Secţiunea a III-a

Drepturile asupra moştenirii vacante

86. Noţiunea de moştenire vacantă.

În ceea ce priveşte noţiunea de moştenire vacantă sunt relevante următoarele dispoziţii din noul Cod
civil:
i) Art. 963 alin. 3: „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite
comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii”.
ii) Art. 553 alin. 3: „Moştenirile vacante […]aflate în străinătate se cuvin statului român.”
iii) Art. 1.135 „(1) Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantă. (2) Dacă
prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost
restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă”.
Art. 963 alin. 3 şi 553 alin. 3 cuprind reglementări cu caracter general, care se referă în special la
beneficiarii moştenirilor vacante, fără a-şi propune să stabilească toate acele cazuri în care moştenirea este
vacantă, în tot sau în parte. Acest lucru este însă reglementat de art. 1.135. În lumina acestui din urmă text
de lege, moştenirea este vacantă:
a) În primul rând, în cazul lipsei totale a moştenitorilor legali şi a legatarilor. Acesta este situaţia clasică
şi cea mai des întâlnită în practică şi de aceea este reglementată în mod distinct de alin. 1 al art. 1.135.
După cum se observă, legea face referire la „moştenitori”, ceea ce înseamnă că cei care nu vor sau nu pot
să moştenească 1, în temeiul legii sau al testamentului, nu au calitatea de moştenitori.
b) În al doilea rând, dacă defunctul a dispus prin testament de o parte a averii sale şi nu există
moştenitori legali (art. 1.135 alin. 2 teza I). În acest caz moştenirea va fi vacantă doar în parte. De exemplu,
dacă nu există moştenitori legali (pentru că dacă ar exista, vocaţia acestora, care are un caracter universal,
s-ar întinde asupra întregii moşteniri), iar prin testament de cuius-ul a instituit unul sau mai mulţi legatari
cu titlu particular, moştenirea va fi vacantă în parte, chiar dacă legatarii acceptă legatul, deoarece legatarii
cu titlu particular nu au vocaţie asupra patrimoniului succesoral, ci numai asupra bunurilor determinate care
fac obiectul legatelor; restul moştenirii este vacantă. Prin urmare, vocaţia concretă a unităţilor
administrativ-teritoriale sau a statului, după caz, poate coexista cu drepturile legatarilor cu titlu particular.
De asemenea, ea mai poate coexista, în lipsă de moştenitori legali, şi cu drepturile legatarilor cu titlu
universal, în cazurile în care aceste legate nu epuizează întreaga masă succesorală (adică legatele cu titlu
universal însumate nu fac un întreg; de exemplu, defunctul a lăsat 1/2 din moştenire unui legatar şi 1/4 din
moştenire altui legatar, fără a preciza ce se întâmplă cu restul de 1/4 din moştenire). În general, dacă, în
lipsă de moştenitori legali, defunctul a dispus prin testament numai de o parte a averii sale, restul va
reprezenta moştenire vacantă.
c) În al treilea rând, dacă defunctul nu a desemnat niciun legatar prin testamentul lăsat, dar, în schimb, a
prevăzut exheredarea (dezmoştenirea) moştenitorilor legali în astfel de condiţii încât niciun moştenitor nu
mai are vocaţie la întreaga moştenire. Această ipoteză este reglementată de art. 1.135 alin. 2 teza a II-a:
vocaţia moştenitorilor legali a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct. Şi acesta este un caz
în care moştenirea este vacantă doar în parte. De exemplu, dacă unul sau mai mulţi dintre moştenitorii
exheredaţi sunt rezervatari, ei vor culege din moştenire - ca moştenitori legali - cota corespunzătoare
rezervei lor, restul patrimoniului succesoral reprezentând moştenire vacantă (de exemplu, unicul copil al
defunctului este dezmoştenit direct şi total prin testamentul întocmit – situaţie în care copilul va culege
rezerva de jumătate din moştenire - şi nu mai există niciun alt moştenitor legal care să culeagă restul de
jumătate din moştenire). De asemenea, este posibil ca defunctul să dispună dezmoştenirea directă şi parţială

1 De exemplu, dacă de cuius-ul îl dezmoşteneşte direct şi total pe unicul frate şi nu există niciun moştenitor legal
sau testamentar, moştenirea este vacantă în totalitate deoarece fratele nu îndeplineşte toate condiţiile pentru a veni la
moştenire ca moştenitor legal. În mod concret, lipseşte condiţia negativă de a nu fi dezmoştenit de către defunct.

%1
a moştenitorilor legali (rezervatari sau nerezervatari), fără a indica ce anume urmează să se întâmple cu
cota rămasă. De exemplu, de cuius-ul îi are ca potenţiali moştenitori legali doar pe cei doi fraţi ai acestuia,
iar prin testamentul întocmit dispune dezmoştenirea doar în parte a acestora astfel încât fiecare frate să
primească doar 1/4 din moştenire (în loc de câte 1/2 din moştenire); în acest caz, cei doi fraţi vor primi 1/4
din moştenire fiecare, iar cealaltă parte din moştenire va fi vacantă 2.
d) În al patrulea rând, dacă defunctul a dispus prin testament de o parte a averii sale şi există
moştenitori legali, însă vocaţia acestora a fost restrânsă astfel încât vocaţia tuturor moştenitorilor legali şi
testamentari nu se întinde asupra întregii moşteniri (art. 1.135 teza I şi a II-a). De exemplu, prin testament
defunctul l-a dezmoştenit pe unicul copil (care va culege doar rezerva) şi, în plus, a instituit unul sau mai
mulţi legatari cu titlu particular sau unul sau mai mulţi legatari cu titlu universal, ale căror legate însumate
nu epuizează întreaga masă succesorală (bunăoară, două legate a câte 1/6 din moştenire). Este o situaţie în
care la moştenire vin concomitent moştenitori legali, legatari şi beneficiarul moştenirii vacante.
Luând în considerare cele patru ipoteze înfăţişate mai sus, cu titlu de principiu se poate spune că
moştenirea este vacantă - în total sau în parte - în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau
testamentari), fie - chiar dacă aceştia există - vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii
mase succesorale. Cu alte cuvinte, „lipsa de moştenitori” poate fi nu numai o lipsă totală, dar şi una
parţială. Evident, în toate cazurile, prin „lipsă” trebuie să înţelegem nu numai absenţa fizică a
moştenitorilor, ci şi absenţa lor în sens juridic, determinată de renunţarea lor la moştenire ori de înlăturarea
lor de la moştenire ca urmare a dezmoştenirii, nedemnităţii ori revocării pe cale judecătorească a legatului
(şi, bineînţeles, dacă nu operează dreptul de acrescământ în favoarea unor comoştenitori sau colegatari
acceptanţi).
87. Beneficiarii moştenirilor vacante. În cadrul procesului de elaborare a noului Cod civil s-a considerat
că – în scopul sprijinirii comunităţilor locale şi al unei mai bune administrări a bunurilor care fac parte
dintr-o moştenire vacantă, pe fondul accentuării procesului de descentralizare - este mai potrivit să se
statueze că, în principiu, moştenirile vacante nu mai revin statului, ci unităţilor administrativ-teritoriale
(comună, oraş sau municipiu, după caz3) şi numai acolo unde acest lucru nu este posibil – respectiv, în
situaţia moştenirile vacante aflate în străinătate – ele să revină statului.
88. Natura juridică. Sub imperiul vechii reglementări, problema naturii juridice a dreptului statului
asupra moştenirii vacante era foarte controversată în literatura de specialitate.
În ceea ce ne priveşte, şi sub imperiul vechii reglementări şi în prezent am împărtăşit şi împărtăşim teza
- adoptată şi în practică - potrivit căreia statul sau unităţile administrativ-teritoriale, după caz, culeg
succesiunea vacantă cu titlu de moştenitor.
89. Particularităţile drepturilor asupra moştenirilor vacante. Atare particularităţi, caractere juridice
deosebite se analizează, fireşte, în raport cu regulile aplicabile altor moştenitori, legali sau testamentari.
89.1. Certificatul de vacanţă a moştenirii. Momentul dobândirii moştenirii vacante.
Art. 1.137 C.civ. prevede că „(1) Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a
înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii,
printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul
succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său

2 Dacă de cuius-ul a dezmoştenit unul sau mai mulţi moştenitori legali (rezervatari sau nerezervatari), dar există
alţi moştenitori legali care vor şi pot să moştenească, nu va exista moştenire vacantă. De exemplu, de cuius-ul îl
dezmoşteneşte direct şi total pe copilul său, dar moştenirea mai este acceptată de ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi. Sau, este dezmoştenit direct şi total un frate al defunctului, dar moştenirea este acceptată de un alt frate
care, în virtutea vocaţiei universale la moştenire, va culege întreg patrimoniul succesoral, ca moştenitor legal.

3 Sectoarele municipiului Bucureşti, neavând statutul de unităţi administrativ-teritoriale (şi, pe cale de consecinţă,
nefiind persoane juridice) nu pot fi beneficiarele moştenirilor vacante. O asemenea soluţie se impune în lumina art.
20 şi 21 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Aşadar, bunurile care fac parte din moştenirile vacante
şi se aflau la data deschiderii moştenirii în raza teritorială a municipiului Bucureşti vor reveni acestuia, indiferent de
sectorul Capitalei în care se aflau.

%2
în termen de cel mult două luni de la publicare. (2) Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat
în publicaţie, notarul va constata că moştenirea este vacantă” 4.
Tot astfel, art. 116 din Legea nr. 36/1995 prevede că „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari,
când în masa succesorală există bunuri, notarul public, sesizat în condiţiile art. 101 [„Procedura
succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a secretarului consiliului
local al localităţii în raza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii moştenirii.”], constată că
succesiunea este vacantă şi eliberează certificat de vacanţă succesorală, în condiţiile legii. (2) Dacă masa
succesorală este formată numai dintr-un drept de concesiune sau folosinţă asupra unui loc de veci/
înhumare, fără construcţii funerare, notarul va constata prin încheiere stingerea acestuia, fără să emită
certificat de vacanţă succesorală. (3) Un exemplar al încheierii se va comunica concedentului.”
Art. 104 alin. (4) din Legea nr. 36/1995 dispune că „În succesiunea ce urmează a fi declarată vacantă,
notarul public citează autoritatea administraţiei publice competentă a prelua bunurile”.
Trebuie subliniat că în doctrină şi în jurisprudenţă s-a statuat în mod constant că şi instanţa de judecată
poate constata existenţa unei succesiuni vacante şi a componenţei acesteia, în mod direct, în lipsa
certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public5.
În toate cazurile, indiferent că vacanţa moştenirii a fost constatată prin certificatul eliberat de notar sau
direct prin hotărârea organului de jurisdicţie, comuna, oraşul, municipiul sau statul, după caz, dobândeşte
moştenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale. Cu alte cuvinte, certificatul de
vacanţă succesorală ori hotărârea judecătorească pronunţată în această materie, la fel ca şi certificatul de
moştenitor sau hotărârea judecătorească prin care se constată drepturile succesorale ale altor moştenitori,
nu au efect constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând retroactiv de la data morţii celui care lasă
moştenirea, potrivit regulilor generale. În acest sens, art. 1.139 alin. 1 teza a II-a C.civ. prevede că
moştenirea vacantă se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii sale. Dacă s-ar susţine că certificatul de
vacanţă a moştenirii sau hotărârea judecătorească are efect constitutiv, ar urma să se admită că între
momentul deschiderii succesiunii şi data eliberării lui (sau data expirării termenului de opţiune succesorală)
moştenirea a rămas fără titular (hereditas iacens), ceea ce este inadmisibil (în dreptul nostru).
În sfârşit, încă trei precizări în legătură cu certificatul de vacanţă a moştenirii:
a) În practica judiciară, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, s-a pus problema dacă în acţiunile
având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale statul român prin
Ministerul Finanţelor Publice sau unităţile administrativ-teritoriale au calitatea procesuală pasivă. Luând în
considerare existenţa unei practici neunitare, a fost formulat un recurs în interesul legii. Prin decizia nr.
2/04.04.20116, completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că „în situaţia
acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale, statul nu
are calitate procesuală pasivă decât în ipoteza în care pe seama acestuia s-a emis certificat de vacanţă
succesorală.”
b) După eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii notarul public nu mai poate elibera un alt
certificat (de moştenitor). Aceia care au pretenţii la moştenire (de exemplu, succesibilii care din motive de
forţă majoră nu au putut accepta succesiunea în cadrul termenului de opţiune succesorală sau care cer

4 În practică s-a decis că pentru eliberarea certificatului de vacanţă succesorală nu este obligatorie existenţa unor
declaraţii exprese de renunţare la succesiune, făcută de toate persoanele cu vocaţie succesorală, acestea putând fi
străine de succesiune fie prin renunţare expresă, fie prin expirarea termenului de opţiune succesorală. TMB, secţ. a
IV-a civ., dec. nr. 490/1997 în Culegere TMB 1993-1997, p. 13-14.
5 Vezi, în acest sens, Jud. Bistriţa, sent. civ. nr. 369/1982, cu Notă de E. Lipcanu, în RRD nr. 11, 1983, p.51 şi
urm.; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civ., dec. nr. 912/2009, dec. nr. 1058/2009, dec. nr. 1483/2009, Secţia a
IX-a civ. şi propr. int., dec. nr. 235/2009 şi dec. nr. 444/2009, toate deciziile fiind citate de C. Nica, Donaţia şi
moştenirea. I. Donaţia. Drepturile statului asupra moştenirii vacante. Moştenirea testamentară. Doctrină şi practică
judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 132-139 şi 143-144.

6 Publicată în M.Of. nr. 365/25.05.2011 şi pe www.scj.ro

%3
repunerea în termenul de opţiune) ori au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea sau cuprinsul
certificatului de vacanţă succesorală, pot cere prin justiţie anularea lui şi stabilirea drepturilor lor, după care
notarul public va elibera certificatul de moştenitor pe baza hotărârii judecătoreşti definitive.
Considerăm că în privinţa anulării certificatului de vacanţă succesorală se aplică regulile care sunt
prevăzute şi pentru anularea certificatului de moştenitor. În acest sens, art. 1.140 C.civ. prevede că „dacă,
deşi s-a constatat vacanţa moştenirii, există moştenitori, atunci aceştia pot exercita petiţia de ereditate
împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului”. Este necesară o precizare importantă: potrivit
art. 118 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea
certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia, dar se pot adresa şi notarului
public în scopul încheierii unui act autentic care să ateste soluţionarea pe cale amiabilă a diferendului,
situaţie în care se eliberează un nou certificat. Această procedură de soluţionare pe cale amiabilă a
diferendului nu se aplică cu privire la certificatul de vacanţă succesorală, fiind obligatorie sesizarea
instanţei de judecată.
Luând în considerare faptul că, potrivit art. 1.130 C.civ. moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu
universal poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor, petiţia de ereditate exercitată
împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului are un caracter imprescriptibil.
c) Dacă moştenirea nu este vacantă, însă comuna, oraşul, municipiul ori statul a fost gratificat prin
testament (ceea ce înseamnă că dobândeşte statutul de moştenitor testamentar, având dreptul la anumite
bunuri determinate sau la o fracţiune din moştenire ori la întreaga moştenire), urmează să i se elibereze
certificat de moştenitor, iar nu certificat de vacanţă a moştenirii.
89.2. Administrarea provizorie a bunurilor moştenirii. Art. 1.136 din noul Cod civil conţine câteva
prevederi referitoare la administrarea provizorie a bunurilor moştenirii, scopul fiind acela de a proteja
drepturile moştenitorului eventual sau ale unităţilor administrativ-teritoriale ori ale statului, după caz.
Astfel, cât timp moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut, notarul public
competent poate să numească un curator special al moştenirii, pentru apărarea drepturilor moştenitorului
eventual. Acest curator special urmează să conserve şi să administreze bunurile succesorale (cheltuielile
urmând a fi făcute cu încuviinţarea notarului), iar la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când
notarul consideră necesar acest curator este obligat să restituie bunurile şi să dea socoteală notarului asupra
cheltuielilor de conservare sau administrare pe care le-a efectuat.
89.3.Răspunderea pentru pasivul moştenirii numai în limita activului.
Potrivit art. 1.139 alin. 2 C.civ. „Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul moştenirii
vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral”. Această dispoziţie se aplică, prin
analogie, şi statului pentru moştenirile vacante aflate în străinătate.
Comuna, oraşul, municipiul sau, după caz, statul culege un patrimoniu, o universalitate şi va fi ţinut,
prin urmare, de datoriile şi sarcinile moştenirii.
Din caracterul universal al dobândirii moştenirii vacante decurg anumite consecinţe practice:
a) Deoarece comuna, oraşul, municipiul sau, după caz, statul dobândeşte un patrimoniu, deci o
universalitate, fiind un succesor în drepturi al defunctului, dobânditorul patrimoniului succesoral va fi
obligat faţă de creditori în condiţiile în care ar fi obligat orice moştenitor legal sau legatar universal ori cu
titlu universal acceptant al moştenirii.
În practică, problema s-a pus, de exemplu, în legătură cu stabilirea cuantumului dreptului de creanţă al
fostei concubine a defunctului, care a contribuit la edificarea unei construcţii, ce a intrat în masa
succesorală, dobândită ca moştenire vacantă. În acest caz, statul, comuna, oraşul sau municipiul este obligat
să plătească întreaga creanţă, aşa cum orice alt moştenitor, legal sau testamentar, ar fi obligat în calitate de
dobânditor al patrimoniului succesoral.
b) O altă problemă, şi mai frecvent întâlnită în practică, se pune în legătură cu obligaţiile asumate de cel
care lasă moştenirea prin antecontractul (promisiunea) de vânzare. Întrucât obligaţia (de a face) asumată

%4
prin antecontract este o obligaţie patrimonială transmisibilă prin moştenire7 , obligaţia de a încheia
contractul de vânzare trece asupra statului, comunei, oraşului sau, după caz, municipiului la fel ca şi asupra
oricărui alt moştenitor. Dar promitentul-cumpărător poate opta, potrivit principiilor aplicabile în materie, şi
pentru rezoluţiunea antecontractului şi restituirea preţului plătit, în condiţiile în care ar fi putut cere şi
împotriva promitentului-vânzător (decedat).
Potrivit Deciziei nr. 23 din 3 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea formulată
de Tribunalul Alba privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că „În
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) teza întâi şi art. 1.669 alin. (1) din Codul civil,
nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea
pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.” Decizia este obligatorie.
89.4. Inexistenţa dreptului de opţiune succesorală. Spre deosebire de ceilalţi moştenitori, statul,
comuna, oraşul sau municipiul - în privinţa dreptului având ca obiect moştenirea vacantă (iar nu şi
eventualele legate lăsate prin testament de către de cuius) - nu are un drept de opţiune succesorală8 . Astfel,
nu poate renunţa la moştenirea vacantă.

TITLUL III
MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ
CAPITOLUL I
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ
Secţiunea I
Noţiunea de testament. Condiţii de validitate.
§1. Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului.
1. Precizări prealabile. Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul defunctului se poate transmite nu
numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în temeiul voinţei
celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea (devoluţiunea ei) este
testamentară.
După cum am văzut, este posibilă şi coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară (art. 955 alin.2 C.
civ.). Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilităţii moştenirii testamentare cu cea
legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest), permiţând - iar dacă există moştenitori
legali rezervatari impunând chiar - coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară.
Rezultă că, deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea legală este regula şi constituie dreptul
comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată - în tot sau în parte - în
condiţiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de către de cuius.
2. Definiţia legală a testamentului. Potrivit art. 1.034 C. civ. „Testamentul este actul unilateral, personal
şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru
timpul când nu va mai fi în viaţă.” După cum rezultă din această definiţie, coroborată cu alte dispoziţii
legale, testamentul este un act juridic unilateral, solemn, esenţialmente personal şi revocabil.
3. Caractere juridice
a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu intenţia de
a produce efecte juridice şi, ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească condiţiile de fond

7 Vezi de exemplu, TS, s. civ., dec. nr.2390/1972, în CD, 1972, p.105; dec. nr. 1351/1972, loc. cit.; Jud. Bistriţa,
sent. civ. nr.369/1982, loc. cit.; TMB s. a III-a civ., dec. nr. 3490/1984, în RRD nr. 4, 1985, p.62; Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a IX-a civ. şi de propr. intel., dec.nr. 339R/2009, citată de C. Nica, op.cit., p. 180-181.

8 Vezi şi Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civ. şi de propr. intel., dec.nr. 339R/2009, citată de C. Nica,
op.cit., p. 180-181.

%5
(consimţământul neviciat, capacitate, obiect şi cauză) prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele
specifice liberalităţilor. Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voinţa testatorului este producătoare de
efecte, indiferent de atitudinea legatarului şi înainte de acceptarea de către el a legatului; legatul se
dobândeşte chiar din momentul deschiderii moştenirii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu
renunţă la legat9.
b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, în sensul că nu poate fi încheiat prin
reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. În măsura în care o persoană are capacitatea de a testa,
o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu
încuviinţarea altor persoane.
Din caracterul personal (şi revocabil, unilateral) al testamentului, mai rezultă şi caracterul lui individual,
în sensul necesităţii ca el să exprime voinţa unei singure persoane; legea interzice ca două sau mai multe
persoane să dispună, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ (art. 1.036
C. civ.).
c) Testamentul este un act juridic solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul trebuie să fie
încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege. Posibilitatea de alegere a testatorului este limitată la
formele reglementate strict de lege.
d) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă legea nu prevede altfel, efectele
dispoziţiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului. Prin urmare, condiţiile de validitate ale
testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale; în schimb, efectele pe care le produc
dispoziţiile sale se apreciază raportat la momentul morţii testatorului.
e) Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil. Până în ultima clipă a vieţii testatorul poate
revoca sau modifica unilateral dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci nesusceptibil de
abuz de a revoca dispoziţiile testamentare şi sub nicio formă nu poate renunţa valabil la acest drept.
Renunţarea ar constitui un act asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege (art. 956 C. civ.).
Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în multe privinţe derogatorii de la
dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepţional, guvernat, în mare măsură,
de reguli de fond şi de formă speciale.
4. Conţinutul testamentului. Art. 1.035 C. civ. prevede că „Testamentul conţine dispoziţii referitoare la
patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă sau indirectă
a legatarului. Alături de aceste dispoziţii sau chiar şi în lipsa unor asemenea dispoziţii, testamentul poate să
conţină dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare, dezmoştenire,
numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care
produc efecte după decesul testatorului”.
După cum rezultă din acest text de lege, obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care
sunt dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la bunurile
ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular), cărora li se adaugă, în mod firesc, dispoziţii
privitoare la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Însă, alături de legate sau chiar fără a cuprinde
legate, testamentul poate conţine şi alte manifestări de ultimă voinţă a defunctului, cum ar fi:
- dezmoşteniri (exheredări), adică înlăturarea de la moştenire, în tot sau în parte, a unor moştenitori
legali, în limitele prevăzute de lege (cu respectarea drepturilor moştenitorilor rezervatari - art. 1.086 şi urm.
C. civ.). Ne referim aici la dezmoştenirea directă, adică acea dispoziţie testamentară prin care testatorul
dispune înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali (art. 1.074 alin.1 teza I C.
civ.);
- numirea de executori testamentari (unul sau mai mulţi), împuterniciţi pentru a putea asigura executarea
dispoziţiilor testamentare (art. 1.077 şi urm. C. civ.);

9 În dreptul succesoral român, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare, transmiterea
patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a bunurilor determinate din patrimoniu
(transmisiune cu titlu particular) operează de drept din momentul deschiderii moştenirii fără vreo manifestare de
voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui. Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu
rămâne niciun moment fără titular.

%6
 - sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, de natură patrimonială (legate) sau de altă natură;
- revocarea - totală sau parţială - a unui testament anterior sau a unei dispoziţii testamentare anterioare,
ori retractarea revocării anterioare;
- stipularea unei clauze de inalienabilitate.
- înlăturarea efectelor nedemnităţii de drept sau judiciare (art. 961 C. civ.);
5. Concluzii privind noţiunea de testament. Având în vedere conţinutul (posibil) foarte variat al
testamentului - care poate cuprinde nu numai legate, dar şi dispoziţii de altă natură, care nu vizează (cel
puţin în mod direct) transmiterea patrimoniului (bunurilor) succesorale -, s-a ajuns la concluzia potrivit
căreia dacă un testament conţine în acelaşi timp legate şi dispoziţii de natură diferită, ne aflăm „în faţa a
două (sau mai multe) acte juridice deosebite, întrunite sub forma unui testament”, iar aceste acte pot fi
independente între ele. Mai mult decât atât, pornind de la constatarea că testamentul poate cuprinde nu
numai legate, dar şi alte dispoziţii sau numai alte dispoziţii - nefiind obligatoriu ca testamentul să cuprindă
legate - s-a ajuns la concluzia, împărtăşită de marea majoritate a autorilor, potrivit căreia „testamentul nu
este decât un tipar juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de ultimă voinţă, cum sunt
legatul sau execuţiunea testamentară ...”, că „în unitatea materială a înscrisului testamentar, sunt cuprinse,
din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte juridice deosebite, supuse fiecare, cât priveşte fondul,
regimului său juridic propriu”.
6. Interpretarea testamentului. Cu toate că testamentul este un act juridic solemn, voinţa testatorului
poate să fie exprimată insuficient de clar, termenii întrebuinţaţi să aibă mai multe înţelesuri etc., mai ales în
cazul testamentului olograf. Astfel fiind, în caz de îndoială şi neînţelegere între persoanele interesate,
instanţa este chemată să interpreteze conţinutul testamentului, clauzele pe care le conţine.
Potrivit art. 1.039 C. civ. „(1) Regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile şi testamentului, în
măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia. (2) Elementele extrinseci înscrisului
testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci. (3) Legatul în favoarea
creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensaţia creanţei sale”.
Fără a analiza toate regulile de interpretare din materia contractelor, subliniem numai unele aspecte ce
trebuie avute în vedere în mod special în materia interpretării testamentelor:
- Interpretarea dispoziţiilor testamentare trebuie să se facă după intenţia, voinţa reală (dovedită) a
testatorului, şi nu după sensul literal al termenilor (art. 1.266 alin. 1 C. civ.), potrivit regulii „in
conditionibus (testamenti) primum locum voluntas defuncti obtinet”.
- Clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din
ansamblul actului - interpretarea sistematică (art. 1.267 C. civ.); actul juridic nu poate fi interpretat scindat,
el trebuie examinat în întregime.
- În caz de îndoială, prin aplicarea în mod corespunzător a art. 1.269 alin.1 C. civ. („Dacă, după
aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se
obligă.”) la materia analizată, clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali, iar nu în favoarea
legatarilor.
- Intenţia testatorului se va căuta în principal în însuşi conţinutul testamentului şi numai în mod
accesoriu în acte şi împrejurări exterioare, extrinseci. Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi
folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci.

§3. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului.

