costuri, nu se specifică cine este beneficiarul acestui
venit, deci nu se ia în considerare distribuirea ulterioară a profiturilor. Ca urmare,
analiza economică este neutră şi în privinţa proprietarului capitalului.
Diferenţele dintre cele două analize se regăsesc şi în sfera de cuprindere.
Astfel, dacă analiza financiară vizează exclusiv activitatea agentului economic, ca
unitate de bază a economiei naţionale, analiza economică evidenţiază şi influenţa
unor factori din mediul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, cum sunt: comenzile
de stat, impozitele, poluarea mediului, subvenţiile, elemente de infrastructură,
asistenţa socială, educaţie, evoluţia locurilor de muncă, calitatea vieţii etc. Ca urmare,
apar diferenţe în sfera de cuprindere şi specificul indicatorilor economici calculaţi,
deşi aceştia sunt comuni ambelor analize. Astfel, la venituri în analiza financiară se
includ, alături de sumele realizate din vânzarea produselor şi împrumuturile făcute,
subvenţiile de stat, sumele obţinute din valorificarea activului rămas la scoaterea din
funcţiune a obiectivului. Din venituri se scad cheltuielile, care în afara costurilor de
exploatare conţin, aşa cum s-a arătat, şi impozitele, dobânzile şi taxele de orice natură
plătite, obţinându-se venitul net. La analiza economică în fluxurile de valori,
subvenţiile vor fi incluse în costuri, iar taxele, impozitele pe venituri, dobânzile şi
ratele de credit în venituri. Excepţie fac doar împrumuturile externe şi dobânzile la
ele, care sunt cheltuieli şi pentru economia naţională.
Diferenţele dintre fluxurile de valori financiare şi cele economice generate
de impozite şi subvenţii apar în evidenţele agenţilor economici. Există, însă, şi alte
elemente de costuri şi venituri care nu sunt evidenţiate. Este cazul subvenţiilor
acordate de stat în mod indirect, atunci când acestea sunt oferite furnizorilor. De
asemenea, agentul economic înregistrează economii la costuri când lasă pe seama
statului acţiunile de protejare şi depoluare a mediului, de asistenţă socială şi educaţie
etc. La rândul său statul realizează economii pe seama agenţilor economici care, cu
115
fonduri proprii, pun în valoare anumite zone geografice, resurse naturale, înfiinţează
locuri de muncă, asigură specializarea şi reciclarea salariaţilor etc. Toate aceste
transferuri de cheltuieli între agenţii economici şi economia naţională trebuie luate în
calcul în măsura în care pot fi cuantificate, deoarece contribuţia lor la rezultatele
generale ale proiectului este importantă.
Sintetizând cele arătate până aici, rezultă câteva distincţii foarte importante
între analiza economică şi cea financiară:
1. În analiza economică unele preţuri pot fi schimbate pentru a reflecta mai
bine valorile adevărate, economice şi sociale (preţurile modificate sunt deseori numite
„umbră” sau preţuri calculate). În analiza financiară sunt folosite întotdeauna preţurile
de piaţă, care includ taxe şi subvenţii.
2. În analiza economică taxele şi subvenţiile sunt tratate ca plăţi de transfer.
Bogăţia generată de un proiect include orice taxe pe care proiectul le suportă pe
parcursul duratei eficiente de funcţionare şi orice taxe plătite de către clienţi atunci
când aceştia achiziţionează produsele realizate de firmă. Taxele sunt parte din
beneficiul total al proiectului care sunt transferate societăţii, şi nu sunt considerate ca
un cost. Subvenţia este un „cost” pe care societatea îl suportă, din moment ce este o
cheltuială a resurselor pe care economia le utilizează pentru a face ca proiectul să
poată fi operabil. În analiza financiară asemenea ajustări nu sunt necesare, taxele sunt
tratate ca un cost şi subvenţiile ca un venit.
3. În analiza economică dobânzile sunt considerate ca o parte a profitului
brut întrucât provin din venitul total adus de capital. Excepţie fac dobânzile şi ratele
la creditul extern, care sun socotite cheltuieli şi pentru economia naţională. În analiza
financiară, dobânda plătită este considerată un cost, indiferent de sursa din care
provine creditul.
Modalitatea de trecere de la analiza financiară la cea economică, este
prezentată pe larg în paragraful 9.6.5 şi în exemplul de la anexa 4.
O altă particularitate a metodologiei BIRD, este analiza de senzitivitate,
care însoţeşte fiecare proiect şi prin care se stabileşte gradul de viabilitate economică
al acestuia, respectiv sensibilitatea proiectului la eventualele conjuncturi negative
care pot apare în perioada de exploatare. Modificările vizează preţurile de livrare ale
produselor, preţurile de achiziţie la materiilor prime, energiei, salariile etc. Inflaţia, de
exemplu, are un impact puternic asupra viabilităţii financiare a proiectului, deoarece
116
influenţează valoarea activelor fixe, necesarul de fond de rulment, costurile de
exploatare şi încasările din prestaţii. Influenţa inflaţiei este considerabilă mai ales la
proiectele cu o durată mare de funcţionare cum sunt cele din agricultură. De
asemenea, preţurile anumitor obiecte de investiţie, cum ar fi echipamentele (dar şi
lucrările de construcţii şi instalaţii) unde sunt necesare importuri, nu pot fi
previzionate cu precizie. Pentru echipamentele şi materialele de construcţii indigene
preţurile sunt estimate mai uşor, dar trebuie avut în vedere importul de completare ce
le poate modifica preţul. Ca urmare, cheltuielile cu echipamentele şi lucrările de
construcţie trebuie ajustate cu un coeficient de inflaţie în mod separat, iar acolo unde
este posibil se impune efectuarea unei corecţii pentru materialele importate. Pentru
creşterile previzibile ale investiţiei, datorită modificării preţurilor unitare ale
diferitelor componente, ce pote interveni după stabilirea valorii sale, trebuie să se
prevadă o rezervă de creştere a preţurilor, care se determină prin aplicarea ratei
inflaţiei la valoarea investiţiei estimată.
Senzitivitatea exprimă aşadar nivelul modificărilor ce ar putea interveni în
soluţia adoptată pentru un proiect, dacă unul sau mai mulţi factorii de influenţă nu se
manifestă conform previziunii. Diferenţele ce pot apare în evoluţia factorilor de
influenţă, vor antrena modificarea indicatorilor de eficienţă şi de aceea se impune
efectuarea studiului de senzitivitate, care ne permite să cunoaştem în ce condiţii
proiectul nu mai este rentabil.
117
INDICATORII DE CALCUL AL EFICIENŢEI PROIECTELOR DE
INVESTIŢII FINANŢATE DE BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU
RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE. ANALIZA DE SENZITIVITATE
În determinarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii, metodologia

