Unitatea de Invatare 3 - Tti

ALEGEREA, DIMENSIONAREA, EXPLOATAREA ȘI ÎNTREȚINEREA ECHIPAMENTELOR ȘI APARATELOR DIN
SISTEMELE DE ÎNALTĂ TENSIUNE
Unitatea de învăţare nr. 3

ALEGEREA, DIMENSIONAREA, EXPLOATAREA ȘI
ÎNTREȚINEREA ECHIPAMENTELOR ȘI APARATELOR DIN
Pagina
Cuprins
1.1 Echipamente de comutație: Întreruptoare, Separatoare. 2

1.2 Conductoare și izolatoare. 12
1.3 Transformatoare de putere. 21
1.4 Bobine de reactanță. Descărcătoare cu rezistență variabilă. 43
1.5 Echipamente și sisteme de protecție în instalațiile de înaltă 53
tensiune.
Teste de autoevaluare 1
Bibliografie – unitatea de învăţare nr. 1
1
Tehnica tensiunilor inalte– Curs şi aplicaţii
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 3

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 3 sunt:
 Cunoaşterea problematicii şi a principalelor instalaţii

din staţiile şi posturile (nodurile) sistemului
electroenergetic
 Cunoaşterea aspectelor teoretice şi practice referitoare la
instalaţiile electrice din centralele electrice şi a elementelor ce
le compun.
 Studiu șocului electric la tensiuni de peste 1000 V;
 Calculul curenților de scurtcircuit în circuitelor cu tensiuni mai
mari de 1000 V
 Prezentarea şi alegerea optima a echipamentelor utilizate în
sistemele de înaltă tensiune;
 Studierea interactiunilor dintre echipamente și reţeaua de
înaltă tensiune;
1.1 Echipamente de comutație: Întreruptoare, Separatoare.
Energia electrica prezinta o serie de avantaje in comparatie cu alte forme de

energie, si anume:
- producerea energiei electrice in centrale electrice are loc in conditii economice
avantajoase;
- energia electrica poate fi transmisa la distante mari;
- la locul de consum, energia electrica poate fi transformata in conditii economice
in alte forme de energie;
- energia electrica poate fi divizata si utilizata in parti oricat de mici, dupa
necesitati;
Dezavantajul pe care il prezinta energia electrica in comparatie cu alte
forme ale energiei consta in aceea ca nu poate fi stocata (inmagazinata). Energia
electrica trebuie produsa in mo-mentul in care este ceruta de consumatori. Exista
solutii tehnice de stocare (inmagazinare) a energiei electrice dar aplicrea lor este
costisitore.
In cele ce urmează a fi expuse vor fi utilizate noţiunile: instalatie electrica,
echipament electric, receptor electric, reţea electrică, sistem electroenergetic,
sistem energetic.
2
Pentru a preciza conţinutul acestor noţiuni şi obiectul cursului, este necesar

să ne oprim asupra unor definiţii.
Prin instalatie electrica se întelege ansamblul de echipamente electrice
interconectate, situat într-un anumit spatiu, care are o functionalitate bine
determinata.
Echipamentele instalatiilor electrice sunt constituite din totalitatea
masinilor, apara-telor dispozitivelor si receptoarelor electrice interconectate între
ele.
Receptoarele electrice sunt acele elemente ale echipamentelor electrice
care transfor-ma energia electrica în alta forma de energie (mecanica, termica,
luminoasa, etc.)
Se numeşte reţea electrică, ansamblul instalaţiilor prin intermediul cărora
energia elec-trică este transmisă de la centralele de producere, la consumatori.
Conform acestei definiţii, reţeaua electrică cuprinde atât liniile cât şi staţiile de
transformare/de conexiuni. Cele mai răspândite reţele electrice sunt cele de
curent alternativ trifazate. Reţelele electrice de curent continuu de foarte înaltă
tensiune se utilizează din ce în ce mai mult la transportul puterilor foarte mari, la
mari distanţe. Din reţelele electrice de curent alternativ, tensiunile necesare se
obţin cu ajutorul transformatoarelor de putere. Modificarea tensiunii reţelelor
electrice de curent continuu de foarte mare tensiune, se face după trecerea în
curent alternativ cu ajutorul invertoarelor. Invertorul este un echipament –
instalaţie elctrică care transformă tensiunea continuă în tensiune în tensiune
alternativă, permiţând transferul energetic de la o sursă de curent continuu la o
reţea de curent alternativ, fără a trece prin altă formă intermediară de energie.
După nivelul de tensiune, se deosebesc :
● Reţele electrice de joasă tensiune (sub 1 kV) ;
● Reţele electrice de medie tensiune (între 1 kV şi 35/60 kV) ;
● Reţele electrice de înaltă tensiune (110 kV) ;
● Reţele electrice de foarte înaltă tensiune (220, 400 şi 750 kV ) ;
După destinaţie, se deosebesc :
● Reţele electrice de distribuţie cu tensiunea de până la 110 kV (inclusiv) ;
● Reţele electrice de transport au tensiunea superioară valorii de 110 kV ( 220,
400 şi 750 kV)
3
Tensiunile nominale standardizate în reţelele elctrice trifazate din tara

noastra sunt: 230 V/400 V/690V/ 6 kV/ 10 kV/ 20 kV/ 110 kV/ 220 kV/ 400 kV şi
750 kV.
După structura lor, reţelele electrice pot fi radiale şi buclate.
Reţelele radiale alimentează consumatorii pe o singură cale, în timp ce
reţelele electrice buclate asigură alimentarea consumatorilor pe cel puţin două
căi, ceea ce conferă siguranţă mai mare.
După modul de construcţie, reţelele electrice pot fi cu linii aeriene sau cu linii
subterane. (în cablu).
Se numeşte sistem electroenergetic sau sistem electric, ansamblul
instalaţiilor şi echipamentelor care care concură la producerea, transportul şi
distribuţia energiei electrice. Conform acestei definiţii în sistemul energetic sunt
incluse generatoarele, reţelele electrice şi consumatorii.
Ansamblul instalatiilor electrice de producere, transport, distributie si consum
de energie electrica, care au în comun un sistem continuu de producere si
consum, formeaza un sistem electroenergetic.
Schema simplificata a unui sistem electroenergetic cuprinde: generatoare
sincrone, statii electrice de transformare ridicatoare de tensiune; linii electrice
aeriane de transport; statii electrice de transformare coborâtoare de tensiune, linii
electrice aeriane/linii electrice subterane de distributie, receptoare electrice de
medie tensiune, posturi de transformare, receptoare electrice de joasa tensiune.
Producerea energiei electrice este realizata de generatoare sincrone. Pentru
reducerea pierderilor de energie electrica pe instalatiile de transport, se impune
cresterea tensiunii cu transformatoarele ridicatoare de tensiune din statia de
transformare, de la 6 kV sau 10 kV (tensiune la bornele generatorului), la 110 kV,
220 kV, 440 kV, etc. În felul acesta pentru aceeasi energie transportata, curentii
din liniile de transport sunt mult mai mici.
Transportul energiei electrice spre consumatori se face prin mai multe linii
electrice aeriene (LEA). La consumator tensiunea este micsorata de
transformatoarele statiei coborâtoare de tensiune pâna la nivelul 6 kV, 10 kV sau
20 kV. De la bornele secundarelor transformatoarelor din statiile de transformare
cobaratoare , prin linii electrice subterane LES, se alimenteaza consumatorii de
medie tensiune (în general motoare de medie tensiune care actioneaza masini de
4
lucru importante ca suflante, exhaustoare, compresoare, etc.) si posturile de

transformare care sunt situate în “centrele de greutate” ale consumului de energie
electrica, dintr-o anumita zona a unei întreprinderi industriale sau a unei localitati.
Transformatoarele din posturile de transformare scad nivelul tensiunii de linie la
0,4 kV. De la barele secundare ale transformatoarelor din posturile de
transformare se alimenteaza cu energie electrica consuma-torii de joasa tensiune.
Se numeşte sistem energetic, ansamblul instalaţiilor existente în cadrul
proceselor de producere, transformare, distribuţie şi utilizare a tuturor formelor de
energie, începând de la forma brută a acesteia şi terminând cu forma ei utilă la
consumatori. Pe lângă cazane, turbine, generatoare, liniile electrice şi termice, în
acest ansamblu trebuie incluse:
- sursele de energie primara (minele de cărbuni, sondele de petrol şi gaze,
lacurile de acumulare), a căror energie primară este transformată, în centralele
electrice, în energie electrică şi termică.
- instalatiile de transport a energiei primare la centrala de producere a energiei
electrice;
- instalatiile de convertire a energiei primare în energie mecanica;.
Sistemele energetice, în general, au un caracter regional în sensul ca
principalii consumatori sunt grupati într-o anumita zona în jurul centralei care
produce energia electrica. Pentru asigurarea continuitatii alimentarii cu energie
electrica a consumatorilor de mare importanta, în cazul aparitiei unui deranjament
în instalatiile de producere si de transport a energiei electrice ale sistemului
electroenergetic, se impune interconectarea tuturor sistemelor energetice
regionale. La nivelul întregii tari, prin interconectarea sistemelor energetice
regionale rezulta sistemul energetic national. Sistemul energetic national are o
configuratie complexa continând mai multe noduri. Nodurile sistemului energetic
national sunt formate din statiile de transformare ale centralelor electrice, ale
statiilor electrice de transformare, etc.
STANDARD: IEC 60056 şi

Specificaţia tehnică
5
Nr. crt. Caracteristica tehnică U.M cerut ofe

. e rite
0 1 2 3 4
1. Condiţii de serviciu
1.1. Locul de montaj Exter
ior
1.2. a) maximă °C + 40
b) media zilnică °C + 30
c) minimă °C - 30
d) temperatura medie
anuală °C +20
1.3 Valoarea medie a % 100
umidităţii relative, la 20°C
1.4 Altitudinea maximă m <100
0
1.5 Acceleraţia seismică la
nivelul solului maximă g 0,3
-acceleraţia orizontală g 0,2
-acceleraţia verticală
1.6 Presiunea atmosferică mm 760
Hg ±30
1.7 Radiatia solara: directa da
2. Conditii de sistem
2.1 Tensiunea nominala a kV 110
circuitului primar (Un):
2.2 Frecventa: Hz 50
2.3 Tensiuni de tinere la unda
de impuls de 1,2/50
µs (valoare de vîrf): kVm
- fata de pamant si ax 550
intre poli: kVm
- intre contactele ax 630
deschise ale aceluiasi
pol:
2.4 Tensiuni de tinere la

frecventa industriala 50
Hz KVef 230
1 min.( valoare efectiva): KVef 265
- fata de pamânt si între
poli;
- intre contactele
deschise ale aceluiasi
pol:
2.5 Modul de tratare al
neutrului reţelei de 110 - da
kV:
- legat direct la pamant
3. Caracteristici tehnice
principale
3.1. Tensiunea maximă a kV 123
reţelei (Umr):
3.2. Tensiunea cea mai kV 123
ridicata pentru
echipament (Um):
6
3.3. Curent nominal A

1250
/
1600
3.4. Capacitatea de rupere: kAef 20/3
1,5
3.5. Curent de scurtcircuit
termic pentru durata kAef 20/3
scurtcircuitului 1 s: 1,5
3.6. Curent dinamic: 50/8
kAm 0
ax
3.7. Factorul primului pol: 1,5
3.8. Secventa de manevre:
- fara RAR: I D -15 sec - da
ID da
- cu RAR: D-0,3s-ID-3
min - ID
3.9. Capacitatea de rupere a A
liniilor în gol: 31,5
3.10. Capacitatea de rupere în kA 10
opozitie de faza:
2.11. Nesimultaneitatea s 0,00
functionarii polilor: 5
2.12. Durata scurtcircuitului s 1
2.13. Durata de închidere ms 90
2.14. Durata de deschidere ms 33
2.15. Durata de rupere ms 60
2.16. Mediu de stigere a arcului - SF6
electric:
2.17. Caracteristici gaz SF6, - da
conform CEI 60376
2.18. Presiune nominala gaz bar da
SF6
2.19. Cantitate de SF6 pe Kg da
întrerupator
2.20. Control presiune gaz SF6:
- semnalizare pierderi
- blocaj general sau da
declansare automata da
2.21. Tensiuni de alimentare a
motorului disp. de 400/
actionare. Vca 230
3.22. Tensiunea bobinelor de Vcc 110
actionare
3.23. Anduranta electrica - da
3.24. Anduranta mecanica - da
4. Conditii
constructive pentru
întrerupator
4.1. Tipul constructiv: pentru da
montaj exterior
7
4.2. Mediul de izolare:

SF6
4.3. Izolatia externa: portelan
culoare maro sau alba da
3.4. Actionare tripolara
da
4.5. Pierderi anuale maxime %  1
de gaz (ptr.SF6):
4.6. 4.6. Protectie anticoroziva zinca
a partilor metalice re la
feroase cald
4.7. Borne si cleme ptr.
racordare la pamânt, da
conform CEI 60694
4.8. Linia de fuga specifica mm/
minma kV >25
4.9 Socul dinamic în
functionare:
a) în regim normal: daN
- la închidere; daN da
- la deschidere.
b) în regim de scurtcircuit: daN da
- la închidere daN
- la deschidere
da
da
4.10. Efortul static admis la
borne daN
- orizontal – longitudinal daN 100
- orizontal - transversal daN
- vertical 75
75
4.11. Densimetru SF6 da
:(optional)
4.12. Garnituri rezistente la
SF6 insensibile la variatii da
termice
4.13. Masa întrerupatorului fara da
disp.de act.si suport
4.14. Amortizoare si accesorii daca
pentru protectia la seism este
cazul
5. Conditii constructive pentru
mecanismul de actionare
5.1 Tipul mecanismului de da
actionare: cu resort
5.2 Motorul electric de
actionare: 400/
- tensiunea nominala de Vca 230
alimentare (Un); % (85-
- limite pentru functionare Un 110)
corecta a motorului.
8
5.3 Declansator de
deschidere echipat cu
doua dispozitive da
independente: Vcc
- tensiune – Un % 110
- limite pentru functionare Un (70-
normala 115)
5.4 Electromagnet de
închidere: 110
- tensinea (Un) Vcc (85-
- limite pentru functionare % 110)
normala Un
5.5 Limite de frecvente: % (90 -
fn 105)
5.6 Numar de contacte 10
auxiliare minim: nd/
10nî
5.7 Mecanismul va fi
prevazut cu urmatoarele
sisteme de actionare:
- comanda locala da
manuala;
- comanda locala da
electrica; da
- comanda de la distanta.
5.8 Mecanismul va fi
prevazut cu posibilitatea
transmiteri la distanta a
semnalizarilor: da
- de protectie;
- de supraveghere a da
circuitelor; da
- functionale.
5.9 Echipare cu dispozitiv de optio
integrare (acumulare) a nal
curentilor de scurtcircuit
5.10 Rezistenta de încalzire da
mecanism:
6. Incercari
9
6.1. Încercări individuale:

Pentru intrerupator:
a) verificarea la da
anduranta; da
b) verificarea da
caracteristicilor
cinematice; da
c) masurarea rezistentei
circuitului principal:
d) încercari in stare da
uscata cu tensiune
sinusoidala de da
frecventa industriala; da
e) încercarea izolatiei
circuitelor auxiliare si de da
comanda la tensiune de
frecventa industriala, timp da
de un minut da
Pentru mecanismul de da
actionare: da
a) Verificarea da
dimensiunilor;
b) Masurarea timpilor de
conectare si deconectare;
c) Verificarea functionarii
in limitele de tensiune
admise;
d) Verificarea contactelor
auxiliare;
e) Verificarea
dispozitivelor de
semnalizare;
f) Verificarea elementelor
de conexiuni;
g) Verificarea
caracteristicilor mecanice;
h) Masurarea rezistentei
de izolatie;
10
762. Încercări de tip:

Pentru intrerupator:
a) Verificarea functionarii da
mecanice in gol: da
- verificarea bornelor la da
forta portanta prescrisa; da
- verificarea la anduranta;
- verificarea da
caracteristicilor
cinematice. da
b) Incercarea de
încalzire:
- masurarea rezistentei da
circuitului primar:
- verificarea la incalzire da
a pieselor
intrerupatorului. da
c) Verificarea izolatiei:
- incercari cu
da
tensiune de impuls
da
de trăsnet (1,2/50 µs);
da
- încercari in stare da
uscata cu tensiune
sinusoi-dala de da
frecventa industriala;
- încercari in stare da
umeda (sub ploaie) da
da
cu tensi-une
da
sinusoidala de da
frecventa industriala; da
- încercarea izolatiei da
circuitelor auxiliare si de da
comanda la tensiune de
frecventa industriala timp da
de un minut.
e) încercari la solicitari
seismice;
f) încercari de tensiune
de perturbatii
radioelectrice;
g) încercarea de curent
de scurta durata si la
valoarea de virf a
curentului admisibil.
Pentru mecanismul de
actionare:
a) Verificarea
dimensiunilor;
b) Masurarea timpilor de
conectare si deconectare;
c) Verificarea functionarii
in limitele de tensiune
admise;
d) Verificarea contactelor
auxiliare;
e) Verificarea 11
Tehnica tensiunilor inalte– Curs şi aplicaţii dispozitivelor de
semnalizare;
f) Verificarea elementelor
de conexiuni;
g) Verificarea
caracteristicilor mecanice;
1.2 Conductoare și izolatoare.

Elementele componente ale liniilor electrice aeriene
1.1.1. Conductoarele
Conductoarele liniilor (LEA) se împart în două grupe:
- conductoare active, care servesc la transformarea energiei electrice;
- conductoare de protecţie (de gardă) care au rolul de a proteja liniile împotriva supratensiunilor
atmosferine. Conductoarele de protecţie se utilizează în cazul liniilor electrice aeriene cu
tensiunea de 110 kV şi mai mult (220, 400 şi 750 kV).
Conductoarele pot fi realizate dintr-un singur metal sau două metale, în acest caz unul având
rezistenţa electrică mai mică (aluminiul), iar celălalt (oţelul) având rezistenţa mecanică mai mare.
Conductoarele cu un singur metal se utilizează în cazul liniilor electrice aeriene de joasă
tensiune (j.t.), iar condensatoarele cu două metale (OL-AL) se utilizează în cazul liniilor electrice
aeriene de medie tensiune (m.t.), înaltă tensiune (i.t.).
Pentru conductoare prezintă interes următoarele caracteristici :
- rezistivitatea , exprimată în [.mm2/m];
- greutatea specifica , exprimată în [daN/m 3];
- rezistenţa la rupere r , exprimată în [daN/mm 2];
- coeficientul de dilatare termică , exprimat în [l/grd];
- modulul de elasticitate E, [daN/mm 2].
Din punctul de vedere constructiv, conductoarele pot fi masive (unifilare), multifilare (funie), şi
tubulare. Cea mai largă utilizare o au conductoarele funie din unul sau două metale.
La LEA conductoarele active care folosesc materiale (OL-AL), firele de oţel preiau eforturile
mecanice, iar cele de aluminiu care formează straturile exterioare, sunt parcurse de curentul
electric, ele având o rezistivitate mult mai mică.
Conductoarele din oţel se utilizează în construcţia LEA, drept conductoare de protecţie
împotriva descărcărilor atmosferice.
1.1.2. Izolatoarele servesc la fixarea de stâlpi a conductoarelor LEA şi la izolarea acestora faţă de
pămnt sau faţă de stâlpi.
Pentru a asigura o bună funcţionare a liniilor electrice, izolatoarele trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii electrice şi mecanice.
Din punct de vedere electric, calitatea unui anumit tip de izolator este definită de:
a) tensiunea de conturnare, care reprezintă tensiunea la care apar descărcări electrice de-a
lungul izolatorului, între conductor şi consola stâlpului.
b) tensiunea de străpungere, care reprezintă tensiunea la care descărcarea între conductor şi
12
consolă, are loc prin masa izolatorului;

c) linia de fugă specifică, exprimata ca raportul dintre lungimea totală a liniei de fugă a
izolatorului, exprimată în centimetri, şi tensiunea cea mai ridicată a reţelei, exprimată în kilovolţi
(cm/kV); lungimea totală a liniei de fugă este lungimea minimă măsurată pe suprafaţa izolaţiei
externe între părţile metalice cu potenţial electric diferit. Când izolaţia este compusă din mai multe
elemente separate prin părţi metalice, drept lungime a liniei de fugă a izolaţiei se consideră suma
lungimilor liniilor de fugă ale diferitelor elemente, exclusiv părţile bune conducătoare de
electricitate.
Tipurile de izolatoare şi izolatoarele, pot fi grupate în două mari categorii:
a- izolatoare suport sau rigide;
b- izolatoare de trecere;
Izolatoarele suport se folosesc pentru aparate şi pentru liniile aeriene de joasă şi medie
tensiune.
Izolatoarele sunt de tip carcasă (cu capac) şi de tip tijă (baston).
Izolatoarele de suspensie cu capac au ca părţi componenete: corpul izolatorului, capa, tija,
presa pentru fixarea tijei şi chitul pentru izolatoare.
Se folosesc sub formă de lanţuri de susţinere sau de întindere, unul sau două în paralel, după
tipul stâlpului.
Izolatorul tijă este format dintr-un corp de portelan cu mai multe talere şi cu două armături la
capete. O tijă poate constitui izolaţia unei faze la 110 kV, două tije în serie la 220 kV, trei tije la 400
kV.
Izolatoarele de exterior lucrează în condiţii îngreunate de precipitaţiile atmosferice (ploi,
zăpadă, ceaţă, rouă, gheaţă) şi de poluare marină sau industrială.Profilul izolatoarelor are nervuri
(rile) inelare în formă de umbrelă, de pe care apa să picure, fără să se prelingă pe suprafaţa
izolatorului, deoarece pelicula de apă ar favoriza conturnarea.
Culoarea glazurii este inchisă, maro/cafenie pentru a se încălzi mai repede sub acţiunea
radiaţiilor solare şi a se elimina rapid umiditatea produsă de rouă. Această culoare permite o
identificare mai rapidă a fisurilor în masa izolatorului (apar urme albe de fisură).
In instalaţiile de interior este preferată glazura albă, pentru a se observa mai uşor depunerile
de praf. Izolatoarele de interior au nervurile inelare, cu profilul triunghiular.
Izolatoarele compozite reprezinta ultima generatie de izolatoare.
Avantajele utilizarii acestui tip de izolator sunt:
- Utilizare pe scarã largã, chiar si în cele mai extreme conditii meteo, praf, poluare;
- Materialul siliconic hidrofobizeazã depunerile de impuritãti (ruginã, praf de ciment, excremente de
pãsãri) si astfel împiedicã conturnarea izolatoarelor în mediu umed
- Transport si montaj fãrã deteriorare, montare rapidã si usoarã, sigurantã în functionare,
întretinere minimã în timpul exploatãrii
- Masã redusã.
1.1.3. Armături şi cleme
13
Sunt piese metalice care susţin condensatoarele şi izolatoarele şi servesc la fixarea şi

asamblarea lor. Sunt fabricate din oţel forjat sau din fontă turnată şi sunt protejate prin turnare la
cald. Formele lor sunt diferite, după scopul în care sunt folosite.
Tipuri de armături:
- armături pentru fixarea izolatoarelor;
- armături pentru protecţia izolatoarelor contra arcului electric (au rolul de a depărta arcul electric
de izolator, eliminând consecinţele efectului termic al arcului electric, asupra glazurii izolatorului).
- armături antivibratoare pentru conductoare (au rolul de a reduce solicitările în conductoare,
datorită vibraţiilor care apar în timpul funcţionării LEA).
Există cleme pentru:
- fixarea conductoarelor de izolatoare;
- fixarea de stâlpi a conductoarelor de protecţie;
- cleme de legătură (îmbinare/joncţiune a conductoarelor)
- piese distanţiere pentru conductoarele fasciculare.
Conductoarele fasciculare pot fi doua la 220 kV, trei la 400 kV (dispuse în formă de triunghi) şi
cinci la 750 kV (dispuse în formă de pentagon).
Este important de reţinut faptul că gradul de murdărire sau poluare a suprafeţei izolatorului,
are o mare influenţă asupra comportării acestuia la conturnare.
In vederea îmbunătaţirii comportării în exploatare a izolatoarelor care funcţionează în zonele
III şi IV de poluare, acestea sunt tratate cu vaselină (unsoare) siliconică.Se precizează faptul că
izolatoarele din sticlă trebuie tratate (unse) cu vaselină minerală, deoarece în cazul tratării cu
vaselină siliconică la suprafaţa acesteia, apar descărcări superficiale care pot afecta glazura
izolatorului.
Din punct de vedere mecanic, izolatoarele trebuie să suporte eforturile transmise de
conductoare, fie că preiau numai greutatea conductoarelor, a chiucirii şi presiunea vântului pe
conductoare (cazul izolatoarelor de susţinere), fie că la acestea se mai adaugă eforturile de
tracţiune din conductoare (la izolatoarele de întindere).
Izolatoarele se pot realiza din sticlă, porţelan şi materiale compozite.
1.4. Stâlpii
Stâlpii liniilor electrice aeriene au rolul de a susţine conductoarele active şi de protecţie .Ei pot
fi clasificaţi după mai multe criterii şi anume:
a - după materialul din care sunt realizaţi;
b - după destinaţia lor în linie;
c - după tipul coronamentului.
Din punct de vedere al criterului a) există:
- stâlpi de lemn;
- stâlpi de beton armat;
- stâlpi metalici.
14
Stâlpii de lemn s-au utilizat în ţara noastră, pe cale largă, în perioada electrificării, la reţelele
de joasă şi medie tensiune.
Dintre avantajele pe care le prezintă acest tip de stâlpi, se menţionează:
- preţul de cost relativ redus;
- manipularea şi plantarea uşoară;
- comportare bună la solicitările mecanice, conferită de elasticitatea acestora.
Pentru creşterea duratei de utilizare, la 15-20 de ani, lemnul este supus unui proces de
impregnare cu substanţe antiseptice, care contribuie la mai buna conservare a acestora.
Principalul dezavantaj ale utilizării stâlpilor de lemn îl reprezintă faptul că aceştia, în timp,
putrezesc.
Stâlpii de beton armat au o largă utilizare în reţelele de joasă şi medie tensiune.Aceştia au fost
utilizaţi şi la reţelele de 110 kV, dar în prezent nu se mai folosesc la acest nivel de tensiune.
Avantajele utilizării stâlpilor de beton sunt:
- prezintă o durată de viaţă lungă (peste 50-60 de ani);
- rezistenţă mecanică bună;
- pot fi realizaţi prefabricat, în unităţi specializate.
Trebuie avute în vedere şi dezavantajele pe care le prezintă stâlpii de beton:
- greutate mare;
- fragilitate în transport;
- dificultăţi de a fi folosiţi în zone cu terenuri accidentate.
Betonul preia efortul la compresiune, iar armătura pe cel la întindere.
După procedeul folosit pentru compactarea betonului, există următoarele tipuri de stâlpi:
- stâlpi de beton centrifugat cu armătură normală;
- stâlpi de beton vibrat cu armătură normală;
- stâlpi de beton precomprimat, centrifugat sau vibrat.
Ultima categorie de stâlpi, reprezintă tipul modern de stâlpi de beton armat, oferind avantaje
tehnico-economice mai bune faţă de tipul normal, prin economia importantă de oţel-beton, care se
reduce.
Stâlpii metalici
Se utilizează la reţelele de înaltă tensiune (110 kV) şi foarte înaltă tensiune (220 kV, 400
kV,750 kV). Stâlpii metalici cu zăbrele alcătuiţi din montanţi în număr de 4 şi diagonale. Montanţii
sunt realizaţi din corniere iar diagonalele din profile. Diagonalele sunt aşezate pe părţile laterale,
coronamentul stâlpului este format din ansamblul de console traverse, vârfare, realizat la parte
superioară a stâlpului, în scopul fixării conductoarelor active şi de protecţie.
Din punct de vedere al numărului de circuite, există stâlpi simplu circuit şi stâlpi dublu circuit.
Fundaţiile stâlpilor metalici, pot fi:
- monobloc-pentru stâlpii cu bază îngustă (cei pentru montanţi sunt fixaţi intr-o fundaţie comună);
- cu fundaţie separată pentru fiecare montant, în cazul stâlpilor cu bază largă.
După destinaţia lor în linie, stâlpii se împart în:
15
- stâlpi cu susţinere normală (cu simbolul SN);