7. Precizări prealabile. Având în vedere importanţa şi gravitatea efectelor pe care le produc dispoziţiile
testamentare şi pentru protejarea - pe cât posibil - a voinţei testatorului împotriva unor influenţe şi presiuni,
precum şi pentru a nu lăsa îndoială asupra existenţei şi sensului manifestării de voinţă, legea prevede ad
solemnitatem - sub sancţiunea nulităţii absolute - anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace
voinţa testatorului pentru a putea produce efecte juridice (art. 1.034 şi art. 1.040 şi urm. C. civ.).
Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare (testament olograf şi autentic), între care
testatorul poate alege liber, fie forme extraordinare, numite testamente privilegiate, care pot fi încheiate în

%7
împrejurări excepţionale, când testatorul nu are posibilitatea alegerii între formele testamentare ordinare,
fie alte forme de testamente, special prevăzute de lege.
Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare, legea consacră două condiţii de formă,
care sunt generale, comune tuturor testamentelor: a) forma scrisă şi b) forma actului separat.
8. Forma scrisă. Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar găsi în împrejurări
excepţionale (de exemplu, militar în timp de război), în toate cazurile testamentul trebuie să fie îmbrăcat în
formă scrisă. Legislaţia noastră nu recunoaşte ca valabil testamentul verbal (nuncupativ10). Subliniem că
forma scrisă este prevăzută ca o condiţie de validitate a testamentului (ad solemnitatem), iar nu ca o simplă
condiţie de dovadă, lipsa ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută a manifestării de voinţă. În principiu,
fără forma scrisă nu există testament 11.
Altfel se pune problema dacă testamentul a fost întocmit în forma prevăzută de lege, dar nu poate fi
prezentat de cel interesat (de exemplu, de către legatar, de moştenitorul legal care pretinde că un
comoştenitor a fost dezmoştenit etc.), deoarece a fost distrus, pierdut sau dosit. Pentru această ipoteză,
întâlnită în practică numai în cazul testamentului olograf, art. 1.037 alin. 2 C. civ. prevede că dacă
testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta unui terţ, fie după moartea
testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi
cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Prin urmare, dacă testamentul legal încheiat nu poate fi prezentat pentru valorificarea drepturilor
pretinse, reclamantul trebuie să dovedească:
- În primul rând, faptul că testamentul a existat, fiind întocmit în forma prevăzută de lege. Dacă
imposibilitatea prezentării testamentului este din cauza pârâtului, validitatea testamentului se prezumă până
la proba contrară.
- În al doilea rând, dispariţia sau distrugerea testamentului - printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori
prin fapta unui terţ - după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii lui, dar, în acest din urmă caz, cu
dovada în plus că evenimentul s-a produs fără voia sau ştirea testatorului. Dacă testatorul a avut cunoştinţă
de distrugerea sau dispariţia testamentului şi nu l-a refăcut, deşi avea această posibilitate, înseamnă că a
revenit asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă.
- În sfârşit, reclamantul trebuie să probeze conţinutul pretins al testamentului (de exemplu, legatul
reclamat). Întrucât această dovadă este deosebit de anevoioasă, se prezumă existenţa legatului dacă
distrugerea testamentului este opera moştenitorului pârât.
9. Forma actului separat. Interzicerea testamentului reciproc. Pentru a asigura libertatea de voinţă a
testatorului şi caracterul personal, unilateral şi revocabil al dispoziţiilor testamentare, legea nu permite ca
două sau mai multe persoane să testeze „prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea
unui terţ” (art. 1.036 C. civ.). Asemenea testamente, numite reciproce, sunt lovite de nulitate absolută
pentru că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter contractual şi deci irevocabil prin voinţă
unilaterală. Înseamnă că libertatea de voinţă a testatorului nu ar fi deplină nici la încheierea testamentului şi
nici la revocarea dispoziţiilor pe care le cuprinde.
În practică problema se pune mai ales în cazul soţilor şi denotă preocuparea lor de a asigura menţinerea
dispoziţiilor testamentare mutuale şi corelative ori făcute în favoarea unei (unor) terţe persoane (de
exemplu, în favoarea copiilor celor doi soţi din căsătoriile anterioare).
10. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă. Nerespectarea condiţiilor generale de formă (formă
scrisă şi forma actului separat), ca şi nerespectarea condiţiilor speciale de formă prevăzute pentru diferite
feluri de testamente se sancţionează cu nulitatea absolută şi, ca atare, potrivit dreptului comun, constatarea

10 De la s.f. lat. nuncupatio, -onis, declaraţie, proclamare a cuiva ca moştenitor. Testamentul nuncupativ a apărut
în dreptul roman clasic şi se făcea în formă orală, în prezenţa a şapte martori (a se vedea, E. Molcuţ, op.cit., p.
155-156).
11 Întrucât forma scrisă este o condiţie de validitate a testamentului, ea nu poate fi înlocuită cu înregistrarea pe
peliculă sau bandă magnetică ori alte asemenea procedee, care pot ascunde o fraudă, fiind posibile şi trucaje.

%8
nulităţii poate fi invocată de orice persoană interesată şi oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de
acţiune (art.1247 şi 1.249 C. civ.).
11. Limitări ale efectelor nulităţii absolute şi derogări. a) În primul rând, potrivit art.1.010 C. civ.
confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage
renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această
renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor12.
Rezultă că testamentul inform lasă în persoana moştenitorului universal ori cu titlu universal o obligaţie
civilă naturală, care nu poate fi valorificată pe cale de constrângere (acţiune în justiţie), dar dacă este
executată de bunăvoie, restituirea nu mai este admisă (art. 1.471 C. civ.). Confirmarea liberalităţii poate
servi şi drept cauză valabilă pentru o obligaţie civilă perfectă (de exemplu, în caz de novaţie).
b) Sancţiunea nulităţii nu vizează acele dispoziţii testamentare care, potrivit legii, pot fi făcute şi în altă
formă decât aceea testamentară. De exemplu, recunoaşterea unui copil printr-un testament autentic, nul
pentru că este reciproc, produce efecte deoarece este făcută prin înscris autentic (art. 416 alin. 1 C. civ.)13 .
Tot astfel, considerăm că revocarea unui testament anterior printr-unul ulterior produce efecte, chiar dacă
cel din urmă este nul ca testament (de exemplu, este reciproc), dar este act autentic notarial (art. 1.051 alin.
1)14.
c) Potrivit art. 1.050 C. civ., un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară (de exemplu, testamentul autentic,
nul ca atare pentru vicii de formă, este valabil ca testament olograf, dacă îndeplineşte condiţiile de formă
prevăzute de lege pentru acesta, respectiv să fie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului).

Secţiunea a II-a
Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă

12. Enumerare. În afara condiţiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui testament
(forma scrisă şi forma actului separat), legea - permiţând testatorului să aleagă, în funcţie de împrejurări,
între mai multe feluri de testamente - prevede pentru fiecare în parte anumite reguli speciale de formă, a
căror nerespectare atrage după sine, în condiţiile şi limitele arătate, nulitatea absolută a dispoziţiilor
testamentare.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale şi care sunt: testamentul olograf şi
testamentul autentic;
- testamente privilegiate (extraordinare), care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări excepţionale
(art. 1.047-1.048 C. civ.);
- alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect sume de bani, valori
sau titluri de valoare depuse la instituţii specializate (art. 1.049 C. civ.) ori pentru dispoziţiile testamentare
ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate (art. 2.635 C. civ.).
Subliniem că diferitele feluri de testamente, astfel cum sunt reglementate de lege, au valoare juridică
egală. În acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenţei formelor testamentare. Astfel fiind, la

12 De exemplu, legatele cuprinse într-un testament reciproc sunt recunoscute valabile în cadrul procedurii
succesorale notariale de către moştenitorii ambilor testatori. De asemenea, legatarul universal instituit în primul
testament poate executa benevol un legat cu titlu particular prevăzut într-un testament ulterior (codicil) încheiat cu
nerespectarea condiţiilor de formă.

13 Potrivit art. 416 alin. 1 C. civ., „Recunoaşterea poate fi făcută prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin
înscris autentic sau prin testament.” A se vedea şi Mazeaud, op.cit., p.775-776 nr.969.

14 Potrivit art. 1051 alin. 1 C.civ., „Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act
autentic notarial sau printr-un testament ulterior.”

%9
revocarea sau modificarea dispoziţiilor testamentare nu se cere respectarea unei simetrii a formelor. De
exemplu, un testament autentic poate fi revocat - total sau parţial - printr-un testament olograf (sau invers).
§1. Testamentele ordinare
A. Testamentul olograf
13. Noţiune. Potrivit art. 1.041 C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf 15 trebuie
scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale, fiind confecţionat ca înscris sub semnătură
privată, testamentul olograf - ca şi orice alt testament - este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi
semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad
solemnitatem, iar nu ad probationem sau pentru opozabilitate.
Precizăm că toate cele trei cerinţe de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea) trebuie să fie îndeplinite
„de mâna testatorului” şi „trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele testamentul fiind
nul”16.
14. Avantaje şi inconveniente. Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit de
oricine ştie să scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezenţa
vreunui martor); nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă; poate fi
revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar.
Din pricina simplicităţii sale, testamentul olograf prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau
distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei
testatorului împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau captaţie) ale celor interesaţi; datorită simplităţii
formalităţilor poate fi mai uşor falsificat; poate fi contestat mai uşor decât celelalte feluri de testamente;
dacă testatorul nu are cunoştinţe juridice, testamentul poate cuprinde formulări neclare, confuze şi chiar
contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinţei reale a testatorului.
15. Scrierea. Întregul conţinut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna testatorului, cerinţă
prevăzută de lege ad solemnitatem, spre deosebire de formalitatea „bun şi aprobat pentru…” prevăzută de
lege numai “ad probationem” în cazul contractelor unilaterale (art.275 C. proc.civ.). Dacă testamentul nu
este scris de mâna testatorului, fiind dactilografiat (sau utilizându-se alte procedee mecanice ori
electrotehnice de scriere, cu caracterele impersonale ale unei maşini), va fi nul, chiar dacă a fost făcut
personal de testator şi cuprinde menţiunea - datată şi semnată de către testator - că reprezintă ultima sa
voinţă. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului nulitatea se justifică prin faptul că ar fi posibile
fraude, care nu ar putea fi descoperite prin verificarea de scripte (expertiză grafoscopică).
În privinţa scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice (cerneală, creion,
pastă, vopsea, cărbune, cretă etc.); pe orice fel de material (hârtie - inclusiv carte poştală -, pânză, lemn,
piatră, sticlă, material plastic etc.); în orice limbă cunoscută de testator, fie şi moartă (de exemplu, latina) 17;
16. Data. O altă condiţie de validitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de mâna
testatorului, prin indicarea zilei, a lunii şi anului în care a fost întocmit. Ea prezintă importanţă pentru că în
funcţie de data testării se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu discernământ pentru a testa, iar în cazul
pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile, în raport cu data lor se
stabileşte „ultima voinţă” a testatorului, care urmează a fi luată în considerare, revocând pe cele anterioare.
În plus, data poate prezenta importanţă pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit şi
care pot determina nulitatea; de exemplu, a existat pericolul vicierii consimţământului (captaţie sau
sugestie).
Datarea testamentului se poate face în cifre sau în litere ori prin referire la un eveniment care se poate
stabili cu certitudine (de exemplu, prima zi de Crăciun ’97, care înseamnă cu certitudine data de 25
decembrie 1997). Întrucât legea nu specifică locul unde trebuie să fie inserată data, se admite că ea poate fi

15 Etimologic noţiunea provine din cuvintele greceşti holos - întreg, total şi grafos - a (se) scrie.

16 CSJ, s. civ., dec.nr.1409/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.130-133.

17 Se admite şi scrierea într-un limbaj convenţional (secret), dar traductibil. Ph. Malaurie, op.cit., p. 238 nr. 486.

%10
aşezată nu numai la sfârşitul testamentului, dar şi la începutul ori în cuprinsul lui, dacă rezultă că se referă
la întregul conţinut al testamentului, chiar dacă acesta cuprinde mai multe foi. Ora (şi locul) întocmirii
testamentului nu sunt elemente obligatorii; la nevoie se poate dovedi prin orice mijloc de probă.
17. Semnătura este o altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului. Prin semnătură,
testatorul atestă că dispoziţiile din testament reprezintă voinţa sa definitivă pentru caz de moarte. În lipsa
semnăturii actul poate fi un simplu proiect de testament, nedefinitivat şi, ca atare, lipsit de efecte juridice.
Ca şi scrierea ori data, testatorul trebuie să semneze „de mână”. Nu se poate folosi parafa, sigiliul ori
ştampila. Este nul şi testamentul semnat prin punere de deget.
Întrucât legea nu stabileşte modul de semnare, se admite că semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu
numele şi prenumele; semnătura poate să fie aceea pe care testatorul o folosea în mod obişnuit (de
exemplu, pseudonimul, iniţialele numelui şi prenumelui etc.) şi care permite identificarea lui.
18. Formalităţi ulterioare decesului testatorului. Art. 1.042 C. civ. prevede că înainte de a fi executat,
testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. În cadrul procedurii
succesorale, notarul public procedează, în condiţiile Legii nr. 36/1995, la deschiderea şi validarea
testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se
găseşte se constată prin proces-verbal.
B. Testamentul autentic
19. Noţiune. Reglementare. Potrivit art. 1.043 C. civ. „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat
de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”.
Pe lângă notarii publici, mai pot autentifica testamente şi reprezentanţii diplomatici ai României.
Precizăm că secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale
notarilor publici nu pot autentifica testamente deoarece, potrivit art. 17 din Legea nr. 36/1995, aceştia
realizează, la cererea părţilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură
privată.
Nici avocaţii nu pot autentifica testamente. Potrivit art. 79 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, actele juridice
pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem (cum este şi testamentul autentic) vor fi redactate
numai de notarii publici.
20. Avantaje şi inconveniente. Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi
persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza infirmităţii, a bolii sau din orice
alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de către persoanele interesate este mai
anevoioasă; actul de autentificare are autoritatea publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru
a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri (art. 9 din Legea nr. 36/1995) ori clauze neclare,
de natură a genera procese inutile. În toate cazurile, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor
autentice şi, ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentic prezintă şi avantajul
că se întocmeşte într-un singur exemplar original, care se păstrează în arhiva notarului public, iar părţile
vor primi un duplicat de pe actul original, care are forţa probantă prevăzută de lege ca şi originalul actului.
Pe cale de consecinţă, testamentul autentic nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar
dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile prevăzute de lege.
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi necesită pierdere de
timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre inconveniente se menţionează şi faptul că nu
asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă. În realitate, acest inconvenient este aproape inexistent,
deoarece testatorul poate alege pentru autentificare orice notar public din ţară, iar notarul şi personalul
biroului notarial au obligaţia să păstreze secretul profesional în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
21. Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa notarilor publici. Teritorial,
competenţa notarilor publici este generală, deci autentificarea testamentului se poate face la orice birou
notarial din ţară, indiferent de domiciliul testatorului.
Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului. Notarul public se îngrijeşte de scrierea testamentului,
pe care apoi îl citeşte testatorului sau, după caz, îl dă să îl citească, făcând menţiune expresă despre
îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă (personal sau de
către un avocat), testamentul autentic îi va fi citit de către notarul public.

%11
 După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă, testamentul fiind apoi
semnat de către testator, iar încheierea de autentificare, de către notarul public. Testatorul ştiutor de carte va
solicita, printr-o cerere scrisă, autentificarea testamentului.
După tehnoredactarea testamentului, acesta va fi citit de către notarul public şi, la cererea testatorului, i
se va da spre citire şi acestuia. După citire, testatorul va confirma că testamentul reprezintă ultima sa voinţă
şi îl va semna. În cazul în care testatorul a fost asistat de către unul sau 2 martori, aceştia vor semna
testamentul. Semnătura martorilor urmează să figureze imediat după textul testamentului, iar nu pe pagina
rezervată întocmirii încheierii de autentificare. Dacă testatorul doreşte ca să se asigure caracterul secret al
dispoziţiilor sale faţă de martori, se recomandă ca notarul să acopere textul testamentului în momentul în
care martorii semnează18. După semnarea testamentului, notarul public va semna încheierea de
autentificare a acestuia. Cererea testatorului şi testamentul prezentat de acesta, dacă este cazul, se vor reţine
la dosarul autentificării.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancţiunea este nulitatea
absolută. Însă actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf în cazul în care condiţiile
prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite (art. 1.050 C. civ.). De exemplu, actul autentificat de
secretarul consiliului local poate valora testament olograf dacă a fost scris, datat şi semnat de mâna
testatorului. Tot astfel, dacă lipseşte încheierea de autentificare.
22. Forţa probantă. Testamentul autentificat în condiţiile legii face deplină dovadă, faţă de orice
persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator
făcute prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus) în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate
în încheierea de autentificare, cum ar fi: faptul prezentării testatorului şi a tuturor persoanelor participante
la procedura de autentificare, precum şi identificarea acestora; locul şi data încheierii actului; exteriorizarea
consimţământului, semnarea testamentului de către testator.
În schimb, declaraţiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în
testament fac dovada numai până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane,
deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste declaraţii, neavând posibilitatea să
controleze dacă ele corespund realităţii19 . Tot astfel vor putea fi combătute constatările făcute de notar,
chiar personal, dar în afara atribuţiilor legale20.
23. Înregistrarea testamentului autentic. În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui
interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul
naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se
pot da numai după decesul testatorului (art. 1.046 C. civ.).
§2. Testamentele privilegiate
24. Noţiune. În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobişnuite, excepţionale şi
doreşte să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalităţile autentificării potrivit
dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor
reguli speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor (Legea nr. 36/1995). Formalităţile fiind
simplificate (art. 1.047 C. civ.) şi pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite
testamente privilegiate, fiind - în esenţă - testamente autentice simplificate. Evident, persoana care se
găseşte în împrejurările excepţionale care justifică posibilitatea testării într-o formă autentică simplificată,
nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta testamentul în formă olografă, potrivit
regulilor aplicabile acestei forme de testament.
25. Felurile testamentelor privilegiate. Există 4 situaţii speciale în care se pot întocmi testamente
privilegiate:

18 A se vedea, M.D.Bob, op.cit., p. 178.

19 A se vedea CSJ, s. civ., dec.nr.222/1994, în Dreptul nr. 5, 1995, p.82.

20 M. Eliescu, op.cit., p.220.

%12
 25.1. Testamentul întocmit în împrejurări excepţionale. Persoanele - bolnave sau sănătoase – pot să
testeze în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în prezenţa a 2 martori, în caz de
epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale.
25.2. Testamentul naval şi aeronautic. Dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul
României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale, ori la bordul unei aeronave sub pavilionul
României, indiferent dacă testatorul este un membru al echipajului sau un simplu călător, el poate să testeze
în faţa comandantului (sau a celui care îl înlocuieşte) vasului ori aeronavei, în prezenţa a 2 martori.
25.3. Testamentul militarilor. Dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat
ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public, el poate
să testeze în faţa comandantului unităţii militare (ori a celui care îl înlocuieşte), în prezenţa a 2 martori.
25.4. Testamentul celor internaţi într-o instituţie sanitară. Pe timpul în care testatorul este internat într-o
instituţie sanitară în care notarul public nu are acces, el poate să testeze în faţa directorului, medicului şef al
instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, în
prezenţa a 2 martori.
§3. Alte forme testamentare
26. Consideraţii preliminare. Pe lângă testamentele ordinare şi testamentele privilegiate analizate mai
sus, legea prevede reguli speciale de formă pentru:
- dispoziţiile testamentare - numite în mod tradiţional clauze testamentare - având ca obiect sumele de
bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate;
- testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
A. Testamentul având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare
27. Art. 1.049 alin. 1 C. civ. prevede că dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau
titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă
prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii.
Prin instituţii specializate se înţelege instituţiile de credit şi orice alte entităţi care, potrivit legii, pot
primi în depozit sume de bani, valori sau titluri de valoare.
Art. 1171 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că în vederea aplicării
prevederilor art. 1.049 din Codul civil, condiţiile de formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor
testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit
se vor stabili prin ordin al ministrului justiţiei, după consultarea Băncii Naţionale a României.
În acest sens, Ministerul Justiţiei a adoptat Ordinul nr. 1903 din 20.09.2011 privind condiţiile de formă
necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de
valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit 21. Cele mai importante dispoziţii din acest ordin sunt
următoarele:
i) Deponentul unor sume de bani, valori sau titluri de valoare la o instituţie de credit poate dispune de
acestea, pentru cauza de moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul convenţiei încheiate cu
instituţia de credit, obiectul dispoziţiei testamentare limitându-se numai la bunurile depuse de testator la
acea instituţie de credit. Aşadar, nu se poate dispune cu privire la alte sume de bani, valori sau titluri de
valoare aflate în depozit la o altă instituţie de credit. Pentru acestea trebuie să se întocmească o dispoziţie
testamentară distinctă sau să utilizeze una dintre formele obişnuite de testament (olograf sau autentic).
ii) Sub sancţiunea nulităţii absolute, testatorul va completa prin scriere olografă clauza cuprinzând
dispoziţia testamentară, prevăzută în anexa care face parte integrantă din acest ordin, care este un formular
tipizat. Cel care nu poate sau nu ştie să scrie ori să citească nu va putea dispune în această modalitate, ci se
va putea adresa unui notar public pentru întocmirea unui testament autentic.
iii) Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a beneficiarului acesteia, obiectul,
semnătura testatorului, precum şi data întocmirii. Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să
conţină suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la
momentul deschiderii moştenirii (iar nu neapărat la data întocmirii testamentului).

21 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 684 din 27.09.2011

%13
 iv) Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se datează de către testator numai în prezenţa
a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special împuterniciţi în acest scop, care semnează convenţia alături de
testator.
v) Instituţia de credit are obligaţia de a comunica de îndată Uniunii Naţionale a Notarilor Publici datele
necesare înscrierii dispoziţiei testamentare în Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic. Este
evident că informaţii cu privire la existenţa unei astfel de dispoziţii testamentare se pot da numai după
decesul testatorului, la fel ca şi în cazul testamentului autentic (art. 1.046 teza a II-a C. civ.)
vi) Instituţia de credit are obligaţia de a furniza de îndată, la solicitarea instanţei de judecată sau a
notarului public, în cadrul dezbaterii procedurii succesorale, toate informaţiile cu privire la sumele de bani,
valorile sau titlurile de valoare depuse de către defunct.
Din prevederile mai sus-enunţate rezultă că ne aflăm în prezenţa unui testament olograf simplificat
pentru că dispoziţia testamentară trebuie doar datată şi semnată de către testator, nu şi scrisă în întregime
(scrierea se limitează la completarea unor rubrici din formularul tipizat). Legatul sumelor de bani, valorilor
sau titlurilor de valoare are natura juridică a unui legat cu titlu particular, deci este o liberalitate mortis
causa, cuprinsă într-un testament olograf simplificat.
Art. 1.049 alin. 2 C. civ. prevede că instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului
având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a
certificatului de moştenitor care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar,
prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile.
B. Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate
28. Potrivit art. 2.635 C. civ., întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate
valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau
revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea naţională a testatorului; b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia; c) legea locului unde actul
a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; e)
legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.
După cum se observă, art. 2.635 C. civ. conţine o reglementare de favoare, foarte flexibilă, care
pune în lumină principiul legii mai favorabile. Legiuitorul a dorit ca – pe cât posibil - testamentul să fie
salvat pentru a produce pe deplin efectele pentru care a fost întocmit. „Generozitatea” legiuitorului se
observă atât în ceea ce priveşte aspectul locului întocmirii testamentului (sub aspect spaţial), cât şi din
punct de vedere temporal, testamentul fiind valabil dacă respectă condiţiile de formă prevăzute de una
dintre legile aplicabile, fie la data când testamentul a fost întocmit, fie la data deschiderii moştenirii
testatorului.22

CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL
PRINCIPALELOR DISPOZIŢII TESTAMENTARE
Secţiunea I
Legatul
§1. Noţiunea de legat. Desemnarea legatarului
1. Noţiunea de legat. Aşa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de dispoziţii. Însă
principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral
- prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii - potrivit voinţei testatorului. Acest scop se
realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în testament.

22Pentru amănunte, a se vedea C. P. Buglea, Drept internaţional privat român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 104-105.

%14
 Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi
legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate
(art. 986 C.civ.).
După cum rezultă din această definiţie, legatul - ca act unilateral de voinţă - este o liberalitate pentru
cauză de moarte. Legatul este o liberalitate (ca şi donaţia) pentru că testatorul urmăreşte să procure un
avantaj patrimonial (drept real şi/sau de creanţă) legatarului fără un contraechivalent. Intenţia liberală
caracterizează legatul chiar dacă este grevat de sarcini, fie şi de ordin patrimonial; în limita folosului pur
gratuit legatul este o liberalitate.
Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) deoarece produce efecte juridice
numai din momentul morţii testatorului; „testatorul stipulează ca, la decesul său,…” (art. 986 C.civ.). Spre
deosebire de donaţie, prin intermediul căreia donatorul îşi micşorează în mod actual şi irevocabil
patrimoniul său, legatul nu produce un asemenea efect; patrimoniul testatorului nu suferă modificări cât
timp el este în viaţă. Efectele se produc numai din clipa morţii testatorului în favoarea legatarului şi în
detrimentul moştenitorilor săi legali.
2. Desemnarea legatarului. Întrucât legatul este o dispoziţie testamentară ce exprimă voinţa unilaterală a
testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele prevăzute de
lege (a) şi să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor cerinţe, testatorul este liber să
aleagă modalitatea de desemnare a legatarului (c).
a) Potrivit art. 989 alin. 1 C.civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe
beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi
determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice. Aşadar, desemnarea legatarului trebuie să fie
făcută prin testament, în sensul ca elementele necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească în
cuprinsul testamentului. Noul Cod civil prevede că persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii
poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina
pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil (art. 989
alin.2). De exemplu, testatorul lasă întreaga sa avere fiicei sale cu sarcina de a-i transmite primului său
copil, după ce se va naşte, o bijuterie de familie.
b) Deoarece testamentul este un act juridic esenţialmente personal, art. 989 alin. 3 C.civ. prevede că „Sub
sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l desemna pe beneficiarul
liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat
unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ”. În consecinţă, legatul cu
facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane
(indicate în testament) este nul, pentru că, în acest caz, nu „testatorul dispune, pentru timpul când nu va mai
fi în viaţă” (art. 1.034 C.civ.), ci un terţ, după moartea testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului
făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe de-a întregul la libera apreciere a unei terţe
persoane (cui voluerit), fără nicio contribuţie din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.
În schimb, legatul este considerat valabil în următoarele două cazuri:
- Este valabil legatul făcut unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane
alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător. De exemplu, legatul
unei sume de bani făcut unei primării cu sarcina împărţirii sumei între săracii din localitate, urmând ca
alegerea săracilor să fie făcută de către primarul localităţii; legatul făcut unei universităţi cu sarcina
acordării de burse studenţilor merituoşi şi lipsiţi de mijloace materiale de la o anumită facultate, urmând ca
alegerea studenţilor să fie făcută de Consiliul facultăţii.
- Este valabil legatul făcut unor persoane desemnate de testator, dar repartizarea între ele a bunurilor
legate este lăsată la aprecierea unui terţ, care are calitatea de mandatar23. Întinderea drepturilor legatarilor
desemnaţi de testator nu afectează validitatea legatului.