BIRD foloseşte un sistem complex de indicatori, care permit evaluarea eficienţei într-
o manieră coordonată şi sistemică, atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel
macroeconomic. Astfel, o analiză atentă va sublinia previziunile nerealiste sau
îndoielnice şi va indica modalităţile adecvate de modificare a proiectelor, astfel încât
să se îmbunătăţească posibilităţile acestuia de a degaja venituri sau sporirea
rezultatelor sociale necuantificabile pe care le poate genera.
 3.1 Venitul net actualizat exprimă aportul de avantaj economic al

Venitul net proiectelor de investiţii, în valoare absolută, pe care investitorul îl obţine ca
actualizat
recompensă pentru capitalul avansat. Tocmai de aici derivă importanţa deosebită a
indicatorului, în raport cu ceilalţi indicatori folosiţi în metodologia BIRD, orice
investitor fiind interesat, în primul rând, de câştigul obţinut în valoare absolută.
Valoarea netă actuală se determină ca sumă a fluxurilor de numerar net actualizate şi
cumulate pe durata eficientă de funcţionare, după relaţia:
D
FNN h
VNA = ∑
h =1 (1 + a )h
Proiectul va fi considerat rentabil dacă VNA > 0. Un VNA pozitiv reflectă
posibilitatea ca, prin activitatea economică desfăşurată în cadrul proiectului să se
degaje o valoare superioară capitalurilor investite. Totodată, un VNA pozitiv reflectă
generarea adecvată de numerar, asigurând proiectului capacitatea de rambursare a
creditului şi dobânzilor la termenele stabilite.
Dacă sporul de VNA total are valoarea nulă sau negativă, proiectul nu este
acceptat, rentabilitatea acestuia fiind mai mică decât rata de actualizare folosită.
Mărimea VNA este influenţată decisiv de nivelul ratei de actualizare, ceea
ce obligă la o atenţie deosebită în fundamentarea nivelului acesteia. Rata de
actualizare se stabileşte pe baza costului de oportunitate al capitalului şi reprezintă
rentabilitatea potenţială a şansei alternative la care s-a renunţat prin plasarea
118
investiţiei în proiectul analizat. Rata de actualizare minimă este rata de rentabilitate
sub nivelul căreia proiectul nu va fi admis şi se consideră la nivelul ratei dobânzii
percepute la creditul primit. Pe lângă rata dobânzii, nivelul ratei minime de
actualizare mai include, dacă este cazul, şi un coeficient de inflaţie şi altul de risc.
Relaţiile de calcul al indicatorului sunt:
D d +D
1 1
VNA = ∑Vh ( 1 + a )h+d − ∑ ( Ih + Ch ) (1 + a )h
h = d +1 h =1
– în cazul obiectivelor noi;

