MINISTERUL AGRICULTURII, DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI MEDIULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ

FACULTATEA ,,TEHNOLOGII ALIMENTARE”

SPECIALITATEA ,, TEHNOLOGIA ȘI MANAGEMENTULALIMENTAȚIEI PUBLICE”

Lucrare individuală
Disciplina: Filosofie
Tema:Conceptul filosofic despre lume

Elaborat: Curtean Irina

anul l , grupa TMAP-1

Coordonat
Prof. univ. dr

Chişinău 2018
 1.Concepţia despre lume şi tipurile sale istorice. Problema fundamentală a filosofiei. Obiectul de
studiu al filosofiei şi specificul cunoştinţelor filosofice în raport cu ştiinţa, religia, morala, estetica, dreptul şi
politica.
Filozofia este una din principalele forme a manifestării spiritului uman, conştiinţei umame. Ea este teoria
despre lume şi om în unitatea lor dialectică. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greacă
phileo – dragoste şi sophos – înşelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune.
Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în
această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi raportullui faţă de această
lume. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume.
a.) Concepţia mitologică este cea mai veche, era caracteristică pentru oamenii din comuna primitivă ca
unica formă a conştiinţei sociale. Concepţia mitologică includea în sine diferite cunoştinţe primitive,
credinţe şi mituri nesistematizate. În concepţia mitologică nu există diferenţiere clară dintre om şi natură,
gîndire şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipseşte cauzalitatea, era totul contopit,
nedezmembrat.
b.) Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi credinţe primitive
formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reesă din dedublarea lumii în două părţi: naturală şi
supranaturală. Specific pentru această concepţie este că lumea supranaturală este adevărata lume, că ea
este primordială şi determină lumea naturală şi socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirigează cu
dezvoltarea naturii, vieţii umane.
c.) Concepţia filozofico-ştiinţifică este generată de mai multe necesităţi umane şi tipuri de activitate. e
caracteristic demonstrarea logică. Concepţia filozofico-stiinţifică este in acelaşi timp metodologia
transformării naturii, societăţii şi lumii spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atît
lumea ca atare, cît sensul existenţei omului în lume.
Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie.
Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi spiritual nu poate
exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate celelalte probleme (ontologice,
gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim prin prisma problemei fundamentale care
are două laturi - ontologică şi gnoseologică. În dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial- materia
sau ideia - toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism.
Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reesă din recunoaşterea existenţei,
materiei ca factor prin şi cauză a realităţii.
Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că spiritualul există pînă la
natură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a idealismului – obiectiv şi subiectiv.
Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea ratiunii universale, ideei care există obiectiv
(există real şi independent de voinţa omului). Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră
primar conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară
şi independent de conştiinţa umană, independent de retrăirile subiectului.
Deasemenea este: monism- un început (fie el material ori spiritual),dualism -R.Deacartes două
începuturi –– materială şi spiritual,pluralism- mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora, Anaxagora).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema
identităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic (acei care
afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism
(acei care neagă cognoscibilitatea lumii).
Obiectul filozofiei. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se deie într-o formă
maximal generalizată tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în
sistemul “lume – om”. La rîndul său acest sistem este compus din două subsisteme – “lume” şi “om”.
Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi
 spiritual-practic.
2.Problema metodei în filosofie. Dialectica şi metafizica. Funcţiile filosofiei. Filosofia, tehnica şi
tehnologiile. Scientismul şi antiscientismul
Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca teorie şi ca metodă.
Cunoştinţele filozofice ca orice cunoştinţe îndeplinesc funcţia teoretică si funcţia metodologică. Metoda
trebuie să corespundă următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de
arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine determinat.
1) metode particular-ştiinţifice, care se folosesc într-o ştiinşă concretă
2) metode general-ştiinţifice, care se folosesc în mai multe ştiinţe (metoda informaţională, cibernetică,
sistemică, analogia);
3) metode universale, filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a
realităţii (dialectica şi metafizica).
Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi cunoaşterii şi
totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii.
Heraclit sub dialectică înţelegea permanenta schimbare şi dezvoltare a lumii, sau dialectica obiectivă.
Socrate şi Platon vedeau în dialectică măiestria discuţiei, dialogului. Reprezentantul dialecticii idealiste a
fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi metodă. Dialectica materialistă -K.Marx şi F.Engels.
Metafizica are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte fenomenele şi
procesele naturii ca ceva separate.2. Acea parte a filosofiei în care se studiau problemele speculative, ce
depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu). Noţiunea de metafizică a fost formulată de urmaşii lui
Aristotel pentru a evidenţia operele filosofice a profesorului lor. În lucrările stagiritului filosofia ca
principii universale a existenţei urma după fizică, teoria despre natură şi semnifica în sensul strict al
cuvîntului aceea ce urmează după fizică (meta ta physica). Capătă o dezvoltare în operele lui F.Bacon,
I.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. neajunsurile: : neînţelegerea esenţei dezvoltării;
absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii ori discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori
calitative, unilateralitatea., ignorarea conexiunii universale; premărirea formei mecanice de mişcare,
reducerea formelor superioare de mişcare la inferioare
Funcţiile filozofiei. : ontologică, gnoseologică, metodologică, antropologică, sociologică, etică,
estetică, axiologică, praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi reduse la prei momente:
Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de dezvoltare a
ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.
Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea înconjurătoare.
Filozofia este instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii sociale. Ea se ocupă cu aşa
probleme care se referă la lume în întregime, care ne dau posibilitatea de a înţelege ce prezintă lumea.
TEHNICĂ (gr. techne - meşteşug, măiestrie) - sistemul de organe artificiale ale activităţii
societăţii. Ea se dezvoltă prin intermediul procesului istoric de obiectivare în materialul natural al
funcţiilor de muncă, al deprinderilor, al experienţei şi cunoştinţelor prin modalitatea de cunoaştere şi
utilizare a forţelor şi legităţilor naturii. Istoria T. constă din trei etape: uneltele manuale de muncă
(instrumente); maşini (nivelul mecanizării); automatele (maşinile automatizării).
TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE – totalitatea metodelor utilizate în procesul activităţii de
elaborare, păstrare, transmitere şi utilizare a socioinformaţiei sub aspect de cunoştinţe.
SCIENTISM (lat. scientia - cunoaştere, ştiinţă) - poziţie conceptuală la baza căreia stă reprezentarea
despre cunoaşterea ştiinţifică ca cea mai înaltă valoare culturală. Idealul S. îl reprezintă, în primul rînd,
cunoaşterea ştiinţelor naturale. sf. sec. XIX, apare şi poziţia conceptuală opusă - antiscientismul. Ultima
subliniază posibilităţile limitate ale ştiinţei, iar în formele sale extreme o interpretează ca pe o forţă
străină. Tendinţele antiscientismului sunt promovate de aşa direcţii filosofice ca: existenţialism, filosofia
fenomenologică etc.
3.Conceptul de ştiinţă şi obiectul său de studiu. Ştiinţa - institut social, sistem de
cunoştinţe, proces de cunoaştere
Ştiinţa constituie o formă a conştiinţei sociale, un domeniu de activitate al cărui scop este de a
studia fenomenele şi procesele din natură, societate şi gîndire, însuşirile, raporturile dintre ele.
Criteriile ştiinţei :obiectivitate,raţionalitate,demonstravitate,legitate
Începînd din antichitate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele concrete. Nu
întîmplător mulţi savanţi vestiţi au fost şi filozofi (Platon, Aristotel, N. Copernic, R.Descartes,
ş.a.). Filozofia permanent primeşte şi prelucrează informaţia din diferite domenii, integrează
diverse cunoştinţe umane şe formează un tablou ştiinţific al lumii unic. În acelaşi timp filozofia
nu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor, de a include în sine toate cunoştinţele. Ştiinţele concrete au
obiectul său de studii, metodele şi legile sale, nivelul său de generalizare a cunoştinţelor. Filozofia
generalizează generalizările ştiinţelor concrete, are de a face cu un nivel mai înalt de
generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare. Dacă primul nivel de generalizare duce la
formularea teoriilor şi legilor ştiinţelor concrete, atunci al doilea nivel – la evidenţierea celor mai
generale legităţi şi tendinţe, aceaste este logica dezvoltării ştiinţei însăşi, logica dezvoltării
gîndirii umane. Cele mai importante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la dezvoltarea
intensivă a ştiinţei. Însă filozofia nu numai este influenţată de ştiinţele concrete, ci şi singură
acţionează asupra dezvoltării lor. Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, ea
acţionează asupra lor prin concepţia filozofică, care înfluenţează viziunea savantului, atitudinea
lui către lume şi cunoaştere.