23 Mandatul poate fi conferit mortis causa cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru
dispoziţiile testamentare.

%15
 c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte formule
sacramentale. Astfel, desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar
şi prin arătarea calităţii care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frate sau soră etc.).
Desemnarea legatarului se numeşte indirectă în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru
identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l individualizează. De exemplu, şeful de promoţie dintr-un
an de la o anumită facultate etc.
§2. Clasificarea legatelor
3. Criterii de clasificare. Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei
testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem, după cum vom vedea, legate universale sau cu titlu
universal, având ca obiect patrimoniul defunctului (cotă-parte din patrimoniu), pe de-o parte, şi legate cu
titlu particular, având ca obiect anumite bunuri determinate (art. 1.054 alin. 1 C.civ.).
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa) modalităţilor care afectează
liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure şi simple, respectiv legate cu termen sau sub
condiţie şi legate cu sarcină (art. 1.054 alin. 2 C.civ.).
A. Clasificarea legatelor după obiectul lor
4. Feluri. Potrivit legii, testatorul poate stipula ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să
dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate. Rezultă că, în
lumina Codului civil, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri (universitas
bonorum) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli. În primul caz, legatul este universal dacă are
ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa şi cu titlu universal dacă vizează o fracţiune
din acea universalitate, iar în al doilea caz legatul este cu titlu particular (singular), având ca obiect bunuri
determinate.
I. Legatul universal
5. Noţiune. Potrivit legii (art. 1.055 C.civ.), „Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă
uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”.
Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire. Prin urmare, ceea ce
interesează este nu culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul lui
eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală. Astfel se explică dispoziţia legală potrivit căreia
pot exista doi sau mai mulţi legatari universali; dacă ei pot şi vor să vină la moştenire, universalitatea
succesorală se împarte în mod egal.
Legatul universal nu se referă la bunuri determinate, ci conferă vocaţie la întreaga moştenire, conţinutul
ei concret (emolumentul) determinându-se numai la data decesului testatorului. Până în acel moment pot
interveni schimbări (vânzări, cumpărări, donaţii etc., inclusiv pieirea unor bunuri) care să mărească sau să
micşoreze patrimoniul testatorului, dar care nu modifică vocaţia legatarului la întreaga succesiune în
componenţa ei concretă de la data decesului testatorului.
În sfârşit, precizăm că legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire,
dar şi prin termeni echivalenţi, de exemplu:
- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile.
- legatul întregii averi.
- legatul cotităţii disponibile a moştenirii, căci în lipsă de moştenitori rezervatari la data deschiderii
moştenirii sau dacă cei existenţi nu pot ori nu vor să vină la moştenire, legatarul are vocaţie la întreaga
moştenire24, dacă din conţinutul testamentului nu rezultă intenţia testatorului de a limita vocaţia legatarului
la cotitatea disponibilă calculată în raport de datele din ziua întocmirii testamentului (de exemplu, 1/2 din
moştenire dacă, în acel moment, testatorul are un copil; în acest caz, dacă copilul rezervatar - după
deschiderea moştenirii - va renunţa la moştenire sau va fi declarat nedemn, vor beneficia moştenitorii legali
subsecvenţi, legatarul putând culege numai 1/2 din moştenire, ca legatar cu titlu universal).

24 A se vedea, de exemplu, Notariatul de stat al raionului 1 Mai Bucureşti, încheierea succesorală nr. 308/1956, cu
Notă de O. Căpăţînă, în LP nr.11/1956, p.1390-1393.

%16
 - legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece legatarul
devine proprietarul universalităţii, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea deplină a întregii
moşteniri.
- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu universal şi/sau
cu titlu particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal pentru că, dacă ceilalţi legatari nu
pot sau nu vor să vină la moştenire, legatarul prisosului va culege întreaga moştenire (dacă testatorul nu a
limitat vocaţia sa la o parte din moştenire şi dacă nu există moştenitori rezervatari).
II. Legatul cu titlu universal
6. Noţiune. Potrivit art. 1.056 alin. 1 C.civ. „Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care
conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii”.
Rezultă că ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din moştenire
(universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar şi care poate fi micşorat de existenţa
moştenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii şi sarcini.
7. Precizări. Legatul cu titlu universal şi legatul universal au aceeaşi natură juridică, diferenţa dintre
ele fiind numai cantitativă.
Alin. (2) al art. 1.056 C.civ. prevede că prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a) „fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta” (cum ar fi, 1/2, 1/4, 3/4, 25%, 75% etc. din moştenire).
Legatul cu titlu universal poate îmbrăca în acest caz aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi: legatul
unei cote-părţi din totalitatea bunurilor mobile şi imobile(adică din întreaga moştenire); legatul unei cote-
părţi din cotitatea disponibilă a moştenirii; legatul unei cote-părţi din prisosul moştenirii, adică a ceea ce
rămâne după executarea legatelor cu titlu particular (eventual şi cu titlu universal) cuprinse în testament;
legatul nudei proprietăţi asupra unei cote-părţi din moştenire.
b) „fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din
moştenire” (respectiv, legatul uzufructului asupra întregii moşteniri sau legatul uzufructului asupra unei
cote-părţi - de exemplu, 1/2, 1/4, 3/4, 25%, 75% etc. - din moştenire);
c) „fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din
universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor”. De exemplu:
i) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după natura lor vizează legatul proprietăţii
tuturor bunurilor imobile sau legatul proprietăţii tuturor bunurilor mobile. Legatul este cu titlu universal
numai dacă el este determinat cu referire la totalitatea bunurilor imobile sau mobile. Dacă determinarea se
face prin referire la altă categorie sau grup de bunuri(de exemplu, mobilele dintr-un apartament, imobilele
dintr-o localitate etc.), legatul nu va mai fi cu titlu universal, ci cu titlu particular.
ii) proprietatea asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura lor – de
exemplu, legatul proprietăţii a 1/2 din totalitatea bunurilor imobile sau legatul proprietăţii a 1/4 din
totalitatea bunurilor mobile;
iii) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după provenienţa lor - legatul proprietăţii
tuturor bunurilor achiziţionate de către de cuius sau moştenite de acesta;
III. Legatul cu titlu particular
8. Noţiune. Potrivit noului Cod civil, orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat
cu titlu particular (art. 1.057). Din această definiţie negativă s-a tras concluzia că legatul este cu titlu
particular în cazul în care conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate
(art. 986 C.civ.) privite izolat (ut singuli). Prin urmare, legatarul cu titlu particular nu are un drept eventual
(vocaţie) la universalitatea succesiunii sau la o fracţiune din acea universalitate, ci numai asupra unor
bunuri determinate sau determinabile, specificate în testament, indiferent de numărul şi valoarea acestor
bunuri. Astfel fiind, valoarea legatului cu titlu particular ar putea depăşi emolumentul cules de legatarul
universal sau cu titlu universal. De exemplu, legatul casei poate valora mai mult decât tot restul averii
defunctului cules de către legatarul universal.
9. Varietăţi de legate cu titlu particular. Constituie legate cu titlu particular, de exemplu:

%17
 a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casă, autovehicul etc.) sau bunuri de gen
determinate sau determinabile după număr, măsură etc. (o sumă de bani, o cantitate de grâu etc.).
b) Legatul unor bunuri incorporale (de exemplu, legatul creanţei - legatum nominis - pe care testatorul o
are împotriva unui terţ sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul
asupra unor dividende sau alte beneficii etc.), căci orice legat care nu este universal sau cu titlu universal
este cu titlu particular (art. 1.057 C.civ).
c) Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor (legatum liberationis), caz în care
datoria se stinge din momentul deschiderii moştenirii.
d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să
facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui, să plătească datoria acestuia
faţă de un terţ etc.
B. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.
10. Legatul pur şi simplu. Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nicio modalitate. În acest
caz drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din momentul deschiderii
moştenirii. Din momentul morţii testatorului legatarul devine titularul dreptului real sau de creanţă ce intră
în conţinutul legatului (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), indiferent de momentul
exercitării dreptului de opţiune succesorală sau de punerea sa în posesiune.
11. Legatul cu termen. Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în principiu,
potrivit dreptului comun în materie de modalităţi ale actului juridic, după cum termenul este suspensiv sau
extinctiv25.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea transmite inter vivos şi
mortis causa - ca şi în cazul legatului pur şi simplu - din momentul deschiderii moştenirii; numai
executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului (de exemplu, la împlinirea
vârstei majoratului).
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii întocmai ca un legat pur
şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de exemplu, dreptul la o rentă
pe o perioadă determinată)26.
12. Legatul sub condiţie. Ca şi în dreptul comun, condiţia care afectează existenţa (naşterea sau
desfiinţarea) legatului poate fi suspensivă sau rezolutorie27.
a) Dacă condiţia este suspensivă legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea moştenirii, ci
numai în momentul realizării condiţiei (îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, după cum condiţia
este pozitivă sau negativă)28. Din acel moment însă, condiţia produce, în principiu, efecte retroactive;
legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii moştenirii.
b) În cazul în care condiţia este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii
moştenirii; pendente conditione legatul produce efecte ca şi legatele pure şi simple. În consecinţă, legatul
este transmisibil prin acte între vii, iar în caz de moarte a legatarului, proprii săi moştenitori dobândesc
dreptul la legat (indiferent că este legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, dar în caz de

25 Potrivit art. 1.411 C.civ., «(1) Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde
de un eveniment viitor şi sigur. (2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.», iar art.
1.412 C. civ. dispune că «(1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei. (2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.»

26 Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., termenul extinctiv se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii
provizorii.

27 Potrivit art. 1.400 C.civ., «Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea
obligaţiei.», iar potrivit art. 1.401 C.civ., «(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină
desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.»
28 Condiţia se consideră realizată dacă cel obligat la predarea legatului a împiedicat cu rea-credinţă realizarea ei
(art.1.405 C.civ.).

%18
retransmitere prin moştenire testamentară având ca obiect acest legat determinat, legatul va fi în toate
cazurile cu titlu particular) 29.
13. Legatul cu sarcină (sub modo). Specifică liberalităţilor, sarcina - ca modalitate a legatului - este o
obligaţie impusă de testator legatarului, care - după acceptarea legatului - este ţinut s-o execute. Sarcina
poate fi prevăzută de testator atât în cazul legatelor universale sau cu titlu universal, cât şi în cazul legatelor
cu titlu particular 30.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul gratificatului
însuşi.
a) Dacă sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi constituie fie
o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă.
b) Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes - material sau moral - în
executarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea cheltuielilor de înmormântare sau
organizarea unei slujbe religioase de pomenire etc.).
c) Dacă sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi cu
afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes - cel puţin moral - în executarea sarcinii. De exemplu,
o sumă de bani cu titlu de legat este lăsată pentru finanţarea continuării unor cercetări ştiinţifice începute de
testator.
14. Revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Sediul materiei îl reprezintă art. 1.006-1.008 C.civ.
Potrivit art. 1.006 „Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite
acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit
extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a
condiţiilor”.
Art. 1.007 dispune: „(1) Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de judecată
sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale
sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi. (2)
Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca
preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să
menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta”.
În fine, potrivit art. 1.008 „Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai
subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii”.
Există multiple situaţii în practică în care liberalităţile (atât donaţiile cât şi legatele) sunt afectate de
sarcini sau condiţii. Mai mult decât atât, sarcinile şi condiţiile nu vizează obligaţii, respectiv evenimente
care urmează să se execute, respectiv să se îndeplinească imediat după ce liberalitatea începe să producă
efecte, ci uneori se întind pe perioade de timp foarte mari (mai multe decenii sau chiar peste un secol). În
acest interval de timp, situaţiile avute în vedere de către dispunător şi beneficiar pot suferi modificări
însemnate astfel încât îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor să devină extrem de dificilă ori
excesiv de oneroasă pentru beneficiar. Se pune problema adaptării condiţiilor şi a sarcinilor în aşa fel încât
să se respecte spiritul liberalităţii consimţite de către dispunător.
Ne aflăm în prezenţa unei aplicaţii a teoriei impreviziunii în materia liberalităţilor afectate de sarcini sau
condiţii. Trebuie menţionat că nu orice dificultate în îndeplinirea condiţiilor sau în executarea sarcinilor
conferă dreptul beneficiarului de a obţine revizuirea acestora. Legiuitorul foloseşte sintagmele „extrem de
dificilă” şi „excesiv de oneroasă”, ceea ce înseamnă că este absolut necesar să ne aflăm în ipoteza unor
dificultăţi foarte serioase, care nu au putut fi prevăzute de dispunător la momentul întocmirii testamentului

29 Vezi supra nr.145 lit.e.

30 Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., sarcina liberalităţii se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al
înscrierii provizorii.

%19
sau de legatar la momentul acceptării legatului. Instabilitatea monetară, criza economică, deprecierea
valorii imobilelor şi alte asemenea evenimente întâlnite în ultima vreme şi cunoscute de către testator şi
beneficiar - dacă se vor repeta în viitorul apropiat fără a se înregistra intensităţi cu totul neobişnuite – nu
vor mai justifica revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Trebuie să fie vorba aşadar despre circumstanţe
economice, financiare, politice sau sociale noi ori evenimente şi obstacole pe care donatorul sau testatorul
nu le-a prevăzut31.
De exemplu, au fost situaţii în care o clădire a fost lăsată legat unei localităţi cu sarcina ca această clădire
să servească drept şcoală. La un moment dat, printr-un fapt al autorităţii, şcoala a fost închisă fie din cauza
lipsei elevilor, fie pentru că nu mai corespundea normelor legale în vigoare (iar aducerea la standardele
cerute necesita cheltuieli uriaşe, lipsind fondurile băneşti aferente). În aceste condiţii, a fost admisă cererea
de revizuire a sarcinilor, care poate însemna chiar şi autorizarea vânzării bunului respectiv, iar preţul să fie
folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului (de exemplu, clădirea urmează să fie folosită ca
bibliotecă sau banii obţinuţi din vânzarea clădirii să fie folosiţi pentru scopuri legate de sprijinirea copiilor
din acea localitate pentru realizarea instruirii şi educării lor). La fel au stat lucrurile şi în situaţia în care
bunul a fost folosit, potrivit voinţei testatorului, cu destinaţia de casă parohială, iar la un moment dat postul
de preot din acea localitate a fost desfiinţat.
§4. Ineficacitatea legatelor.
15. Noţiune. Cauze. Noţiunea generică de ineficacitate a legatelor desemnează acele ipoteze în care
dispoziţia testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de efecte
juridice, deci este ineficace, din cauze prevăzute de lege. Aceste cauze pot fi grupate în patru categorii.
Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de formă sau de
fond prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit. A).
Reducţiunea legatelor, având drept consecinţă ineficacitatea parţială sau totală a legatelor se produce - la
cererea moştenitorilor rezervatari, a succesorilor acestora şi a creditorilor chirografari - în cazul în care,
prin liberalităţile făcute de defunct (ţinând seama şi de donaţiile făcute în timpul vieţii) s-a depăşit cotitatea
disponibilă. Problemele privind reducţiunea liberalităţilor excesive urmează să le analizăm în capitolul
consacrat rezervei succesorale.
Revocarea testamentului sau a unora din dispoziţiile sale (aici ne interesează legatele) poate fi voluntară,
când este opera testatorului, sau judecătorească, pronunţată de instanţă pentru cazurile prevăzute de lege
(lit. B).
Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare momentului
întocmirii testamentului (lit. C). În sfârşit, urmează să analizăm şi consecinţele ineficacităţii legatului,
inclusiv problema dreptului de acrescământ (lit. D).

A. Nulitatea legatelor
16. Regim juridic. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul,
respectiv dispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut, nu întruneşte condiţiile de validitate, de fond sau
formă, prevăzute de lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice, cum ar fi
viciile de consimţământ, sau de cauze de nulitate specifice legatelor, cum ar fi nerespectarea regulilor de
formă prevăzute de lege pentru testamente (inclusiv cerinţa actului separat). În toate cazurile, nulitatea
legatelor se apreciază în raport de elementele, cauzele existente la data întocmirii testamentului şi care
împiedică naşterea valabilă a legatului. Cauzele ivite ulterior şi care determină imposibilitatea executării
legatului nu constituie cauze de nulitate, ci atrag caducitatea legatului.

B. Revocarea legatelor

31 J. Patarin, Révocation des libéralités pour l'inexécution des charges: conditions de recevabilité d'une demande
reconventionnelle en révision des charges (art. 900-2 et 900-5 c. civ.) et indemnisations consécutives à la révocation,
în RTD Civ. 1995, p. 167-169.

%20
 17. Consideraţii generale. Legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării
lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (ori
numai o parte dintr-un legat) sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când îşi găseşte sorgintea în voinţa unilaterală a testatorului sau
judecătorească când se pronunţă de către instanţă pentru faptele (de regulă, culpabile) prevăzute de lege
săvârşite de legatar.
a. Revocarea voluntară
18. Reglementare. Noţiune. Potrivit art. 1.068 alin. 1 C.civ., legatele sunt supuse dispoziţiilor privind
revocarea voluntară a testamentului. Aceasta înseamnă că legatele pot fi revocate în cazurile în care
intervine revocarea voluntară a testamentului, reglementate de art. 1.051-1.053 C.civ., existând însă şi
cazuri de revocare voluntară caracteristice numai legatelor, prevăzute de art. 1.068 alin. 2-4 C.civ.
În principiu, testamentul, ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esenţialmente
revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi revocate prin voinţa
unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii. El nu poate renunţa valabil la acest drept - orice
clauză de renunţare făcută prin testament sau alt act este nulă absolut (art. 1.034 C.civ) - şi îl poate exercita
în mod discreţionar, nefiind susceptibil de abuz. Iar legatarul nu poate invoca vreun drept câştigat, deoarece
legatul nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită şi este
valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.
19. Revocarea voluntară expresă (directă). Potrivit art. 1.051 C.civ. un testament nu poate fi revocat
expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
Actul autentic notarial trebuie să fie autentificat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
Testamentul ulterior trebuie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege pentru testamente.
Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute, actul
revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică notarială.
Testamentul care revocă un testament anterior trebuie să fie valabil ca atare, dar poate fi întocmit într-o
formă diferită de aceea a testamentului revocat; nu se aplică regula simetriei formelor.
20. Revocarea voluntară tacită (indirectă). Alături de revocarea expresă, se admite şi revocarea tacită a
legatelor. Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din
anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de el.
Noul Cod civil prevede patru cazuri de revocare tacită: întocmirea unui testament nou (posterior) care -
fără a revoca expres pe cel anterior - conţine dispoziţii inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu
dispoziţiile testamentului anterior (art. 1.052 alin. 3 C.civ.); distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului
olograf (art. 1052 alin.2 şi 3 C.civ.); înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu
titlu particular, consimţită de către testator (art. 1.068 alin. 2 şi 3 C.civ.); distrugerea voluntară de către
testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular (art. 1.068 alin.4 C.civ.).

b. Revocarea judecătorească
21. Noţiune. Cauze. Revocarea judecătorească a legatelor - cauză de ineficacitate ca şi revocarea
voluntară sau nulitatea ori caducitatea - intervine în cazurile în care legatarul săvârşeşte, de regulă în mod
culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare judecătorească. Fapta care
justifică revocarea poate fi săvârşită înainte sau după deschiderea moştenirii, după caz, dar revocarea poate
fi pronunţată de instanţă, la cererea persoanei (persoanelor) interesate, numai după moartea testatorului.
Cazurile în care poate interveni revocarea judecătorească a legatelor - cu aplicabilitate în materia
moştenirii testamentare - sunt, în principiu, cele prevăzute drept cauze legale de revocare a donaţiilor, şi
anume: neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului (art. 1.069 alin. 1 şi 2 C.civ).
Printre cauzele de revocare judecătorească a legatelor pentru ingratitudinea legatarului, legiuitorul nu a
reţinut însă „refuzul de alimente” (art. 1.023 lit. c C.civ.), deoarece testamentul produce efecte numai la
moartea testatorului şi legatarul nu poate avea obligaţii (alimentare) anticipate rezultând din testament. Prin

%21
urmare, «refuzul de alimente» nu justifică revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine. În
schimb, legea prevede o altă cauză de revocare judecătorească pentru ingratitudine, şi anume, injuriile
grave la adresa memoriei testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. b teza finală C.civ.).
22. Revocarea legatului pentru neîndeplinirea sarcinii. După cum am văzut,sarcina de care este afectat
legatul îl obligă pe legatarul acceptant al liberalităţii să o execute, persoanele interesate (terţul beneficiar al
sarcinii, creditorii lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiţie executarea silită. Legea prevede
însă şi o altă posibilitate: revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii instituite de
testator.
Acţiunea în revocare poate fi intentată (sau opusă pe cale de excepţie) de persoanele care, în caz de
admitere, urmează să beneficieze de efectele revocării: moştenitorii legali (indiferent dacă sunt sau nu
rezervatari), legatarii universali sau cu titlu universal, chiar şi cei cu titlu particular dacă pot justifica un
interes în revocarea legatului (de exemplu, legat cu titlu particular conjunctiv32 sau legatarul cu titlu
particular este însărcinat cu executarea legatului), inclusiv creditorii lor pe calea acţiunii oblice (art. 1.560
C.civ.). Terţul beneficiar al sarcinii nu poate cere revocarea, neavând niciun interes în acest sens, cu
excepţia cazului când are şi calitatea de succesibil al defunctului, iar în această din urmă calitate revocarea
îi profită, legatul (parte din legat) ce-i revine în calitate de moştenitor legal fiind mai valoros decât sarcina
stipulată în favoarea sa.
Potrivit art. 1.070 C.civ., dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea
sarcinii se prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată. Dacă sarcina trebuie
executată imediat, nefiind stabilită o dată pentru executare, termenul de un an începe să curgă de la data
deschiderii moştenirii, când legatul afectat de sarcină începe să producă efecte.
Revocarea judecătorească a legatului intervine în cazul neîndeplinirii sarcinii fără justificare. În toate
cazurile, interpretând voinţa testatorului, instanţa este chemată să aprecieze dacă neexecutarea sarcinii (care
nu are caracterul unei simple recomandări33) este suficient de gravă pentru a justifica revocarea (de
exemplu, obligaţia alimentară este executată defectuos).
23. Revocarea legatului pentru ingratitudine. Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi pronunţată
dacă legatarul a săvârşit următoarele fapte:
a) în timpul vieţii testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. a şi lit. b teza I C.civ.):
- dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat.
- dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator;
b) după moartea testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. b teza a II-a C.civ.):
- dacă legatarul se face vinovat de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
Acţiunea în revocare poate fi intentată după deschiderea moştenirii (sau opusă pe cale de excepţie) - ca
şi revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii - de persoanele interesate care, în caz de admitere, urmează să
profite de efectele revocării.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se prescrie în termen de
un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine (art. 1.070 C.civ.). Aşadar, termenul
de un an este un termen de prescripţie, iar nu un termen de decădere, fiind supus regimului juridic al
prescripţiei extinctive. În sistemul Codului civil de la 1864 termenul de un an era termen de decădere de
drept substanţial, nefiind supus cauzelor de întrerupere şi suspendare prevăzute în materie de prescripţie.
C. Caducitatea legatelor
24. Noţiunea de caducitate. Caducitatea este o cauză de ineficacitate a legatului, constând într-o
imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil de către testator şi nerevocat de acesta, ca urmare a
unor împrejurări străine de voinţa testatorului.
25. Cazurile de caducitate. Art. 1.071 C.civ. prevede 6 cazuri de caducitate: a) legatarul nu mai este în
viaţă la data deschiderii moştenirii; b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii

32 A se vedea D. Chirică, op.cit., p.252.

33 A se vedea, TS, col. civ., dec. nr. 1229/1959, cit. supra.

%22
moştenirii; c) legatarul este nedemn; d) legatarul renunţă la legat; e) legatarul decedează înaintea împlinirii
condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal; f) bunul ce formează
obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în
timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.
D. Destinaţia bunurilor care au constituit obiectul unui legat ineficace.
26. Regula. Dacă legatul este ineficace din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru
nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii se pune întrebarea, care va fi
soarta bunurilor (drepturilor) care au format obiectul legatului ineficace34.
Problema este asemănătoare, dar nu identică, cu situaţia ce se poate întâlni în materia moştenirii legale,
când o persoană care ar fi avut vocaţie succesorală concretă (utilă) nu poate (de exemplu, din cauza
nedemnităţii sau a lipsei capacităţii succesorale) sau nu vrea să vină (renunţă) la moştenire. Potrivit
regulilor devoluţiunii legale a moştenirii, în astfel de cazuri moştenirea, respectiv cota parte
corespunzătoare din moştenire, va fi culeasă de comoştenitori - ale căror cote succesorale vor creşte în mod
corespunzător - sau va trece la moştenitorii subsecvenţi, inclusiv moştenitorii care pot culege moştenirea
prin reprezentare succesorală în cazul în care ascendentul lor este decedat sau nedemn la data deschiderii
moştenirii (împiedicând creşterea porţiunii comoştenitorilor de acelaşi grad de rudenie cu defunctul ca şi
cel reprezentat).
Şi în domeniul moştenirii testamentare, din ansamblul dispoziţiilor care guvernează materia, se poate
desprinde o regulă călăuzitoare care însă nu va primi aplicare dacă testatorul a dispus altfel.
Regula în materia devoluţiunii testamentare a moştenirii este prevăzută în art. 1.072 C.civ. potrivit cu
care ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru nerealizarea
condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi
succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia
să execute legatul. Cu alte cuvinte, vor profita moştenitorii în dauna cărora legatul ar fi fost executat.
Secţiunea a II-a
Dezmoştenirea (exheredarea)
27. Noţiune. Referitor la patrimoniul succesoral, în lumina art. 1.035 C.civ. testamentul poate conţine nu
numai dispoziţii pozitive - legate - dar şi dispoziţii negative - dezmoşteniri (exheredări) - prin care
testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ supravieţuitor.
Potrivit art. 1.074 alin. 1 C.civ., dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi înlătură
de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali.
Prin dezmoştenire, moştenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire cu de-
săvârşire (rudele colaterale şi ascendenţii ordinari), iar moştenitorii rezervatari (descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi şi soţul supravieţuitor) pot fi dezmoşteniţi din acea parte a moştenirii care excedează cota lor de
rezervă, numită cotitate disponibilă.
28. Feluri. În funcţie de modul de manifestare a voinţei de dezmoştenire, ea poate fi de mai multe feluri:
directă, indirectă şi cu titlu de sancţiune.
28.1. Dezmoştenirea directă. Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali (art. 1.074 alin. 2 teza I C.civ.).
28.2. Dezmoştenirea indirectă. Dezmoştenirea este indirectă când testatorul, fără să menţioneze expres
înlăturarea de la moştenire a moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari care urmează să
culeagă moştenirea, în tot sau în parte (art. 1.074 alin. 2 teza a II-a C.civ.). Înseamnă că prin instituirea de
legatari moştenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire total, iar cei rezervatari în limita
cotităţii disponibile. De exemplu, prin desemnarea unui legatar universal35 sau a doi legatari cu titlu
universal fiecare pentru o jumătate de moştenire.