- stâlpi de susţinere speciali (SS);
- stâlpi de întindere (IN)
- stâlpi de întindere şi colţ (ICN);
- stâlpi de întindere şi terminali (ITN).
La tensiunea de 110 kV, stalpii de sustinere au peste 25 m inaltime, fiind plasati la intervale
de circa 300 m; la 220 kV ei au inaltimea de peste 35 m, intervalul fiind circa 350 m; la 400 kV,
inaltimea poate ajunge la 50 m, distanta intre ei fiind de peste 350 m. In anumite situatii, cum sunt
de exemplu trecerile peste ape, ei pot atinge inaltimi mai mari.
Sfaturi practice: Verticalitatea stâlpilor metalici se asigură cu ajutorul ecliselor, care se
montează între picioarele fundaţiei şi montanţi.
1.2. Elementele componente ale liniilor electrice în cablu
Acest tip de linii se realizează aproape exclusiv în oraşe şi incinte industriale, unde din
considerente urbanistice, nu se pot utiliza liniile aeriene, iar în unităţile industriale pentru a nu
îngreuna desfăşurarea normală a proceselor tehnologice.
Se mai folosesc şi în cadrul centralelor, staţiilor electrice de transformare precum şi de
traversarea unor ape. LES se folosesc de la joasă tensiune (380 kV) la foarte înaltă tensiune (400
kV).
Cablurile subterane sunt folosite in localitatile urbane si acolo unde costul suplimentar este
justificat de alte consideratii, cum ar fi cel estetic de pilda. Un cablu subteran de inalta tensiune
necesita instalatii de racire si instalatii suplimentare pentru evitarea pierderilor in pamant. Din
acest motiv el este mult mai scump decat o linie aeriana.
In cazul cablurilor subterane sunt necesare straturi de izolatie si protectie. Dintre materia-lele
izolatoare remarcam: hartia impregnata cu ulei, cauciucul natural si sintetic, materialele plastice
cum sunt policlorura de vinil sau polietilena (utilizata de obicei in locul cauciucului). Cablurile
izolate cu hartie pot fi utilizate pana la 400 kV, in timp ce cablurile izolate cu cauciuc sau materiale
plastice, numai pana la 11 kV.
Protectia unui cablu cu izolatie de hartie impregnata este mai intai realizata cu un strat de
plumb sau aluminiu pentru evitarea umezelii si apoi cu un strat de bitum armat sau fara armatura
metalica, pentru evitarea coroziunii si a distrugerii mecanice. Pentru cablurile izolate cu cauciuc
sau materiale plastice protectia este determinata de necesitatile de serviciu.
a. Conductoarele
Materialele folosite sunt aluminiul şi în cazuri bine justificate, cuprul pentru cablele care
alimentează consumatorii cu sarcini (încărcări) mari. Un cablu de energie poate avea unu, două,
trei sau patru conductoare. Al patrulea conductor, folosit la cablurile de joasă tensiune, serveşte
drept conductor de nul sau de întoarcere a curentului.
Din punct de vedere al formei secţiunii există conductoare:
- monofazice;
- multifilare- rotunde;
16
- în formă de sector circular.

Pentru cablurile de înaltă tensiune şi foarte înaltă tensiune, conductoarele sunt rotunde. Cele
cu izolaţia de hârtie, si circulatie interna a uleiului, prezintă un canal interior, care permite circulaţia
uleiului.
b. Izolaţia cablelor de energie poate fi din:
- hârtie impregnată în ulei;
- policlorură de vinil (simbol PVC);
- polietilenă termoplastică (simbol PE);
- polietilenă reticulară (simbol XLPE).
c. Ecranarea – se utilizează la cablurile de tensiune nominală mai mare de 10 kV. Se realizea-ză
prin aplicarea unui strat semiconductor peste conductor şi peste izolaţie. Scopul ecranării cablelor
este de a uniformiza câmpul electric, eliminându-se concentrarea câmpului electric în anumite
zone ale instalaţiei. Stratul semiconductor poate fi usor sau greu decojibil.
d. Mantaua din plumb sau aluminiu asigură etanşarea izolaţiei faţă de umezeală, aceasta trebuie
să fie maleabilă, pentru a suporta solicitările din timpul montajului.
La cablurile cu ulei sub presiune unde solicitările cresc, mantaua este întărită cu benzi
metalice. La cablurile uscate (cu izolatia din polietilena sau PVC) mantaua este din material plastic
– PVC sau polietilena, la cele din ultima generatie)
e. Invelişul de protecţie (mantaua) şi armătura (ecranul metalic al cablului).
Invelişul de protecţie este realizat din diferite materiale:
- un invelis pentru protectia anticoroziva format din unul sau doua straturi de hartie sau iuta
impregnate intr – o masa bituminoasa;
- o armarura metalica pentru preluarea socurilor mecanice, formata din 1 – 2 straturi de benzi de
otel asezate in spirala, din sarma sau alta tesatura de otel;
- iuta sau alta tesatura (1-2 straturi), impregnate, iar deasupra un praf de calcar sau caolin.
Bibliografie: Ghe. Iacobescu, I. Iordanescu, R. Tenovici – Retele electrice, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1975
17
1. Izolatoare
pentru linii aeriene de
joasa tensiune
- tip suport
- tip T
- tip ancora
Aceste produse se realizeaza conform
normelor DIN, ANSI sau standardelor romanesti, si
sunt glazurate alb sau brun.
2. Izolatoare
pentru linii electrice
aeriene de medie tensiune
- izolatoare suport
- izolatoare tip tija
- izolatoare de tractiune
3. Suporturiizolante pentru
aparataj electric de medie tensiune
- suporturi izolante de interior
- suporturi izolante de exterior
Aceste produse sunt destinate constructiei
aparatelor de medie tensiune sau sustinerii barelor
din posturile electrice.
4. Suporturi izolante tip coloana

de inalta tensiune
Produsele din aceasta categorie sunt

utilizate la constructia aparatajului electric
cu tensiuni pana la 420 KV. Sarcina
mecanica a produselor este intre 4KN si
16KN.
18
5. Carcase izolante pentru aparataj electric
Izolatoarele se utilizeaza la
constructia transformatoarelor de masura,
a intreruptoarelor, descarcatoarelor si a
trecerilor izolate. Tensiunea maxima a
izolatoarelor care se realizeaza la S.C
Electroceramica SA Turda este de 525
KV.
6. Izolatoarede trecere pentru

posturi electrice
- izolatoare interior-exterior
- izolatoare exterior-interior
19
8. Izolatoare pentru
transformatoare de putere
- izolatoare de joasa tensiune

- izolatoare de medie tensiune
Produsele sunt realizate conform
normelor DIN, ANSI sau desenelor
clientului. Tensiunile nominale sunt intre 1
KV si 52 KV, iar curentii pana la 4500 A.
Izolator compozit de MT
Lant dublu de izolatoare MT
20
1.3 Transformatoare de putere.
Transformatorul este un echipament electric destinat să transforme doi

dintre parametrii energiei electrice (tensiunea şi curentul). Funcţionarea sa se
bazează pe principiul inducţiei electromagnetice.
Autotransformatorul este echipamentul de transformare la care pe

fiecare fază, două sau mai multe înfăşurări au o legătură galvanică, în aşa fel
încât există o înfăşurare comună.
Între cele două echipamente există multe asemănări.
În practica energetică, transformatorul utilizat pentru tranzitul energiei se

numeşte transformator de putere sau de forţă.
În funcţie de numărul fazelor, transformatoarele sunt monofazate sau

polifazate. În sistemul electroenergetic, cele mai utilizate sunt cele trifazate.
21
În funcţie de numărul înfăşurărilor aflate în cuplaj pe fiecare fază,

transformatoarele pot fi cu:
 două înfăşurări;
 trei sau mai multe înfăşurări.
Înfăşurările unei faze pot fi denumite în mai multe moduri. Astfel, după
tensiunea la borne există uzanţa de a se numi înfăşurarea cu tensiunea cea
mai mare drept înfăşurare de înaltă tensiune, înfăşurarea de tensiune mică -
înfăşurarea de joasă tensiune şi dacă există o a treia înfăşurare de tensiune
intermediară - înfăşurare de tensiune medie. Astfel de denumiri pot însă crea
confuzie cu denumirile reţelelor după tensiune. De exemplu, la un transformator
de 20/6 kV există riscul de a denumi înfăşurarea de 6 kV drept înfăşurarea de
medie tensiune, deşi transformatorul leagă două reţele de înaltă tensiune
(conform noilor standarde în vigoare). Pentru a evita astfel de confuzii, în cele
ce urmează, prin convenţie, se vor denumi înfăşurările drept înfăşurare de
tensiune superioară, înfăşurare de tensiune inferioară şi, respectiv, de tensiune
mijlocie, dacă este cazul. Înfăşurările unui transformator mai pot fi denumite şi
în funcţie de sensul tranzitului de energie drept înfăşurare primară sau
„primar” (prin care se absoarbe energie), înfăşurare secundară sau
„secundar”, iar dacă există o a treia înfăşurare aceasta se va numi înfăşurare
terţiară sau „terţiar”.
3.2. Mărimi caracteristice transformatoarelor
Transformatorul este caracterizat de o serie de mărimi cu ajutorul cărora

pot fi determinate schemele echivalente, regimurile de funcţionare etc.
Tensiunile nominale ale înfăşurărilor: U , U , U etc. Prezentate sub

1n 2n 3n
forma U / U1n
sau U / U / U
2n 1n
aceste tensiuni reprezintă raportul de
2n 3n
transformare.
Curenţii nominali ai fiecărei înfăşurări: I 1n , I 2 n , I 3 n etc.
Puterea nominală a transformatorului (când toate înfăşurările au aceeaşi

putere) sau puterea nominală a fiecărei înfăşurări (când nu toate înfăşurările au
aceeaşi putere): S sau S / S / S .
n 1n 2n 3n
22
Tensiunea de scurtcircuit (când transformatorul are două înfăşurări) sau

tensiunile de scurtcircuit când transformatorul are trei sau mai multe înfăşurări:
u exprimată în procente.
SC
Curentul absorbit la mersul în gol: i o , exprimat în procente.
Puterile active absorbite la proba de mers în gol, respectiv la proba de

mers în scurtcircuit: P , respectiv P ; atunci când transformatorul are trei sau
o sc
mai multe înfăşurări se precizează trei sau mai multe valori ale lui P . În sc
practica energetică, aceste mărimi mai pot fi exprimate sub forma  P respectiv o
 P , P respectiv P etc.
sc Fe B
Grupa de conexiuni a transformatorului, care indică modul de conectare al

fiecărei înfăşurări precum şi defazajul dintre tensiuni.
3.3. Conexiunile înfăşurărilor transformatoarelor
3.3.1. Marcarea bornelor
Convenţie de marcare a bornelor pentru transformatoarele trifazate:

 pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mare se notează cu A, B, C
bornele de început ale înfăşurărilor şi cu X, Y, Z bornele de sfârşit;
 pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mică se notează cu a,b,c, bornele
de început ale înfăşurărilor şi cu x, y, z bornele de sfârşit;
 dacă există şi înfăşurări cu tensiune intermediară, mijlocie, notaţiile vor fi
Am , B m , C m X , Y ,Z
respectiv m m m
.
Punctul neutru se va nota asemănător cu N, n sau N . m
Modul de amplasare la bornele înfăşurărilor pe capacul unui transformator

(vedere de sus), pentru diverse tipuri de transformatoare, se prezintă în figura
3.1.
23
Fig 3.1. Moduri de amplasare şi notare a bornelor la transformatoare: a -

monofazate; b - trifazate cu două înfăşurări; c - trifazate cu trei înfăşurări
3.3.2. Conectarea înfăşurărilor transformatoarelor trifazate
Conexiunea stea, simbolizată prin litera Y sau y, se obţine prin legarea

împreună a capetelor de început sau de sfârşit ale celor trei înfăşurări de
aceeaşi tensiune, formându-se astfel punctul neutru sau neutrul conexiunii.
Fig 3.2. Conexiunea stea a înfăşurărilor unui transformator trifazat
Tensiunea pe fiecare înfăşurare este tensiunea de fază, respectiv o

tensiune mai mică.
În regim echilibrat de funcţionare, potenţialul punctului neutru este teoretic
zero. Acest lucru face ca tensiunea aplicată izolaţiei unei înfăşurări să fie mult
scăzută spre capătul dinspre neutru al înfăşurării. Constructiv, acest lucru se
traduce în posibilitatea reducerii izolaţiei înfăşurării spre punctul neutru, 
reducerea costului transformatorului.
Punctul neutru poate fi utilizat în diverse scopuri, de exemplu pentru
realizarea anumitor regimuri în cazul apariţiei unor defecţiuni în reţelele
electrice.
Conexiunea triunghi, simbolizată prin litera D sau d, se obţine legând
borna de început a unei înfăşurări cu borna de sfârşit a înfăşurării de pe altă
fază.
24
Fig 3.3. Conexiunea triunghi a înfăşurărilor unui transformator trifazat
Particularităţi:
 tensiunea aplicată unei înfăşurări este tensiunea între faze, deci o
tensiune mai mare;
 izolaţia unei înfăşurări este solicitată la fel în tot lungul ei;
 curenţii prin fiecare înfăşurare sunt de 3 ori mai mici decât curenţii
de linie, care intră sau ies prin bornele înfăşurării;
 componentele homopolare de curent se închid pe conturul
triunghiului şi prin urmare nu trec dincolo de borne;
 acelaşi fenomen se întâmplă cu armonica 3 a curentului.
Conexiunea zig-zag este simbolizată prin litera Z sau z. Pentru a putea

obţine o astfel de conexiune, fiecare înfăşurare se realizează din două părţi şi
se leagă ca în fig 3.4.
Fig 3.4. Conexiunea zigzag a înfăşurărilor unui transformator
Conexiunea zigzag are următoarele particularităţi:

 are punct neutru;
 zigzag-ul constituie un şunt pentru componentele homopolare de
curent sau pentru armonica de ordinul 3 a curenţilor, dacă cele două
părţi ale înfăşurărilor sunt identice;
 prin faptul că tensiunea între bornele a şi x ale unei înfăşurări este
rezultatul unei sume vectoriale a două tensiuni de pe faze diferite,
înfăşurarea zigzag ajută la echilibrarea tensiunilor pe faze.
3.3.3. Grupa de conexiuni a transformatoarelor
25
Este un ansamblu de notaţii prin care se precizează modul de conexiune

al înfăşurărilor, precum şi unghiul de defazaj dintre tensiunile de acelaşi nume
ale acestora. Grupa de conexiuni este simbolizată printr-un grup de litere, care
arată conexiunea fiecărei înfăşurări, urmat de un număr întreg cuprins între 0 şi
11, care este raportul dintre unghiul de defazaj şi un unghi de 30 . Spre o
exemplu, transformatorul care are grupa de conexiuni Yd 11:

 prima înfăşurare are conexiunea stea;
 înfăşurarea de tensiune inferioară are conexiunea triunghi;
 defazajul dintre tensiunea de acelaşi nume superioară şi cea
inferioară este de 330 . Trebuie avut în vedere că defazajul se
o
stabileşte parcurgând în sensul acelor de ceasornic unghiul dintre