4. Specificul cunoştinţelor biomedicale. Medicina şi Farmaceutica drept ramuri ale ştiinţei

contempor. . Filosofia şi medicina. Filosofia contemporană - filosofie a supravieţuirii
Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia interacţionează permanent. Ca şi
filozofia medicina are obiectul său omul. Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu
poate exista. Iar pentru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie competenţi în
problemele naturalist-ştiinţifice, social-politice, economice ş.a.De aceea cei mai mari medici au
fost şi filozofi (Empedocle, Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, Sext Empiric, Avicena, F.Bacon,
Paracelsius, M.Servet, G.Galilei, Harvei, Lametri, K.Linnei, Z. Freud, K.Jaspers, H. Selie ş.a.).
Filozofia ajută pe medici să pătrundă mai profund în specialitatea sa, mai bine şi efectiv să
folosească cunoştinţele medicale pentru teorie şi practică.
Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate exista decît
în limitele unor parametri strict determinate a mediului fizic, biologic şi social. Omenirea ca parte
a noosferei a întrat în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de acutizarea problemelor
globale. Problema cheie actualmente este elaborarea “Strategiei Omului” coordonată cu “Strategia
Naturii”. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor activităţi ce ar asigura coevoluţia
omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări, deaceea ea
trebuie să aibă o nouă filozofie – filozofia supravieţuirii. Medicina, care se ocupă cu problemele
omului şi optimizării condiţiilor sociale, poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la
rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice. Pentru formarea
conştiinţei globale e necesar de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu natura,
relaţiile dintre diferite comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut, istorie, cultură,
strămoşi ş.a.

5. Apariţia filosofiei. Istoria filosofiei şi problema periodizării gândirii filosofice. Paradigmele în

filosofie. Filosofia antică: periodizarea, caracteristica, direcţiile şi şcolile filosofice. Medicina în epoca
antică.
Apariţia concepţiilor filozofice. Filozofia apare în antichitate atunci cînd în societate se petrec schimbări
radicale, cînd se schimbă relaţiile social-economice, cînd se schimbă modul de viaţă obişnuit, reprezentările
oamenilor. Schimbări radicale în societate au loc în perioada de destrămare a comunei primitive şi
formare a societăţii cu clase (sec.7 – 6 î.e.n. ).
Concepţiile filozofice se formează în perioada trecerii de la concepţia mitologică şi religioasă la concepţia
ştiinţifică. Diviziunea muncii (agricultura, vităritul, meşteşugăritul)
Aici apare:Creşterea productivităţii muncii,Apariţia comerţului.Apariţia proprietăţii private.Apariţia claselor
(bogaţi şi săraci).
Problema paradigmelor filozofice. Paradigma este o totalitate de viziuni şi idei care servesc
drept model de formulare şi rezolvare a unor problene, este un tip (stil) de gîndire dominant într-o
anumită perioadă de dezvoltare a ştiinţei.
Încă din antichitate se evidenţiează două paradigme principale – ontologică şi gnoseologică.
Paradigma ontologică reese din admiterea existenţei ca realitate şi principiu în explicarea lumii.
Paradigma gnoseologică este un rezultat a activităţii intelectuale a omului.
Istoria filozofiei şi obiectul ei. Istoria filozofiei este o disciplină şi filozofică şi istorică. Dacă
filozofia se ocupă cu diferite probleme filozofice, atunci istoria filozofiei se ocupă cu legităţile
apariţiei şi dezvoltării ideelor filozofice.
1.Filozofia antică apare în Egiptul, China, India şi Grecia antică în sec.VII – VI î.e.n. şi a existat pînă
în sec. VI a e.n. Ea avea un caracter cosmocentric şi se baza ca regulă pe ştiinţă.Filozofia antică
coincide cronologic cu societatea sclavagistă.
2.Filozofia medievală există în societatea feudală din sec. V – VI a e.n. pînă în sec. XIV, avea un
caracter teocentric şi se baza pe religie.
3.Filozofia Renaşterii – sec.XV – XVI, coincide cu perioada de trecere de trecere de la feudalism la
capitalism, purta un caracter antropocentric şi se baza pe artă.
4.Filozofia epocii moderne – sec. XVII – XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, există în societatea
capitalistă, evea un caracter gnoseocentric şi se baza pe ştiinţa în dezvoltare.
5.Filozofia contemporană (filozofia marxistă, pozitivizmul) este legată cu progresul tehnico-ştiinţific
şi globalizarea fenomenelor sociale.
Filozfia în India antică.Filozofia în India antică apare în primul mileniu î.e.n. Societatea indiană
foarte timpuriu se diferenţiază în grupuri sociale: brahmani, cşatrii, vaişi şi şudri.Deosebim. două
grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc autoritatea Vedelor) şi neortodoxale (ce nu recunosc
autoritatea Vedelor). Majoritatea ortodoxale şi religioase (şcolile vedanta, mimansa, yoga, vaişeşica,
nyaya, samkhya). Mai progresive sînt şcolile neortodoxale – jainism, buddhism, lokayata (carvaka).
Filozofia în China antică.-lumea este veşnică şi prezintă un tot unitar compus din cinci elemente primare:
focul, apa, pămîntul, lemnul şi metalul.In China antică se evidenţiază şcoala lui Confucius,in centrul
filosofiei lui confucius sta probl.educatiei .In China antică au existat aproape o sută de şcoli printre care se
evidenţiază şcoala naturfilizofilor, moiştilor, legiştilor, numelor s.a.
Filozofiei din Grecia antică.Filozofia greacă antică era naturfilozofie, avea o orientare spre cunoaşterea
naturii şi legităţilor ei, “curăţirea” naturii de mituri. Pentru ea este caracteristic deasemenea ontocentrism
(concepţie despre existenţă) şi cosmocentrism (înţelegerea lumii ca un tot unitar, ca un organism viu,
macrocosm şi microcosm). Grecii încearcă să explice lumea nu prin mituri, ci prin cauzalitate, prin
cunoştinţe.
Clasica timpurie –aici se referă şcolile de la Milet(I scoala filosofica), Elea(Xenofan),
pluraliştilor(pitagora), sofiştilor şi Socrat(problema omului,vietii si mortii).
Clasica matură –La această perioadă se referă concepţiile lui Democrit, Platon şi Aristitel.
Clasica tîrzie (sau perioada romano-elenistă) – este perioada de declin şi destrămare a societăţii.
(epicurism,neoplatonism,stoicism)

