Lucrare

Curteanu Nicolae Daniel Introducere
INTRODUCERE
S-a înrădăcinat teoria care susţine că la origine, proprietatea era colectivă, asociată
grupului, ca formă primitivă de organizare socială, fie trib, gintă sau oricare altă comunitate
umană. Analizând însă mai atent stilul de viaţă al oamenilor primitivi, pe baza descoperirilor
arheologice făcute, este imposibil să nu remarcăm faptul că aceşti oameni dispuneau încă de
atunci de o formă de proprietate individuală asupra bunurilor, cel puţin asupra acelor bunuri
care alcătuiau zestrea personală a individului constând în arme, articole de vestimentaţie,
unelte de muncă, animale etc.
Se pare că toate popoarele, în perioada cea mai primitivă a evoluţiei lor, au ignorat
proprietatea individuală a pământului. În afară de orice mărturie istorică, simpla raţiune este
suficientă pentru a ne convinge de acest lucru. Popoarele primitive erau nomade, ele trăiau
din vânat, şi mai târziu din creşterea animalelor; ele nu cultivau deci pământul şi nu erau
stabilite în mod durabil pe un teritoriu determinat. De aceea, solul pe care se afla aşezat în
mod provizoriu tribul, nu putea face obiectul unei proprietăţi individuale, ci putea fi cel mult
considerat ca proprietatea întregului trib, şi încă această proprietate era lipsită de orice
caracter de stabilitate sau de perpetuitate.
Însă chiar mai târziu, la popoarele care au trecut de faza nomadă sau pastorală şi au
ajuns în faza agricolă primitivă, în care s-au stabilit pe pământul pe care-l cultivă, totuşi tot
proprietatea colectivă domină. Această proprietate se prezintă fie sub forma coproprietăţii
întregului grup de indivizi formând tribul, fie sub forma mai restrânsă a coproprietăţii
familiare.
La romanii primitivi, proprietatea colectivă a existat de asemenea sub ambele aceste
forme. Coproprietatea familiară a fost cea mai durabilă şi mai adânc înrădăcinată; chiar după
dispariţia ei, ea a lăsat urme nepieritoare în dreptul roman, unde sistemul succesiunilor ab
intestat nu se poate explica decât printr-o supravieţuire a ideii proprietăţii colective familiare.
Diverse mărturii dovedesc că în acea perioadă, fiecare şef de familie nu avea decât două
pogoane de pământ, ce-i aparţineau personal, ceea ce pare cu totul insuficient pentru hrana
unei familii numeroase. Se pare deci că fiecare cetăţean era proprietar individual numai pe
casa şi pe locul ce o înconjura; restul pământului aparţinea unui grup mai larg, probabil acelui
grup pe care romanii îl numeau gens.
3
Dar dacă forma colectivă se află la originea proprietăţii funciare, ea face loc
proprietăţii individuale îndată ce popoarele ating un grad mai înaintat de organizare socială.
Astfel, la Roma, în perioada istorică, întâlnim proprietatea individuală a pământului pe deplin
organizată. Această organizaţie era în acelaşi timp simplă şi practică: proprietarul roman
exercita asupra proprietăţii sale un drept exclusiv, caracterizat prin cele trei atribute ale sale:
usus, fructus şi abusus.
Această formă a proprietăţii, atât de asemănătoare cu forma actuală, nu există însă
decât pentru dominium ex jure Quiritium, adică pentru proprietatea pământurilor aşezate în
Italia. Alături de această proprietate individuală prin excelenţă, romanii au creat proprietatea
fondurilor provinciale; proprietatea acestor fonduri aparţinea statului, care lăsa particularilor
numai folosinţa lor. Însă dreptul de folosinţă al particularilor era foarte complet, aşa încât de
fapt echivala cu o adevărată proprietate. Deosebirea dintre proprietatea quiritară şi aceea a
fondurilor provinciale s-a atenuat tot mai mult, până ce sub Justinian aceste forme au fost
contopite într-una singură.
În Evul Mediu, caracterul simplu, practic şi atât de modern al proprietăţii romane a
fost greu alterat. Caracterul exclusiv, independent şi simplu al proprietăţii, devine dependent,
complicat şi strivit de sarcini. Această transformare are la origine obiceiul, luat destul de
curând după căderea Imperiului Roman, de a transfera folosinţa pământului în mod perpetuu
prin contract, în schimbul unei rente. Proprietarul originar păstra proprietatea, iar
concesionarul nu avea decât posesiunea şi folosinţa. Concedarea folosinţei pământurilor
generalizându-se, în curând mai toate pământurile sunt posedate de simpli concesionari.
Pământurile astfel concedate se numeau fiefuri, censive etc.; asupra lor se suprapuneau două
drepturi, ambele perpetue: dreptul proprietarului primitiv şi dreptul concesionarului.
Revoluţia franceză a înfăptuit opera de dezrobire a proprietăţii. Ea a suprimat întreaga
organizaţie feudală, cu toate drepturile şi redevenţele perpetue care apăsau asupra
pământului. În locul complexităţii anterioare, ea reîntronează simplitatea proprietăţii romane
quiritare; proprietatea funciară devine liberă şi proprietarul dobândeşte un drept exclusiv, care
nu mai este restrâns prin alte drepturi suprapuse. Singurele restricţii aduse asupra proprietăţii
sunt acelea cerute de interesele sociale superioare, iar niciodată acelea ce au drept scop
interese individuale privilegiate. Dezmembrările proprietăţii sunt de asemenea reduse la două
drepturi principale: uzufructul şi servituţile. Aproape toate celelalte drepturi de folosinţă
contractuale nu mai sunt ca altădată, dezmembrări ale proprietăţii, deoarece nu sunt drepturi
reale, ci personale, şi, în plus, sunt temporare în loc de a fi perpetue.
4
Montesquieu, în opera sa ,,Esprit des lois, cartea XXVI, cap. XV) consideră că
originea şi legitimitatea proprietăţii se află în legile de drept civil, aşa încât proprietatea
individuală n-ar fi decât o instituţie de drept civil. S-a imputat acestei teorii de a da
proprietăţii o bază prea fragilă, deoarece ea ar depinde exclusiv de voinţa legiuitorului şi ar fi
expusă fluctuaţiilor legislative.
Pentru a da proprietăţii o temelie morală, mulţi i-au dat drept bază justificativă munca,
singura care satisface nevoia morală de echitate. Dar acest sistem are două grave defecte. În
primul rând, el nu corespunde situaţiei actuale a proprietăţii, care foarte adesea nu aparţine
aceluia ce a depus munca pentru a crea lucrul sau a-l pune în valoare. În al doilea rând, chiar
dacă ar fi de dorit ca munca singură să fondeze proprietatea, realizarea acestui deziderat ar fi
imposibilă în practică. Într-adevăr, cele mai multe lucruri sunt rodul muncii a mai multor
persoane, care au contribuit succesiv la crearea sau punerea sa în valoare; ar trebui deci să
admitem o suprapunere şi o multiplicitate de proprietăţi asupra aceluiaşi lucru, ceea ce ar
duce la o complicaţie inextricabilă.
Proprietatea individuală există de la originea perioadei istorice şi pe durata ultimelor
milenii şi-a consacrat soliditatea. Ea se prezintă ca un fenomen natural, şi faptul că a existat la
toate popoarele şi în toate vremurile dovedeşte că rădăcinile ei pornesc din însăşi structura
organică a societăţii omeneşti. Proprietatea este un fapt istoric şi social persistent, necesar şi
neînlăturabil, care s-a transformat fără a pieri, şi care trebuie primit ca atare.
Proprietatea individuală nu este menită să piară, deoarece este indispensabilă pentru o
bună organizare socială. Ea constituie o enormă forţă civilizatoare, deoarece se află la baza
iniţiativei private şi este singurul resort durabil al activităţii omeneşti. Colectivismul, departe
de a constitui un progres, este o formă primitivă şi anterioară formei individuale, şi peste tot,
în evoluţia popoarelor, proprietatea individuală a constituit un progres asupra proprietăţii
colective.
Proprietatea individuală se întemeiază deci pe utilitatea socială, şi în sânul populaţiilor
civilizate şi dense, ea este o necesitate absolută. De aceea legiuitorul poate încerca să o
modifice, punând-o într-o armonie cu nevoile sociale imperative dar, nu trebuie să modifice
nicidecum principiul ei. Chiar simplele modificări trebuie făcute cu prudenţă, având în vedere
că proprietatea individuală se află de câteva mii de ani la baza civilizaţiei. Legiuitorul, deci,
trebuie să se ferească a face două lucruri: să lovească în principiul şi în forma proprietăţii
individuale, transformând-o în proprietate colectivă, şi să confişte, sub forma exagerării
impozitelor elementare sau globale,pe venit, pe capital sau pe succesiuni,bogăţia economisită.
5
În înţelesul lor precis şi exact, noţiunea şi numele de proprietate nu se referă decât la

bunuri corporale. Din acest punct de vedere, proprietatea este mobiliară sau imobiliară, după
cum se referă la mobile sau imobile. Între aceste două feluri de proprietăţi există deosebiri
relative la modurile de dobândire, la acţiunile prin care proprietatea este apărată în justiţie, la
sistemul de garanţie etc. Dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin
convenţie, prin accesiune, prin tradiţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune.
În cele ce urmează, voi încerca să explicitez modul de dobândire al dreptului de
proprietate prin accesiune, aceasta fiind tema lucrării de licenţă aleasă de mine. Prin modul de
dobândire a proprietăţii se înţelege ansamblul de fapte juridice recunoscute de lege, prin
intermediul cărora un bun aflat în circuitul juridic civil intră în patrimoniul unei persoane ca
obiect al dreptului de proprietate.
După obiectul principal la care se referă, accesiunea poate fi mobiliară şi imobiliară,
iar toate aspectele legate de formele accesiunii ca mod de dobândire al dreptului de
proprietate le vom parcurge împreună în capitolele ce fac obiectul prezentei lucrări de licenţă.
Voi exemplifica cu ajutorul practicii judiciare, prin speţe palpabile, consacrarea
acestui mod de dobândire al dreptului de proprietate - accesiunea – în speranţa că aceste
aspecte vor lămuri pe deplin toate punctele de interes în domeniu.
Lucrarea cuprinde: o parte introductivă, care are menirea de a ne familiariza cu
termenii de proprietate, elemente de istoric cu privire la fenomenul de proprietate şi care
prezintă o scurtă incursiune prin capitolele şi subcapitolele acestei lucrări de licenţă.
Capitolul I, intitulat ,,Accesiunea imobiliară naturală” face referire la toate aspectele
care fac obiectul acestui mod de dobândire al dreptului de proprietate, mod care nu ţine cont
de implicarea omului, ci doar de hazardul naturii.
Capitolul al – II – lea, intitulat ,,Accesiunea imobiliară artificială”, îşi propune să
prezinte aspecte referitoare la modul de dobândire al dreptului de proprietate, prin accesiune,
dar în cazul în care omul, prin diferite activităţi, face posibil acest lucru.
Capitolul al – III – lea, este rezervat accesiunii mobiliare şi vom vedea în cele ce urmează ce
puncte de interes îşi propune să atingă. La finalul fiecărui subcapitol, am punctat prin anumite
speţe judiciare, tocmai pentru a concretiza teoria expusă în cadrul acestor subcapitole.
Finalul lucrării cuprinde un capitol destinat unor concluzii despre conţinutul şi
importanţa acestei lucrări, precum şi o listă bibliografică cuprinzând principalele surse de
inspiraţie care au contribuit la iniţierea şi desăvârşirea ei.
6
Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară naturală
CAPITOLUL. I .
ACCESIUNEA IMOBILIARĂ NATURALĂ
Principiul general care domină materia accesiunii imobiliare, este că pământul se

consideră totdeauna ca lucrul principal; toate lucrurile, care se încorporează în el, sunt
considerate ca accesorii, chiar dacă valoarea lor întrece cu mult pe cea a pământului, şi ele
vor aparţine în consecinţă proprietarului pământului. Codul civil român face referire la două
aspecte ale accesiunii imobiliare şi anume accesiunea imobiliară naturală şi accesiunea
imobiliară artificială.
O definiţie acceptată, a fenomenului de accesiune imobiliară naturală, este aceea care
consacră ideea că aceasta constă, în principiu, în unirea a două bunuri dintre care cel puţin
bunul principal este un imobil. Bunurile care se unesc aparţin unor proprietari diferiţi, iar
unirea se produce, aşa cum precizează însăşi denumirea, pe cale naturală, fără intervenţia
omului.
Potrivit noului cod civil, care reglementează toate aspectele legate de acest subiect, în
capitolul II, secţiunea 2, vom întâlni următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală: a)
aluviunile; b) terenurile lăsate de apele curgătoare; c) terenurile lăsate de apele stătătoare; c)
avulsiunea; d) albiile râurilor, insulele si prundişurile; e) dreptul de proprietate asupra
insulelor nou-formate; f) albiile părăsite de apele curgătoare; g) accesiunea naturală asupra
animalelor.1
I.1. ALUVIUNEA:
Potrivit articolului 569 din Noul Cod civil, aluviunile sunt: adăugirile de teren la
malurile apelor curgătoare şi ele revin proprietarului fondului riveran, numai dacă se
formează treptat. Putem spune deci că aluviunile sunt porţiuni de pământ care se unesc cu
malurile apelor curgătoare, în mod succesiv şi pe nesimţite, crescând astfel suprafaţa fondului
riveran. Observăm că legea atribuie aceste creşteri proprietarului fondului riveran, indiferent
de natura cursului de apă (navigabil, plutitor, nenavigabil sau neplutitor). Singura restricţie
impusă proprietarului riveran pe fondul căruia s-a depus, este aceea de a lăsa drumul necesar
pentru conducerea vaselor; această dispoziţie se referă la servitutea din art. 661 C. civ. şi art.
1
Noul Cod Civil Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505, din 15 iulie 2011;
7
28 din Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare, în virtutea cărora
riveranii trebuie să lase pe ambele maluri ale unei ape navigabile sau flotabile o zonă liberă
pentru circulaţie şi tragere la edec. Dacă o asemenea servitute exista înainte de depunerea
aluviunii, ea va dăinui şi după formarea acesteia, numai cărarea va fi mutată de pe locul
anterior pe marginea apei.
Sunt asimilate cu aluviunile pământurile lăsate de apele curgătoare când acestea se
retrag pe nesimţite de la un ţărm spre altul, prin modificare treptată a cursului lor. Potrivit art.
570 C. civ., pământul descoperit şi eliberat prin retragerea apei aparţine proprietarului
fondului, de-a lungul căruia s-a retras apa; iar proprietarul de pe malul celălalt, al cărui fond
scade prin faptul că apa s-a mutat pe el, nu poate să ceară nici o despăgubire, pentru pierderea
suferită, de la proprietarul al cărui fond s-a mărit, nici nu poate să revendice pământul
descoperit prin retragerea apei. Nu numai pământul, dar tot ce solul poartă la suprafaţă şi tot
ce apele curgătoare aduc şi lasă la ţărm (nisip, pietriş etc.) se consideră ca aparţinând
proprietarului fondului pe care au fost depuse.
Ambele ipoteze de mai sus se referă exclusiv la aluviunile şi creşterile pricinuite de
apele curgătoare. Aceste reguli nu se aplică în cazul aluviunilor şi pământurilor descoperite
de mare, căci acestea, ca şi malul mării, aparţin Domeniului Public.
De asemenea, ele nu se aplică pământurilor descoperite de lacuri, heleştee şi iazuri;
pentru acestea proprietarul apei este totdeauna considerat ca proprietar al pământului acoperit
de apă, când aceasta este la nivelul normal şi obişnuit de scurgere; aşa încât dacă apa scade
sau se retrage, proprietarul locului, continuă a fi proprietarul pământului descoperit; după
cum în schimb el nu dobândeşte vreun drept asupra pământului proprietarilor riverani sau
vecini, în cazul când apele, trecând peste nivelul normal, se revarsă şi acoperă acel pământ.
În concluzie, nivelul normal al lacului, heleşteului sau iazului, determină limita fixă a
pământului ce aparţine proprietarului lor, independent de creşterile sau scăderile excepţionale
ale apei.
I.2. AVULSIUNEA:
Dacă până acum am tratat despre descoperirile şi depunerile lente, făcute încetul cu
încetul, art. 572, C. civ. se referă la adaosurile bruşte. Se întâmplă ca un curs de apă să rupă
dintr-o dată o bucată mare dintr-o proprietate, care se poate recunoaşte şi identifica, şi s-o
alipească de altă proprietate riverană.
8
O astfel de depunere de pământ se numeşte avulsiune. În această situaţie, legea