d +D
1
VNA = ∑ ( Vh − Ih − Ch ) (1 + a )h ,
Relaţiile de h =1
calcul d +D
1
∆VNA = ∑ ( ∆VIh − Ih − ∆Ch ) ( 1 + a )h , pentru dezvoltări şi modernizări.
h =1
unde:
∆VNA – sporul de venit net actualizat;
∆Vh – sporul încasărilor totale anuale;
∆Ch – sporul costurilor totale anuale de prestaţii şi de exploatare înregistrat
prin funcţionarea obiectivului;
Ih – investiţia anuală;
h – anul de referinţă (h = 1, 2, ... ,d, ..., D).
Venitul net actualizat se calculează pe fiecare an din perioada de
funcţionare, ca diferenţă dintre veniturile anuale previzionate (sau efectiv realizate)
pentru proiectul analizat şi costurile anuale totale, de investiţii şi de exploatare, din
acelaşi an, aşa cum se va proceda în aplicaţia de mai jos, pentru exemplificarea
indicatorilor studiaţi.
Aplicaţie practică
Pentru a evidenţia eficienţa unui proiect de dezvoltare agricolă, având ca
obiectiv realizarea unui sistem de irigaţii, a fost elaborat un studiu de fezabilitate în
care s-au determinat eforturile necesare pentru construirea şi exploatarea sistemului,
precum şi efectele preconizate aşa cum se prezintă în tabelul 7.1. Durata de
funcţionare stabilită de specialişti este de 20 de ani, cu condiţia ca în anul opt de la
 darea în exploatare să se mai investească 10 000 lei pentru refacerea unor părţi din
Exemplu de
calcul sistem.
Tabelul 7.1 (mii lei)
Inves Sporul Sporul costului Sporul cheltuielilor de Amorti Sporul
119
Anul tiţia de venit prestaţiilor exploatare după zarea profitului
(Ih) (∆Vh) (∆Chp) amenajare (∆Che) (A)** brut (∆Ph)
0 1 2 3 4 5 6
-
1 10 - - - -
000
2 19 - - - - -
000
3 - 8 750 800 200 1 450 6 300
4 - 8 740 700 190 1 450 6 400
5-8* - 8 790 650 190 1 450 6 500
9 - 8 480 640 190 1 450 6 200
10 10 8 295 660 185 1 450 6000
000
11-16* - 9 050 620 250 2 283,3 5 896,7
17 - 9 000 600 210 2 283,3 5 906,7
18 - 88 00 650 200 2 283,3 5 666,7
19-22* - 86 00 700 190 2 283,3 5 426,7
Total 39 000
*) media anuală a intervalului
**)metoda de amortizare considerată este liniară.
Calculul ∆VNA pe baza de fluxului de numerar la o rată de actualizare egală cu 0,15

este prezentată în tabelul 7.2).

FNNh Investiţia Factorul de Investiţia FNNh
Anul (∆Ph+A) alocată actualizare (a = 0,15) actualizată actualizat
0 1 2 3 4=2x3
1 - 10 000 0.8696 8696 -
2 - 19 000 0.7561 14365.9 -
3 7 750 - 0.6575 - 5 095.6
4 7 850 - 0.5718 - 4 488.6
5-8 7 950 - 1.6323 - 12 976.8
9 7 650 - 0.2843 - 2 174.9
10 7 450 10 000 0.2472 2472 1 841.6
11-16 8 180 - 0.9354 - 7 651.6
17 8 190 - 0.0929 - 760.9
18 7 950 - 0.0808 - 642.4
19-22 7 710 - 0.2307 - 1 778.7
TOTAL 25533.9 37 411.1
ΔVNA=37 411,1 – 25 533.9 = 11877,2 mii lei
Calculul VNA pe baza sumei algebrice a venitului net anual la rata de 15%
este prezentată în tabelul 7.3.
Sporul Sporul cheltuielilor Factorul de Sporul de venit
Anul veniturilor totale anuale actualizare net actualizat
120
anuale (Vh) (Ih+∆Chp+∆Che) (a =0,15) (VNAh)
0 1 2 3 4=(1+2)x3
1 - -10 000 0.8696 -8 696
2 - -19 000 0.7561 -14 365.9
3 8 750 -1 000 0.6575 5 095.6
4 8 740 -890 0.5718 4 488.6
5-8 8 790 -840 1.6323 12 976.8
9 8 480 -830 0.2843 2 174.9
10 8 295 -10 845 0.2472 -630.4
11-16 9 050 -870 0.9354 7 651.6
17 9 000 -810 0.0929 760.9
18 88 00 -850 0.0808 642.4
19-22 86 00 -890 0.2307 1 778.7
Total 11 877,2
22
∆VNA = ∑VNA = 11.877 ,2 lei
h =1
Problema care apare în cazul indicatorului VNA de estimare a valorii proiectului este
aceea că ea oferă o valoare absolută care nu poate fi utilizată la compararea unui
proiect cu altul din punctul de vedere al eficienţei în generarea de beneficii având o
valoare dată a investiţii. Aceasta se poate realiza prin determinarea altor două măsuri
ale valorii proiectului bazate pe folosirea aceleiaşi tehnici a actualizării, respectiv
raportul beneficii/costuri şi rata internă de rentabilitate, ce vor fi prezentate în cele ce
urmează.
3.1 Raportul beneficii/costuri asigură compararea încasărilor ce se vor
 obţine pe întreaga durată de funcţionare a proiectului cu eforturile totale făcute de