6.Filosofia evului mediu.Patristica ,Scolastica.Doctrina lui Aureliu Augustin si cea a lui

Thomas d`Aquino.
Filosofia ev.mediu- Filozofia medievala ocupa o mie de ani – din sec. V - VI pina in sec. XIV –
XV,acesta este perioada caderii imperiului Roman si instaurarea feudalismului. Pentru filozofia
medievala este caracteristic: Orientarea generala si caracterul religios – teocentrism. Religia se
bazeaza pe monotheism. In perioada medievala se realizeaza trecerea la un zeu unic si puternic,
care se ridica deasupre naturii. Dominatia religiei si bisericii. Pentru filozofia medievala important
era ideea creationismului – crearii omului si naturii de catre Dumnezeu. Lumea este compusa din
doua parti : lumea lucrurilor, naturii si lumea supranaturala, divina. Adevarata lume este lumea
divina. Din teocentrism si creationism reesa interpretarea simbolica si alegorica a realitatii,
conceptia religioasa obliga de a vedea in toate obiectele si fenomenele lumii intelepciunea si
creatia lui Dumnezeu. Spre exemplu, boala era interpretata nu ca proces patologic, ci ca o
incercare ori pedeapsa.
Filozofia medievala purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea si cu cit
mai vechi, cu atat mai important. De aici continutul ei scolastic. Suprema autoritate se considera
cartile sfinte, Biblia si operele parintelor bisericii. Ultima se intelegea ca activitate inspirata de
Dumnezeu, subiectul, individualitatea se ignora. Noi nu cunoastem pe autorii multor icoane,
sculpturi, biserici s.a. Tot ce era subiectiv trebuia dat lui Dumnezeu.Filozofia medievala nu era
ceva abstract, rupt de realitate,
Patristica – denumirea generala a literaturii scrisa de parintii bisericii ce au pus temeliile
dogmatelor crestine si le aparau de pagini. La patristica se refera Tertulian, Augustin Fericitul.Toti
ei declarau incompatibilitatea credintei religioase cu filozofia antica. Tertulian este cunoscut prin
maxima “cred pentru ca este absurd”, ca credinta nu poate fi inteleasa, Augustin Fericitul critica
scepticismul si conceptiile eretice, filozofia lui este o imbinare a crestinismului, platonismului si
neiplatonismului, Dumnezeu este esenta suprema si creatorul lumii. Scopul vietii este fericirea
care poate fi atinsa in Unicul – in Dumnezeu. Realizarea fericirii umane presupune cunoasterea lui
Dumnezeu si incercarea sufletului. Augustin Fericitul declara prioritatea credintei asupra ratiunii,
nu-i cunoastere si adevar fara credinta. Dumnezeul crestin este inaccesibil pentru cunoastere, dar
poate fi cunoscut prin cartile sfinte, Biblie si talmacirea lor.
Scolastica – filozofia medievala crestina care domina in scoli si dependea in intregime de
teologie. Daca patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica crestina din ceea ce se continea in
cartile sfinte si a o introduce in mase, atunci scolastica trebuia sa faca aceste dogme accesibile
pentru oamenii neinstruiti si sa duca lupta cu falsificarea religiei crestine. Scopul scolasticii consta
nu in cercetarea si studierea realitatii, ci in a gasi cai rationale de a demonstra adevarurile
declarate de credinta. Filozofiei i se atribuia rolul de slujanca a religiei. Ea nu trebuia sa caute
adevarul, el era dat deacum in revelatia divina, filozofia trebuia sa expuna si demonstreze acest
adevar cu ajutorul ratiunii si limbajul accesibil a ei. Reprezentantii scolasticii au fost Ioan Scot
Eriugena ,Ioan Roscelin, ,Albertus Magnus. Toti ei argumantau unitatea credintei si ratiunii,
filozofiei si teologiei, ca natura este creata de Dumnezeu, ca el este esenta suprema, inceputul si
scopul tuturor lucrurilor, ca Dumnezeu este inceputul, centrul si sfirsitul cosmosului.
 Sistematizatorul scolasticii si definitivatorul teologiei catolice se socoate Toma d'Aquino.
Bazinduse pe operele lui Aristotel ei sistematizeaza si fundamenteaza dogmatica crestina.
Dumnezeu este cauza primara si inceputul suprem a existentei.
7. Filosofia epocii Renaşterii. Trăsăturile gândirii filosofice în această epocă. Umanismul şi
filosofia naturii. Antropocentrismul şi heliocentrismul în concepţiile ştiinţifico-filosofice ale
renascentismului