34 Dacă ineficacitatea intervine din cauza distrugerii bunului care formează obiectul legatului cu titlu particular,
evident, problema arătată nu se pune.

35 A se vedea, de exemplu, cauza soluţionată prin dec. civ.a TJ Suceava nr.839/1980, în RRD, nr.3, 1981, p.61.

%23
 28.3. Dezmoştenirea sancţiune. Dezmoştenirea sancţiune, numită şi clauză penală, este acea dispoziţie
testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca
testamentul sau dispoziţiile testamentare cu acţiune în justiţie. O asemenea dispoziţie vizează, de regulă, pe
moştenitorii legali care ar ataca testamentul ce cuprinde legate, dar poate fi îndreptată şi împotriva
legatarului, de exemplu, împotriva legatarului universal care ar ataca dispoziţia testamentară prin care s-a
prevăzut un legat cu titlu particular în favoarea unei alte persoane.
În principiu, dezmoştenirea sancţiune este valabilă; fiind liber să dispună de moştenirea pe care o va lăsa
după moarte, testatorul poate lua şi măsuri de apărare, de respectare a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă,
inclusiv cele care conţin dezmoşteniri determinate de sentimente de supărare, de mânie etc.
29. Efecte. Art. 1075 C.civ. reglementează efectele dezmoştenirii. Deosebim mai multe situaţii:
a) Alin. (1): În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în
concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare
a dezmoştenirii.
De exemplu, defunctul are 2 copii şi soţ supravieţuitor şi l-a dezmoştenit pe acesta din urmă. Soţul
supravieţuitor va culege rezerva de 1/8 din moştenire, iar copiii vor împărţi în mod egal cota de 7/8 (aceasta
fiind partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei de 1/8 cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii). Textul se referă la „cotă”, iar nu la „rezervă” pentru că este posibil ca defunctul să prevadă
o înlăturare de la moştenire doar în parte, adică o diminuare (reducere) a cotei legale. De exemplu, se
prevede că soţul supravieţuitor este dezmoştenit în parte, urmând să primească doar 1/6 din moştenire, în
loc de 1/4 cât ar fi primit ca moştenitor legal. În acest caz, constatându-se că rezerva soţului supravieţuitor
de 1/8 nu a fost încălcată, soţul supravieţuitor va primi 1/6 din moştenire, iar cei doi copii vor împărţi în
mod egal cota de 5/6 din moştenire, revenind fiecăruia câte 5/12 din moştenire.
Pentru a nu reveni, subliniem faptul că în sistemul noului Cod civil dezmoştenirea poate fi nu numai
totală, constând în înlăturarea de la moştenire în tot a unuia sau mai multor moştenitori legali, ci şi
parţială, constând într-o diminuare a cotei pe care moştenitorul legal ar fi primit-o în absenţa
dezmoştenirii.
b) Alin. (2): Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel
dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după
atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are soţ supravieţuitor, un copil, doi părinţi şi un frate, iar prin testamentul întocmit
l-a dezmoştenit pe copil. Soţul supravieţuitor va culege cota de 1/4 (deşi vine în concurs cu moştenitori din
două clase, cota se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată, respectiv
clasa I, conform art. 972 alin. 2 C.civ.), copilul va culege rezerva de 3/8, iar restul de 3/8 se va împărţi între
moştenitorii din clasa a II-a (respectiv, părinţii defunctului vor primi împreună 3/16, câte 3/32 fiecare, iar
fratele defunctului va primi 3/16 din moştenire).
Precizăm că, pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenire în concurs cu moştenitori legali din două
clase diferite, este absolut necesar ca moştenitorii din clasa subsecventă - care prin dezmoştenirea celor din
clasa preferată au dobândit vocaţie concretă la moştenire - să accepte moştenirea în termenul de opţiune
succesorală prevăzut de lege. În caz contrar, de exheredarea moştenitorilor din clasa preferată va profita
soţul supravieţuitor, care - în virtutea vocaţiei sale la întreaga moştenire - va culege tot ceea ce rămâne
după ce se atribuie cota celui dezmoştenit. De exemplu, dacă a fost dezmoştenit direct şi total copilul
defunctului şi nimeni în afară de soţul supravieţuitor nu mai acceptă moştenirea, copilul va primi rezerva
de 3/8 din moştenire, iar soţul supravieţuitor va primi restul de 5/8 din moştenire36. Numai dacă ar fi fost
dezmoşteniţi direct şi total atât soţul supravieţuitor, cât şi copilul şi nu mai există alţi moştenitori legali şi/
sau testamentari acceptanţi, cota de 1/2, adică ceea ce rămâne după atribuirea rezervei globale de 1/2

36 Această soluţie se corelează cu prevederile art. 1.090 alin. 3 C.civ. şi cu cele ale art. 1.075 alin. 3 C.civ. De
altfel, în exemplul prezentat, soţul supravieţuitor nu mai concurează cu moştenitori din două clase, ci cu un
moştenitor dintr-o singură clasă şi, în vreme ce vocaţia copilului se întinde doar asupra rezervei (rezerva se
dobândeşte cu titlu universal), vocaţia soţului supravieţuitor se întinde asupra întregii moşteniri.

%24
(dintre care 1/8 rezerva soţului supravieţuitor şi 3/8 rezerva copilului), va constitui moştenire vacantă şi va
reveni comunei, oraşului municipiului sau statului, după caz.
c) Alin. (3): Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale
legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are doi fraţi, F1 şi F2; şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în
parte a fratelui F1 încât acesta să primească doar 1/4 din moştenire (în loc de 1/2 cât ar fi primit ca
moştenitor legal). Fratele F2, care nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal 3/4 din moştenire,
culegând astfel şi partea care ar fi revenit fratelui F1 dacă nu ar fi fost dezmoştenit. În calitate de
moştenitor legal F2 are vocaţie universală şi de aceea culege şi partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
Tot astfel, dacă defunctul are doi părinţi, P1 şi P2 (moştenitori rezervatari), şi prin testamentul întocmit a
prevăzut dezmoştenirea părintelui P1, acesta va primi la cerere rezerva de 1/4, iar celălalt părinte va primi,
ca moştenitor legal, 3/4 din moştenire, culegând astfel şi partea care ar fi revenit părintelui P1 dacă nu ar fi
fost dezmoştenit (dacă părintele P1 nu ar fi fost dezmoştenit, ambii părinţi ar fi primit câte 1/2 din
moştenire).
d) Alin. (4): Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar
fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor
subsecvenţi.
Un prim exemplu: defunctul are doi fraţi, F1 şi F2, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea
în tot a fratelui F1.Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la
moştenire. Fratele F2, deşi nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal întreaga moştenire,
culegând astfel şi partea de 1/2 care ar fi revenit fratelui F1 dacă acesta din urmă nu ar fi fost dezmoştenit.
Un al doilea exemplu: defunctul are un frate, F1, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în
tot a fratelui F1. Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la
moştenire. În acest caz, moştenirea va reveni moştenitorilor subsecvenţi (de exemplu, bunicilor – care sunt
moştenitori din clasa a III-a sau unchilor - care sunt moştenitori din clasa a IV-a), iar aceştia vor culege
moştenirea ca moştenitori legali, testamentul fiind invocat de ei doar pentru a justifica vocaţia succesorală
concretă.
e) Potrivit art. 1.075 alin. (5), dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile
de a primi legate.
Deşi comoştenitorii sau moştenitorii legali subsecvenţi - care vin la moştenire datorită dezmoştenirii alor
moştenitori legali - nu au fost gratificaţi şi culeg moştenirea ca moştenitori legali, totuşi situaţia lor este
asemănătoare cu cea a legatarilor. Pentru a nu se permite eludarea dispoziţiilor privitoare la incapacităţile
de a primi legate, legiuitorul a prevăzut că dezmoştenirea nu poate profita persoanelor incapabile de a primi
legate. De exemplu, de cuius-ul îl dezmoşteneşte direct şi total pe fratele F1 şi de această dezmoştenire
urmează să profite fratele F2, care a avut calitatea de tutore al său şi nu a primit de la instanţa de tutelă
descărcare pentru gestiunea sa (art. 988 alin. 2 C.civ.). În acest caz dispoziţia testamentară prin care fratele
F1 a fost dezmoştenit este lovită de nulitate relativă (aceeaşi sancţiune s-ar fi aplicat şi în cazul în care F1
ar fi fost gratificat printr-un legat).
30. Nulitatea dezmoştenirii. Potrivit art. 1.076 C.civ. „(1) Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii
legali au fost dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. (2)
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat
cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de
data deschiderii moştenirii”.
Având în vedere faptul că dezmoştenirea poate interveni fie în mod direct - printr-o dispoziţie
testamentară prin care se înlătură în mod expres de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali -, fie
în mod indirect - prin instituirea unuia sau mai multor legatari (deci prin consimţirea unor legate) – oricare
dintre aceste dispoziţii testamentare sunt supuse cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de
lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate relativă, cum ar fi viciile de consimţământ, în special dolul sau
violenţa. De asemenea, nerespectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru testamente atrage
sancţiunea nulităţii absolute.

%25
 Secţiunea a III-a
Execuţiunea testamentară
§1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare
31. Noţiune. Execuţiunea testamentară este o dispoziţie cuprinsă în testament prin care testatorul
desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura
executarea dispoziţiilor testamentare (art. 1077 C.civ.).
Testatorul recurge la instituirea de executor testamentar, de regulă, pentru a-i degreva pe moştenitori de
această sarcină sau în cazurile în care apreciază că moştenitorii chemaţi în puterea legii să execute
dispoziţiile testamentare (succesori universali) nu ar vrea sau nu ar putea asigura îndeplinirea dispoziţiilor
sale de ultimă voinţă (de exemplu, sunt minori sau persoane puse sub interdicţie).
În baza dispoziţiei testamentare nerevocate, notarul public competent a desfăşura procedura succesorală
eliberează persoanei instituite executor testamentar un certificat de executor testamentar.
Executor testamentar poate fi orice persoană (moştenitor legal sau testamentar ori o terţă persoană, de
exemplu, un avocat), cu singura condiţie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
32. Natură juridică. Potrivit părerii dominante, execuţiunea testamentară este un mandat special, care -
ca atare - se aseamănă, dar se şi deosebeşte de mandatul de drept comun, motiv pentru care regulile de
drept comun în materie de mandat se aplică în această materie numai în măsura în care legea nu prevede
altfel sau nu sunt contrare scopului execuţiunii testamentare.
§2. Atribuţiile (puterile) executorului testamentar
33. Dreptul de administrare. Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral
pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod
expres acest drept. Aşadar, orice executor testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral în
virtutea legii, neavând importanţă faptul că testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept.
Administrarea vizează atât bunurile mobile, cât şi cele imobile, iar executorul testamentar poate să
efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca bunurile să
poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite. De asemenea, poate culege fructele bunurilor şi poate
exercita drepturile aferente administrării (de exemplu, intentarea acţiunii în justiţie pentru obligarea
chiriaşului care locuieşte într-un imobil care face parte din masa succesorală la plata chiriei restante sau,
după caz, solicitarea executării silite împotriva acestuia, solicitarea evacuării chiriaşului care nu plăteşte
chiria etc.).
34. Puterile executorului testamentar. Potrivit art. 1.077 alin. 3 C.civ., puterile executorului testamentar
pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială.
Executorul testamentar are următoarele atribuţii:
a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse
sub interdicţie judecătorească sau dispărute.
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor.
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea
legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori
rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra
validitatea sa. În acest sens, dacă se solicită anularea sau constatarea nulităţii testamentului, executorul
testamentar are obligaţia să solicite respingerea acţiunii, pe baza apărărilor corespunzătoare pe care le va
efectua în faţa instanţei;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei
asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.
§3. Încetarea execuţiunii testamentare
35. Cazuri de încetare a execuţiunii testamentare. Misiunea executorului încetează în următoarele
cazuri:
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite (de exemplu, din
cauza îmbolnăvirii);
%26
 b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale. Nu va fi angajată răspunderea
executorului testamentar numai dacă dovedeşte că executarea în continuare i-ar fi cauzat lui însuşi o
pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării misiunii (art.2.034 alin.3 C.civ.).
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o
îndeplineşte în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în care
instanţa decide prelungirea termenului.
36. Obligaţia de a da socoteală. Asemănător mandatarului de drept comun, executorul testamentar
este obligat faţă de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa şi să le predea tot ce a luat în
primire (de exemplu, creanţe succesorale încasate). Totodată, el are dreptul să i se înapoieze cheltuielile
făcute din patrimoniul propriu în îndeplinirea funcţiilor sale (pentru inventar, cheltuieli de judecată,
onorariu plătit notarului etc.) şi care sunt sarcini ce grevează moştenirea, precum şi să fie dezdăunat,
potrivit dreptului comun, pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii misiunii încredinţate de testator.
Potrivit art. 1.082 alin. 1 C.civ., la sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul
testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari.
Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului.
37. Răspunderea executorului testamentar. Art. 1082 alin. 2 C.civ. prevede că executorul
testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. Ca şi mandatarul
contractual, executorul răspunde - sub forma daunelor-interese - de orice culpă comisă în legătură cu
executarea (neexecutarea) dispoziţiilor testamentare. Diligenţa cerută se apreciază mai sever (culpa levis in
abstracto) dacă executorul primeşte o remuneraţie, indiferent sub ce formă, decât dacă a lucrat fără plată
(culpa levis in concreto). Răspunderea lui poate fi atenuată de testator, după cum am văzut, prin scutirea de
obligaţia de a da socoteală. În niciun caz el nu răspunde de pieirea fortuită (dovedită) a bunurilor pe care le-
a deţinut.
În ipoteza pluralităţii de executori testamentari, noul Cod civil prevede că dacă au fost desemnaţi mai
mulţi executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a
împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată.

CAPITOLUL III
LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIŢIE ASUPRA MOŞTENIRII
1. Consideraţii introductive. Legea consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice
persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru caz de moarte. Pe de altă parte,
succesibilul este liber să accepte moştenirea ce i se cuvine sau să renunţe la ea. Dar libertatea de a dispune
de patrimoniu pentru cauză de moarte, precum şi libertatea de a moşteni trebuie să fie exercitate în anumite
limite stabilite imperativ de lege.
- În primul rând, legea interzice actele asupra bunurilor dintr-o succesiune viitoare, nedeschisă, inclusiv
actele unilaterale (cu excepţia testamentelor); astfel, dreptul de opţiune succesorală nu poate fi exercitat sub
nicio formă (act unilateral sau contract) de către prezumtivii moştenitori decât din momentul deschiderii
moştenirii, când devin succesibili.
- În al doilea rând, libertatea dreptului de dispoziţie asupra patrimoniului vizează, în principiu, numai
cazul morţii dispunătorului. De regulă, testatorul nu poate stabili soarta bunurilor pentru caz de moarte a
propriilor moştenitori. Substituţiile fideicomisare şi liberalităţile reziduale vor produce efecte numai în
cazurile în care sunt permise de lege.
- În sfârşit, cea mai importantă limitare a libertăţii testamentare este stabilită de lege prin instituţia
rezervei succesorale; dacă testatorul decedat are, la data deschiderii succesiunii, moştenitori legali
rezervatari, liberalităţile testamentare vor produce efecte numai în limita cotităţii disponibile a moştenirii,
fără a aduce atingere cotei prevăzută de lege în favoarea moştenitorilor rezervatari.

%27
 Secţiunea I

Oprirea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare

2. Reglementare. Noţiune. Noul Cod civil reglementează problematica actelor asupra unei moşteniri
nedeschise în art. 956. Potrivit acestui text de lege, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de
nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă,
precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele
prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea
moştenirii.”
Rezultă că prin act asupra unei moşteniri nedeschise, interzis de lege, se înţelege orice act juridic,
unilateral sau contract, prin care se acceptă ori se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data
încheierii lui, sau se înstrăinează ori se promite înstrăinarea drepturilor eventuale ale uneia dintre părţi din
acea moştenire.
Asemenea acte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moştenirea unei terţe persoane sau la
moştenirea unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă acceptarea, renunţarea, înstrăinarea sau promisiunea
de înstrăinare se face cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicţia se justifică prin ideea că actul asupra
moştenirii nedeschise poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) celui care va lăsa moştenirea, iar dacă este şi
el parte contractantă se contravine şi principiului revocabilităţii dispoziţiilor pentru cauză de moarte. În
toate cazurile, actul poate fi deosebit de păgubitor, deoarece dreptul, fiind eventual, este, în toate cazurile,
incert, cel puţin valoric.
3. Condiţii. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale ca act asupra unei moşteniri
nedeschise el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri (a), moştenirea în cauză să nu fie
deschisă (b) şi actul să nu fie permis în mod excepţional de lege (c).
a) Actul să fie privitor la o moştenire. Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale - dreptul de a moşteni
(pacta de succedendo) sau obligaţia de a nu moşteni (pacta de non succedendo) - actul este valabil, chiar
dacă realizarea (naşterea sau executarea) obligaţiei atârnă de viaţa unei persoane, constituind o condiţie sau
un termen incert, ca modalitate a actului juridic.
b) Moştenirea să nu fie deschisă. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale, el trebuie să
aibă ca obiect o moştenire nedeschisă. După deschiderea moştenirii succesorii pot dispune liber de
drepturile dobândite prin moştenire asupra patrimoniului succesoral sau asupra bunurilor determinate din
moştenire, precum şi de drepturile născute în persoana lor la data deschiderii moştenirii, cum este şi dreptul
de opţiune succesorală (dreptul de a accepta sau de a renunţa la moştenire).
c) Actul să nu fie permis în mod expres (excepţional) de lege. Art. 956 C.civ. debutează cu sintagma
„Dacă prin lege nu se prevede altfel”, ceea ce scoate în evidenţă opţiunea legiuitorului de a da dovadă de
flexibilitate; astfel, există unele situaţii în care – deşi se identifică elementele unui act asupra unei moşteniri
nedeschise – totuşi, pentru raţiuni superioare, aceste acte sunt permise.
i) De exemplu, este valabilă convenţia prin care asociaţii stipulează că la moartea unui asociat societatea
va continua cu moştenitorii asociatului decedat (art. 1.939 C.civ.).
ii) Tot astfel, este valabilă împărţeala de ascendent făcută prin donaţie (act între vii, cu efecte şi post
mortem) dacă s-au respectat condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege (art. 1.160 -1.163 C.civ.). Ca
urmare a partajului de ascendent realizat pe cale de donaţie, descendenţii-donatari vor dobândi în mod
irevocabil, de la data încheierii contractului, drepturile ce formează obiectul acestuia, putând dispune în
mod liber de bunurile ce le-au fost atribuite, fără să mai aştepte deschiderea moştenirii ascendentului-
donator.
4. Sancţiunea aplicabilă. Actul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută expresă
şi, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, prezumtivii moştenitori
care au exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau care au înstrăinat ori
au promis înstrăinarea drepturilor succesorale dintr-o moştenire nedeschisă, moştenitorii şi creditorii

%28
acestora etc. Potrivit art. 1.247 alin. 3 C.civ. instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută a
unui astfel de act.
Enumerarea cuprinsă în art. 956 C.civ. a actelor asupra moştenirii nedeschise care sunt prohibite este
una exemplificativă, iar nu limitativă (se foloseşte cuvântul „precum”, ceea ce înseamnă că sunt prezentate
câteva exemple, cele mai reprezentative).
Actele asupra unei succesiuni nedeschise întâlnite cel mai adesea în practică şi care intră sub incidenţa
prohibiţiei legale sunt următoarele:
- acceptarea moştenirii sau, dimpotrivă, renunţarea la moştenire, ambele consimţite anterior decesului
lui de cuius;
- renunţarea la rezerva succesorală de către moştenitor înainte de deschiderea moştenirii;
- înstrăinarea, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, a drepturilor succesorale eventuale ale unui potenţial
moştenitor făcută înaintea morţii lui de cuius;
- încheierea între un potenţial moştenitor şi un terţ a unei promisiuni de înstrăinare a unor bunuri
succesorale, anterior datei deschiderii moştenirii;
- împărţeala între potenţialii moştenitori a unei succesiuni nedeschise;

Secţiunea a II-a
Oprirea substituţiilor, în general. Admisibilitatea în noul Cod civil a substituţiilor
fideicomisare şi a liberalităţile reziduale
5. Preliminarii. Generic vorbind, substituţia (sub institutio, adică instituirea în locul altuia sau după
altul) este o dispoziţie prin care o persoană este chemată a primi o liberalitate în locul altei persoane sau
după aceasta.
6. Substituţiile în sistemul noului Cod civil. Preliminarii. Cu ocazia elaborării noului Cod civil, una
dintre preocupările importante ale legiuitorului a fost reglementarea corespunzătoare a materiei
substituţiilor. Au existat mai multe variante de lucru, dar cea care s-a impus în final a fost cea adoptată şi de
legiuitorul francez cu ocazia modificării Codului civil Napoleon în anul 2006.
Încercând să explicăm raţiunile pentru care substituţiile au fost reglementate în actuala formă, vom
putea spune că s-a urmărit armonizarea relaţiilor de familie, avându-se în vedere cel puţin 3 situaţii sociale:
- nevoia de transmitere a bunurilor peste generaţii, iar nu neapărat celei imediat următoare. Fiecare om
îşi cunoaşte cel mai bine copilul; îi ştie calităţile, dar mai ales defectele, slăbiciunile, patimile,
vulnerabilităţile37. Este normal ca titularului patrimoniului să i se permită să ia anumite măsuri de siguranţă
pentru ca averea sa, strânsă de multe ori cu truda mai multor generaţii, să nu fie risipită de generaţia
imediat următoare. Substituţia fideicomisară redevine un instrument juridic de consolidare a familiei (în
sens larg) şi răspunde nevoilor acelor oameni care îşi doresc ca, atunci când vor părăsi această lume, să
aibă certitudinea că nu numai copiii, dar şi nepoţii se bucură de o siguranţă patrimonială38.
- protejarea atât a intereselor copiilor şi urmaşilor acestora, cât şi a intereselor soţului din a doua
căsătorie. De exemplu, testatorului îi decedează soţia din prima căsătorie şi are unul sau mai mulţi copii.
Testatorul se recăsătoreşte, însă doreşte să nu îi dezavantajeze nici pe copiii din prima căsătorie, dar nici pe
soţia din cea de-a doua căsătorie. Astfel, el poate lăsa anumite bunuri celei de-a doua soţii - asigurându-i

37 Printre vulnerabilităţi poate fi şi asumarea unor riscuri în afaceri, care pe fundalul unei crize economice
accentuate sau al unor întâmplări nefericite pot conduce la mari pierderi financiare sau chiar la crearea stării de
insolvabilitate.

38 Am făcut referire la cazul în care instituitul este copilul, iar substituitul este nepotul defunctului pentru că
acesta este cazul clasic. Nu trebuie să reducem raţionamentele în materie doar la acest «tandem». De pildă, instituit
poate fi un copil, iar substituit copilul altui copil al defunctului; sau, instituit poate fi o rudă ori un prieten, iar
substituit poate fi o fundaţie, o instituţie de învăţământ sau de cultură, un spital etc.

%29
astfel un trai corespunzător - ,cu obligaţia pentru aceasta de a administra bunurile şi de a le transmite, la
decesul său, copiilor din prima căsătorie a testatorului;
- asigurarea unui trai cât mai confortabil copiilor cu anumite dizabilităţi şi menţinerea unui echilibru în
ceea ce priveşte drepturile succesorale ale urmaşilor. Astfel, o parte din bunuri sunt lăsate de către
dispunător unuia dintre copiii săi - bolnav - pentru a avea un trai cat mai confortabil, dar cu sarcina ca
acesta să conserve şi să administreze bunurile şi, la decesul său, să le transmită copiilor celorlalţi fraţi.
7. Noţiunea substituţiei în noul Cod civil. Potrivit art. 993 C.civ. „Dispoziţia prin care o persoană,
denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi
să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în
care este permisă de lege.”
Din lecturarea acestui text de lege rezultă că, în principiu, sunt interzise acele dispoziţii cuprinse într-un
testament sau într-un contract de donaţie prin care dispunătorul transmite unul sau mai multe bunuri unei
persoane, numite instituit, cu sarcina pentru instituit de a administra aceste bunuri şi de a le transmite unui
terţ, numit substituit, care este desemnat tot de către dispunător. Acesta este motivul pentru care tratăm
substituţiile în capitolul consacrat limitelor dreptului de dispoziţie asupra moştenirii.
După cum se observă, figura juridică reglementată de art. 993 C.civ. nu are în vedere numai ipoteza în
care bunurile administrate de către instituit se vor transmite substituitului abia la decesul instituitului, ci
(mai ales) situaţia în care dispoziţia ar produce efecte în timpul vieţii instituitului. De aici apare diferenţa
clară faţă de substituţia fideicomisară, astfel cum este reglementată de art. 994 şi urm. C.civ., aceasta
presupunând transmiterea bunurilor către substituit doar la decesul instituitului.
Prin excepţie de la regula consacrată de art. 993 C.civ., sunt permise substituţiile fideicomisare şi
liberalităţile reziduale, dar numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 994 şi urm.
8. Substituţia fideicomisară în noul Cod civil.
8.1. Noţiune. Substituţia fideicomisară este o dispoziţie cuprinsă într-un testament sau într-un contract
de donaţie prin care dispunătorul îl obligă pe instituit (beneficiarul liberalităţii), donatar sau legatar, să
administreze bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită, la decesul său, unei alte
persoane, numită substituit, desemnat tot de către dispunător (art. 994 C.civ.).
Ne aflăm practic în prezenţa unei liberalităţi, grevată de sarcina administrării bunului pe toată durata
vieţii instituitului (donatar sau legatar), iar la data decesului instituitului acest bun va reveni substituitului,
care este un terţ desemnat de către dispunător, iar nu de către instituit.
8.2. Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare.
8.2.1. Existenţa a două liberalităţi succesive având acelaşi obiect. Pentru a ne afla în prezenţa unei
substituţii fideicomisare este necesar să existe două liberalităţi având acelaşi obiect, în favoarea a două
persoane desemnate de dispunător şi care liberalităţi urmează să fie executate succesiv: prima liberalitate
este făcută în favoarea instituitului şi urmează să se execute fie la moartea dispunătorului (dacă acesta l-a
desemnat legatar pe instituit), fie la încheierea contractului de donaţie dintre dispunător şi instituit; cea de-a
doua liberalitate este făcută în favoarea substituitului şi se va executa la moartea instituitului.
8.2.2. Existenţa unei sarcini a instituitului constând în obligaţia de a administra bunurile care constituie
obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului. Această sarcină este stipulată fie în
testamentul întocmit de către dispunător, fie în contractul de donaţie încheiat între dispunător şi instituit.
Ceea ce diferenţiază substituţia fideicomisară este faptul că instituitul nu are dreptul să dispună de
bunurile primite39 (nu le poate înstrăina şi nici greva), ci trebuie să administreze aceste bunuri, lui

39 În materia substituţiei fideicomisare nu sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 627 alin. 1 şi 2 C.civ.
potrivit cu care «(1) Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată
de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii
bunului. (2) Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza
de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.» Prevederile din materia substituţiilor
fideicomisare sunt derogatorii de la dreptul comun (a se vedea şi U.N.N.P.R., op.cit., p. 357).