Definiţie beneficiar pentru realizarea prestaţiilor sau a produselor preconizate. Cele două
elemente ale raportului sunt actualizate la momentul începerii lucrărilor de execuţie,
după următoarele relaţii de calcul, respectiv:
d +D
1
∑ Bh (1 + a ) h
B h = d +1
C= d +D
1
– pentru obiective noi
 ∑
h =1
( Ih + Ch )
(1 + a ) h
Relaţiile de
calcul d +D
1
∑ ∆Bh (1 + a ) h
B h = d +1
C= d +D
1
– pentru dezvoltări-modernizări
∑
h =1
( ∆Ih + ∆Ch )
(1 + a ) h
unde:
B/C – raportul beneficii totale actualizate – costuri totale actualizate;
121
Bh – beneficiile aferente anului h;
Ch – cheltuielile de exploatare din anul;
Ih – investiţiile alocate în anul h;
∆Bh, (∆Ih, ∆Ch) – sporul anual de beneficii (investiţii, cheltuieli)
Dacă raportul beneficii-costuri are o valoare subunitară, înseamnă că, la rata
de actualizare utilizată, valoarea beneficiilor este mai redusă decât valoarea prezentă
a costurilor, neputându-se recupera investiţia. Într-o asemenea situaţie, decizia de a
plasa investiţia într-un depozit bancar, la rata dobânzii utilizate în calcule se poate
dovedi mai înţeleaptă.
Putem aprecia că indicatorul este foarte sugestiv în exprimarea eficienţei,
întrucât, spre deosebire de VNA, care este un indicator de volum, el stabileşte
sporului efectului net actualizat ce se va obţine pe unitatea de spor de efort total
actualizat. Totuşi, ierarhizarea proiectelor pe baza acestui indicator poate să
determine o decizie de investiţie eronată, deoarece, prin nivelul său, indicatorul ar
putea elimina proiecte care au costuri de operare şi venituri relativ ridicate, dar care
au o capacitate mai mare de a crea bogăţie decât cele al căror raport este superior.
Ca şi ceilalţi indicatori actualizaţi, raportul dintre beneficiile totale actualizate
şi costurile totale actualizate este sensibil la mărimea ratei de actualizare utilizată şi
de aceea trebuie stabilită cu multă grijă. Folosirea unor rate de actualizare prea mici
sau prea mari, necorelate cu rata rentabilităţii, costul oportun al capitalului sau cu rata
dobânzii la creditul folosit pentru realizarea obiectivului, poate duce la adoptarea
unor decizii greşite.
În exemplul folosit pentru calculul VNA, veniturile totale actualizate sunt de
 41 556,5 mii lei, iar cheltuielile totale actualizate de 29 679,3 mii lei. De unde, rezultă
Exemplu de o valoare a raportului B/C de 1,4.
calcul
Elementele de calcul au fost stabilite în tabelul 7.4.
Sporul de Sporul de Factorul de Sporul de Sporul de
venituri cheltuieli totale actualizare venituri anuale cheltuieli totale
ANUL anuale (∆Vh) ∆(Cth=Ih+Che) (a=0,15) actualizate actualizate
0 1 2 3 4=1x3 5=2x3
1 - -10 000 0,8696 - -8 696
2 - -19 000 0,7561 - -14 365.9
3 8 750 -1 000 0,6575
5753,1 -657.5
4 8 740 -890 0,5718 4997,5 -508.9
122
5-8 8 790 -840 1,6323 14347,9 -1 371,1
9 8 480 -830 0,2843 2410,9 -236.0
10 8 295 -10 845 0,2472 2050,5 -2 680,9
11-16 9 050 -870 0,9354 8465,4 -813,8
17 9 000 -810 0,0929 836,1 -75,2
18 88 00 -850 0,0808 711,0 -68,7
19-22 86 00 -890 0,2307 1984,0 -205,3
Total 41556,5 -29679,3
 3.3 Rata internă de rentabilitate. Indicatorul exprimă acea rată de