Epoca Renaşterei în Europa ( sec. XV – XVI ) perioada de trecere de la epoca medievală la epoca
modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării societăţii burgheze. Renaştere
înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filozofiei
antice la cerinţele timpului nou. Renaşterei este caracteristic:
 Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul. în
filozofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu.
 .Umanism – este concepţia coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii
umane pentru dezvoltarea multilaterală fiecărei personalităţi.
 panteismul – concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este
peste tot locul. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la natură (puterea, creaţia
ş.a.).
 secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei
şi bisericii, trecerea la o viaţă mai laică.
 Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta,. Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo
da Vinci, Rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.
În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme:
1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi spirituală.
Cu această problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii – Dante Alighieri, Francesco
Petrarca, Djovani Boccacio Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului,
despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii.
2. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-stiintific al lumii si studierea
naturii. Problema naturfilozofica in epoca Renasterei avea un caravter panteist. Crearea unui nou
tablou al lumii si studierea naturii erau in strinsa legatura cu dezvoltarea modului de productie,
navigatiei maritime, noile descoperiri geografice. Un rol important in dezvoltarea stiintei si
filozofiei Renasterei a avut G.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice, are un sir de
descoperiri in astronomie. El considera ca mecanica si matematica stau la baza tuturor stiintelor.
În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia. Dumnezeu este un maximum infinit,
iar lumea, natura – maximum limitat. N.Copernic formulează concepţia heliocentrică conform
cărei pămîntul se roteşte în jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea
boltei cereşti. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui . N.Copernic era convins că
lumea este finită şi un centru a universului există .
3. Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale, politică
şi relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. repreyentant- N.Machiavelli. Neagă concepţia
religioasă conform cărei statul depinde de biserică ca puterea supremă pe pămînt.Promisiuni goale,
înşelăciuni, mituire, corupţie, crime – totul acesta este permis în politică şi relaţii politice. Mai
tîrziu aşa mijloace antiumane de realizare a scopurilor politice au fost numite machiavellism.
8.Filosofia clasica germana:caracteristici generale.Aparitia filosofiei marxiste.
Filosofia clasica germana ocupa o perioada relativ scurta, care este marginita cu anii 80 a sec XVIII
dintr-o parte si anul 1831 (anul mortii lui Hegel ) din alta parte. Insa din punct de vedere teoretic ea este
culmea dezvoltarii gindirii filosifice din acea perioada. La sfirsitul sec. XVIII lichidind raminerea in
urma economica si politica, Germania se apropia de revolutia burgheza, la fel ca si in Franta veacului
XVIII, in Germania din veacul XIX revolutia filosofica a precedat revolutiei politice. Filosofia clasica
germana a fost ca o teorie germana a revolutiei franceze. Pentru ea este caracteristic:
-Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
-Divizarea existentei in lumea naturii si lumea omului.
-Se studiaza nu numai istoria umana, dar si esenta omului.
-Principala problema este problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali
considerati in actiunea lor istorica.
-Se subliniaza rolul filosofiei in rezolvarea problemei umanismului.
-Intelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii si idei.
-Formularea dialecticii ca conceptie integrala.
Reprezentantii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel, L.Feuerbach. pina nu
demult in filosofia sovietica conceptia lui K. Marx si F.Engels era interpretata ca ceva sinestatator, ca o
etapa calitativ noua in dezvoltarea gindirii filosofice. Daca sa fim obiectivi, ideile filosifice a acestor mari
ginditori intocmai se inscriu in traditia filosifiei clasice germane si nu-s altceva decit finalizarea ei. Kant
pune problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective si obiective a cunostintelor in subiect
insasi, in diferite nivele si structuri a subiectulu. . Principala problema a invataturii lui Schelling devine
ideea identitatii obiectului cu subiectul, “Eului” cu “Non-Eul”,legea identitatii ratiunii unice cu sine insasi
este declarata lege suprema.
MARXISMUL este totalitatea de idei filosofice, economice si social-politice, formulate initial de Marx
si Engels si dezvoltate mai departe de catre V.Lenin. In marxism se abordeaza un sir de probleme extrem
de importante referitor la existenta, constiinta, legitatile dezvoltarii si functionarii societatii. Pentru prima
data a fost data interpretarea materialista a istoriei si societatii, se formuleaza dialectica materialista, ideea
practicii. Aparitia marxismului a fost conditionata de urmatoarele premise:
- Social-economice –generalizarea miscarii revolutionare din acea perioada (rascoalele din Silezia,
Lion, miscarea ciartista).
- Naturalist-stiintifice – formularea teoriei celulare, legii conservarii si pastrarii energiei si teoria
evolutionista a lui Darvin.
Dezvoltarea societatii conform marxismului are loc ca rezultat al luptei de clasa si contradictiilor modului
de productie. Lupta de clasa duce la lichidarea societatii cu clase antagoniste si respectiv lichidarea
exploatarii, la eliberarea proletariatului. V.Lenin completeaza marxismul cu ideea posibilitatii revolutiilor
socialiste in tarile inapoiate, predominant agrare. Ideile lui Lenin au stimulat revolutiile si schimbarile
sociale in tarile subdezvoltate ca Rusia, China, Iugoslavia, democratiile populare s.a. Marxismul a
influentat puternic dezvoltarea gindirii filosofice, economice si social-politice a sec.XX.
Astazi exista o multitudine de pareri referitor la esenta si rolul marxismului si aceasta este conditionat de
aceea, ca marxismul este un sistem de idei conceptuale si abordari ideologice. Aici se refera marxismul
clasic, ideile formulate de K.Marx si F.Engels. Aici se refera si interpretarea si dezvoltarea marxismului
de catre Lenin si aplicarea lui la realitatea rusa. Tot aici se include si varianta totalitarista a lui Stalin. Mai
exista varianta social-democratica a marxismului precum si neomarxismul. Deci daca criticam marxismul,
atunci trebuie sa avem in vedere anumite idei concrete ce s-au invechit si nu corespund realitatii.
9. Orientările principale ale filosofiei contemporane
Exista mai multe pareri despre inceputul filosofiei contemporane. Unii socot, ca fil. contemp este
o fil. neclasica si se incepe dupa fil. Clasic.Germ. Altii admit inceputul fil.contem la sfirsitul sec.
trecut, inceputul sec. nostru, dupa I Rzb Mon, altii chiar si dupa al II Rzb.Mon. Diversitatea asta
de pareri este legata, in primul rind, de aceea ca nu se poate aplica o demarcatie cronologica
stricta. In al doilea rind, in filosofia contemporana sunt unele curente filosofice elaborate anterior
(tomism, kantianism, hegelianism), dar care au o infatisare noua. Si in al treilea rind, majoritatea
curentelor filosofice ale filosofiei contemporane (pozitivismul, existentialismul,
neospiritualismul, filosofia vietii,au premisele sale filosofice situate in jurul jumatatii secolului
trecut. Probabil corecta este parerea conform careia se poate admite drept intrare in filosofia
contemporana a doua jumatate a secolului trecut.
Fil.Occid.Contemp. este o fil.neclasica, se prezinta ca ceva extrem de eterogen, ea are o
dinamica specifica, se caracterizeaza printr-o problematica noua, prezinta tendinte noi si totodata
pune intr-o lumina noua problemele traditionale. Filosofia contemporana este conceputa ca
analiza logica a stiintei, ca reflectie asupra trairilor personale, ca imagine a lumii obiective, ca
antropologie, ca metafizica. Cu alte cuvinte fil.contem.prezinta o multitudine de orientari, curente,
sisteme ce interactioneaza si inregistreaza impreuna o dinamica. Filosofia nu se dezvolta liniar. In
Fil.Cont sunt puse un sir de probleme, care eu un caracter general-uman: lumea si locul omului in
ea, esenta omului si menirea lui in lumea contemporana, individul si omenirea, soarta civilizatiei
umane, unitatea si multitudinea culturii, probl.globale si supravietuirea omenirii s.a. dar trebuie sa
facem o deosebire intr-o oarecare problema si interpretarea ei intr-un sistem filosofic, deoarece
asta nu-i unul si acelati lucru. Fil.Occid.Contem are urmatoarele trasaturi:
• A inregistrat o “cotitura lingvistica” in urma careia domeniul comunicarii, al limbii este
abordat ca un mediu fundamental al existentei, cunoasterei si actiunii.
• Abordeaza finitudinea existentei umane ca un reper fundamental al existentei si cauta sa
reconstruiasca intregul tablou al lumii pornind de la acest reper.
• Abordeaza sensul cunostintelor si actiunilor ca o problema cheie a cunoasterei si activitatii.
• Abordeaza tehnica ca un domeniu important al vietii (cultul ratiunii tehnico-stiintifice).
• Logica si teoria stiintei se afla in centrul meditatiei filosofice.Pe baza reflexivitatii tinde sa
devina metafilosofie si sa se concentreze devalorizarea asupra conditiilor formale ale rationalitatii
cunostintelor si actiunilor.
• Tendinta catre misticism si irationalism. Criza spiritualitatii si normelor si principiilor morale,
care periodic au loc in societate, duc la raspindirea curentelor mistice si irationaliste.
Existentialism – orientare in filosofia contemporana care se ocupa de problema existentei
conceputa ca fondul launtric ascuns, autentic fiintarii umane. Principipala problematica a
existentialismului este ontologia, teoria despre existenta Structuralism – o serie de orientari in
filosofia contemporana care absolutizeaza metoda structurala. Notiunea de structura se foloseste
in matematica, psihologie. Structuralismul considera obiectele ca sisteme, ansambluri organizate
de elemente. O structura se prezinta ca un tip sau un model ideal (o totalitate de raporturi si relatii
care unesc componentele obiectului) independent de natura lor substantiala. Hermeneutica –
 curent in filosofia contemporana care are ca obiect teoria si practica interpretarii textelor, lumii psihologice,
istorice si sociale, intelegerii lor. Metode hermeneutica presupune rezolvarea urmatoarelor antrebari:
• Ce a spus autorul in textul respectiv?
• Ce a gandit autorul cu acel text?

