ETICA ÎN AFACERI

Etica, reprezintă un sistem de principii morale şi de metode pentru aplicarea acestora.

Astfel, etica furnizează instrumentele pentru a elabora judecăţi morale. Ea cuprinde limbajul,
concepţiile şi metodele care dau capacitatea individului de a efectua decizii morale.
Desigur, raţionamentele şi judecăţile etice mature nu sunt totdeauna uşor de făcut. Faptele
reale ale situaţiei nu sunt totdeauna limpezi, în această situaţie, principiile sau criteriile etice ce
trebuie folosite nu întrunesc totdeauna acordul sau consensul, nici măcar al specialiştilor. De aici
etica pare, pentru cei mai mulţi oameni de
afaceri, să fie ceva subiectiv, amorf, rău definit şi, în consecinţă, nici folositor. Această lipsă de
încredere în etică este, desigur, un fapt nefericit, deoarece fără un acord comun asupra
principiilor etice, etica rămâne a fiecăruia pentru el însuşi şi încrederea, care este baza tuturor
afacerilor, este subminată.
Astăzi, mulţi universitari (americani) consideră că etica a căzut inexplicabil din poziţia sa
înaltă, exclusivă, din programele de învăţământ ale colegiilor şi universităţilor. Într-adevăr, astăzi
numai o mică minoritate din absolvenţii colegiilor şi facultăţilor au urmat un curs de etică. Sunt
chiar puţini care cunosc limbajul etic şi conceptele pe care le conţine acesta, precum utilitarism,
justiţie, drepturi sau bun simţ.
Dar sunt câteva principii călăuzitoare de bun simţ care pot ajuta managerii în
considerarea implicaţiilor etice ale deciziilor şi comportamentele manageriale:
1. Supunerea în faţa legii. O teză a responsabilităţii sociale şi a eticii manageriale e supunerea
faţă de lege, de preferat atât în privinţa literei, cât şi a spiritului ei.
2. Să se spună adevărul. Spunerea adevărului e importantă în constituirea încrederii în interesaţii
relevanţi.
3. Să se arate respect pentru oameni. Tratarea cu respect al oamenilor are adânci rădăcini în
studiul eticii.
4. Utilizarea şi respectarea „Regulii de aur”. Tradusă în condiţiile lumii afacerilor, această
regulă înseamnă tratarea indivizilor corect şi cinstit, aşa cum managerii ar dori să fie tratată
afacerea dacă aceasta ar fi un individ.
5. Înainte de orice să nu păgubeşti pe cineva, să nu faci rău. Acest principiu – în realitate prima
regulă a eticii medicale – este considerat de unii cercetători americani a fi linia de bază a oricărei
considerări etice şi totodată una uşor de aplicat în afaceri.

1
6. Participarea activă fără paternalism. Acest principiu a ţintit la învăţarea privind nevoile
interesaţilor relevanţi, mai mult decât deciderea a ceea ce este mai bine pentru ei.
7. Totdeauna să acţionezi când ai responsabilitate. Managerii au responsabilitatea de a iniţia o
acţiune sau de a lua o decizie de câte ori au capacitatea sau resursele de a proceda aşa, sau
oricând cei apropiaţi sunt în nevoie şi managerul este singurul care poate oferi ajutor.
Nu este suficient ca managerii numai să proclame necesitatea răspunderii sociale şi a
eticii acţiunilor pentru organizaţiile lor. Binele sau efectele scontate nu vin din proclamare.
Întreaga cultură organizaţională trebuie să sprijine răspunderea socială şi totodată trebuie să
recompenseze şi să întărească acţiunile etice. Dacă managerii de vârf proclamă dezirabilitatea
comportamentului etic şi apoi stabilesc obiective ce nu pot fi atinse fără întreprinderea unor
activităţi ilicite, ei nu îşi vor atinge responsabilităţile lor etice. Ei trebuie să dezvolte mijloace de
planificare, implementare şi control a răspunderii
sociale şi a comportamentului etic exact aşa cum stabilesc cotele de vânzări şi marja de profit.
Este important ca organizaţiile să aibă un proces bine stabilit pentru a evalua relevanţa
deciziilor importante faţă de dimensiunile lor etice şi de responsabilitate socială.
În ultimă instanţă, întrebările, problemele responsabilităţii şi sensibilităţii sociale
organizaţionale depind de standardele etice ale managerilor care desfăşoară şi conduc afacerile
sau alte tipuri de
organizaţii.

NORMELE ETICII ŞI COMPETITIVITATEA

Expresiile „etica în business" şi „coduri de conduită în afaceri" se referă mai mult la

corporaţiile multinaţionale, care sînt forţa motrice în practicile comerciale social responsabile.
Dar în ultimii ani se vorbeşte tot mai frecvent despre elaborarea şi respectarea unor standarde
etice şi de către întreprinderile mici şi mijlocii.
Companiile mari pot juca un rol important în îmbunătăţirea practicilor comerciale pe
scară largă, stabilind un climat general al responsabilităţii în afaceri şi promovînd standarde şi
acorduri internaţionale, însă întreprinderile mai mici pot juca un rol substanţial în dezvoltarea
comunităţilor locale în care ele activează.

2
 Companiile multinaţionale pot încerca să rămînă transparente şi responsabile, însă în
cazul, în care furnizorii şi partenerii lor locali din ţările în tranziţie ignorează bunele practici în
afaceri, aceste eforturi sînt, pur şi simplu, risipite.
În ultimul timp conducerea multor întreprinderi mici şi mijlocii a început să înţeleagă
importanţa respectării şi implementării unor standarde etice pentru a supravieţui şi aşi fortifica
poziţiile: ei sînt preocupaţi nu numai de afacerile din prezent, ci şi pentru planificarea şi
perspectiva celor din viitor. Aici un rol important îl are codul etic şi de conduită în afaceri al
companiei (cod de conduită). Businesmenii conştientizează că respectarea normelor de conduită
etică poate conduce la majorarea veniturilor şi sporirea competitivităţii întreprinderii pe un
termen lung.
Aplicarea unui cod etic şi de conduită în afaceri favorizează întreprinderile mici şi
mijlocii prin îmbunătăţirea reputaţiei şi a imaginii mărcii comerciale, prin acces sporit la capital,
prin abilitate sporită pentru a atrage angajaţi înalt calificaţi, prin moravuri şi angajamente
îmbunătăţite, prin riscuri şi costuri comerciale reduse şi prin performanţă financiară sporită".
Numeroase studii arată că, într-adevăr, consumatorii pun preţ pe încrederea lor în
întreprinderi. Ei sînt gata să plătească o primă pentru onestitatea şi angajamentul companiei faţă
de promisiunile sale. Întreprinderile, la rîndul lor, conştientizează efectele benefice pentru
afacere ale unui interes sporit al consumatorilor în imaginea companiilor. Astfel, ele cheltuiesc
resurse considerabile nu numai pentru crearea unei reputaţii bune, ci şi pentru menţinerea
acesteia. Pe scurt, compania poate pierde încrederea investitorilor şi a publicului general peste
noapte, însă recîştigarea acestei încrederi durează foarte rnult timp.
Respectarea unor norme de conduită etică, însă, poate duce, în consecinţă, la profit şi
competitivitate pe termen lung. Un cod de conduită eficient reduce costurile şi sporeşte
profiturile, deoarece reduce incidentele de corupţie, fraudă şi alte încălcări, reduce situaţii de
conflict de interese. Totodată, acest cod sporeşte încrederea clienţilor, furnizorilor şi
contractanţilor, credibilitatea cumpărătorilor şi agenţilor de vînzare, precum şi loialitatea
angajaţilor şi bunăvoinţa întreprinderii.
Importanţa unei reputaţii bune pentru performanţa continuă a întreprinderii duce la un alt
avantaj al practicilor de afaceri etice ( responsabile — îmbunătăţirea poziţiei pe pletele de credit,
în modesenţial, companiile social responsabile şi care respectă standarde etice pot atrage mai

3
mult capital şi pot lua împrumuturi la un cost total mai mic. De aceea, investiţiile social
responsabile sînt în creştere în întreaga lume.
Potrivit organizaţiei „Social Investmenl Forum" (Washington), în 2003 mai mult de $2
trilioane de capital (activ, bunuri) în portofoliile administrate profesional din SUA erau investiţii
social responsabile, ceea ce reprezintă o creştere de 80% din 1997 - o realizare remarcabilă, luînd
în consideraţie decăderea economică substanţială din această perioadă.
Un studiu în materie din Europa arată tendinţe similare ale creşterii investiţiilor social
responsabile în ultimii ani. Sondajul „CSR Project on Managing and Communicating CSR for
Value", realizat printer managerii de fonduri europene, analişti financiari şi responsabilii pentru
relaţiile cu investitorii arată că 50% din investitorii de baza privesc consideraţiunile sociale şi ale
mediului ambiant ca devenind trăsături semnificative ale principalelor decizii investiţionale în
următorii ani.
Riscurile non-financiare sînt privite tot mai mult ca fiind importante în procesul
investiţional, puţin mai mult de 50% din respondenţi declarînd că profesioniştii investiţionali
deja iau sistematic în consideraţie aspectele privind guvernarea corporativă, managementul
riscurilor, relaţiile cu consumatorii/clienţii. Cu alte cuvinte, în cazul companiilor responsabile în
managementul financiar al resurselor lor, reputaţia prezintă valoare nu numai pentru investitori,
ci şi pentru creditori.
Aşadar, experţii consideră că pentru a supravieţui şi a concura pe piaţa economică
naţională şi globală, întreprinderile mici şi mijlocii din Moldova trebuie să adopte strategii mai
eficiente în vederea administrării riscului reputaţiei şi eticii afacerilor, precum şi să elaboreze ele
singure norme şi proceduri pentru apărarea integrităţii, inclusiv coduri de conduită, care ar
consolida angajamentul întreprinderilor pentru etica globală, respect şi justiţie.

Despre perspectiva pozitivismului economic asupra eticii afacerilor

Ştiinţa economică a dezvoltat în ultimul secol un instrument teoretic special dedicat

analizei comportamentului economic al indivizilor, anume teoria alegerii raţionale. Date fiind
tehnicitatea şi fineţea metodei alegerii raţionale, cât şi succesul şi recunoaşterea de care se
bucură această abordare teoretică, consider că inclusiv discuţia despre etica afacerilor trebuie să
ţină cont de procedeele utilizate şi de rezultatele la care a ajuns teoria alegerii raţionale în
înţelegerea conduitei indivizilor implicaţi în afaceri. Voi începe prin urmare prin prezentarea

4
elementelor fundamentale pe care le furnizează perspectiva teoriei alegerii raţionale asupra
domeniului economic.

Teoria alegerii raţionale operează cu un sens tehnic al conceptului de “raţionalitate”.

Raţional semnifică acel tip de comportament care este motivat şi coordonat numai de atingerea
unui scop deja propus. Alegerea scopurilor nu intră în scopul analizei teoriei alegerii raţionale,
însă numai anumite tipuri de scopuri sunt luate în discuţie: anume scopurile egoiste. Presupoziţia
fundamentală a teoriei alegerii raţionale este că toate scopurile umane se pot reduce la sau
interpreta în termeni de scopuri egoiste În consecinţă, comportamentul raţional este cel care
urmăreşte în mod adecvat (adică în urma calculelor cost/beneficiu) şi continuu atingerea
scopurilor egoiste.

Din acest punct de vedere, comportamentul omului de afaceri este justificat numai atunci
când scopul principal urmărit este câştigul pecuniar, iar activitatea economică este raţională
întrucât aduce profit personal individului implicat în afaceri. Ar fi iraţională implicarea într-o
activitate care, prin definiţie, are ca scop obţinerea de bani, dacă scopul individului nu ar fi
tocmai obţinerea acestora Din această cauză, în termeni economici ar fi contradictorie intenţia
(sinceră şi nestrategică) a unui om de afaceri de a considera interesele economice ale angajaţilor,
partenerilor, clienţilor, comunităţii sau statului în care îşi desfăşoară activitatea ca fiind egale cu
sau chiar mai importante decât ale sale. Dar ideea că un om de afaceri trebuie să aibă ca scop
profitul nu este o recomandare de natură etică, ci una care provine fie din consistenţii ce ţin de
consistenţa logică (i.e., acţiunile unui individ raţional trebuie să nu se contrazică între ele) fie din
analiza cost/beneficiu (i.e., o afacere neorientată către profit ori dispare în cele din urmă, ori
încetează să mai fie o afacere propriu-zisă). În continuare, voi desemna această poziţie drept
perspectiva pozitivismului economic asupra eticii afacerilor.

Într-o lucrare care a stârnit dezbateri aprinse, Milton Friedman susţine că urmărirea cu
obstinaţie a profitului este şi o datorie morală (cu minima condiţie ca profitul să fie realizat pe
căi legale). Este o datorie morală atât pentru oamenii de afaceri, cât şi pentru manageri, şi aceasta
din trei motive. Friedman afirmă că nesocotirea obţinerii de profit drept scop principal al
activităţii economice 1) încalcă drepturile indivizilor, este 2) inechitabilă şi 3) nedemocratică.

5
 În momentul în care un om de afaceri sau un manager decide că obţinerea de profit nu
este scopul principal al firmei sale, subordonându-l altor interese (indiferent de valoarea etică sau
dezirabilitatea acestor interese), acest lucru va avea în cele din urmă ca efect scăderea
rentabilităţii firmei în cauză. Scăderea rentabilităţii firmei implică fie scăderea veniturilor
patronilor, ceea ce echivalează cu cheltuirea banilor lor; fie scăderea salariilor, ceea ce
echivalează cu cheltuirea banilor angajaţilor; fie scumpirea produselor, ceea ce echivalează cu
cheltuirea banilor clienţilor. În consecinţă, desconsiderarea profitabilităţii economice se traduce
în privarea unor categorii de persoane de drepturile lor financiare. Fenomenul, spune Friedman,
este identic cu impunerea unei taxe ilegale asupra cuiva. În ultimă instanţă, acest lucru înseamnă
furtul sumei respective de la beneficiarii de drept. Evitarea acestei situaţii imorale presupune
focalizarea strictă asupra profitabilităţii economice din partea oamenilor de afaceri sau
managerilor.

Pe de altă parte, chiar dacă renunţarea la o parte din profit ar fi justificată sau agreată de
către toate părţile afectare, iar scopul pentru care s-a făcut această renunţare este unul etic sau
dezirabil, pentru Friedman această atitudine ar fi profund inechitabilă. În primul rând, firmele nu
au viziunea de ansamblu necesară pentru a opera schimbări benefice pentru societate, fiindu-le
tehnic imposibil să determine care este categoria defavorizată care are cea mai mare nevoie de
ajutor. Datorită scăderii eficienţei economice a firmei, taxele care vor fi vărsate statului se vor
diminua, apărând astfel riscul ca adevăraţii defavorizaţi să primească, ca urmare a acţiunilor de
„binefacere” ale firmei, mai puţin. În al doilea rând, dacă o firmă are în vedere alte scopuri decât
simpla profitabilitate economică, un efect posibil este ca prin scăderea rentabilităţii ei firma să
dea naştere unor categorii noi de nedreptăţiţi (proprii angajaţi sau patroni). Cealaltă posibilă
consecinţă este simpla transferare a unor probleme de la un grup social la altul (e.g., dacă o firmă
urmăreşte în mod independent scopul moral şi dezirabil scăderea preţurilor la produsele sale sau
evitarea scumpirii lor pentru a combate fenomenul inflaţiei, această iniţiativă riscă să nu facă
altceva decât să transfere fenomenul inflaţionist în altă parte, prin lăsarea la dispoziţia
consumatorilor o sumă mai mare de bani decât s-ar fi aşteptat). Prin urmare, urmărirea strictă a
profitabilităţii economice este expresia exigenţei etice de îi trata pe indivizi în mod echitabil.

Din punct de vedere principial, utilizarea resurselor unei firme în interes public (cum ar fi
oferirea unor burse pentru studenţi, sau implicarea într-o campanie privată pentru protecţia

6
mediului) înseamnă că firma îşi arogă funcţii care sunt rezervate statului. Prin utilizarea conform
unei liste de priorităţi decisă în mod privat a unor fonduri care altminteri ar fi devenit fonduri
publice se produce scăderea fondurilor pe care le au la dispoziţie instituţiile publice. În
momentul în care lista de priorităţi privată este diferită de lista de priorităţi publică, mecanismul
decizional care duce la cheltuirea respectivelor resurse nu mai este sub controlul procesului
politic şi nu mai respectă standardele democratice de luare a deciziilor. În cazul oamenilor de
afaceri şi a managerilor, respectul pentru democraţie se traduce prin urmărirea strictă a sporirii
profitului firmelor lor, întrucât acest lucru duce la sporirea sumelor pe care le au la dispoziţie
instituţiile publice pentru a furniza serviciile solicitate în mod democratic de cetăţeni.

Statutul moral al profitului comercial

Afacerile nu au fost dintotdeauna considerate drept ocupaţii respectabile. Spre exemplu,

pentru Aristotel comerţul se împărţea în comerţ dus în vederea menţinerii unei gospodării şi cel
dus în vederea exclusivă a profitului. Dacă cel dintâi tip de comerţ era considerat esenţial pentru
existenţa unei societăţi cât de cât complexe, cel de al doilea tip de comerţ era considerat unul
parazitar.