Rata internă de
rentabilitate actualizare, care utilizată pentru calculul valorii prezente a fluxurilor de numerar net
şi de investiţii determină egalitatea celor două categorii, cu alte cuvinte, este rata de
 actualizare pentru care VNA este zero. Rata internă de rentabilitate (RIR) nu trebuie
Definiţie
confundat cu rata de rentabilitate financiară folosită la noi în analiza activităţii
societăţilor comerciale, care se calculează ca raport între profitul anual şi costurile
anuale de producţie.
Calculul ratei interne de rentabilitate se poate face pe cale analitică, grafică,
sau, asemenea tuturor celorlalţi indicatori BIRD mai înainte amintiţi, utilizând
funcţiile specializate din programele de calcul tabelar (Excel – Microsoft, Open Calc
– Sun Microsystems, Lotus – IBM).
Analitic, indicatorul se determină după relaţiile:
VNA( + )
RIR = amin + (amax − amin ) - pentru obiective noi:
VNA( + ) + VNA( − )
 ∆VNA( + )
Relaţiile de RIR = amin + (a max − a min ) - pentru dezvoltări-modernizări:
calcul ∆VNA( + ) + ∆VNA( − )
unde:
amin, amax – rata minimă şi rata maximă de actualizare;
∆VNA(+) – sporul de venit net actualizat corespunzător ratei minime de
actualizare;
∆VNA(–) – sporul de venit net actualizat corespunzător ratei maxime de
actualizare.
Practic calculul RIR se face prin tatonări succesive. Se calculează fluxurile
financiare actualizate pentru un număr de rate luate arbitrar, iar RIR se va găsi prin
metoda interpolării care constă în stabilirea unei valori aflată între o rată minimă ce
123
determină un VNA(+) şi o rată maximă care determină un VNA(–). Ţinând seama de
faptul că, de fapt valorile VNA, în funcţie de rata de actualizare a se înscriu pe o
curbă convexă şi nu pe o dreaptă, rezultă că interpolarea induce o anumită eroare de
calcul, după cum se observă în graficul 7.1. Pentru limitarea acestei erori, este necesar
ca diferenţa maximă admisă între cele două rate de actualizare să fie de maximum
5%.
Stabilirea nivelului RIR se poate face şi prin reprezentare grafică.
În calculul analitic, pe abscisă se fixează cele două niveluri ale ratei de
actualizare. La intersecţia dreptei care uneşte limitele celor două valori ale VNA,
corespunzătoare celor două rate, cu abscisa se găseşte RIR.
În raport cu costul capitalului împrumutat, RIR trebuie considerat ca rată
maximă a dobânzii la care poate fi acceptat împrumutul necesar finanţării investiţiei.
Deşi RIR are o capacitate ridicată de exprimare a eficienţei, acest indicator trebuie
utilizat în relaţie cu alţi indicatori ca: VNA, B/C, Τa, indicele de profitabilitate etc.
În exemplul luat RIR calculată este:
3772,6
RIR=0,20 + (0,25 – 0,20) = 23,72%
 3772,6 + 1286,6
Exemplu de
calcul
VNA(+)
0 amax
amin RIR Rata de actualizare
VNA (–)
Fig. 7.1.
Utilizând programul de calcul tabelar Open Calc se obţine o valoare a RIR

egală cu 23,31%, diferenţa poate fi considerată acceptabilă, ţinând seama de aspectele
mai sus amintite.
Întrucât RIR este considerabil mai mare decât rata dobânzii practicate de
bancă la creditele destinate investiţiilor pentru lucrări de dezvoltare agricolă, proiectul
poate fi considerat rentabil.
124
Sporul de Sporul de Factorul Factorul de ∆VNA
Anul venituri totale cheltuieli de actualizare ∆VNA (a=0,25)
anuale (∆Vh) totale anuale actualizare (a=0,25) (a=0,2)
(∆Cth) (a=0,2)
0 1 2 3 4 5=2x3 6=2x4
1 - -10 000 0.833 0,800 -8330 -8000.0
2 - -19 000 0.694 0,640 -13186 -12160.0
3 8 750 -1 000 0.578 0,512 4479.5 3968.0
4 8 740 -890 0.482 0,409 3783.7 3215.4
5-8 8 790 -840 1.245 0,965 9897.8 7690.0
9 8 480 -830 0.193 0,134 1476.5 1026.6
10 8 295 -10 845 0.161 0,107 -410.6 -273.9
11-16 9 050 -870 0.534 0,313 4368.1 2592.2
17 9 000 -810 0.064 0,022 524.2 184.3
18 88 00 -850 0.054 0,018 429.3 143.1
19-22 86 00 -890 0.096 0,041 740.2 327.7
Total 3772.6 -1286.6
În comparaţie cu VNA, rata internă de rentabilitate financiară prezintă unele