10. Etapele evoluării medicinei: caracteristică generală.

11. Noţiunea „existenţă”. Ontologia, formele existenţei, specificul existenţei umane.

Existenta – categorie fil. care desemneaza lumea obiectiva, materia, natura ce exista
independent de constiinta, de asemenea procesul vietii materiale a oamenilor. Exist-este
notiunea cea mai generala care cuprinde tot ce fiinteaza independent de vointa omului, tot
ce exista: realitatea material-obiectiva, valorile spirituale si existenta omului. . Prima
concepţie filosofică despre existenţă au formulat-o reprezentanţii şcolii de la Milet, pentru
care existenţa coincidea cu cosmosul material. Parmenid înţelege existenţa ca ceva ideal,
unic, neschimbător şi veşnic. Heraclit dimpotrivă considera existenţa ca o veşnică
schimbare şi dezvoltare. Filozofia medievală contrapunea existenţa divină (adevărată) cu
existenţa creată (neadevărată). În filozofia epocii moderne se formulează înţelegerea
naturalistă a existenţei ca realitate fizică ce exclude din ea conştiinţa Aceasta notiune des
se confunda cu asa expresii ca lumea, realitatea, universul.ea este o caracteristica integrala a
lumii, reflecta totalitatea lumii prin fiintarea, existenta ei. In sensul larg al cuvintului a
exista inseamna a fiinta. A exista este echivalent cu a fi. Exist. este unitatea realitatii
obiective si subiective. In filozofia dialectico-materialista existenta se intelege ca unitatea
realitatii obiective si subiective, ea are mai multe niveluri – natura organica si neorganica,
biosfera, existenta sociala, existenta personalitatii, valorilor culturale, principiilor si
categoriilor cunoasterii stiintifice. Deosebim urmatoarele tipuri de existenta:
Existenta naturii si lucrurilor in natura. Natura ca totalitate este vesnica si netrecatoare,
ea este infinita in timp si spatiu, iar componentele naturii – finite, schimbatoare si
trecatoare. Existenta naturii este independenta de vointa oamenilor, ea exista ca atare,
nemijlocit si este egala cu sine insasi ce se exprima prin notiunea “existenta in sine”.
Existenta omului. El este ca organism viu, ca reprezentant a speciei Homo sapiens, ca
fiinta cugetatoare, ca fiinta social-istorica.
Existenţa spiritualului cuprinde diferite procese psihice şi conştiente a activităţii umane,
cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simbolice
Existenta sociala – este procesul real al activitatii vitale a oamenilor, procesul de
reproducere a vietii materiale a oamenilor. Problema existentei presupune citeva momente.
Ce exista? Lumea. Unde exista? Aici si peste totul. Cit de mult exista? Acum si totdeauna.
Lumea a fost, este si va fi, ea este netrecatoare. Lucrurile concrete sunt finite, trecatoare.
Problema existentei consta in unitatea contradictorie a existentei naturii ca netrecatoare si
existenta trecatoare a lucrurilor. Lumea este unitatea a tot ce exista.
12. Problema substanţei. Dualismul şi monismul. Concepţia privitor la
substanţă ca promaterie.
Formele existenţei ne arată diferite moduri de fiinţare a lumii. Însă apare
problema esenţei lumii, temeliei interne a existenţei. Ea îşi găseşte oglindire în
categoria de substanţă. Substanţa (din lat. Substanţia – esenţă, ceea ce stă la
temelie) în sensul larg al cuvîntului este sinonimul materiei, corporalităţii. În
filozofie substanţa este temelia a tuturor ce există, ceva stabil, neschimbător în
comparaţie cu stările şi însuşirile schimbătoare. Substanţa există prin sine însăşi,
este cauza primară a existenţei şi tuturor schimbărilor. Substanţa caracterizează
realitatea din punctul de vedere a unităţii ei interne, a interacţiunii tuturor
formelor de mişcare şi contradicţiilor ei. Ca esenţă ea se formulează deja la
Aristotel, este cercetată de stoici, R.Descartes şi B.Spinoza. În istoria filosofiei
existau diferite reprezentări despre substanţă. Filosofii din Grecia antică
înţelegeau substanţa în mod naturalist, ca material din care constă lumea. Ei
reduceau substanţa la ceva corporal, la obiect ori însuşiri a obiectului –
inpenetrabilitatea, spaţialitatea, inerţia ş.a. R.Descartes, B.Spinoza înţelegeau
substanţa ca ultima instanţă a existenţei. În marxism substanţa este echivalentul
corporal al materiei. Pe baza înţelegerii substanţiele a materiei materialismul
dialectic priveşte toată varietatea existenţei sub aspectul unităţii materiale.
Existenţa, lumea, universul în această concepţie este o multitudine infinită a
unităţii materiale a lumii. Unitatea materială a lumii se demonstrează prin
totalitatea realizărilor ştiinţei şi practicii umane (legea conservării şi
transformării energiei, unitatea lumii vegetale şi animale ş.a.).
După interpretarea temeliei lumii se poate evidenţia:
 Monism – concepţie care recunoaşte ca temelie a existentului o substanţă
unică fie ea materială ori spirituală. În istorie a existat monism materialist
şi idealist.
 Dualism - concepţie ce afirmă două substanţe egale (care nu se reduc una
la alta), două începuturi în explicarea lumii – materială şi spirituală.
Reprezentanţii dualismului au fost Platon, R.Descartes.
 Pluralism - teorie ce admite o multitudine de începuturi ori tipuri de
existenţă. Drept exemplu pot servi concepţiile lui Democrit, Empedocle,
Anaxagora ş.a.
13.Definiţia categorială şi gnoseologică a materiei. Principalele niveluri de organizare
a materiei.
MATERIA - categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este
dată omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre,
existînd independent de ele (V.I.Lenin). Materia este multitudinea infinită de obiecte şi
sisteme care există în lume, există real, independent de conştiinţa omului.
Prima etapă era reprezentarea concret-senzorială a materiei. În Grecia Antică ea era ca
temelia, substratul, începutul tuturor lucrurilor şi se înţelegea ca ceva omogen, nechimbător,
necreabil şi indiscutabil.. A doua etapă – înţelegerea materiei ca substrat (substanţă).
Aristotel înţelegea materia ca substrat, ca ceva pasiv, amorf, acalitativ, ca material pentru
obiecte şi fenomene.În concepţiile materialismului mecanicist, metafizic din acea perioadă
materia se înţelegea ca o totalitate de însuşiri a corpurilor (întindere, formă, greutate,
mişcare) care acţionează asupra organelor de simţ. În această noţiune rolul principal îi
revine corporalităţii ce se baza pe categoriile ştiinţei din acel timp - atom, substanţă, masă.
A treia etapă – reprezentarea filosofico-gnoseologică a materiei. Materialiştii francezi
Diderot, Holbach, Helveţius ş.a. neagă concepţia despre materie ca o substanţă omogenă şi
inertă. După părerea lor materia în general este tot aceia ce corespunde realităţii obiective şi
afectează simţurile noastre într-un mod oarecare. Această idee o dezvoltă mai departe
F.Engels, care arată că materia ca atare este o pură creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nu
ţinem seama de deosebirile calitative ale lucrurilor, atunci cînd le unim în noţiunea de
materie.
Noţiunea ştiinţifică de materie a fost dată de către V.Lenin (categorie filosofică pentru
desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată,
fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele). Ea a fost elaborată
avînd în vedere critica materialismului mecanicist şi metafizic şi noile tendinţe în
dezvoltarea ştiinţei. La sfîrşitul sec.XIX în fizică au loc un şir de descoperiri(electronul,
radioactivitatea, razele Rontghen) care au revoluţionizat ştiinţa, au dus la schimbarea
radicală a concepţiilor despre lume. Noţiunea filosofică - materia este categorie pentru
desemnarea realităţii obiective, a tot ce există independent de conştiinţa omului,
independent de aceea cunoaştem noi această realitate ori nu. Noţiunea naturalist-ştiinţifică
reflectă cumeste însăşi această realitate obiectivă.
Materia este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte în mişcare,
timp şi spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă este realitatea obiectivă
corporală, tot ce are masă de repaos. Cîmpul este o varietate a materiei, care n-are masă de
repaos şi depinde de diferite interacţiuni şi relaţii a corpurilor materiale. Materia ca
substanţă există ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale:
particulele elementare, atomii, moleculele, corpurile macroscopice, organismele vii,
 biocenozele, societatea umană, sistemele geologice, Pămîntul şi alte planete, aştrii, galaxia,
sistemul de galaxii, metagalaxia ş.a. Materia ca realitate obiectivă este caracterizată prin diferite
forme de existenţă, însuşiri şi legături universale: timp, spaţiu, mişcare, cauzalitate, legitate, structuralitate
14.Atributele materiei: mişcarea, spaţiul şi timpul. Mişcarea şi dezvoltarea.