tensiunea primară şi cea secundară.
Grupele de conexiuni pare (0, 2, 4, 6, 8, 10) se pot obţine prin combinaţii

de tipul Yy, Dd sau Dz, iar grupele de conexiuni impare (1, 3, 5, 7, 9, 11) prin
combinaţii de tipul Yd, Dy, Yz.
Cunoaşterea grupei de conexiuni este importantă la alegerea

transformatoarelor. Astfel, două transformatoare nu pot funcţiona eficient în
paralel dacă nu au aceeaşi grupă de conexiuni. În cazurile în care trebuie
puse în paralel căi de alimentare a unei staţii, căi care pot forma o buclă în
reţea, atunci suma defazajelor pe conturul buclei trebuie să fie zero. Un
exemplu este prezentat în figura 3.5, referitor la căile de alimentare ale
serviciilor proprii de 6kV ale unei centrale electrice. Se observă că se poate
forma o buclă între căile de alimentare normală şi de rezervă ale serviciilor
proprii.
Fig 3.5. Alimentarea unei staţii de servicii proprii pentru

un grup de mare putere
Transformatorul de bloc va avea tensiunea inferioară defazată cu 330o

faţă de tensiunea superioară. Parcurgând în continuare bucla, se constată că
transformatorul de rezervă va avea tensiunea inferioară defazată cu 330o, dar
26
în sensul invers al parcurgerii buclei, deci suma defazajelor celor două

transformatoare pe buclă va fi zero. Ca urmare, transformatorul de servicii
proprii de bloc trebuie să aibă o grupă de conexiuni 0 (în figură Dd 0). Dacă nu
se respectă condiţia ca suma defazajelor să fie nulă sau 360o, nu se pot pune
în paralel cele două căi de alimentare a serviciilor proprii. Pe bucla astfel
formată, căderea de tensiune poate fi semnificativă, ea aplicându-se pe un
circuit de impedanţă mică, ceea ce poate conduce la apariţia unor curenţi de
valori mari.
3.4. Raportul de transformare
Raportul tensiunilor de acelaşi nume măsurate la mersul în gol al

transformatorului. La transformatoarele trifazate, raportul de transformare poate
fi diferit de raportul numărului de spire pe fiecare fază al înfăşurărilor în funcţie
de conexiunile înfăşurărilor. Astfel, conexiunile de tip Yy şi Dd au raportul
tensiunilor egal cu raportul numărului de spire:
U AB N1
k   (3.1.)
U ab N2
În cazul conexiunilor Yd şi Zd există relaţia:

U AB N1
k   3 (3.2.)
U ab N2
iar în cazul conexiunilor Dy şi Dz:

U AB 1 N1
k   (3.3.)
U ab 3 N2
Dacă, de exemplu, conexiunea zigzag nu are număr egal de spire pe cele
două părţi ale înfăşurării atunci:
U AB N1
k   C (3.4.)
U ab N2
unde C poate lua diverse valori.
Transformatorul este un echipament reversibil în exploatare în ceea ce

priveşte sensul de tranzit al energiei. Din punctul de vedere al regimului de
tensiuni, între două reţele cu aceleaşi tensiuni nominale, un transformator
ridicător va avea constructiv un raport de transformare diferit de un
transformator coborâtor.
Exemplu, transformatoarele care leagă reţele de 110kV şi 6kV. În cazul

unei staţii de 6 kV de centrală, prin transformatorul de legătură cu staţia de 110
kV energia va circula de la 6 kV la 110 kV şi transformatorul ridicător va avea
raportul de transformare k=6/121 kV. Dacă staţia de 6 kV este una de distribuţie
alimentată printr-un transformator de la staţia de 110 kV (energia va circula de
27
la 110 kV spre 6kV), atunci transformatorul coborâtor va avea raportul de

transformare k=110/6,6 kV.
O parte dintre transformatoare permit modificarea raportului de
transformare în scopul reglării tensiunii la bornele transformatoarelor, pentru a
asigura astfel consumatorilor o alimentare de calitate.
Transformatoarele la care se poate modifica raportul de transformare sunt
prevăzute cu prize de reglaj pe înfăşurarea de tensiune superioară. În cazul
altor transformatoare, mai ales în cazul autotransformatoarelor de mare putere,
se pot prevedea (auto)transformatoare speciale de reglaj, amplasate, de regulă,
în paralel cu unităţile principale.
Pentru o parte dintre transformatoare (în special transformatoarele din
posturi) reglajul tensiunii (trecerea de pe o priză pe alta) nu se poate face decât
în absenţa tensiunii, prin intermediul unor comutatoare acţionate manual sau cu
motor electric. De regulă, aceste transformatoare au trei sau cinci prize: 0 şi ±
5%, respectiv 0 şi ± 2x2,5%.
Pentru transformatoarele de tensiuni înalte şi puteri mari, reglajul tensiunii
se poate face sub tensiune, în sarcină. Astfel de transformatoare sunt
prevăzute cu un număr mai mare de prize. De exemplu, există la
transformatoarele cu tensiunea superioară de 110 kV un număr de 19 prize (0
şi ± 9x1,78%) sau la transformatoare cu tensiunea superioară de 220 kV un
număr de 27 prize (0 şi ± 13x1,25%). La această categorie de transformatoare,
reglajul tensiunii, respectiv comutarea de pe o priză pe alta, se face prin
intermediul unor comutatoare speciale, care constituie un punct slab al
transformatorului, deoarece se defectează des. Aceste comutatoare trebuie să
asigure trecerea de pe o priză pe alta fără întreruperea sarcinii şi fără
scurtcircuitarea înfăşurărilor.
28
3.5. Autotransformatorul (AT)
Autotransformatorul, spre deosebire de transformator, are cele două

înfăşurări legate atât magnetic cât şi galvanic. În figura 3.6 sunt prezentate
alăturat, pentru comparaţie, un transformator şi un autotransformator.
a b
Fig 3.6. Comparaţie între transformator (a) şi autotransformator (b)
Atât în cazul transformatorului cât şi al autotransformatorului, raportul de

transformare se poate nota cu k  N / N  U / U  I / I . Cu erorile de rigoare,
1 2 1 2 2 1
pentru autotransformator, se poate scrie:

I 2  I1  I c (3.5.)
unde prin I s-a notat curentul prin înfăşurarea comună a autotransformatorului.
c
Multiplicând cu U ambii termeni se obţine:

2
U 2 I 2  U 2 I1  U 2 I c (3.6.)
Analizând termenii relaţiei precedente se poate arăta că, dacă se

consideră (cu neglijarea pierderilor) U I  S puterea totală tranzitată prin 2 2 2
autotransformator de la înfăşurarea 1 spre înfăşurarea 2, atunci termenul U I 2 1
va reprezenta puterea tranzitată prin legătura galvanică, iar termenul U I va 2 c
reprezenta puterea tranzitată prin miezul magnetic. Rezultă că din toată puterea
tranzitată printr-un autotransformator, pe cale magnetică se va tranzita numai o
parte (notată cu k ): mag
k mag  U 2 I c / U 2 I 2  I c / I 2   I 2  I 1  / I 2  1  U 2
/U 1  1  1/ k (3.7.)
Comparativ cu transformatorul, autotransformatorul are câteva avantaje

prezentate în continuare.
Deoarece prin miezul magnetic se tranzitează numai o parte din puterea

totală, atât masa de fier, cât şi pierderile în fier vor fi mai mici (raportul dintre
masa de fier a autotransformatorului şi cea a unui transformator de aceeaşi
putere este de ordinul k ). mag
29
Masa de metal conductor şi pierderile în bobinaje sunt mai mici în cazul

autotransformatorului, raportul de reducere fiind tot de ordinul k . De exemplu,
mag
dacă se compară înfăşurările N , la autotransformator şi transformator, această

2
înfăşurare este parcursă de curentul I , mai mic decât I ; deci poate avea o
c 2
secţiune mai mică şi, de asemenea, pierderile mai mici.
Concluzia este că, la aceeaşi putere nominală, autotransformatorul are

(comparativ cu un transformator) atât masele de metal activ, cât şi pierderile de
putere electrică mai mici, raportul dintre acestea fiind de ordinul k . Deci un mag
autotransformator va fi cu atât mai avantajos cu cât k este mai mic, adică cu

mag
cât tensiunile U şi U sunt mai apropiate, respectiv cu cât raportul de

1 2
transformare este mai apropiat de 1.
Autotransformatorul are şi tensiunea de scurtcircuit mai mică decât cea a

unui transformator, ceea ce face ca în caz de scurtcircuit autotransformatorul să
nu prezinte o reactanţă prea mare. Un scurtcircuit la bornele
autotransformatorului va conduce deci la curenţi de scurtcircuit mari. Este unul
dintre motivele pentru care, în sistemul nostru electroenergetic, în staţiile de
400/110kV se folosesc transformatoare şi nu autotransformatoare.
Principala restricţie în utilizarea autotransformatoarelor este legată de

modul în care este tratat punctul neutru al reţelelor între care se instalează
autotransformatoare.
În primul rând, întrucât autotransformatorul (care are întotdeauna
conexiunea stea) are un singur punct neutru, comun ambelor înfăşurări, cele
două reţele legate trebuie să aibă acelaşi mod de tratare a punctului neutru.
În al doilea rând, autotransformatorul nu poate fi folosit între reţele cu

neutrul izolat sau tratat prin bobină de stingere, deoarece în cazul unei puneri
monofazate la pământ în reţeaua de tensiune mai mare (faza A, de exemplu),
prin deplasarea potenţialului punctului neutru comun, creşterea tensiunii
aplicate izolaţiei fazelor sănătoase în reţeaua de tensiune mai mică ar fi foarte
mare (fig 3.7). Prin P s-a notat potenţialul pământului. În regim normal de
funcţionare, punctul neutru comun va avea acest potenţial şi, ca urmare, în
fiecare dintre cele două reţele, tensiunile aplicate izolaţiei fazelor vor fi egale cu
tensiunile de fază ale fiecărei reţele: U  U  U respectiv U  U  U .
Pb nb b PB NB B
Se observă din figura 3.7,b că la punerea monofazată la pământ a fazei A

din reţeaua cu tensiunea mai mare, tensiunea dintre faza b, de exemplu, şi
pământ devine mult mai mare decât obişnuitul 1,73 Ub.
30
a b
Fig 3.7. Efectele folosirii autotransformatorului între reţele cu neutrul izolat
a - regim normal; b - punere monofazată la pământ a fazei A
Autotransformatorul nu se foloseşte decât între reţele care funcţionează cu

neutrul legat efectiv la pământ.
Întotdeauna punctul neutru comun al autotransformatorului se va lega efectiv
la pământ.
În afara celor două înfăşurări legate atât magnetic cât şi galvanic,

autotransformatorul mai poate avea şi o a treia înfăşurare, cuplată numai
magnetic cu celelalte două (figura 3.8). Întrucât schimbul de energie cu această
înfăşurare terţiară se face doar prin miezul magnetic, dimensionat pentru o
putere mai mică decât puterea nominală a autotransformatorului ( k S ), mag nAT
puterea nominală a acestei înfăşurări terţiare va fi mai mică decât puterea

nominală a autotransformatorului. Valoarea sa maximă poate fi egală cu k S mag nAT
Fig 3.8. Autotransformator cu terţiar
Marea majoritate a autotransformatoarelor sunt prevăzute cu o înfăşurare

terţiară, conectată în triunghi, având ca tensiune nominală o tensiune medie.
31
În sistemul nostru electroenergetic autotransformatoarele sunt folosite

între reţelele de 110 kV şi 220 kV, între reţelele de 220 kV şi 400 kV, precum şi
între reţeaua de 400 kV şi cea de 750 kV. În rest, sunt folosite transformatoare.
3.6. Transformatorul cu înfăşurare divizată (TID)
Transformatorul cu înfăşurarea divizată este un transformator de

construcţie specială cu trei înfăşurări pe fiecare fază.
Comparativ cu un transformator obişnuit cu două înfăşurări,
transformatorul cu înfăşurare divizată apare ca având una dintre înfăşurări
divizată în două înfăşurări identice ca putere şi tensiune, fiecare având o putere
nominală egală cu jumătate din puterea nominală a transformatorului. Dacă se
funcţionează cu cele două înfăşurări identice în paralel atunci transformatorul
are caracteristici identice cu un transformator obişnuit cu două înfăşurări.
TID este folosit mai ales în situaţiile în care este necesară limitarea
curenţilor de scurtcircuit în reţelele electrice. Cele două înfăşurări identice,
având putere nominală mai mică, egală cu jumătate din puterea
transformatorului, vor avea o reactanţă mai mare, practic dublă faţă de
transformatorul similar cu două înfăşurări. Ca urmare, dacă cele două înfăşurări
nu funcţionează în paralel, curenţii de scurtcircuit prin transformator vor fi reduşi
practic la jumătate, comparativ cu un transformator cu două înfăşurări.
Fig 3.9. Schema echivalentă a transformatorului cu înfăşurare divizată

a - transformator cu două înfăşurări, b - transformator cu înfăşurare divizată
Transformatorul cu înfăşurare divizată este mai scump decât un

transformator cu două înfăşurări, dar folosirea sa pentru limitarea curenţilor de
scurtcircuit este mai ieftină decât înlocuirea transformatorului obişnuit cu două
transformatoare, tot cu două înfăşurări, dar de putere mai mică (soluţie
alternativă de limitare a curenţilor de defect).
În anumite scheme (fig 3.10), transformatorul cu înfăşurare divizată mai
poate fi folosit, tot din motive economice (reducerea investiţiei în
32
transformatoare şi celule), pentru a racorda la o tensiune înaltă două

generatoare de putere relativ mică (de regulă hidrogeneratoare).
Există TID-uri la care divizarea înfăşurării este realizată în trei sau chiar
patru înfăşurări identice de puteri corespunzător mai mici.
Fig 3.10. Folosirea TID la racordarea a două generatoare
3.7. Răcirea transformatoarelor
Căldura produsă în timpul funcţionării afectează durata de viaţă a

transformatoarelor, în special ca urmare a uzurii premature a izolaţiei (circa
10% din totalul cauzelor care determină defectarea transformatoarelor de
110/MT sunt provocate de îmbătrânirea izolaţiei).
Transformatoarele de mare putere au sistemul de izolare compus din
materiale organice (ulei mineral, hârtie şi carton comprimat). În general, se
consideră că durata de viaţă a transformatoarelor poate fi descrisă aproape
exclusiv în funcţie de deteriorarea sub influenţa căldurii a proprietăţilor
mecanice ale hârtiei izolante dintre spirele înfăşurărilor.
Circulaţia agentului de răcire se poate face natural (N) sau forţat, cu
agentul de răcire nedirijat (F) sau dirijat (D). La transformatoarele cu circulaţie
forţată şi dirijată a agentului de răcire, o anumită parte a fluxului forţat al
agentului de răcire este canalizată prin înfăşurări.
Ca agent de răcire, fabricanţii de transformatoare utilizează diferite
fluide. Dacă în cazul (auto)transformatoarelor de mare putere cel mai folosit
agent de răcire este uleiul, pentru transformatoarele destinate posturilor de
transformare se aplică şi alte soluţii. În continuare se face o scurtă prezentare a
variantelor de răcire folosite în construcţia transformatoarelor.
Transformatoarele imersate. Dielectricul lichid se dilată în funcţie de