exclude dreptul de accesiune, sau cel puţin îl îngrădeşte mult.
Proprietarul fondului din care apa a rupt o porţiune, păstrează asupra ei un drept şi
poate revendica porţiunea, chiar dacă a fost alipită de un alt fond. Însă acţiunea în revendicare
nu se poate exercita decât timp de un an; dacă a trecut un an fără ca proprietarul să reclame,
porţiunea ruptă şi alipită altui fond devine proprietatea proprietarului acestui fond.
Unii autori, precum Alexandresco, consideră acest termen nu ca o prescripţie, ci ca o
simplă decădere. Se înţelege lesne că proprietarul fondului riveran la care s-a alipit porţiunea
de teren smulsă de apa curgătoare, va deveni proprietar dacă după trecerea perioadei de un
an, porţiunea respectivă nu a fost revendicată de proprietarul de drept. Nu se face referire la
aspectul în care noul proprietar poate pune stăpânire pe acea porţiune de teren.
O condiţie de bază a accesiunii imobiliare naturale este aceea că terenul alipit sau
format este ca urmare a efectului unei ape curgătoare. Spre deosebire de aluviune, la
avulsiune, apa curgătoare a rupt o porţiune de mal din teren şi a alipit-o la terenul altui
proprietar. Aşa cum arată legiuitorul, apa curgătoare în cazul avulsiunii, smulge brusc această
porţiune, deci alipirea se face în termen scurt în timp ce la aluviune acest fenomen se
realizează treptat, pe nesimţite.
Există şi o sancţiune în cazul avulsiunii, dacă proprietarul terenului nu revendică în
termen de un an proprietatea pierdută, adică porţiunea de teren smulsă brusc de apele
curgătoare, acesta îşi pierde dreptul de proprietate asupra acestei porţiuni de teren. La
aluviune, condiţia este aceea ca adăugirile să se formeze treptat, în timp.
Diferenţa între aluviune şi avulsiune constă în principal în condiţia de bază, apa
curgătoare să smulgă brusc o porţiune de mal din teren (la avulsiune) şi apa curgătoare
depune treptat pământul la imobilul (terenul) proprietarului, care poate invoca dreptul de
proprietate asupra creşterii respective de suprafaţă.
Dacă porţiunea de teren smulsă brusc de o apă curgătoare aparţine fondului
domeniului public şi este alipită unei alte proprietăţi, conform Constituţiei României, art. 135,
alin. 2, care prevede garantarea proprietăţii publice, revendicarea este imprescriptibilă, adică
se poate face oricând.
9
I.3. INSULELE ŞI PRUNDIŞURILE:
Art. 573-575 din Codul civil reglementează ipoteza insulelor şi prundişurilor formate
de cursurile de apă. Spre deosebire de cazurile precedente, aici trebuie să distingem între
apele care aparţin domeniului public şi celelalte ape.
Când insula se formează într-un râu aparţinând domeniului public, ea va aparţine
statului, iar dacă insula sau prundul se formează într-un râu ce nu aparţine domeniului public,
ele aparţin proprietarilor riverani, după anumite norme logice de repartiţie.
Pentru a face această repartiţie, se ţine seama de linia mediană a râului. Dacă insula
cade în întregime de o singură parte a acestei linii, numai proprietarul riveran din acea parte
va avea un drept asupra insulei; dacă linia mediană taie insula, atunci aceasta se va împărţi
între proprietarii ambelor maluri, proprietarul fiecărui mal având un drept asupra insulei până
în linia mediană. Am presupus că insula se întinde în întregime de-a lungul unei singure
proprietăţi de fiecare parte a râului. Dacă însă insula se întinde de-a lungul mai multor
fonduri riverane, atunci fiecare proprietar va avea proprietatea unei poţiuni din insulă,
cuprinsă între prelungirile hotarelor proprietăţii riverane, perpendiculare pe râu, până la linia
mediană.
De menţionat că nu în toate cazurile albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, deşi
există o zonă de protecţie a albiilor râurilor curgătoare care intră în proprietatea regiei apelor,
în cazul acesta ne aflăm în situaţia ca proprietarul riveran să nu fie şi proprietarul albiei
râului. Conform art. 573 C. civ.: ,,Albia părăsită de o apă curgătoare care şi-a format un nou
curs va avea regimul juridic stabilit în legea specială”.
A se vedea şi art. 42 din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările aduse ulterior,
care prevede: ,,Art. 42, alin (1) În situaţia în care un curs de apă îşi formează o albie nouă,
părăsind în mod natural pe cea veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot să solicite, prin
derogare de la prevederile din Codul civil, în termen de un an, aprobarea Regiei Autonome
Apele Române pentru readucerea apei în vechea albie, pe cheltuiala acestora. Litigiile se
soluţionează de instanţele judecătoreşti.
(2) Dacă, în termen de un an de la sfârşitul anului în care apa a părăsit albia nu se
formulează o cerere conform alin. (1), albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, iar
albia nouă se consideră albie naturală şi se înregistrează în Cadastrul apelor, fiind preluată
în administrare de Regia Autonomă Apele Române.
10
(3) Pentru interese publice, readucerea apei în albia veche se realizează la propunerea
Regiei Autonome Apele Române, cu consultarea riveranilor, cu avizul comitetului de bazin şi
cu aprobarea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, cheltuielile suportându-
se de la bugetul de stat”
Codul civil n-a prevăzut ipoteza specială a unei insule formată prin ruperea bruscă a
unei porţiuni dintr-un fond.
După dl. Alexandresco, o asemenea insulă poate fi revendicată de proprietarul
fondului timp de un an, după care insula va aparţine statului ca res nullius. Noi credem mai
curând că după trecerea unui an, ea trebuie împărţită între proprietarii riverani, după aceleaşi
norme ca ale art. 574.2
Când însă o insulă, în loc de a se forma în cursul unei ape, se formează prin faptul că
un râu îşi face un braţ nou şi înconjoară o porţiune dintr-un fond riveran, în asemenea caz,
proprietarul fondului păstrează proprietatea insulei, chiar dacă râul aparţine domeniului
public. Chestiunea dacă o insulă dintr-un râu, aparţinând domeniului public, a fost formată în
albia râului, şi va aparţine atare statului, sau a fost formată prin faptul că râul a făcut un braţ
nou înconjurând pământul unui proprietar riveran, şi va aparţine ca atare riveranului, este o
chestiune de fapt de suverana apreciere a instanţelor de judecată.
În sfârşit, art.575, luat după Codul civil italian, reglementează ipoteza când un curs de
apă îşi schimbă în mod natural cursul, părăsind vechea albie. Acest text a fost completat prin
art. 6 din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările aduse ulterior.
Conform acestor texte, când un râu îşi schimbă albia, proprietarii riverani au dreptul,
în termen de un an, să ceară autorizarea de a readuce apa în vechea albie pe cheltuiala lor.
Dacă nu se face sau nu se aprobă o asemenea cerere, albia părăsită rămâne proprietatea
riveranilor, şi se va împărţi între ei, după aceleaşi norme, ca acelea indicate pentru împărţirea
unei insule, iar noua albie se va considera ca albie normală, fără drept de despăgubire pentru
proprietarii pe ale căror fonduri s-a aşezat noua albie. Nu se face distincţie între râurile
aparţinând domeniului public şi celelalte.
Soluţia legii noastre nu ni se pare puţin echitabilă. Am prefera fie soluţia vechiului art.
563 Cod Napoleon, după care albia părăsită se împarte între proprietarii fondului pe care s-a
stabilit noul curs, fie aceea a actualului art. 563 C. civ. francez, după care albia părăsită este
vândută, şi preţul obţinut se repartizează către proprietarii care au suferit micşorarea
proprie-
2
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti,2002,
p.137.
11
tăţii prin fenomenul mai sus menţionat. În ambele situaţii, proprietarii care au suferit pierderi
din proprietate, prin faptul instalării noului curs, primesc o echitabilă despăgubire.
I.4. ACCESIUNEA ANIMALELOR:
Vechiul Cod civil, dispunea prin art. 503, că: ,,orice animale sau zburătoare sălbatice
trec în cuprinsul nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă
asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude sau artificii” Rezulta din acest text, că proprietarul
fondului devenea prin acces, proprietarul animalelor şi zburătoarelor sălbatice ce se stabilesc
pe fond, iar acest drept înceta odată cu părăsirea fondului de către acestea. Însă textul nu
specifica despre care anume animale sălbatice sau zburătoare fac obiectul articolului de lege.
Exista loc de interpretare şi de aceea, noul Cod civil vine cu precizări clare, prin art.
576, care prevede: ,,(1) Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din
urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la
primărie de către proprietarul terenului”.
Legea ne lasă să înţelegem că proprietarul terenului pe care s-au rătăcit animalele
domestice, va dobândi şi proprietatea animalelor, cu condiţia ca acesta să declare la primărie
despre existenţa animalelor domestice străine pe proprietatea sa. Proprietarul de drept al
animalelor domestice pierdute va avea la dispoziţie 30 de zile să îşi recupereze animalele.
La alineatul (2), acelaşi articol 576 C. civ. prevede: ,,Porumbeii, iepurii, peştii şi alte
asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond,
cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii”. Deducem
de aici concluzia că animalele trebuie să treacă liber de pe un fond pe altul, fără să fie
ademenite în nici un fel de către proprietarul fondului.
O altă concluzie pe care o putem trage este aceea că regula accesiunii de la art. 576,
alin. (2) nu se aplică decât la animalele semi-domestice, ca porumbeii, iepurii, peştii etc, pe
care legea le consideră ca imobile prin destinaţie; ele sunt accesorii ale fondului şi aparţin
proprietarului fondului din momentul stabilirii lor pe fond.
Condiţia impusă de lege este aceea ca stabilirea acestor animale pe fond să nu fie
influenţată prin folosirea de metode frauduloase, pentru a le atrage pe proprietate, în dauna
fondurilor vecine. Căci dacă le atrage prin fraudă, proprietarul se face vinovat de un delict.
12
Este controversată chestiunea dacă proprietarii fraudaţi păstrează dreptul de a

revendica animalele pierdute, sau au dreptul numai la daune-interese.3
Proprietarul fondului pierde proprietatea animalelor, îndată ce acestea părăsesc
fondul, căci în acel moment unirea materială dintre animale şi fond încetând, încetează şi
accesiunea. Proprietarul nu poate deci să revendice animalele sau să ceară daune-interese de
la proprietarul fondului vecin, pe care au trecut, cu excepţia cazului, bineînţeles, când
trecerea se datorează fraudei sau artificiilor vecinului.
(3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă
proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească timp de două zile.4
Termenul de două zile este un termen de decădere, potrivit căruia, după trecerea
acestei perioade, proprietarul roiului nu mai poate cere revendicarea dreptului asupra
acestuia, aceeaşi situaţie fiind şi în cazul în care proprietarul roiului nu îl mai urmăreşte după
consumarea aceleiaşi perioade de două zile. Modul acesta de dobândire a proprietăţii se
aseamănă foarte mult cu uzucapiunea, despre care vom vorbi cu altă ocazie.
Se pune întrebarea dacă roiul de albine a trecut pe domeniul public şi după trecerea
perioadei de două zile, proprietarul roiului nu îl mai urmăreşte, proprietar va deveni statul?
Iar dacă statul nu este interesat de această accesiune, poate o persoană fizică sau juridică să
intre în posesia roiului de albine sau se va considera furt din avutul public?
Iată că am vorbit despre cazurile de accesiune imobiliară naturală şi putem trage nişte
concluzii pertinente şi una principală ar fi aceea că proprietarul lucrului accesoriu nu are
dreptul să ceară despăgubiri de la celălalt proprietar, pentru pierderea dreptului său; se
consideră aici că accesiunea este efectul unui fenomen natural, întâmplat independent de
voinţa omului, şi de care proprietarul, în favoarea căruia are loc, nu poate fi responsabil.
De aici tragem următoarea concluzie în privinţa accesiunii imobiliare naturale, aceea
că ea este cu titlu gratuit. Regula este diferită însă în caz de accesiune artificială. Când
proprietarul fondului devine prin accesiune proprietarul plantaţiilor şi lucrărilor făcute pe
fond cu materialul altuia, fie chiar de proprietarul fondului, fie de altul, proprietarul fondului
datorează o sumă de bani aceluia căruia îi aparţineau materialele, sau aceluia care a făcut
lucrarea pe cheltuiala sa.
Această regulă, înscrisă în art. 580 C. civ. este o aplicaţie a principiului că nimeni nu
se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba altuia; căci dacă proprietarul fondului ar dobândi în
3
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.138.
4
Noul Cod Civil Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505, din 15 iulie 2011, art. 576.
13
mod gratuit lucrările făcute pe fondul său cu materialele sau cheltuiala altuia, el s-ar îmbogăţi
pe nedrept în paguba acestuia.
Accesiunea artificială are loc deci numai cu titlu oneros. Trebuie să observăm că în
ipotezele în care accesiunea artificială are loc şi în care o studiem, ea nu se efectuează decât
dacă există o încorporare materială, adică dacă materialul mobiliar întrebuinţat pentru lucrare,
îşi pierde individualitatea, accesiunea nu poate avea loc, şi proprietarul materialului va păstra
dreptul său.5
Aşadar, accesiunea imobiliară naturală se caracterizează prin faptul că intervenţia
omului în această situaţie nu este admisă, acest lucru constituind şi un principiu de bază al
accesiunii sau o condiţie. Aceste condiţii ar face ca proprietarul imobilului să nu poată să
invoce accesiunea imobiliară artificială, întrucât el a intervenit pentru a-şi crea un drept de
proprietate asupra unui bun.
Legiuitorul a avut în vedere acest lucru şi a catalogat-o ca o condiţie de bază în
dobândirea proprietăţii prin accesiune imobiliară naturală. Aş fi de acord cu această opinie,
întrucât ar exista o intervenţie a omului, nu am mai avea o accesiune imobiliară naturală, ci
am avea o accesiune imobiliară artificială, dar făcută prin fraudă sau prin rea-credinţă de cel
care o invocă şi doreşte să dobândească un drept de proprietate asupra imobilului secundar.
Tot ca o rea-credinţă considerăm şi ademenirea animalelor de către proprietarul
imobilului pentru ca acesta să invoce şi să dobândească accesiunea imobiliară naturală.
Am observat că legiuitorul, la acest tip de accesiune – cea naturală – a mai pus o
condiţie şi anume termenul de prescripţie. În cazul animalelor ,,dacă proprietarul nu le
revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul
terenului”, iar roiul de albine numai ,,dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează
să îl urmărească timp de două zile”, iar la avulsiune ,,nu pierde dreptul de proprietate asupra
părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului”.
Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială
5
14
CAPITOLUL AL II - LEA
ACCESIUNEA IMOBILIARĂ ARTIFICIALĂ
Accesiunea imobiliară artificială sau industrială, se întâlneşte în cazul când se face o

plantaţie sau o construcţie pe un fond, sau se adaugă construcţii noi unei clădiri existente, iar
fondul sau clădirea principală aparţin unei persoane, pe când materialul plantaţiei sau
construcţiei aparţine altei persoane.6
Accesiunea imobiliară artificială se caracterizează şi prin faptul că, în situaţia în care
bunul principal este un imobil, indiferent dacă bunul accesoriu este imobil sau mobil, în urma
accesiunii rezultă fie un bun imobil amplificat în întinderea sa, fie un ansamblu de bunuri
imobile. În practică, reglementarea acestui tip de accesiune este aplicată cel mai frecvent cu
referire la construcţii şi plantaţii.
Sub incidenţa reglementării pot intra şi alte lucrări, astfel încât din considerente de
simplificare terminologică noţiunea de lucrare este utilizată ca gen proxim pentru construcţii,
plantaţii sau orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil. Deşi, de obicei, lucrările se
efectuează pe un teren, nu este exclus ca reglementarea accesiunii imobiliare artificiale să se
aplice şi unor lucrări efectuate asupra unei clădiri, astfel încât expresia lucrării efectuate
asupra unui imobil este mai cuprinzătoare incluzând în sfera ei ambele situaţii.
Am spus că pământul este întotdeauna considerat ca lucrul principal; prin urmare,
accesiunea se face totdeauna în folosul proprietarului fondului, chiar dacă valoarea
plantaţiilor sau construcţiilor întrece pe aceea a terenului pe care au fost făcute conform
principiului superficies solo cedit.
Art.579 stabileşte o dublă prezumţie: orice construcţie, plantaţie sau lucrare făcută pe
un fond, sunt prezumate că au fost făcute de către proprietarul fondului şi cu cheltuiala sa,
prezumţie absolut logică, deoarece corespunde în majoritatea cazurilor cu realitatea. Însă
această prezumţie se poate combate prin dovada contrarie. Prin urmare, acel ce pretinde că o
plantaţie sau construcţie nu este făcuta de către proprietarul fondului sau cu cheltuiala sa, are
sarcina să dovedească această informaţie. Jurisprudenţa franceză admite că această dovadă se
poate face prin toate mijloacele de probă posibile, iar nu numai prin act scris, deoarece
consideră că în practică, de cele mai multe ori, n-a fost posibil părţilor să-şi asigure o probă
preconstituită prin act scris.