Cu toate acestea, în Grecia antică nu se poate vorbi de o marginalizare unanimă a

activităţilor orientate strict către profit. Despre primul filosof grec, Thales din Milet, Aristotel a
păstrat o relatare referitoare la modul în care şi-a câştigat respectul concitadinilor. “Cum oamenii
îl criticau pe Thales, reproşându-i sărăcia şi spunându-i că filosofia este o îndepetnicire
nefolositoare, Thales şi-a dat seama, pe baza calculelor sale astrologice, că se va produce o
recoltă abundentă de măsline, şi chiar în timpul iernii, dispunând de o sumă de bani, a închiriat
toate presele de ulei existente în Milet cât şi în Chios, fără ca nimeni să-l concureze. Când a sosit
momentul recoltei şi când toată lumea căuta de zor prese, Thales le-a închiriat pe cele arvunite de
el în condiţiile pe care le dorea”, câştigând o sumă importantă de bani.

Totuşi, activităţile economice au fost multă vreme considerate, mai ales sub influenţă
creştină, dacă nu întru totul parazitare, cel puţin neonorabile. Nu toate practicile comerciale au
fost în mod egal sancţionate de morala vremurilor, ci în special activităţile văzute ca
‘neproductive’. În general, activităţile de cămătărie au fost privite dezaprobator până chiar în

7
secolul XX, când evreii au avut de suferit, în parte, şi datorită oprobriului public care se
manifesta faţă de activităţile lor de oferire de împrumuturi cu dobândă – practici care sunt astăzi
perfect onorabile şi care stau la baza activităţii economice contemporane.

Pentru gândirea contemporană, afacerile şi-au câştigat respectabilitatea, iar orientarea

către profit este recunoscută ca o motivaţie pertinentă din punct de vedere moral. Totuşi,
afacerile sunt încă de multe ori taxate din start drept imorale întrucât se judecă nu atât ce sunt
efectiv aceste activităţi, ci numai o imagine deformată şi redusă a ceea ce înseamnă o afacere.
Principalele stereotipuri care sunt puse pe seama activităţilor comerciale sunt catalogate de
Solomon ca fiind mitul urmăririi exclusive a profitului, mitul junglei şi mitul atomismului
individualist.

Mitul urmăririi exclusive a profitului este prejudecata că afacerile urmăresc profitul şi

nimic altceva, indiferent de modul în care acesta este obţinut. Această prejudecată conduce la
ideea că derularea unei afaceri este o activitate murdară, imorală, deseori degradantă. A susţine o
astfel de opinie înseamnă a susţine în primul rând că patronii şi angajaţii lor sunt nişte fiinţe
unidimensionale, care au un singur ţel şi o singură motivaţie în viaţă. Evident, acesta este un
sofism, iar lucrurile nu stau deloc aşa. Patronii, investitorii, directorii de firme, angajaţii, micii
comercianţi sunt persoane cu personalităţi normale, cu motivaţii, interese şi valori complexe. Pe
lângă obţinerea de profit, ei sunt interesaţi şi urmăresc şi alte scopuri în viaţă, cum ar fi reuşita în
viaţă, afirmarea propriei valori, o viaţă mai bună, etc. Mulţi dintre cei implicaţi în afaceri
contribuie la acte caritabile, sau sunt interesaţi de părerea pe care o are opinia publică faţă de
practicile lor comerciale. Pentru alţii obţinerea de profit poate fi doar un epifenomen al unei
activităţi pe care o desfăşoară din pură pasiune, sau din motivaţii non-pecuniare. În al doilea
rând, a susţine că scopul afacerilor sunt numai şi numai banii, înseamnă a ignora utilitatea socială
pe care o au acestea. Afacerile sunt cele care furnizează cele mai multe dintre bunurile şi
serviciile de care se bucură întreaga societate. Fără aceste activităţi comerciale multe dintre nevoi
ar rămâne în mare parte nesatisfăcute. În plus, prin varietatea ofertei, practicile comerciale ne
asigură mediul în care ne putem exercita nestingheriţi libertatea de a alege (de ex., serviciile de
telecomunicaţii, automobilele, programele de calculator, ş.a.m.d.). În al treilea rând, de existenţa
afacerilor depind veniturile majorităţii oamenilor. Afacerile oferă locuri de muncă, iar prin taxele
pe care le plătesc asigură finanţarea programelor de asistenţă socială, funcţionarea instituţiilor

8
vitale ale societăţii, şi producerea multora dintre bunurile şi serviciile indispensabile unei vieţi
moderne şi confortabile (de ex., construcţia de străzi, ziarele).

O altă prejudecată care dă seama de imaginea deformată a afacerilor este aceea care
consideră că lumea afacerilor este o lume a junglei, în care nu există nici un fel de reguli,
singurul lucru care contează fiind obţinerea profitului. În primul rând, am văzut mai înainte că
profitul nu este singurul scop al afacerilor. În al doilea rând, a considera că în afaceri este permis
orice, că predomină legea junglei, a lui “care pe care”, a „călcării peste cadavre” - este, din nou,
o eroare. Fără îndoială, lumea afacerilor este una competitivă, în care rezistă numai cei care
reuşesc să se adapteze cel mai bine pieţei. Dar trebuie subliniat, în primul rând, că această
competiţie se desfăşoară după nişte reguli, unele stabilite prin lege, altele cutumiare. Afacerile nu
se pot desfăşura decât într-un cadru social, şi de cele mai multe ori relaţiile de afaceri (fie cu
partenerii de afaceri, fie cu clienţii sau angajaţii) se bazează pe cooperare. În plus, firmele sau
comercianţii care încalcă în mod repetat şi grosier regulile împărtăşite de către societatea în care
îşi desfăşoară activitatea ajung să fie eliminate de pe piaţă, fie datorită reticenţei partenerilor de a
mai colabora cu ei, fie datorită oprobriului public, fie datorită intervenţiei instituţiilor îndrituite
să impună respectarea legilor practicilor comerciale. În al doilea rând, nu putem presupune că
toţi cei care sunt implicaţi în afaceri sunt lipsiţi de scrupule. Mulţi dintre ei doresc şi reuşesc să
obţină profit având conduite ireproşabile din punct de vedere moral. Obţinerea succesului
economic nu depinde de înşelătorie, practici neloiale sau de eliminarea completă a concurenţei.
Existenţa competiţiei şi a nevoii obţinerii de profit nu se află în contradicţie logică cu un
comportament corect şi cu respectarea standardelor etice.

Prejudecata atomismului individualist induce ideea că în afaceri fiecare îşi urmăreşte

numai interesul propriu, fără să-i pese de ceilalţi. Această părere vine să întărească credinţa că
lumea afacerilor este una egoistă, în care profitul cu orice preţ este singura normă. În primul
rând, am arătat că profitul cu orice preţ este departe de a fi legea în afaceri. În al doilea rând,
presupoziţia atomismului individualist la nivel economic ignoră faptul că afacerile sunt o
practică socială, care nu se poate desfăşura între indivizi complet izolaţi. Orice activitate
economică implică cooperare şi un set de valori şi reguli comun împărtăşite, fie ele explicite sau
implicite. Atomismul social este un model teoretic depăşit, iar dezvoltarea unei păreri negative
asupra afacerilor pornind de la această presupoziţie este un sofism. 

9
IMPACTUL GLOBALIZĂRII ASUPRA ETICII AFACERILOR

Marea majoritate a celor care se opun unei analize etice a globalizării afacerilor susţin că
aceasta nu este fezabilă întrucât la nivel global nu sunt întrunite o sumă de cerinţe esenţiale
pentru a se putea vorbi de un sistem etic credibil. În contrast, la nivel local ar fi întrunite
următoarele condiţii care fac posibilă o discuţie etică articulată: membrii au o identitate socio-
culturală comună, există un cadru de obiective şi soartă comune, există o structură instituţională
care protejează şi reprezintă comunitatea, iar membrii împărtăşesc o structură comună de
drepturi şi obligaţii. Held şi McGrew consideră că aceste argumente sunt simple neînţelegeri ale
globalizării, întrucât s-ar putea argumenta la fel de uşor că aceste dificultăţi se regăsesc şi la
nivel local. Ei apreciază că identitatea comună nu este niciodată un dat, ci este rezultatul
eforturilor de construcţie politică; mai mult, în nici o comunitate nu există un consens cu privire
la valorile împărtăşite. Mult mai importantă decât ‘identitatea locului naşterii’ este identitatea pe
care fiecare individ intenţionează să şi-o creeze. De asemenea, identitatea fiecăruia este
constituită dintr-o sumă de identificări cu diversele medii cu care individul interacţionează,
inclusiv cu medii exterioare comunităţii locale. O primă concluzie a lui Held şi McGrew este că
argumentul absenţei identităţii la nivel global este un sofism. De asemenea, existenţa unui cadru
de obiective şi soartă comune se bazează pe aderarea superficială la anumite proceduri sociale
comune, şi este perfect coerent cu acest fapt să observăm că obiectivele şi soarta unor asociaţii
trans-locale sunt mai importante pentru indivizi decât cele locale. De exemplu, comunitatea
medicală împărtăşeşte obiective mult mai omogene decât cele împărtăşite de membrii unui stat.
Mai mult, structura instituţională care protejează şi reprezintă comunitatea este astăzi în mod
decisiv influenţată de evenimentele şi economia din afara ei. Ideea că statul reprezintă cetăţenii
este erodată de faptul că politica unui stat depinde astăzi de piaţa globală şi de activitatea
corporaţiilor străine. Un ultim contra-argument la scepticismul în faţa analizei etice a
fenomenelor globale este sublinierea faptului că măsura în care membrii unei comunităţi
împărtăşesc o structură comună de drepturi şi obligaţii se datorează, din nou, unui efort de
construcţie socială. Pentru Held şi McGrew, dezvoltarea unei structuri de drepturi şi obligaţii
globale nu face altceva decât să continue exact aceeaşi tradiţie care a generat aceste structuri la
nivel local.[61] În măsura în care aceste elemente sunt posibile, analiza etică a afacerilor în context
global este şi ea plauzibilă.

10
 Globalizarea aduce complicaţii suplimentare pentru problemele eticii afacerilor deja
discutate, de exemplu prin faptul că părţile interesate într-o firmă sunt mult mai greu de localizat,
având în acelaşi timp interese mult mai diverse decât cele considerate anterior. Cu toate acestea,
Bowie nu consideră că etica afacerilor în context global se deosebeşte de (ceea ce am putea
denumi) etica afacerilor în context local din cauza acestei situaţii noi cu privire la părţile
interesate, situaţie apărută datorită globalizării. Aceasta se întâmplă întrucât argumentele de
natură etică rămân neschimbate, iar simpla complexitate tehnică superioară a punerii lor în
practică nu le afectează în nici un fel. Bowie susţine că etica afacerilor în contextul globalizării
economice are ca domeniu de interes numai acele probleme noi, care nu fuseseră abordate
anterior datorită simplului fapt că nu aveau cum să apară în context local. Un astfel de caz este
conduita pe care ar trebui să o adopte firmele atunci când operează în pieţe al căror climat etic (şi
valoric) este diferit de cel al culturii din care provin.

În funcţie de poziţia pe care o adoptă în faţa diferenţelor de ordin etic a pieţelor în care
sunt prezente, Hirst şi Thompson cataloghează companiile implicate în procesul de globalizare
economică drept multinaţionale, internaţionale sau transnaţionale. Companiile multinaţionale
sunt extrem de sensibile la diferenţele locale sau naţionale în care operează, calibrându-şi
practicile comerciale în consecinţă. În general, companiile multinaţionale produc bunuri şi
servicii conform standardelor locale, pentru piaţa locală (e.g., Renault). Companiile
internaţionale utilizează modelul practicii comerciale al companiei mamă, şi impun aceleaşi
standarde indiferent de comunitatea în care acţionează. Ele produc bunuri şi servicii unice
indiferent de piaţă, respectând aceleaşi standarde pretutindeni, iar transferul de valori şi
experienţă este unidirecţional, numai dinspre piaţa de origine (e.g., McDonald’s). Companiile
transnaţionale sau globale îşi dispersează activităţile în funcţie de oportunităţile oferite de pieţele
în care activează, producând bunuri care nu sunt în mod necesar destinate pieţei în care sunt
produse. Standardele comerciale folosite sunt o combinaţie între standardul companiei mamă şi
cele locale, transferul de valori şi experienţă fiind în general multidirecţional (e.g., Nike).

Problema etică care se pune este care dintre aceste tipuri de companii adoptă o poziţie
corectă sau cel puţin sustenabilă. Bowie consideră că răspunsul la întrebarea “Când eşti în Roma,
trebuie să te comporţi sau nu precum romanii?” trebuie să pornească de la constatarea că
practicile etice diferă de la o cultură la alta. Relativismul cultural este o stare de fapt, pentru care

11
antropologia a furnizat date empirice suficiente pentru a fi acceptat. Însă acceptarea
relativismului cultural nu implică în mod automat acceptarea relativismului moral. La o
examinare mai atentă se observă că principiile morale nu variază de la o cultură la alta, ci numai
modul (sau practicile morale) în care acestea sunt puse în practică. După Bowie, date fiind
situaţiile diferite care au creionat culturile, ar fi fost surprinzător ca practicile morale să fie
identice, chiar dacă se conduc după aceleaşi consideraţii etice.

Cum nu are sens să discutăm despre obligaţiile morale specifice firmelor care acţionează
la nivel global (şi care se adaugă obligaţilor lor ‘tradiţionale’) decât în măsura în care există nişte
diferenţe relevante din punct de vedere etic între contextul tradiţional de analiză etică şi contextul
global, înseamnă că putem vorbi de obligaţii specifice afacerilor globale atunci când există
diferenţe între principiile morale. Dacă diferenţele sesizate sunt numai diferenţe între practicile
morale, acest lucru semnifică faptul că nu avem de a face cu obligaţii morale diferite. Explicaţia
constă în faptul că principiile morale care se aplică în noile contexte rămân aceleaşi, singurul
lucru modificat fiind modul lor de aplicare datorat circumstanţelor factuale diferite. Spre
exemplu, obligaţia morală a unei firme de a lua în considerare interesele tuturor părţilor
interesate atunci când ia decizii comerciale se traduce, în Europa, în permisiunea comercializării
laptelui praf pentru copii, pe când aceeaşi obligaţie se traduce, în Nigeria, în interzicerea
comercializării aceluiaşi produs. Diferenţa constă în faptul că în Europa apa este potabilă, pe
când în Nigeria nu. Principiul moral şi obligaţia corespunzătoare a unei firme se conservă,
deosebită fiind numai forma pe care o iau acestea datorită circumstanţelor diferite.

Când principiile morale ale noilor pieţe diferă de cele ale pieţelor din care provin firmele,
atunci întrebarea “Când eşti în Roma, trebuie să te comporţi sau nu precum romanii?” este
consistentă şi poate duce la stabilirea unor obligaţii noi pentru afaceri. În condiţiile în care
relativismul etic nu este o poziţie teoretică acceptată, faptul că seturile de principiile morale
diferă se poate datora fie faptului că unul dintre seturile de principii morale nu este justificat, fie
că fiecare dintre seturile de principii morale este complementar celorlalte seturi morale, dând
naştere următoarelor cazuri posibile. i. În cazul în care principiile sunt diferite deşi sunt
justificate moral, înseamnă că principiile morale ale noii pieţei sunt complementare celor din
piaţa de provenienţă. În acest caz, firmele străine au obligaţia morală să se comporte în Roma
precum romanii, nefăcând rabat nici de la obligaţiile morale pe care le aveau deja. ii. În cazul în

12
care principiile morale ale noii pieţe nu sunt justificate, atunci firmele străine au obligaţia morală
ca atunci când sunt în Roma, să nu se comporte precum romanii. iii. În cazul în care principiile
pieţei gazdă sunt singurele justificate, atunci companiile străine au obligaţia morală de a face
numai precum romanii, eventual nu numai în Roma ci şi în celelalte pieţe în care sunt prezente.
iv. Există posibilitatea ca atât principiile morale ale pieţei din care provin cât şi cele ale găsite în
spaţiul economic gazdă local să nu fie justificate, caz în care răspunsul la întrebarea “cum să te
comporţi la Roma?” este evident: “nu ca romanii”.

Neajunsul acestui tip de non-relativism moral în afaceri este că poate fi acuzat de

imperialism etic. Pentru Werhane, a refuza imperialismul etic nu înseamnă a afirma existenţa
unor sisteme etice alternative, ci a sublinia faptul că interpretările unor termeni fundamentali
diferă în mod profund de la un context cultural la altul. Dacă Bowie susţinea că în timp ce
principiile morale sunt fixe, numai forma practică pe care o iau acestea diferă de la o cultură la
alta, Werhane principiile morale însele trebuie să fie interpretate în funcţie de diversele contexte
culturale. Concret, termenii de “autonomie”, “egalitate”, sau “proprietate privată” pot fi lipsiţi de
sens în anumite comunităţi, pot avea un înţeles diferit sau pot provoca probleme grave de natură
morală.  Cel mai clar exemplu este furnizat de către Taka, care atrage atenţia că în Japonia ideea
de proprietate are cu totul alte conotaţii decât cele din cultura de sorginte europeană. Pentru
mediul cultural japonez, proprietatea privată este înţeleasă în primul rând ca un mijloc de a
promova interese publice, non-egoiste, şi numai în ultimul rând ca deservind interesele egoiste
ale posesorilor. În cazul în care o companie se confruntă cu dificultăţi financiare, prima măsură
luată de manageri este reducerea propriului salariu, urmată de reducerea dividendelor datorate
acţionarilor, şi abia apoi de reducerea veniturilor angajaţilor. În situaţia în care nici aceste acţiuni
nu-şi dovedesc eficienţa, se trece la vânzarea activelor firmei, iar concedierea angajaţilor este
resortul ultim la care se apelează. Se observă că dreptul de proprietate (în înţeles europocentrist)
este încălcat de două ori de managerii japonezi, prima dată prin reducerea veniturilor cuvenite
acţionarilor, iar a doua oară prin vânzarea proprietăţii acestora în folosul conservării locurilor de
muncă ale angajaţilor.