încărcarea transformatorului şi de temperatura ambiantă. Fabricanţii utilizează
două tehnologii de compensare a variaţiilor corespunzătoare de volum:
 dilatarea lichidului se face într-un rezervor de expansiune (conservator);
suprafaţa lichidului poate intra în contact direct cu aerul ambiant sau poate fi
separată de acesta printr-un perete etanş din material sintetic deformabil; în
ambele cazuri, pătrunderea umidităţii în interiorul rezervorului trebuie combătută
prin prevederea unui produs desicator;
33
 introducerea transformatorului într-o cuvă etanşă (orice oxidare a

dielectricului lichid în contact cu aerul ambiant este evitată), dilatarea lichidului
fiind compensată prin deformarea elastică a pereţilor cuvei; prin eliminarea
conservatorului construcţia transformatorului este simplificată,
 un preţ şi cheltuieli de întreţinere mai reduse, economie de spaţiu pentru
instalare, facilităţi în modul de dispunere a bornelor şi deci de racordare la
reţea.
Circulaţia lichidului de răcire prin (auto)transformator se poate face natural
(prin efect de termosifon), cu răcire liberă în aer sau cu răcire prin suflare a
aerului printre radiatoarele cu ţevi ale cuvei. În acest ultim caz sunt necesare
baterii de ventilatoare amplasate printre ţevi, de ambele părţi ale
transformatorului. La transformatoarele de putere mai mare, circulaţia lichidului
de răcire se face forţat, uleiul fiind vehiculat prin radiatoare cu ajutorul unor
pompe, iar căldura uleiului este preluată prin suflaj de aer sau de către apa de
răcire. Aceste instalaţii anexe sunt relativ voluminoase şi contribuie la creşterea
consumului de energie, precum şi a nivelului de zgomot în vecinătatea
transformatorului.
Lichidul cel mai des utilizat (atât ca dielectric, cât şi ca mediu de răcire)
este uleiul mineral. Acesta este biodegradabil şi nu conţine substanţe toxice.
Este însă un material inflamabil (punctul de inflamabilitate al uleiului se află sub
300C), de cele mai multe ori fiind necesare măsuri specifice de pază/stingere a
unor potenţiale incendii. Pentru transformatoarele de MT/JT, uleiul mineral
poate fi înlocuit printr-un alt dielectric lichid, adaptând construcţia
transformatorului şi luând eventuale precauţii complementare.
Se utilizează şi lichide izolante sintetice neinflamabile (cu punct de
inflamabilitate peste 300C). Lichidele neinflamabile utilizate în construcţia
transformatoarelor sunt amestecuri de triclorbenzen şi hexa-, penta- sau
triclordifenili, precum şi uleiuri siliconice. În ultima vreme, utilizarea
policlordifenililor este mult limitată, din cauza problemelor ecologice pe care le
ridică (atât difenilii cloruraţi, cât şi vaporii lor sunt toxici).
Densitatea lichidelor neinflamabile este mai mare decât cea

corespunzătoare uleiului mineral şi ca urmare, masa transformatorului cu lichid
neinflamabil este superioară celei corespunzătoare unui transformator cu ulei,
la aceleaşi performanţe tehnice.
Datorită rigidităţii dielectrice comparabile, transformatoarele cu lichide

neinflamabile au în general aceleaşi distanţe de izolare ca pentru ulei, deci un
volum comparabil.
Transformatoarele uscate: înfăşurările (impregnate sau nu cu răşină) se

află în aer; la aceste transformatoare, pierderile prin încălzire sunt disipate
34
direct în aer, de unde rezultă necesitatea de a se adopta densităţi mici de

curent şi suprafeţe mai mari de cedare a căldurii.
Transformatoarele uscate au o bună rezistenţă la foc, fiind uneori
autoextinctibile. Riscul poluării chimice a mediului ambiant este foarte redus, în
cele mai multe cazuri fiind eliminat total, prin absenţa oricăror subproduse
toxice sau corozive. Nu sunt necesare amenajări speciale la instalare pentru
colectarea lichidului izolant (obligatorii la transformatoarele imersate).
Pe de altă parte, transformatoarele înglobate în răşină sintetică se
comportă foarte bine în atmosferă industrială, fiind insensibile la agenţi exteriori
(praf, umiditate etc.). Prin urmare, fiabilitatea transformatoarelor înglobate în
răşină este mai bună, iar întreţinerea este mult simplificată. Volumul acestor
transformatoare este mai mic decât la cele cu ulei.
Transformatoarele uscate prezintă însă un cost ridicat (de circa 5 ori mai
mare) şi pierderi ceva mai mari decât cele cu ulei (de circa 1,3 ori mai mari), şi
se dispun în posturi de transformare amplasate chiar în centrele de consum cu
aglomerări de persoane (blocuri de locuinţe, spitale, metrou etc.).
3.8. Transportul (auto)transformatoarelor
Transportul (auto)transformatoarelor la staţiile de transformare se face de

regulă pe drumuri de acces pentru autovehicule. Trebuie verificate însă
posibilităţile de transport, în ceea ce priveşte gabaritele şi sarcinile admise pe
poduri şi drumuri.
Pentru transportul unor unităţi de mare putere de la fabrică şi până la locul
de amplasare sunt posibile două direcţii de abordare:
Mărirea capacităţii de transport. Creşterea capacităţii de transport prin

realizarea unor transportoare de mare tonaj. Atâta timp cât pentru transportul
unităţilor de transformare se vor folosi culoare la nivelul solului, gabaritele
admisibile vor condiţiona în continuare construcţia acestor unităţi, mai ales în
cazul transportului pe cale ferată, optim pentru distanţe mari. În cazul
transportului pe şosele, existenţa unor mijloace de transport corespunzătoare
ca tonaj, cât şi găsirea sau amenajarea (chiar şi parţială) a unor rute adecvate,
ridică în mod analog probleme care condiţionează realizarea unităţilor de
transformare trifazate.
Micşorarea masei de transport. Pe această direcţie se înscrie soluţia

clasică de realizare a unităţilor de (auto)transformatoare monofazate, prin care
se reduce atât masa de transportat, cât şi gabaritul.
35
Soluţii noi: asamblarea şi încercarea unităţilor de transformare la locul de

montaj şi utilizarea fenomenului supraconductibilităţii în construcţia
transformatoarelor de putere.
36
3.9. Aspecte tehnice şi economice privind utilizarea

(auto)transformatoarelor
Pentru constructorul de transformatoare, problema care se pune este

aceea de a realiza un echipament cu anumite caracteristici garantate, la nişte
costuri de fabricaţie cât mai mici.
Pentru utilizator problema se pune diferit. Pe lângă faptul că trebuie să
cumpere un echipament relativ scump, el trebuie să aibă în vedere şi faptul că,
în exploatare, transformatorul va consuma sub formă de pierderi o anumită
cantitate de energie, an de an. Ca urmare, pentru energetician se pune
problema alegerii transformatorului astfel încât, ţinând seama de condiţiile în
care acesta va funcţiona, să rezulte o utilizare cât mai bună a echipamentului,
evident, cu respectarea tuturor acelor condiţii (restricţii) tehnice care asigură
funcţionarea în siguranţă a transformatoarelor.
3.9.1. Restricţiile tehnice
1) Puterea totală instalată în transformatoare trebuie să asigure

tranzitul de putere estimat pentru vârful de sarcină pe întreaga durată de studiu.
N  S nT  S M (3.8.)
Observaţie: În cele ce urmează se vor lua în considerare numai soluţiile

care folosesc transformatoare identice.
2) Valorile curenţilor de scurtcircuit pentru staţia alimentată de către

transformatoare trebuie să fie sub plafonul economic admisibil pentru
echipamentele staţiei şi pentru liniile electrice alimentate din această staţie.
Puterea nominală a transformatoarelor utilizate trebuie să respecte următoarea
condiţie:
S nT  1 0 0
 I s c .a d . (3.9.)
3 U n2
 u sc%
în care prin I s-a notat plafonul de scurtcircuit admisibil pentru staţia

sc . ad .
alimentată de transformatoare.
3) Necesitatea asigurării pornirii celui mai mare motor sau autopornirii

unui grup de motoare racordate la staţia alimentată de transformatoare, în cazul
unei pauze de tensiune.
1, 0 5
U *
  U * a d m is ib il
S p (3.10.)
1
S sc
37
în care: S - puterea electrică absorbită de motor la pornire sau puterea

p
absorbită de grupul de motoare la autopornire; S - puterea de scurtcircuit pe

sc
barele staţiei alimentate de transformatoare şi la care sunt racordate motoarele

(această putere este proporţională cu puterea nominală a transformatoarelor
S ); U
nT
- valoarea relativă a tensiunii admisă la pornire sau autopornire (în
* admisibil
lipsa unor valori precizate, se pot considera valorile 0,85 pentru cazul pornirii
celui mai mare motor şi 0,70 pentru cazul autopornirii unui grup de motoare
după o pauză de tensiune).
Restricţia 2 poate conduce la o putere nominală maximă admisă, iar
restricţia 3 poate conduce la o putere nominală minimă pentru
transformatoarele ce urmează a fi utilizate. De asemenea, mai trebuie
menţionat că în timp ce restricţiile 2 şi 3 nu sunt operante în toate cazurile,
restricţia 1 trebuie verificată în toate cazurile.
3.9.2. Stabilirea unor soluţii optime privind numărul şi puterea

transformatoarelor utilizate în staţii
Principalele criterii se referă la costuri şi la nivelul continuităţii în

alimentare ce trebuie asigurat consumatorilor.
Pierderile de putere şi energie electrică în transformator. Într-un

transformator se produc două categorii de pierderi:
 pierderile în fier (în miezul magnetic): sunt pierderi independente de
sarcina (S sau I) care trece prin transformator; ele sunt însă proporţionale cu
pătratul tensiunii aplicate transformatorului;
 pierderile în bobinaje: sunt pierderi proporţionale cu pătratul sarcinii
care trece prin transformator.
În cele ce urmează, se vor face referiri numai la pierderile de putere
electrică activă, deoarece acestea costă efectiv cel mai mult.
Relaţia de calcul al pierderilor în fier este:
 PF e  P0 (3.11.)
în care P este puterea electrică activă măsurată la proba de mers în gol (este o
o
dată de catalog).
Relaţia de calcul al pierderilor în bobinaje este:
2 2
S I
 PB  Psc 2
 Psc 2
(3.12.)
S nT I nT
în care: P - puterea electrică activă măsurată la proba de mers în scurtcircuit

sc
(este, de asemenea, o dată de catalog); S - puterea nominală a

nT
transformatorului; S - sarcina care trece la un moment dat prin transformator.
38
Pierderile în bobinaje pentru cazul în care prin transformator trece sarcina

maximă anuală (notată S sau I ): M M
2
S
 PB M  Psc
M
2
(3.13.)
S nT
Raportul S S este coeficientul de încărcare al transformatorului la

M nT
sarcina maximă anuală.

Expresia pierderilor totale de putere electrică activă într-un transformator
tranzitat de sarcina maximă anuală:
2
S
 PT M  P0  Psc
M
(3.14.).
2
S nT
Pierderile de energie electrică activă se calculează cu ajutorul pierderilor
de putere ţinând însă cont de caracterul lor. Dacă într-un an un transformator
are un timp de funcţionare t (care poate fi maxim 8760 h/an) atunci:
f
 W Fe   P Fe  t f (3.15.)
 W B   PBM   (3.16.).
În relaţia (3.16)  este timpul de calcul al pierderilor de energie care se
poate estima în funcţie de durata de utilizare anuală a sarcinii maxime T (dacă M
energia electrică activă tranzitată prin transformator într-un an este W , atunci P
durata de utilizare a sarcinii maxime active P este, prin definiţie, T PM  W P P M ).