MIŞCAREA - mod de existenţă, atribuit inerent al materiei, este orice schimbare în genere,
ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură, societate). Există două concepţii despre
mişcare şi dezvoltare – dialectică şi metafizică.Concepţia metafizică recunoaşte mişcarea, însă
o inperpretează în mod limitat, unilateral. Izvorul dezvoltării ea o vede în afara obiectelor şi
proceselor, iar ca consecinţă - recunoaşterea primului imbold. Metafizicienii privesc mişcarea
nu ca o însuşire internă a materiei, ci ca o formă care se întroduce în materie din exterior.
Însuşirea permanentă a materiei ei socoteau repaosul, iar mişcare ca ceva care distruge
repaosul. Metafizicienii nu admiteau multitudinea calitativă a formelor de mişcare, orice
mişcare ei o reduceau la deplasarea corpirilor în spaţiu, ca rezultat - absolutizarea formei
mecanice de mişcare a materiei.
Concepţia dialectică socoate că în realitate există o multitudine calitativă de forme de
mişcare a materiei. Sub forma de mişcare se înţelege un anumit tip de interacţiune între
obiecte şi fenomene şi un purtător material specific al acestei mişcări. F. Engels evidenţiază
cinci forme de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică şi socială.
Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei care exprimă modul
ei de existenţă: variabilitatea (mişcarea), diversitatea (spaţiul) şi dezvoltarea succesivă legică
(timpul). Spaţiul este modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea obiectelor şi
fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune. Timpul este
modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa, succesiunea schimbării şi
dezvoltării sistemelor materiale. În istoria filosofiei au fost diferite reprezentări, că spaţiul şi
timpul există ca atare, există independent de materie (I.Newton), ori că timpul si spaţiul nu
există obiectiv, ci este numai retrăiri subiective (I.Kant). Spaţiul şi timpul sunt proprietăţi,
însuşiri a obiectelor materiale şi ele nu pot exista în afara materiei şi obiectelor materiale.
Spaţiul şi timpul fără materie nu prezintă nimic, sunt nişte reprezentări goale, abstracţii ce
există doar ăn imaginaţia noastră. Spaţiul şi timpul au un şir de proprietăţi generale şi
specifice. La însuşirile generale se referă caracterul lor obiectiv şi absolut, interacţiunea lor
unul cu altul şi cu mişcarea, dependenţa lor de relaţiile structurale, infinitatea lor cantitativă şi
calitativă. Ele au un caracter contradictoriu, sunt continuie şi discontinuie, absolute şi relative,
unitare şi diverse, finite şi infinite. Spaţiul şi timpul depind de proprietăţile existenţei. Din
acest punct de vedere putem evidenţia spaţiul şi timpul astronomic, fizic, biologic, psihologic
şi social. La proprietăţile specifice se referă caracterul tridimensional al spaţiului şi
unidimensional al timpului. Timpul este ireversibil şi asimetric.Spaţiul şi timpul fizic sunt
caracteristici ale materiei fizice, ele depind de particularităţile realităţii noastre fizice, au
dimensiuni constante. Timpul pe planeta noastră peste tot locul curge uniform, pe alte planete
– depinde de viteza rotirii acestor planete
 15.Aportul medicinei privitor la dezvoltarea concepţiilor filosofice
despre formele mişcării, spaţiului şi timpului.
Spaţiul şi timpul biologic caracterizează lumea vie. Spaţiul biologic
este totalitatea biocenozelor şi biogeocenozelor, reflectă o anumită
structuralitate şi densitate a relaţiilor organismelor vii. Timpul biologic este
intensivitatea proceselor şi ritmurilor biologice, durata schimbărilor biologice
a organismelor vii. Orice organism viu are ceasul său, ritmurile sale care
depind de intensivitatea proceselor fizico-chimice şi biologice. Spaţiul uman
(social şi individual) este spaţiul real cu care interacţionaeză oamenii şi
societatea, este asimilarea spaţiului înconjurător şi includerea lui în sfera
activităţii umane. El presupune raportul dintre natural şi artificial şi influenţa
lor asupra spaţiului biologic. Timpul uman deasemenea poate fi divizat în
timpul social şi individual, psihologic. Timpul social caracterizează durata,
succesiunea, devenirea activităţii umane şi relaţiilor sociale în dezvoltarea
proceselor sociale. Timpul social este diferit de la o epocă la alta, el are
diferită intensivitate. Timpul psihologic este intensivitatea, durata şi
ritmicitatea proceselor psihofiziologice ale omului. Există nu numai
percepţia subiectivă a timpului, dar şi existenţa timpului individual. Fiecare
individ are ritmurile sale temporale, care se schimbă cu vîrsta. În organismul
uman există aproape la 300 de ritmuri de diferită amplitudine şi intensivitate
(ritmuri de o zi, o săptămînă, o lună, 3 luni, 6 luni, un an, 6, 12, 60, 100 şi
1000 de ani). Ritmurile biologice îi dau posibilitate organismului de a se
acomoda optimal la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordona optimal
procesele fiziologice pentru activitatea vitală normală. La copii timpul curge
mai rapid (fiindcă sunt mai intensive procesele fizico chimice), iar la bătrîni
timpul se desfăşoară mai incet. Însă psihologic aceste procese se retrăiesc
invers: la copii timpul “curge” încet, iar la oamenii în vîrstă – timpul
“zboară”. O oră trăită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5 ore trăite la 50 de
ani. Părinţii şi copiii se găsesc în diferite dimensiuni temporale. Ştiinţa
contemporană afirmă, că materia, mişcarea, spaţiul şi timpul se găsesc în
interacţiune şi interconexiune, formează o unitate. Despre aceaste ne vorbeşte
teoria relativităţii şi alte concepţii ştiinţifice.
 16.Problema conştiinţei în istoria filosofiei. Noţiunile „reflectare” şi
„informaţie”.
Conştiinţa şi gîndirea noastră, oricît ar părea să fie de asupra simţurilor, sunt
produsul unui organ material, corporal, produsul creerului. Din punct de vedere
genetic conştiinţa s-a format ca rezultat al dezvoltării unei însuşiri generale a materiei
ca reflectarea.
Reflectarea este o însuşire universală a materiei, ce rezidă în capacitatea obiectelor
de a reproduce adecvat diferite trăsături, caracteristici structurale şi relaţii ale altor
obiecte. Reflectarea este proprietatea unor obiecte, sisteme materiale de a înregistra,
păstra şi reproduce urmele interacţiunii altor obiecte ori sisteme materiale.În dependenţă
de nivelul de organizare a materiei se deosebesc mai multe forme de reflectare. În
natura anorganică se întîlneşte reflectarea mecanică, fizică, chimică. În natura organică
apare reflectarea biologică – excitabilitatea. Aceasta este capacitatea fiinţelor vii de a
reacţiona selectiv la excitanţii din exterior ce duc la o adaptare optimală la mediul