%30
aplicându-i se dispoziţiile referitoare la fiduciar. Aşadar, instituitul este proprietar al bunurilor primite, dar
dreptul său de proprietate este serios limitat.
8.2.2. Liberalitatea consimţită în favoarea substituitului urmează să se execute doar la decesul
instituitului. Chiar dacă substituitul dobândeşte bunurile de la dispunător, fiind succesorul în drepturi al
acestuia, liberalitatea consimţită în favoarea substituitului nu va produce efecte până la data decesului
instituitului.
8.3. Regimul juridic al substituţiei fideicomisare. În cele ce urmează, vom prezenta regulile care
guvernează substituţia fideicomisară, astfel cum acestea se desprind din textele Codului civil.
8.3.1. Problema incapacităţilor. Potrivit art. 994 alin. 3 C.civ., „Incapacităţile de a dispune se apreciază
în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu substituitul.” Astfel cum am arătat
în cele ce precedă, potrivit noii reglementări a substituţiei fideicomisare atât instituitul, cât şi substituitul
dobândesc bunurile care constituie obiectul liberalităţii de la dispunător. De aceea, singurul care dispune de
bunuri este dispunătorul şi de aceea incapacităţile de a dispune prin liberalităţi (donaţii şi/sau legate) se
apreciază numai în raport cu dispunătorul.
8.3.2. Aplicarea dispoziţiilor referitoare la fiducie. Art. 994 alin. 2 C.civ. prevede că instituitului i se
aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar.
Sintagma „în mod corespunzător” presupune faptul că nu se vor aplica tale quale dispoziţiile legale din
materia fiduciei (art. 773-791 C.civ.), ci trebuie ţinut seama de fizionomia substituţiei fideicomisare, de
scopurile urmărite de legiuitor, de compatibilitatea prevederilor din materia substituţiilor fideicomisare cu
cele din materia fiduciei.
8.3.3. Efectele cu privire la bunurile care constituie obiectul liberalităţii. Potrivit art. 995 C.civ., „(1)
Sarcina prevăzută la art. 994 produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul
liberalităţii şi care la data decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul său. (2) Atunci
când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le
înlocuiesc. (3) Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina trebuie
să respecte aceleaşi formalităţi. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară.”, iar art.
997 C.civ. dispune că „În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului constituirea de
garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare.”
8.3.4. Drepturile substituitului. Cât timp nu a intervenit decesul instituitului, substituitul are numai
drepturi eventuale. La decesul instituitului, substituitul dobândeşte drepturi depline asupra bunurilor ce au
constituit obiectul liberalităţii. Desigur, substituitul nu este obligat să primească aceste bunuri. El poate să
renunţe la beneficiul liberalităţii, situaţie în care se vor aplica prevederile art. 1000 C.civ. relative la
ineficacitatea substituţiei.
8.3.5. Intangibilitatea rezervei instituitului. Astfel cum vom arăta în cele ce urmează, rezerva
succesorală are un caracter imperativ (de ordine publică). Este lovită de nulitate dispoziţia prin care
defunctul ar dispune micşorarea rezervei moştenitorilor săi ori ar impune o sarcină care să afecteze rezerva.
După cum s-a statuat în practica instanţei supreme, sunt interzise dispunătorului „orice dispoziţii, sarcini,
condiţii, clauze, care ar leza drepturile moştenitorilor rezervatari”40.
Un asemenea principiu a fost avut în vedere şi în materia substituţiilor fideicomisare. Atunci când
instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina de a administra şi de a transmite bunurile
care constituie obiectul liberalităţii nu poate încălca rezerva sa succesorală. De exemplu, dacă liberalitatea
cu sarcină lăsată copilului rezervatar are o valoare de 500.000 de lei şi masa de calcul este de 1.200.000 de
lei (ceea ce înseamnă că rezerva copilului este de 600.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de 600.000
de lei), liberalitatea va fi perfect valabilă şi copilul este ţinut să execute sarcina pentru că rezerva nu îi este
afectată. În schimb, dacă liberalitatea are o valoare de 500.000 de lei şi masa de calcul este de 600.000 de
lei (ceea ce înseamnă că rezerva copilului este de 300.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de 300.000

40 CSJ, s. civ., dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr.7, 1995, p.87.

%31
de lei), copilul va fi ţinut să execute sarcina doar în limita cotităţii disponibile de 300.000 de lei;
liberalitatea va fi supusă reducţiunii întrucât încalcă rezerva copilului.
8.3.6. Ineficacitatea substituţiei. Există două cazuri în care substituţia fideicomisară devine ineficace: i)
substituitul predecedează instituitului; ii) substituitul renunţă la beneficiul liberalităţii.
Atunci când substituţia devine ineficace, regula este aceea că bunurile care constituie obiectul
liberalităţii vor reveni instituitului, care nu va mai fi ţinut să execute sarcina cu care este grevată
liberalitatea. În acest caz, instituitul îşi poate exercita toate atributele dreptului său de proprietate cu privire
la bunurile primite de la dispunător.

9. Liberalităţile reziduale
9.1. Noţiune. Liberalitatea reziduală reprezintă dispoziţia cuprinsă în testamentul lăsat de către
dispunător în favoarea instituitului sau în contractul de donaţie încheiat între dispunător şi instituit prin care
se stipulează ca substituitul – desemnat de către dispunător - să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data
decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă.
Cu alte cuvinte, în cazul liberalităţii reziduale bunurile cu care a fost gratificat instituitul nu sunt
declarate inalienabile prin voinţa omului, instituitul putând să dispună de aceste bunuri după cum va dori -
cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ori cel puţin cu titlu oneros.
9.2. Regimul juridic al liberalităţilor reziduale
9.2.1. Dreptul de dispoziţie al instituitului. Interdicţia de a dispune cu titlu gratuit.
Spre deosebire de substituţia fideicomisară, în cazul liberalităţii reziduale instituitul poate dispune în
mod nestingherit cu titlu oneros de bunurile primite de la dispunător. De exemplu, instituitul poate înstrăina
prin contracte de vânzare, întreţinere, rentă viageră etc. bunurile cu care a fost gratificat de către dispunător.
Mai mult decât atât, sumele obţinute ca urmare a înstrăinării bunurilor (de pildă, preţul obţinut din vânzarea
apartamentului primit de la dispunător) sau bunurile achiziţionate de către instituit prin cumpărare, schimb
etc. nu vor fi transmise substituitului. Acesta din urmă nu se poate opune sub nicio formă încheierii de către
instituit a actelor cu titlu oneros.
În ceea ce priveşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit consimţite de către instituit cu privire la bunurile
primite de la dispunător, va trebui să distingem între legate şi donaţii. Astfel:
i) instituitul nu poate dispune prin legat cuprins în testament de bunurile care au constituit obiectul unei
liberalităţi reziduale. Această interdicţie de a dispune este firească şi ea decurge din raţiunea de a fi a
liberalităţii reziduale: dispunătorul a stipulat ca bunurile transmise de el şi care au rămas în patrimoniul
instituitului să revină - la decesul instituitului - substituitului, iar nu altei persoane.
ii) dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Legiuitorul dovedeşte
flexibilitate, lăsând la latitudinea fiecărui dispunător de a stipula în cuprinsul actului de liberalitate
consimţit în favoarea instituitului dacă acesta poate dispune sau nu prin contract de donaţie de bunurile
primite de la dispunător. Dacă nu există nicio stipulaţie expresă, instituitul poate dispune şi prin donaţie
deoarece regula este recunoaşterea dreptului de dispoziţie atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit.
Situaţie de excepţie: atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează
posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit
obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.
9.2.2. Independenţa patrimonială a instituitului. Potrivit art. 1.004 C.civ., instituitul nu este ţinut să dea
socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia. În condiţiile în care instituitul nu are obligaţia de a
administra bunurile primite, neavând statutul unui fiduciar, el nu are nici obligaţia de a da socoteală
dispunătorului sau moştenitorilor acestuia cu privire la actele juridice ce au ca obiect bunurile primite de la
dispunător. Instituitul poate să încheie acte de administrare sau de dispoziţie păguboase, poate fi nediligent
în privinţa bunurilor etc. fără a-i putea fi angajată răspunderea în vreun fel.

%32
 CONTRACTUL DE DONAŢIE

Capitolul I
Noţiunea şi condiţiile de validitate ale contractului de donaţie
Secţiunea I
Noţiunea contractului de donaţie
1. Definiţie. Donaţia este contractul cu titlu gratuit prin care una dintre părţi, numită donator, cu intenţia
de a gratifica îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său cu un drept (real sau de creanţă),
mărind patrimoniul celeilalte părţi, numită donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să primească altceva în
schimb.
După cum rezultă din această definiţie, ceea ce caracterizează donaţia este trecerea unor valori dintr-un
patrimoniu în altul fără echivalent, cu intenţia de a face o donaţie (animus donandi). Această intenţie,
concretizată în încheierea contractului în forma şi în condiţiile prevăzute de lege, justifică mărirea unui
patrimoniu în detrimentul altuia, constituind cauza contractului de donaţie.
Precizăm, de asemenea, că donaţia - ca varietate a contractelor cu titlu gratuit - reprezintă o liberalitate,
deoarece are ca efect micşorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele
dezinteresate (de exemplu, comodatul, mandatul cu titlu gratuit sau depozitul cu titlu gratuit etc.), prin care
nu se micşorează patrimoniul celui care procură altuia un folos, motiv pentru care acestea din urmă nu sunt
supuse regulilor de fond şi de formă prevăzute pentru donaţii.
2. Interpretarea contractului. Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor
contractului de donaţie. În consecinţă, se aplică regulile generale de interpretare a contractelor (art.
1.266-1.269 C.civ.). Se impune însă o precizare: dacă nu există certitudinea că părţile au încheiat un
contract de donaţie (o liberalitate), deci interpretarea este necesară chiar pentru calificarea juridică a
contractului (donaţie sau un alt contract, de exemplu, contract de întreţinere, de locaţiune, de comodat etc.),
atunci interpretarea urmează să se facă în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros -
care sunt reguli de drept comun -, iar nu a regulilor prevăzute pentru liberalităţi care, fiind excepţionale,
sunt supuse unei interpretări restrictive.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

§ 1. Obiectul contractului
3. Condiţii. Potrivit dreptului comun, obiectul obligaţiei (adică prestaţia la care se angajează debitorul)
trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit. De asemenea, numai bunurile care sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Contractul poate purta şi asupra unor bunuri
viitoare, însă succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donaţiei. După deschiderea moştenirii,
moştenitorul poate înstrăina universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, nu numai cu titlu
oneros, dar şi cu titlu gratuit, deci prin donaţie (art. 1.754 C.civ.). În niciun caz bunurile viitoare nu pot
constitui obiectul darului manual.
§ 2. Condiţii de formă
4. Încheierea contractului între persoane prezente. Conform art. 1.011 alin. 1 C.civ. „Donaţia se
încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Deci contractul produce efecte juridice
numai în situaţia în care consimţământul ambelor părţi este manifestat în formă autentică. Nerespectarea
acestei forme se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului 41, indiferent de persoana donatorului sau
donatarului (persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat).

41 În ipoteza în care contractul se încheie printr-un mandatar (al donatorului sau al donatarului), procura trebuie să
fie autentică, deoarece donaţia este un contract solemn şi mandatul formează un tot unitar cu donaţia care urmează să
fie încheiată. A se vedea şi art. 2.013 alin. 2 C.civ. potrivit cu care „Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic
supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi».

%33
 Forma autentică este o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod actual 42 şi
irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără ca acel element activ să fie înlocuit în
patrimoniul său printr-o valoare echivalentă. În plus, donatorul este atenţionat asupra importanţei
deosebite pe care o are contractul de donaţie asupra patrimoniului său.
Întrucât cerinţa formei este prevăzută în mod imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad
validitatem, dovada existenţei unei donaţii nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă ar exista un început de
dovadă scrisă.
Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de orice persoană interesată sau de
instanţă din oficiu şi nu poate fi înlăturată în niciun fel. Astfel, de exemplu, nu poate fi validată printr-un
act confirmativ al donatorului (quod nullum est confirmari nequit) 43 şi nici acoperită prin alte acte oficiale
ulterioare manifestării de voinţă, dacă actul juridic iniţial este nul.
În schimb, potrivit art. 1.010 C.civ. confirmarea unei liberalităţi (deci inclusiv a unei donaţii) de către
moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile
de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile
terţilor.
Sarcinile sau condiţiile care afectează donaţia trebuie să îmbrace tot forma autentică.
Potrivit art. 1.012 C.civ. „În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes
legitim, notarul care autentifică un contract de donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în
registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Dispoziţiile în materie de carte funciară
rămân aplicabile”. În situaţia în care se va pune problema reducţiunii donaţiei, ca liberalitate excesivă, a
raportului sau a revocării acesteia, persoanele interesate vor putea solicita informaţii referitoare la donaţiile
încheiate în formă autentică ce au fost înscrise în registrul naţional notarial. Această înscriere nu înlocuieşte
necesitatea înscrierii în cartea funciară, în condiţiile legii.
5. Încheierea contractului de donaţie între absenţi. În cazul în care contractul de donaţie se încheie
între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute
în formă autentică, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecinţele şi regulile
arătate mai sus.
Pentru validitatea donaţiei acceptată printr-un înscris separat, se mai cere ca acceptarea să aibă loc în
timpul vieţii ofertantului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării.
Bineînţeles, şi destinatarul ofertei trebuie să fie în viaţă în momentul acceptării, când se realizează
acordul de voinţă necesar în vederea încheierii contractului. Dacă destinatarul ofertei încetează din viaţă
înainte de acceptare, moştenitorii săi nu pot accepta donaţia deoarece autorul lor nu le-a putut transmite nici
un drept, iar oferta de donaţie s-a făcut intuitu personae. Cu atât mai mult, creditorii nu ar putea accepta
donaţia (nici în timpul vieţii destinatarului ofertei) pe calea acţiunii oblice (dreptul de a accepta fiind
exclusiv personal, implicând aprecieri de ordin moral) şi nici nu ar putea ataca refuzul acceptării donaţiei
pe calea acţiunii pauliene, pentru că destinatarul ofertei nu-şi micşorează patrimoniul, ci pierde numai
ocazia de a şi-l mări.
Pe lângă aceste condiţii, pentru ca donaţia acceptată prin înscris separat să producă efecte, se mai cere ca
actul de acceptare să fie comunicat (notificat) ofertantului, în timpul vieţii lui şi înainte de a fi devenit
incapabil. Până în momentul primirii comunicării ofertantul poate revoca oferta de donaţie. Revocarea
poate fi nu numai expresă, ci şi tacită44. Astfel, faptul că, înainte de comunicarea actului de acceptare,
ofertantul vinde lucrul care urmează să facă obiectul donaţiei, constituie o revocare tacită.

42 Se spune «actual» pentru a deosebi donaţiile de liberalităţile făcute pentru cauză de moarte (legate făcute prin
testament), iar nicidecum în sens de «real» (predare în vederea încheierii contractului), donaţia nefiind un contract
real (a se vedea însă donaţia sub forma darului manual, care este un contract real).

43 A sevedea TS, dec. nr.800/1963, cit. supra; TS, s.civ., dec. nr.1809/1971, dec. nr.344/1973 şi dec. nr.407/1972,
în Repertoriu… 1969–1975, p.135.
44 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.III, Bucureşti,
1928, p.767.

%34
 Întrucât prin acceptare se realizează, în fapt, acordul de voinţă, moştenitorii destinatarului ofertei pot
comunica acceptarea făcută de acesta, căci această comunicare nu mai presupune aprecieri de ordin moral
(art. 1.013 alin. 2 teza a II-a C.civ.).
6. Actul (statul) estimativ. Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, se mai
cere ca obiectele mobile donate să fie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată,
sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei (art. 1.011 alin. 3 C.civ.).
Statul estimativ poate să fie cuprins în chiar corpul înscrisului de donaţie, dar părţile pot întocmi şi un
înscris separat sub semnătură privată, nefiind necesară redactarea lui în formă autentică; însă înscrisul
trebuie să fie semnat de ambele părţi.
Această formalitate este necesară pentru asigurarea respectării principiului irevocabilităţii donaţiilor şi
pentru aplicarea, dacă va fi cazul, a normelor privitoare la reducţiunea sau raportul donaţiei care a avut ca
obiect bunuri mobile (de exemplu, obiectul donaţiei îl reprezintă anumite obiecte de artă – tablouri – şi se
impune a se cunoaşte care sunt tablourile donate din multitudinea de tablouri pe care le are donatorul).
Dacă nu se cunosc cu exactitate bunurile mobile care au format obiectul contractului de donaţie nu se poate
stabili care este valoarea acestor bunuri şi, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili dacă a fost încălcată
rezerva succesorală a moştenitorilor rezervatari ori în ce măsură urmează să se procedeze la raportul
donaţiei.
§ 3. Capacitatea părţilor
Legislaţia noastră conţine anumite dispoziţii speciale (derogatorii de la regulile generale) cu privire la
capacitatea părţilor contractante, stabilind anumite incapacităţi speciale de a dispune şi de a primi prin
intermediul contractului de donaţie. Le vom analiza doar pe acelea care nu au fost analizate atunci când
am examinat regulile generale privind liberalităţile.
A. Incapacităţi de a dispune45
7. Potrivit art.117 alin. 2 lit. a) din Legea insolvenţei nr.85/201446, vor putea fi anulate, pentru
restituirea bunurilor transferate sau a valorii altor prestaţii executate, acte de transfer cu titlu gratuit,
efectuate de către debitor în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii; fiind exceptate sponsorizările în scop
umanitar.

B. Incapacităţi de a primi
8. Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care n-au dobândit personalitatea juridică nu au
capacitatea de a primi donaţii. Copilul conceput (infans conceptus) poate fi gratificat.
Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect, de exemplu, prin liberalităţi cu sarcini, făcute
unor terţe persoane capabile. Iar organizaţiile (entităţile) care n-au dobândit personalitatea juridică vor
putea primi donaţii în cursul constituirii de la data actului de înfiinţare (art. 208 C.civ.).
9. Minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, dar nu au exerciţiul acestui drept. Potrivit art. 1.013
C.civ., oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către
reprezentantul legal, iar oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi
acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
C. Sancţiunea incapacităţilor speciale de a face şi de a primi donaţii
10. Nulitatea contractului. Nerespectarea incapacităţilor - atât de a face, cât şi de a primi donaţii - se
sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului, nulitatea putând fi invocată de cel
ocrotit (prin ocrotitorul legal, dacă este cazul) sau de succesorii săi în drepturi.
În unele cazuri însă, când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea este
nulitatea absolută a contractului. Astfel, sunt nule absolut donaţiile făcute persoanelor juridice, dacă n-au
fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege.

45 În principiu, încheierea contractului de donaţie în calitate de donator reprezintă un act de dispoziţie asupra
patrimoniului.

46 Publicată în M.Of. nr.359/21.04.2006.

%35
 Donaţia va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă părţile - pentru a ocoli dispoziţiile privind
incapacităţile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere de persoane, căci actul care sincer încheiat
ar fi nul, rămâne nul şi dacă a fost simulat.
§ 4. Promisiunea de donaţie
11. În Noul Cod civil (art. 1.014) este reglementată pentru prima dată promisiunea de donaţie. Prin
derogare de la regulile de formă aplicabile celorlalte promisiuni de a contracta (care nu trebuie să îmbrace
forma actului ce se preconizează a se încheia), promisiunea de donaţie este supusă formei autentice cerute
ad validitatem.
În ipoteza în care promitentul-donator nu îşi execută obligaţiile asumate prin promisiunea de donaţie,
beneficiarul promisiunii nu poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de donaţie, ci
doar obligarea promitentului la plata de daune-interese. Şi în acest caz daunele-interese sunt limitate, în
sensul că ele pot consta doar în cheltuielile pe care beneficiarul le-a făcut (de exemplu, onorariul avocatului
care a redactat promisiunea de donaţie, cheltuielile de autentificare, cheltuieli de transport etc.) şi în
avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii (de exemplu, mizând pe faptul că va
primi cu titlu de donaţie suma de 50.000 de lei, beneficiarul a încheiat o promisiune de vânzare cu un terţ,
căruia i-a plătit cu titlu de arvună suma de 5.000 de lei, urmând ca după obţinerea sumei de 50.000 de lei să
perfecteze contractul de vânzare şi să plătească preţul integral. Întrucât promitentul-donator a refuzat să
mai încheie contractul de donaţie, beneficiarul promisiunii nu a mai putut încheia contractul de vânzare, iar
terţul a fost îndrituit să reţină suma de 5.000 de lei, pe care beneficiarul promisiunii a pierdut-o. În aceste
condiţii, promitentul-donator poate fi obligat la daune-interese).

§ 5. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

12. Noţiune. Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Această irevocabilitate,
reglementată printr-un text de lege special (art. 1.015 C.civ.), care acţionează descurajant pentru donator şi
contribuie la siguranţa circuitului civil, nu este cea prevăzută pentru toate contractele (art. 1.270 C.civ.) şi
care rezultă din principiul că, o dată încheiat, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante (este
„legea părţilor”) şi nu poate fi revocat (desfăcut, desfiinţat sau modificat) prin voinţa uneia dintre ele
(irevocabilitate de gradul I). Evident, forţa obligatorie a oricărui contract acţionează şi în cazul contractului
de donaţie, în sensul că – odată încheiat – nu poate fi desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţi, fie şi
donatarul.
Dar irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, particular, mai accentuat decât forţa obligatorie a
oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii (indiferent dacă s-au realizat în formă autentică,
deghizată, indirectă sau dar manual) irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa
contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II). Astfel fiind,
donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa (art.
1.015 alin. 1 C.civ.).
Sancţiunea nulităţii loveşte contractul în întregime, iar nu numai clauza incompatibilă cu principiul
irevocabilităţii şi chiar dacă această clauză nu a fost cauza determinantă şi impulsivă a liberalităţii. Cu toate
acestea, dacă donaţia este divizibilă şi clauza o afectează numai în parte, pentru rest efectele contractului
se menţin. Iar dacă, după moartea donatorului, moştenitorii săi universali sau cu titlu universal confirmă
donaţia, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere restituirea bunului donat (art.1.010 C.civ.).
13. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii.
a) Condiţiile pur potestative din partea donatorului. Cu toate că dreptul transmis prin donaţie poate, în
principiu, să fie condiţional, adică supus unei condiţii suspensive sau rezolutorii47, totuşi caracterul de
irevocabilitate nu permite stipularea unei condiţii suspensive sau rezolutorii pur potestative din partea

47 Donaţia poate fi afectată şi de o dublă condiţie, una suspensivă şi alta rezolutorie. De exemplu donaţia făcută
sub condiţia suspensivă ca donatarul să încheie căsătoria cu donatoarea şi sub condiţia rezolutorie a desfacerii
căsătoriei din vina exclusivă a soţului donatar. Vz. TS, col.civ., dec. nr.396/1952, în CD, 1952-1954, vol.I, p.51-54.