M
Deci, pierderile totale anuale de energie electrică activă într-un

transformator pot fi determinate cu relaţia:
2
SM
 W T   P Fe  t f
 P sc
2
 (3.17.).
S nT
Costul actualizat al pierderilor de putere şi energie în trafo. Dacă se

notează cu c costul unui kilowatt instalat într-o centrală (de fapt o investiţie
p
specifică în centralele care vor genera puterea ce se pierde în transformatoare)

şi cu c costul unei kilowattore livrate la treapta de tensiune respectivă, atunci
w
costul actualizat al pierderilor de putere şi energie din transformatoare se

calculează cu relaţiile:
- costul anual al pierderilor de putere şi energie electrică activă în fier:
 cp 
C P W F e   PF e   c w t f   P0  c p w F e (3.18.)
 TDNU 
unde:
39
DNU
1
TDNU   (3.19.)
1  a 
j
j1
unde DNU este durata normală de utilizare a unui transformator, iar a este rata
de actualizare;
- costul anual al pierderilor de putere şi energie electrică activă în
bobinaje:
 cp  Psc
C P W B   PB M   cw      cpw B
2
2
S M (3.20.)
 TDNU  S nT
Alegerea soluţiilor optime privind puterea nominală a trafo. Se

recomandă utilizarea criteriului cheltuielilor totale actualizate minime.
Acesta este un criteriu economic care ţine seama atât de investiţia iniţială în
transformator, cât şi de faptul că în exploatare pierderile în transformator costă.
Dacă se notează cu C costul transformatorului şi dacă se face calculul
T
economic în sistem actualizat, atunci cheltuielile totale actualizate pe o durată

de studiu t vor avea următoarea expresie:
s
ts
1
CTA  C T   CPW  CPW  (3.21.)
1  a 
Fe B ts
j 1
în care a este rata de actualizare.

ts
1
Dacă se foloseşte notaţia   T ts şi dacă se ţine seama de relaţiile
1  a 
j
j 1
(3.18) şi (3.20) pentru W Fe

şi WB atunci se obţine:
 cp  S M  cp 
2
CTA  C T  P0   c w  t f  T ts  P s c 2   c w    T ts (3.22.)
 TDNU  S nT  T D NU 
Grupând termenii după puterile lui SM se obţine o relaţie de forma:
C T A  C is  B . S M
2
(3.23.)
 cp 
în care prin C is  C T  P0   c w t f  T ts s-au notat cheltuielile independente
 
 T DNU 
P sc  c p 
de sarcină, iar prin B    c w   T ts s-a notat coeficientul lui 2
.
2   SM
S nT  T DNU 
Cu ajutorul acestei relaţii se poate obţine răspunsul la următoarea
întrebare: fiind dată o sarcină S , ce putere nominală ar trebui să aibă
M
transformatorul ales, astfel încât cheltuielile să fie minime?
40
Fie, de exemplu, două transformatoare de puteri S nT 1 şi

S nT 2
 S nT 2  S nT 1  S M  . În cazul sarcinii necesar a fi tranzitate SM se va alege
puterea S nT 1 dacă:
C T A1  C T A 2
Rezultă:
Psc1  c p  Psc 2  c p 
C is 1    c w   T ts S  C is 2    c w   T ts S
2 2
2   M 2   M (3.24.).
S nT 1  T DNU  S nT 2  T DNU 
Se observă că se alege S nT 1 dacă:
C is 2  C is 1
S M
 S Mfr . 1 / 2
 P sc 1 P sc 2  c  (3.25.)
 
p
  c w   T ts
 2 2  T 
 S nT 1 S nT 2   DNU 
S-a notat prin S Mfr 1 / 2 sarcina frontieră sub care trebuie ales
transformatorul S şi peste care trebuie ales transformatorul S nT 2 . De
nT 1
menţionat că alegerea depinde, prin ( S ), de caracteristicile transformatoarelor

Mfr
( P sc , S nT , Po ), de parametrii economici ( C T , c p , cw ) şi de curba de sarcină (prin ).
Consideraţii privind alegerea optimă a numărului de

transformatoare. Problema alegerii numărului de transformatoare instalate
într-o staţie este legată de continuitatea în alimentarea cu energie electrică a
consumatorilor. Instalarea numai a unui singur transformator va duce la
întreruperi în alimentare pe durata reviziilor sau a reparaţiilor. Instalarea mai
multor transformatoare va asigura rezerva necesară eliminării totale sau parţiale
a unor astfel de întreruperi.
Problema numărului de transformatoare se va analiza în două ipoteze.
 Ipoteza unor daune neglijabile în caz de întrerupere a funcţionării
transformatoarelor. Pentru astfel de situaţii sunt două posibilităţi:
 consumatorii racordaţi la staţia alimentată de transformatoare nu sunt
afectaţi de întreruperi şi nu solicită daune;
 consumatorii racordaţi la staţia alimentată de transformatoare mai au
şi o altă cale de alimentare cu energie electrică.
În astfel de cazuri, numărul de transformatoare poate fi stabilit atât tehnic
cât şi economic. Din punct de vedere economic, este de preferat să se instaleze
numărul minim posibil de transformatoare cu respectarea restricţiei 1, respectiv
N  S nT  S M .
Evident, ori de câte ori este posibil, economic ar fi indicat să se instaleze
un singur transformator. Acest lucru se justifică prin aceea că, costul specific
41
(lei/kVAinstalat) al unui transformator scade odată cu creşterea puterii nominale

a transformatorului (două transformatoare de putere S 2 vor fi mai scumpe nT
decât un transformator de putere S , deşi puterea totală instalată este nT
aceeaşi). În al doilea rând intervine şi costul celulelor prin care

transformatoarele se racordează la staţii. În al treilea rând, pierderile şi costul
pierderilor pe kVA instalat scad, de asemenea, odată cu creşterea puterii
nominale a transformatoarelor.
Din punct de vedere tehnic este posibil ca, limitarea superioară a puterii
nominale a transformatoarelor, fie din cauza gamei construite, fie de către
restricţia 2 (plafonul de scurtcircuit), să conducă la necesitatea utilizării unui
număr de transformatoare mai mare decât cel rezultat pe considerente
economice.
 Ipoteza existenţei unor daune în caz de întrerupere a funcţionării

transformatoarelor. Începând chiar cu daune specifice destul de reduse, este
economic să se instaleze rezerve în transformatoare care să evite întreruperile
în alimentarea consumatorilor. Este de preferat instalarea mai multor
transformatoare care să respecte regula numită „N-1”. Adică „N-1”
transformatoare să fie capabile să tranziteze sarcina maximă de durată
(eventual cu o uşoară supraîncărcare). Deci, în aceste cazuri, restricţia 1 ar
trebui să fie aplicată sub forma:
N  1  S n T  S M (3.26.)
Este uşor de demonstrat că şi în aceste cazuri este de preferat ca N să fie

cât mai mic posibil, adică N=2. Un număr de transformatoare mai mare decât
două poate să rezulte prin aplicarea restricţiei 2 privind plafonul de scurtcircuit
admisibil.
Decizia de trecere de la un transformator la două transformatoare
rezervate reciproc trebuie să se bazeze pe un calcul economic. Fie o staţie
care alimentează consumatori care cer o putere maximă de durată S , la o M
durată de utilizare a acestei puteri T . Dauna specifică în caz de nelivrare este

SM
d . Cheltuielile totale actualizate în cazul instalării unui singur transformator vor

sp
fi:
2
SM T SM
C T A 1 T  C T  C c e lu le  P 0 c p w F e T ts  P s c c p w B T ts  S M  t i n t r e r u p e r e  d s p T ts (3.27.)
2
S nT 8760
unde:
T SM
SM  este puterea medie tranzitată prin staţie;
8760
42
- durata probabilă de întrerupere într-un an ca urmare a reviziilor

t intreruper e
şi reparaţiilor la transformator şi celule.

În cazul instalării a două transformatoare care se rezervează reciproc,
dacă se consideră neglijabilă probabilitatea ca cele două transformatoare să se
defecteze simultan, atunci cheltuielile totale actualizate vor fi:
2
1 S
C T A 2 T  2  C T  C c e lu le  P 0 c p w F e T ts  
M
Psc
2
c p w B T ts (3.28.)
2 S nT
Două transformatoare se vor justifica dacă:
C T A 1T  C T A 2 T
,
respectiv dacă daunele totale exced surplusul de investiţii şi cheltuieli cu
pierderile în fier pentru cel de al doilea transformator (la instalarea celui de al
doilea transformator pierderile în bobinaje se reduc la jumătate):
2
T SM 1 SM
D  SM  t i nt rerupere d sp T ts  C T  C celule  P0 cpw Fe
T ts    P sc 2 cpw B T ts (3.29.).
8760 2 S nT
În situaţiile concrete ce apar în dezvoltarea proiectelor de staţii electrice
deciziile privind alegerea numărului şi puterii transformatoarelor trebuie să ia în
considerare şi alte aspecte referitoare la spaţiile disponibile în staţii, uşurinţa şi
costurile de transport ale echipamentelor pe amplasament, siguranţa
exploatării, impactul de mediu etc.
1.4 Bobine de reactanță. Descărcătoare cu rezistență variabilă.

In cadrul statiilor electrice protectia echipamentelor electrice este asigurata de
descarcatoare cu rezistenta variabila sau oxizi metalici. In mod practic, in tara noastra,
protectia impotriva undelor de supratensiune este efectuata in conformitate cu norma tehnica
energetica NTE 001/03/00.
7.2. Protecţia instalaţiilor electrice împotriva undelor de supratensiune de trăsnet,
care se propagă pe liniile electrice aeriene in tara noastra
7.2. 1. Cerinţe impuse la alegerea schemei de protecţie
La alegerea unei scheme de protecţie a unei instalaţii electrice împotriva undelor de
supratensiune de trăsnet, care se propagă de pe linia electrică, trebuie respectate condiţiile
de coordonare a izolaţiei.
43
Schemele de protecţie ale staţiilor trebuie să cuprindă măsuri de protecţie de bază şi

măsuri de protecţie suplimentare pe liniile electrice aeriene, la intrarea acestora în staţii.
a) Protecţia de bază se realizează cu descărcătoare cu rezistenţă variabilă. Protecţia de
bază trebuie să asigure protejarea integrală a echipamentului din instalaţie, în cazul
întreruptorului de linie închis, împotriva undelor de supratensiune de trăsnet, care se propagă
de pe linie în staţie, ca urmare a loviturilor de trăsnet în linie.
b) Protecţii suplimentare pentru intrările liniilor electrice aeriene se realizează prin
- montarea conductoarelor de protecţie;
- montarea de paratrăsnete la intrarea în staţie;
- montarea de descărcătoare cu rezistenţă variabilă.
Alegerea acestor măsuri este determinată de tensiunea nominală a reţelei, importanţa
şi regimurile de funcţionare ale instalaţiei ce trebuie protejată, precum şi de indicele
cronokeraunic al zonei în care este amplasată instalaţia.
Pentru instalaţiile electrice cu tensiuni nominale până la 400 kV, inclusiv, la amplasarea
descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă din condiţii de supratensiuni de trăsnet, trebuie să se
asigure în regimurile normale de funcţionare ale instalaţiei o marjă de siguranţă de 20 %,
ceea ce înseamnă că trebuie să se respecte la bornele fiecărui echipament din staţie
următoarea condiţie amplitudinea maximă a supratensiunilor de trăsnet de la bornele
acestuia, multiplicată cu factorul convenţional de siguranţă a = 1,2 la supratensiuni de
trăsnet, trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu tensiunea nominală de ţinere a
echipamentului la impuls de tensiune de trăsnet (1,2/50 s). Pentru celelalte regimuri de
funcţionare ale instalaţiilor se poate admite o marjă de siguranţă cuprinsă între 10  20%.
Pentru staţiile de 750 kV, marja de siguranţă în regimurile normale de funcţionare ale
instalaţiei este de 10%. Pentru celelalte regimuri de funcţionare ale instalaţiilor se poate
admite în cazul acestor staţii o marjă de siguranţă cuprinsă între 5  10%.
Pentru stabilirea schemelor de protecţie la instalaţiile electrice cu tensiuni nominale de
110750 kV împotriva supratensiunilor de trăsnet, se va utiliza un program de calcul
specializat.
Amplasarea mijloacelor de protecţie se va face astfel încât să se respecte condiţiile de
coordonare a izolaţiei .
Pentru stabilirea schemelor de protecţie la instalaţiile electrice cu tensiuni nominale până
la 35 kV, inclusiv, se va utiliza un program de calcul specializat, fie se vor avea în vedere
44
prevederile in cadrul capitolelor 7.2.2 si 7.2.3, referitoare la protecţia posturilor de

transformare şi a instalaţiilor electrice cu tensiuni nominale până la 35 kV, inclusiv.
Nu se vor utiliza formule simplificate/orientative de calcul, deoarece acestea pot
conduce la erori deosebit de mari.
Protecţia echipamentului din celula de linie, cuprins între polul întreruptorului de linie şi
linie, în ipoteza întreruptorului de linie deschis, trebuie să se realizeze cu descărcătoare cu
rezistenţă variabilă în cazul liniilor electrice aeriene de 110 kV şi 220 kV cu dublă alimentare
care funcţionează timp îndelungat deconectate la unul din capete.
Protecţia autotransformatorului contra undelor de supratensiune trebuie să se realizeze
prin montarea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă, fără aparate de comutaţie la bornele
fiecărei înfăşurări (figura 1).
Alegerea caracteristicilor descărcătoarelor trebuie să se facă cu relaţiile
U  1 
înc .M T
U rez ,IT  0 ,91    U fIT  1   (1 )
 k IM  k  
 k IM 
U  k 
înc .IT
U rez , M T  0 ,91    U fMT  1   (2 )
 
 k MI  k MI  
unde
- Uînc.MT, Uînc.IT sunt tensiunile de încercare la impuls de tensiune de trăsnet, atât pentru
izolaţia internă, cât şi pentru izolaţia externă a înfăşurărilor de medie
tensiune (MT) şi de înaltă tensiune (IT)
- kIM , kMI - coeficienţi de transmitere ai supratensiunilor din înfăşurarea de înaltă
tensiune în înfăşurarea de medie tensiune (kIM), respectiv din înfăşurarea
de medie tensiune în înfăşurarea de înaltă tensiune (kMI)
- Urez.IT , Urez.MT - tensiunile reziduale nominale pe descărcătoare DRV1 şi, respectiv, DRV2
- UfIT , UfMT - tensiunile de fază la înaltă tensiune şi, respectiv, la medie tensiune
k - raportul de transformare definit de relaţia
k = UfIT / UfMT (3 )
Note
1) Semnele + sau - se aleg în funcţie de semnul expresiei din paranteza rotundă, în aşa fel
ca valoarea membrului drept să fie minimă.
2) Simbolurile IT, MT, JT sunt definite în raport cu tensiunile înfăşurărilor transformatorului şi
nu în raport cu tensiunile convenţionale ale reţelei.
45
3) Coeficienţii de transmitere şi supratensiunilor kIM şi respectiv, kMI se indică de către

constructorul de echipament sau se pot determina experimental.
Montarea descărcătoarelor pe partea de joasă tensiune este necesară atunci când
UţJT  kT1  UţIT şi UţJT  kT2  UţMT , (4 )
unde
- Uţ este tensiunea nominală de ţinere la impuls de trăsnet a izolaţiei înfăşurării respective;
- kT1 şi kT2 - rapoartele tensiunilor de încercare definite de relaţiile
k T1 = UîncJT / UîncIT (5 )
k T2 = UîncJT / UîncMT (6 )
În alegerea caracteristicilor descărcătorului se va ţine seama de coeficienţii de
transmitere ai supratensiunilor din înfăşurarea de IT, respectiv din cea de MT în înfăşurarea
de JT.
MT IT
DRV2 DRV1
JT DRV3
Fig. 1. Protecţia înfăşurărilor autotransformatorului cu descărcătoare cu rezistenţă variabilă.
Stabilirea oportunităţii protejării înfăşurărilor neutilizate ale transformatoarelor cu trei