Etica afacerilor în contextul globalizării se confruntă cu teme noi, care nu intră în sfera de
interes al eticii afacerilor tradiţională. Se observă că dincolo de consideraţiile metodologice (cum
ar fi discuţia despre relativism), sunt necesare analizele locale, adaptate particularităţilor fiecărui

13
caz. În acelaşi timp, trebuie luate în calcul şi consideraţii ce ţin de dreptatea la nivel global. Spre
exemplu, răspunsul la întrebarea “Când eşti în Roma, trebuie să te comporţi sau nu precum
romanii?”, este determinat şi de implicaţiile pe care comportamentul din Roma al unei firme îl
are asupra ne-romanilor. S-ar putea ca o soluţie care pare suficient justificată în termeni
relativism/non-relativism, să fie caducă din perspectivă globală. Este ceea ce îmi propun să
punctez în secţiunea care urmează.

ETICA AFACERILOR – O NECESITATE

Din punctul de vedere al Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, etica este definita ca
fiind, printre altele, totalitatea normelor de conduita morala corespunzatoare ideologiei unei
anumite societati sau organizatii.

Contextualizata astfel, discutia despre etica porneste de la ipoteza ca afacerile ar trebui sa

contina si acea dimensiune numita responsabilitate sociala. Sustinatorii acestei idei cred ca atat
marile corporatii, cat si firmele mici au obligatii si fata de societate, obligatii care se situeaza
deasupra celei de maximizare a profitului. Unul dintre argumentele aduse in discutie este acela
ca, fiind atat de puternice, corporatiile au datoria sa-si asume responsabilitati sociale.
Corporatiile trebuie conduse in beneficiul tuturor celor care au interese in respectivele firme,
(clientii lor, furnizorii, angajatii si comunitatile locale) la fel ca si fata de proprietari.
Conducerea corporatiei este incarcata cu o responsabilitate bazata pe credibilitate fata de toti
cei implicati. Argumentatia anterioara prezinta aceeasi valoare de adevar si in cazul in care
este aplicata organizatiilor de dimensiuni mai reduse. De aceea, putem considera provocarile
legate de etica organizationala din mai multe perspective:

- cum putem genera o cultura a organizatiei care sa fie caracterizata de schimbare, flexibilitate,
imbunatatire continua, si sa mentinem in acelasi timp un sentiment de stabilitate si siguranta?
- cum facem ca oamenii si cultura sa se alinieze la strategie, in asa fel incat fiecare om din
organizatie sa fie la fel de devotat strategiei ca si cei care au formulat-o?
- cum pot toti oamenii (de la toate nivelurile organizatiei) sa adopte principiile calitatii maxime
si ale imbunatatirii continue chiar daca sunt cinici, obositi, dezamagiti?
- cum eliberam creativitatea, talentul si energia vastei majoritati a angajatilor, ale caror posturi
nu cer si nici nu recompenseaza astfel de resurse?

14
- cum realizam si pastram un echilibru intelept si mereu reinnoit intre zona profesionala si cea
personala a vietii, in mijlocul permanentelor presiuni si crize?
- cum putem crea o echipa ai carei membri se completeaza reciproc, bazata pe respect mutual,
in conditiile in care putini oameni pretuiesc diversitatea si pluralismul?
in ultimii ani, organizatiile tind sa devina din ce in ce mai constiente la nivel global de
responsabilitatile lor fata de totalitatea celor pe care activitatile operationale – si nu numai – ii
implica. intr-o prima faza, aceasta se manifesta prin elaborarea si aplicarea unui plan de masuri
menit a imbunatati comunicarea dintre organizatie si toti reprezentantii grupurilor de interese
cu care ele vin in contact, permanent sau incidental.

Desi nu exista o formula universala pentru a rezolva dilemele etice, un anumit cadru de
organizare a gandirii este absolut necesar. Analiza pozitiei tuturor celor implicati ofera uneltele
de care este nevoie pentru a putea analiza diferitele elemente si a formula o decizie. Este
necesara intocmirea unei liste a tuturor partilor ce pot fi afectate de respectiva decizie de
afaceri, urmand a fi totodata evaluate daunele si beneficiile acestei actiuni asupra tuturor celor
implicati. Urmatorul nivel de analiza determina drepturile si responsabilitatile fiecareia dintre
partile afectate.

De aici si pana la elaborarea unui cod etic mai este doar un pas. Unul nu tocmai usor de facut
pentru toata lumea. Costurile in bani si alte resurse ce trebuie alocate dezvoltarii unui program
formal de etica pot fi prohibitive pentru anumite organizatii de dimensiuni reduse. Dar o
politica privitoare la etica bine definita de-a lungul liniilor directoare privind regulile de
conduita va conduce la crearea unui cadru general etic si la un comportament moral in cadrul
companiei, contribuind prin aceasta la indeplinirea datoriei de responsabilitate sociala
individuala, pentru un mai bine colectiv.

Mai mult sau mai putin, resursele si noile deschideri catre o etica organizationala sunt asumate
ca fiind un bun universal. Se poate astfel concluziona ca, in construirea valorii, etica afacerilor
si responsabilitatea sociala organizationala pot avea un rol major in dezvoltarea unei
organizatii.

15
ETICA PROFESIONALĂ VERSUS RESPONSABILITATEA SOCIALĂ

În ultimii ani se observă că în mediul de afaceri românesc implicarea firmelor în

rezolvarea problemelor comunităţii a devenit o constantă. Ray Kroc, fondatorul companiei
McDonald’s, a adoptat încă din anii ’50 principiul potrivit căruia trebuie să dai ceva înapoi
comunităţii din care faci parte, principiu care a devenit o morală de afaceri a companiilor din
întreaga lume. În acest context, eforturile firmei orientate în direcţia cunoaşterii clienţilor actuali
şi viitori pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţelor acestora şi având în vedere obţinerea
profiturilor aşteptate se cer continuate prin acţiuni care să aducă rezolvarea unor probleme
sociale ale comunităţii.
Un studiu realizat la nivel european de către MORI (Market Opinion Research
International) relevă faptul că 70% din consumatorii europeni preferă produsele sau serviciile
unei firme care este implicată în rezolvarea unor probleme sociale sau de mediu. Acelaşi studiu
arată că aproape jumătate din aceşti consumatori ar fi dispuşi să plătească mai mult pentru
produsele/serviciile unei firme responsabile pe plan social. Un studiu privind atitudinea
consumatorilor români faţă de responsabilitatea socială a firmelor nu s-a desfăşurat în ţara
noastră, subiectul fiind nou pentru români.
Conceptul de responsabilitate socială a firmelor este un concept relativ nou pe piaţa
românească, care priveşte implicarea firmelor în nevoile societăţii, o anumită atitudine etică a
acestora dincolo de afacerile curente şi devine realitate printr-un parteneriat între comunităţile
locale, autorităţi şi organismele internaţionale.
În România, abordarea implicării sociale a firmelor se referă mai degrabă la dimensiunile
acestei implicări, la catalizatorii fenomenului şi barierele împotriva acestuia şi la răspândirea
acestui tip de comportament, în special în rândul firmelor autohtone, precum şi în firmele mai
mici şi la nivel local. Experienţa românească arată un stadiu de construcţie, de experimentare în
domeniul implicării în comunitate a firmelor. În această etapă incipientă, folosirea ca instrument
de promovare a activităţii firmei prin abordarea responsabilităţii sociale de orice firmă indiferent
de forma de proprietate, dimensiuni sau domeniu de activitate al acesteia ar reprezenta o
modalitate de dezvoltare ulterioară a unui climat şi a unei culturi de implicare socială.
Terminologia folosită este încă vagă, iar aria de acoperire a termenilor se suprapune
uneori. Examinând multiple definiţii, se poate ajunge la un set de concepte, care să permită

16
utilizarea acestui instrument de marketing de firmele care vor dori să-şi promoveze o atitudine
responsabilă în comunitate. Câteva definiţii dintre cele mai sugestive ale responsabilităţii sociale
a companiilor sunt:
Responsabilitatea socială a corporaţiilor are trei faţete. Prima este respectarea literei şi
spiritului legii - a fi etic, transparent, obiectiv, integru…Un al doilea aspect al responsabilităţii
sociale este diminuarea sau remedierea oricărui tip de daune pe care le produc operaţiunile
companiei, în special asupra mediului. Un al treilea aspect al responsabilităţii, legat de
diminuarea daunelor aduse este dezvoltarea durabilă.
Responsabilitatea socială a corporaţiilor este în esenţă un concept prin intermediul căruia
compania decide în mod voluntar să contribuie la o societate mai bună şi la un mediu mai curat.
Responsabilitatea socială a corporaţiilor este obţinerea succesului comercial într-o
manieră etică, cu respect faţă de oameni, comunităţi şi mediu. Aceasta înseamnă a răspunde
aşteptărilor legale, etice, comerciale sau de altă natură pe care societatea le are faţă de companii,
şi a lua decizii care să pună în balanţă nevoile celor ce au un rol în viaţa companiei.
Apreciem că definiţia responsabilităţii sociale corporative drept obligaţia unei firme de a-
şi maximiza impactul pozitiv şi de a-şi minimiza impactul negativ asupra societăţii este cea mai
sugestivă, dar sugerăm folosirea termenului de responsabilitate socială a întreprinderii (firmei),
având în vedere promovarea conceptului în mediile locale de afaceri ca premisă a dezvoltării
unei adevărate culturi de implicare socială în România.
În România, exemple de firme care aplică principiile conceptului de responsabilitate
socială sunt oferite de firme multinaţionale şi, în mică măsură, de firme cu capital românesc.
Cele mai utilizate activităţi ţinând de promovarea unei atitudini responsabile din punct de vedere
social sunt donaţiile, implicarea personalului firmei, diferite proiecte sociale, acordarea unor
facilităţi, protecţia mediului, Centrele de vizitatori, discursuri publice, relaţiile cu presa, Zilele
deschise, instruirea.
Ÿ McDonald’s a avut o primă acţiune caritabilă în România în 1995, când a deschis
primul restaurant. În 1998, compania a pus bazele propriei fundaţii după model occidental,
Fundaţia pentru Copii Ronald McDonald. Aceasta a instalat în toate restaurantele
McDonald’s cutii pentru strângerea de fonduri în scopuri sociale şi caritabile. Fundaţia pentru
copii Ronald McDonald oferă cazare gratuită familiilor copiilor cu afecţiuni grave pentru care au

17
nevoie de tratament pe termen lung. Suma investită în acest proiect este de 600 000 euro,
proiectul desfăşurându-se la nivel naţional.
În 1999, fundaţia a derulat primul proiect social de amploare Operation Smile, prin care
s-a sponsorizat venirea unei echipe internaţionale de medici chirurgi plasticieni, care au operat
gratuit aproximativ 200 de copii români cu malformaţii congenitale faciale, în spitalul Grigore
Alexandrescu din Bucureşti.
Alt proiect al fundaţiei a fost Millenium Dreamers, realizat tot în 1999, împreună cu
Disney. În acest proiect este vorba de un program mondial de responsabilitate socială, care a
urmărit recompensarea iniţiativelor comunitare a aproximativ 2500 de copii din întreaga lume cu
o excursie de 5 zile la Disney World Resort în SUA. Copiii au avut de scris câte un eseu în care
prezentau ce au făcut ei pentru comunitatea din care fac parte.
Următorul proiect al Fundaţiei pentru Copii Ronald McDonald a avut loc în 2000, când
se punea problema amânării începerii anului şcolar din cauza condiţiilor precare în care se aflau
şcolile. Fundaţia a preluat, la acea dată, din proprie iniţiativă, două şcoli din sectorul 2 pe care le-
a renovat, investiţia ridicându-se la aproape un miliard de lei.
În 2001, s-a derulat un alt proiect de mare amploare al fundaţiei în colaborare cu
Ministerul de Interne, Direcţia Poliţiei Rutiere. Acest proiect a urmărit educaţia rutieră a copiilor.
Compania a realizat 140 000 de pliante şi 6000 de postere care au fost distribuite copiilor.
Ÿ Coca-Cola România încurajează şi organizează acţiuni de voluntariat ale angajaţilor
săi. În 2003, firma Coca-Cola România a mobilizat în jur de 250 de angajaţi în oraşele în care are
fabrici: Bucureşti, Ploieşti, Timişoara, Oradea şi Constanţa. Voluntarii au lucrat la refacerea unor
parcuri, la vopsirea gardurilor, curăţarea şi reamenajarea spaţiilor de joacă pentru copii. La
sfârşitul anului 2002, firma a pus la dispoziţia fiecăruia dintre cei 2700 de angajaţi câte două
pachete conţinând produse alimentare de primă necesitate, lăsând la latitudinea angajaţilor
alegerea persoanei defavorizate căreia să-i dăruiască pachetul.
Compania Coca-Cola a finanţat în perioada 2001- 2003 programul E rândul tău să
schimbi lumea, program adresat tinerilor şi educării acestora. Programul a constat într-o serie de
cursuri ţinute în timpul orelor de dirigenţie, în care elevi ai claselor a XI-a din mari oraşe ale ţării
au fost iniţiaţi în pregătirea pentru viitoarea carieră. Elevii au fost învăţaţi să se autoevalueze, să
scrie un CV, să se prezinte la un interviu.

18
 Compania Coca-Cola împreună cu Fundaţia Concept şi în parteneriat cu Ministerul
Educaţiei şi Cercetării au implementat în 2003 programul educaţional Magia cărţii, un proiect
care utilizează metode derivate din artele spectacolului pentru a iniţia un demers educaţional.
Proiectul îşi propune să formeze gustul pentru lectură al copiilor din învăţământul primar
românesc, clasele III-IV, încercând să-i convingă că lectura poate să-i ajute să intre mai bine
pregătiţi în viaţă. În cadrul programului s-au utilizat metode participative de dezvoltare
personală, au avut loc programe de instruire pentru învăţători şi profesori, şedinţe de lucru cu
copii, s-au oferit cadouri în cărţi pentru copii.
În parteneriat cu Junior Achivement, Coca - Cola România a lansat prima dezbatere pe
teme de etică în afaceri, în cadrul programului educaţional Etica- cea mai bună etichetă în
afaceri. În acest proiect, firma a investit 40 000 USD în care sunt implicate 12 universităţi din
România şi s-a derulat pe parcursul anului universitar 2003-2004. Prima dezbatere desfăşurată
sub titlul Să vorbim despre etică la Coca-Cola a avut loc la Academia de Studii Economice
Bucureşti, fiind susţinută de către Afzaal Malik, Public Affairs&Communication Director pentru
Europa Centrală, Eurasia şi Orientul Mijlociu al companiei.
Ÿ Grupul A&D Pharma, din care face parte firma Sensiblu, a creat în martie 2002
Fundaţia Sensiblu. Primul proiect al acesteia este Casa Blu , adresat femeilor şi copiilor,
victime ale violenţei domestice. Echipa de specialişti din cadrul Casei Blu oferă sprijin femeilor
din punct de vedere psihologic, social, juridic, financiar. În prezent Casa Blu poate găzdui 4
persoane pe un interval cuprins între o lună şi 6 luni. Au beneficiat de serviciile Casei Blu 7 copii
şi 8 femei, care au acum un loc de muncă şi locuinţe cu chirie modeste, pe măsura veniturilor.
Au fost consiliate de asemenea 35 de femei victime ale violenţei domestice.
Un alt proiect al grupului A&D Pharma este Jumătate Tu, jumătate Sensiblu, proiect
prin care se strâng fonduri în toate farmaciile Sensiblu din ţară ce sunt donate apoi spitalelor şi
Asociaţiei de Sprijin a Copiilor Handicapaţi Fizic. Clienţii farmaciilor Sensiblu pot dona din
restul primit la casă orice sumă atât în urnele special amenajate, cât şi pe bonul de casă, suma
înregistrându-se pe acesta. Compania Sensiblu a dublat suma care a fost strânsă din donaţiile
clienţilor. În 2003, fondurile strânse prin această campanie au fost destinate serviciilor de
ambulanţă din oraşele în care există farmacii Sensiblu, o investiţie în sănătatea comunităţii în
mijlocul căreia ăşi desfăşoară activitatea compania şi un sprijin pentru îmbunătăţirea asistenţei
primare de urgenţă.

19
 Un proiect demarat anul trecut de A&D Pharma este Sensiblu dăruieşte cu bucurie, care
presupune organizarea unei zile speciale dedicate copiilor din centrele de plasament şi oferirea
unor donaţii în medicamente şi jucării.
În septembrie 2002, Sensiblu şi Merk Sharp Dohme au iniţiat campania Osteoporoza- un
pericol ce poate fi depistat din timp, prin care femeile de peste 45 de ani au avut posibilitatea de
diagnosticare şi de apreciere a riscului de fractură.
Ÿ Philip Morris s-a implicat în programul antifumat Decizia e a mea prin care a
încercat să oprească copiii să devină dependenţi de fumat, iar pe adulţii care fumează să-i
informeze privind riscurile fumatului.
În anul 1998, Philip Morris România a început investiţia în fabrica Otopeni, intrând în
contact prin intermediul autorităţilor locale cu problemele cu care este confruntată comunitatea.
În acest mod a început un parteneriat pe termen lung între Philip Morris România şi Primăria
oraşului Otopeni, concretizat în realizarea unei cantine a săracilor. Iniţial, cantina săracilor a
oferit servicii pentru 50 de beneficiari, în prezent fiind incluşi 100 beneficiari, aleşi dintre cei
mai săraci membri ai comunităţii (bătrâni cu pensii foarte mici, mame singure cu 3-4 copii
minori ce nu au altă sursă de venit decât alocaţia acestora, persoane cu handicap ce nu pot
munci).
Începând cu anul 2001, Philip Morris România a contribuit prin finanţarea anuală a unei
părţi a activităţilor Teatrului Naţional Bucureşti la punerea în scenă a unor piese de teatru,
precum şi la lucrări de întreţinere a clădirii. Printre spectacolele realizate cu colaborarea dintre
Philip Morris, Teatrul Naţional Bucureşti şi trupa Vama Veche se poate menţiona spectacolul de
music-hall cu titlul Am să mă-ntorc bărbat.
Ÿ Procter & Gamble a iniţiat în 1999 un proiect de marketing comunitar Un calculator,
o şansă în plus în viitor, prin care a alocat 3% din vânzările companiei pe trei luni consecutive în
vederea dotării cu calculatoare a unui număr cât mai mare de şcoli. Produsele companiei au
purtat însemne care să-l motiveze pe cumpărător să aleagă acel produs şi în acest mod să
contribuie la cauza proiectului. Programul a fost lansat de P&G printr-o donaţie de 100 de
calculatoare, iar până la sfârşitul programului au fost dotate 160 de unităţi de învăţământ cu câte
cinci calculatoare conectate la Internet. În desfăşurarea acestui proiect s-au alăturat în calitate de
parteneri şi alte companii şi instituţii (IBM a oferit o reducere de costuri la achiziţionarea
calculatoarelor; Xnet a instalat Internet şi a oferit acces gratuit pentru prima lună).