6
15
În cazurile de accesiune naturală, am văzut că proprietarul lucrului accesoriu nu are
dreptul să ceară despăgubiri de la celălalt proprietar, pentru pierderea dreptului său întrucât se
consideră aici că accesiunea este efectul unui fenomen natural, întâmplat în afara voinţei
omului, şi de care proprietarul, în favoarea căruia are loc, nu poate fi responsabil.
Legea a prevăzut două ipoteze distincte, în care are loc accesiunea artificială: a) când
proprietarul fondului face el însuşi construcţii, lucrări sau plantaţii cu materialele altuia; b)
când proprietarul materialelor face construcţii, lucrări sau plantaţii pe fondul altuia. Există şi
o a treia ipoteză, omisă de lege, aceea când o persoană face construcţii, lucrări sau plantaţii cu
materiale ce nu-i aparţin şi pe un fond ce nu-i aparţine. Însă această din urmă ipoteză nu
comportă nici o regulă specială, ea fiind o combinaţie a primelor două ipoteze, ale căror
reguli i se vor aplica succesiv.
Aceste două ipoteze nu sunt absolute, aşa încât împotriva lor se va putea face proba
contrarie, conform art.579 din noul Cod civil. În ambele cazuri proprietarul terenului va
deveni proprietarul construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor, dar va fi obligat sa îl
despăgubească pe constructor sau, după caz, pe proprietarul materialelor în baza principiului
îmbogăţirii fără justă cauză. Nimănui nu îi este permis să se îmbogăţească cu muncă sau
bunul altuia, fără a-l despăgubi pe proprietarul lor. Dispoziţiile legale în materia accesiunii
imobiliare artificiale, nefiind de ordine publică, nu vor fi incidente nici dacă părţile, prin
convenţia lor, au stabilit un alt regim juridic sau dacă prin dispoziţiile speciale derogă de la
regulile Codului civil.
Dacă sunt întrunite elementele care configurează cele două ipoteze reglementate prin
lege ( Codul civil), sunt răsturnate atât prezumţia potrivit căreia lucrarea a fost efectuată pe
cheltuiala proprietarului, cât şi prezumţia de proprietate. Aşadar, chiar dacă proprietarul
imobilului nu mai beneficiază de această din urmă prezumţie, după ce sa făcut dovada
elementelor uneia sa alteia dintre ipotezele reglementate, prin aceste dispoziţii legale, el face
dovada că şi-a exercitata dreptul de accesiune, devenind astfel şi proprietarul lucrării. Mai
mult, aceste dispoziţii subliniază semnificaţia juridică a accesiunii ca mod de dobândire a
proprietăţii asupra lucrului accesoriu (materiale sau materiale şi manoperă) de către
proprietarul lucrului principal (imobil).7
Rezultă că efectul achizitiv de proprietate nu este, deci, reglementat prin dispoziţiile
7
Revista ,,Analele Universităţii ,,Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 4/2010, p.215.
16
art. 577, ci prin prevederile art. 578 şi 579, care prezintă ipotezele în care operează
accesiunea imobiliară artificială, şi reprezintă adevăratul sediu al materiei accesiunii
imobiliare artificiale ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Problematica accesiunii imobiliare artificiale va fi analizată în cuprinsul lucrării,
privită din perspectiva noului Cod civil, care a adus câteva modificări privind ipotezele
aplicării dar şi soluţiile prevăzute în cazul invocării accesiunii ca dobândire a dreptului de
proprietate. Astfel, potrivit art. 567 din noul Cod civil: ,,Prin accesiune, proprietarul unui bun
devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu
prevede altfel”, iar articolul următor(568) prevede: ,,Accesiunea este naturală, când unirea
sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta
proprietarului ori a unei alte persoane”.
Aşa cum se prevede în acest articol, atâta timp cât omul nu a intervenit la unirea sau
încorporarea bunurilor, vorbim despre o accesiune naturală, iar atunci când omul intervine,
deşi accesiunea rezultă din fapta unui proprietar, vorbim despre accesiune artificială. Prin
accesiune, atât naturală cât şi artificială, se dobândeşte un drept de proprietate asupra bunului
secundar care se alipeşte la bunul principal.
În aceste cazuri, legiuitorul a prevăzut anumite situaţii prin care proprietarul bunului
principal sau secundar va fi sancţionat dacă nu îndeplineşte anumite condiţii. Una dintre
aceste condiţii ar putea fi prescripţia, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, atunci când
proprietarul bunului secundar a lăsat să treacă o perioadă de timp (impusă de legiuitor) şi nu a
impus revendicarea bunului secundar. De asemenea, în cazul accesiunii imobiliare artificiale,
legiuitorul a prevăzut că buna sau reaua-credinţă a proprietarului bunului secundar nu permite
ca proprietarul bunului principal, prin invocarea accesiunii, să se îmbogăţească fără a-l
despăgubi pe proprietarul bunului secundar sau pentru lucrarea efectuată asupra imobilului.
Conform art. 580 alin.(1) ,,În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia,
proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia
şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate”, iar la alin. (2), prevede: ,,Proprietarul
materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în
condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate”. Acest articol subliniază semnificaţia
juridică a accesiunii ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra lucrului accesoriu
de către proprietarul lucrului principal (imobil).
Această dobândire a dreptului de proprietate se face numai în urma plăţii contravalorii
17
materialelor, precum şi cu repararea în condiţiile legii a oricăror prejudicii cauzate, intrând
aici şi plata manoperei lucrării. Una din problemele controversate în doctrina juridică este
aceea a stabilirii momentului în care se naşte dreptul de accesiune imobiliară artificială.
Potrivit unui punct de vedere, dreptul de proprietate al celui care invocă accesiunea asupra
construcţiei ia naştere odată cu încorporarea acesteia în teren, fără a fi necesară manifestarea
lui de voinţă. Marea majoritate a autorilor apreciază însă că dreptul în discuţie ia naştere
numai în momentul în care proprietarul terenului îşi manifestă expres voinţa de a deveni
proprietarul construcţiei, invocând accesiunea.8
De asemenea, art. 588 din noul Cod civil prevede ,,Când lucrarea are caracter
provizoriu, în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu
respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să plătească
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă”. Din acest articol
reiese că legiuitorul a subliniat reaua-credinţă şi se referă la proprietarul lucrării provizorii,
acesta fiind obligat să desfiinţeze lucrarea şi, totodată, să plătească o despăgubire
proprietarului imobilului pentru lipsa de folosinţă a acesteia, calculată pe durata fiinţării
construcţiei provizorii, ridicată cu rea-credinţă şi fără acordul proprietarului imobilului
respectiv. Tot din textul acestui articol reiese faptul că, dacă proprietarul lucrării cu caracter
provizoriu a fost de bună-credinţă, acesta poate să ridice materialele sau lucrarea şi poate să
fie despăgubit de proprietarul imobilului, iar lucrarea provizorie să îi rămână acestuia.
De obicei, accesiunea imobiliară artificială este strâns legată de dreptul de proprietate
privat. Totuşi, aplicarea ipotezelor de accesiune imobiliară artificială, în cazul dreptului de
superficie sau al oricărui alt drept real asupra imobilului altuia, îi permite titularului acestui
drept să dobândească proprietatea imobilului asupra căruia s-a realizat lucrarea, inclusiv în
cazul dreptului de proprietate publică.
Această concluzie rezultă şi din prevederile art. 596, alin (1) din noul Cod civil,
conform căruia: ,,Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra imobilului
altuia, care îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui
imobil, va avea, în caz de accesiune, în mod corespunzător, drepturile şi obligaţiile
reglementate pentru proprietarul imobilului, dacă nu s-a prevăzut altfel în momentul
constituirii dreptului real”.
Vom analiza în continuare cele două ipoteze specificate de Codul civil.
II.1. ACCESIUNEA CONSTRUCŢIILOR ŞI PLANTAŢIILOR FĂCUTE DE UN
8
Liviu Pop, Dreptul de Proprietate şi Dezmembrămintele Sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 267.
18
PROPRIETAR PE TERENUL SĂU CU MATERIALELE ALTUIA:
Conform art. 580 din noul Cod Civil, care face referire la această ipoteză, proprietarul
fondului, care a făcut construcţii, lucrări sau plantaţii cu materiale ce aparţin altei persoane,
devine prin accesiune proprietarul lucrărilor pe care le-a făcut cu acele materiale, iar
proprietarul materialelor, este îndreptăţit să primească o despăgubire egală cu valoarea lor,
fără însă a avea dreptul să le revendice sau să le ridice. Dacă este de rea-credinţă, proprietarul
fondului mai poate fi ţinut şi de daune-interese, dacă proprietarul materialelor a suferit o
daună suplimentară prin faptul a fost lipsit de folosinţa lor.
Proprietarul fondului dobândeşte, după opinia majorităţii doctrinei, în mod definitiv
proprietatea materialelor şi lucrărilor, aşa încât dacă la un moment dat lucrările se dărâmă,
totuşi proprietarul materialelor nu redobândeşte proprietatea lor, deşi au încetat să mai fie
încorporate în fond. Totuşi, unii autori decid că lucrările se dacă lucrările se dărâmă înainte
ca proprietarul fondului să fi plătit despăgubirea proprietarului materialelor, acesta păstrează
dreptul de a urmări restituirea materialelor în loc de a reclama valoarea lor. Socotim că
această soluţie era logică în dreptul roman, unde accesiunea nu era propriu-zis un mod de
transmisiune a proprietăţii ci mai mult efectul unui obstacol material ce împiedica a distinge
obiectele încorporate de fond, obstacol care dispărea în urma dărâmării.
În prezent această explicaţie nu ni se mai pare logică, din moment ce accesiunea
artificială este un mod de dobândire a proprietăţii. Proprietarul fondului dobândeşte
proprietatea lucrărilor şi a materialelor, fie că este de rea credinţă, fie că este de bună
credinţă, adică fie că ştia sau nu ştia că materialele aparţin altuia.
Trebuie să observăm de altfel, că în cazul când proprietarul fondului este de bună
credinţă, el devine proprietar al materialelor prin simplul fapt al posesiei, el putând respinge
nu numai acţiunea în revendicare, dar chiar şi cererea de daune-interese, pentru valoarea
materialelor, a proprietarului acestora.
În caz de bună-credinţă prin urmare, proprietarul fondului are mai mare interes să
invoce accesiunea imobiliară artificială.
Spre exemplificare voi prezenta în continuare o speţă caracteristică acestui mod de
accesiune imobiliară artificială:
C. civ. , art. 494
19
Proprietarul pe al cărui fond s-au făcut construcţii de către un terţ de bună-credinţă,
trebuie să păstreze aceste construcţii pentru el, plătind însă constructorului valoarea
materialului şi preţul muncii lucrătorilor întrebuinţaţi, sau plus valoarea adusă fondului prin
aceste construcţiuni. Nici într-un caz însă constructorul de bună-credinţă nu poate fi silit, ca
cel de rea-credinţă, să-şi ridice construcţiunile făcute de el.
Preţul materialului şi al muncii ce trebuie să plătească proprietarul fondului este
acela din momentul facerii construcţiilor, iar nu din momentul restituirii fondului; aşa că
legea a admis că proprietarul fondului în chestiune să plătească constructorului cea mai
mică despăgubire posibilă.
Trib. Muscel, dec. Din 24 noiembrie
1923
(J.G. nr. 7/1924, p. 204-205)
Notă. Se poate întâmpla ca o terţă persoană, adică un posesor evins prin acţiunea în
revendicare şi după unii, chiar un detentor precar, de pildă: locatarul sau arendaşul, să facă
construcţiuni sau plantaţiuni pe fondul altuia; şi, în asemenea caz, proprietarul pământului
devine proprietarul construcţiunilor sau plantaţiunilor, în baza dreptului de accesiune.
,,Orice se clădeşte sau se sădeşte pe pământul nostru, fără ştirea şi voia noastră se face al
nostru” zice Codul Caragea (art. 3 şi 4, partea a II- a, cap. 1; vezi şi art. 563-567 din Codul
Calimach, art. 418-420 C. civ. austriac).
Proprietarul pământului trebuie însă să facă oarecari restituiri autorului
construcţiunilor sau plantaţiunilor, căci altfel el s-ar înavuţi în detrimentul acestui
constructor.
Pentru aceasta, art. 494 C. civ. distinge între cazul când constructorul a fost de rea-
credinţă sau de bună-credinţă.
Dacă constructorul a fost de rea-credinţă, proprietarul pământului este în drept a
reţine pentru el construcţiile şi orice alte lucrări, sau să oblige pe constructor să le ridice.
În cazul când proprietarul pământului obligă pe constructor la ridicarea lucrărilor
făcute, ridicarea se va face cu cheltuiala constructorului, fără nici-o despăgubire pentru
dânsul, el putând fi chiar condamnat la daune pentru pagubele ce a putut suferi proprietarul
pământului, atât prin facerea construcţiilor, cât şi pentru ridicarea lor.
Dacă proprietarul pământului preferă să păstreze pentru el acele construcţiuni sau
plantaţiuni, el trebuie să plătească valoarea materialului şi preţul muncii, fără ca să se ia în
consideraţie sporirea valorii fondului prin facerea unor asemenea lucrări.
20
Proprietarul care ţine pentru el lucrările făcute de altul, le aprobă şi, ca atare,
trebuie să le plătească, ca şi cum el însuşi ar fi pus pe altul să le facă.
Dacă constructorul a fost de bună-credinţă în momentul facerii lucrărilor,
proprietarul fondului nu mai are de astă dată dreptul de a cere astă dată dreptul de a cere
ridicarea acelor lucrări, sau plus valuta adusă fondului prin facerea lor, avându-se, de astă
dată, în vedere momentul facerii lucrărilor în chestiune.
În privinţa plantaţiilor, se va avea însă în vedere momentul când s-a făcut plantaţia,
iar nu acel al evicţiunii, pentru că plantele sporesc pe măsura creşterii lor, şi această
creştere se datoreşte pământului în care ele s-au nutrit, iar nu cheltuielilor făcute de
posesor.
Din cele de mai sus expuse ar părea să rezulte că posesorul de bună-credinţă este
mai rău tratat decât acel de rea-credinţă; căci de câte ori un posesor a făcut construcţii sau
plantaţii pe locul altuia, ştiind că acest loc nu-i aparţine, proprietarul fondului are facultatea
de a reţine pentru dânsul aceste lucrări, plătind constructorului ceea ce el a cheltuit în
realitate, adică preţul muncii şi al materialului; pe când posesorul de bună-credinţă va putea
să primească mai puţin decât a cheltuit pentru că proprietarul fondului are alegerea de a
plăti: sau preţul muncii şi al materialului, sau o sumă egală cu aceea a sporirii fondului
(plus valuta).
În realitate însă, posesorul de rea-credinţă nu este mai bine tratat decât cel de bună-
credinţă, pentru că cel dintâi poate întotdeauna să fie obligat a ridica construcţiile sau
plantaţiile făcute de el pe locul altuia; pe când posesorul de bună-credinţă nu poate, în nici
un caz, să fie supus acestei ridicări. Proprietarul fondului fiind deci obligat, în caz de bună-
credinţă a posesorului, a reţine pentru dânsul lucrările făcute, trebuia să i se lase facultatea
de a le plăti cât de ieftin. Iată cauza pentru care s-a dat proprietarului pământului dreptul de
a se libera da constructorul de bună-credinţă, plătindu-i numai suma cu care el se înavuţeşte
în realitate. După rigoarea principiilor ar fi trebuit însă ca şi posesorul de bună-credinţă să
poată fi obligat a ridica lucrările făcute de el pe locul altuia, însă echitatea, de astă dată, a
fost pusă mai presus de dreptul proprietarului (D. Alexandresco, Iaşi).
21
Dosar nr. (…)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECŢIA COMERCIALĂ, CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
DECIZIA NR. 112
Şedinţa publică din 16 octombrie 2009
Preşedinte (…) (…)
Judecător (…) (…)
Grefier (…) (…)
Pe rol, pronunţarea asupra apelurilor declarate de reclamanţii O.B. şi O.D., ambii