înfăşurări se va face pe baza coeficienţilor de transmitere ai supratensiunilor între înfăşurări,
indicaţi de fabrica constructoare sau determinaţi experimental.
Protecţia înfăşurărilor neutilizate ale transformatoarelor de putere se realizează prin
descărcătoare cu rezistenţă variabilă.
7.2. 2. Protecţia posturilor de transformare de 6  35 kV
Protecţia posturilor de transformare de 335 kV cu intrare aeriană se realizează cu
descărcătoare cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi metalici. Suplimentar, suporturile
izolatoarelor liniilor electrice aeriene se leagă de pământ pe o distanţă de minimum 200 m de
post, prizele de pământ ale stâlpilor având o rezistenţă de maximum 10 .
46
Prevederea se aplică şi pentru protecţia separatoarelor telecomandate şi

reancaşatoarelor montate pe liniile aeriene de medie tensiune.
Adaptarea instalaţiilor existente în care au fost instalate descărcătoare cu coarne (DC)
se va face treptat (esalonat), în cazul acţiunilor de retehnologizate/ reabilitare a instalaţiilor
respective.
Se recomandă să se renunţe la utilizarea de aparatele de protecţie a posturilor de
transformare cu intrare în cablu în cazul în care lungimea porţiunii de linie în cablu la intrarea
în post este mai mare decât lungimile prezentate în tabelul nr.1.
Tabelul nr.1
Lungimea cablului care asigură autoprotecţia în schema linie electrică

aeriană - cablu - transformator.
Raportul  dintre impe- Lungimea cablului (m), care asigură autoprotecţia în

danţa caracteristică a cazul în care raportul dintre tensiunea de 50% con-
LEA şi cea a cablului turnări a izolaţiei liniei şi tensiunea nominală de
ţinere a cablului este
1 1,2 1,4
10 1000 1100 1300
20 450 600 760
40 250 300 350
În posturile de transformare, la care lungimea cablului este mai mică decât lungimile
prezentate în tabelul nr.1 protecţia se realizează cu descărcătoare cu rezistenţă variabilă pe
bază de oxizi metalici care se vor monta în postul de transformare. Dacă din motive de
spaţiu, aceste descărcătoare nu se pot monta în post, protecţia contra supratensiunilor de
trăsnet se va realiza prin montarea setului de descărcătoare cu rezistenţă variabilă pe bază
de oxizi metalici pe joncţiunea linie electrică aeriană - cablu.
Bornele de legare la pământ ale descărcătoarelor şi ale transformatoarelor se vor lega la
mantaua cablului pe drumul cel mai scurt, iar mantaua cablului se va lega la pământ la
ambele capete, în cazul în care cablul permite acest lucru.
De asemenea, se recomandă ca suporturile izolatoarelor liniilor electrice aeriene să se
lege de pământ pe o distanţă de minimum 200 m de la joncţiunea linie electrică aeriană -
cablu, prizele de pământ ale stâlpilor având o rezistenţă de maximum 10 .
47
Se va evita rămânerea în schema de funcţionare linie electrică aeriană - cablu în gol. În

cazul în care această cerinţă nu se poate respecta, se va monta un set de descărcătoare cu
rezistenţă variabilă pe joncţiunea linie electrică aeriană - cablu.
În cazul în care sunt instalate descărcătoare cu coarne în cadrul instalaţiilor existente
trebuie respectate următoarele condiţii tehnice pentru optimizarea funcţionării reţelei
a) folosirea reanclanşării automate rapide (RAR) cu unul-două cicluri şi a protecţiei rapide;
b) folosirea protecţiei maximale sensibile la duble puneri la pământ;
c) verificarea stabilităţii termice la scurtcircuite a descărcătoarelor cu coarne;
d) valoarea rezistenţei prizei de pământ a descărcătoarelor cu coarne nu trebuie să
depăsească 10 .
În tabelul nr. 2 sunt date reglajele pentru descărcătoarele cu coarne existente în
posturile de transformare şi pe liniile electrice aeriene, folosite ca protecţie suplimentară.
Tabelul
nr. 2
Reglajele pentru descărcătoarele cu coarne montate la posturile de transformare

şi pe liniile electrice aeriene ca protecţie suplimentară
Tensiunea Reglajul conform tipului de descărcător (mm)
nominală
a reţelei (kV) În postul de transformare Pe linie pentru protecţia
suplimentară
Tipul d1+d2*) Tipul d**) Tipul d1+d2*) Tipul d**)
6 10+10 10 20+20 20
10 18+18 20 25+25 30
15 23+23 30 30+30 40
20 30+30 40 40+40 55
25 40+40 65 55+55 85
35 50+50 80 60+60 110
Note: *) Descărcătoare cu coarne cu două intervale cu electrod antipasăre

**) Descărcătoare cu coarne cu un singur interval disruptiv.
7.2.3. Protecţia instalaţiilor electrice cu tensiuni nominale până la 35 kV inclusiv
Protecţia instalaţiilor electrice din staţiile electrice cu tensiuni nominale până la 35 kV,
inclusiv, trebuie să se realizeze după cum urmează
a) se montează câte un set de descărcătoarele cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi
metalici pe barele colectoare de medie tensiune ale staţiilor de transformare şi la bornele de
medie tensiune ale transformatoarelor de IT/MT;
48
b) suporturile izolatoarelor liniilor electrice aeriene se leagă de pământ, pe o distanţă de

minimum 150 m de de primul stâlp, prizele de pământ ale stâlpilor având o rezistenţă de
maximum 10 ;
c) se montează câte un set de descărcătoare cu rezistenţă variabilă pe liniile electrice
aeriene care funcţionează timp îndelungat deconectate, pentru protecţia echipamentului din
celula de linie cuprins între polul întreruptorului de linie şi linie în ipoteza întreruptorului de
linie deschis.
Pentru verificarea necesităţii şi a locului de montare a descărcătoarelor cu rezistenţă
variabilă pe barele colectoare de medie tensiune ale staţiilor de transformare se recomandă
utilizarea unui program de calcul specializat.
Protecţia instalaţiilor electrice cu conexiuni linie electrică aeriană - cablu se face
conform prevederilor de la pct. 7.2.2, tabelele nr. 1 si nr. 2, si articolele aferente acestora.
Reţelele electrice formate numai din cablu nu sunt supuse la loviturile directe de trăsnet şi
nu este necesară protecţia lor cu descărcătoare împotriva supratensiunilor de trăsnet.
În cazul în care sunt instalate descărcătoare cu coarne în cadrul instalaţiilor existente,
trebuie respectate următoarele condiţii tehnice pentru optimizarea funcţionării reţelei
a) folosirea reanclanşării automate rapide (RAR) cu unul-două cicluri şi a protecţiei rapide;
b) folosirea protecţiei maximale sensibile la duble puneri la pământ;
c) verificarea stabilităţii termice la scurtcircuite a descărcătoarelor cu coarne;
d) valoarea rezistenţei prizei de pământ a descărcătoarelor cu coarne nu trebuie să depă-
şească 10 .
În tabelul nr.3 sunt date reglajele intervalelor de amorsare pentru descărcătoarele cu
coarne folosite la protejarea intrărilor în instalaţiile existente cu tensiuni nominale de 6 35 kV.
Tabelul nr. 3
Reglajul intervalului de amordare pentru descărcătoare cu coarne folosite

în instalaţiile cu tensiuni nominale de 6 35 kV, la protejarea intrărilor
Tensiunea Nivelul de ţinere Valoarea Tensiune Tensiunea

nominală al izolaţiei intervalului de a de de amorsare la
a reţelei amorsare amorsare frecvenţă industrială
la la frecv. Tip Tip la impuls Tip Tip
1)
impuls de 50 d1 + d2 d2) 1,2/50 s d1+d2 d
1,2/50 Hz
s
49
(kV) (kV) (kV) (mm) (mm) (kV) (kV) (kV)

6 60 27 29 16 45 1718 2225
10 75 35 40 25 62 1922 2832
15 95 45 52 35 82 2324 3237
20 125 55 66 46 105 2628 3642
25 150 65 - 100 80130 - 4565
35 195 85 100110 150 100160 - 6590
Note: 1) descărcătoare cu coarne cu două intervale de amorsare cu electrod antipasăre;

2) descărcătoare cu coarne cu un singur interval de amorsare.
7.2.4. Protecţia instalaţiilor electrice cu tensiuni nominale de 110  750 kV
Protecţia de bază a staţiilor de 110  750 kV împotriva supratensiunilor de trăsnet se
realizează cu descărcătoare cu rezistenţă variabilă.
Alegerea numărului de descărcătoare cu rezistenţă variabilă, precum şi a locului de
amplasare a acestora în staţie trebuie să se facă respectându-se condiţiile de coordonare a
izolaţiei, avându-se în vedere si considerentele de ordin economic.
Stabilirea oportunităţii protejării cu descărcătoare a înfăşurării de medie tensiune a
transformatoarelor se va face şi pe baza coeficientului de transmitere a supratensiunii din
înfăşurarea de înaltă tensiune în cea de medie tensiune, indicat de constructor sau
determinat experimental, conform precizarilor de la cap. 7.2.1., referitoare la protectia
autotransformatoarelor. În cazul în care nu se cunosc coeficienţii de transmitere, stabilirea
schemei de protecţie pe medie tensiune se va face numai după efectuarea măsurătorilor
necesare de către institute specializate.
În cazurile excepţionale, în care nu este posibilă realizarea nivelului de izolaţie minim
admis pentru distanţele de izolare în aer din staţiile de 110  220 kV de tip vârf-placă (de
exemplu, vârf cuţit separator - structură metalică legată la pământ), este necesar să se
asigure cel puţin valorile minime admise pentru distanţele de izolare în aer din staţia de tip
conductor-structură şi să se realizeze protecţia împotriva supratensiunilor a distanţelor de
izolare de tip vârf-placă, ţinându-se seama de nivelul real de izolaţie al acestor distanţe.
În staţiile de 220  750 kV descărcătoarele cu rezistenţă variabilă trebuie să se monteze
la bornele transformatoarelor, autotransformatoarelor şi bobinelor de compensare. În cazul în
care aceste descărcătoare nu asigură protecţia tuturor echipamentelor din staţie, trebuie
montate seturi suplimentare de descărcătoare pe unele linii.
50
Pentru stabilirea numărului de descărcătoare ce trebuie montate pe linii, precum şi a

locului lor de montare, se va utiliza un program de calcul specializat, caree va ţine seama şi
de condiţiile impuse din considerente de protecţie împotriva supratensiunilor de comutaţie.
La protectia statiilor de 750 kV si celor de 400 kV se utilizeaza descarcatoare care
protejeaza atat impotriva supratensiunilor atmosferice, cat si a celor de comutatie.
Legatura dintre descarcator si transformator sau autotransformator de putere trebuie sa fie
cat mai scurta posibil, deoarece, cu cat creste distanta dintre aceste doua aparate, cu atat
este mai mare amplitudinea supratensiunii aplicate transformatorului sau
autotransformatorului.
O problema importanta este si protectia neutrelor transformatoarelor. Se stie ca in cazul in
care neutrul transformatorului este izolat, in aceasta zona pot sa apara valori ridicate ale
supratensiunii. Din aceste considerente, izolatia infasurarii in zona neutrului trebuie protejata
cu ajutorul unui descarcator cu rezistenta variabila. Tensiunea nominala a descarcatorului se
alege in functie de valoarea supratensiunii in neutrul transformatorului.
În staţiile de 110 kV, descărcătoarele cu rezistenţă variabilă trebuie să se monteze, de
regulă, la bornele transformatoarelor, asigurând protecţia pentru toate echipamentele staţiei.
În cazul în care montarea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă la bornele
transformatoarelor ar duce la scheme de protecţie supraechipate cu aceste descărcătoare,
stabilirea numărului de seturi de descărcătoare şi a locului de montare se va face prin
utilizarea unui program de calcul specializat.
Descărcătoarele cu rezistenţă variabilă, ce urmează să se monteze pe sistemul de
bare, trebuie să fie prevăzute cu supape de presiune, pentru evitarea apariţiei
defectelor pe bare ca urmare a deteriorării descărcătoarelor.
Descărcătoarele cu rezistenţă variabilă trebuie să fie legate pe calea cea mai scurtă la
circuitul de legare la pământ al staţiei.
Protecţia liniilor electrice aeriene în porţiunile de intrare în staţiile de transformare trebuie
să se realizeze astfel
a) Pe porţiunea dintre stâlpul terminal şi cadrele staţiei, conductoarele de protecţie trebuie să
realizeze acelaşi unghi de protecţie ca pe tot restul liniei, şi anume maximum 30 0 pentru
liniile de 110 kV şi 220 kV, simplu şi dublu circuit, şi de 400 kV simplu circuit şi de
maximum 200 pentru liniile de 400 kV dublu circuit şi liniile de 750 kV.
51
- La liniile electrice aeriene, la nu se montează conductoare de protecţie pe întreaga linie, (in

zonele cu depuneri intense de chiciura sau in cele in care rezistivitatea solului este ≥105 Ω m)
trebuie să se monteze conductoare de protecţie de aproximativ 2 km la intrarea liniei în
staţie.
- Rezistenţele prizelor de legare la pământ nu trebuie să depăşească 10 .
b) a liniile de 110 kV şi 220 kV cu dublă alimentare (care funcţionează buclat), pentru
situatiile în care funcţionează deconectate la unul din capete, trebuie să se monteze pe
linie, la intrarea în staţie, un set de descărcătoare cu rezistenţă variabilă pentru protecţia
echipaentului de linie deconectat de la barele staţiei.
c) În cazul liniilor radiale sau cu dublă alimentare (care funcţionează buclat), pentru situaţiile
în care nu funcţionează, de regulă, deconectate la unul din capete nu este necesară
protejarea prin descărcătoare a echipamentului din celula de linie.
Protecţia staţiilor de 110 kV, 220 kV şi 400 kV, având la intrare joncţiuni linie electrică
aeriană - cablu, se realizeaza astfel:
- în cazul schemelor de tip “linie electrică aeriană - cablu - transformator”, protecţia izolaţiei
transformatorului şi a cablului se realizează prin montarea unui set de descărcătoare cu
rezistenţă variabilă la bornele transformatorului;
- în cazul în care, din motive de spaţiu, nu se pot monta descărcătoare la bornele
transformatorului, acest set de descărcătoare se va monta pe joncţiunea linie electrică
aeriană - cablu.
Se va evita rămânerea în schema de funcţionare linie electrică aeriană - cablu în gol. În
cazul în care această cerinţă nu se poate respecta, se va asigura protecţia cablului,
conformprecizarilor de la liniile de 110 si 220 kV cu dubla alimentare care functioneaza
buclat. Protecţia instalaţiilor de 110 kV în SF 6 se va face cu descărcătoare cu rezistenţă
variabilă, montate pe ieşirea spre transformatorul de putere, dacă există, şi, în funcţie de
necesitate, pe ieşirile aeriene şi în celulele de descărcător în SF 6, cât mai aproape de
instalaţia în SF6.
52
1.5 Echipamente și sisteme de protecție în instalațiile de înaltă

tensiune.
Instalaţiile exterioare având tensiuni nominale mai mici sau egale cu 20 kV (staţii de
conexiune, cabine de secţionare sau posturi de transformare cu suprafaţă redusă) nu se
protejează special împotriva loviturilor de trăsnet.
Instalaţiile exterioare, având tensiuni mai mari de 20 kV, trebuie protejate împotriva
loviturilor directe de trăsnet prin paratrăsnete verticale şi/sau orizontale, legate la centura de
legare la pământ a staţiei.
Paratrăsnetul este un dispozitiv de protecţie a structurilor aflate la sol împotriva loviturilor
directe de trăsnet; este alcătuit din elemente de captare amplasate deasupra structurii
protejate, elemente de coborâre şi elemente de legare la pământ.
Zonă de protecţie a unui paratrăsnet vertical este reprezentata de spaţiul cuprins în jurul
paratrăsnetului în care un obiect este protejat cu un factor de risc de 10 -3 împotriva loviturilor
directe de trăsnet datorată orientării trăsnetului spre paratrăsnet (figura 1).
Secţiune prin zona de protecţie

rx - h - înălţimea paratrăsnetului;
asigurată de paratrăsnet la
- hx - înălţimea obiectului protejat;
înălţimea hx
- rx - raza zonei de protecţie la
nivelul cercetat hx;
- ha = h - hx - înălţimea activă a
Paratrăsnet
Limitele zonei de paratrăsnetului
vertical
protecţie
asigurată de h
paratrăsnet Obiect protejat.
rx
hx
Fig. 1. Zona de protecţie a unui paratrăsnet vertical.