20
 În iunie 2004, Procter and Gamble a demarat al treilea program Învaţă să schimbi lumea,
dezvoltat în parteneriat cu Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite, sub patronajul
preşedinţiei României. Este un program de educaţie civică destinat copiilor din clasa a şaptea şi
derulat cu scopul de a le stimula iniţiativa, a le dezvolta responsabilitatea faţă de comunitatea din
care fac parte: şcoala, oraşul, cartierul în care trăiesc şi de a-i încuraja să fie mai activi în
comunitatea din care fac parte. Ediţia din acest an se extinde la nivel naţional, pe lângă Bucureşti
şi Timişoara au fost incluse două noi oraşe: Braşov şi Iaşi, numărul total al şcolilor ajungând la
31.
Ÿ Unilever South Central Europe a lansat Concursul Şcolii de Artă Unilever
Internaţional prin care a urmărit să stimuleze spiritul creativ al copiilor din şcolile din ţară cu
vârsta între 6 şi 18 ani. Ediţia din anul 2003 a avut ca temă principală apa. Creaţiile acestor copii
au intrat în competiţie cu cele ale altor copii din 13 ţări din zona centrală şi de sud a Europei. Din
totalul de 14 000 de creaţii participante la nivel internaţional, 9800 au fost ale copiilor din
România, constând în desene, poze, sculpturi, picturi, imagini media.
Un alt proiect social al companiei Cel mai curat bloc are loc de trei ani în Ploieşti unde
Unilever încearcă să implice comunitatea (asociaţiile de locatari şi studenţii din cămine) într-un
concurs care desemnează şi premiază Cel mai curat bloc. În 2004, concursul a fost lansat în luna
martie, iar premierea a avut loc la Teatrul din Ploieşti unde au participat preşedintele Unilever şi
reprezentanţi ai autorităţilor locale. În concurs au fost înscrise 230 de asociaţii de locatari şi 320
de cămine studenţeşti. Proiectul se adresează oraşului Ploieşti unde compania Unilever îşi
desfăşoară activitatea şi doreşte să se implice în proiectele comunităţii pe care o serveşte.
Ÿ Avon Cosmetics România a lansat în septembrie 2003 campania împotriva
cancerului la sân, prin care şi-a propus să informeze femeile de riscurile pe care le presupune
această boală şi, în acelaşi timp, să strângă fonduri pentru îmbunătăţirea serviciilor medicale din
domeniu. Componenta campaniei axată pe strângerea de fonduri a constat în lansarea unor
produse destinate adunării de fonduri pentru această cauză (produse specifice domeniului: rujuri,
produse promoţionale: pixuri, tricouri, insigne etc.). Componenta campaniei de informare şi
conştientizare a cuprins un singur produs de promovare, ursuleţul de pluş, care a fost susţinut
printr-o campanie TV şi prin campanii de advertising în reviste pentru femei. Suma strânsă de
Avon Cosmetics România pe parcursul anului 2003 a fost de 154 000 de dolari şi s-au colectat de

21
asemenea fondurile necesare pentru achiziţionarea unui detector ganglionar cu raze gamma în
valoare de 50 000 de euro.
Ÿ Kraft Foods Romania a dezvoltat un program de marketing comunitar Împreună
pentru copii, în anul 2002. Acest proiect a pornit de la un studiu asupra nevoilor prioritare din
România şi în urma unor consultări cu angajaţii şi a constat în renovarea şi dotarea cu mobilier a
unor spitale de pediatrie cu o parte din venitul obţinut din vânzările produselor companiei. La
finalul proiectului, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii, au fost alese şase spitale de pediatrie din
Piteşti, Botoşani, Sibiu, Bârlad, Cluj-Napoca şi Iaşi. Au fost destinaţi îmbunătăţirii condiţiilor de
tratament şi spitalizare a copiilor din România peste 200 000 USD, proveniţi din cumpărăturile
de produse purtând sigla Kraft Foods efectuate de consumatorii români. Fiecare spital a primit
prin acest proiect câte un miliard de lei, sumă pe care a folosit-o pentru renovarea şi dotarea
secţiilor de pediatrie.
Ÿ Compania Softwin derulează proiectul O zi pentru comunitate, o campanie de
responsabilizare socială care implică voluntariatul angajaţilor. Campania se desfăşoară lunar şi
provine dintr-o iniţiativă de voluntariat a angajaţilor Softwin care, în acea zi, îşi dedică timpul şi
experienţa unei cauze caritabile: facilitarea integrării refugiaţilor în comunitatea românească
(prin iniţierea lor în folosirea programelor de e-learning a limbii române), colaborarea cu 11
elevi şi studenţi care au petrecut ziua de 20 februarie în mijlocul companiei, lucrând cot la cot cu
angajaţii.
Softwin şi RDS (Romania Data Sistems), având ca partener media, Prima TV, au realizat
un program de responsabilitate socială corporativă numit Împreună pentru o educaţie mai
bună, în valoare de 72 000 USD, cu finanţare parţială USAID (7% din valoarea programului).
Programul a fost menit să contribuie la îmbunătăţirea sistemului educaţional din 8 oraşe: Arad,
Cluj, Iaşi, Craiova, Braşov, Constanţa şi Bucureşti, prin dotarea a 26 de licee/universităţi cu
soluţii de protecţie antivirus din gama BitDeFender şi programul de învăţare a utilizării PC-ului
RoDactilo- produse de Softwin, ca şi spaţiu pe serverele RDS pentru pagina web şi subdomeniu
în cadrul domeniului educatia.ro din Data Center-ul RDS. Proiectul reprezintă un parteneriat
între sectorul public şi cel privat şi se constituie un factor de coeziune reunind instituţii non-
profit şi non-guvernamentale.
Ÿ Siveco România a realizat proiectul ADLIC reprezentând un sistem computerizat
folosit la nivel naţional de centralizare şi examinare a rezultatelor de absolvire la nivel gimnazial.

22
Prin intermediul acestui program, pe lângă centralizarea datelor se realizează şi validarea şi
distribuirea candidaţilor în licee şi şcoli profesionale. Programul ADLIC 2003 a fost creat de un
grup de companii care au avut rol de promoteri şi sponsori. Siveco România a structurat,
dezvoltat şi implementat acest proiect, având şi rolul de a administra sistemul de soft care
permite gestionarea datelor.
Ÿ Firmele Data Group International, Level 7 Software, Idea Design&Print şi Stu
Art Ambient Design din Timişoara reprezintă un exemplu al firmelor relativ mici care au
programe sociale clar definite. Astfel, ele îşi strâng angajaţii o dată pe an şi fac curăţenie în oraş.
Prima lor acţiune a fost organizată în vara anului 2001, într-o pădure din localitatea Şag de lângă
Timişoara, când au participat 70 de persoane care au adunat împreună 120 saci de gunoi.
Angajaţii care nu au vrut să participe au avut o zi liberă plătită, pentru că ecologizarea s-a
desfăşurat în timpul programului de lucru. A doua acţiune de ecologizare organizată de cele
patru firme timişorene a avut loc pe 2 mai 2003 şi a vizat malul drept al râului Timiş.
Etica profesională poate fi definită ca reprezentând totalitatea principiilor morale care
definesc comportamentul corect sau incorect în marketing [4]. Pentru a asigura respectarea
standardelor societăţii de către activităţile firmei s-au formulat legi şi regulamente. Conceptele
de responsabilitate socială şi etică profesională se interferează în activitatea firmei, conţinându-se
şi influenţându-se reciproc. Firma care sprijină atât filozofiile morale acceptate social, cât şi
indivizii care acţionează etic, cu siguranţă, va adopta decizii cu un impact pozitiv asupra
societăţii.
În scopul rezolvării problemelor referitoare la responsabilitatea socială şi
comportamentul etic, firma trebuie să iniţieze şi să menţină un dialog permanent cu propriul
personal, cu clienţii şi organismele guvernamentale, generând astfel încrederea clienţilor şi
facilitarea consolidării relaţiilor firmei cu mediul său extern.
Răspândirea conceptului de responsabilitate socială corporativă în tot mai multe firme şi
companii din România a generat controverse privind caracterul etic al implicării acestora în viaţa
comunităţii. Una din problemele care îi preocupă pe managerii români se referă la întrebarea
dacă este corect să îţi faci cunoscute proiectele sociale în interiorul companiei şi printre
partenerii de afaceri.
O altă întrebare rezultă din faptul că proiectele de responsabilitate socială sunt decise şi
coordonate de manageri, şi nu de proprietarii firmelor. Este oare etic să faci gesturi filantropice

23
pe banii altora? Pare o întrebare retorică, pentru că rolul managerilor este să gestioneze banii
companiei, dar trebuie să ţinem cont de faptul că responsabilitatea socială corporativă reprezintă
un instrument de marketing, care poate aduce profit.
O altă controversă vizează etica firmelor care aduc prejudicii comunităţii sau mediului în
care îşi desfăşoară activitatea şi, în acelaşi timp, desfăşoară proiecte de responsabilitate
socială. Întrebarea este dacă aceste companii au dreptul la o imagine pozitivă şi la alte beneficii
pe care le aduce responsabilitatea socială corporativă. Nu există un răspuns general valabil,
deocamdată, la această întrebare, însă fiecare consumator poate decide dacă va folosi în
continuare acelaşi produs.
În concluzie, firmele nu-şi pot permite să obţină avantaje necuvenite de la partenerii lor
de afaceri. Aceasta este împotriva principiilor de marketing de a identifica nevoile în mod
profitabil, dar şi etic. Firmele capabile să găsească soluţii noi, de o manieră responsabilă din
punct de vedere social, vor avea cele mai mari şanse de reuşită.

ETICA RESPONSABILITATII ÎN AFACERI

Geneza si consacrarea economiei de piata constituie un proces complex ce presupune mecanisme

si institutii purtatoare de valori, norme si principii adecvate competitiei.
Afirmarea pietii ca mecanism al valorizarii sociale este în esenta conditionata de fenomene
specific economice cu un mare grad de obiectivitate. Functionarea optima a regulilor pietii este,
la rândul sau, determinata de calitatea mediului sociologic, de cultura si valorile morale propuse
si exprimate. Cultura si ethosul unei comunitati sunt vector si surse din care se aprovizioneaza
comportamentul. Ele definesc, în zona de maxima obiectivitate a economicului, limitele si
permisibilitatile, acceptabilul si inacceptabilul, dezirabilul si indezirabilul. De aceea calitatea si
functionalitatea normelor si valorilor care regleaza mediile comunitare sunt suporturile
producerii si reproducerii unui anumit model de conduita si comportament în afaceri. Fireste,
într-o societate sunt create structuri si institutii, norme si reguli, în special de natura juridica,
solicitate sa promoveze acele valori existentiale care sunt compatibile cu asteptarile oamenilor.
Economia de piata este însa o concurenta deschisa. Finalitatea competitiei este profitul. Regulile
de conduita sunt, la limita, conditionate de calcul.

24
Într-o celebra lucrare intitulata "ETICA PROTESTANTA SI SPIRITUL CAPITALISMULUI",
sociologul german MAX WEBER, în secolul al XIX-lea, avertiza asupra riscurilor ca lumea
capitalului sa divorteze iremediabil de valorile morale. Sesizând faptul ca este diferita
compatibilizarea afacerii cu lumea valorilor morale, ca urmare a finalitatii diferite dar si a
mecanismelor de exprimare, adesea opuse, Weber punea cele doua categorii de activitati umane
sub semnul "... a doua precepte fundamentale diferite din punct de vedere etic si indiscutabil
contrare". Pe acestea el le numeste "etica convingerilor" (morala) si "etica responsabilitatii"
(business-ul). Etica convingerii indica o atitudine autentic morala, în sensul unei morale pure,
abstracte, pe baza caruia cel ce actioneaza se supune strict convingerilor sale, fara a se gândi la
consecintele actiunii. Etica responsabilitatii este specifica omului de afaceri dator sa prevada nu
doar consecintele imediate intentionate, ci si pe cele neintentionate.
Desi uneori conceptia lui Weber a fost interpretata ca afirmare a disjunctiei dintre afaceri si
morala, în fond pledoaria sa era pentru osmoza business-morala, "caci - spunea autorul - etica
responsabilitatii si cea a convingerii (morala ca atare) nu se exclud reciproc, ci se completeaza",
doar împreuna alcatuind omul adevarat, acel om care poate avea vocatia omului de afaceri, a
întreprinzatorului sau antreprenorului autentic.
"Paradoxul etic" poate fi pus sub semnul unei grave interogatii pentru omul de afaceri: sa-si
asume responsabilitatea si riscurile inerente actiunii sale economice sau sa ramâna la judecata
morala, abstracta, lipsita de angajare responsabila?
Aceasta dilema - responsabilitate/moralitate în sine angajeaza mutarea accentului discursului
asupra codului de conduita a omului de afaceri de la "moralism" la etica responsabilitatii.
Pentru ca în afaceri o serie de valori morale comune (mila, altruismul, dragostea fata de aproape,
filantropia etc.) pot duce la prabusire, la faliment, cu toate consecintele a-morale ce deriva dintr-
o catastrofa organizationala.
Filosofia afacerii trebuie sa compatibilizeze morala cu finalitatea specifica. Sintagma lui Niccolo
Machiavelli "scopul scuza mijloacele" este specifica afacerilor, în masura în care nu depaseste
limitele unui model normativ propus de societate. În realitate, orice business este supus unor
norme/reguli ce definesc "jocul". Respectarea "regulilor jocului", atunci când acestea sunt
rationale si stimulative este suficienta pentru a defini responsabilitatea în coordonatele "eticii
afacerii".
Depasirea limitelor fixate de normele economice si juridice conflictualizeaza comportamentul si

25
pune în discutie responsabilitatea omului de afaceri. Desigur, constrângeri sociologice cum ar fi:
excesul de fiscalitate, controlul excesiv al statului, slaba putere de cumparare, voluntarismul,
coruptia, etc. pot conduce la denegarea responsabilitatii.
Stabilirea unui "decalog managerial" inspirat de o filosofie a firmei ce reface unitatea dintre
morala si business pare a fi un demers oportun.
Dealtfel, un asemenea "decalog managerial" au elaborat japonezii. Filosofia companiei
MATSUSHITA ELECTRIC codifica responsabilitatea firmei sub forma urmatoarelor cerinte:
1). sa contribuie la bunastarea societatii;
2). sa realizeze armonia si cooperarea în cadrul firmei;
3). sa-si îmbunatateasca continuu activitatea;
4). sa manifeste curtoazie si umilinta;
5). sa realizeze un serviciu national;
6). sa manifeste onestitate în actiuni si comportament;
7). sa lupte pentru rezultate din ce în ce mai bune;
8). sa realizeze corectii si asimilari de noi elemente (inovare);
9). sa exprime gratitudinea ori de câte ori este cazul;
10). sa manifeste respect si loialitate pentru firma.

