EREZII ANTITRINITARE - PROCES ISTORIC

Key: Taina Sfântei Treimi - recepția diferită în plan istoric.

Istoria ereziilor antitrinitare - perioade:

1. de la Cerint până la Arie;
2. de la Arie până la Socinus;
3. de la Socinus până astăzi.

A. Această primă perioadă se caracterizează prin dorința ereticilor de a

rămâne monoteiști și prin respingerea oricărei pluralități personale.
1. Învățătura lui Cerint, care era de origine evreu, contemporan al Sf. Ioan
Evanghelistul:
„Mai presus de toate există Dumnezeul suprem. Lumea a fost creată de
demiurg. Aceasta este o putere cu totul despărțită și depărtată de Dumnezeul
suprem, care știe de El. Iisus nu este născut din Fecioară, ci este fiul lui Iosif și al
Mariei, născut ca și ceilalți oameni, pe care îi depășește în dreptate, înțelepciune și
rațiune. Peste el, după botez, trimis de la Dumnezeul suprem, coboară Hristosul în
chip de porumbel. Atunci el a primit putere să-l descopere pe Tatăl cel suprem,
necunoscut, și să facă minuni. Însă, într-un final, Hristos fiind o ființă
duhovnicească și nepătimitoare, l-a lăsat pe Iisus, așadar Iisus a pătimit și a înviat
singur” (Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, I, 25, 1).
Tot Cerint afirma că Dumnezeul evreilor n-a fost Domn, ci înger.

2. Ebioniții, de asemenea, afirmă:

- un singur Dumnezeu creator și stăpân al lumii;
- Hristos – om obișnuit născut din Iosif și din Maria;
- prin îndeplinirea fidelă a legii Iisus devine Hristos, ceea ce poate deveni oricine;
- tăierea împrejur, plinirea poruncilor și obiceiurilor V.T. sunt indispensabile pentru
mântuire;

3. Teodot afirmă că:

- atunci când s-a lepădat de Iisus Hristos nu s-a lepădat de Dumnezeu, ci de om;
- Iisus Hristos este om, născut din fecioară, care a trăit mai cuviincios decât ceilalţi
oameni;
- peste Iisus a coborât la botez Hristos în chip de porumbel și i-a dat putere pentru a-
și îndeplini misiunea, dar acest lucru nu l-a făcut Iisus să fie Dumnezeu.
 4. Gnosticismul transformă creștinismul într-o filozofie religioasă.
Pentru gnostici, Iisus:
• nu este nici Dumnezeu, nici om, ci o fiinţă intermediară.
• este o emanaţie a Dumnezeului suprem, fiind după fire inferior izvorului său.
• fiind emanaţie nu putea lua formă materială, adică trup real => Iisus fie a fost
un om obișnuit peste care s-a coborât Hristos la botez, fie a avut un trup
aparent;
• este un om foarte înduhovnicit , unit doar pentru un timp cu răscumpărătorul
ceresc, care este în fond despărţit și diferit de Iisus cel istoric;
• este învăţătorul divin, care a predat apostolilor tainele [γνωσις], de care firea
omenească se împărtășește.

5. Marcion își bazează învăţătura pe principii gnostice, având la baza

dualismul:
▪ există doi dumnezei: unul al V.T. – creator al lumii, sever, aspru,
nestatornic, drept, puternic și care provoacă suferinţele
omenirii;
▪ unul al N.T. – bun, blând, milostiv, plin de compătimire,
descoperit de Iisus.
▪ chiar dacă lumea nu l-a luat în seamă, deoarece nu a fost zidită
de el, din milă, a dorit s-o ajute.
▪ Precum sunt doi dumnezei sunt și doi Hristoși;
▪ Iisus Hristos nu are nimic în comun cu Mesia din V.T.;
▪ Iisus Hristos este Duhul mântuitor prin care se descoperă și
Dumnezeu cel suprem;
▪ Iisus Hristos nu s-a născut, ci a coborât din cer, având un trup
aparent;
▪ El n-a împrumutat nimic din făptura demiurgică, până și
învăţătura sa prezentând un antagonism cu legea V.T., motiv
pentru care a fost prins și răstignit de către demiurg și urmași ai
acestuia.
▪ Răstignirea și viaţa sa până la acel moment au caracter
mântuitor pentru oameni
▪ Hristos a coborât la iad pentru a propovădui și acolo Evanghelia
și a descoperit mântuirea.
Deoarece nu a fost de acord cu învăţătura creștină despre un Dumnezeu întreit
în Persoane, Marcion a fost caterisit.