%36
donatorului. În acest sens, art. 1.015 alin. 2 lit. a) C.civ. prevede că este lovită de nulitate absolută donaţia
care este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului.
b) Plata datoriilor viitoare nedeterminate. Este lovită de nulitate absolută donaţia care impune
donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu
este determinată în contractul de donaţie (art. 1.015 alin. 2 lit. b C.civ.), întrucât donatorul ar fi liber să
revoce donaţia contractând datorii până la concurenţa valorii bunurilor donate (chiar dacă, în fapt, nu con-
tractează datorii).
c) Dreptul donatorului de denunţare unilaterală a contractului. Este lovită de nulitate absolută donaţia
care conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul. Deşi clauza denunţării unilaterale a unui
contract este, în principiu, permisă, o astfel de clauză este incompatibilă cu principiul irevocabilităţii
donaţiilor.
d) Dreptul donatorului de a dispune de bunul donat. Conform art. 1.015 alin. 2 lit. d) C.civ. „este lovită
de nulitate absolută donaţia care permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă
donatorul moare fără să fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile
donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi”. Dacă rezerva dreptului de a dispune este
generală şi se întinde asupra întregii donaţii, ea este nulă în totalitate. O asemenea clauză este de fapt o
condiţie rezolutorie pur potestativă.
14. Clauze permise. Întrucât enumerarea clauzelor incompatibile cu principiul irevocabilităţii, conţinute
în noul Cod civil, nu este limitativă, este necesar să facem unele precizări şi cu privire la clauzele care sunt
permise, pentru a delimita mai bine câmpul de aplicaţie al principiului irevocabilităţii. Sunt compatibile cu
acest principiu următoarele clauze:
a) donaţia poate fi cu termen, pentru că termenul - ca modalitate a actului juridic - nu afectează
dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acelui drept.
b) Donaţia poate fi afectată de o condiţie potestativă simplă, cazuală sau mixtă.
c) Tot astfel, poate fi stipulată plata datoriilor prezente (cu dată certă anterioară donaţiei) ale donatorului,
precum şi cele viitoare dacă, în acest din urmă caz, sunt specificate în contractul de donaţie (art. 1.015 alin.
2 lit. b C.civ. prevede că este lovită de nulitate absolută donaţia care impune donatarului plata datoriilor pe
care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul
de donaţie).
d) Art. 1.016 C.civ. prevede expres posibilitatea stipulării întoarcerii convenţionale a bunurilor dăruite
pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, chiar dacă lasă descendenţi, sau pentru cazul de pre-
deces al donatarului şi al descendenţilor lui (donatarul decedat fără posteritate). O asemenea stipulaţie este
o condiţie cazuală rezolutorie expresă care, în caz de realizare, produce efecte retroactive (art.1.407 alin.4
C.civ.).
În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate (bunuri care pot fi
mobile sau imobile), atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi.
e) În cazul depunerii unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit, pe numele altei
persoane animus donandi, deponentul poate insera în instrumentul bancar (de economisire) o clauză de
împuternicire pe seama sa, fără a contraveni principiului irevocabilităţii, deoarece va acţiona în baza
clauzei ca un mandatar al titularului contului bancar (care – ca orice mandatar - are obligaţia de a da
socoteală).
f) Nici clauzele de inalienabilitate, în măsura în care sunt recunoscute valabile (a se vedea art. 626-629
C.civ.), nu contravin principiului irevocabilităţii.
g) În sfârşit, fără a epuiza enumerarea clauzelor permise, menţionăm că donaţia cu rezerva uzufructului
(sau a dreptului de abitaţie), în favoarea donatorului48 sau a unui terţ, este permisă, obiectul contractului
fiind nuda proprietate, care se donează în mod irevocabil. Desigur, poate forma obiectul contractului şi un
drept de uzufruct, donatorul păstrând nuda proprietate.
§ 5. Revocabilitatea donaţiilor între soţi

48 A se vedea, de exemplu, TJ Timiş, dec.civ. nr.40/1987, în RRD nr.5, 1987, p.67.

%37
 15. Reguli speciale. În ceea ce priveşte contractul de donaţie încheiat între soţi (deci în timpul
căsătoriei), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale soţului donator şi care devin astfel bunuri
proprii ale soţului donatar, dacă nu s-a stipulat intrarea lor în comunitate. Evident, donatorul poate dona şi
cota-parte ideală ce-i aparţine din dreptul de proprietate asupra unui bun ce nu formează obiectul
comunităţii sau dreptul asupra unei moşteniri deschise (universalitate sau cotă-parte indiviză asupra
universalităţii), care este bun propriu al soţului-moştenitor (conform art. 340 lit. b C.civ.).
Referitor la donaţiile dintre soţi, Codul civil prevede anumite reguli speciale, derogatorii de la regulile
generale aplicabile donaţiilor. Cea mai importantă regulă specială vizează derogarea de la principiul
irevocabilităţii donaţiilor. Potrivit art. 1.031 C.civ., „Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă
numai în timpul căsătoriei”.
Revocarea se poate realiza prin voinţa unilaterală a soţului donator (ad nutum) oricare ar fi forma de
realizare a donaţiei (act autentic, donaţie indirectă sau dar manual)49. Soţul donator (şi numai el personal,
nu şi creditorii) are dreptul de a revoca donaţia în timpul căsătoriei. Cu alte cuvinte, donaţia poate fi
revocată fie până în momentul desfacerii căsătoriei prin divorţ, fie până la încetarea căsătoriei prin
decesul unuia dintre soţi.
Dreptul de revocare fiind de esenţa donaţiilor dintre soţi, nu este necesar să fie stipulat în actul de
donaţie şi nu poate fi înlăturat printr-o stipulaţie contrară. Aceste donaţii sunt valabile chiar dacă s-au făcut
sub condiţie pur potestativă, chiar dacă se impune donatarului obligaţia de a plăti datoriile nedeterminate
ale donatorului şi chiar dacă donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite. Donaţia dintre
soţi derogă nu numai de la principiul irevocabilităţii donaţiilor (irevocabilitate de gradul II) - în sensul că se
pot stipula, la încheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu - dar chiar şi de la forţa
obligatorie a oricărui contract (irevocabilitate de gradul I), în sensul că una dintre părţi poate, prin voinţa sa
unilaterală, să revoce donaţia (foloasele gratuite procurate celeilalte părţi).
Cât priveşte modurile de revocare, ea nu trebuie să îmbrace forma unei acţiuni în justiţie şi poate fi atât
expresă (de exemplu, prin act notarial sau prin testament), cât şi tacită, implicită, constând într-un act
ulterior al donatorului din care rezultă voinţa acestuia de a revoca donaţia50 (de exemplu, legatul cu titlu
particular, având ca obiect bunul donat, făcut prin testamentul care nu prevede, expres, revocarea). Este
însă necesar să existe o identitate exactă între bunul care a format obiectul donaţiei şi obiectul revocării.
Donaţiile între soţi, inclusiv darurile de nuntă, făcute de unul dintre soţi celuilalt, sunt revocabile pentru
ca soţul donator să poată revoca donaţiile făcute în timpul căsătoriei atunci când încetează influenţa pe care
o avea unul dintre soţi asupra celuilalt (şi de care a abuzat).
Potrivit art. 1.032 C.civ. nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-
credinţă. Aşadar, în acest caz soţul donator poate să solicite anularea contractului de donaţie sau poate să
confirme contractul anulabil în condiţiile art. 1.248 alin. (4) C.civ..
Pentru a asigura posibilitatea revocării unilaterale, legea interzice sub sancţiunea nulităţii absolute,
donaţiile simulate (donaţiile deghizate sau făcute prin interpunere de persoane). Astfel, art. 1.033 alin. (1)
C.civ. prevede că „este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în
scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi”.
Se prezumă, până la proba contrară (ceea ce înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei prezumţii relative) că
este persoană interpusă orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul
donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul (art. 1.033 alin. 2 C.civ.). De exemplu, părintele
soţului donatar este prezumat persoană interpusă, nu şi bunicul, faţă de care - dacă părintele este în viaţă -
soţul nu are vocaţie (chemare) succesorală concretă (utilă).

49 Dacă donaţia între soţi este simulată (deghizare sau interpunere de persoane) problema revocării nu se pune, ea
fiind lovită, după cum vom vedea, de nulitate absolută (art. 1.033 C.civ.).
50 A se vedea dec. nr.659/1988 cit. supra. De exemplu, o procură judiciară dată pentru introducerea acţiunii în
anulare a actului de donaţie cu privire la un anumit imobil poate fi considerată ca un act de revocare a donaţiei, chiar
dacă acea procură nu a fost valorificată efectiv prin introducerea acţiunii, de vreme ce donatorul şi-a manifestat
voinţa de a revoca donaţia (dec. nr.551/1970 cit. supra).

%38
 Precizăm şi faptul că donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei,
nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie (art. 1.030 C.civ.). Acesta este un caz de caducitate
a donaţiei.
CONTRACTUL DE DONAŢIE (Partea a II-a)

Capitolul II

Donaţiile simulate, indirecte şi darurile manuale

Secţiunea I
Donaţiile simulate

16. Feluri. Simulaţia în materie de donaţii se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate, ascunsă sub
aparenţa unui contract cu titlu oneros, şi sub forma interpunerii de persoane, prin care se ascunde persoana
adevăratului beneficiar al liberalităţii.
Deoarece metodele de simulaţie folosite în cele două ipoteze sunt diferite, problemele de drept care se
pun sunt şi ele, în parte, diferite. În rest, se aplică regulile care guvernează simulaţia în materia actelor
juridice (art.1.289 - 1.294 C.civ.).
§ 1. Donaţiile deghizate
17. Noţiune. Reguli aplicabile. Donaţia este deghizată când conform actului public apare încadrată
într-o operaţiune juridică cu titlu oneros. Deci în acest caz, actul public este simulat, neadevărat, şi
ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a contractului secret). De exemplu,
un contract de vânzare în care preţul nu este datorat (contraprestaţie simulată); recunoaşterea unei datorii
care nu există în realitate etc.
Donaţiile deghizate, ascunse sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, sunt, în principiu, valabile;
deghizarea - simulaţia în general - nu este sancţionată cu nulitatea. Prin urmare, donaţia deghizată, care
întruneşte condiţiile generale de validitate a contractelor - în special se pune problema cauzei licite - este
valabilă.
Având însă în vedere faptul că donaţia deghizată constituie o adevărată donaţie, ea este supusă şi
regulilor de fond prevăzute special pentru donaţii (capacitate, irevocabilitate de gradul II, reducţiune,
raport, revocare în cazurile prevăzute de lege). Deci, pentru donaţia deghizată se aplică aceleaşi reguli de
fond care s-ar aplica şi dacă donaţia ar fi aparentă.
În privinţa formei, pentru validitatea acestor donaţii nu se cere respectarea formei autentice (art. 1.011
alin. 2 C.civ.), ci numai a formei prevăzute de lege pentru contractul care deghizează donaţia.
§ 2. Donaţiile prin interpunere de persoane
18. Noţiune. Reguli aplicabile. În cazul donaţiei prin interpunere de persoane simulaţia nu vizează
natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar. Se recurge la această formă a simulaţiei,
de exemplu, în cazul în care adevăratul donatar este incapabil să primească liberalităţi de la donator sau
gratificarea sa ar provoca ecouri nefavorabile în familia donatorului. Din această cauză, contractul aparent
se încheie cu o persoană interpusă, prin contraînscris precizându-se persoana adevăratului donatar.
În această varietate a simulaţiei nu se pun probleme în legătură cu forma contractului; deoarece
contractul care se încheie cu persoana interpusă este o donaţie, neîndoielnic trebuie să fie încheiat în formă
autentică, realizându-se astfel scopul ocrotirii donatorului şi a familiei sale. Sunt aplicabile, evident, şi
condiţiile de fond prevăzute pentru donaţii, care urmează să fie apreciate şi avute în vedere în raport cu
adevăratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele prevăzute de lege, reducţiunea etc.).

Secţiunea a II-a
Donaţiile indirecte

19. Noţiune. Condiţii de fond şi de formă. Donaţiile indirecte sunt acte juridice încheiate (nesimulat)
cu intenţia de a gratifica (de aceea sunt supuse regulilor de fond prevăzute pentru liberalităţi), dar înfăptuite
pe calea unui act juridic diferit de contractul de donaţie. Prin urmare, spre deosebire de donaţia deghizată -
%39
care este o adevărată donaţie deoarece contractul aparent nu are o existenţă reală, nu corespunde voinţei
reale a părţilor -, în cazul donaţiei indirecte actul care se încheie (altul decât donaţia) este real, voit de părţi,
dar prin intermediul lui se realizează indirect o gratificare, o liberalitate.
Pentru această categorie de acte juridice, în care aparenţa este conformă cu realitatea, nu se cere
respectarea formei autentice dat fiind că nu sunt contracte de donaţie, ci liberalităţi efectuate pe calea altor
acte juridice pentru care, de regulă51, nu se prevede această cerinţă de formă.
Rezultă că donaţiile indirecte sunt supuse numai regulilor de fond - nu şi de formă - ale donaţiilor. În
schimb, actul prin intermediul căruia se realizează indirect liberalitatea, trebuie să fie încheiat cu
respectarea condiţiilor de formă (dacă este cazul) şi de fond prevăzute de lege pentru acel act.
Actele cele mai întrebuinţate pentru realizarea unei donaţii indirecte sunt: renunţarea la un drept,
remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altuia52.
20. Renunţarea la un drept nu este, prin ea însăşi, o liberalitate (poate fi şi cu titlu oneros). Dar dacă
renunţarea este făcută cu intenţia de a gratifica (ex animo donandi), atunci are ca rezultat facerea unei
liberalităţi. Prin urmare, numai existenţa intenţiei de a gratifica dă naştere unei donaţii indirecte.
Subliniem că, fără intenţie liberală, prin renunţarea la un drept nu se realizează o donaţie indirectă (de
exemplu, dacă moştenitorul renunţă la moştenire pentru a nu suporta sarcinile şi datoriile succesiunii). În
acest sens se spune că renunţarea la un drept este un act juridic neutru; pentru a o califica drept donaţie
indirectă se cere stabilirea intenţiei de a gratifica. Această intenţie poate fi dovedită prin orice mijloc de
probă, fiind vorba de interpretarea unei voinţe juridice.
Trebuie precizat, de asemenea, că renunţările gratuite sunt scutite de forma prevăzută pentru donaţii
numai dacă sunt pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele făcute in favorem. De
exemplu, renunţarea la o moştenire în favoarea unei persoane, constituie o acceptare urmată de o
transmitere cu titlu gratuit, care este supusă neîndoielnic formei autentice.
21. Remiterea de datorie, prin care un creditor - cu acordul debitorului - renunţă, total sau parţial, cu
titlu gratuit la valorificarea unui drept de creanţă, constituie o donaţie indirectă. În acest caz, debitorul
realizează un folos gratuit, o îmbogăţire, care corespunde cu valoarea creanţei ce ar fi trebuit să fie plătită
creditorului. Art. 1.630 alin. (2) C.civ. prevede în mod expres că remiterea de datorie poate fi cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit.
22. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica (donandi causa),
reprezintă tot o donaţie indirectă scutită de formele prevăzute pentru donaţii.
Precizăm că dacă donaţia indirectă (stipulaţia făcută donandi causa) este prevăzută în cadrul unei
donaţii directe (donaţie cu sarcini) - donaţie dublă făcută printr-un singur act juridic -, donaţia directă va fi
guvernată, evident, de regulile aplicabile donaţiilor (formă autentică sau dar manual, principiul
irevocabilităţii, acceptarea de către donatarul direct şi notificarea acceptării etc.). Numai în privinţa sarcinii
stipulate, care este o donaţie indirectă grefată pe o donaţie directă, se aplică regulile specifice stipulaţiei
pentru altul.
În ceea ce priveşte capacitatea de a face şi de a primi donaţii, urmează a fi examinată, în acest caz, atât
în raporturile dintre părţile donaţiei directe (stipulant şi promitent), cât şi în raporturile dintre donatorul-
stipulant şi donatarul-terţ beneficiar. În schimb, în raporturile dintre promitentul-donatar direct şi terţul
beneficiar-donatar indirect - fiind vorba de executarea unei obligaţii - problema capacităţii de a face sau de
a primi donaţii nu se pune. De exemplu, medicul curant al promitentului poate cere executarea sarcinii
stipulate în favoarea sa (dacă nu este medicul curant al stipulantului-donator).
25 bis. Alte cazuri. Donaţia indirectă se poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros, când una
dintre părţi, cu intenţie liberală, încheie contractul în parte cu titlu oneros, iar în parte cu titlu gratuit. De

51 Prin excepţie de la regulă, renunţarea la moştenire - indiferent dacă este cu sau fără intenţie liberală - este un
act juridic solemn. A se vedea şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.279.
52Donaţia indirectă se poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros, când una dintre părţi, cu intenţie liberală,
încheie contractul în parte cu titlu oneros, iar în parte cu titlu gratuit. De exemplu, vinde un bun, stipulând un preţ
redus faţă de valoarea lui.

%40
exemplu, stipularea unui preţ mai mic decât cel care s-ar fi impus în raport de valoarea bunului vândut este
realizată de părţi în mod intenţionat, înstrăinătorul urmărind să îl gratifice pe dobânditor (înstrăinătorul a
acţionat animus donandi – „cu intenţia de a gratifica”)53 . În acest caz, actul juridic conţine atât o
componentă oneroasă, cât şi una gratuită, fiind în prezenţa unei vânzări pentru partea care corespunde
preţului stipulat şi a unei donaţii indirecte pentru partea căreia nu-i corespunde nicio prestaţie din partea
dobânditorului (de exemplu, un bun în valoare de 100.000 de lei se vinde cu preţul de 60.000 de lei,
vânzătorul dorind să îl gratifice în mod indirect pe cumpărător cu o valoare de 40.000 de lei, iar acesta din
urmă fiind de acord). Pentru cele două componente - oneroasă şi gratuită - se va aplica regimul juridic
aferent fiecărui contract (vânzare, respectiv, donaţie indirectă)54.Dacă preţul real este parţial ascuns în actul
public în scopul diminuării taxei fiscale, evident că nu avem nici o liberalitate (donaţie indirectă sau
deghizată).
Donaţia indirectă se mai poate realiza şi prin plata datoriei altuia, făcută cu intenţia de a-l gratifica pe
debitor (de exemplu, un părinte plăteşte datoria copilului).

Secţiunea a III-a
Darurile manuale

23. Noţiune. Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea căreia se cer
două elemente: a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit şi b) tradiţiunea,
predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit. Deoarece darul manual este un act (iar nu fapt)
juridic, acordul părţilor constituie temeiul juridic al transferării valorii din patrimoniul donatorului în
patrimoniul donatarului. Iar „tradiţiunea” este exteriorizarea acordului, înlocuind (după unii autori
reprezentând) forma solemnă prevăzută de lege pentru donaţii şi de natură a atrage atenţia donatorului
asupra gravităţii contractului pe care îl încheie.
Observăm că singura condiţie specială ce trebuie îndeplinită în cazul darurilor manuale este predarea,
tradiţiunea reală a bunului (de manu ad manum), fiind deci contracte reale. Desigur, nici acceptarea unui
dar manual nu este supusă unei forme speciale, ci ea constă în primirea (preluarea) bunului dăruit.
24. Reguli de fond aplicabile. Darul manual derogă de la regulile de formă ale donaţiilor, însă este
supus aceloraşi reguli de fond ca şi celelalte donaţii (liberalităţi), inclusiv principiul irevocabilităţii. Darul
manual poate fi însoţit şi de clauze accesorii: sarcini ori condiţii, scutire de raport etc.
25. Obiectul darului manual. Datorită faptului că tradiţiunea reală este un element esenţial al darului
manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de tradiţiune pot forma obiectul darurilor manuale.
Nici imobilele, nici mobilele incorporale (drepturi de creanţă, drepturi de creaţie intelectuală, fond de
comerţ etc.) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate şi
dobândite printr-o predare şi primire efectivă.
Fac excepţie titlurile la purtător - asimilate mobilelor corporale - şi biletele de bancă, pentru că
transmiterea acestora are loc de la mână la mână 55.
Evident, nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile viitoare, deoarece predarea presupune
deţinerea materială (corpus) a bunului, deci existenţa lui actuală.
Noul Cod civil (art. 1.011 alin.4) a impus o condiţie suplimentară, şi anume aceea ca bunurile mobile
corporale să aibă o valoare de până la 25.000 de lei. Dacă valoarea depăşeşte 25.000 de lei, pentru
valabilitatea donaţiei este necesară forma autentică. Art. 94 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în

53 A se vedea ÎCCJ-Secţia a II-a Civilă, dec. nr. 3831/2007, publicată pe www.scj.ro.

54 A se vedea şi D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p.
212.

55 A se vedea TS, s.civ., dec. nr.1349/1972, în CD, 1972, p.113.

%41
aplicare a Codului civil prevede că „Plafonul valoric al bunurilor mobile corporale prevăzut la art. 1.011
alin. (4) din Codul civil va fi actualizat periodic, prin hotărâre a Guvernului”.
26. Noţiunea de „tradiţiune”. Tradiţiunea este un element esenţial al darului manual, iar nu un mod de
executare a contractului. Astfel, o simplă ofertă verbală sau chiar constatată prin înscris sub semnătură
privată a unui dar manual, acceptată - fie şi în scris - de donatar, nu constituie un dar manual. O asemenea
înţelegere este nulă absolut atât ca donaţie, cât şi ca promisiune de donaţie (din lipsa formei autentice). Iar
dacă oferta şi acceptarea s-au făcut în formă autentică suntem în prezenţa unei donaţii obişnuite, iar nu a
unui dar manual. Prin urmare, darul manual se poate realiza numai prin tradiţiune. Dacă însă obiectele pe
care donatorul voieşte să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului (de exemplu, cu titlu de depozit,
împrumut etc.), darul manual se poate perfecta prin declaraţia donatorului că înţelege să le dăruiască,
acceptată de donatar (traditio brevi manu).
Instanţa supremă a mai precizat că prin „tradiţiunea” bunului nu trebuie să se înţeleagă neapărat o
deplasare fizică a bunului, cum ar fi preluarea din mâna donatorului, efectele sale juridice putând fi
realizate şi printr-o tradiţiune implicită, de exemplu, atunci când donatorul ar înmâna donatarului cheile
unei casete ori ale unui depozit în care se află lucrul (traditio longa manu) sau cheile de contact ale
autoturismului. În nici un caz dăruirea autovehiculului nu se poate realiza prin predarea numai a cărţii de
identitate (certificatului de înmatriculare) a vehiculului, aceasta nefiind un titlu reprezentativ al bunului.
Deci predarea actului trebuie să fie însoţită, pe baza acordului realizat, de predarea cheilor, încât donatarul
să poată intra în posesiunea efectivă a vehiculului.
Constituie dar manual şi depunerea unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit pe
numele unei alte persoane, dacă această depunere nu s-a făcut cu vreun alt titlu (plata unei datorii,
acordarea unui împrumut etc.)
27. Dovada darului manual. Cu toate că darul manual se perfectează prin faptul predării şi, ca atare,
fiind o chestiune de fapt poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, pentru donator şi succesorii săi, în
vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem se cere existenţa unui înscris sau
început de dovadă scrisă care poate fi completată cu martori sau prezumţii, conform regulilor generale în
materie de probe (art. 309-310 C. proc. civ.).

Subcapitolul III

Efectele contractului de donaţie

§ 1. Reguli generale
28. Efectul translativ al contractului. Ca efect al donaţiei, dreptul care formează obiectul contractului
se transmite din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Donaţia poate avea ca efect şi
stingerea unui drept şi a obligaţiei corelative (remitere de datorie).
§ 2. Obligaţiile donatorului
29. Obligaţia de predare. După încheierea contractului donatorul este obligat să predea bunul dăruit
potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pieirea sau deteriorarea lui
provenită din culpa sa. În cazul darului manual, evident, problema obligaţiei de predare nu se pune.
30. Obligaţia de garanţie. Cazuri în care există. Spre deosebire de vânzător, în principiu donatorul nu
datorează garanţie pentru evicţiune (art.1.018 alin.1 C.civ.) şi nici pentru vicii ascunse (art. 1.019 alin.1
C.civ.), deoarece contractul este cu titlu gratuit.
Prin excepţie, donatorul datorează garanţie în următoarele cazuri:
• Dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune56 (art. 1.018 alin.1 C.civ.), lipsa garanţiei nefiind o
regulă imperativă.
• Dacă evicţiunea decurge din fapta sa (de exemplu, vinde şi predă lucrul mobil cumpărătorului, dăruit
anterior prin act autentic şi nepredat, fapte care contravin obligaţiei contractuale) ori decurge dintr-o

56 De exemplu, garanţia că bunul nu este grevat de sarcini sau servituţi.

%42
 împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la
încheierea contractului (de exemplu, anterior încheierii contractului de donaţie bunul a fost închiriat,
locatarul i-a adus îmbunătăţiri cu acordul locatorului-donator, iar acesta din urmă nu l-a indemnizat
pe locatar).
• Dacă donatorul a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la încheierea
contractului, donatorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii (art. 1.019
alin. 2 C.civ.).
• În sfârşit, dacă donaţia nu este pur gratuită (donaţie cu sarcini), donatorul răspunde pentru evicţiune
şi pentru viciile ascunse în limita valorii sarcinilor ca şi vânzătorul (art. 1.018 alin. 2 şi art. 1.019 alin.
3 C.civ.), căci în limita sarcinilor (respectiv, a preţului plătit pentru o parte din valoarea bunului)
donaţia este un contract cu titlu oneros şi sinalagmatic.

§ 3. Obligaţiile donatarului
31. Regula. Donaţia cu sarcini. Când donaţia este pur gratuită, donatarul nu are nici o obligaţie, ci
numai o îndatorire denumită tradiţional „de recunoştinţă” care, în cazurile anume determinate de lege, este
sancţionată prin posibilitatea dată donatorului de a revoca donaţia pentru cauză de ingratitudine.
Altfel se pune problema dacă donaţia este cu sarcină (sub modo). După cum se ştie, sarcina este o
obligaţie, de a da, a face sau a nu face, impusă donatarului, care - după acceptarea donaţiei - este ţinut s-o
execute.
Sarcina, ca şi condiţia, nu trebuie să fie imposibilă, ilicită sau imorală, potrivit regulilor generale. Ea
poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului (de exemplu, plata unei datorii), fie în favoarea unei terţe
persoane (când se analizează ca o stipulaţie pentru altul reprezentând o donaţie indirectă grefată pe o
donaţie directă, dacă stipulaţia este făcută donandi causa), fie în favoarea donatarului însuşi (de exemplu,
efectuarea unei călătorii de studiu).
Întrucât donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic (şi cu titlu oneros), în caz de
neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice. Astfel, se poate cere îndeplinirea
prestaţiei care formează obiectul sarcinii cu daune-interese şi donatarul nu ar putea, fără consimţământul
donatorului, deci fără un nou contract, să se libereze de sarcină, abandonând bunurile dăruite.
Dar se poate alege şi o altă cale: revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea de obligaţii, cu
condiţia ca neexecutarea să fie fără justificare. În caz de neexecutare parţială sau executare cu întârziere
instanţa este chemată să aprecieze gravitatea nerespectării obligaţiilor de către debitor şi, în funcţie de
împrejurări, poate dispune rezoluţiunea contractului (în cazuri temeinic justificate rezoluţiunea parţială),
eventual cu acordarea unui termen de graţie.
Dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donaţiei pentru neexecutarea
fără justificare a sarcinii se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată.
Când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea fără justificare a sarcinilor, bunul reintră în patrimoniul
donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispoziţiilor art.1.648 C.civ.
Potrivit acestui din urmă text, „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire
poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului
dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la
uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1)
se aplică în mod corespunzător”.
Acţiunea în executare sau în revocare poate fi intentată de către donator sau succesorii săi în drepturi
(cum ar fi moştenitorii săi legali ori testamentari care beneficiază de efectele revocării)57, inclusiv creditorii
chirografari în baza art. 1.560 C.civ. (acţiune oblică). În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ,
beneficiarul poate cere şi el executarea obligaţiei, dar nu poate cere revocarea donaţiei, nefiind parte în
contractul încheiat între stipulant şi promitent şi neputând justifica vreun interes (art. 1.027 alin. 2 C.civ.).

57 Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neîndeplinirea sarcinilor este transmisibilă prin deces, întocmai ca
orice alt drept patrimonial, moştenitorii putând să exercite direct, şi nu doar să continue dacă ar fi fost introdusă de
autorul lor. TS, s.civ., dec. nr.733/1972, în Repertoriu... 1969-1975, p.116.

%43
 În sfârşit, precizăm că orice donaţie, inclusiv darul manual, poate fi afectată de sarcini58.

Subcapitolul IV

Cauzele legale de revocare a donaţiilor

32. Precizări prealabile. După cum am văzut, părţile pot stipula în contract - cu respectarea principiului
irevocabilităţii - anumite clauze (condiţii) care pot duce la desfiinţarea contractului.
Independent de aceste clauze prevăzute expres de părţile contractante, legea prevede două cauze de
revocare, numite cauze legale de revocare, deoarece operează fără a fi prevăzute în contract; revocarea
pentru neexecutarea fără justificare a sarcinii şi pentru ingratitudine.
Aceste două cauze nu contravin principiului irevocabilităţii şi deci nu reprezintă excepţii de la acest
principiu, deoarece intervenirea lor nu depinde de voinţa donatorului (fiind asemănătoare condiţiei
rezolutorii cazuale). În ambele cazuri, revocarea nu operează de drept, ci este judiciară;

Secţiunea I
Revocarea pentru ingratitudine
33. Cauze. Ele sunt limitativ enumerate de art. 1.023 C.civ.:
a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat pe donator. Nu se cere o condamnare penală, este suficient să se
stabilească intenţia de a ucide, intenţia manifestă a donatarului de a curma viaţa donatorului sau a unei
persoane apropiate lui (care poate fi o rudă, soţ, concubin etc.). Este necesar ca donatarul să fi acţionat cu
discernământ59. Uciderea din culpă nu este cauză de revocare. Se poate dispune revocarea şi atunci când
donatarul a cunoscut că anumite persoane intenţionau să-l ucidă pe donator sau pe anumite persoane
apropiate acestuia şi nu i-a comunicat acest lucru; se apreciază că şi în acest caz donatarul are un
comportament ingrat.
b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator.
„Fapte penale” înseamnă infracţiunile săvârşite de donatar împotriva persoanei donatorului sau a
patrimoniului acestuia şi chiar dacă donatarul nu a fost condamnat penal prin hotărâre definitivă pentru
fapta săvârşită60.
„Cruzimi” înseamnă acele fapte săvârşite de către donatar de natură a provoca suferinţe fizice sau
psihice donatorului, fapte care denotă lipsă de milă faţă de suferinţele acestuia.
„Injurii grave” înseamnă fapte grave săvârşite de către donatar care constau în atingerea adusă onoarei
sau reputației donatorului prin cuvinte, gesturi sau acte jignitoare. În aprecierea caracterului „grav” trebuie
să se ţină seama de relaţiile dintre părţi, de mediul în care provin, de limbajul pe care îl folosesc în mod
curent, de contextul săvârşirii faptelor etc.
În toate cazurile gravitatea faptelor se apreciază de instanţă, ţinându-se seama de circumstanţele
concrete. Se cere însă ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie.
c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în
limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul
donaţiei. Refuzul nu este sancţionat cu revocarea dacă donatorul avea rude (sau alte persoane) obligate şi în

58 TS, s.civ.,dec. nr.1349/1972, în CD,1972, p.114-115;TJ Braşov, dec.civ. nr. 993/1984, în RRD nr.7,1985, p. 70.

59 Dacă donatarul a acţionat fără discernământ, donaţia nu se revocă. TJ Mureş, dec.civ. nr.365/1982 (cu Note de
N. Pleşan şi V. Pătulea), în RRD nr.9, 1983, p.46-52.