Etica afacerilor defineste un sistem de principii, valori, norme si coduri de perceptie si

conduita, în baza unei filosofii a firmei, care se impun ca imperative morale inducând
obligativitatea exprimarii lor. În buna masura codurile cognitive si de comportament îsi
integreaza valorile morale ca atare, desi, acestea devin functionale si credibile numai în masura
în care sunt asociate obiectivelor socialmente valide ale afacerii. Specificul si particularitatile
exprimarii valorilor morale în afaceri deriva tocmai din asumarea, ca principiu si practica, a
responsabilitatii fata de succesul firmei. Într-o afacere care esueaza nu poate fi vorba de
responsabilitate, exceptând situatii limita, cu totul independente de patronat si management.
Refuzul responsabilitatii evacueaza orice referentialitate la principiile si valorile morale. În alti
termeni, în domeniul afacerii normativitatea morala presupune axiologia afacerii, adica, definirea
valorilor desirabile si a modului/masurii exprimarii lor. În acest plan, responsabilitatea - ca
nucleu dur al eticii afacerii - prezinta o tripla deschidere/raportare: spre sine, spre subalterni, spre

26
societate/comunitate. Din aceasta perspectiva, determinarea sociologica a responsabilitatii este
un functor fundamental al eticii afacerii. Neîndoielnic, de-sacralizarea afacerii, în sensul unei
slabe prezente în câmpul gândirii si actiunii a moralei crestine, nu presupune, în mod conditionat,
evacuarea oricarei referinte la normele moralei ca atare. Dar, asimilarea acestora, inclusiv din
perspectiva decalogului crestin, se produce tinând seama de finalitatea oricarei afaceri - profitul.
Fara îndoiala, societatea româneasca, aflata într-o tranzitie ce a depasit deja pragul limita,
evolueaza spre economia de piata, în centrul careia actorul principal este afacerea. Din pacate
mediul sociologic si mecanismele promovate contin multiple disfunctii a-tipice pentru economia
de piata. Efectele perverse si indezirabile generate de precaritatea mediului socio-economic sunt
datorate esecurilor succesive si repetate ale puterii politice în edificarea economiei concurentiale.
Puterea politica de pâna acum a esuat în asumarea eficienta a responsabilitatii, abandonând dubla
obligatie: obligatia cetatenilor de a se supune si obligatia guvernantilor de a satisface cerintele
cetatenilor.
Incapacitatea sau lipsa vointei politice în asumarea responsabilitatii genereaza multiple efecte ce
pun în situatie critica etica afacerii. Pentru ca un mediu ostil afacerii va naste comportamente a-
tipice, tulburând sistemul de valori etice. Birocratia, coruptia, fiscalitatea excesiva, penuria de
politici sectoriale stimulative etc., sunt inamici ai economiei libere. În efortul de supravietuire
actantii business-ului sunt determinati sa abandoneze codurile de conduita ale deontologiei
specifice. Relatia dintre etica afacerii si etica politicii este fundamentala.
Asa cum arata un stralucit sociolog francez-Raymond Pollin, în Etique et politique (1968):
"Guvernul bun ale carui realizari sunt bune, cel care asigura înfaptuirea efectiva a dreptatii si
binelui comun este singurul guvern legitim".
Criza de legimitate a puterii are efecte profunde si de durata asupra crizei eticii în afaceri. De
aceea, sanatatea morala si calitatea valorilor etice ale unei comunitati conditioneaza calitatea
eticii afacerii.

ETICA ECONOMICĂ

Etica economică, numită adesea şi business ethics (etica afacerilor) iar în lumea anglo-saxonă şi
corporate ethics (etica sau moralitatea corporaţiilor), cuprinde problematica morală a vieţii

27
economice moderne, a relaţiilor dintre întreprinzători şi comunitate, întreprinzători şi angajaţi,
întreprinzători şi stat, dintre furnizor şi client etc.
Relaţiile firmă-angajaţi
La acest capitol, se analizează de obicei subiecte ca:
• Loialitatea angajaţilor faţă de firmă
• Responsabilitatea firmei faţă de angajaţi
• Conduita firmei faţă de angajaţi (respectarea sferei private etc)
• Drepturile angajaţilor
• Discriminarea (negativă, adică tratarea deosebită, pe criterii arbitrare, a unor persoane, care,
în cele din urmă, suferă de pe urma acestei tratări diferite)
• Acţiunea afirmativă (Discriminarea pozitivă sau inversă, adică tratarea diferită a unor
persoane, tratare menită să repare nedreptăţi anterioare şi care are în final consecinţe
pozitive pentru acestea)
• Hărţuirea sexuală

1. Loialitatea angajaţilor
Firmele aşteaptă, şi nu în mod nejustificat, loialitate din partea angajaţilor lor. Păstrarea
secretelor firmei, devotamentul faţă de priorităţile acesteia, abţinerea de la orice acte ce ar putea
dăuna firmei etc. sunt considerate obligaţii elementare din partea angajaţilor care, fără a fi
neapărat asociaţi patronatului sau acţionari, sunt ei înşişi interesaţi în succesul firmei. Însă nu
totdeauna conduita firmei însăşi este ireproşabilă. Ce trebuie să facă angajatul atunci cînd deţine
informaţii despre acte reprobabile ale conducerii firmei sau cînd i se cere să facă ceva reprobabil
în beneficiul firmei?
De George discută cazul posibil al unui angajat căruia superiorii îi solicită să falsifice un raport
al firmei (să prezinte un bilanţ pozitiv fals), ameninţîndu-l cu o concediere în cazul în care
refuză. Dacă angajatul se află într-o situaţie financiară grea (de exemplu datorită tratamentelor
costisitoare necesare unui membru al familiei), el nu se va simţi capabil să refuze executarea
sarcinii, chiar dacă normele morale îi cer să o facă. (De George, [1999], p. 114)
Este limpede că loialitatea angajatului faţă de firmă nu poate fi absolută (indiferent ce alte norme
morale ar fi călcate prin această loialitate). Pe de altă parte, circumstanţe ca cele menţionate
(dependenţa vitală a angajatului de venitul obţinut de la locul respectiv de muncă) pot atenua

28
responsabilitatea sa pentru complicitate la un fals. Concluzia finală privind vinovăţia angajatului
va depinde şi de gravitatea actului imoral ce i se cere. Dacă este vorba de lucruri grave (de
exemplu de mascarea unor acte ilicite serioase din firmă, sau de nerespectări periculoase ale unor
standarde de producţie, nerespectări ce pot periclita viaţa angajaţilor sau a viitorilor consumatori
ai produselor firmei), nici propriile riscuri (legate de o eventuală concediere) nu mai constituie o
scuză pentru angajatul care a acceptat să fie complice la aceste lucruri (De George, idem).
Dezvăluirea faptelor poate fi regretabilă moral doar în cazul unor nereguli relativ minore, ea
devine însă obligatorie în cazuri grave, deoarece costurile şi riscurile ascunderii adevărului pot
deveni foarte mari.
Calificarea unei conduite drept acceptabilă sau nu pe baza unor asemenea calcule privind
costurile este normală din punctul de vedere al utilitarismului; din punctul de vedere al unei etici
stricte a datoriei, angajatul nu are dreptul de a se asocia unor acte reprobabile, indiferent că sunt
comise de colegi sau de şefi.

2. Responsabilitatea firmei
Prima întrebare care se pune este dacă are sens să se vorbească de o responsabilitate a firmei.
Nimeni nu contestă că persoanele sunt responsabile de faptele lor, dar firma nu este o persoană,
ci o organizaţie. Are oare o organizaşie responsabilitate (faţă de angajaţi, faţă de clienţi sau
public, ori faţă de comunitate)?
Conform unor opinii, nu are sens să se vorbească decît despre responsabilitatea individuală (a
managerilor), şi nu despre responsabilitatea firmei, deoarece (cf. Milton Friedman)
• nimeni nu poate determina care anume este interesul social prioritar, pe care firma ar avea
datoria să-l promoveze dacă este responsabilă
• ideea unei răspunderi a firmei conduce la răspundere colectivă şi eventual la culpe colective
sau incriminări colective. Acestea sunt însă indezirabile, deoarece nu ţin seama de
caracterul individual al deciziilor, acţiunilor şi responsabilităţilor, nici de faptul că multe
fenomene apar fără ca cineva să fie personal răspunzător de ele (prin acţiunea unei 'mîini
invizibile', adică prin evoluţii spontane, nedirijate de cineva).

Adepţii acestor opinii (dintre care cel mai cunoscut este Milton Friedman) trag de aici concluzia
că o firmă are doar două răspunderi :

29
 • să obţină profit
• să respecte legea
"nu există decît o singură responsabilitate socială a patronatului, şi anume să-şi folosească
resursele şi să se angajeze în activităţi menite să sporească profiturile, dar în aşa fel încît să se
respecte regulile jocului" (Friedman [1995] , p. 153)
NU se pune însă problema de a responsabiliza firma faţă de angajaţii ei, faţă de public sau
comunitate, faţă de societate. Nu este treaba unei firme să asigure un anumit nivel de trai pentru
angajaţii ei, sau să contribuie la bunăstarea comunităţii, sau la rezolvarea unor probleme de
interes public. Firma nu este creată în asemenea scopuri şi nu are asemenea obligaţii.
Alţi autori susţin însă că avem motive bune pentru a vorbi de responsabilitatea firmelor. Cîtă
vreme:
• firmă este o organizaţie, iar o organizaţie constă într-un grup de oameni care respectă
anumite reguli (au anumite roluri)
• un grup de oameni poate acţiona unitar, la fel ca şi un singur om, şi poate fi considerat drept
'autor' (colectiv) a ceva, ca şi un singur om, deoarece iniţiază şi controlează acţiuni ce au
consecinţe
• responsabilitatea apare oriunde ceva s-a datorat unei acţiuni unitare a unui 'autor'
• rezultă că şi firmele au responsabilitate (Hoffman [2001], p. 150)

Firma nu există în vid, ci într-o comunitate; ea beneficiază de externalităţi pozitive (ca, de

exemplu, cinstea sau onestitatea oamenilor, educaţi în acest sens de familii şi de comunitate)
şi beneficiază de pe urma existenţei acesteia, deci are şi responsabilităţi faţă de ea.

3. Responsabilitatea firmei faţă de angajaţi

Se pune întrebarea dacă cerinţele loialităţii nu ar trebui să fie reciproce: este oare firma, la rîndul
ei, datoare să fie 'loială' angajaţilor ei (loiali)? În cazul unor obligaţii morale ale firmei faţă de
angajaţi, se vorbeşte nu de loialitate, ci de responsabilitate. Se afirmă deseori că firma şi
conducerea ei, întreprinzătorii în general, au o responsabilitate faţă de angajaţi, faţă de
comunitatea locală în care îşi desfăşoară activitatea etc.
Firmele care îşi închid anumite fabrici şi concediază angajaţii sunt adesea

30
acuzate de iresponsabilitate (faţă de angajaţii care le-au fost loiali şi care 'rămîn pe drumuri').
Liberalii radicali şi libertarienii răspund cu următoarele argumente:
• întreprinzătorul nu are obligaţii caritabile faţă de angajat, ci numai
obligaţia de a obţine profit (dacă firma aparţine unor acţionari,
chiar aceasta este sarcina pe care i-o dau acţionarii managerului);
• el nu are alte obligaţii faţă de angajat decît cele ce decurg din
contractul de angajare (care, de regulă, nu cuprind obligaţia firmei
de a nu concedia niciodată pe angajat, ci doar job-ul acestuia şi
remuneraţia acordată pentru el – cf. Block [1998])

Aceste argumente sunt corecte, din punctul de vedere liberal radical, care se bazează pe
principiul caracterului pur comercial al raportului angajator-angajat (angajatorul cumpără munca
angajatului, şi atît). Dar ele ocolesc tocmai problemele pe care le pun susţinătorii ideii de
responsabilitate a firmei, şi anume:
• este corect/moral ca raportul respectiv să fie pur comercial, şi axat exclusiv pe norme
legale, dar nu şi pe norme morale?
• cum nu totdeauna firma concediază din cauza falimentului sau a pericolului de faliment
(adesea concedierile au ca obiectiv simpla mărire a profitului), se pune întrebarea dacă
dorinţa de amplificare a profitului ('setea de profit', sau 'goana după profit', cum spun unii
critici) poate justifica moral concedierile; adică, problema dacă creşterea cu N a profitului
unui mic număr X (de patroni sau acţionari) poate justifica moral reducerea la zero a
veniturilor unui număr Y (de regulă mult mai mare decît X) de angajaţi; dintr-o anumită
perspectivă de tip utilitarist, aceasta înseamnă a întreba dacă un mic surplus de avantaje
(profit) pentru oameni deja avantajaţi (avuţi) poate compensa o mare suferinţă (şomaj,
penurie) la mulţi oameni dezavantajaţi (cel puţin în comparaţie cu primii)
• sunt corecte/morale contractele de angajare respective (care nu apără interesele pe termen
lung ale angajatului)? nu înseamnă ele că angajatorul, avînd o poziţie de negociere mai
puternică, profită de ea şi impune angajatului (care, în genere, are o poziţie de negociere
mai slabă) condiţii inechitabile?

31
Întreprinzătorii înşişi susţin că, chiar pe o piaţă imperfectă, activitatea lor are totuşi consecinţe
pozitive pentru comunitate în genere (crează locuri de muncă, aduce prosperitate, înviorează
comerţul etc.); situaţia ar fi şi mai rea pentru cei săraci dacă investitorul nu ar mai investi
capitalul său, iar întreprinzătorul nu ar mai angaja.
Dar, întreabă adepţii ideii de responsabilitate a angajatorilor, dacă întreprinzătorii recunosc
efectele pozitive ale acţiunii lor, de ce nu le recunosc şi pe cele negative? Dacă îşi asumă
meritele (creării de locuri de muncă), de ce nu şi-ar asuma şi răspunderile pentru pierderea de
locuri de muncă? Dacă ei pretind loalitate de la angajaţi (chiar în afara oricărei stipulări
contractuale), de ce n-ar pretinde şi angajaţii responsabilitate de la angajatori?

4. Conduita firmei faţă de angajaţi

Cerinţele morale relevante aici se pun chiar înainte ca firma să angajeze persoanele în cauză.
Drepturile omului, garantate constituţional, impun ca nimeni să nu fie discriminat pe temeiul
rasei, originii etnice, sexului, etc. Cu toate acestea, firmele abuzează de regulă de libertatea pe
care o au în a angaja pe cine doresc, şi resping solicitanţi corespunzători profesional pe motive
etnice, de sex, sau de vîrstă (refuză să angajeze persoane de culoare, sau romi, sau imigranţi, sau
femei, sau oameni peste 40 de ani în anumite funcţii).
În general, firmele resping acuzaţia de conduită imorală, inspirată de discriminare rasială, şi
invocă anumite considerente pur economice pentru refuzul lor: riscurile pe care le prezintă
angajaţii în cauză pentru activitatea firmei (prin posibile absenţe, datorită gravidităţii în cazul
femeilor, sau datorită îmbolnăvirilor mai frecvente la oamenii peste 40 de ani; prin randament
scăzut, indisciplină etc.).
În unele cazuri, se poate argumenta că firma nu îşi poate asuma riscurile sau costurile implicate
de nediscriminare. De exemplu, o bancă americană poate susţine că refuză să împrumute cu bani
persoane de culoare, deoarece statisticile arată că riscurile de fraudă sau de nereturnare a
creditelor sunt mai mari la persoanele de culoare decît la albi. În plus, banca poate argumenta că
ea trebuie să se conducă după statistici generale, deoarece studiul fiecărui caz în parte (menit să
verifice onestitatea, solvabilitatea etc.) este exclus de costurile prohibitive ale unei atari
verificări. (Sowell, [1996])
Susţinătorii nediscriminării afirmă însă că toate aceste considerente sunt simple pretexte,
adevăratele motive fiind culpabile: rasism, şovinism, sexism etc. De asemenea, ei semnalează că

32
discriminarea, chiar bazată pe date corecte privind conduita anterioară a persoanelor, nu trebuie
să fie admisă în virtutea unei prezumţii de vinovăţie (o persoană care a fost condamnată anterior
pentru furt nu trebuie discriminată sau respinsă la angajare, deoarece aceasta înseamnă că se face
prezumţia că persoana va fura din nou). De ce ar interesa firma faptul că o persoană de 25 de ani
a comis un delict la 18 ani (furt, sau consum de droguri)? Se prezumă că va recidiva? Adepţii
non-discriminării semnalează şi un argument utilitarist: dacă nici o firmă nu angajează un fost
condamnat (pentru furt), acesta va fi împins (de lipsa de venit) să înceapă din nou să fure. Ar fi
deci în interesul societăţii să acţioneze pe baza prezumţiei de nevinovăţie, nu pe baza celei de
vinovăţie.
În plus, dintr-o perspectivă etică strictă, se poate susţine că firmele nu au dreptul de a discrimina
(deci de a încălca drepturile omului) pentru a-şi maximiza profitul. Mai mult, se poate afirma că
firmele sau instituţiile nu au dreptul de a discrimina nici dacă intenţiile urmărite sunt cele
moralmente ireproşabile. Spre exemplu, există cazuri în care anumite persoane sunt discriminate
pozitiv (li se acordă privilegii) pe baza situaţiei lor defavorizate sau a unor nedreptăţi la care au
fost supuse în trecut (direct, sau indirect, prin strămoşii lor nedreptăţiţi). Discriminarea pozitivă
este deci justificată moral, fie pe baza datoriei de a ajuta pe cel aflat în dificultate, fie pe baza
celei de a compensa nedreptăţi ulterioare. Şi totuşi, dacă discriminarea pozitivă a unor persoane
conduce la discriminarea negativă celebru de conflict între (defavorizarea) altora, ea este
repudiată ca imorală.
Cu alte cuvinte, concluzia morală este că discriminarea negativă este inadmisibilă (legal dar şi
moral) chiar şi în cazurile în care decurge din scopuri moralmente juste.
Chiar dacă se admite dezirabilitatea discriminării pozitive şi indezirabilitatea celei negative, pot
apare probleme în ceea ce priveşte concilierea cerinţelor acestora cu alte cerinţe care decurg din
principii morale acceptate.
În dorinţa lor de a-şi crea condiţiile optime de activitate, firmele pot abuza de angajaţii lor. Unul
dintre abuzurile frecvente este încălcarea dreptului la sfera privată ('right to privacy').
Există firme care impun angajaţilor teste medicale (de exemplu, analiza urinei) pentru a se
asigura că nu beau alcool şi nu folosesc droguri. Impunerea acestor teste angajaţilor este
susţinută de angajatori cu argumentul 'cine nu este vinovat, de ce s-ar teme de teste?'. Apărătorii
drepturilor angajaţilor replică spunînd că angajaţii au drept la o sferă privată, chiar şi la locul de
muncă, iar aceasta este încălcată de asemenea teste care, în plus, sunt umilitoare. Ei admit

33
testările doar în situaţii speciale (angajaţi care au produs accidente de muncă etc.), dar nu
sistematic şi fără motive precise. Problema se pune în termeni similari şi pentru alte pretenţii ale
firmelor (de a-şi urmări cu camere de luat vederi angajaţii în timpul serviciului pentru a se
asigura că îşi
îndeplinesc obligaţiile etc.) De George [1999].
Dreptul la sfera privată este o chestiune tot mai actuală (a se vedea, de exemplu, problema
'spargerii' site-urilor de pe Internet şi a hacker-ilor, violarea secretului mesajelor de
telecomunicaţii etc).
Raporturile furnizor-clienţi
La acest capitol, se analizează de obicei subiecte ca:

• Protecţia consumatorului

• Constrîngerea consumatorului (condiţionarea cumpărării, sub formă de 'pachete' de

cumpărat, a precondiţiilor utilizării – de exemplu, nu poţi utiliza un joc de calculator nou
fără a cumpăra şi un soft nou, a monopolului mascat gen Microsoft etc); problema
'dependenţei de cale'.