înconjurător. Cu formarea omului şi societăţii apare forma superioară de reflectare –
conştiinţa. Pe baza reflectării apare informaţia. Aceasta este o reflectare cifrată,
codificată, transmisă. Pe baza informaţiei apar cunoştinţa. Iar pe baza cunoştinţelor se
formează conştiinţa.
Conştiinţa - însuşire a materiei superior organizată, funcţia superioară a creierului,
specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea; Conştiinţa este capacitatea omului de a
se evidenţia pe sine însăşi din lumea înconjurătoare, de aşi da seama despre lumea sa
internă şi atitudinii sale către alţi oameni şi societate, ea este o reflectare concepută,
înţeleasă. Ea prezintă conţinutul lumii spirituale a omului, cunoştinţele, convingerile,
dorinţele lui, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa, dragostea. Conştiinţa este esenţa
personalităţii, este o realitate specifică - realitate ideală, subiectivă. Conştiinţa de sine -
capacitatea individului de a se înţelege şi aprecia pe sine însăşi ca subiect cunoscător,
simţitor şi activ. În dezvoltarea individului ea se începe a forma de la vîrsta de 3 ani şi
presupune anumite etape de cunoaştere pe sine însăşi. Deosebirea sa de alţii se începe
de la însuşirea numelui său, corporalităţii sale, dispoziţiei şi stărilor sufleteşti, acţiunilor
sale şi calităţilor personale. Următoarea etapă este evidenţierea sa din lumea
înconjurătoare, orientarea şi înţelegerea locului său în această lume, înţelegerea sa ca
reprezentant a anumitui grup social, colectivităţi. Etapa superioară este legată de apariţia
eului ca personalitate şi se manifestă nu numai prin distincţia sa de alţii şi mediul
înconjurător, dar şi aprecierea sa ce se manifestă prin aşa noţiuni ca ruşinea, cinstea,
demnitatea, datoria ş.a. Spre exemplu, la bolnavi cu patologie psihică în primul rînd se
dereglează aşa calităţi ca cinstea, demnitatea, ruşinea, pe urmă se tulbură orientarea în
timp, spaţiu şi lumea înconjurătoare, iar în ultimul rînd se dereglează percepţia la
nivelul corporalităţii.
17. Aspectul ontologic, gnoseologic, de substrat şi socioistoric al conştiinţei. Structura conştiinţei:
intelectul şi gândirea, memoria, emoţiile, sentimentele, voinţa. Inconştientul, aprecierea poziţiei lui
S.Freud şi a neofreudismului privitor la acest subiect.
1.Aspectul ontologic, care presupune să răspundă la întrebarea – ce prezintă conştiinţa ? Din acest
punct de vedere conştiinţa este privită ca o realitate specifică - realitate subiectivă, ideală. Ea este
produsul dezvoltării materiale şi în acest sens este un fenomen secundar.
2.Aspectul gnoseologic priveşte conştiinţa din punct de vedere a conţinutului ei - ca reflectare a
realităţii obiective într-o multitudine infinită de cunoştinţe, legături şi relaţii, ca fenomen ideal.
Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele. Conştiinţa ca şi cunoştinţele au un caracter ideal.. Idealul nu-i
altceva decît materialul transpus şi prelucrat în creerul uman, el are sens numai în aspectul gnoseologic
şi poate exista printr-un purtător material.
3.Aspectul de substrat analizează conştiinţa din punct de vedere a mecanismelor realizării procesului
de reflectare. Substratul psihicii umane este creerul - un sistem cibernetic foarte complicat. Creerul are
cîteve nivele structurale: trunchiul, centrele nervoase, subcortexul şi cortexul. El funcţionează pe baza
reflexelor, acestea sunt fenomenele neurofiziologice a creierului. Fenomenele psihice apar pe baza
fenomenelor fiziologice, dar ele nu se găsesc în legătură cauzală. Există o deosebire calitativă între
procesele psihologice şi fiziologice ce se petrec în creer. Procesele fiziologice sunt obiective, materiale,
procesele psihologice – subiective, ideale.
4.Aspectul social-istoric ori genetic în care se concretizează apariţia şi esenţa conştiinţei ca produs legic
a devenirii şi funcţionării formei sociale de mişcare a materiei. Conştiinţa este un fenomen social şi
apare numai în societate, numai în activitatea în comun. Ea este socială după izvorul, geneza, conţinutul
şi funcţiile sale. Purtătorul conştiinţei este omul ca fiinţă socială, el devine conştient incadrîndu-se în
sistemul relaţiilor sociale, asimilînd cultura umană.
Structura conştiinţei reprezintă o totalitate de procese psihice cognitive, afective, volutive. Nucleul
conştiinţei este gîndirea, intelectul. Conştiinţa este imposibilă fără cunoştinţe. Conţinutul conştiinţei
sunt cunoştinţele, deci fără gîndire este imposibilă formarea conştiinţei. Gîndirea este capacitatea de
analiză şi sinteză, de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le folosi în diferite condiţii. Intelectul este
capacitatea individului de a înţelege şi folosi raţional cunoştinţele Memoria este capacitatea individului
de a înregistra, păstra şi reproduce cunoştinşele, informaţia. Fără memorie nu pot exista
cunoştinţele.Emoţiile şi sentimentele sunt reflectări apreciative a realităţii, ele unesc situaţia exterioară
cu necesităţie omului.. Voinţa este un autocontrol a personalităţii.. Voinţa este forţa motrică a
personalităţii.
În structura conştiinţei evidenţien două niveluri: conştient şi inconştient. Nivelul conştient include acele
procese psihice de care noi ne dăm seama, le înţelegem, se găsesc în centrul atenţiei noastre.
Inconştient - domeniu al psihicului ce constă dintr-o totalitate de procese, operaţii şi stări ce nu sunt
reprezentate în conştiinţa subiectului.
I.Kant căuta să lege inconştientul de problema intuiţiei şi a cunoaşterii senzoriale. O concepţie specifică
despre inconştient a fost dezvoltată de S Freud), în care absolutiza inconştientul şi instinctele. După
părerea lui psihicul omului este format din trei niveluri: Nivelul inferior – “Eul-ambigen” – este
“subsolul”,aici este întuneric, domină misterul, pasiunile, aceasta este lumea unde dictează instinctele.
Al doilea nivel este “Eul” – sfera fenomenelor conştiente, autoconştiinţa individului. Al treilea nivel
“Super-Eul” – cenzura, lumea normelor sociale şi interdicţiilor (tabu), morala.
Freudism – teoria lui S.Freud, care formează baza teoretică a psihoanalizei şi metodei psihoterapeutice.
Freudismul este absolutizarea rolului proceselor inconştiente. Neofreudism – concepţie ce încearcă de a
revedea ideile lui S.Freud în direcţia socializării lor. Ei mai puţină atenţie atrag factorului inconştient în
 comportamentul individului, dar mai mult se ocupă de rolul inconştientului în elucidarea fenomenelor
sociale.
18. Geneza conştiinţei; rolul muncii, comunicării şi limbii în apariţiei acesteia.
Limba şi gândirea. Conştiinţa şi creierul. Rolul cuvântului în terapie.