60 A se vedea şi M.-M. Oprescu, Contractul de donaţie, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 241.

%44
situaţia de a-i acorda întreţinere. În ceea ce priveşte cuantumul, alimentele nu trebuie să treacă peste
valoarea darului şi, în consecinţă, dacă acesta piere fortuit donatarul poate refuza acordarea lor61.
34. Acţiunea în revocare pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă şi se caracterizează prin
următoarele:
a) Este o acţiune strict personală şi deci poate fi intentată numai de persoana împotriva căreia
faptele au fost săvârşite, adică numai de către donator. Implicând dezlegarea unei probleme morale de
vinovăţie şi de iertare sau de aplicare a pedepsei, acţiunea nu poate fi exercitată nici de către creditorii
donatorului, pe calea acţiunii oblice, şi nici de către moştenitorii lui (deşi acţiunea are caracter
patrimonial).
În mod excepţional, moştenitorii devin titularii acţiunii în revocare:
- dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului de un an în care acţiunea putea fi intentată,
fără ca donatorul să îl fi iertat pe donatar;
- dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare; în acest caz, moştenitorii pot introduce
acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului. Evident, dacă moştenitorii
donatorului vor afla mai târziu că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine, termenul de un an va curge de
la data la care au aflat.
Tot astfel, acţiunea pornită de către donator poate fi continuată de moştenitorii acestuia.
b) Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodată de drept, titularul acţiunii
(donatorul sau, în condiţiile arătate, moştenitorul lui) - cunoscând faptul de ingratitudine - îl poate ierta pe
donatar (dar nu poate renunţa la acţiunea în revocare cu anticipaţie, înainte de producerea actelor sau
faptelor de ingratitudine, de exemplu, în contractul de donaţie).
Iertarea se prezumă (fără a fi admisă proba contrară) dacă a trecut un an din ziua în care donatorul a ştiut
că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine, fără ca înăuntrul acelui an să fi cerut revocarea. Acest termen
de un an este un termen de prescripţie, care este supus cauzelor de întrerupere şi de suspendare stabilite în
materie de prescripţie, putând opera şi repunerea în termen. În cazul în care faptele de ingratitudine sunt
repetate, termenul se calculează în raport de ultima.
c) Acţiunea poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă el moare după introducerea
acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor. Dacă donatarul moare înainte de introducerea
acţiunii, aceasta nu poate fi introdusă împotriva moştenitorilor săi. Dacă sunt mai mulţi donatari, acţiunea
în revocare nu poate fi admisă decât împotriva acelor care s-au făcut vinovaţi de ingratitudine.
d) În privinţa efectelor admiterii acţiunii în revocare pentru ingratitudine, deosebim între efectele
generale şi efectele speciale.
- Referitor la efectele generale, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi
obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei. În privinţa fructelor, legea (art.
1.025 alin.2 C.civ.) prevede că donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput începând cu
data introducerii cererii de revocare a donaţiei (deşi de la comiterea faptei donatarul ar trebui să fie tratat ca
un posesor de rea-credinţă. Dispoziţia se explică numai prin faptul că până în momentul introducerii cererii
nu se ştie care va fi atitudinea donatorului: îl va ierta sau nu. De asemenea, se doreşte ca donatarul să pună
în valoare în mod corespunzător bunul donat, mai ales dacă acesta constă într-un teren arabil sau cultivat cu
viţă-de-vie ori pomi fructiferi.
- Referitor la efectele speciale, art. 1.026 C.civ. prevede că „Revocarea pentru ingratitudine nu are
niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de
către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor
supuse unor formalităţi de publicitate, dreptul terţului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii
de revocare în registrele de publicitate aferente”.
Per a contrario, admiterea acţiunii în revocare va produce efecte şi împotriva terţilor dobânditori de
bună-credinţă de la donatar, dacă dobândirea s-a făcut cu titlu gratuit, precum şi împotriva terţilor

61 În acest sens, s-a observat că alimentele sunt datorate, într-un fel oarecare, propter rem. A se vedea Ph.
Malaurie, op.cit., p.227 nr.459.

%45
dobânditori de rea-credinţă, adică împotriva acelora care au dobândit un bun supus unor formalităţi de
publicitate şi care a fost înscris ulterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.
35. Revocarea promisiunii de donaţie (art. 1.022 C.civ.)
Potrivit art. 1.022 C.civ. „(1) Promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se
iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1.023. (2) De asemenea,
promisiunea de donaţie se revocă de drept şi atunci când, anterior executării sale, situaţia materială a
promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de
oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil”.
Alin. (1) al art. 1.022 C.civ. are în vedere ipoteza în care între momentul încheierii promisiunii de
donaţie şi momentul la care trebuia să se încheie contractul de donaţie beneficiarul promisiunii săvâşeşte o
faptă de ingratitudine, care reprezintă o cauză de revocare. În acest caz, promisiunea de donaţie se revocă
de drept. Pe cale de consecinţă, dacă beneficiarul promisiunii de donaţie intentează o acţiune în justiţie prin
care solicită obligarea promitentului la plata de daune-interese, promitentul se va putea apăra probând
faptul că beneficiarul a comis o faptă de ingratitudine şi promisiunea a fost revocată în puterea legii. În
acest caz, acţiunea în despăgubiri va fi respinsă.
Alin. (2) al art. 1.022 C.civ. are în vedere ipoteza în care între momentul încheierii promisiunii de
donaţie şi momentul la care trebuia să se încheie contractul de donaţie situaţia materială a promitentului-
donator s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă
pentru acesta (de exemplu, a fost nevoit să acopere costurile foarte mari ale unei intervenţii chirurgicale la
care a fost supus el însuşi sau o rudă apropiată, anumite bunuri au fost afectate de calamităţi naturale şi
trebuie refăcute, societatea la care era asociat a intrat în insolvenţă etc.) ori promitentul a devenit
insolvabil. Insolvabilitatea este o stare de fapt care presupune faptul că activul patrimonial care poate fi
supus, potrivit legii, executării silite este insuficient pentru a acoperi pasivul.

Secţiunea a III-a

Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală

§1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă

10. Consideraţii preliminare. Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile care
alcătuiesc patrimoniul său, astfel încât patrimoniul lăsat la moarte poate fi, valoric, cu totul neînsemnat;
nimeni nu este obligat să lase o moştenire, chiar dacă are rude apropiate sau soţ supravieţuitor. Dar dreptul
de dispoziţie, drept exclusiv şi absolut, poate fi exercitat numai în limitele şi cu modificările determinate de
lege (art. 44 alin. 1 din Constituţie, art. 555-556 C.civ.).
Astfel de limitări - cele mai importante ale dreptului de dispoziţie în materia analizată - sunt prevăzute
în favoarea unor rude apropiate ale defunctului (descendenţi şi părinţi) şi în favoarea soţului supravieţuitor,
care au calitatea de moştenitori rezervatari. Aceste limitări vizează însă numai liberalităţile făcute prin acte
inter vivos (donaţii) şi mortis causa (legate), precum şi dezmoştenirile (exheredările) făcute prin testament.
Asemenea acte de dispoziţie, fără a fi interzise, trebuie să se încadreze în anumite limite prevăzute de lege
în favoarea moştenitorilor rezervatari.
11. Noţiunea de rezervă succesorală şi de cotitate disponibilă. Noul Cod civil defineşte atât rezerva
succesorală, cât şi cotitatea disponibilă.
Potrivit art. 1.086 C.civ. „Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii
rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri”.
Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de care
defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi (art. 1.089 C.civ.).

%46
 Prin urmare, dacă defunctul are moştenitori rezervatari şi dacă a dispus de patrimoniul său prin donaţii
şi/sau legate, masa succesorală - la care se adaugă, după cum vom vedea, donaţiile făcute în timpul vieţii -
se divide în două părţi: rezerva succesorală, destinată a fi moştenită de moştenitorii rezervatari chiar şi
împotriva voinţei liberale a defunctului, şi cotitatea disponibilă, în privinţa căreia voinţa defunctului este
suverană, discreţionară.
Pe de altă parte, rezerva îi apără pe moştenitorii rezervatari nu numai împotriva liberalităţilor excesive
făcute în favoarea unor persoane străine, dar şi împotriva liberalităţilor făcute în favoarea unor moştenitori
legali, chiar comoştenitori rezervatari. De exemplu, dacă defunctul are mai mulţi copii, nu poate gratifica
pe unul dintre ei decât cu respectarea rezervei celorlalţi.

§2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale

12. Rezerva este o parte din bunurile moştenirii (pars hereditatis), deci are caracter succesoral, ce se
atribuie moştenitorilor rezervatari împotriva voinţei defunctului (art. 1.086 C.civ.). Ca moştenire, a cărei
parte este, se are în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morţii, dar şi donaţiile pe care le-a
făcut în timpul vieţii şi care - după cum vom vedea - se adaugă la activul net al patrimoniului succesoral
pentru calcularea rezervei.
13. Caracterul imperativ (de ordine publică) al rezervei. Cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul
rezervei sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voinţa celui care lasă moştenirea, nici
chiar cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moştenitori rezervatari care ar consimţi, de exemplu, la
micşorarea cuantumului rezervei. Sancţiunea specifică aplicabilă în cazul încălcării dreptului la rezervă este
reducţiunea liberalităţilor excesive, iar nu nulitatea unor astfel de acte.
14. Caracterul propriu al dreptului la rezervă. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în
persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii, iar nu dobândit de la defunct prin
succesiune. În privinţa dreptului la rezervă, descendenţii, părinţii şi soţul supravieţuitor nu sunt succesori în
drepturi (habentes causam) faţă de actele încheiate de defunct şi prin care se aduce atingere acestui drept,
ci au calitatea de terţi şi, ca atare, aceste acte nu le sunt opozabile.
15. Dreptul la rezervă în natură. Întrucât rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă sunt determinate ca
părţi din bunurile moştenirii, moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă, în principiu, în natură, iar nu
sub forma echivalentului în bani. Ei îşi valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei
creanţe, ci în calitate de proprietari (coproprietari în indiviziune) de bunuri. Dacă prin actele liberale ale
defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie să fie reîntregită în natură, iar nu prin echivalent (art.
1.097 alin. 2 C.civ. care prevede că „Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează în natură”).
Numai în mod excepţional, în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, rezerva poate fi atribuită
sau întregită sub forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar
înainte de deschiderea moştenirii (art. 1.097 alin. 3 C.civ.).
16. Caracterul individual al rezervei. Deşi rezerva se atribuie în indiviziune moştenitorilor rezervatari
care pot şi vor să moştenească, ea se calculează în funcţie de fiecare moştenitor rezervatar care culege
moştenirea. Astfel, potrivit art. 1.088 C.civ. „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de
jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal.” Rezultă că pentru determinarea rezervei succesorale a fiecărui moştenitor rezervatar
trebuie să se verifice care ar fi fost cota succesorală a rezervatarului dacă ar fi cules moştenirea ca
moştenitor legal, iar rezerva este de jumătate din această cotă succesorală. De exemplu, dacă de cuius-ul
are ca moştenitori rezervatari pe soţul S, pe copilul C1 şi pe copilul C2, iar prin testament l-a instituit
legatar universal pe un prieten, pentru calculul rezervei succesorale a moştenitorilor rezervatari se va
proceda astfel: mai întâi, se va stabili că în absenţa testamentului S ar fi primit 1/4 din moştenire, C1 ar fi
primit 3/8 din moştenire, iar C2 ar fi primit 3/8 din moştenire; apoi, se vor stabili rezervele celor trei
moştenitori rezervatari, S având o rezervă de 1/8 din moştenire, iar C1 şi C2 având rezerve de 3/16 din

%47
moştenire fiecare (adică jumătate din cota succesorală care li s-ar fi cuvenit ca moştenitori legali); în fine,
se va stabili că întreaga cotitate disponibilă de 1/2 din moştenire va reveni legatarului universal, al cărui
legat se va reduce la jumătate, în limitele cotităţii disponibile.
§3. Moştenitorii rezervatari
17. Precizări prealabile. Potrivit noului Cod civil (art. 1.087), sunt moştenitori rezervatari soţul
supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. Ascendenţii ordinari şi rudele
colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de rudenie, nu beneficiază de
rezervă succesorală. De exemplu, colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor),
deşi fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori legali ca şi părinţii (respectiv din clasa a II-a), nu sunt
moştenitori rezervatari.
Art. 1.088 C.civ. prevede că „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din
cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.
Rezerva astfel determinată este la adăpost de liberalităţile excesive ale defunctului, indiferent de
beneficiarul liberalităţii, persoană străină sau moştenitor legal, chiar rezervatar. De exemplu, dacă defunctul
are 2 copii şi doreşte să favorizeze pe unul dintre ei, o poate face numai în limitele cotităţii disponibile,
rezerva celuilalt neputând fi atinsă, sub sancţiunea reducţiunii liberalităţii excesive. Evident, copilul
gratificat poate să cumuleze cotitatea disponibilă cu partea sa din rezervă. Bunăoară, dacă de cuius-ul îi
lasă prin testament copilului C1 un bun care reprezintă valoric 3/4 din patrimoniul succesoral, legatul va fi
executat pentru că se încadrează în cuantumul cumulat al cotităţii disponibile (de 1/2) şi al rezervei lui C1
(de 1/4) şi nu aduce atingere rezervei de 1/4 a copilului C2. În schimb, dacă valoarea bunului ar reprezenta
4/5 din moştenire, la cererea lui C2, legatul va fi redus de la 4/5 la 3/4, rezerva de 1/4 a lui C2 fiind astfel
asigurată.

A. Rezerva descendenţilor
18. Noţiunea de descendenţi. În această materie, ca şi în materia devoluţiunii legale a moştenirii, prin
descendenţi trebuie să înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit (art. 975 alin.
1 C.civ.), indiferent dacă sunt din căsătorie (aceeaşi sau căsătorii diferite) sau din afara căsătoriei - asimilaţi
cu cei din căsătorie (dacă filiaţia a fost stabilită potrivit legii) ori din filiaţia stabilită prin adopţie şi
indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare succesorală (în cazul descendenţilor
de gradul al doilea sau următoarele).
19. Cuantumul rezervei descendenţilor. Potrivit noului Cod civil rezerva succesorală a fiecărui
descendent este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi
cuvenit ca moştenitor legal. Aceasta înseamnă că dacă, de exemplu, de cuius-ul are un copil şi l-a instituit
legatar universal pe un prieten, rezerva descendentului va fi de 1/2 din moştenire (pentru că în absenţa
legatului copilul ar fi cules întreaga moştenire), iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din moştenire şi va
reveni legatarului (al cărui legat se va reduce în limitele cotităţii disponibile). În aceeaşi situaţie de fapt,
însă cu modificarea în sensul că de cuius-ul are doi copii, rezerva fiecărui copil va fi de 1/4 din moştenire,
dacă de cuius-ul are trei copii, rezerva fiecărui copil va fi de 1/6 din moştenire ş.a.m.d. Cotitatea
disponibilă va fi în toate cazurile de 1/2 din moştenire şi va reveni, în exemplul de mai sus, prietenului
defunctului, instituit legatar universal.
20. Problema descendenţilor decedaţi la data deschiderii moştenirii sau care sunt nedemni ori
renunţători. Se pune întrebarea dacă urmează să luăm în calcul descendenţii care nu mai există la data
deschiderii moştenirii sau care sunt nedemni ori renunţă la moştenire.
20.1. Descendenţii decedaţi. Dacă defunctul a avut unul sau mai mulţi descendenţi care nu mai există la
data deschiderii moştenirii (predecedaţi sau codecedaţi), la stabilirea rezervei nu sunt luaţi în considerare,
deoarece - neavând capacitate succesorală - nu au calitatea de moştenitori legali şi, cu atât mai puţin, de
moştenitori rezervatari.

%48
 Dacă însă descendentul, de exemplu, copilul care nu există la data deschiderii moştenirii a lăsat unul sau
mai mulţi urmaşi, care pot şi vor să vină la moştenire, la stabilirea rezervei se va lua în calcul şi
descendentul decedat, indiferent de numărul urmaşilor lui, dacă aceştia vor culege moştenirea (rezerva)
prin reprezentare succesorală. De exemplu, de cuius-ul are ca moştenitori rezervatari pe copilul C1, precum
şi pe nepoţii N1 şi N2 (copiii lui C2, predecedat), iar prietenul P a fost instituit legatar universal. Dacă nu ar
fi existat legatul (aşadar, aplicând regulile ce guvernează moştenirea legală), C1 ar fi primit 1/2 din
moştenire, iar N1 şi N2 ar fi primit câte 1/4 din moştenire, aceştia din urmă venind la moştenire prin
reprezentarea părintelui lor C2 pentru a moşteni cota ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar mai fi fost în viaţă
(aşadar, partajul moştenirii s-ar fi făcut pe tulpină, socotind ca tulpină pe C1 şi pe C2). Înseamnă că în
exemplul avut în vedere, rezerva lui C1 va fi de 1/4 din moştenire, rezerva lui N1 va fi de 1/8 din
moştenire, rezerva lui N2 va fi tot de 1/8 din moştenire (pentru că rezerva ce i s-ar fi cuvenit lui C2 ar fi
fost de 1/4 din moştenire), iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din moştenire şi va reveni prietenului P.
20.2. Descendenţii nedemni sau renunţători. Se pune problema dacă la stabilirea rezervei se va ţine
seama de descendenţii care sunt renunţători sau nedemni.
Se impune a se face distincţia între descendenţii renunţători şi cei nedemni.
a) În privinţa descendenţilor renunţători, potrivit art. 1.091 alin. 5 C.civ. la stabilirea rezervei nu se ţine
seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport, potrivit art. 1.147 alin.
(2)62. Soluţia este logică pentru că potrivit art. 1.121 alin. 1 C.civ. „Succesibilul care renunţă este considerat
că nu a fost niciodată moştenitor”.
De exemplu, de cuius-ul a avut doi copii, C1 şi C2, iar C1 a avut un copil (N1) şi C2 a avut trei copii
(N2, N3 şi N3); dacă C1 şi C2 vor renunţa la moştenire, N1, N2, N3 şi N4 vor veni la moştenirea
defunctului în nume propriu (deoarece condiţiile reprezentării nu sunt îndeplinite, renunţătorul neputând fi
reprezentat), primind fiecare în calitate de moştenitor legal câte 1/4 din moştenire. În ipoteza în care
prietenul P ar fi fost instituit legatar universal, la stabilirea rezervei descendenţilor nu se va ţine seama de
renunţătorii C1 şi C2 (care prin renunţare au pierdut şi dreptul la rezervă), ci doar de nepoţii N1, N2, N3 şi
N4 (care vor primi o rezervă de 1/8 fiecare), legatarului universal P revenindu-i cotitatea disponibilă de 1/2
din moştenire.
b) În privinţa descendenţilor nedemni, la stabilirea rezervei nu se va ţine seama nici de aceştia deoarece
nedemnitatea are ca efect înlăturarea nedemnului de la moştenirea legală, ceea ce înseamnă că nedemnul va
pierde şi dreptul la rezerva succesorală. De exemplu, dacă de cuius-ul a lăsat soţ supravieţuitor şi doi copii-
C1 şi C2- (C2 fiind nedemn), iar prin testamentul întocmit l-a instituit legatar universal pe prietenul P,
rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/8 din moştenire, rezerva lui C1 va fi de 3/8 din moştenire, C2 nu va
moşteni (din cauza nedemnităţii el pierde şi dreptul la rezerva succesorală la care ar fi fost îndreptăţit dacă
nu ar fi fost nedemn), iar cotitatea disponibilă de 1/2 din moştenire va reveni legatarului universal (al cărui
legat se va reduce astfel la jumătate).
Prin excepţie, dacă descendenţii nedemnului vor veni la moştenire prin reprezentare succesorală, la
stabilirea rezervei se va lua în calcul şi descendentul nedemn. De exemplu, de cuius-ul are ca moştenitori
rezervatari pe copilul C1, precum şi pe nepoţii N1, N2 şi N3 (copiii lui C2, nedemn), iar prietenul P a fost
instituit legatar universal. Dacă nu ar fi existat legatul (aşadar, aplicând regulile ce guvernează moştenirea
legală), C1 ar fi primit 1/2 din moştenire, iar N1, N2 şi N3 ar fi primit câte 1/6 din moştenire, aceştia din
urmă venind la moştenire prin reprezentarea părintelui lor C2 pentru a moşteni cota ce i s-ar fi cuvenit
acestuia dacă nu ar fi fost nedemn (aşadar, partajul moştenirii s-ar fi făcut pe tulpină, socotind ca tulpină pe
C1 şi pe C2). Înseamnă că în exemplul avut în vedere rezerva lui C1 va fi de 1/4 din moştenire, rezerva lui
N1 va fi de 1/12 din moştenire, rezerva lui N2 va fi de 1/12 din moştenire, rezerva lui N3 va fi tot de 1/12

62 Potrivit art. 1.147 alin. (2) C.civ. „Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la
raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea
bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”. De
această chestiune ne vom ocupa la materia raportului donaţiilor (a se vedea infra nr. 236.2).

%49
din moştenire (pentru că rezerva autorului lor C2 ar fi fost de 1/4 din moştenire), iar cotitatea disponibilă va
fi de 1/2 din moştenire şi va reveni prietenului P (al cărui legat universal se va reduce astfel la jumătate).
B. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi (părinţilor)
21. Noţiunea de părinţi (ascendenţi privilegiaţi). Dacă defunctul nu are descendenţi ca moştenitori legali
rezervatari sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii) ori nu vor să vină la moştenirea legală
(renunţând la beneficiul ei), legea recunoaşte dreptul la rezervă succesorală părinţilor defunctului care, în
calitate de ascendenţi privilegiaţi, fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali. Colateralii privilegiaţi
(fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul IV inclusiv), deşi fac parte tot din clasa a II-a
de moştenitori legali, nu beneficiază de rezervă succesorală; ei pot fi dezmoşteniţi prin liberalităţile făcute
de către defunct sau în mod direct.
Prin părinţi ca moştenitori rezervatari legea are în vedere pe tatăl şi mama defunctului, din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie, ca şi în materia devoluţiunii legale a moştenirii.
22. Cuantumul rezervei părinţilor. Potrivit noului Cod civil rezerva succesorală a fiecărui părinte este de
jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal. Aceasta înseamnă că în fiecare caz în parte trebuie să stabilim cota succesorală pe care ar
fi primit-o părintele ca moştenitor legal, în funcţie de concursul cu alţi eventuali moştenitori, şi apoi să
stabilim rezerva ca fiind jumătate din această cotă legală. De exemplu, dacă există un singur părinte şi
defunctul l-a instituit legatar universal pe prietenul P, rezerva părintelui va fi de 1/2 din moştenire (dacă
există doi părinţi, rezerva fiecărui părinte va fi de 1/4 din moştenire). Dacă există un părinte şi soţ
supravieţuitor, iar defunctul l-a instituit legatar universal pe fratele F, atunci rezerva soţului supravieţuitor
va fi de 1/6 (jumătate din cota legală de 1/3), rezerva părintelui va fi de 1/12 (jumătate din cota legală de
1/6), rezerva globală va fi de 1/4, iar cotitatea disponibilă va fi de 3/4 şi va fi culeasă de către fratele F. La
fel se va proceda şi în situaţia în care există un părinte T, un frate F şi soţul supravieţuitor S, iar defunctul l-
a instituit legatar universal pe prietenul P. Ca moştenitori legali, S ar fi primit 1/3, T ar fi primit 1/6, iar F ar
fi primit 1/2. Întrucât există legatul universal, S va primi rezerva de 1/6, T va primi rezerva de 1/12, F nu va
primi nimic (fiind dezmoştenit indirect), iar P va primi cotitatea disponibilă de 3/4.
Se mai pune problema de a şti cum trebuie procedat în ipoteza în care defunctul a dispus de bunurile
sale prin liberalităţi care nu epuizează moştenirea, iar ca potenţiali moştenitori legali sunt ascendenţi
privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi. De exemplu, de cuius-ul a gratificat un prieten cu un legat cu titlu
universal al cărui cuantum este de 2/3 din moştenire, iar moştenitori legali acceptanţi sunt, părinţii M şi T şi
fratele F.
În situaţia în care legatul cu titlu universal este de 2/3 din moştenire, trebuie să verificăm dacă acest
legat încalcă rezerva succesorală globală a moştenitorilor rezervatari M şi T. Pentru aceasta, într-o primă
fază, trebuie să stabilim cotele ce li s-ar fi cuvenit lui M, T şi F în calitate de moştenitori legali. Astfel, M ar
avea o cotă de 1/4, T ar avea o cotă de 1/4, iar F ar avea o cotă de 1/2. Apoi, trebuie să calculăm rezervele
moştenitorilor rezervatari M şi T, rezerva lui M fiind de 1/8, iar rezerva lui T fiind de 1/8. Rezerva globală
este de 1/4, iar cotitatea disponibilă este de 3/4. După cum se observă, legatul de 2/3 este mai mic decât
cotitatea disponibilă de 3/4, ceea ce înseamnă că legatul nu trebuie redus. În consecinţă, se atribuie legatul
de 2/3, iar diferenţa de 1/3 dintre moştenire (1/1) şi legatul cu titlu universal (2/3) se va împărţi între M, T
şi F potrivit regulilor moştenirii legale, toţi cei 3 moştenitori legali suportând o diminuare a cotelor lor
legale ca urmare a existenţei legatului cu titlu universal. Procedând astfel, s-ar ajunge ca M să primească
1/12 (1/4x1/3), T să primească 1/12 (1/4x1/3), iar F să primească 1/6 (1/2x1/3). Numai că M şi T ar primi
mai puţin decât rezervele ce li se cuvin în mod imperativ. De aceea, M îşi va primi rezerva de 1/8, T îşi
va primi rezerva de 1/8, iar diferenţa dintre 1/3 şi rezerva globală de 1/4, adică 1/12, va reveni lui F.
După cum se observă, cel “sacrificat” este F pentru că el nu are calitatea de moştenitor rezervatar şi trebuie
să se mulţumească doar cu ceea ce rămâne după ce se execută legatul şi se asigură rezervele moştenitorilor
rezervatari. În astfel de situaţii se observă diferenţa de statut juridic dintre ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi, care - deşi ca moştenitori legali sunt plasaţi în aceeaşi clasă de moştenitori – se

%50
diferenţiază în mod fundamental atunci când se pune problema dreptului la rezervă, în sensul că numai
ascendenţii privilegiaţi au un astfel de drept.