• Practicile de publicitate (manipularea consumatorului)

1. Protecţia consumatorului
O problemă fundamentală a eticii economice este următoarea: au firmele (furnizorii) dreptul
moral de a-şi reduce responsabilitatea faţă de clienţii lor, prevalîndu-se de litera strictă a legii

34
sau a contractelor?
Cazul 'Ford Pinto'. La începutul anilor 1970, firma Ford a proiectat în mare grabă un model de
automobil, 'Pinto', pe care nu l-a testat la timp pentru a verifica rezistenţa la şocuri din spate.
După începerea producţiei, s-a constatat că vehiculul se comporta foarte prost la şoc din spate
(comparativ cu alte vehicule similare) şi risca să ia foc. Înlăturarea defectului implica însă
cheltuieli relativ mari, pe care Ford nu a dorit să le facă, prevalîndu-se şi de faptul că nu existau
încă norme legale oficiale privind rezistenţa la impact din spate. Calculele arătau că cheltuielile
pe care firma urma să le aibă cu procese deschise de persoane vătămate la asemenea impact
asupra unui Pinto erau mai mici decît cele implicate de înlăturarea defectului. În realitate,
numărul de accidente şi procese s-a dovedit a fi mai mare, şi daunele plătite de Ford
accidentaţilor au depăşit pînă la urmă costurile pe care le-ar fi implicat înlăturarea defectului.
(De George, [1999], p. 240-241)
Firma Ford s-a prevalat, în deciziile luate, de faptul că, strict vorbind, legea nu o obliga să
verifice vehiculul sub aspectul discutat (pentru alte cazuri de apel la litera legii, vezi exemplul
din capitolul I, tot despre industria auto). Totuşi, aceste verificări nu erau ceva neobişnuit sau
necunoscut, ci constituiau o practică familiară în domeniu.
Ca atare, conduita firmei Ford în cazul Pinto a fost aspru criticată din punct de vedere moral,
pentru că:

• firma şi-a asumat riscurile mari de accident şi vătămare a propriilor clienţi, datorită unei
securităţi deficitare a maşinii, preferînd să plătească despăgubiri decît să remedieze
defectul (cinism);

• firma nu a avertizat clienţii despre pericolele prezentate de produsul ei (omisiune

culpabilă);

• firma a pus propriul profit mai presus decît integritatea fizică şi viaţa unora dintre clienţii
săi;

35
 • firma a încălcat principiul moral 'să nu lezezi' (pe alţii, prin acţiunile sau produsele tale), pe
care în mod normal îl considerăm imperativ: obţinerea de profit devine reprobabilă, dacă
se face cu lezarea altora.

Există numeroase exemple similare de conduită iresponsabilă a unor firme care au lansat pe piaţă
produse periculoase (medicamente insuficient testate, sau cu efecte secundare

36
dăunătoare), produse chimice dăunătoare (celebrul DDT), jucării periculoase pentru copiii mici,
etc. În cazurile cele mai flagrante, statul a intervenit obligînd prin lege firmele să:

• îmbunătăţească standardele de testare a produselor şi calitatea (sub aspectul siguranţei în

funcţionare, a reducerii riscurilor sau efectelor nocive etc.)

• anunţe public riscurile implicate de folosirea lor (de exemplu, avertismentele privind
consecinţele nocive ale tutunului)

• retragă produsele cu risc ridicat (sau să le înlocuiască cu altele, de risc redus)

• îşi asume responsabilitatea în cazul unor daune imputabile

Însă în numeroase cazuri nu există o legislaţie adecvată şi este chiar dificil de introdus, ceea ce
lasă loc pentru acţiunea considerentelor pur etice şi a atitudinilor morale ale persoanelor.
Pentru fructificarea acestor considerente şi atitudini, în vederea eliminării practicilor economice
reprobabile, se propune tragerea la răspunderea a firmelor, pe baza nu numai a legii, ci şi a unor
norme ca 'principiul grijii datorate clientului', care spune că firma este responsabilă nu numai de
ceea ce legea sau contractele explicite (semnate cu clienţii) o fac răspunzătoare, ci şi de orice
daune aduse clienţilor datorită lipsei sale de grijă pentru binele lor. Cu alte cuvinte, firmele
trebuie să-şi asume răspunderea pentru consecinţele actelor lor, chiar dacă nu există instrumente
legale explicite care să le constrîngă. Există situaţii în care tribunalele au decis pe baza acestui
principiu chiar dacă firmele îşi lueaseră prin contract precauţii împotriva oricărei responsabilităţi
(vezi cap. I).
2. Practicile de publicitate
Publicitatea modernă a fost pusă în discuţie sub aspect etic de mai mult timp. Se reproşează
practicilor curente de publicitate că:

• stimulează crearea unor noi (şi neautentice) nevoi, pentru a obţine profit din activităţi
menite să le satisfacă

37
De exemplu, firmele de soft pot inventa anumite jocuri pe calculator în mod special pentru a
obliga clienţii să-şi dezvolte baza soft a calculatorului (să facă 'upgrade', să schimbe programele
existente, ce devin inutilizabile în cazul noilor jocuri), ceea ce înseamnă noi profituri pentru ele.
Un alt exemplu sunt gadget-urile, adică obiectele, dispozitivele sau accesoriile care nu folosesc
de fapt la nimic, dar pot crea o modă printre clienţi şi stimula vînzările

38
 • creează în mod artificial dependenţa consumatorului de anumite produse, pentru a-şi mări
vînzările şi profitul

• neglijează deliberat consecinţele acestei dependenţe asupra grupurilor cu grad ridicat de risc
sau vulnerabilitate (copii, persoane dezavantajate etc)

• exploatează anumite vulnerabilităţi ale publicului (teama de epidemii, în cazul unor

producători de medicamente, teama de infractori, în cazul unor producători de dispozitive
de apărare individuală sau al unor instituţii ce predau tehnici de apărare, obsesii privind
riscuri existente etc.), stări emoţionale excesive şi chiar anumite psihoze de masă, pentru
a încuraja vînzarea unor produse sau servicii nenecesare sau cu grad redus de utilitate (de
exemplu, marea majoritate a absolvenţilor unor cursuri de apărare individuală nu se pot
de fapt folosi efectiv de acele tehnici, deoarece nu au reflexe suficient de bune, nu au
viteză de reacţie, nu au antrenament suficient, nu au curaj, nu au combativitatea sau
violenţa necesară, nu au starea emoţională adecvată etc.) sau de calitate inferioară

• induc în eroare clienţii, sugerînd false avantaje ale consumării produsului respectiv,
profitînd de credulitatea sau lipsa de experienţă a clienţilor

(de exemplu, sugerînd că achiziţionarea unui model nou de automobil sau a unui nou deodorant
va aduce cu sine succese erotice pentru posesor, că o anumită băutură e singura ce corespunde
unui 'bărbat adevărat', că anumite modele - de automobil, de ceas de mînă, de telefon mobil, de
haine etc. - constituie semnul distinctiv al 'reuşitei în viaţă' şi, deci, absenţa lor este semnul ratării
etc.)

• reprezintă incorect (produsele sau serviciile), adică induc în eroare prin evidenţierea
exclusivă a avantajelor şi nemenţionarea (trecerea sub tăcere) a dezavantajelor produsului
sau serviciului respectiv, prin informaţii 'selectate' tendenţios, care 'dirijează' decizia
clientului, prin ambiguităţi (favorabile unei înţelegeri incorecte de către client, dar

39
 favorabile firmei, asupra produsului), şi uneori chiar prin falsuri tacite ori explicite
(profitînd astfel de lipsa de informaţii sau de competenţă a clientului)

De exemplu, nemenţionarea unor carenţe ale produsului (în raport cu cele similare existente pe
piaţă), a unor 'bug'-uri în programe de calculator, etc.; menţionarea 'bumbac' sau 'lînă' pe un
produs ce conţine doar 25% sau 50% din aceste fibre; menţiunea 'Calitatea I' sau 'Calitate
superioară' sau 'Extra' sau

40
altele similare, pe produse care de fapt se află sub ceea ce piaţa oferă la aceste nivele de calitate,
etc.
Adepţii menţinerii unei maxime libertăţi a publicităţii şi firmele resping asemenea obiecţii, cu
argumente ca:

• nu există o distincţie legitimă între nevoi autentice şi nevoi neautentice: orice nevoie pe
care un client o resimte este, în felul ei, autentică (argument tipic liberal)

• reproşul privind dependenţa este nevalid, deoarece pe baza lui s-ar putea critica şi creaţia
artistică (şi ea crează 'dependenţă') – (Milton Friedman)

• nici un client nu este obligat să acorde atenţie reclamelor sau să le ia în serios (multe
sugestii ale reclamelor, criticate ca 'înşelătoare', au de fapt caracter de glumă); cine o
face, o face pe propria răspundere

• reclama nu îl constrînge pe client să cumpere, ci doar îl informează despre produs (şi, în

acest sens, este utilă)

Raporturile firmă-comunitate
La acest capitol se analizează de obicei subiecte ca:

• Responsabilitatea firmei faţă de comunitate

• Poluarea

• Degradarea mediului

• Epuizarea resurselor non-regenerabile

Activităţile (mai ales, dar nu exclusiv, cele economice) ale firmelor, ca şi cele ale persoanelor, au
de regulă efecte 'externe' asupra unor terţi sau a comunităţii în general, în sensul că ele conduc la

41
plata de către aceşti terţi a unor costuri nedorite şi nejustificate sau la obţinerea unor beneficii
neintenţionate (de către furnizor), nesolicitate şi neplătite de cei ce le obţin.

42
Efectele 'externe' ale activităţii economice se numesc 'externalităţi'. Externalităţile constînd în
costuri plătite de terţi, şi nu de cei responsabili, sunt 'negative', în timp ce beneficiile obţinute de
terţi, fără intenţia celor responsabili de ele şi fără ca ele să fie plătite, sunt 'pozitive'. Exemple de
externalităţi negative: poluarea chimică sau sonoră, degradarea mediului, scăderea valorii unor
bunuri (a unor case în vecinătatea cărora o firmă desfăşoară activităţi neplăcute sau nedorite de
vecini) etc. Exemple de externalităţi pozitive: creşterea valorii unor case de la periferie atunci
cînd în apropiere o firmă desfăşoară activităţi importante pentru comunitate (un supermarket de
prestigiu, căutat de mulţi clienţi), sau cînd pe strada respectivă se construiesc vile de lux, sau se
fac amenajări atractive estetic etc.
Conform principiului moral 'să nu lezezi' şi al principiului asumării răspunderii de către cel
vinovat, firmele ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru externalităţile negative,
eliminîndu-le pe cît se poate sau despăgubind pe cei ce plătesc involuntar costurile respective. În
realitate, acest lucru se întîmplă rar, deoarece

• absenţa unei legislaţii adecvate facilitează sustragerea firmei de la asumarea răspunderii

• existenţa costurilor pentru terţi este greu de dovedit (în instanţele judecătoreşti sau în faţa
opiniei publice); sau costurile sunt greu de măsurat, de evaluat, de separat de alte costuri
(ce nu sunt imputabile firmei)

• firma se prevalează de faptul că activitatea sa are şi externalităţi pozitive (beneficii pentru

terţi)

Extrem de relevant este cazul emisiei de gaz otrăvitor la Bhopal (India) în 1984, la uzina firmei
americane Union Carbide, emisie ce a dus la peste 3000 de morţi şi peste 200 000 de răniţi.
Firma americană a încercat să atribuie vina exploziei unui sabotaj sau proastei conduceri/operări
(de către indieni) a uzinei. Indienii au reproşat firmei că a aplicat în această uzină standarde de
securitate mult mai laxe (şi care cereau cheltuieli mai mici) decît în uzinele similare din SUA ale
firmei. Nu s-a putut demonstra satisfăcător niciodată

43
dacă adevăratele cauze ale tragediei erau imputabile firmei sau angajaţilor indieni. După opt ani
de procese, în care firma a evocat avantajele aduse de uzina respectivă comunităţii locale, iar
indienii au reproşat firmei nepăsarea faţă de riscurile la care erau expuşi localnicii, atît firma cît
şi guvernul indian au plătit familiilor în cauză despăgubiri de aproape 500 milioane dolari,
asumîndu-şi astfel implicit o parte din răspundere.
Relaţiile stat - firme - comunitate
În timp ce o minoritate foarte activă (de libertarieni sau liberali radicali) respinge total implicarea
statului în economie, majoritatea susţine diverse grade de implicare în acest sens.
Intervenţia statală se face

• fie pentru furnizarea de bunuri şi servicii pe care nu le asigură piaţa (căci nici un
consumator nu are suficient interes propriu direct să investească în producerea lor, sau
costurile producerii lor sunt mult prea mari pentru un consumator) – de exemplu, bunuri
publice: căi de comunicaţie, faruri navale, servicii de ordine şi pază, apărare naţională,
protecţia mediului etc (aşa cum cere liberalismul moderat);

• fie pentru asigurarea dreptăţii sociale (cum susţine stînga politică) sau a unei protecţii
sociale minime şi a unui echilibru social (cum susţine şi stînga moderată, şi
conservatorismul)

În toate variantele, intervenţia presupune resurse, care sunt totdeauna scarce (insuficiente sau
'rare'). Apare deci o problemă de alocare: cum trebuie dirijate sau împărţite aceste resurse?
Trebuie oare acordate întreprinzătorilor (pentru dinamizarea economiei, crearea de noi locuri de
muncă, creşterea produsului intern) sau grupurilor defavorizate (ca asistenţă)? Ambele grupuri
pot pretinde că au prioritate în virtutea unui interes public, dar ambele pot urmări, de fapt,
interese egoiste. Unii comentatori reproşau, de exemplu, burgheziei liberale din Romînia
interbelică faptul de a fi speculat ideea de 'interes naţional' pentru propria îmbogăţire egoistă:
"Obţinere de privilegii şi concesiuni în numele unui 'principiu naţional' [...] statul a fost jefuit de
averi şi de drepturile lui [...] Toate întreprinderile liberale au prosperat, căci prosperitatea

44
lor era datorită avantagiilor acordate pe cale politică" (Camil Petrescu Muncitorii intelectuali şi
ideea de clasă, în vol. Opinii şi atitudini, pp. 18-19).
Camil Petrescu semnala în 1924 ca aberant cazul în care statul ajuta anumiţi întreprinzători într-o
manieră presupus avantajoasă pentru naţiune (stimulatoare pentru 'industria naţională'), dar, de
fapt, defavorabilă acesteia şi mai ales populaţiei.
"Sub pretext că e neapărată nevoie de o industrie naţională ni s-a impus să creştem 'în seră' una
românească. S-au acordat acestei industrii avantagii imense [...] se impuneau taxe vamale foarte
ridicate mărfurilor care veneau din străinătate, ca să nu producă ieftinirea în ţară prin concurenţă.
Astfel toată populaţia era spoliată de avantajul de a cumpăra marfa cea mai ieftină din ţările
vecine [...] În modul acesta se plătea kilogramul de zahăr în interiorul ţării 1,15 lei, iar la orice
frontieră 0,55 lei. [...] Nu numai populaţia, dar se jefuia statul; i s-a impus o 'primă' de fiecare
kilogram de zahăr fabricat în ţară, de 0,15 bani, ni se pare: astfel, statul românesc care lăsa pe
poeţi să moară în ospiciu, pe savanţi fără laboratoare, satele fără şcoli, ţărănimea roasă de sifilis,
statul [...] găsea totuşi parale să plătească prima kilogramului de zahăr fabricat în ţară" (Camil
Petrescu, Naţionalismul burgheziei în industrie şi naţionalismul în război, în vol. Opinii şi
atitudini, Ed. pentru literatură, 1962, p. 20-21)
Se pune problema în ce condiţii se justifică dirijarea resurselor publice către firme şi grupuri de
întreprinzători, cîtă vreme populaţia şi grupurile dezavantajate se confruntă cu penuria. Principiul
moral al prioritarismului sugerează nevoia de a ajuta prioritar pe cei aflaţi în penurie; pe de altă
parte, întreprinzătorii susţin adesea că este economic mai rentabil (şi, din punct de vedere
utilitarist, mai eficace la nivel naţional) să fie ajutate firmele şi întreprinzătorii.