6. Monarhismul – apare la sf. sec. II

 • Recunoaște doar o singură persoană în Dumnezeu sau vede diferite moduri de
manifestare ale uneia și aceleiași persoane dumnezeiești.
Există două tipuri de monarhism: a) dinamic și b) modalist

a) monarhianism dinamic: îl consideră pe Hristos ca fiind un om obișnuit,

înzestrat este cu har, cu înţelepciune, cu putere dumnezeiască mai mult decât au fost
proorocii.
– premergători ai monarhismului dinamic sunt alogii (αλόγοι), care tăgăduiau
veșnica existenţă a lui Hristos ca Logos și îl considerau om care poartă în sine
dumnezeirea Tatălui.
Promotori: Teodot, Teodot zaraful, Artemon, Asclepiade și Apolonid.

b) monarhismul modalist afirmă că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei moduri de
manifestare a unicului Dumnezeu;
b.1 Patripasianismul – prima formă de manifestare a modalismului
Reprezentanţi: Praxeas, Noet, Veron, Beryl;
– Tatăl S-a făcut pe Sine Fiul Său. Tatăl este cel care S-a născut, a pătimit și a murit;
b.2.Sf. Ipolit spune despre Noet: „El afirmă că Însuși Hristos este Tatăl
și că Tatăl însuși S-a născut, a pătimit și a murit”.
b.3 Praxeas afirmă că Dumnezeul cel nevăzut, nenăscut, nepătimitor se
numește Tată, iar cel văzut, născut, pătimitor, se numește Fiu.
b.4 Sabelie – transformă modalismul într-un sistem filosofic. Astfel:
• Dumnezeu este monadă pură și nedespărţită
• Dumnezeu este o singură persoană numită Υιοπάτωρ = fiu-tatăl.
• Acesta se arată în trei moduri diferite: în V.T. apare ca Tată, în N.T. ca Fiu, iar
ca Duh Sfânt sfinţește sufletele;
• Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei manifestări consecutive, trei moduri, trei
măști, prin care monada dumnezeiască se descoperă în lume, fără ca să existe
vreo diferenţă personală.
• Trei chipuri ale revelaţiei unui singur Dumnezeu: în chipul Tatălui lucrează ca
ziditor și legiuitor, în chipul Fiului, de la întrupare până la răstignire, ca
răscumpărător și în chipul Duhului Sfânt, de la înălţare până astăzi, ca
sfinţitor
• După fiecare revelaţie fiecare se întoarce în monadă
• La sfârșitul veacurilor, după ce toţi se vor sfinţi și Duhul Sfânt se va întoarce în
monadă, ca Dumnezeu să fie totul în toate.
b.6 Pavel de Samosata – cel mai importat reprezentant al modalismului
– fost episcop de Antiohia, caterisit în anul 268.
El afirma:
• În Dumnezeu există o singură persoană, în care se pot observa raţiunea
(λόγος) și înţelepciunea (σοφία), care sunt însușiri obișnuite.
 • Logosul este impersonal, rostit din veci de Dumnezeu, fiind cel care a grăit în
Moise, în prooroci, dar mai ales în Iisus Hristos;
• Iisus Hristos este născut din fecioara Maria, dar este doar om;
• El a fost inspirat de Logos cu care s-a unit;
• Unitatea sa cu Dumnezeu constă în faptul că a avut aceeași voinţă cu
Dumnezeu;
• Datorită acestei uniri, Iisus a devenit o fiinţă unică și excepţională;
• La Botez, Iisus atinge desăvârșirea morală – iubirea pentru Dumnezeu este
fără slăbiciune; voinţa fără prihană; slava sa este suprafirească => Dumnezeu
îi dă puterea să facă minuni, să biruie păcatul, nu numai în sine, ci și în noi.
• El ne răscumpără și ne mântuiește;
• El este judecătorul celor vii și al celor morţi;
• Se poate discuta despre o preexistenţă a lui Iisus, care deși n-a existat într-un
mod personal substanţial și personal înainte de nașterea lui, a fost prevăzut și
predestinat de Dumnezeu, prevăzut și prevestit de prooroci.