Alegerea tipului de paratrăsnet, precum şi modul de amplasare a acestora se vor face pe
baza unui calcul tehnico-economic, ţinându-se seama de
- distanţele dintre cadrele staţiei
- distanţele între echipamente
53
- înălţimea stâlpilor
- zonele de protecţie asigurate de paratrăsnetele verticale şi orizontale;
- cheltuielile de întreţinere şi reparaţii (vopsirea periodică etc).
Zonă de protecţie a unui paratrăsnet orizontal este spaţiul cuprins în jurul paratrăsnetului,
în care un obiect este protejat cu un factor de risc de 10 -3 împotriva loviturilor directe de
trăsnet (figura 2).
Secţiune prin zona de

rx protecţie asigurată de
paratrăsnet la înălţimea hx
Paratrăsnet orizontal
(conductor de protecţie)
Limitele zonei de
protecţie
asigurată de
paratrăsnet
ha
h Obiect
protejat
rx
hx
Fig. 2. Zona de protecţie a unui paratrăsnet orizontal.
La instalaţiile cu tensiuni de 110 kV, 220 kV, 400 kV şi 750 kV, paratrăsnetele se
montează pe cadrele instalaţiei respective. În calculul zonelor de protecţie se poate avea în
vedere şi efectul de protecţie al stâlpilor terminali.
Instalarea paratrăsnetelor verticale pe construcţiile staţiilor de 110 kV se poate efectua în
funcţie de rezistivitatea echivalentă a solului în sezonul ploios, şi anume
- până la 1000 m, indiferent de suprafaţa conturului de legare la pământ a staţiei;
- între 1000 şi 2000 m, atunci când suprafaţa conturului de legare la pământ a staţiei
este egală sau mai mare de 10.000 m2.
De la suportul construcţiei cu paratrăsnet a staţiei de 110 kV trebuie să se asigure
răspândirea curentului de trăsnet pe magistralele de legare la pământ pe cel puţin două-trei
direcţii. În afară de aceasta, trebuie instalaţi unul-doi electrozi verticali de 35 m lungime, la
o distanţă de suportul pe care este instalat paratrăsnetul mai mare decât lungimea
electrodului.
54
La instalaţiile cu tensiuni de 20  35 kV, paratrăsnetele verticale se montează pe cadrele

instalaţiei numai dacă tensiunea rezultată pe cadrele respective, în cazul trecerii curenţilor de
trăsnet este mai mică decât tensiunea nominală de ţinere a izolaţiei.
Astfel, instalarea paratrăsnetelor verticale pe construcţiile staţiilor de până la 35 kV se
poate efectua, de asemenea, în funcţie de rezistivitatea echivalentă a solului în sezonul
ploios, şi anume
- până la 500 m, indiferent de suprafaţa conturului de legare la pământ a staţiei
- între 500 şi 700 m, atunci când suprafaţa conturului de legare la pământ a staţiei este
egală sau mai mare de 10.000 m2.
De la suportul construcţiei cu paratrăsnet trebuie să se asigure repartizarea curentului
de trăsnet pe magistralele de legare la pământ pe cel puţin trei-patru direcţii. În afară de
aceasta trebuie să se instaleze doi-trei electrozi verticali de 3  5 lungime, la o distanţă faţă
de suporţii pe care este instalat paratrăsnetul mai mare decât lungimea electrodului.
Lanţurile de izolatoare de pe portalele de 35 kV cu paratrăsnete trebuie să aibă două
izolatoare mai mult decât cele alese în mod normal.
Distanţa în aer de la construcţia staţiei pe care a fost instalat paratrăsnetul vertical la
părţile parcurse de curent trebuie să fie mai mare decât lungimea lanţurilor de izolatoare.
Dacă aceste condiţii nu se pot respecta, paratrăsnetele trebuie montate pe stâlpi speciali.
În cazul unor staţii de transformare noi, paratrăsnetele pot fi instalate pe portalurile
transformatoarelor, bobinelor de reactanţă şi pe construcţii ale staţiei îndepărtate de acestea,
la o distanţă mai mică de 15 m pe calea de curent, atunci când rezistivitatea echivalentă a
pământului în sezonul ploios nu este mai mare de 350 m şi cu respectarea următoarelor
condiţii
a) la toate înfăşurările transformatoarelor până la 35 kV se montează descărcătoare cu
rezistenţă variabilă, la o distanţă de maximum 5 m pe calea de curent;
b) este necesar să se asigure scurgerea curentului de trăsnet din paratrăsnet pe cel puţin
trei-patru magistrale de legare la pământ;
c) pe magistralele de legare la pământ, la distanţa de 3  5 m de suportul paratrăsnetului,
trebuie amplasaţi doi-trei electrozi verticali de 3  5 m lungime;
d) la staţiile cu tensiunea cea mai înaltă de până la 110 kV (inclusiv), în cazul amplasării
paratrăsnetelor pe portalul transformatorului, rezistenţa de legare la pământ a acestuia nu
trebuie să depăşească 4 , neţinând seama de priza de pământ a restului staţiei;
55
e) legăturile la pământ ale descărcătoarelor şi transformatoarelor la priza de pământ a staţiei

se recomandă să se efectueze în apropiere una de alta sau să se execute astfel ca locul de
racordare a descărcătorului la priza staţiei să se afle între punctele de legătură ale portalului
cu paratrăsnet şi ale transformatorului.
Distanţa în aer între elementele legate la pământ şi elementele aflate sub tensiune ale
instalaţiei trebuie să fie mai mare decât distanţa la care s-ar produce străpungerea, la o
tensiune considerată egală cel mult cu tensiunea de conturnare a lanţurilor de izolatoare.
Protecţia împotriva loviturilor directe de trăsnet a clădirilor de pe teritoriul staţiilor şi
centralelor electrice trebuie să se realizeze cu paratrăsnete orizontale sau verticale, cu
condiţia ca zonele de protecţie ale acestora să satisfacă cerinţele de protecţie impuse de
normativ.
Protecţia clădirilor de pe teritoriul staţiilor şi centralelor electrice împotriva loviturilor
directe de trăsnet nu este necesară, dacă aceste clădiri intră în zona de protecţie a altor
instalaţii situate în apropiere (de exemplu, coşuri de fum etc.).
Toate elementele componente ale instalaţiilor de paratrăsnete (elemente de captare,
coborâre, legare la pământ, racord la părţile metalice ale clădirilor, suporturi de susţinere sau
de fixare etc.) se vor executa conform normativului pentru proiectarea şi executarea
instalaţiilor de paratrăsnet pentru construcţii (I 20/2000).
Protecţia împotriva loviturilor directe de trăsnet este obligatorie pentru construcţiile înalte
din incinta centralelor şi staţiilor electrice (coşuri de fum, castele de apă etc.), pentru
rezervoarele ce conţin substanţe combustibile şi pentru clădiri în care sunt depozitate
cantităţi mari de materiale combustibile.
Dispozitivele de captare, de coborâre şi prizele de legare la pământ se vor monta direct
pe aceste instalaţii, conform normativului pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din
punctul de vedere al prevenirii incendiilor (NPSI) şi normativului pentru proiectarea şi
executarea instalaţiilor de paratrăsnet pentru construcţii (I 20/2000).
56
De reţinut!
Teste de autoevaluare 3
57
Lucrare de verificare la Unitatea de învăţare nr. 3
Rezolvare
Concluzii
58
Bibliografie
1. HORTOPAN GH.., “ Aparate electrice “ , E.D.P. , Bucureşti , 1980;
2. PREDA L., HEINRICH I., ș.a.. , “Stații și posturi electrice de transformare
“, E.T., Bucureşti , 1988;
3. GHEORGHIU S., PANAIT C., DOBREF V. , “Sisteme de acționare
electrică a propulsorului naval “ , Ed. A.N.M.B.,Constanţa,1999;
4. HORTOPAN GH., HORTOPAN V., “ Șunturi și divizoare de tensiune “ ,
E.T. , Bucureşti , 1978;
5. DRĂGAN C., CRISTESCU D. ș.a., “ Tehnica tensiunilor înalte“, Ed. IPB ,
București, 1987;
6. DRĂGAN C., CRISTESCU D. ș.a., “ Tehnica tensiunilor înalte – Îndrumar
de laborator“, Ed. IPB , București, 1988;
7. VAN DOKKUM K., Ship electrical systems, 1 st Edition Dokmar ISBN 978-
90-71500-17-6;
8. KUFFEL J., High Voltage engineering Fundamentals, 2 nd Edition, Newnes,
2000, ISBN 978-0750636-34-6;
9. BROWN M., Practical troubleshooting of electrical equipment and control
circuits, Newnes, 2005, ISBN 0-7506-6278-6.
10. DORDESCU M., Tehnica tensiunilor înalte - note curs pentru studenti, -CD
la DIFR
Bibliografie STCW
1. T52 – Kuffel E., Zaengl W.S., Kuffel J., High voltage engineering,
fundamentals., Second edition, Elsevier Ltd., 2000.
2. T70 – Peek F.W., Dielectric phenomena in high voltage engineering,
Watchmaker Publishing, 2006.
59

Unitatea de Invatare 3 - Tti

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de Invatare 3 - Tti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ALEGEREA, DIMENSIONAREA, EXPLOATAREA ȘI ÎNTREȚINEREA ECHIPAMENTELOR ȘI APARATELOR DIN

SISTEMELE DE ÎNALTĂ TENSIUNE

Unitatea de învăţare nr. 3

1.1 Echipamente de comutație: Întreruptoare, Separatoare. 2

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 3

 Cunoaşterea problematicii şi a principalelor instalaţii

1.1 Echipamente de comutație: Întreruptoare, Separatoare.

Energia electrica prezinta o serie de avantaje in comparatie cu alte forme de

Pentru a preciza conţinutul acestor noţiuni şi obiectul cursului, este necesar

Tensiunile nominale standardizate în reţelele elctrice trifazate din tara

lucru importante ca suflante, exhaustoare, compresoare, etc.) si posturile de

STANDARD: IEC 60056 şi

Nr. crt. Caracteristica tehnică U.M cerut ofe

2.4 Tensiuni de tinere la

3.3. Curent nominal A

4.2. Mediul de izolare:

6.1. Încercări individuale:

762. Încercări de tip:

1.2 Conductoare și izolatoare.

consolă, are loc prin masa izolatorului;

Sunt piese metalice care susţin condensatoarele şi izolatoarele şi servesc la fixarea şi

- stâlpi cu susţinere normală (cu simbolul SN);

- în formă de sector circular.

Bibliografie: Ghe. Iacobescu, I. Iordanescu, R. Tenovici – Retele electrice, Editura Didactica si

4. Suporturi izolante tip coloana

Produsele din aceasta categorie sunt

5. Carcase izolante pentru aparataj electric

6. Izolatoarede trecere pentru

- izolatoare de joasa tensiune

Lant dublu de izolatoare MT

1.3 Transformatoare de putere.

Transformatorul este un echipament electric destinat să transforme doi

Autotransformatorul este echipamentul de transformare la care pe

În practica energetică, transformatorul utilizat pentru tranzitul energiei se

În funcţie de numărul fazelor, transformatoarele sunt monofazate sau

În funcţie de numărul înfăşurărilor aflate în cuplaj pe fiecare fază,

3.2. Mărimi caracteristice transformatoarelor

Transformatorul este caracterizat de o serie de mărimi cu ajutorul cărora

Tensiunile nominale ale înfăşurărilor: U , U , U etc. Prezentate sub

Curenţii nominali ai fiecărei înfăşurări: I 1n , I 2 n , I 3 n etc.

Puterea nominală a transformatorului (când toate înfăşurările au aceeaşi

Tensiunea de scurtcircuit (când transformatorul are două înfăşurări) sau

Curentul absorbit la mersul în gol: i o , exprimat în procente.

Puterile active absorbite la proba de mers în gol, respectiv la proba de

Grupa de conexiuni a transformatorului, care indică modul de conectare al

3.3. Conexiunile înfăşurărilor transformatoarelor

3.3.1. Marcarea bornelor

Convenţie de marcare a bornelor pentru transformatoarele trifazate:

Modul de amplasare la bornele înfăşurărilor pe capacul unui transformator

Fig 3.1. Moduri de amplasare şi notare a bornelor la transformatoare: a -

3.3.2. Conectarea înfăşurărilor transformatoarelor trifazate

Conexiunea stea, simbolizată prin litera Y sau y, se obţine prin legarea

Fig 3.2. Conexiunea stea a înfăşurărilor unui transformator trifazat

Tensiunea pe fiecare înfăşurare este tensiunea de fază, respectiv o

Fig 3.3. Conexiunea triunghi a înfăşurărilor unui transformator trifazat

Conexiunea zig-zag este simbolizată prin litera Z sau z. Pentru a putea

Fig 3.4. Conexiunea zigzag a înfăşurărilor unui transformator

Conexiunea zigzag are următoarele particularităţi:

Este un ansamblu de notaţii prin care se precizează modul de conexiune

exemplu, transformatorul care are grupa de conexiuni Yd 11:

stabileşte parcurgând în sensul acelor de ceasornic unghiul dintre

Grupele de conexiuni pare (0, 2, 4, 6, 8, 10) se pot obţine prin combinaţii

Cunoaşterea grupei de conexiuni este importantă la alegerea