45
Activităţile şi relaţiile economice internaţionale
1. Activitatea firmelor în lumea a III-a
La acest capitol se analizează de obicei subiecte ca:

• Poluarea

• Problema duplicităţii firmelor (diferenţa de standarde aplicate 'acasă' şi în lumea a III-a)

• Corupţia

• Riscurile impuse comunităţilor din lumea a III-a

Dezbaterile de etică privitoare la activităţile şi relaţiile economice internaţionale au luat o

deosebită amploare în ultimele decenii, mai ales datorită intensificării acestor activităţi.
O primă problemă etică ce se ridică este ignorarea frecventă a imperativului moral al respectării
egalităţii dintre oameni şi a cerinţei universalizării normelor morale (adică, a cerinţei ca, dacă N
este o normă morală validă, atunci N să fie aplicată în toate cazurile relevante (la toţi oamenii).
Firmele caută tot mai insistent să îşi implanteze activităţile în state din lumea a III-a, sau puţin
dezvoltate, unde salariile sunt mici iar legislaţia locală este mai puţin pretenţioasă. Ca rezultat,
firmele instalate în aceste ţări, oferă angajaţilor salarii mai mici (decît cele comparabile din ţările
dezvoltate), condiţii de muncă mai proaste, condiţii de securitate şi protecţie mai modeste (deci îi
expun la riscuri mai mari), poluează şi degradează mediul mai mult (expunînd la riscuri mai mari
populaţia locală) etc. În plus, unele firme profită de carenţele legislative locale pentru a scoate pe
piaţă produse periculoase (interzise sau descurajate puternic în statele dezvoltate), sau produse ce
crează o dependenţă periculoasă (tutun) sau produse de proastă calitate (cu ingrediente
indezirabile) sau fără avertizările la care le obligă legislaţia din statele dezvoltate etc. Mai mult,
în unele cazuri, ele profită de carenţele legislative locale şi de practicile înrădăcinate în statele
respective, angajîndu-se în practici

46
considerate fie ilegale, fie imorale, şi respinse în statele dezvoltate: mită, corupţie, discriminarea
femeilor sau a tinerilor, folosirea muncii copiiilor minori sau a deţinuţilor etc.
Din perspectiva unor cerinţe morale riguroase, aceste practici sunt condamnabile, deoarece ele
atestă faptul că firmele evită în mod deliberat să aplice în acele state standardele morale pe care
le aplică în ţările dezvoltate şi deci nu tratează egal cetăţenii. Conform unor păreri, se poate chiar
vorbi de o 'exploatare' a acestora şi a statelor respective, de 'tratament umilitor' etc. Se pune
întrebarea dacă firmele sunt îndreptăţite moral să trateze diferit, şi să expună diferit la riscuri,
cetăţenii din propriile ţări şi pe cei din lumea a III-a.
Replicînd la aceste critici, firmele amintesc că

• tocmai pentru reducerea costurilor îşi implantează activităţile în lumea a III-a, deci este
normal să nu investească acolo la fel de mult ca în propriile ţări (nici în salarii, nici în
securitate, nici în prevenirea poluării etc)

• nu fac nimic ilegal (în raport cu legislaţia locală)

• activităţile respective, chiar desfăşurate în condiţiile menţionate (şi criticate sub aspect
moral) sunt dorite de comunităţile în cauză din lumea a III-a (creează locuri de muncă,
aduc prosperitate etc

Sunt însă aceste argumente suficiente pentru a disculpa firmele de acuzaţia de discriminare?
2. Problema obligaţiei de a ajuta
Una dintre cele mai dezbătute probleme de etică socială este cea vizînd datoria lumii dezvoltate
de a ajuta statele cele mai sărace din lumea a III-a.
Cel mai cunoscut argument privind obligaţia de a ajuta statele cele mai sărace este datorat lui
Peter Singer (vezi şi subcapitolul 'Problema dreptăţii internaţionale', din capitolul 'Etica
politică').
Peter Singer aminteşte că în multe state sărace din lumea a III-a situaţia este dezastruoasă:

• rata mortalităţii infantile este de 8 ori mai mare decît în

Occident

47
• speranţa medie de viaţă este cu 33% mai mică

• hrana a 50% din populaţie este sub minimul acceptabil

48
 pentru supravieţuire

• pentru milioane de copii, aportul de proteine este insuficient

pentru dezvoltarea normală a creierului

Singer trage concluzia că sărăcia gravă este principala cauză a nefericirii umane în lumea de azi.
În acelaşi timp, în lume se produce suficientă hrană pentru satisfacerea nevoilor minime, numai
că cea mai mare parte din ea aparţine lumii dezvoltate. De aici concluzia că

• numai prin transfer de bogăţie către lumea a III-a situaţia se

poate îmbunătăţi

Dar este lumea dezvoltată obligată moral să ofere ajutor? Singer crede că da:

• "avem o obligaţie de a ajuta pe cei care suferă de sărăcie

absolută, obligaţie ce nu este mai puţin strictă decît cea de a
ajuta un copil care se înneacă"

(Peter Singer [1993], p. 219-230)

Cum s-ar putea justifica datoria morală de a ajuta oamenii aflaţi în sărăcie absolută? Pe de o
parte, prin apel la morala creştină (la porunca de a iubi şi ajuta pe semenul tău). În perspectivă
laică, justificarea se bazează pe analogia dintre oamenii ce suferă de sărăcie gravă ('absolută') şi
cei aflaţi în pericol de moarte (de exemplu, persoane accidentate sau pe cale de a se înneca).
Argumentul propus de Singer este următorul:
"Premisa 1: Dacă putem preveni un rău fără a sacrifica ceva tot atît de important, avem datoria
de a o face.
Premisa 2: Sărăcia absolută este un rău.
Premisa 3: Există sărăcie absolută pe care o putem preveni fără a sacrifica ceva tot atît de
important.
Concluzie: Trebuie să prevenim sărăcia absolută."

49
(Peter Singer [1993], p. 230-231)
Împotriva unor argumente de acest fel privind datoria de a ajuta, se aduc numeroase
contraargumente:

• trebuie ajutaţi mai întîi cei care suferă din apropierea noastră (săraci, bolnavi, handicapaţi
etc.), şi nu cei aflaţi în lumea a III-a (adică, 'avem datorii mari faţă de cei din jur, deci nu
putem ajuta pe cei aflaţi departe')

• transferul de resurse către lumea a III-a implică încălcarea drepturilor de proprietate

50
 (adică, 'nu putem ajuta pe alţii, deoarece resursele ne aparţin nouă')

• ajutorul acordat nu va face decît să mărească surplusul de populaţie şi să agraveze problema

sărăciei (adică, 'suntem ca ocupanţii unei bărci deja supraîncărcate, dacă luăm şi alţi
naufragiaţi la bord ne vom scufunda')

• nu avem garanţii că resursele transferate vor fi folosite adecvat, şi nu risipite sau delapidate
(dată fiind situaţia politică din lumea a III-a)

• datoria de a ajuta nu ne revine nouă, ci altora (organizaţii internaţionale, alte state etc)

• o atare cerinţă de a ajuta ar impune standarde morale excesiv de înalte, nerealiste şi

irealizabile (dat fiind egoismul natural, firesc, al speciei umane şi al tuturor speciilor vii)
(Peter Singer [1993], p. 232-246)

Singer respinge toate aceste obiecţii:

• este adevărat că avem datorii prioritare faţă de cei

apropiaţi, dar situaţia lumii a III-a este atît de gravă,
încît gravitatea ei depăşeşte prioritatea respectivă

• drepturile actuale de proprietate depind prea mult de

noroc, şi nu este moral ca norocul orb să joace un
rol aşa de însemnat (să decidă asupra vieţii sau
morţii unor semeni)

• nu este adevărat că suprapopulaţia este atît de mare

încît să nu putem ajuta; este cinic să tolerăm
moartea de foame sau boli pentru a preveni
suprapopularea planetei

51
 • organizaţiile internaţionale etc. nu au destule resurse
pentru a salva lumea a III-a

• nu este adevărat că standardul implicat de datoria de a

ajuta este exagerat de înalt (el nu impune egalizarea
nivelului de trai din toată lumea, ci doar prevenirea
consecinţelor extrem de grave, fatale, ale sărăciei).
(Peter Singer [1993], idem)

De fapt, spun adepţii datoriei de a ajuta, nu suntem în situaţia de a ne sacrifica pe noi pentru a
salva pe alţii (ceea ce nici nu poate fi o obligaţie morală), ci în situaţia de a ne abţine

52
de la unele elemente de lux pentru a ajuta: nu suntem în cazul celui care se scufundă dacă mai ia
pe cineva în barcă, ci în acela al cuiva care poate salva o viaţă doar făcînd efortul de a întinde o
mînă celui din apă (De George, [1999], p. 576-577)
Întrebări-problemă.

1. În ce constă obligaţia de loialitate a angajaţilor? Ce deosebiri de interese există între

angajatori şi angajat? Ce decurge din aceste deosebiri pentru problema loialităţii?

2. Argumentaţi în favoarea ideii de responsabilitate a firmei faţă de angajaţi.

3. Explicaţi ideea de 'avantaj de negociere' în termenii lui Nash.

4. Cum afectează problema costurilor atitudinea firmelor faţă de cerinţele non-discriminării?

5. Ce distincţie există între discriminarea pozitivă şi cea negativă?

6. În ce constă problema conflictului de principii morale? Oferiţi exemple de asemenea

conflicte.

7. Ce înseamnă 'drept la sfera privată' ('right to privacy')? Daţi exemple de încălcare a sferei
private.

8. Constituie reputaţia sau imaginea publică a cuiva parte din sfera privată? (Criticînd pe
cineva, se poate spune că îi afectez reputaţia, imaginea, deci sfera privată)?

9. Daţi exemple de conduită imorală a firmelor în asigurarea securităţii clientului şi în

publicitate.

10. Argumentaţi că există o deosebire obiectivă între nevoi autentice şi nevoi neautentice.

11. Ce sunt externalităţile ?

53
 12. Daţi exemple de externalităţi negative şi pozitive.

13. De ce piaţa nu produce bunuri publice (căi ferate, drumuri publice gratuite, faruri, navale
etc)?

14. Se pot recupera costurile producerii de bunuri publice prin taxarea folosirii lor?

15. Constituie conduita firmelor instalate în lumea a III-a un exemplu de 'exploatare' a

zonelor respective? Argumentaţi pro şi contra.

16. Care sunt limitele 'obligaţiei de a ajuta'? Există atari limite?

17. Cu ce alte obligaţii sau drepturi morale intră în conflict obligaţia de a ajuta?

1. MORALA SI ETICA

2.1. Ce este morala

"Dictionarul explicativ al limbii romane", prin editia sa din 1975 defineste morala ca fiind:
"ansamblul normelor de convietuire, de comportare a oamenilor unii fata de altii si fata de
colectivitate, si a caror incalcare nu este sanctionata de lege, ci de opinia publica". In
Dictionarul limbii franceze "Petit Robert", prin editia sa din 1982 defineste morala ca fiind:
"stiinta binelui si raului; teoria actiuni umane in calitatea ei de a fi supusa datoriei si au ca scop
binele; ansamblul de reguli de conduita considerate de o maniera absoluta; ansamblu de reguli
de conduita care decurg dintr-o anumita conceptie despre morala".[18]

Thomas Maltus preciza in "Principles of Political Economy" (1820), ca "Economia politica are
cu mai multe relatii cu morala si politica decat cu stiintele matematice". [7]

54
La baza moralei stau cateva principii: principiul demnitatii, principiul responsabilitatii, principiul
libertatii, principiul solidaritatii, principiul dreptatii si principiul caritatii.

2.2. Ce este etica

"Dictionarul explicativ al limbii romane", prin editia sa din 1975 defineste etica ca fiind: "stiinta
care se ocupa cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorica, cu continutul
lor de clasa si cu rolul lor in viata sociala; totalitatea normelor de conduita morala
corespunzatoare unei anumite clase sau societati"

O intelegere a eticii este critica pentru noi ca indivizi, pentru ca o etica sanatoasa reprezinta
insasi esenta unei societati civilizate. Etica este fundatia pe care sunt cladite toate relatiile
noastre. Ea inseamna ansamblul nostru de a ne relationa fata de patroni, fata de angajati, de
colegi, de clienti, de subordonati, de furnizori, fata de comunitatea in care ne aflam si unii fato de
altii. Etica nu se refera la legaturile pe care le avem cu alte persoane - toti avem legaturi unii fata
de altii - ci la calitatea acestor legaturi. [2]

Studierea eticii ca disciplina practica -numita si "etica aplicata"-, ca ultim curent in abordarea
acestei stiinte, a avut o contributie foarte importanta atat in domeniul dreptului cat si al medicinii
in care etica legala -sau jurisprudenta- si etica medicala sunt subiecte bine stabilite. Aceasta
abordare a dreptului si medicinii au avut o importanta contributie la dezvoltarea Business
Administration ca disciplina de studiu, in special in SUA. De exemplu Universitatea Harvard, la
lansarea Facultatii de Business a adoptat modelele pedagogice dezvoltate de facultatile sale de
drept si medicina, in care abordarea etica a disciplinei are un rol important. Aceasta s-a datorat si
faptului ca unii profesori si oameni de afaceri au considerat necesar impunerea in practica
afacerilor a valorilor acceptate de catre comunitatea mai larga. Baza legala a acestei conceptii de
incorporare a eticii in afaceri se presupune ca este continuta intr-o decizie a Curtii Supreme de
Justitie a SUA, in 1906, care spune ca: "Corporatia (firma) este creatia statului, si ca are
menirea sa existe pentru biele comunitatii". [6]

2.3. Exemple si efecte ale aplicarii principiilor morale si etice

55
Din 1977, General Motors are o politica de integritate a personalului, in care regula de baza este
aceea ca un angajat al sau "nu ar trebui sa faca un lucru de care sa se rusineze inaintea familiei
lor sau sa se teama ca l-ar putea citi pe prima pagina a ziarului local". General Motors nu este
singura firma care promoveaza comportamentul etic. Aproape 1/2 din companiile mari din SUA
au un "Cod comun de comportament". Aceste coduri vin in sprijinul angajatilor care simt
presiuni in directia unor decizii pe care le considera neetice. De asemenea, aceste coduri
realizeaza un antrenament in tipurile de comportament care se asteapta de la angajati.[1]. Un
model a unui cod de etica profesionala poate fi urmarit in capitolul 3.1. al acestei lucrari.

Compania Johnson & Johnson are urmatorul "crez" etic: "credem ca prima noastra
responsabilitate se indreapta catre doctori, asistente si pacienti, catre mamele si tatii si toti
ceilalti care folosesc produsele si serviciile noastre. Noi suntem responsabili fata de angajatii,
acei barbati si femei care lucreaza impreuna cu noi pe toate continentele. Toti trebuie
considerati ca si o persoana individuala. Trebuie sa respectam demnitatea lor si sa le
recunoastem meritele. Noi trebuie sa le asiguram o conducere competenta, care trebuie sa fie
justa si morala. Noi suntem responsabili fata de comunitatile in care noi traim si muncim si la
fel fata de comunitatea globala. Trebuie sa fim buni cetateni. Atunci cand vom actiona in
concordanta cu aceste principii, actionarii nostri vor realiza un profit echitabil."[4]

Compania Chimica Eastman: "Suntem cinstiti cu noi insine si cu ceilalti. Integritatea noastra se
oglindeste in relatiile noastre cu angajatii, clientii, furnizorii si vecinii. Scopul nostru sunt
relatiile bazate pe adevar."[4]

Compania Engleza de Telecomunicatii: "Ne vom folosi in mod corect puterea noastra de
cumparare, si ne vom ingriji cu buna credinta de operatiile care implica oferta si contractele;
plata prompta si in modul in care s-a convenit."[4]

Un alt exemplu al aplicarii unor principii morale sanatoase il da compania Services Master
Corporation, din SUA, care timp de 25 de ani a inregistrat o crestere continua a profitului si care
are in prezent aproximativ 200.000 de angajati si o cifra de afaceri de 4 miliarde de USD.
Aceasta companie are inscriptionat pe frontispiciul cladirii lor, principiul central al codului etic
al companiei: "Il slavim pe Dumnezeu in tot ceea ce facem".[4]

56
Daca in 1989 doar 15% din primele 500 de companii din SUA si Marea Britanie aveau un cod
etic, in 1999 procentul lor s-a ridicat la 60%. [4]

Revista Harvard Business Review, din SUA, a prezentat pe baza caruia s-a realizat un sondaj pe
abonatii sai, prin urmatorului caz ipotetic: "Ministrul unei tari straine va cere sa platiti o taxa de
consultanta de 200.000 de USD. in schimbul banilor, el promite asistenta speciala in obtinerea
unui contract de 100.000.000 de USD care va produc un profit net de 5.000.000 de USD pentru
compania dumneavoastra. Contractul ajungand probabil la un competitor strain daca
dumneavoastra nu acceptati propunerea.". Realizatorii acestui sondaj au obtinut urmatorul
rezultat:

- 42% din abonatii revistei Harvard Business Review, au spus ca ar refuza sa plateasca;

- 22% au spus ca ar plati, dar ar considera neetic acest gest;

- iar 36% au spus ca ar plati si ar considera gestul etic in contextul respectiv .[3]

Aceasta atitudine genereaza, asa cum o dovedeste si pozitia 18, cu “nota” 7,5, pe care o ocupa
SUA in cadrul studiului, cu privire la prezenta coruptiei, realizat de Transparency International
Corruption, in anul 1999 sau de locul 4, in clasamentul IDU pe care il ocupa aceasta tara, in anul
1995.[5,8]

 Morala si profit

 Etica in afaceri este o disciplina situata la granita dintre filosofia moralei si management. Ea
propune un set de instrumente de decizie utile in stabilirea strategiilor companiei, in rezolvarea
conflictelor dintre grupurile care interactioneaza intr-o afacere: angajati si angajatori, manageri si
actionari, companie si comunitate locala, institutii ale statului etc. Ca principii generale de
conduita sau coduri etice, etica este aplicata in managementul resurselor umane, in
managementul situatiilor de criza, in comunicarea de marketing in toate formele ei: branding,
relatii publice, publicitate. Premisa de la care se porneste e aceea ca managementul etic este
profitabil pe termen mediu si lung.