domiciliaţi în comuna I. de T. , judeţul S. şi pârâta A.N. Apele Române – Direcţia
Apelor T.B. – Sistemul de Gospodărire a Apelor S., cu sediul în S. (…), judeţul S.,
împotriva sentinţei nr. 539 din 25 martie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l S u c e a v a –
secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. (…).
Dezbaterile asupra cauzei
Au avut loc în şedinţa publică din 12 octombrie 2009, susţinerile părţilor fiind
consemnate în încheierea şedinţei de judecată de la acea dată, redactată separat şi care face
parte integrantă din prezenta decizie şi când, pentru a da posibilitate părţilor să depună la
dosar concluzii scrise, pronunţarea s-a amânat pentru astăzi 16 octombrie 2009.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
C U R T E A,
Asupra apelurilor de faţă, constată:

Prin acţiunea adresată J u d e c ă t o r i e i R ă d ă u ţ i la data de 06.09.2007
înregistrată sub nr. (…), reclamanţii O.B. şi O.D. au chemat în judecată pe pârâta A.N. Apele
Române – Direcţia Apelor T.B. – Sistemul de Gospodărire a Apelor S., solicitând instanţei ca
prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dreptul de proprietate cu privire la
construcţiile formate din canton, garaj, W.C – situate pe parcela nr. 1518 în suprafaţă de 1122
m.p. din C.F. 5471 a com. cad. I. de T., drept dobândit prin accesiune, conform art. 482 şi
492 Cod civil.
22
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul în litigiu, pe care ei l-au
moştenit, a fost proprietatea autorului lor O.D. şi pe care s-a construit de către pârâtă un
canton cu anexe.
După Revoluţie aceste construcţii au fost dezafectate.
Au mai arătat că terenul a revenit în proprietatea lor şi cu toate demersurile întreprinse
pentru a ajunge la o înţelegere cu pârâta cu privire la construcţii, nu au ajuns la nici un
rezultat.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea acţiunii.
J u d e c ă t o r i a R ă d ă u ţ i prin sentinţa nr. 4300 din 06.11.2007 a admis excepţia
necompetenţei materiale – invocată din oficiu de instanţă şi a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea T r i b u n a l u l u i S u c e a v a – Secţia comercială, având
în vedere disp. Art. 2 alin. 1 lit. a Cod procedură civilă.
Prin sentinţa nr.539 din 25 martie 2009, T r i b u n a l u l S u c e a v a a admis
cererea şi a constatat dobândirea de către reclamanţi a construcţiei constând în canton, cu
obligarea acestora la plata despăgubirilor conform raportului de expertiză, reţinând în esenţă
că aceştia au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului pe care era edificată
construcţia şi că, dată fiind buna credinţă a D., acesta nu poate fi îndatorat la ridicarea
construcţiilor, beneficiind de despăgubiri conform raportului de expertiză, calculate cu
respectarea art. 494. Cod civil.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi, reclamanţii contestând suma
stabilită cu titlu de despăgubire, considerând că trebuie avut în vedere preţul pieţei, conform
adresei nr. 373/2004 a Primăriei I.ul de T. sau preţul de pornire a licitaţiei sau, în ultimă
instanţă, din valoarea totală a construcţiilor trebuia scăzută valoarea anexelor gospodăreşti şi
a împrejmuirii, în valoare totală de 307. 645.080 lei vechi.
Pârâţii au contestat hotărârea arătând că în mod greşit prima instanţă a reţinut că acel
canton cu anexe nu este de strictă necesitate, că oricum el nu poate fi vândut decât împreună
cu anexele, că valoarea despăgubirilor trebuie să fie de 2. 251.554.027 lei şi că dată fiind
valoarea mai mare a construcţiei, accesiunea trebuia să se facă în favoarea proprietarului
construcţiilor.
Apelurile sunt neîntemeiate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
În ce priveşte apelul reclamanţilor, Curtea observă că valoarea construcţiilor a fost
calculată în raport de actele normative de la data construirii, valoare actualizată la data
efectuării expertizei şi corectată prin coeficienţi de individualizare constând în zona de
23
amplasare, lipsa canalizării şi a drumului modernizat precum şi în condiţiile lipsei unei pieţe
mobiliare zonale, preţul rezultat fiind de 146.351 lei, obiecţiunile reclamanţilor fiind în mod
corect respinse ele fiind doar o speculaţie a expertului asistent asupra construirii în regie
proprie fără suport probator. Cât priveşte critica constând în diminuarea despăgubirilor ca
urmare a restrângerii acţiunii, Curtea observă că, dată fiind calitatea de constructor de bună-
credinţă a pârâtei, despăgubirile nu pot fi diminuate în condiţiile în care, în chip firesc aceste
anexe nu pot fi folosite în lipsa unui drept de proprietate sau folosinţă asupra terenului, cu
atât mai mult cu cât împrejmuirea nu ar putea avea nicicând o utilizare independentă de
construcţiile pe care le împrejmuie. Ca urmare, deşi cererea reclamanţilor a vizat doar dreptul
de proprietate asupra cantonului, ca urmare a modificării acţiunii de către reclamanţi,
principiul disponibilităţii procesului civil impunându-se inclusiv judecătorului, despăgubirea
D. va fi totală, acesta neavând un drept ( de superficie, eventual) care să-i permită folosirea în
continuare a celorlalte edificii.
În ce priveşte apelul pârâţilor, Curtea notează pentru început, că alegaţiile cu privire la
caracterul de strictă necesitate a construcţiilor cu privire la care s-a solicitat accesiunea sunt
impertinente în condiţiile în care acesta recunoaşte că a intenţionat să organizeze licitaţie de
vânzare pentru clădiri ( fila 20 dosar iniţial) solicitând efectuarea unui raport de evaluare unui
expert evaluator ( fila 27 dosar iniţial).
Într-adevăr, constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra unei
construcţii fără dependinţele sale este un demers bizar, dar principiul disponibilităţii
procesului civil împiedică instanţa să cenzureze alegerea reclamantului, acesta urmând a
suferi consecinţele acestei alegeri constând în nesiguranţa drepturilor asupra celorlalte
edificii, critica fiind oricum lipsită de interes în condiţiile în care despăgubirea D. este totală.
În ce priveşte valoarea despăgubirii, pentru considerentele arătate în analiza apelului
reclamanţilor, Curtea va respinge critica pârâtei considerând rezonabili coeficienţii de
individualizare indicaţi de expert în raportul de evaluare, lipsa oricărei probe contrare
produse de pârât dispensând instanţa de analize suplimentare asupra cuantumului acestora, în
baza prevederilor art. 1169. Cod civil.
În fine, alegaţiile cu privire la bunul în favoarea căruia operează accesiunea, teren sau
construcţie, ignoră însăşi fundamentele acestei instituţii de drept, enunţate de art. 489 Cod
civil şi continuate de art. 494 Cod civil, texte care conţin regula că proprietarul pământului
poate în condiţiile expuse, să dobândească proprietatea asupra construcţiilor edificate pe
teren, cu obligaţia de despăgubire stabilită în raport cu buna sau reaua credinţă a D., urmează
24
a fi respinse ca atare.
În consecinţă, constatând legală şi temeinică soluţia primei instanţe, Curtea va
respinge apelurile ca nefondate, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE
Respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii O.B. şi O.D., ambii

domiciliaţi în comuna I. de T. , judeţul S. şi pârâta A.N. Apele Române – Direcţia
Apelor T.B. – Sistemul de Gospodărire a Apelor S., cu sediul în S. (…), judeţul S.,
împotriva sentinţei nr. 539 din 25 martie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l S u c e a v a –
secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. (…).
Definitivă,
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 16 octombrie 2009.
Preşedinte, Judecător, Grefier,
Reg. G.M.
Jud. fond. T.A.
Tehnored. D.S.
5 ex/5.11.2009
25
II.2. ACCESIUNEA CONSTRUCŢIILOR ŞI PLANTAŢIILOR FĂCUTE DE O
PERSOANĂ CU MATERIALELE SALE PE TERENUL PROPRIETATEA ALTUIA:
Această ipoteză se referă la cazul când o persoană face construcţii, plantaţii sau lucrări
cu materiale ce-i aparţin, însă pe fondul altuia.
Pentru ca un astfel de caz să se realizeze trebuie să presupunem că constructorul este
posesorul sau măcar detentorul fondului pe care construieşte, fără a fi proprietarul său. Acest
caz, este cel mai des întâlnit, referitor la accesiunea imobiliară artificială.
Regula generală este, aici, aceeaşi ca în ipoteza precedentă: proprietarul fondului
devine prin accesiune proprietarul lucrărilor făcute de altul pe fondul său. Iar constructorul,
proprietar al materialelor, rămâne, relativ la lucrări, un simplu creditor al proprietarului
fondului, neavând decât un drept de creanţă, iar nu un drept adevărat, real, asupra lucrărilor.
Obligaţia proprietarului fondului de a despăgubi pe constructor este personală şi mobiliară,
însă pe când în ipoteza când proprietarul fondului construieşte el însuşi cu materiale străine,
nu se face deosebire între proprietarul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă, în cazul când o
persoană construieşte sau plantează pe un fond străin, se face dimpotrivă o deosebire între
constructorul de rea-credinţă şi cel de bună-credinţă.
Dacă constructorul este de rea-credinţă, adică dacă ştie că fondul pe care clădeşte sau
plantează este al altuia, atunci legea dă proprietarului fondului două opţiuni: a) poate să
păstreze lucrările şi să devină proprietarul lor prin valoarea materialelor şi preţul muncii,
socotite la valoarea lor din momentul construirii şi indiferent de sporirea valorii fondului
produsă prin lucrări; b) poate să oblige pe constructor să ridice construcţiile şi plantaţiile
făcute, în caz în care cheltuiala necesitată de suprimarea lucrărilor este în sarcina
constructorului, care mai poate să fie ţinut şi de daune-interese, dacă dărâmarea şi ridicarea
lucrărilor au cauzat o pagubă fondului sau proprietarului.9
Ridicarea lucrărilor devine chiar un drept pentru constructor, în cazul în care
proprietarul preferă să le păstreze, dar refuză să plătească constructorului valoarea
cheltuielilor, căci proprietarul nu poate decât să aleagă între cele două drepturi: să păstreze
lucrările plătind cheltuiala corespunzătoare constructorului sau să ceară ridicarea lor. Este
considerată ca îmbogăţire pe nedrept în dauna constructorului situaţia în care proprietarul
fondului ar refuza să plătească constructorului contravaloarea cheltuielilor şi s-ar opune în
acelaşi timp la ridicarea lucrărilor.
9
26
Dacă constructorul este de bună-credinţă, atunci proprietarul fondului nu mai are
decât un singur drept, deoarece buna-credinţă merită mai multă protecţie decât reaua-
credinţă: el devine proprietarul lucrărilor prin accesiune, dar nu poate niciodată să oblige pe
constructor să ridice lucrările. Bineînţeles, proprietarul va trebui să plătească o despăgubire
constructorului, ca şi în cazul precedent.10
În timp ce proprietarul trebuia să plătească cheltuielile, adică valoarea materialului şi
preţul muncii, în cazul în care constructorul este de bună-credinţă, proprietarul are o opţiune
în privinţa despăgubirii: el poate să plătească sau cheltuielile sau o sumă reprezentând
sporirea valorii fondului produsă prin lucrări. Este evident că proprietarul fondului va alege
totdeauna suma cea mai mică dintre cele două sume între care poate să opteze; în genere, el
va plăti numai suma reprezentând plus-valoarea procurată fondului, această sumă fiind în
majoritatea cazurilor inferioară cheltuielilor.
Din punct de vedere juridic, opţiunea lăsată proprietarului relativ la despăgubirea pe
care o plăteşte constructorului de bună credinţă se justifică uşor conform principiului de drept
care presupune că nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba altuia. În momentul în
care proprietarul optează pentru plata cheltuielilor, fiindcă acestea sunt inferioare sporirii de
valoare dată fondului, este adevărat că proprietarul se îmbogăţeşte, însă nu pe nedrept,
deoarece constructorul nu suferă nici o pagubă din moment ce toate cheltuielile îi sunt
restituite; este deci o îmbogăţire a unuia fără o pagubă corespondentă a altuia. Iar când
proprietarul optează pentru plata sumei reprezentând sporirea de valoare dată fondului,
fiindcă aceasta este inferioară cheltuielilor, este adevărat că constructorul suferă o pagubă,
însă proprietarul nu se îmbogăţeşte cu nimic, deoarece el plăteşte constructorului tocmai o
sumă echivalentă cu îmbogăţirea sa; este deci o pagubă a unuia fără o îmbogăţire nedreaptă a
altuia.
Dacă această regulă poate fi justificată din punct de vedere juridic, nu este mai puţin
adevărat că ea conduce în practică la acest rezultat paradoxal, de a pune pe constructorul de
bună-credinţă într-o situaţie mai rea decât pe constructorul de rea-credinţă.
Buna-credinţă se prezumă, şi dovada relei-credinţe este în sarcina proprietarului
fondului. Buna-credinţă este credinţa constructorului, în momentul executării lucrărilor, că
fondul pe care se construieşte sau plantează este al său.
Spre deosebire de evaluarea sumei cheltuielilor, evaluarea sporirii procurată fondului
nu se face după valoarea plus-valutei din momentul construirii, ci după valoarea ei din
10
27
momentul restituirii sumei. Se exceptează însă plantaţiile, pentru care valoarea sporirii se
socoteşte din momentul plantării. Se pune însă chestiunea, ce se întâmplă când valoarea
lucrărilor este atât de mare, încât proprietarul fondului se află în imposibilitatea de a plăti
constructorului suma reprezentând fie cheltuielile, fie sporirea de valoare?
În vechiul drept francez se găsise o soluţie practică:proprietarul era obligat în
asemenea caz să plătească constructorului o rentă perpetuă. Această soluţie este greu
aplicabilă azi, deoarece în practică rentele perpetue între particulari au dispărut aproape cu
desăvârşire şi nici nu corespund nevoilor actuale.
Singura soluţie ar fi vânzarea de bunăvoie sau silită a fondului cu lucrările de pe el,
aşa încât constructorul să fie plătit din preţul vânzării. Este cert că această regulă se aplică
numai la lucrări noi, iar nu la simple îmbunătăţiri făcute unei instalaţii anterioare, cum ar fi
repararea unei clădiri sau întreţinerea unei plantaţii, chiar de exemplu dacă întreţinerea ar
cuprinde înlocuirea arborilor morţi prin alţii noi. Îmbunătăţirile şi reparaţiile nu sunt supuse
regulilor accesiunii; ele se reglementează conform unor reguli de pură echitate şi de logică pe
care le-am moştenit din dreptul roman.11
După aceste reguli, când un posesor face reparaţii şi îmbunătăţiri, se disting trei feluri
de lucrări: a) lucrările necesare, adică acelea fără de care imobilul ar pieri sau ar fi deteriorat
în mod grav; b) lucrările utile, adică acelea care ar fi necesare pentru conservarea imobilului
şi care îi măresc valoarea; c) lucrările voluptuarii, adică acelea care nu măresc valoarea
imobilului, nici nu sunt necesare şi nu au alt scop decât agrementul personal al posesorului.
În ceea ce priveşte lucrările necesare, proprietarul trebuie să restituie în întregime
cheltuiala lor posesorului; în ceea ce priveşte lucrările necesare, proprietarul nu este obligat
să restituie decât suma reprezentând sporul de valoare pe care l-au procurat imobilului; în
ceea ce priveşte cheltuielile voluptuarii, proprietarul nu este ţinut la nici o restituire de nici un
fel. În nici un caz proprietarul nu poate obliga pe posesor a ridica lucrările de îmbunătăţire
sau reparaţie, fie posesorul de bună sau rea-credinţă.12
Două aspecte legate de aplicarea acestui articol de lege sunt certe şi anume: este
valabil doar la constructorii care posedă, sau măcar deţin fondul altuia, pe care execută
lucrările, iar nu la aceia care ridică o clădire sau fac o lucrare pe un fond aspra căruia nu
exercită nici o putere materială precum şi faptul că anumite convenţii speciale intervenite
între părţi, care ar reglementa dinainte soarta eventualelor lucrări ar fi aplicate cu prioritate.
11
12
Ibidem pp. 143-144.
28
Spre exemplificare voi prezenta în continuare o speţă caracteristică acestui mod de
accesiune imobiliară artificială:
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI

SECŢIA A VI-A COMERCIALĂ
Dosar nr. (…) (Număr în format vechi 1978/2009)
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 85

Şedinţa publică de la 17 februarie 2010
Completul compus din:
PREŞEDINTE (…) (…)
JUDECĂTOR (…) - (…) (…)
GREFIER (…) (…)
Pe rol fiind pronunţarea asupra cererii de apel formulată de apelantul D.E.B.

împotriva încheierii de şedinţă din data de 05.02.2009, a încheierii de şedinţă din data de
09.03.2009 şi împotriva sentinţei comerciale nr. 6781 din data de 30.04.2009 pronunţată de
T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i , Secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. (…), în
contradictoriu cu intimata S.C. J. J. CONSTRUCŢII S.R.L.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 10.02.2010, susţinerile fiind
consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta
sentinţă, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a se depune concluzii
scrise, a amânat pronunţarea pentru data de 17.02.2010, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului comercial de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 6781 din 30 aprilie 2009, judecătorul fondului din cadrul
T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i , Secţia a VI-a Comercială a admis în parte acţiunea
principală formulată de reclamantul pârât D.E.B., a admis, totodată, în parte cererea
29
reconvenţională formulată de pârâta reclamantă S.C. J. J. CONSTRUCŢII S.R.L.; a dispus
rezilierea contractului de asociere în participaţiune nr. 18 din 10.03.2005 din culpa
reclamantului pârât; a dispus lichidarea asocierii şi restituirea către pârâta reclamantă a
terenului în suprafaţă de 4.285,77 mp înscris în C.F. nr. 1111 şi 1113 a com. N., jud. I.; a
constatat că pârâta reclamantă a dobândit prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate
asupra vilelor nr. 1-6, aflate în diverse stadii de execuţie, situate în (…), 5A, 5B, 5C, 5E,
com. N., jud. I; a obligat pârâta reclamantă la plta de către reclamantul pârât a sumei de
157.665 Euro în echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii; a respins celelalte cereri ale
reclamantului pârât ca neîntemeiate.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului nr. a reţinut că prin cererea
înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i , Secţia a III-a Civilă sub (…),
reclamantul a chemat în judecată pe pârâtă, solicitând să se constate dreptul său de proprietate
asupra cotei de 60% asupra terenului situat în com. N., jud. I şi în aceeaşi cotă asupra
construcţiilor edificate pe acesta, precum şi partajul bunurilor.
În acelaşi dosar, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se
dispună rezilierea contractului de asociere în participaţiune ca urmare a imposibilităţii
realizării obiectului acestuia; lichidarea asocierii şi restituirea către ea a terenului adus ca
aport în asociere, constatarea dreptului de accesiune imobiliară asupra construcţiilor realizate
pe teren, cu obligarea sa la restituirea sumei achitată de reclamant în cursul asocierii.
Acest prim dosar, iniţial înregistrat pe rolul Secţiei a III-a Civile, a fost trimis Secţiei
a VI-a Comerciale, fiind reţinut caracterul comercial al cauzei, primind un nou număr în
sistem ECRIS – (…).
Prin cererea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i , Secţia a VI-a
Comercială sub nr. (…), reclamantul a chemat în judecată pe pârâtă, solicitând să se dispună
rezilierea contractului de asociere în participaţiune, din culpa pârâtei.
Prin încheierea de şedinţă din data de 05.06.2008 s-a dispus conexarea dosarului (…)
la dosarul (…).
Prin cererea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i , Secţia a VI-a
Comercială sub nr. (…), reclamantul a chemat în judecată pe pârâtă, solicitând obligarea
acesteia la plata următoarelor sume: 157.665 Euro reprezentând debit neachitat; 8690 Euro
reprezentând dobândă de la data efectuării plăţii; 660.000 Euro reprezentând beneficiu
nerealizat ca urmare a nerealizării din culpa pârâtei a contractului de asociere în
participaţiune.
30
Pe parcursul soluţionării acestei cereri, reclamantul a formulat mai întâi o cerere de
micşorare a cuantumului pretenţiilor, pentru ca apoi să solicite aceleaşi valori ca în cererea
introductivă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25.09.2008 s-a dispus conexarea dosarului (…)
la dosarul (…).
La data de 05.06.2008 reclamantul a formulat cerere de renunţare la judecata cererii
înregistrate iniţial sub nr.(…) pe rolul Secţiei a III-a Civile şi reînregistrată pe rolul Secţiei a
VI-a Comerciale sub nr. (…), cerere ce viza constatarea dreptului său de proprietate asupra
unei cote de 60% din teren şi construcţiile edificate pe acesta şi partajul bunurilor.
Judecătorul a luat act de această renunţare prin încheierea de şedinţă din data de
06.11.2008.
Analizând materialul probator administrat (înscrisuri, interogatorii şi expertiză tehnică
în construcţii şi expertiză contabilă), judecătorul fondului a reţinut că între părţi s-a încheiat
contractul de asociere în participaţiune, obiectul asocierii constituindu-l construirea şi
vânzarea în comun a unui complex de 6 vile rezidenţiale în com. N., jud. I. La asociere pârâta
a participat cu terenul, prevăzut cu alei, drum betonat, borduri stradale, canalizare menajeră,
iluminat exterior, racordat la reţeaua de apă potabilă, energie electrică şi gaze naturale,
reclamantul urmând să participe în asociere cu suma de 200 000 de Euro, depusă în contul
asocierii la data înregistrării acesteia, contul fiind administrat sub dublă semnătură.
Construcţiile trebuiau finalizate, conform contractului în termen de 6 luni. Prin act adiţional,
părţile au convenit ulterior cu privire la schimbarea amplasamentului vilelor.
Ca urmare a neînţelegerilor intervenite între părţi cu privire la modul de executare a
obligaţiilor reciproce, pârâta a notificat reclamantul în vederea discutării dizolvării asocierii,
în replică reclamantul comunicând stoparea finanţării.
Prin cererea reconvenţională, pârâta a susţinut că reclamantul nu şi-a îndeplinit decât
parţial obligaţia asumată, aceasta aportând doar suma de 158.009,75 Euro, din care a fost
folosită în asociere doar suma de 129.773,85 Euro. Această susţinere nu a fost contestată de
reclamant, chiar el indicând cererea înregistrată sub nr. (…) că a avansat asocierii suma de
157.665 Euro.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost identificate un nr. de 6 vile aflate
în diverse stadii de execuţie şi au fost evidenţiate stadiul utilităţilor şi al îmbunătăţirilor aduse
terenului.
31
Judecătorul a apreciat, faţă de cele două cereri de reziliere a contractului de asociere
în participaţiune că reclamantului îi aparţine culpa în neîndeplinirea obligaţiilor asumate,
apreciind, deci, temeinicia cererii reconvenţionale formulată de pârâtă.
S-a avut în vedere faptul că potrivit contractului reclamantul avea obligaţia de a aduce
aportul său integral la asociere încă de la momentul înregistrării acesteia; prin faptul că în
mod culpabil reclamantul a pus pârâta în imposibilitatea de a-şi asigura finanţarea, faţă de
suma care nu a mai fost depusă în contul asocierii, acesta se face vinovat de culpa în
desfiinţarea contractului.
Judecătorul nu a reţinut ca fiind întemeiate motivele invocate de reclamant care au
condus la stoparea finanţării, faţă de faptul că avea obligaţia depunerii integrale a sumei cu
care a venit ca aport în asociere.
Au fost înlăturate şi susţinerile reclamantului vizând culpa pârâtei în desfiinţarea
contractului de asociere, fiind reţinut că: nu s-a stabilit în contract un termen pentru dotarea
terenului cu diverse utilităţi şi îmbunătăţiri, iar reclamantul a sistat finanţarea anterior
expirării termenului de 6 luni calculat de la data la care s-a hotărât modificarea
amplasamentelor vilelor; reclamantul îşi invocă propria turpitudine prin stoparea finanţării
construcţiilor, determinând astfel nefinalizarea acestora; nu s-a dovedit încălcarea majoră de
către pârâtă a clauzei referitoare la suprafaţa construcţiilor, expertize relevând depăşiri fără
importanţă, care nu afectează îndeplinirea obligaţiei pârâtei care s-a obligat să respecte un
cost total ferm de 195 Euro/mp, urmând să suporte eventualele costuri suplimentare.
Ca urmare a constatării rezilierii contractului de asociere în participaţiune, judecătorul
a dispus restituirea terenului către pârâtă, având în vedere că aceasta a rămas proprietar şi în
cursul asocierii. Pe cale de consecinţă, a constatat şi dreptul de accesiune imobiliară al
pârâtei asupra construcţiilor edificate, în conformitate cu prevederile art. 493 C. civ.
În ce priveşte obligaţia de restituire, judecătorul a apreciat că se impune obligarea
pârâtei la plata sumei, astfel cum a fost arătată de reclamant, reţinând că pârâta nu a dovedit
susţinerile referitoare la blocarea de către pârât a unei sume din cont şi la stoparea livrării
unei cantităţi de beton, cu privire la suma faţă de care pârâta susţine că ar fi fost folosită de
reclamant în interes personal, s-a avut în vedere răspunsul acestuia la interogatoriu în sensul
că a folosit câteva zeci de RON, susţinere care acoperă exact diferenţa dintre suma arătată de
pârâta ca vărsată în asociere şi cea indicată de reclamant.
32
Au fost respinse solicitările reclamantului cu privire la dobândă, pârâta neavând
obligaţia de plată a acesteia de la data efectuării plăţii în contul asocierii, iar beneficiul
nerealizat nu se poate acorda în condiţiile în care s-a reţinut culpa reclamantului în
desfiinţarea contractului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul D.E.B., solicitând admiterea
apelului, constatarea nulităţii sentinţei, iar în subsidiar constatarea netemeiniciei şi
nelegalităţii acesteia, arătând că criticile sale vizează suma care reprezintă dobânda legală şi
neacordarea beneficiului nerealizat.
În motivare, după o prezentare a situaţiei de fapt, apelantul a arătat, în esenţă,
următoarele:
- nelegala respingere a probei cu expertiză în construcţii, prin raportare la expertiza
efectuată în procedura asigurării de dovezi, judecătorul neobservând că nu toate obiectivele
se suprapun celei în vedere în acea expertiză; se arată că el a solicitat stabilirea cantitativă şi
valorică a întregului aport adus de intimată (teren şi utilităţi); că expertiza nu menţionează
dacă îmbunătăţirile realizate respectă sau nu contractul, precum şi gradul de neîmbunătăţire;
că expertiza menţionează lucrări ce nu au fost executate; apelantul a continuat să dezvolte
aceste critici, reluând caracterul incomplet şi parţial neutil cauzei al expertizei realizate în
procedura asigurării de dovezi;
- greşita reţinere de către judecătorul fondului a stabilirii unui preţ fix pentru vânzarea
vilelor după finalizare, aspect reţinut pentru respingerea probei solicitate, din această
perspectivă, greşita interpretare dată de judecătorul fondului a actului adiţional;
- greşita respingere a probei cu expertiză contabilă, pe baza presupusei sale culpe în
derularea contractului;
- greşita admitere a cererii reconvenţionale, raportat la nevărsarea integrală a sumei la
care s-a obligat ca aport în asociere, suma rămasă de plată fiind redusă;
- greşita respingere a cererii de recuzare, deşi nu a arătat că prin respingerea probelor
judecătorul fondului s-a antepronunţat.
Apelantul a completat motivele de apel iniţiale, invocând şi:
- încălcarea prevederilor art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă, prin încălcarea