C. Rezerva soţului supravieţuitor

23. Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor. Şi în cazul soţului supravieţuitor rezerva succesorală este
de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal. După cum este cunoscut, această cotă-parte de moştenire legală a soţului supravieţuitor
variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu care vine în concurs, iar în lipsa rudelor din cele
patru clase el are dreptul la întreaga avere a defunctului. Rezultă că în rezolvarea problemelor care se pun
în legătură cu drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor trebuie, în toate cazurile, să se determine cu
exactitate, pe bază de probe, calitatea moştenitorilor cu care el ar fi venit în concurs ca moştenitor legal
(rude ale defunctului făcând parte dintr-o anume clasă de moştenitori legali sau legatari care nu fac parte
din clasele de moştenitori legali), întrucât cota legală, şi deci şi rezerva soţului supravieţuitor depinde de
calitatea moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs 63.
În lumina celor arătate rezerva soţului supravieţuitor va fi:
a) 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori),
indiferent de numărul lor sau de gradul lor de rudenie cu defunctul (copii, nepoţi etc.), deci 1/2 din cota
legală de 1/4. De exemplu, dacă prin testamentul întocmit de către de cuius copilul a fost instituit legatar
universal, soţul supravieţuitor va primi rezerva de 1/8 din moştenire (ca moştenitor legal), iar copilul va
primi restul de 7/8 din moştenire (ca legatar universal al cărui legat a fost redus, la cererea soţului
supravieţuitor, de la 1/1 la 7/8 din moştenire). Tot astfel, dacă prin testamentul întocmit de cuius-ul a dispus
dezmoştenirea directă şi totală a soţului supravieţuitor, acesta va primi rezerva de 1/8 din moştenire (ca
moştenitor legal), iar copilul va primi restul de 7/8 din moştenire (tot ca moştenitor legal).
b) 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu
colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/3.
De exemplu, dacă de cuius-ul a făcut un testament prin care a fost instituit legatar universal un prieten al
defunctului, calitatea de moştenitori legali o au atât soţul supravieţuitor, cât şi ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi şi, în plus, niciunul dintre aceştia nu este nici nedemn şi nici renunţător. În acest caz,
rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/6 din moştenire, rezerva părinţilor va fi de 1/6 din moştenire,
colateralii privilegiaţi vor fi înlăturaţi de la moştenire, iar terţul gratificat va primi întreaga cotitate
disponibilă de 2/3 din moştenire, ca legatar universal, al cărui legat s-a redus, la cererea moştenitorilor
rezervatari, de la 1/1 la 2/3 din moştenire. În schimb, în cazul în care colateralii privilegiaţi ar fi fost
nedemni sau renunţători (ceea ce ar fi însemnat că nu ar fi primit nimic ca moştenitori legali), rezerva
soţului supravieţuitor ar fi fost de 1/4 din moştenire, rezerva părinţilor ar fi fost de 1/4 din moştenire
(fiecare părinte având dreptul la o rezervă de 1/8 din moştenire), iar cotitatea disponibilă de 1/2 din
moştenire ar fi revenit prietenului instituit legatar universal.
c) 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii
privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/2.
De exemplu, dacă soţul supravieţuitor a fost dezmoştenit direct şi total prin testamentul făcut de către de
cuius, iar la moştenire mai vin fie ascendenţii privilegiaţi, fie colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor va
primi rezerva de 1/4 din moştenire, iar ascendenţii privilegiaţi sau, după caz, colateralii privilegiaţi vor
primi, ca moştenitori legali, restul de 3/4 din moştenire, care se va împărţi între aceştia potrivit regulilor
moştenirii legale.
d) 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a de moştenitori) sau cu
colateralii ordinari (clasa a IV-a), în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 3/4.

63 A se vedea în acest sens şi TS, s.civ., dec.nr.578/1986, în CD, 1986, p.81-82.

%51
 De exemplu, dacă de cuius-ul a făcut un testament în favoarea ascendenţilor ordinari sau, după caz, în
favoarea colateralilor ordinari, iar legatele însumate reprezintă cel puţin 5/8 din moştenire, soţul
supravieţuitor va primi rezerva de 3/8 din moştenire, iar restul de 5/8 din moştenire va reveni ascendenţilor
ordinari sau, după caz, colateralilor ordinari, şi - dacă va fi cazul - va fi împărţit între legatari potrivit
dispoziţiilor din testament.

e) 1/2 din moştenire în lipsa rudelor din cele patru clase de moştenitori legali, deci 1/2 din întreaga
moştenire, deoarece concurează numai cu beneficiarul (beneficiarii) liberalităţii (liberalităţilor), care nu are
(au) calitatea de moştenitor legal, inclusiv ipoteza în care ar fi avut această calitate, dar a renunţat la
moştenirea legală sau este nedemn de a moşteni.
Sintetic, rezerva soţului supravieţuitor se poate exprima prin formula:

Cota legală de 1/4; 1/3; 1/2; 3/4 sau 1

2
24. Imputarea rezervei soţului supravieţuitor asupra moştenirii. Potrivit art. 1.086 C.civ. rezerva
succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii
[…]. Pe cale de consecinţă, toate rezervele moştenitorilor rezervatari se vor imputa asupra moştenirii, în
ansamblul său.
Rezerva soţului supravieţuitor se atribuie cu prioritate din moştenirea lăsată de defunct, privită ca
unitate, urmând ca ulterior să se atribuie cotele (sau, după caz, rezervele) celorlalţi moştenitori. De
exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu copilul defunctului şi cu un prieten, care a fost
instituit legatar universal, se va proceda astfel: mai întâi, se atribuie rezerva soţului supravieţuitor, care este
de 1/8 din moştenire; apoi, se atribuie rezerva copilului, care este de 3/8 din moştenire; în continuare, se
însumează cele două rezerve pentru a se obţine rezerva globală (care este în acest caz de 1/2 din moştenire)
şi, pe cale de consecinţă, cotitatea disponibilă (care este de 1/2 din moştenire); în final, se atribuie cotitatea
disponibilă de 1/2 din moştenire legatarului universal.

D. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu descendenţii dintr-o căsătorie

anterioară a defunctului
25. Reglementarea şi justificarea cotităţii disponibile speciale. Una dintre constantele dreptului
succesoral o reprezintă protecţia deosebită a descendenţilor dintr-o căsătorie anterioară a defunctului
împotriva liberalităţilor exagerate pe care părintele lor le-ar face în favoarea soţului dintr-o căsătorie
ulterioară.
Potrivit art. 1.090 C.civ., „(1) Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la
moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici
partea descendentului care a primit cel mai puţin. (2) Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de
diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 şi cotitatea disponibilă specială, atunci
această diferenţă revine descendenţilor. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci
când descendentul menţionat la alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia
soţul supravieţuitor”.
Prin urmare, dacă defunctul a fost căsătorit de mai multe ori şi are ca moştenitor unul sau mai mulţi
copii (descendenţi) dintr-o căsătorie anterioară (din afara căsătoriei sau din adopţie), nu poate gratifica pe
soţul din ultima căsătorie (soţul supravieţuitor) în limita cotităţii disponibile ordinare (obişnuite), ci numai

%52
în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea descendentului care a luat mai puţin64 (limită
variabilă), cel mult un sfert din moştenire (limită fixă, maximă).
Prin instituirea acestei cotităţi speciale legiuitorul a urmărit ocrotirea copiilor (descendenţilor)
defunctului pe care i-a avut înainte de încheierea ultimei căsătorii, împotriva influenţelor şi presiunilor pe
care soţul din ultima căsătorie (mama sau tatăl vitreg) ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit,
determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalităţi în detrimentul copiilor. În practica judecătorească
problema s-a pus relativ frecvent ceea ce dovedeşte utilitatea instituţiei cotităţii disponibile speciale.
26. Noţiunea de „alţi descendenţi decât cei comuni lor” în sensul art. 1.090 C.civ.
Pe de o parte, textul se referă nu numai la copiii (unul sau mai mulţi) dintr-o căsătorie anterioară a
defunctului (chiar declarată nulă sau anulată), dar şi la cei din afara căsătoriei, precum şi la copiii adoptaţi
de către defunct.
Pe de altă parte, textul se referă nu numai la descendenţii de gradul I, ci şi la descendenţii de grade
subsecvente, indiferent că aceştia din urmă vin la moştenire prin reprezentare succesorală sau în nume
propriu.
27. Liberalităţile care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1.090 C.civ. Descendentul defunctului, în
sensul precizat mai sus, poate invoca dispoziţiile art. 1.090 C.civ. în următoarele cazuri:
i) Dacă defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor donaţii în timpul ultimei căsătorii sau chiar
anterior căsătoriei, dacă se dovedeşte că perspectiva acestei căsătorii a fost cauza impulsivă şi determinantă
a liberalităţii.
În toate cazurile, trebuie să fie vorba de donaţii care nu sunt supuse raportului (neraportabile); dacă
donaţia este supusă raportului, urmează să fie readusă, în natură sau prin echivalent, la moştenire şi deci
reprezintă doar un avans asupra moştenirii.
ii) Dacă prin testamentul lăsat, defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor legate, chiar dacă data
testamentului este anterioară încheierii ultimei căsătorii, deoarece se poate presupune menţinerea
dispoziţiilor testamentare favorabile sub influenţa soţului din această căsătorie.
iii) Dacă prin testamentul lăsat, defunctul a prevăzut dezmoştenirea directă (expresă) a descendenţilor în
cauză, iar de această dezmoştenire urmează să beneficieze soţul supravieţuitor (art. 1.090 alin.3 C.civ.).
28. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile ordinare şi a cotităţii disponibile speciale.
Regimul juridic al diferenţei dintre cele două cotităţi disponibile. Aplicarea prevederilor art. 1.090 C.civ.
presupune luarea în considerare a unor ipoteze în care soţul din ultima căsătorie, gratificat printr-o
liberalitate neraportabilă, vine la moştenire cu descendenţi ai defunctului, dintre care cel puţin unul este
dintr-o căsătorie anterioară. Vom avea în vedere ipoteza în care soţul supravieţuitor a fost instituit legatar
universal şi vine în concurs cu unul sau mai mulţi copii ai defunctului dintr-o căsătorie anterioară, acesta
fiind cazul cel mai des întâlnit în practică.
În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu un singur copil dintr-o căsătorie anterioară a
defunctului şi soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal, se va proceda astfel:
i) Se stabileşte rezerva soţului supravieţuitor, care este de 1/8 din moştenire, apoi rezerva copilului, care
este de 3/8 din moştenire, ceea ce înseamnă că rezerva globală este de 1/2 din moştenire, iar cotitatea
disponibilă ordinară (obişnuită) este de 1/2 din moştenire. Dacă soţul supravieţuitor gratificat nu ar fi venit
în concurs cu copilul defunctului dintr-o căsătorie anterioară, întreaga cotitate disponibilă ordinară ar fi
revenit soţului supravieţuitor, ca legatar, ceea ce înseamnă că soţul supravieţuitor ar fi primit 5/8 din
moştenire(1/8 rezerva şi 1/2 cotitatea disponibilă), iar copilul ar fi primit doar rezerva sa de 3/8 din
moştenire. Legiuitorul a considerat că acest mod de a se proceda nu corespunde interesului copilului din

64 Legea vizează ipoteza în care datorită donaţiilor primite de la defunct cu scutire de raport sau datorită
dispoziţiilor testamentare (legate sau dezmoşteniri directe) unii dintre descendenţi primesc mai mult din moştenire
decât alţii. Întrucât cotitatea disponibilă specială nu poate depăşi partea descendentului care a primit mai puţin, ea se
raportează la această parte.

%53
căsătoria anterioară a defunctului şi a decis să permită gratificarea soţului din ultima căsătorie doar în
limitele unei cotităţi disponibile speciale, iar nu în limitele cotităţii disponibile ordinare.
ii) Se calculează cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor, care nu poate depăşi un sfert din
moştenire (limita fixă) şi nici partea copilului care a primit cel mai puţin (limită variabilă). Aşadar, pe lângă
rezerva sa de 1/8 din moştenire, soţul din ultima căsătorie mai poate beneficia de cotitatea disponibilă
specială. Cum copilul din căsătoria anterioară nu poate primi mai puţin decât rezerva sa de 3/8 din
moştenire, rezultă că, în acest caz, cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor va fi de 1/4 din
moştenire (se va raporta la limita fixă, adică aceea ca liberalitatea să nu depăşească 1/4 din moştenire).
iii) Se pune problema de a şti ce se întâmplă în cazul în care cotitatea disponibilă specială este mai mică
decât cotitatea disponibilă ordinară. Astfel, în exemplul dat (un singur copil din căsătoria anterioară a
defunctului), cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2, deci mai mare decât cotitatea disponibilă specială,
de maximum 1/4, diferenţa între cele două cotităţi fiind de 1/4 din moştenire. Care va fi regimul juridic al
acestei diferenţe?
Este evident că defunctul putea dispune de această diferenţă în favoarea oricui, cu excepţia soţului din
ultima căsătorie. Astfel fiind, dacă defunctul nu a dispus de diferenţa dintre cotitatea disponibilă specială
(mai mică) şi cotitatea disponibilă ordinară (mai mare), respectiv dispoziţia este ineficace în lumina art.
1.090 C.civ., acea parte din moştenire urmează să fie atribuită copilului defunctului (art. 1.090 alin.2
C.civ.). Aşadar, diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea specială de 1/4 din moştenire va reveni
copilului.
iv) Stabilirea cotelor finale cuvenite soţului supravieţuitor şi copilului. Astfel, în final, soţul
supravieţuitor va primi 3/8 din moştenire (1/8 rezerva plus 1/4 cotitatea disponibilă specială), iar copilul va
primi 5/8 din moştenire (3/8 rezerva plus 1/4 diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cotitatea
disponibilă specială).
29. Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile speciale. Art. 1.090 C.civ. nu prevede vreo sancţiune
specială pentru încălcarea limitelor în care defunctul putea face donaţii sau dispoziţii testamentare în
favoarea soţului supravieţuitor care concurează cu copiii dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei
ori din adopţie. Astfel fiind, se aplică sancţiunea prevăzută pentru depăşirea cotităţii disponibile ordinare:
reducţiunea (reducerea) liberalităţilor excesive în limitele cotităţii disponibile speciale.
§4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile
30. Precizări prealabile. După ce am analizat dispoziţiile privind cuantumul rezervei succesorale şi al
cotităţii disponibile ordinare şi speciale, urmează să vedem cum se stabileşte în concret, în raport de fiecare
moştenire în parte, masa succesorală, numită masa de calcul, la care se raportează fracţiunile reprezentând
rezerva, respectiv cotitatea disponibilă.
Masa succesorală avută în vedere în acest scop nu este cea lăsată efectiv de defunct; trebuie avute în
vedere şi donaţiile făcute de el în timpul vieţii, căci rezerva îi ocroteşte pe moştenitorii rezervatari nu
numai împotriva dispoziţiilor testamentare (legate şi dezmoşteniri), dar şi împotriva liberalităţilor făcute
prin acte între vii (donaţii). Înseamnă că stabilirea masei de calcul presupune reconstituirea patrimoniului
defunctului, prin calcul pe hârtie, pentru a stabili valoarea pe care ar fi avut-o nemicşorat prin donaţii. În
raport de această masă de calcul - denumită sugestiv şi „moştenire închipuită”65 se va putea constata dacă
prin liberalităţile făcute a fost atinsă rezerva moştenitorilor şi deci urmează să se procedeze la reducţiunea
liberalităţilor excesive. Prin urmare, stabilirea masei de calcul este o operaţiune prealabilă reducţiunii
liberalităţilor excesive.

65 M. Eliescu, op.cit., p.352. Precizăm că dacă există soţ supravieţuitor – indiferent că moşteneşte sau nu (este
nedemn, renunţător) – reconstituirea patrimoniului defunctului prin calcul pe hârtie trebuie să fie precedată de
lichidarea comunităţii de bunuri a soţilor, pentru a determina partea cuvenită soţului defunct din această comunitate
şi care intră în masa succesorală, respectiv partea aparţinând soţului supravieţuitor în calitatea sa de codevălmaş şi
care nu formează obiect de moştenire.

%54
 Pentru stabilirea masei de calcul, art. 1.091 C.civ. are în vedere trei elemente, respectiv trei
operaţiuni care se efectuează succesiv:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul
succesoral la data deschiderii moştenirii;
b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut al
moştenirii;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către
cel care lasă moştenirea.
În urma acestor trei operaţiuni se va putea stabili necesitatea reducţiunii liberalităţilor dacă se dovedesc
a fi excesive, depăşind limitele cotităţii disponibile (§5).
În legătură cu donaţiile făcute de către de cuius urmează să analizăm şi (§6) instituţia raportului
donaţiilor cu incidenţă în materie, pentru ca apoi să putem stabili (§7) regulile imputării liberalităţilor
asupra cotităţii disponibile şi, în anumite cazuri, asupra rezervei beneficiarului liberalităţii.
31. Determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul
succesoral la data deschiderii moştenirii, presupune identificarea tuturor bunurilor cu valoare patrimonială
ce aparţin defunctului la data deschiderii moştenirii: drepturi reale, de creanţă (inclusiv creanţele împotriva
moştenitorilor) sau de proprietate intelectuală. Se au în vedere şi bunurile de care defunctul a dispus prin
testament, ele aflându-se în patrimoniul succesoral.
Nu vor fi cuprinse printre bunurile existente cele lipsite de valoare patrimonială (cum ar fi, hârtiile de
familie, portretele, diplomele etc.) sau care nu pot fi valorificate (creanţa al cărei debitor este de
insolvabilitate notorie).
32. Determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut al
moştenirii. După determinarea şi evaluarea bunurilor din patrimoniul succesoral 66 se identifică şi se scade
pasivul succesoral din activul brut al moştenirii. În alcătuirea pasivului moştenirii intră datoriile şi sarcinile
moştenirii.
Prin datoriile moştenirii se înţelege acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care - indiferent de
izvorul lor (contractual, delictual, legal etc.) - există în patrimoniul succesoral la data deschiderii
moştenirii, inclusiv datoriile defunctului faţă de moştenitori.
Prin sarcinile moştenirii se înţelege acele obligaţii care - fără a fi existat în patrimoniul celui care lasă
moştenirea - se nasc în persoana moştenitorului la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de
voinţa defunctului sau din voinţa lui. Astfel sunt: i) cheltuieli de înmormântare (care nu trebuie să fie
excesive), inclusiv cheltuielile efectuate de moştenitori cu parastasele pentru pomenirea memoriei autorului
lor, la diferite intervale de timp, conform obiceiurilor67; ii) cheltuielile pentru administrarea (de sigilare, de
inventariere, de evaluare a bunurilor succesorale, etc.) şi lichidarea moştenirii, inclusiv taxele şi impozitele
pentru bunurile din moştenire68, precum şi cheltuielile necesare pentru desfăşurarea procedurii succesorale
(de exemplu, cheltuielile predării legatelor - art. 1.066 C.civ., nu şi datoriile personale ale comoştenitorilor,
cum ar fi taxele succesorale, onorariile, taxele judiciare de timbru etc.).
Pasivul succesoral urmează să fie scăzut din activul brut, deoarece drepturile moştenitorilor rezervatari
şi ale legatarilor nu pot fi satisfăcute decât după satisfacerea creditorilor.
33. Reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de
către cel care lasă moştenirea. Rezerva succesorală îi apără pe moştenitorii rezervatari nu numai împotriva
dispoziţiilor testamentare, dar şi împotriva liberalităţilor excesive făcute în timpul vieţii. Astfel fiind, pentru

66 Dacă masa succesorală nu este determinată, instanţa trebuie să anuleze în întregime certificatul de moştenitor,
TS, s. civ., dec.nr.266/1963, în CD, 1963, p.135.
67 CSJ, s. civ., dec.nr.79/1994, în Dreptul nr.12, 1994, p.63.

68 A se vedea TS, s. civ., dec.nr.111/1978, în CD, 1978, p.123-127; idem, dec. nr. 129/1983, în CD, 1983, p.80-82.

%55
calculul rezervei şi al cotităţii disponibile, la activul net trebuie să se adauge valoarea bunurilor donate de
către defunct în timpul vieţii.
33.1. Reunire fictivă. Subliniem că această adăugare, reunire, nu este efectivă, ci pur fictivă, doar pentru
calcul, pentru a se vedea dacă liberalităţile inter vivos (şi mortis causa) se încadrează ori nu în limitele
cotităţii disponibile. Numai dacă această cotă a fost depăşită se va pune problema readucerii, în natură sau
prin echivalent, la masa succesorală a bunurilor dăruite. Dar calculul rezervei şi al cotităţii disponibile este
numai o operaţiune prealabilă reducţiunii liberalităţilor excesive, un calcul pe hârtie (contabil).
Sunt supuse reunirii fictive toate donaţiile făcute de defunct, indiferent de forma de realizare (act
autentic, dar manual, donaţii simulate sau indirecte) şi indiferent de persoana donatarului (moştenitor -
rezervatar sau nerezervatar - sau terţ). Deoarece dispoziţiile legale prin care se asigură rezerva succesorală
au caracter imperativ (de ordine publică) donaţiile nu pot fi exceptate de la reunirea fictivă prin voinţa
donatorului. Chiar dacă donaţia este scutită de raport, valoarea ei se adaugă la masa de calcul a rezervei.
În cazul donaţiilor cu sarcini, la reunirea fictivă se va ţine seama de valoarea rezultată din diferenţa dintre
valoarea bunului donat şi valoarea sarcinii. Dacă însă sarcina stipulată în favoarea unui terţ (nu a
donatarului) reprezintă o donaţie indirectă, grefată pe o donaţie directă, se va adăuga prin calcul şi valoarea
donaţiei indirecte (de exemplu, dacă donatorul a dăruit donatarului suma de 100.000 de lei, iar potrivit
contractului donatarul are obligaţia de a-i plăti terţului taxele de şcolarizare în cuantum de 15.000 de lei -
donatorul gratificându-l astfel în mod indirect pe terţ -, la reunirea fictivă se va adăuga atât donaţia directă
de 85.000 de lei - în limita folosului pur gratuit -, cât şi donaţia indirectă de 15.000 de lei).
33.2. Gratuităţi nesupuse reunirii. Potrivit art. 1.091 alin. 3 C.civ., nu se va ţine seama în stabilirea
rezervei de darurile obişnuite, de donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, nici de
sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a
părinţilor sau a soţului şi nici de cheltuielile de nuntă.
Aşadar, nu sunt supuse reunirii fictive acele gratuităţi care sunt făcute în îndeplinirea unor îndatoriri
sociale şi care nu reprezintă liberalităţi ori - chiar dacă sunt calificate donaţii - nu sunt supuse regimului
liberalităţilor, fiind exceptate de lege [art. 1.150 alin.1 lit.c.)] şi de la raportul donaţiilor (deşi donatorul nu
a prevăzut scutirea de raport). Astfel:
a) darurile obişnuite (făcute la aniversări, zile onomastice, botezuri, nunţi etc., cu condiţia de a avea o
valoare obişnuită).
b) donaţiile remuneratorii nu sunt propriu-zis liberalităţi, ci se fac mai mult în executarea unei obligaţii
morale, de recunoştinţă, fiind menite să recompenseze anumite servicii prestate de către cel care este
gratificat (de exemplu, medicul care l-a îngrijit pe pacient, profesorul care l-a meditat pe elev, antrenorul
care a asigurat pregătirea sportivului, salvamarul care l-a salvat pe turistul aflat în pericol de înec etc.).
c) în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru
formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului.
În privinţa obligaţiei de întreţinere (care presupune asigurarea mijloacelor necesare traiului-art. 499
C.civ.) nu are importanţă dacă defunctul avea sau nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de cel în cauză
(de exemplu, cel întreţinut era o rudă mai îndepărtată în grad).
Relativ la cheltuielile pentru formarea profesională, acestea includ cheltuielile de studii (de la
învăţământul preşcolar şi până la cel universitar, indiferent dacă este public sau privat) efectuate în vederea
pregătirii pentru exercitarea unei profesii. În mod concret, cheltuielile vizează plata taxelor de studii,
procurarea manualelor şi a rechizitelor necesare, plata meditaţiilor profesionale (în special pentru învăţarea
unor limbi străine) etc.
În privinţa sumelor cheltuite pentru formarea profesională a părinţilor, s-a avut în vedere în special
efectuarea unor cheltuieli de către copiii acestora pentru reciclarea profesională în cazul pierderii locului de
muncă.

%56
 Cheltuielile enumerate mai sus ar putea fi supuse reunirii fictive în cazul în care ar avea un caracter
excesiv: de exemplu, părinţii alocă suma de peste 100.000 de euro pentru ca unul dintre copii să studieze la
o universitate de mare prestigiu din străinătate, privilegiu de care nu se bucură şi celălalt copil.
d) cheltuielile de nuntă. În mod tradiţional, cheltuielile efectuate în special de către părinţi cu ocazia
căsătoriei copilului (copiilor) lor nu sunt considerate donaţii şi nu sunt supuse reunirii fictive deoarece se
apreciază că ele au fost făcute în onoarea părinţilor şi a întregii familii sau spre a îndeplini o îndatorire
consfinţită de obicei69. Aceste cheltuieli includ, de regulă, plata invitaţiilor, plăţile pentru toalete, banchet,
orchestră, deplasări, filmări, fotografii etc.
Nu este supusă reunirii fictive nici valoarea bunurilor înstrăinate de defunct prin acte cu titlu oneros,
afară numai dacă se dovedeşte că actul - aparent cu titlu oneros - reprezintă în realitate o donaţie deghizată.
Moştenitorii rezervatari pot dovedi deghizarea prin orice mijloc de probă70, având calitatea de terţi în
materie de simulaţie, pentru că se prezintă în apărarea unui drept propriu, iar nu dobândit prin moştenire de
la defunct71.

69 D. Alexandresco, Explicaţiunea..., tomul III, partea a II-a, p.622; M.-M. Oprescu, op. cit., p.305.

70 TS, col.civ., dec.nr.1243/1958, în CD, 1958, p.88.

71 A se vedea Fl.A.Baias, Noul Cod civil.Comentariu pe articole, op.cit., p. 1358.

%57