B. A doua perioada:

1. Arianismul – prima și cea mai puternică erezie care a atacat biserica,

punctul de plecare al tuturor celorlalte erezii;
– promotor – Arie – preot ortodox, caterisit și condamnat ca eretic la Sinodul I
Ecumenic de la Niceea (325);
Învăţătura lui Arie:
• Dumnezeu este unul, singurul nenăscut, fără de început, veșnic, negrăit,
incomprehensibil și de neegalat de nimeni;
• El nu poate împărţi din fiinţa sa și altora, deoarece ar însemna că este compus,
împărţit și schimbabil;
• Nu poate da fiinţa sa necreată celor create;
• Expresiile care presupun unitate și naștere trebuie condamnate;
• Dumnezeu n-a fost Tată totdeauna, ci a fost un timp când El era singur,
devenind Tată mai târziu;
• Pentru a putea crea lumea, Dumnezeu a făcut mai întâi Logos-ul, o fiinţă
superioară, spirituală, care se mai numește și „Înţelepciune, Fiu, Chip”;
• Logosul nu este veșnic și nici împreună veșnic cu Dumnezeu, deoarece a fost
creat din nimic;
• Dacă este creat de Dumnezeu, El este originea lui, dar nu este din firea lui
Dumnezeu;
• Logosul nu are aceeași fire cu Tatăl, nici aceleași însușiri, căci dacă ar fi la fel,
atunci ar exista doi dumnezei.
• Logosul este Fiul lui Dumnezeu după har, nu după fire – născutul, s-a născut,
născându-se;
 • Dumnezeu l-a făcut Fiul Său prevăzând calităţile lui;
• Logosul nu este Dumnezeu adevărat;
• El se numește „Logos” și „Înţelepciune”, dar aceste calităţi le are în măsura în
care le primește de la Înţelepciunea cea necreată și de la Logosul care sunt în
Dumnezeu;
• Logosul este, de fapt, una din multele puteri de care se folosește Dumnezeu
după voia Sa;
• Cunoașterea Logosului este nedesăvârșită;
• După fire este schimbabil ca și ceilalţi oameni, însă, deși este o făptură, totuși
nu este ca și celelalte;
• El este făptura cea desăvârșită a lui Dumnezeu;
• Dumnezeu poate zidi făptură identică Logosului, dar nu mai mare decât el;
• Prin desăvârșire morală, prin lucrarea harului, Hristos a devenit ceea ce a fost,
așadar se poate numi Dumnezeu cel puternic, care s-a învrednicit de slavă, de
cinste și de numele de Dumnezeu, pe care Tatăl și Biserica i l-au atribuit;
• Îndumnezeirea s-a făcut prin har, de aceea este numit și Dumnezeu, lucru
posibil și celorlalţi oameni care se îndumnezeiesc prin har;
• Întruparea și umanitatea Logosului sunt reale, așa cum sunt prezentate în
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiţie;
• El a avut un trup real;
• Afectele arată că El nu este Dumnezeu deplin, ci o fiinţă supusă pătimirii
• Duhul Sfânt este o fiinţă de sine stătătoare;
• Împreună cu Tatăl și cu Fiul constituie o treime, însă Duhul este infinit
depărtat, despărţit de celelalte două persoane;
• Duhul le este străin după fire, neavând nici aceeași slavă;
• Fiul l-a creat pe Duhul și Acesta Îi este subordonat;