 limite, ca urmare a faptului că fluxurile anuale sunt actualizate la o rată care nu
exprimă costul de oportunitate al capitalului. De aceea considerăm că în analiza
eficienţei investiţiilor RIR trebuie să aibă doar un rol de restricţie în acceptarea
proiectelor, iar varianta aleasă să fie hotărâtă de nivelul VNA. Rolul RIR devine
precumpănitor doar în condiţiile în care proiectele se caracterizează prin valori
apropiate ale VNA.
3.4 Indicele de profitabilitate exprimă raportul dintre VNA şi fondurile de
 investiţii alocate pentru realizarea proiectului. Se calculează, având în vedere
Indicele de
profitabilitate investiţiile totale actualizate (Ita) sau neactualizate(It), după relaţiile:
∆VNA 11877 ,2
IP = = ⋅100 = 46 ,52%
I ta 25533,9
 ∆VNA 11877 ,2
Relaţii şi exemple IP = = ⋅100 = 30 ,45%
de calcul It 39000
Cu cât valoarea acestui indice este mai ridicată, cu atât reflectă o eficienţă
superioară. Indicatorul trebuie folosit în special când proiectele sau variantele de
proiect se diferenţiază între ele prin efortul de investiţie, deoarece permite
compararea efectului net direct cu costul de investiţie, ceea ce nu se poate realiza prin
alţi indicatori.
125
3.5 Angajamentul de capital exprimă efortul social total angajat de
 investitor, pentru obţinerea unor bunuri şi servicii, respectiv cheltuielile iniţiale de
Angajamentul
de capital investiţii făcute pentru construirea obiectivului şi cheltuielile făcute după punerea în
funcţiune a obiectivului, cu excepţia amortizării.
În calculul indicatorului se iau costurile totale, în cazul unui obiectiv nou,
ori sporul anual al acestora, când proiectul prevede dezvoltarea-modernizarea unui
obiectiv.
Relaţia de calcul este:
 d +D
1
Relaţia de calcul K= ∑ ( I h + C h ) ( 1 + a )h
h =1
unde:
K – angajamentul de capital.
Datorită complexităţii sale indicatorul poate fi folosit şi în calitate de criteriu
pentru alegerea variantelor la proiectele de investiţii de interes public finanţate de la
bugetul statului.
În cazul exemplului luat, nivelul indicatorului este de:
 K = 8696 + 4145,4 = 12 841,4 mii lei.

Exemplu de calcul În metodologia BIRD, indicatorul mai este cunoscut şi sub denumirea de
Cheltuieli totale actualizate. O altă variantă a acestui indicator este Cheltuieli globale
elaborat de comisia de lucru W55 de economia construcţiilor a Consiliului
Internaţional de Construcţii al ONU, recomandat pentru evaluarea proiectelor de
realizare a clădirilor, mai exact de ierarhizare a eficienţei acestora după criteriul
costurilor eficiente.
 3.6 Pragul de rentabilitate. Eficienţa investiţiilor depinde şi de modul în

Pragul de care este folosită capacitatea de prestaţii proiectată. BIRD atrage atenţia asupra unui
rentabilitate
punct critic sub care gradul de utilizare a capacităţilor de prestaţii nu poate coborî,
deoarece obiectivul ar intra în pierderi şi nu s-ar mai putea recupera investiţia. De
aceea se impune, în special la obiectivele mari, să se efectueze o analiză cu privire la
stabilirea gradului minim de folosire a capacităţii proiectate, astfel încât obiectivul să
obţină profit.
Pragul de rentabilitate reprezintă punctul critic al nivelului prestaţiilor
 exprimat prin procentul de folosire a capacităţii proiectate pentru care nivelul
Definiţie
profitului este zero.
126
Pentru a stabili pragul de rentabilitate, aşa cum rezultă şi din figura 6.2, este
necesară cunoaşterea cheltuielile fixe, a celor variabile ca şi valoarea anuală estimată
a prestaţiilor (cifra de afaceri).
P
Lei
PROFIT
VP
CV
Cheltuieli variabile
Pierderi Cheltuieli fixe

CF
x
PR
100%
Fig. 7.2. Pragul de rentabilitate
CF
PR = ⋅100 ,
 CA − CV
Relaţia de calcul
unde:
PR – pragul de rentabilitate;
CF – cheltuieli fixe;
CV – cheltuieli variabile;
CA – valoarea estimată anuală a prestaţiilor (cifra de afaceri).
3.7 Cursul de revenire net actualizat. În ţările unde există probleme ale
 balanţei de plăţi şi substituirea importurilor sau promovarea exporturilor reprezintă

Cursul de revenire obiective importante, este utilă estimarea în monedă naţională a costurilor necesare
net actualizat
obţinerii unei unităţi monetară liber convertibilă, într-un proiect (ex. o fabrică de
 îngrăşăminte chimice realizate în scopul reducerii importurilor). Însă obţinerea de
Definiţie devize liber convertibile sau economisirea acestora nu este un scop în sine; de aceea
acest deziderat trebuie dublat de o analiză în legătură cu costurile pe care le
antrenează şi măsura în care aceste costuri se menţin în limite rezonabile. Prin
exprimarea costului unei unităţi valutare în monedă naţională se poate realiza o
127
comparaţie directă cu rata de schimb şi cu alte diverse preţuri umbră ale devizelor
liber convertibile, ca bază a evaluării proiectului.
Pentru calculul indicatorului se folosesc următoarele relaţii:
CTa (lei)
CRNA =
VNA (valuta)