dreptului la apărare, ca urmare a respingerii probei cu expertiză contabilă cu un nou obiectiv,
pe considerentul că probele fuseseră deja discutate;
- nemotivarea sentinţei, fără a arăta ce anume critică prin acest motiv;
33
- greşita reţinere a culpei sale în desfiinţarea contractului, fără a lua în considerare
aspectele care au condus la stoparea finanţării la un nivel de 85%;
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefundat, arătând, după
prezentarea istoricului dosarelor constituite pentru diversele cereri de chemare în judecată ale
apelantului reclamant, următoarele:
- apelantul s-a obligat să depună integral aportul său la asociere la data constituirii
acesteia, aspect reţinut corect de judecătorul fondului ca motiv al desfiinţării contractului din
culpa acestuia;
- prin actul adiţional s-a stabilit, cum a reţinut şi judecătorul fondului, un preţ ferm de
195 Euro/mp, care se referă la preţul construcţiei, iar nu la cel de vânzare;
- şi-a îndeplinit toate obligaţiile decurgând din contractul de asociere în participaţiune;
- corect a apreciat judecătorul fondului inutilitatea probelor cu expertiză în construcţii
şi expertiză contabilă;
Apelantul a solicitat probele cu expertiză tehnică în construcţii şi expertiză contabilă.
În şedinţă publică din data de 10 februarie 2010, completul de judecată a respins probele ca
neutile cauzei, reţinând că anterior, apelantul a mai promovat un litigiu în cadrul căruia au
fost administrate aceste probe, cu aceleaşi obiective, litigiu la judecata căruia apelantul a
renunţat. S-a mai avut în vedere faptul că lucrările au fost sistate la nivelul anului 2005, astfel
încât noi expertize, cu aceleaşi obiective, nu ar putea releva ceva în plus, în condiţiile în care
expertizele efectuate în litigiul anterior au fost efectuate la scurt timp după sistarea lucrărilor.
A fost administrată proba cu înscrisuri.
Înainte de analiza cererii de apel, se cuvine menţionată atitudinea apelantului,
exprimată prin apărătorul ales în sensul renunţării la unele din criticile formulate împotriva
sentinţei de fond, fiind indicate motivele de nulitate. La solicitarea completului de a preciza
concret care sunt criticile la care se renunţă, apărătorul nu a dat un răspuns concret, neputând
preciza, din volumul amestecat al criticilor formulate la care anume se renunţat.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de
apărările invocate, se apreciază că apelul este nefondat.
Apelantul susţine nulitatea sentinţei prin încălcarea dreptului său la apărare şi prin
nelegala respingere a unor probatorii. Critica nu este reţinută. În primul rând, nu există dovezi
concrete a unei încălcări al dreptului la apărare, general analizat, apelantul putând să îşi
asigure apărarea astfel cum a înţeles, fără a exista restricţii din partea judecătorului.
34
Toate cererile sale formulate pe parcursul procedurii au fost analizate, au fost puse în
dezbatere, apelantul având posibilitatea să îşi susţină în mod public, în şedinţa de judecată
cale invocate.
În măsura în care încălcarea dreptului la apărare este invocată în raport de respingerea
probelor cu expertiză în construcţii şi contabilă (cererea fiind neclară sub acest aspect), se
reţine că ar fi existat o asemenea încălcare a dreptului la apărare, dacă nu ar fi existat
egalitatea de tratament şi a armelor utilizate de părţile procesului, prin prisma probelor
administrate. Concret, ar fi putut fi primită această critică în condiţiile în care intimatei i s-ar
fi încuviinţat o probă similară (relevantă sub acest aspect este practica Curţii Europene a
Drepturilor Omului în interpretarea dată egalităţii de arme şi tratament pentru toate părţile
implicate în proces). Or, în speţă părţile au avut acces egal la probele încuviinţate de către
judecătorul fondului.
În ce priveşte pretinsa nelegalitate a respingerii probelor cu expertiză, se reţine atât
corecta analiză a judecătorului fondului, a relevanţei probelor în raport cu expertiza efectuată
în procedura asigurării de dovezi, dar şi existenţa acestor probe într-un litigiu asemănător
celui de faţă. Din această perspectivă se au în vedere şi considerentele care au condus la
respingerea probatoriului solicitat de apelant în calea de atac, cu privire la efectuarea
aceloraşi expertize.
Pe de altă parte, se reţine şi aspectul legat de executarea silită a acestor construcţii de
către apelant, pentru acoperirea sumei la care a fost obligată intimata prin sentinţa de fond. În
aceste condiţii, expertiza a devenit, cel puţin parţial, imposibil de realizat, câtă vreme
intimata nu mai este proprietar.
Este adevărat că la momentul respingerii probei, judecătorul a consemnat în
considerente că ar fi fost stabilit un preţ ferm de vânzare, aspect nereal. Dar, această
constatare nu are relevanţă asupra pertinenţei probei, în condiţiile prezentate anterior,
referitoare la existenţa unei alte expertize prin care s-a analizat şi acest aspect. În consecinţă,
se constată că această eroare de apreciere a judecătorului fondului nu are efectul dorit de
apelant, acela al desfiinţării sentinţei, or al constatării nulităţii sale.
Cu privire la expertiza contabilă solicitată în cauză, se reţine că judecătorul fondului a
apreciat asupra caracterului neutil al probei, cu privire la cele două din obiectivele solicitate.
35
Deşi apelantul invocă faptul că respingerea probei ar fi avut la bază reţinerea culpei
sale în desfiinţarea contractului, din analiza încheierii prin care judecătorul s-a pronunţat
asupra probatoriului nu rezultă o asemenea apreciere, judecătorul analizând proba din
perspectiva utilităţii şi pertinenţei ei în cadrul cauzei.
Apelantul invocă încălcarea dreptului său la apărare şi raportat la solicitarea ulterioară
de efectuare a unei expertize contabile. Or, dreptul la apărare, prin prisma dreptului la un
proces echitabil, nu este unul absolut. El cunoaşte anumite limitări, impuse, printre altele, de
buna desfăşurare a procedurii de judecată, aspect evidenţiat, de altfel, şi în practica Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Asemenea limitări sunt considerate acceptabile de către
Curtea Europeană. În speţă, formularea probatoriilor cunoaşte anumite limitări, impuse prin
dispoziţii ale Codului de procedură civilă. Se menţionează prevederea art. 167 Cod pr. civ.
menţionează încheierea prin care au fost discutate şi prin care au fost încuviinţate probele.
Din interpretarea acestor texte legale, se reţine că probele trebuie propuse toate la
acelaşi termen, în vederea asigurării celerităţii procedurii. Mai mult, art. 112 şi 115 Cod pr.
civ. stabilesc obligaţia reclamantului, respectiv a pârâtului de a indica probele de care înţeleg
să se folosească în cererea de chemare în judecată, respectiv întâmpinare. Art. 132 Cod pr.
civ. menţionează posibilitatea de acordare a unui termen pentru a putea fi propuse noi probe.
Pe cale de consecinţă, art.138 stabileşte limita rezonabilă la propunerea probelor,
prevăzând că dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu mai pot fi
invocate în cursul instanţei, cu unele excepţii.
Se constată că cererea apelantului nu se încadrează în niciuna din aceste excepţii:
astfel, dovada nu a reieşit din dezbateri şi nu putea fi prevăzută, obiectivul nou solicitat
vizând aceleaşi aspecte invocate în cererea de chemare în judecată, iar apelantul putea
prevede necesitatea acesteia; fiind vorba de efectuarea unei expertize, nu este îndeplinită nici
cerinţa celei de-a doua excepţii, care vizează o administrare a dovezii ce nu ar pricinui
amânarea judecăţii; în sfârşit, nu poate fi vorba de neştiinţa sau lipsa de pregătire a părţii,
apelantul fiind asistat pe parcursul judecăţii în fond de apărătorul său ales.
În consecinţă, se reţine netemeinicia acestei critici a apelantului.
Deşi invocă o nulitate a hotărârii prin prisma nemotivării sentinţei, apelantul nu a
indicat care sunt aspectele vizate. Se reţine, totuşi, că judecătorul fondului a analizat toate
cererile formulate de apelant, a prezentat pe larg apărările acestuia, chiar şi a celor la care s-a
renunţat şi a motivat fiecare capăt din cererile conexate ale apelantului, atât cele admise, cât
şi cele respinse, cu trimiteri la textele legale aplicabile şi la probele administrate.
36
Deci, nu este reţinută nici această critică.
În ce priveşte cererea de recuzare, se apreciază corecta sa soluţionare, prin raportare la
prevederile art. 27 pct. 7 Cod pr.civ., faptul respingerii unor probe de către judecător
neechivalând cu o antepronunţare asupra fondului cauzei.
Apelantul mai critică greşita reţinere a culpei sale în desfiinţarea contractului. Acest
motiv apare atât în cererea iniţială cât în completarea depusă procedural la primul termen de
judecată, chiar dacă încearcă să inducă ideea unor motive diferite. Concret, critica apelantului
vizează greşita reţinere a obligaţiei sale de aportare integrală a sumei la care s-a obligat. Or,
din această perspectivă, prevederile contractului de asociere sunt clare şi precise: apelantul
avea obligaţia de a vărsa integral suma de 200 000 Euro la data constituirii asocierii, obligaţie
pe care nu a respectat-o.
În consecinţă, nu poate avea relevanţă aspectul cuantumului sumei nedepuse de
apelant, câtă vreme obligaţia sa clară era în sensul depunerii direct şi total a întregii sume. Se
reţine totodată, că în contract nu sunt cuprinse prevederi care să inducă ideea asigurării sumei
către apelant gradual, pe stadii de execuţie. În concluzie, corect a reţinut judecătorul fondului
culpa apelantului sub forma neîndeplinirii obligaţiei asumate prin contractul de asociere în
participaţiune, prin nedepunerea integrală a sumei la care s-a obligat.
D., se apreciază că apelantul nu poate invoca p presupusă nerespectare a obligaţiei
asumate de intimată. Pe de altă parte, contractul a prevăzut doar termenul de finalizare a
obligaţiei asumate de intimată, fără a preciza etape şi termene în realizare. Se reţine totodată,
că lipsa de finanţare care a determinat stoparea construcţiilor a fost determinată atât prin
neîndeplinirea de către apelant a obligaţiei de vărsare integrală a aportului la care s-a obligat,
cât şi prin adresele prin care comunică faptul că nu mai înţelege să achite sumele restante,
adrese expediate anterior împlinirii termenului pe care era obligată să-l respecte intimata.
În concluzie, nu se poate reţine, aşa cum susţine apelantul o culpă a intimatei în
desfiinţarea contractului. O asemenea culpă ar fi putut fi reţinută doar în condiţiile în care
apelantul ar fi respectat integral obligaţia sa, coroborat cu faptul nefinalizării construcţiilor la
expirarea termenului convenit contractual. Or, în condiţiile nerespectării de către apelant a
propriei obligaţii, şi sistării sumelor anterior termenului de finalizare al construcţiilor, este
exclusă culpa intimatei, fiind incidentă doar cea a apelantului.
Din această perspectivă nu au relevanţă aspectele invocate de apelant care au
determinat stoparea finanţării, câtă vreme, aşa cum s-a menţionat, contractul nu prevede o
finanţare graduală, ci una integrală la momentul constituirii asocierii.
37
Pentru toate considerentele reţinute, fiind constatat că sentinţa pronunţată de
judecătorul fondului este legală şi temeinică, în baza art. 296 Cod pr. civ. apelul declarat în
cauză va fi respins ca nefundat.
În temeiul art. 274 Cod pr. civ. apelantul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată
efectuate şi dovedite de intimată, constând în onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul D.E.B., domiciliat în comuna N.,