2. Semiarienii sunt cei care au căutat o cale de mijloc între arianism și

ortodoxie, înlocuind termenul οµοούσιος (deofiinţă) din Simbolul Niceo-
Constantinopolitan cu οµιούσιος, astfel, ei mărturiseau că firea Fiului este
asemănătoare cu cea a Tătălui, deosebindu-se de ea doar prin faptul că nu este
identică cu ea. El este adevăratul Fiu, născut înaintea timpului și mai înainte de toţi
vecii, asemănător cu Tatăl după fire și după dumnezeire.
Marcel, Episcop de Ancira, un puternic susţinător al lui οµoιούσιος, scriind
împotriva arienilor, a căzut el însuși în erezie, afirmând următoarele:
• Triada izvorăște dintr-o monadă, căci este imposibil ca trei persoane să fie
reduse la unime;
• Dumnezeu este o monadă nedespărţită, o persoană, nu trei;
• În Dumnezeu există Logosul care a fost la început, existând în Tatăl într-un
mod potenţial, ca o putere;
 • Logosul a fost în Dumnezeu în mod real ca energie, și le-a făcut pe toate
singur;
• Logosul a fost Dumnezeu pentru a arăta că Dumnezeu este nedespărţit,
Logosul a fost în Dumnezeu și Dumnezeu în Logos;
• Logosul este veșnic și deofiinţă cu Dumnezeu;
• Logosul este puterea în Dumnezeu, care s-a manifestat ca o lucrare ziditoare la
facerea lumii, dar în mod văzut prin întrupare;
• Marcel folosește termenul de „Fiu, Hristos, Iisus” etc. doar cu referire la
Logosul întrupat;
• Hristos este Logosul devenit persoană și Fiu al lui Dumnezeu, cel Întâi născut
și împăratul;
• Hristos recapitulează întreaga făptură, iar omul cel păcătos, a cărui fire s-a
unit cu Logosul, a fost înfiat de Dumnezeu, Cel nestricăcios și nemuritor;
• Trupul Logosului se aseamănă cu Dumnezeu. Prin înviere primește nemurirea,
dar aceasta nu îl face mai vrednic de Dumnezeu, care este mai presus de
nemurire, motiv pentru care, la a doua venire, Logosul își va lăsa omenirea și
se va întoarce la Dumnezeu, așa precum a fost înainte de facerea lumii;
• Triada se va rezuma la monadă, iar Dumnezeu va fi totul în toate;
• Până la Pogorârea peste apostoli, Duhului Sfânt era parte din Logos și din
Tatăl, însă la momentul Pogorârii, monada s-a lărgit în triada;

3. Macedonie, Episcopul Constantinopolului, a dezvoltat o erezie proprie

asemănătoare arianismului, dar care privește persoana Duhului Sfânt și care se
numește macedonianism sau pnevmatomahism, condamnată la Sinodul II
Ecumenic. Astfel:
• Duhul Sfânt este făptura Fiului, inferior Tatălui și Fiului;
• Dacă n-ar fi fost o făptură, ar fi fost al doilea Fiu al lui Dumnezeu sau nepotul
Lui;
• Duhul Sfânt nu este doar o făptură, ci este ceea ce sunt și îngerii, deosebindu-
se de ei doar prin demnitate, ceea ce-i permite să se numească Dumnezeu;

4. Alte erezii trinitare:

a. Fotin, Episcopul Sirmiumului, ucenic al lui Marcel, afirma că Dumnezeu
este un singur ipostas care conţine în sine și Logosul său (λογοπάτωρ). Logosul
devine Fiu după întrupare. Dacă acest Logos este lăuntric, el este mintal, imanent, iar
dacă este lucrător, el devine exprimat, exteriorizat. Această exteriorizare constituie
prima extensie, iar cea de-a doua o reprezintă Duhul Sfânt.
 b. Aetius și Eunomie au dat naștere unei erezii a cărei susţinători erau numiţi
aețieni, eunomieni, anomieni, heterousiaști. Ei au depășit pe arieni și semiarieni prin
negativitatea învăţăturii lor. Ei învăţau următoarele:
• Dumnezeu este o fiinţă unică și simplă, nenăscut după fire, raţional și
inteligibil;
• Dacă Dumnezeu este nenăscut, atunci tot ceea ce e născut sau făcut nu poate
fi Dumnezeu οµοούσιον, nici οµoιούσιον, nici chiar όµοιον cu Dumnezeu,
existenţa datorându-se unei alte firi, ετεροούσιον, care trebuie să fie
neasemănătoare ανόµιον.
• Întrucât Fiul este născut, făcut, este asemănător Tatălui în sens moral, nu
fiinţial;
• Este fiinţa cea mai apropiată de Dumnezeu, pe când celelalte făpturi, inclusiv
Duhul Sfânt, sunt lucrarea Fiului;
• Fiul este făptura celui nefăcut, nu una dintre făpturi. Ioan Filipon (sec. VI)
dezvoltă erezia triteistă conform căreia Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei
persoane dumnezeiești, deosebite și despărţite, care au trei firi dumnezeiești
deosebite și despărţite.
Pornind de la erezia triteistă s-a dezvoltat cea tetrateistă, având ca promotor
pe patriarhul monofizit Damian, care afirma că în Treime există trei persoane
dumnezeiești deosebite, iar în spatele lor și despărţit de ele există firea dumnezeiască
din care ele își trag dumnezeirea.