Relaţii de calcul CTa
CRNA =
EN a (valuta)
în care:
Cta – costuri totale actualizate, în monedă naţională;
VNA – valoarea netă actuală totală, în valută;
ENa – economii nete actualizate totale, în valută.
Patru aspecte trebuie cunoscute pentru a putea calcula acest indicator:
 Valoarea în valută a bunurilor ce urmează a se realiza;
 Costul în valută al importurilor pentru producţie (carburanţi din import,
materii prime importate etc.);
 Costul de producţie, în monedă naţională;
 Costul de oportunitate al capitalului.
Valoarea prezentă a economiilor de valută (discontate la costul de
oportunitate al capitalului) este comparată ca valoarea prezentă a costurilor necesare
realizării acestor economii.
4. Analiza de senzitivitate. Unul dintre avantajele reale ale analizei
economice şi financiare aplicată în metodologia BIRD, este posibilitatea de testare a
capacităţii proiectului de a genera venituri în condiţiile unei evoluţii negative a
mediului de afaceri, în raport cu previziunile stabilite în proiect. Testarea se
realizează prin analiza de senzitivitate care, aşa cum s-a arătat în prezentarea
metodologiei, este folosită pentru a stabili, încă din faza de proiect, gradul de
sensibilitate a proiectului la o evoluţie a proceselor economice şi fenomenelor social-
politice altfel decât cea previzionată în momentul elaborării proiectului. Analiza de
senzitivitate este totodată instrumentul cel mai convingător prin care se poate
demonstra justeţea afirmaţiei că proiectele sunt supuse unui grad înalt de
incertitudine.
Cele mai importante elemente care sunt luate în considerare în cadrul
acestui tip de analiză, sunt:
128
a) Preţurile reprezintă elementul cel mai sensibil în cadrul oricărui proiect. Ne
referim la preţurile ale materiilor prime sau ale altor inputuri, care ar putea să crească
până la momentul în care va începe exploatarea, pe de o parte şi la preţurile
produselor obţinute prin exploatarea proiectului, care ar putea să scadă, pe de altă
parte.
Testarea unui proiect pentru a observa şi analiza variaţiile ratei interne de
rentabilitate economică atunci când se fac diverse ipoteze cu privire la preţurile-
umbră este, de asemenea, un tip de analiză de senzitivitate. De asemenea, proiectele
se pot examina cu scopul de a observa impactul asupra ratei interne de rentabilitate
economică, utilizând viitoarele venituri din muncă sau un preţ-umbră, rata externă de
schimb a monedei naţionale sau un alt preţ-umbră ş.a.m.d. Urmare a dificultăţilor în
stabilirea preţurilor-umbră, dacă proiectul se dovedeşte relativ insensibil la acestea, se
recomandă ca analiza să se facă în termenii preţurilor monetare reţinând caracterul
relativ nesenzitiv al RIR economică la preţurile-umbră.
b) Întârzieri în implementare. Cele mai multe proiecte înregistrează serioase
întârzieri în implementare. Întreprinderile pot eşua în utilizarea noilor tehnologii atât
de repede pe cât s-a anticipat sau dacă alte dificultăţi tehnice au fost subestimate.
c) Depăşirea costurilor. În proiectele ce implică costuri semnificative pentru
realizarea lucrărilor de construcţii, proiectul trebuie testat în privinţa senzitivităţii sale
la depăşirea costurilor.
d) Veniturile. Se poate dori testarea unui proiect propus în privinţa
senzitivităţii la erori în determinarea veniturilor potenţiale. Este evidentă o tendinţă
de optimism în estimarea acestora, în special când se adoptă un anumit model de
producţiei, indus de caracteristicile tehnice ale echipamentelor.
Un test care permite determinarea gradului de senzitivitate a RIR economice
şi financiare, prin presupunerea unor venituri mai reduse, poate să furnizeze
informaţii utile asupra luării deciziei de realizare şi să accentueze eventual necesitatea
asigurării unor servicii auxiliare de altă natură decât cele prevăzute iniţial, viabile
pentru a putea obţine o rată internă de rentabilitate rezonabilă.
Tehnica analizei de senzitivitate nu este complicată, întrucât presupune
doar refacerea calculelor pentru indicatorii proiectului, utilizând noi estimări asupra
unuia sau altuia dintre elementele de costuri sau venituri. Decidentul trebuie să
găsească răspunsul la întrebarea: în ce măsură este posibilă asumarea riscului unei
129
scăderi puternice a nivelului indicatorilor de eficienţă dată de depăşirea presupusă a
costurilor sau de ipoteza scăderii veniturilor cu un procent de x%.
Analiza de senzitivitate reprezintă o cale directă (şi adesea suficientă) de a
lua în considerare problema riscului şi a incertitudinii în analiza proiectelor. Există şi
alte tehnici de analiză a riscului mult mai elaborate, care utilizează teoria
probabilităţilor.
130
1. Precizaţi care sunt, în opinia dvs., principalele elemente de distincţie între analiza
economice în comparaţie cu analiza financiară.
131
1. În analiza financiară, dobânzile la creditele interne sunt incluse la:
a. venituri;
b. cheltuieli;
c. profit.
2. Calculul indicatorului Venitul Net Actualizat pentru aceleaşi valori