(…), jud. I în contradictoriu cu intimata S.C. J. J. CONSTRUCŢII SRL, cu sediul în B.,
sector 4, bd. (…) nr. 35 împotriva sentinţei comerciale nr. 6781 din 30 aprilie 2009
pronunţată de judecătorul fondului din cadrul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i Secţia a
VI-a Comercială în dosarul nr. (…).
Obligă apelantul să plătească intimatei suma de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 17.02.2010.
PREŞEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

(…) (…) (…) (…) Ş. (…) (…)
Red. RP/15.03.2010
Jud. fond C. J.
T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VI-a Comercială.
Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea mobiliară
38
CAPITOLUL AL III -LEA
ACCESIUNEA MOBILIARĂ
III.1. NOŢIUNE ŞI CONŢINUT
De o foarte redusă aplicare practică, acest tip de accesiune operează în trei cazuri
distincte şi anume: adjuncţiunea, specificaţiunea şi amestecul sau confuziunea. Regula este
că, în toate cazurile, proprietarul bunului principal devine, în virtutea accesiunii, proprietar şi
al bunului mai puţin important unit cu primul, având obligaţia de a plăti despăgubirile
corespunzătoare.13
Putem afirma că accesiunea mobiliară reprezintă unirea a două bunuri mobile, care
aparţin proprietarilor diferiţi ori confecţionarea sau obţinerea unui bun de către o persoană,
prin munca sa, folosind materialele altuia. Proprietarul bunului principal, devine prin
accesiune şi proprietar al bunului mai puţin important, având obligaţia de a-l despăgubi pe
proprietarul bunului accesoriu. Acest tip de dobândire al dreptului de proprietate, deşi are o
aplicabilitate mai restrânsă – accesiunea mobiliară – continuă să fie consfinţită şi în dreptul
civil actual. Astfel, în noul cod civil, articolele 598-601 sunt rezervate reglementării acestui
tip de accesiune. Chiar dacă legiuitorul a acordat acestui capitol un spaţiu foarte restrâns,
concentrează materia dedicată accesiunii mobiliare din vechiul cod civil şi ne face să
înţelegem că vechile cazuri de accesiune mobiliară îşi găsesc aplicabilitatea şi în noul cod
civil.
O regulă este generală tuturor tipurilor de accesiune, fie ea artificială sau naturală,
aceea care stipulează că îmbogăţirea fără justă cauză nu este permisă, iar în virtutea acestui
principiu, şi accesiunea mobiliară este la fel de importantă ca şi celelalte, cu toate că numărul
articolelor referitoare la acest aspect, din cuprinsul noului cod civil, este mai mic.
Totuşi, eu voi aborda în această lucrare accesiunea mobiliară, considerând că acest
mod de dobândire al dreptului de proprietate are o importanţă cel puţin egală cu dreptul de
dobândire prin accesiune imobiliară naturală sau artificială. Practica judiciară confirmă acest
fapt prin nenumăratele speţe întâlnite şi rezolvate pe această temă.
Potrivit vechiului şi noului cod civil, accesiunea mobiliară operează în trei situaţii
distincte şi anume: adjuncţiunea, specificaţiunea şi amestecul sau confuziunea, iar în cele ce
urmează voi aborda fiecare caz în parte.
13
Corneliu Bârsan, Drept civil, drepturi reale principale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag. 315.
39
III.2. ADJUNCŢIUNEA
Se numeşte adjuncţiune, unirea a două lucruri, care cu toate că formează un singur tot,
rămân totuşi destul de distincte pentru a putea fi împărţite şi păstrate fiecare în parte fiecare în
parte după despărţire. În acest caz, proprietatea noului obiect astfel format va aparţine
proprietarului lucrului principal, cu obligaţia de a plăti proprietarului lucrului secundar preţul
acelui lucru. Ca exemplu în acest sens, pot aminti:
- o piatră preţioasă şi inelul în care este fixat;
- tabloul şi rama în care este încadrat;
- autoturismul şi casetofonul;
- o carte şi un semn de carte, etc.
Acest tot rezultat din unirea celor două bunuri mobile revine, prin accesiune mobiliară
proprietarului bunului, care reprezintă partea principală. Dacă nici unul din bunuri nu poate
fi privit ca accesoriu al celuilalt, se consideră principal acela care are o valoare mai mare. În
situaţia în care ambele au aceeaşi valoare, va fi considerat principal, bunul al cărui volum este
mai mare.
Proprietarul în favoarea căruia operează adjuncţiunea este obligat să plătească
celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunul său. Dar după care criteriu se judecă
importanţa respectivă a lucrurilor? Se consideră principal, acel bun mobil care pentru uzul,
ornamentul sau completarea sa, a fost necesară încorporarea celuilalt bun mobil.
Dacă însă lucrul care a servit pentru uzul, ornamentul sau completarea altuia, este de
un preţ mult mai mare decât lucrul care ar fi trebuit considerat ca principal, şi dacă
încorporarea s-a făcut fără ştirea proprietarului lucrului mai de preţ, atunci prin excepţie de la
regula precedentă, accesiunea nu are loc, şi proprietarul lucrului mai de preţ poate revendica
lucrul său, adică să ceară despărţirea şi restituirea sa, chiar dacă prin aceasta s-ar produce
vreo degradare.14
Dacă după acest criteriu nici unul din obiecte nu poate fi considerat ca principal,
atunci va fi considerat ca principal acela care are o valoare mai mare; iar dacă lucrurile sunt
de valoare egală, se va considera ca principal acela care are un volum mai mare.15
III.3. SPECIFICAŢIUNEA
14
15
Ibidem.
40
Specificaţiunea constă în confecţionarea sau realizarea (transformarea) unui bun nou
de către o persoană prin munca sa, folosind sau prelucrând un material, o materie primă sau
un bun aflat în proprietatea altuia. Ca exemplu pot aduce activitatea unui tâmplar care
confecţionează un obiect de mobilier cu materialul altei persoane (scândură), un bijutier care
confecţionează un obiect de podoabă cu materialul altuia (aur, argint, platină etc.).
Proprietarul bunului astfel obţinut, este cel care este şi proprietarul materialelor din
care s-au obţinut obiectele, adică specificatorului. Dacă valoarea materialelor este mai mare
decât preţul muncii, bunul realizat revine proprietarului acestora, cu obligaţia de a-l
despăgubi pe cel care a efectuat munca. Atunci când munca are o valoare mai mare decât
materialul supus prelucrării, bunul va reveni celui care l-a confecţionat, însă cu obligaţia de a
plăti fostului proprietar al bunului contravaloarea materialelor.
Putem afirma deci că specificaţiunea este cazul în care o persoană face un obiect nou
cu materia aparţinând altuia; astfel este cazul în care un sculptor face o statuie cu marmura
aparţinând altei persoane. Aici nu se unesc în realitate două lucruri materiale deosebite, ci un
lucru material, anume materia, cu un lucru abstract, anume munca care transformă materia;
este mai curând unirea a două valori deosebite.
În principiu, conform codului civil, lucrul principal este materia, aşa că noul obiect va
aparţine proprietarului materiei, care-l poate revendica, cu obligaţia însă de a plăti celuilalt
preţul muncii, fără a distinge dacă obiectul nou poate fi readus sau nu în starea iniţială. Prin
excepţie însă de la această regulă, în cazul în care valoarea manoperei întrece cu mult
valoarea materiei – cum este cazul unui tablou făcut de un pictor renumit pe o pânză ce nu-i
aparţine – atunci munca este considerata ca bunul principal, şi noul obiect va aparţine
lucrătorului, cu obligaţia însă de a-l despăgubi pe proprietarul materiei de preţul ei.
Un caz special îl reprezintă situaţia în care un lucru este făcut pe de o parte cu materie
străină, o parte cu materie aparţinând lucrătorului; în acest caz, dacă nici o parte din materie
nu şi-a pierdut cu totul fiinţa, dar totuşi nu se mai poate despărţi fără vătămare, atunci noul
lucru va aparţine ambilor proprietari şi anume: proprietarul materiei numai în proporţie cu
partea de materie care-i aparţinea, iar lucrătorul proporţional atât cu partea de materie
proprie, cât şi cu preţul muncii sale.16
III.4. CONFUZIUNEA
16
41
Se numeşte confuziune sau amestec, cazul a două materii aparţinând la doi proprietari
diferiţi, care sunt amestecate astfel încât formează un obiect nou. Dacă una din materii poate
fi considerată ca principală şi cealaltă ca accesorie – după valoarea fiecăreia, sau după
cantitatea sau calitatea fiecăreia etc. – atunci noul obiect va aparţine proprietarului materiei
principale, cu obligaţia de a restitui proprietarului materiei accesorii preţul acesteia.
Dacă două bunuri mobile aparţinând unor proprietari deosebiţi se amestecă, ia naştere
un bun nou, în conţinutul căruia cele reunite nu se mai pot distinge, iar separarea lor nu mai
este posibilă, de exemplu: două metale topite împreună, reacţia a două substanţe chimice,
amestecul a două lichide, amestecul var-ciment-nisip, dreptul de proprietate prin accesiune
mobiliară se va face în funcţie de elementul considerat ca fiind principal. Dacă unul dintre
bunuri poate fi considerat principal după anumite criterii, proprietarul său devine prin
accesiune proprietar al noului bun obţinut prin amestecul celor două bunuri, cu obligaţia de a-
l despăgubi pe proprietarul bunului considerat a fi accesoriu cu contravaloarea acestuia.
Dacă nici una din materii nu poate fi considerată ca principală, atunci proprietarul
care a ignorat că un altul întrebuinţează materia sa la un amestec, poate cere desfacerea
amestecului pentru a relua materia sa, cu condiţia ca desfacerea să se poată efectua fără
pagubă; în caz contrar, lucrul va aparţine în indiviziune tuturor proprietarilor materiilor din
amestec, fiecăruia în proporţie cu cantitatea, calitatea şi valoarea materiei sale, iar lucrul
devenit astfel comun se va vinde prin licitaţie pentru ieşirea din indiviziune, repartizându-se
preţul licitaţiei între coproprietari, proporţional cu dreptul fiecăruia.17
Codul civil dispune că în toate cazurile când a fost format un obiect nou cu materia
altuia, fără ştirea proprietarului materiei, şi când acesta ar fi în drept să revendice lucrul
format, el poate, în loc de a cere lucrul, să ceară o materie de aceeaşi câtime, greutate,
mărime şi calitate, cu materia întrebuinţată, sau valoarea acelei materii. În plus, acel ce a
întrebuinţat materia altuia fără ştirea proprietarului ei, poate fi condamnat să plătească şi
daune-interese pentru pagubele pe care le-a putut cauza, conform principiilor generale; ba
chiar el poate fi urmărit prin acţiune publică şi supus la condamnări penale, dacă a comis un
fapt penal, de exemplu un furt.
III.5. UZUCAPIUNEA
17
42
Prin uzucapiune se înţelege modul de dobândire al dreptului de proprietate prin
prescripţie achizitivă în regim de carte funciară bazat pe principiul aplicării legii civile în
timp.
În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la
dispoziţiile legale aplicabile în cazul acţiunilor având ca obiect constatarea dobândirii
dreptului de proprietate prin uzucapiune în teritoriile în care s-au aplicat prevederile
Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, dacă
prescripţiile achizitive s-au împlinit după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996.18
Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a legii mai sus
menţionate, sistemele de publicitate anterioare şi-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de
un nou şi unic sistem cu trăsături distincte, care nu mai consacră cazurile speciale de
dobândire a proprietăţii prin uzucapiune înscrise în art. 27-28 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Ca urmare, făcându-se referire la dispoziţiile Legii nr. 7/1996, s-a considerat că toate
acţiunile în uzucapiune înregistrate după intrarea în vigoare a acestei legi pot fi soluţionate
numai pe baza dispoziţiilor Codului civil, indiferent de momentul începerii ori împlinirii
termenului de prescripţie achizitivă.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că până la finalizarea lucrărilor
cadastrale şi a regimului de publicitate imobiliară pe teritoriul fiecărui judeţ, în regiunile de
carte funciară supuse sistemului reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, vor fi aplicate în
continuare dispoziţiile acestui decret-lege.
Ca urmare, fiind sesizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 cu acţiuni având
ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, aceste instanţe şi-au
întemeiat soluţiile pe dispoziţiile art. 27-28 din vechiul decret-lege.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că posesia exercitată sub imperiul
acestui act normativ poate produce exclusiv efectele recunoscute de la data începerii sale,
indiferent de momentul împlinirii termenului, întrucât persoanele care tind să uzucapeze îşi
supun acţiunile reglementărilor în vigoare la acel moment, neputând să prevadă eventualele
modificări legislative ce vor surveni până la împlinirea termenului de prescripţie achizitivă.19
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. În dreptul
civil român, regimul dobândirii drepturilor reale prin uzucapiune asupra unui imobil a fost
18
A. Pena, Accesiunea imobiliară şi uzucapiunea, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 71.
19
Ibidem, p.72.
43
reglementat în două categorii de norme.20
Astfel, o primă categorie de reglementări se regăseşte în Cartea a III-a din Titlul XX
al Codului civil, care se completează cu unele prevederi ale Decretului nr. 167/1958 privitor
la prescripţia extinctivă, aceste norme fiind aplicabile numai în regiunile în care a funcţionat
sistemul de publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni.
Pe de altă parte, în regiunile supuse regimului de publicitate imobiliară prin vechile
cărţi funciare, uzucapiunea a operat în condiţiile prevăzute în art. 27-28 din Decretul-lege nr.
115/1938.
În acest sens, prin art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 s-a prevăzut că: ,,În cazul
când s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul
uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-
credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani”, iar prin art. 28 din acelaşi decret s-a mai prevăzut că
dacă ,,cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiile legii, timp de 20 de ani, după moartea
proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat” şi că ,,de
asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său cel ce a posedat un bun nemişcător în
condiţiile legii, timp de 20 de ani socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de
renunţare la proprietate”.
Or, în cadrul Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară s-a
reglementat un singur sistem de publicitate imobiliară, la nivelul întregii ţări, respectiv cel al
cărţii funciare, iar în ce priveşte uzucapiunea nu mai sunt consacrate cazurile speciale
prevăzute de vechiul decret-lege, fiind aplicabilă uzucapiunea de drept comun, astfel cum
este reglementată în Codul civil21.
Ca urmare, în absenţa unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu, care să stabilească
raportul dintre legea veche şi cea nouă, trebuie să se recurgă la interpretarea sistematică. Sub
acest aspect este de reţinut că prin art. 69 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, republicată, s-a
prevăzut că numai la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară
pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea vechiul decret-
lege, iar în conformitate cu dispoziţia alin.3 al aceluiaşi articol, doar ca urmare a definitivării
cadastrului la nivelul întregii ţări intervine şi abrogarea acestui decret.
Din această dispoziţie a Legii nr. 7/1996, prin care s-a reglementat regimul general al
cadastrului şi al publicităţii imobiliare, rezultă astfel neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a
institui o aplicare treptată a noii legi, cu consecinţa incidenţei, în continuare, a vechilor
20
A. Pena, op. cit., p.72.
21
Ibidem, p.73.
44
dispoziţii ale Decretului-lege nr. 115/1938 în regimul de carte funciară.22
Mai este de observat că prin art. 60 din Legea nr.7/1996, în conţinutul ce l-a avut la
data intrării în vigoare, se prevedea că ,,acţiunile introduse în temeiul art. 22, 23, 27, 28 38,
39 şi 40 din vechiul decret-lege, aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noii
legi, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate”, iar ,,hotărârile judecătoreşti
definitive, prin care s-au admis aceste acţiuni, vor fi înscrise în cartea funciară”.
Tot astfel, în actuala reglementare, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin Titlul
XII din Legea nr. 247/2005, art. 58 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, republicată prevede că ,,în
regiunile de carte funciară supuse Decretului-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor
privitoare la cărţile funciare sau, după caz, Legii nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor
funciare provizorii din Vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară, înscrierile privitoare la
imobile, cuprinse în cărţile funciare sau, după caz, în cărţile de publicitate funciară, vor
continua să fie făcute în aceste cărţi, cu respectarea şi în condiţiile dispoziţiilor prezentei
legi”.
Aşa fiind, în raport cu conţinutul ce s-a dat succesiv articolului sus-menţionat, se
impune să se considere că numai înscrierile ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996
vor trebui făcute cu respectarea prevederilor acestei legi.
O atare interpretare este conformă şi soluţiilor care au fost consacrate expres în
dispoziţiile tranzitorii cuprinse în diferite acte normative care au reglementat prescripţia
achizitivă de-a lungul timpului în diverse zone ale ţării, precum şi cu principiile generale
privind aplicarea legii civile în timp.23
În acest sens, făcându-se referire la Transilvania, prin art. 31 din Decretul-lege nr.
389/1943 s-a precizat că ,,prescripţiunile începute înaintea punerii în aplicare a acestei legi
sunt cârmuite în ce priveşte natura, durata şi efectele lor de dispoziţiile legii sub care au
început”. Tot în acest sens, prin art. 72 alin.2 din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938
îşi încetează aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de
publicitate imobiliară pe întreg teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale.
De aceea, se impune să se reţină că, în timp, legea veche (Decretul-lege nr. 115/1938)
ultraactivează în întregul ei, acţiunea sa neputând înceta decât în momentul fixat de legiuitor.
Rezultă, deci, că pentru posesia imobilelor situate în regimul de carte funciară,
începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, acţiunea în constatarea dreptului de
22
A. Pena, op. cit., p.73.
23
Ibidem, p.74.
45
proprietate prin uzucapiune este reglementată de prevederile acestui decret chiar şi după data
intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996.
În consecinţă, recursul în interesul legii a fost admis, stabilindu-se că, în cazul
prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr.115/1938 şi împlinite după
intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dreptului de proprietate prin
uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv
Decretului-lege nr. 115/1938.
Spre exemplificare:voi prezenta următoarea speţă:
Uzucapiune de 30 de ani. Întreruperea prescripţiei. Vacanţă succesorală.

Calitatea pasivă a statului.
1. Prin art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi art. 44 din Legea nr. 59/1974 s-a
interzis ,,înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice” a terenurilor ca
atare; aceste dispoziţii legale nu au avut ca efect întreruperea naturală a
prescripţiei achizitive, întrucât prin ele terenurile nu au fost scoase din
circuitul civil, ele putând în continuare să facă obiectul dreptului de
proprietate privată. De altfel, uzucapiunea este un fapt juridic, ori legile
mai sus arătate nu au prevăzut nimic în privinţa faptului juridic, referindu-
se doar la dobândirea terenurilor numai prin moştenire legală.
2. În cazul în care se constată vacanţa succesorală, moştenitor legal nu va fi
Direcţia Generală a Finanţelor Publice ori Consiliul Local ci Ministerul
Finanţelor Publice este cel care reprezintă statul ca subiect de drepturi şi
obligaţii în faţa organelor de jurisdicţie, aşa încât acesta din urmă are
calitate procesuală pasivă în procesele având ca obiect acţiunea în
uzucapiune.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 1880 din 2
martie 2006.
Notă. Legea nr. 58/1974, privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi

rurale, a fost abrogată de Decretul-lege nr. 1/1989, publicat în Monitorul Oficial nr. 4 din 27
decembrie 1989.
46
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 la data de 3 februarie 2005,
reclamanţii V.V. şi V. au chemat în judecată pe pârâta C.E. solicitând instanţei ca prin
hotărârea ce o va pronunţa să constate că au dobândit prin prescripţia achizitivă de 30 de ani
dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti str. L. sector 2.
În motivarea cererii au arătat că terenul în cauză a fost dobândit, la data de 10
decembrie 1965, de la autorii reclamanţilor, N.I. şi N.E., prin înscris sub semnătură privată,
de la pârâta C.E., intrând în posesia terenului încă de la data încheierii convenţiei.
La rândul său, pârâta C.E. a dobândit terenul în baza actului transcris sub nr.
1011/1957 la Tribunalul Bucureşti, iar suprafaţa de teren deţinută în zonă a fost parcelată de
proprietară şi înstrăinată sub formă de loturi diverşilor cumpărători.
Reclamanţii au mai arătat că ulterior căsătoriei lor (ce a avut loc în anul 1964) s-au
mutat în imobilul din strada L., unde au continuat să locuiască împreună cu părinţii,
stăpânindu-l neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar, până în prezent.
Reclamanţii au mai arătat că împreună cu autorii lor au plătit toate impozitele şi taxele
aferente imobilului, pe teren fiind edificată şi o construcţie ce a constituit domiciliul, atât al
părinţilor reclamantei cât şi al reclamanţilor. Imobilul a fost evaluat la suma de 50.000.000
lei.
În drept reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 942, art. 942, art. 948,
art. 962, art. 1077, art. 488-492 şi art. 1890 Cod civil.
La data de 21 aprilie 2005 reclamanţii şi-au completat cererea de chemare şi au
modificat cadrul procesual în sensul că au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul
de Finanţe, Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice
Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate vacanţa
succesorală cu privire la bunurile defunctei C.E. în motivarea cererii modificatoare şi
completatoare reclamanţii au arătat că C.E. este decedată, astfel cum rezultă din adresa I.G.P.
– SEIP şi adresa Camerei Notarilor Publici nr. 245 din 4 aprilie 2005 şi, neavând moştenitori,
succesiunea acesteia a devenit vacantă conform art. 680 Cod civil, coroborat cu art. 724-727
Cod civil.
Pârâtul Consiliul Local al sectorului 2 a depus întâmpinare prin care a arătat că