C. Cea de-a treia perioadă:

1. Raționaliștii reformatori se remarcă Faust Socinius care sistematizează

învăţăturile atitrinitare reînnoite. Dogma Sfintei Treimi este respinsă în totalitate, ca
fiind neconformă cu Sfânta Scriptură și cu raţiunea umană sănătoasă. Astfel:
• Dogma Sf. Treimi contrazice Sf. Scriptură, deoarece ei cred că în ea nu este
exprimat nicăieri că Dumnezeu este treimic (In. 17, 3; Mt. 24, 36; I Cor. 8, 6;
Ef. 4, 6);
• În mod dialectic, logic, nu se poate înţelege cum trei persoane deosebite pot
exista într-o singură fire;
• După fire, Dumnezeu este o fiinţă simplă și necompusă, care nu se poate
împărţi în persoane;
• Sf. Scriptură învaţă că numai Tatăl, în sensul adevărat, este Dumnezeu;
• Firea dumnezeiască nu se poate uni cu cea omenească, cel Infinit cu finitul;
• Chiar dacă s-ar presupune că Fiul lui Dumnezeu există ca persoană deosebită,
totuși este imposibil să se facă unime din două unităţi;
• Unitatea dintre cele două firi în persoana unică a lui Hristos este imposibilă;
 • Iisus Hristos este om obișnuit, dar zămislit în Fecioară cu lucrarea lui
Dumnezeu, într-un mod miraculos, Iisus rămânând, astfel, liber de înclinarea
spre păcat;
• Iisus a fost înzestrat cu o voinţă care a tânjit spre sfinţenie după fire și care nu
putea fi amăgită sau ispitită;
• Fiind născut și înzestrat, în timpul botezului Iisus a fost uns de Duhul Sfânt;
• Duhul Sfânt nu este persoană dumnezeiască, ci puterea, energia lui
Dumnezeu;
• Înainte de a începe propovăduirea Iisus a fost înălţat pentru o vreme la cer și a
primit cunoașterea pe care urma să o descopere lumii;
• Datorită ascultării desăvârșite și vieţii fără de prihană, El a fost luat din nou în
ceruri și i-a fost încredinţată stăpânirea dumnezeiască a lumii, motiv pentru
care se cuvine să fie cinstit ca un Dumnezeu;
• Învierea Sa a fost exclusiv lucrarea lui Dumnezeu, o naștere din nou, prin care
cu adevărat a devenit o făptură nouă, personal liberă de moarte și de
nedesăvârșire;
• Lui i-a fost încredinţată cârmuirea Bisericii, de aceea se poate numi și cinsti ca
un Dumnezeu, dar nu trebuie uitat că este doar împuternicitul lui Dumnezeu;

2. Arminienii, în a doua jumătate a sec. XVI, au reînnoit arianismul, afirmau

că Tatăl, fiind principiul central al dumnezeirii, este mai presus de celelalte persoane
după ordine, putere și demnitate. Numai Tatăl are fire și desăvârșire dumnezeiască,
iar Fiul și Duhul Sfânt le primesc de la El. Tatăl care naște este mai mare decât Fiul
care Se naște și decât Duhul Sfânt care purcede.

3. Filosofii antitrinitare:
a. Filosoful Kant recunoaște un singur Dumnezeu, dar tăgăduiește Treimea, iar
Iisus Hristos este un simplu om.
b. Schelling afirmă că:
• „Cel Absolut” este în același timp și ideal și real, trece veșnic de la starea ireală
la cea reală, pururea rămânând egal sieși;
• Fiul este infinitul care apare în graniţele finitului;
• Duhul Sfânt este cel care ridică cele finite către infinit;
c. La Hegel:
• Dumnezeu este o idee veșnică;
• Această idee, în formă abstractă, nerealizată este Tată, când se desparte în
manifestări, în exteriorul naturii, este Fiu, iar când manifestarea se întoarce la
duhul finit și la autocunoaștere este Duhul Sfânt;
• Fiul și Duhul nu sunt văzuţi ca persoane veșnice, deosebite ale dumnezeirii.