(investiţii, cheltuieli de producţie, venituri) şi eşalonare similară în timp, poate să
conducă atât la o valoare pozitivă, cât şi la una negativă. Care este cauza?
a. ca urmare a creşterii preţului de vânzare;
b. ca urmare a modificării factorului de actualizare;
c. ca urmare a devalorizării monedei naţionale.
3. Pentru un proiect investiţional se cunosc:

I1=100 u.m., I2=150 u.m.;
C1=20 u.m., C2=250 u.m.; C3=300 u.m.; C4=250 u.m.; C5=200 u.m.;
V1=280 u.m., V2=350 u.m.; V3=400 u.m.; V4=300 u.m.; V5=300 u.m.
Să se precizeze rata internă de rentabilitate:
a. 18,5%;
b. 28%.
c. 33%.
1. b.
2. b.
3. a.
132

Curs Managementul Investitiilor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Managementul Investitiilor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

Suport de curs – învăţământ la distanţă

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA

Cursul Managementul Investiţiilor are ca obiectiv să asigure formarea

 Obiectivele şi competenţele cursului

Durata medie de studiu individual

1. Modul I. Noţiuni generale despre investiţiile de capital

2. Modul II. Proiectele de investiţii

3. Modul III. Contractarea lucrărilor de specialitate şi a achiziţiilor.

4. Modul IV. Sistemul indicatorilor statici de analiză a eficienţei

 UI 1. Conceptul de investiţii. Structura şi clasificarea

 UI 2. Conceptul de eficienţa investiţiilor. Principiile şi

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

 Obiective operaţionale: Însuşirea aspectelor de diferenţiere

1.1. Modalităţi de abordare a investiţiilor. Noţiunea de investiţii poate fi

2.1. Conceptul de eficienţa investiţiilor

Pornind de la etimologia latină a termenilor eficienţă (din efficere = a

de efect util generat,

Y – pierderea de venit net agricol;

 manifestă în primul rând ca o consecinţă a eforturilor investiţionale, care sunt factori

2.2 Principiile şi criteriile de eficienţă folosite în calculul şi analiza

Criteriile folosite în calculul şi analiza eficienţei investiţiilor

Optimul şi eficienţa proiectelor de investiţii

practică, Editura Macarie, 2003.

2. Românu, I., Vasilescu, I., (coordonatori), Managementul investiţiilor,

Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997.

2. Eficienţa economică exprimă:

3. Raportul dintre optim şi eficient este:

 UI 3. Proiectul: delimitări conceptuale. Particularităţi

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

 Obiective operaţionale: Însuşirea distincţiilor existente între

În activitatea organizaţiilor există două tipuri de activităţi, din punct de vedere

Fig. 2.1 Roza vânturilor proiectelor

b) Prin proiectele de intenţii se are în vedere materializarea unor

Fazele şi etapele procesului investiţional

Procesul investiţional este obiectul de studiu al disciplinei Managementul

Structura procesului investiţional este prezentată în figura 4.1 şi cuprinde trei

1. Identificarea domeniilor de activităţi în care se poate plasa în mod eficient

2. Selectarea preliminară a variantelor propuse şi elaborarea studiilor de

4. Aprobarea studiului de fezabilitate în Consiliul de Administraţie şi luarea

5. Obţinerea avizelor necesare de la organele acreditate

7. Negocieri şi contractări (cu producătorii de utilaje, organizaţiile de

9. Efectuarea probelor tehnologice şi punere în exploatare a obiectivului

10. Perioada de realizare a parametrilor proiectaţi

Fig. 4.1 Procesul investiţional.

practică, Editura Macarie, 2003.

2. Românu, I., Vasilescu, I., (coordonatori), Managementul investiţiilor,

Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997.

2. Proiectele se pot evalua pe baza:

3. Proiectele de dezvoltare au ca obiectiv principal:

 UI 4. Achiziţiile: noţiune, obiective şi factori ce determină

 UI 5. Tipuri şi clauze contractuale utilizate în activitatea de

 UI 6. Documentaţia, administrarea şi consultanţa contractelor

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe esenţiale în

 Obiective operaţionale: Însuşirea modalităţilor de execuţie a

1.1. Definirea noţiunii de achiziţii. Achiziţiile reprezintă o parte importantă

Contracte evaluate în Contracte evaluate în

Figura 3.1. Clasificarea contractelor

După modul de evaluare contractele se pot divide în:

 bunuri cuprinde 32 de clauze principale, vizând aspecte ca obligaţiile părţilor

 împotriva eventualelor dificultăţi şi incidente în relaţia cu ofertanţii şi antreprenorul