titularul dreptului de proprietate este Municipiul Bucureşti, solicitând citarea acestuia în
calitate de pârât. Totodată, a arătat că nu poate avea calitatea de pârât în cauză întrucât
sectorul 2 nu reprezintă o unitate administrativ-teritorială în sensul Legii nr. 215/2001 care, în
47
art. 18 şi în art. 19 prevede expres şi limitativ că numai comunele, oraşele şi judeţele sunt
unităţi administrativ-teritoriale cu patrimoniu propriu, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile O.G.
nr. 53/2002 (art.1 şi art.4).
Pârâtul a arătat în continuare că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, dreptul de
proprietate asupra bunurilor proprietate publică sau privată, poate aparţine numai statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale, nu şi sectoarelor municipiului.
Pe fondul cauzei, pârâtul Consiliul Local al sectorului 2 a arătat că prin efectul
Legilor nr. 58 şi nr. 59 din 1974, cursul prescripţiei achizitive a fost întrerupt, astfel că
cererea reclamanţilor este formulată înaintea termenului unei eventuale uzucapiuni de 30 de
ani, iar sub aspect probator, reclamanţii nu au depus la dosar nici un înscris din care să rezulte
că sunt înregistraţi ca titulari de rol fiscal pentru terenul în litigiu, astfel că nu au făcut dovada
că au înţeles să se comporte ca adevăraţi proprietari.
Pe capătul de cerere privind constatarea vacanţei succesorale pârâtul a arătat că art. 85
din Legea nr. 36/1995 invocat de reclamanţi nu poate constitui temeiul calităţii sale
procesuale pasive.
La data de 21 iunie 2005 pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului
Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
sa întrucât, în conformitate cu prevederile art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice coroborate cu prevederile art. 25
din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, Ministerul
Finanţelor Publice este cel care reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa
organelor de jurisdicţie precum şi în oricare alte situaţii în care acesta participă nemijlocit în
nume propriu în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
Pârâta a mai arătat că din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că în cazul în
care se va constata vacantă succesiunea defunctei C.E., moştenitor legal va fi Statul Român
prin Ministerul Finanţelor Publice. În drept, pârâta şi-a întemeiat susţinerile pe dispoziţiile
art. 680 Cod civil şi art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/ 2005.
Instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală
a Finanţelor Publice, apreciind că în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Decretul nr.
31/1954 şi art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005, raportat la art. 680 Cod civil, rezultă calitatea
procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi nu a Direcţiei Generale a
Finanţelor Publice.
Totodată, instanţa a dispus, în temeiul art. 65 Cod de procedură civilă, citarea
48
intervenientului în interes propriu, Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Municipiul Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive. În motivarea excepţiei invocate s-a arătat că reclamanţii nu au făcut
dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu ar fi statul. Pe fondul cererii, pârâtul a
arătat că termenul de prescripţie asupra terenului nu putea să curgă înainte de anul 1991
întrucât acest imobil se afla în proprietatea statului, iar constituţiile anterioare anului 1991 nu
făceau distincţie între domeniul public şi domeniul privat al statului, imprescriptibilitatea
acestora fiind consfinţită şi prin deciziile Tribunalului Suprem. În plus, Legile nr. 58/1974 şi
nr. 59/1974 au întrerupt natural cursul prescripţiei în perioada în care s-au aflat în vigoare.
Instanţa, în temeiul art. 137 alin. 2 Cod de procedură civilă, a unit cu fondul excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientului Municipiul Bucureşti prin Primarul
General apreciind că pentru judecarea acesteia este nevoie de administrarea de dovezi în
legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri în copii certificate pentru conformitate
cu originalul: certificatul de deces al defunctei C.E., proces-verbal de contravenţie nr.
00551967 încheiat la data de 13 noiembrie de Administraţia Financiară sector 2 Bucureşti,
certificat fiscal nr. 91509 din 15 iunie 1995 eliberat de Administraţia Financiară sector 2
Bucureşti, declaraţia privind stabilirea impozitului pe clădiri şi a impozitului pe terenul
ocupat de clădiri şi alte construcţii proprietatea contribuabililor persoane fizice din data de 11
februarie 1997, documentaţia cadastrală, chitanţe privind achitarea impozitului pe construcţie
şi teren, răspunsul Camerei Notarilor Publici nr. 245 din 4 aprilie 2005, adresa nr.
3434/41227 din 19 iunie 2005 a Direcţiei Urbanism şi Gestionare Teritoriu – Serviciul
Cadastru Fond Funciar din cadrul Primăriei sectorului 2, adresa nr. 494326/15482 din 30
noiembrie 2005 şi adresa nr. 494776/15583 din 19 decembrie 2005 emise de Direcţia
Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală – Serviciul Nomenclatură Urbană – P.M.B., adresa nr. 102
din 27 ianuarie 2006 emisă de Direcţia Urbanism şi Gestionare Teritoriu – Serviciul Cadastru
Fond Funciar din cadrul Primăriei sectorului 2, adresa nr. 593 din 10 februarie 2006 a
Direcţiei Venituri Buget Local sector 2, actul de schimb încheiat între Republica Populară
Română – Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi C.E., cererea defunctei C.E. din data de 2
august 1957 pentru transcrierea actului de schimb, înscrisuri în dovedirea faptului că defuncta
C.E. a parcelat suprafaţa de teren deţinută şi a înstrăinat-o către diverşi cumpărători.
La data de 12 ianuarie 2006 au fost audiaţi martorii propuşi de reclamanţi, iar la data
de 17 februarie 2006 a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică topografică.
49
La data de 22 februarie 2006 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor publice
a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa
întrucât potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 18/2001, ce se aplică prin derogare de la
dreptul comun în materia succesiunilor vacante, terenurile aparţinând persoanelor care au
decedat fără moştenitori şi care se află în intravilanul comunei, oraşului sau municipiului, trec
în proprietatea autorităţii locale respective, în speţă statul fiind reprezentat de Consiliul Local
al Sectorului 2.
Instanţa a admis acţiunea pentru următoarele considerente:
Prin actul de schimb încheiat între Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi C.E., ce a
primit dată certă la data de 27 iulie 1957, aceasta din urmă a primit în schimbul terenului în
suprafaţă de 14 hectare, terenul în suprafaţă de 5 ha situat pe teritoriul comunei Voluntari
compus din două parcele de teren, una în suprafaţă de 1 ha având ca vecinătăţi la N – str.
Protopopescu Pipera, la S şi E – linie de hotar, la V – str. C. Meiescu. Astfel cum rezultă din
depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, coroborate cu înscrisul intitulat chitanţă, terenul
deţinut de C.E. era situat în zona din str. Lanului şi a fost cumpărat tot de C.E.
Conform susţinerii reclamanţilor, necontestate de pârâţi, C.E. a decedat la data de 18
decembrie 1979 în comuna Voluntari, fiind eliberat certificatul de deces nr. 132/1979, iar în
urma cercetării evidenţei Camerei Notarilor Publici Bucureşti, pentru perioada 18 decembrie
1979 la zi, nu s-a găsit înregistrată nici o cerere prin care să se solicite deschiderea
succesiunii privind pe defuncta C.E., astfel cum rezultă din răspunsul nr.245 din 4 aprilie
2005 al acestei instituţii.
Examinând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin
Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al sectorului 2, precum şi a intervenientului
Municipiul Bucureşti, instanţa a reţinut următoarele:
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată
în judecată în calitate de pârâtă şi persoana obligată prin raportul juridic născut între părţi,
fondat pe un act sau fapt juridic.
Conform dispoziţiilor art. 18 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, ,,comunele, oraşele şi
judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se
organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale”, iar conform art. 19
din aceeaşi lege, comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public, având
patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale enunţate mau sus rezultă că sectorul
50
2 este o subdiviziune a unităţii administrativ-teritoriale a Municipiului Bucureşti care nu are
patrimoniu propriu şi nici capacitate juridică.
În sensul celor arătate mai sus sunt şi dispoziţiile art. 1-5 din O.G nr. 53/2003 privind
statutul-cadru al unităţii administrativ-teritoriale, iar art. 121 din Legea nr. 215/2001 prevede
în mod expres că patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale îl constituie bunurile mobile şi
imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniul privat al
acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial.
Faţă de dispoziţiile legale enunţate mai sus, instanţa a apreciat că pârâtul Consiliul
Local al sectorului 2 nu justifică, în speţă, calitatea procesuală pasivă întrucât uzucapiunea
este un mod originar de dobândire a proprietăţii şi o sancţiune împotriva vechiului proprietar
care dă dovadă de o lipsă de diligenţă, iar Consiliul Local al sectorului 2 exercită atribuţii
numai în ceea ce priveşte administrarea bunurilor proprietate publică sau privată a
municipiului de pe raza sectorului 2, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului
Bucureşti [art. 95 alin. 2 pct. f].
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul
Finanţelor Publice, instanţa a admis-o pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice
întrucât au solicitat să se constate vacanţa în ceea ce priveşte succesiunea defunctei C.E.,
întrucât conform dispoziţiilor art. 680 Cod civil, în lipsă de moştenitori legali sau
testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.
În art. 26 din Legea nr. 18/1991 republicată, se menţionează însă că terenurile situate
în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat
fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului, după caz, şi în
administrarea primăriilor. Din coroborarea acestor dispoziţii legale se desprinde concluzia că
în cazul vacanţei succesorale, bunurile imobile (terenuri) lăsate de defunct, trec în
proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, aceasta fiind cea care justifică în speţă calitatea
procesuală pasivă.
Având în vedere aceleaşi considerente, instanţa a apreciat că, atât în ceea ce priveşte
constatarea vacanţei succesorale a moştenirii defunctei C. E., cât şi în ceea ce priveşte
constatarea dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra terenului pe care

îl stăpânesc, unitatea administrativ-teritorială Municipiul Bucureşti prin Primarul General are
calitate procesuală pasivă, astfel că instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a intervenientului în interes propriu, invocată prin întâmpinare.
51
Având în vedere răspunsul Camerei Notarilor Publici nr. 245 din 4 aprilie 2005 şi data
decesului numitei C.E. (18 decembrie 1979), şi faţă de dispoziţiile art. 680 Cod civil
coroborate cu art. 700n Cod civil, care prevede că dreptul de a accepta succesiunea se
prescrie în termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii, instanţa a constatat vacantă
succesiunea defunctei C.E., statul, prin unitatea administrativ-teritorială Municipiul
Bucureşti, devenind proprietarul bunurilor lăsate de defunctă.
Reclamanţii au invocat uzucapiunea de 30 de ani, iar potrivit art. 1890 Cod civil
,,toate acţiunile, atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi
pentru care n-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel
care invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune
reaua-credinţă”.
Posesia este un fapt juridic care poate fi probat prin orice mijloc de probă; astfel, din
depoziţiile martorilor audiaţi, vecini cu reclamanţii din anul 1967, stăpânindu-l până în
prezent netulburaţi, continuu, în mod public şi sub nume de proprietar.
Termenul de prescripţie achizitivă de 30 de ani, a apreciat instanţa, este împlinit cu
următoarele argumente referitoare la susţinerile pârâţilor în sensul întreruperii cursului
prescripţiei prin Legea nr. 58/1974 şi Legea nr. 59/1974.
Cu privire la motivarea pârâţilor potrivit căreia Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974
întrerup natural posesia exercitată până la intrarea lor în vigoare, instanţa a respins susţinerile
acestora întrucât Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au interzis înstrăinarea terenurilor prin
convenţie, fără a interzice transmiterea lor în alte moduri prevăzute de Codul civil, respectiv
prin moştenire sau ca efect al uzucapiunii.
Potrivit art. 1864 pct. 2 Cod civil, întreruperea naturală a prescripţiei achizitive
operează ,,când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii
sau destinaţiei sale, adică atunci când este scos din circuitul civil, iar potrivit art. 1844 Cod
civil, sunt scoase afară din comerţ bunurile care, prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii,
nu pot fi obiecte de proprietate privată”.
Prin art. 30 din Legea nr.58/1974 şi art. 44 din Legea nr. 59/1974 s-a interzis
,,înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice” a terenurilor, ca atare; aceste dispoziţii legale
nu au avut ca efect întreruperea naturală a prescripţiei achizitive, întrucât prin ele terenurile
nu au fost scoase din circuitul civil, ele putând în continuare să facă obiectul dreptului de
proprietate privată. De altfel, uzucapiunea este un fapt juridic, ori legile mai sus arătate nu au
prevăzut nimic în privinţa faptului juridic, referindu-se doar la dobândirea terenurilor numai
52
prin moştenire legală, astfel că instanţa a reţinut că nu a intervenit întreruperea naturală a
cursului prescripţiei achizitive.
Faţă de cele expuse, instanţa a constatat în mod corect că posesia reclamanţilor şi a
autorilor lor a curs neîntrerupt.
Referitor la susţinerea intervenientului Municipiul Bucureşti în sensul că termenul de
prescripţie achizitivă nu a curs anterior anului 1990 deoarece terenul a aparţinut domeniului
public şi domeniului privat al statului, instanţa a apreciat aceste susţineri ca neîntemeiate
pentru următoarele considerente:
Încă de la adoptarea Codului civil a fost instituită distincţia între domeniul public şi
domeniul privat al statului, iar bunurile proprietatea statului sunt supuse prescripţiei
achizitive chiar şi sub imperiul Codului civil, imprescriptibilitatea operând numai în cazul
proprietăţii publice. În concepţia Codului civil bunurile, examinate în raportul lor cu cel ce le
posedă, se împart în bunuri ale particularilor şi bunuri domeniale, adică cele ce aparţin
statului sau diviziunilor administrativ-teritoriale ori administraţiunilor ce emană de la ele (art.
475-478 Cod civil). Domeniul este alcătuit din domeniul public şi domeniul privat, deosebite
între ele, fie prin afectaţiunea dată unui lucru sau serviciu public de a fi deschis folosinţei
directe a publicului, fie prin lege.
Caracterul lor comun este insesizabilitatea, adică nu pot fi urmărite, considerându-se
că statul este întotdeauna solvabil. Le deosebesc însă anumite caractere juridice, care sunt
proprii numai bunurilor din domeniul public, şi anume inalienabilitatea, insesizabilitatea şi
imprescriptibilitatea. Această interpretare a fost dată prevederilor Codului civil atât de
doctrina juridică în materie cât şi de jurisprudenţă.
Din dispoziţiile art. 477, art.478 alin. 2, art. 1844 şi art. 1845 Cod civil rezultă că
distincţia, şi sub imperiul Codului civil, între domeniul public şi domeniul privat al statului
este dată de împrejurarea dacă bunul este deschis sau nu ,,uzului public”.
În concluzie, constatând că terenul în litigiu nu a servit uzului public, instanţa a reţinut
că şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi a Constituţiei din 1991, terenul a făcut
obiectul domeniului privat al statului şi a făcut obiectul prescripţiei achizitive, astfel că şi
anterior anului 1990 a curs termenul de prescripţie.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea
reclamanţilor, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1837 Cod civil coroborat
cu art. 1846 şi 1847 Cod civil şi cu art. 1890 Cod civil, în sensul că reclamanţii au exercitat o
posesie utilă pe o perioadă mai mare de 30 de ani asupra terenului în litigiu (irevocabilă prin
53
nerecurare).
54

Lucrare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curteanu Nicolae Daniel Introducere

În înţelesul lor precis şi exact, noţiunea şi numele de proprietate nu se referă decât la

Principiul general care domină materia accesiunii imobiliare, este că pământul se

O astfel de depunere de pământ se numeşte avulsiune. În această situaţie, legea

I.3. INSULELE ŞI PRUNDIŞURILE:

I.4. ACCESIUNEA ANIMALELOR:

Este controversată chestiunea dacă proprietarii fraudaţi păstrează dreptul de a

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

Accesiunea imobiliară artificială sau industrială, se întâlneşte în cazul când se face o

preconstituită prin act scris.

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

Rezultă că efectul achizitiv de proprietate nu este, deci, reglementat prin dispoziţiile

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

Această dobândire a dreptului de proprietate se face numai în urma plăţii contravalorii

II.1. ACCESIUNEA CONSTRUCŢIILOR ŞI PLANTAŢIILOR FĂCUTE DE UN

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

C. civ. , art. 494

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

Pe rol, pronunţarea asupra apelurilor declarate de reclamanţii O.B. şi O.D., ambii

Asupra apelurilor de faţă, constată:

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

Respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii O.B. şi O.D., ambii

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI

DECIZIA COMERCIALĂ NR. 85

Pe rol fiind pronunţarea asupra cererii de apel formulată de apelantul D.E.B.

Deliberând asupra apelului comercial de faţă, reţine următoarele:

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea imobiliară artificială

PENTRU ACESTE MOTIVE

Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul D.E.B., domiciliat în comuna N.,

PREŞEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea mobiliară

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea mobiliară

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea mobiliară

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea mobiliară

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea mobiliară

Uzucapiune de 30 de ani. Întreruperea prescripţiei. Vacanţă succesorală.

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea mobiliară

Notă. Legea nr. 58/1974, privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi

Curteanu Nicolae Daniel Accesiunea mobiliară

Pârâtul Consiliul Local al sectorului 2 a depus întâmpinare prin care a arătat că

constatarea dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra terenului pe care

S-ar putea să vă placă și