57
Etica nu se reduce la a respecta legea. Ea presupune buna gestionare a raporturilor cu ceilalti.
Etica inseamna mai mult decat a rezolva sau a preintampina niste conflicte. Etica in afaceri
presupune gasirea unui echilibru intre interesele actionarilor si interesele grupurilor afectate sau
implicate, de la parteneri pana la consumatori si societate in ansamblu. Ideea de baza e simpla:
cu cat numarul celor care respecta un set minim de reguli este mai mare, cu atat cresc sansele de
castig ale fiecaruia dintre jucatorii de pe piata. In noul mediu de afaceri, firmele nu mai sunt
entitati autonome, ci sunt dependente una de cealalta. Firmele sunt ca niste noduri intr-o retea,
astfel incat caderea uneia poate antrena o cadere in lant a mai multora. Succesul si esecul se
impart. Compania de succes este aceea care socializeaza.

Etica de import

 Business-ul se redefineste. Obiectivul sau ramane acelasi, profitul, insa mijloacele si caile de a-l
obtine se experimenteaza continuu. Mediul privat de afaceri functioneaza astazi dupa o alta
logica, intr-o alta dinamica. A inteles mediul romanesc de afaceri acest lucru? Mai degraba, nu!

Companiile romanesti sunt firme inchise, traditionaliste, cu structuri de actionariat

conservatoare, caracterizate prin incapacitate de comunicare, lipsa de transparenta si atitudine
servila fata de autoritati.

Una din erorile fundamentale ale mediului romanesc de afaceri consta in suprapunerea ori
confuzia dintre actionariat si management. De aici, falsa idee ca, pentru a face o afacere, e
suficient sa detii capitalul necesar si o reteta de castig. Or, a face afaceri inseamna: a avea o idee,
un proiect sau, mai mult, o viziune si a imagina acest proiect ca activitate aducatoare de profit in
conditiile legii si respectand interesele comunitatii; a elabora strategii, adica, a proiecta acea idee
in timp, anticipand evolutia ei si asteptarile celorlalti; a planifica, a imparti viitorul in etape, cu
termenul si obiectivul lor precis; a organiza, adica a crea departamente cu sarcini specifice si
precise, supuse unui aceluiasi obiectiv; si, nu in cele din urma, a comunica: a-ti face cunoscute
oferta si valorile si a intelege interesele celor de care depinzi.

In , etica in afaceri nu e vazuta ca o strategie de management creatoare de profit. Uneori este

inteleasa drept o strategie de tip me too, strategie de comunicare bazata pe copierea politicilor de

58
branding ale marcilor de succes. Adica, facem etica fiindca se poarta. Sau, in cazul
multinationalelor, etica e practicata ca strategie imprumutata de la companiile-mama. Precum
tehnologia, etica se importa. In cazurile mai nefericite, etica in afaceri nici macar nu este vazuta
drept o strategie de management; ea e inteleasa ca un simplu act de caritate al patronului ori
actionarului majoritar, nefiind rezultatul unor cercetari de piata. Asa-zisele programe de
responsabilitate sociala corporatista (RSC) se reduc la sponsorizari de activitati sportive ori la
oferirea de bani sau cadouri unor persoane defavorizate. Companiile romanesti nu sunt supuse
auditului social, iar programele de sprijin comunitar se fac neprofesionist, fara asistenta de
specialitate. Nu s-a inteles ca, precum marketingul, etica presupune cercetare de piata si strategii
pe termen lung. A face bine inseamna nu doar a dori si a putea, ci si a sti sa faci bine.

Evident, multinationalele sunt cele care alcatuiesc avangarda si in domeniul comunicarii prin
etica. Marile corporatii investesc in programe comunitare si stiu sa promoveze acest lucru. In
cele din urma, implicarea in problemele sociale se dovedeste a fi benefica ambelor parti,
companie si comunitate. Monica Tatoiu, managing director al Oriflame, este convinsa de rolul
eticii in promovarea unei companii. “Este etic ca o parte din profitul unei companii sa se intoarca
la grupul social care a participat la realizarea lui.” Dupa aprecierea ei, cresterea vanzarilor
Oriflame in conditiile scaderii pietei cosmeticelor se datoreaza si responsabilitatii sociale.

In timp, brandurile globale ajung sa fie asociate cu proiectele sociale in care investesc. Avon
Cosmetics Romania a devenit cunoscuta pentru campania de lupta impotriva cancerului la san,
iar McDonald’s pentru proiectele destinate copiilor. Romtelecom si BCR si-au alaturat numele
cu importante competitii sportive. Marian Alecu, director general McDonald’s , sustine ca “este
in traditia firmei ca de fiecare data cand deschide un restaurant sa faca o donatie substantiala in
beneficiul unui proiect social local, important pentru comunitate. De astfel de donatii, de 5.000-
10.000 de euro, au beneficiat numeroase orfelinate, scoli si spitale.”

2. CONCLUZII

59
3.1. Modelul unui cod de etica profesionala.

A. Toti membrii unei organizatii (firme) vor actiona cu:

- responsabilitate si fidelitate fata de nevoile publicului;

- corectitudine si fidelitate fata de asociatii, clientii, furnizorii si patronii firmei unde este
angajat;

- competenta prin devotament fata de idealurile inalte ale onoarei personale si integritatii
profesionale;

B. Un membru al unei organizatii (firme):

- va mentine oricand independente gandirea si actiunile sale;

- nu va exprima parerea sa asupra contractelor sau a declaratiilor financiare ale firmei, pana
nu detine mai intai o relatie cu clientul sau pentru a determina daca se poate astepta ca opinia
lui sa fie considerata independenta, obiectiva si nealeatoare de catre cineva care cunoaste toate
datele;

- cand pregateste raporturi financiare care exprima o opinie asupra situatiei financiare a firmei
destinate conducerii firmei, va prezenta toate datele materiale cunoscute de el pentru a nu omite
o informatie care ar putea sa induca in eroare; va aduna suficiente informatii pentru garantarea
exprimarii acelor opinii si va raporta orice erori materiale de declaratie sau devieri de la
principiile profesionale general acceptate;

C. Un membru al unei organizatii (firme):

- nu va dezvalui sau folosi nici o informatie confidentiala care priveste afacerile patronului sau
clientul sau decat atunci cand actioneaza in sensul obligatiilor sale sau cand o asemenea
informatie se cere dezvaluita pentru ca propria aparare sau pentru apararea vreunui asociat
sau unui angajat in orice proces legal sau impotriva oricarei presupuse incorectitudini
profesionale, la ordinul autoritatilor legislative sau al conducerii sau al oricarui comitet al

60
societatii in exercitiul propriu al sarcinilor lor, dar numai in masura in care este necesar in
scopul respectiv;

- va informa patronul sau clientul de orice conexiuni sau interese de afaceri care i-ar putea
interesa;

- in cursul exercitarii obligatiilor sale in interesul patronului sau clientului sau, nu va pastra,
primi, negocia sau dobandi nici o taxa, remuneratie sau beneficiu fara cunostinta si
consimtamantul patronului sau clientului sau;

- va urma toate etapele rezolvabile in aranjarea oricarui angajament ca si consultant, pentru a

stabili o intelegere clara a scopului si obiectivelor lucrarii inainte de inceperea ei si va oferi
clientului un cost estimativ, profitabil inaintea angajamentului, dar in orice caz, cat mai
devreme posibil;

D. Un membru al unei organizatii (firme):

- se va comporta fata de ceilalti subordonati cu politete si buna credinta;

- nu va comite nici un act de natura sa discrediteze firma unde este angajat si nici profesia sa;

- nu se va angaja sau nu va consilia nici o afacere sau ocupatie care in opinia societatii este
incompatibila cu etica profesionala a profesiei sale sau cu moralitatea societatii sale;

- nu va accepta nici un angajament de verificare a unui alt subordonat angajat al aceluiasi

patron decat cu stiinta acelui subordonat sau in cazul in care legatura acelui subordonat cu
lucrarea s-a incheiat. Exceptie face membrul a carui obligatie nominala este sa verifice
lucrarile altora.

- nu va incerca sa obtina vre-un avantaj asupra altor subordonati prin plata sau acceptarea
unui comision pentru incheierea unui contract sau realizarii unui serviciu;

- va sustine principiile generale profesiei sale;

61
- nu va actiona cu rautate sau in alt mod prin care sa pateze reputatia publica sau profesionala
a altui membru sau sa impiedice realizarile obligatiilor acestuia;

E. Un membru al unei organizatii (firme):

- se va mentine intodeauna la standardele de competenta exprimate de cerintele academice si de

experienta pentru admiterea in societate si pentru continuarea activitatii ca membru al
organizatiei din care face parte;

- va impartasi si altora din cadrul firmei sau a profesiei, cunostintele pe care le detine si pe care
se intemeiaza profesia sa si va promova in general progresul organizatiei al carei membru este
sau a profesiei sale;

- isi va asuma numai lucrari pentru care este abilitat prin natura pregatirii si experientei sale si
atunci cand este in interesul patronului sau clientului sau, va angaja sau va sfatui patronul sau
clientul sa angajeze alti specialisti;

- va dezvalui tribunalelor societatii orice practica sau actiune incompatibila, neetica, ilegala
sau necinstita a unui subordonat, care lezeaza reputatia, demnitatea sau onoarea societatii;

- se va stradui sa se asigure ca orice parteneriat sau compromis cu care se asociaza ca

partener, sef, director, inspector sau angajat functioneaza dupa codul de etica profesionala si
regulile de comportament profesional stabilite de catre societate; [1]

3.2. Importanta moralei si a eticii pentru manageri

David Murray, in lucrarea sa "Cele 7 valori esentiale. IMM-urile si beneficiarii lor" identifica 7
valori esentiale pe care o companie ar trebui sa le aiba in vedere, prin managerii si angajatii sai,
pentru o desfasurare cat mai etica a activitatii sale, si anume: "consideratie -fata de semenii
nostri-, veghere -in pastrarea standardelor etice-, creativitate -in economisirea resurselor si in
protectia mediului--, servirea -clientilor cat mai bine-, corectitudine -fata de furnizori,
beneficiari, personalul angajat, asociati, comunitate--, transparenta - eliminarea minciunii in
comunicarea cu partenerii, clientii, furnizorii, personalul angajat, organele statului- si
interdependenta -fata de comunitatea in care traim si ne desfasuram activitatea-"; cat si 12

62
provocari morale in viata de afaceri: "aprecierea demnitatii muncii, bunele relatii in afaceri,
deservirea impecabila a clientilor, moralitate in achizitionare, moralitate in desfasurarea
competitiei, tratarea personalului cu demnitate si respect, remunerarea corecta a personalului,
respectarea legilor, protejarea mediului inconjurator, incheierea de afaceri fara mituire,
mentinerea onestitatii in afaceri, supravietuire in caz de schimbari majore" .[4]

Chiar daca un muncitor este cinstit sau este onest si are o inalta moralitate, exemplu dat de sefii
sai si de top-managerii ii pot determina sa treaca cu vederea practicile neetice ale altora sau poate
chiar sa le adopte.

Top-managerii au puterea de a dicta politica unei organizatii si de a da tonul din punct de vedere
moral. Ei au si o mare responsabilitate de a folosi judicios aceasta putere, ei pot si trebuie sa
serveasca drept modele de comportament etic pentru intreaga organizatie.

Nu numai prin comportamentul lor de zi cu zi care trebuie sa fie intruchiparea principiilor inalte
de etica dar si prin comunicarea in intreaga organizatie a asteptarilor similare de la angajati, si
prin incurajarea rezultatelor pozitive.

Din pacate de la conducerea de la varf se sugereaza uneori subtil ca, cei din conducere nu vor sa
stie de practicile ilegale sau neetice ale angajatilor. si daca practica personalului, aflat in
conducerea de varf a organizatiei, este cunoscuta pentru folosirea resurselor organizatiei pentru
placeri personale, angajatii de la nivelurile mai joase sunt susceptibili de a proceda la fel.

Fiecare manager este intr-o pozitie de influenta asupra subordonatilor. Toti managerii trebuie sa
actioneze ca modele etice bune si sa dea tonul moralitatii in aria lor de responsabilitate. trebuie
avut grija ca aceasta sa se faca de o maniera pozitiva si informala.

Stabilirea de obiective si comunicarea asteptarilor de importanta majora este foarte importanta in

aceasta privinta. Un surprinzator 64% din 238 de directori executivi dintr-un studiu au raportat
ca se simt sub presiunea de a-si compromite standardele personale pentru a atinge obiectivele
companiei.

63
Un studiu al revistei "Fortune", din SUA, a aratat ca 34% din subiecti considera ca presedintele
de companie poate crea un climat etic prin stabilirea de obiective rezonabile "astfel incat
subordonatii sa nu simta presiuni in directia luarii unor decizii neetice". Evident ca un sef poate
incuraja fara sa vrea practici neetice exercitand prea multa presiune pentru atingerea unor
obiective prea dificile.[3]

3.3. Sursa unei morale si etici sanatoase

Pe bancnotele celui mai puternic stat, SUA, gasim scris: “We trust in God”, dar nu ceea ce scrie
pe banii americani a determinat, in prezent, pozitia economica a acestei tari. Pozitia acestei tari,
in ierarhia mondiala, se datoreaza insusiri unor principii ce isi gasesc radacini adanci in cartea
care sta la baza religiei crestine: Biblia. Astfel documente istorice dovedesc faptul ca cel mai
important document al Statelor Unite ale Americii: Constitutia, isi are sursa de inspiratie in
Sfintele Scripturi. Cateva din afirmatiile persoanelor ce s-au ocupat de redactarea textului acestui
document, care sta la baza sistemului social american, considerat ca fiind unul dintre cele mai
reusite, pot sa argumenteze aceasta afirmatie.

Benjamin Franklin, fizician si om politic, declara inaitea momentului inceperii redactarii textului
Constitutiei: “…am trait o viata indelungata, si cu cat inaintez in varsta gasesc dovezi tot mai
convingatoare despre acest adevar: <ca Dumnezeu conduce treburile omului>. si daca, o
randunica nu poate cadea la pamant fara stirea Lui, se poate oare ca un imperiu sa se ridice fara
ajutorul Sau? Gasim asigurari in Sfintele Scripturi, ca daca Domnul nu zideste o casa, cei care o
construiesc, lucreaza in zadar. Eu cred aceasta cu tarie, si mai cred ca fara ajutorul Sau, si fara
contributia Sa, nu vom progresa in aceasta constructie politica, mai mult decat ziditorii turnului
Babel; vom fi dezbinati de interesele noastre marunte, proiectele noastre se vor duce de rapa, noi
insine vom ajunge de ras si de pomina pentru vremurile viitoare”.[13]

George Washington, primul presedinte al SUA, afirma: “Mai mult decat orice altceva, invatatura
Bibliei a avut o influenta binefacatoare asupra omenirii, a adus multe binecuvantari asupra
omenirii”. [14]

John Adams, al doilea presedinte al SUA, afirma: “Prima si probabil singura carte care merita sa
fie studiata de toti este Biblia”. [14]

64
Thomas Jefferson, afirma: “ Am spus si voi mai spune: studierea atenta a Bibliei te va transforma
intr-un cetatean mai bun”. [14]

Abraham Lincoln, un alt presedinte al SUA, afirma: “Imi este de folos sa citesc
Biblia. Caut sa inteleg cat pot de mult din ea, iar ce nu pot intelege accept prin credinta. Facand
si tu asa vei fi un om mai bun, vei trai mai bine, vei muri in pace”. [14]

William H. Seward, ministru al SUA, contemporan cu Abraham Lincoln, afirma:

“Nu stiu cat timp poate rezista forma de guvernare republicana in cazul in care poporul se
indeparteaza de Biblie”[14]. Si cat a putut rezista forma de guvernare republicana, in cazul tarilor
a caror politica de guvernare se baza pe o doctrina declarat ateista, se poate vedea urmarind firul
istoriei a tarilor foste comuniste

CONCLUZII

Un comportament economic foarte corect din punct de vedere etic, chiar şi în cazul în
care reuşeşte să depăşească dificultăţile teoretice amintite anterior, se loveşte de următorul
argument. Să presupunem că respectarea unor norme etice în desfăşurarea activităţilor
comerciale este un lucru bun şi dezirabil; să presupunem mai departe că firmele ar avea un
comportament etic veritabil, care nu survine unui calcul de eficienţă. În plus, să presupunem că
responsabilităţile şi obligaţiile pe care şi le asumă sunt îndeplinite fără a avea consecinţe
economice nedorite (evitând astfel critica lui Freedman). Cu toate acestea, Swift şi Zadek susţin
că un comportament etic poate avea consecinţe ce ar putea fi catalogate drept inechitabile şi
chiar, în unele cazuri, auto-contradictorii (din punct de vedere moral). Acest fenomen poate
apărea întrucât nu toţi agenţii economici îşi pot permite costurile asociate cu un comportament de
afaceri ireproşabil. Spre exemplu, firmele mici şi medii, care în multe economii reprezintă
ponderea actorilor economici, nu pot cumpăra tehnologiile necesare unui proces de producţie
extrem de ecologic, sau nu pot asigura aceleaşi beneficii angajaţilor sau comunităţilor în care îşi
desfăşoară activitatea. De foarte multe ori, comportamentul etic al firmelor mari (în special al

65
celor globale) poate genera dezavantaje economice şi/sau competiţie inechitabilă pentru firmele
locale mici.[80] Acest argument vine să infirme un mit despre etica afacerilor, anume acela că
etica în afaceri este întotdeauna un comportament dezirabil din punct de vedere moral.

În concluzie, consider că discuţia despre responsabilităţile corporatiste în context global

trebuie să fie mult mai circumspectă, iar judecăţile de ordin moral formulate numai în urma unei
analize extrem de atente a contextului.

66