Munca este prima condiţie fundamentală a existenţei vieţii umane şi în aşa măsură, că
putem afirma că munca l-a creat pe om. Munca este o activitate sistematică de interacţiune
a omului cu mediul înconjurător prin intermediul uneltelor de muncă, este un proces de
folosire permanentă a uneltelor de muncă. Uneltele de muncă sunt obiecte care nu satisfac
nemijlocit necesităţile omului, dar servesc pentru producerea altor obiecte. În uneltele de
muncă se acumulează, păstrează şi transmite experienţa, cunoştinţele umane. În procesul
muncii, folosind uneltele de muncă, are loc obiectivizarea şi dezobiectivizarea
cunoştinţelor. Pentru activitate individul are nevoie de cunoştinşe, informaţie. La animale
informaţia necesară se transmite prin codul genetic în structura corpului, în instincte
(ultimile sunt nişte programe care se declanşează şi funcţionează automat). Prin instincte se
transmite numai experienţa speciei şi nu experienţa acumulată de indivizi. La om apare un
nou canal de transmitere a informaţiei care este mai puternic decît codul genetic. Informaţia
se transmite prin uneltele de muncă, în procesul
Limba este un sistem semiotic format din totalitatea semnelor şi regulilor
gramaticale de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Limba este o totalitate de semne
care servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană, pentru înregistrarea, prelucrarea,
păstrarea şi transmiterea informaţiei. Limba este forma materială de existenţă şi exprimare a
gîndirii umane. Gîndirea abstractă, conştiinţa sunt fenomene ideale care pot să existe şi să
se manifeste numai prin limbă ca totalitate de simboluri şi semne. În limbajul obişnuit,
natural aceste semne sunt cuvintele. Cu ajutorul cuvintelor reproducem realitatea, ne
formăm o reprezentare despre lume. Prin intermediul limbii se realizează cunoaşterea lumii,
în limbă se obiectivează conştiinţa personalităţii. Ea este un mijloc specific social de
păstrare şi transmitere a informaţiei, de reglementare a comportamentului uman. Limba
este un fenomen social, apare în procesul muncii din necesitatea activităţii în comun şi
schimbului de informaţii. Ea îndeplineşte funcţia de cunoaştere, comunicare şi expresiv-
afectivă. Ultima se foloseşte în procesul sugestiei şi hipnozei, în medicină, artă.Cuvîntul în
medicină are un efect psihoterapeutic fiindcă acţionează asupra conştiinţei pacientului, se
asociiază cu acţiunile medicului şi activitatea medicamentelor. Aceasta trebuie de avut în
vedere deoarece cuvîntul poate avea nu numai efect curativ, ci şi invers – provoacă
iatrogenii. Limbajul este o capacitate comună tuturor oamenilor, iar limbile concrete sunt
moduri particulare de realizare a limbajului.
Activitatea în comun este imposibilă fără comunicare. Comunicarea este o trăsătură
importantă a existenţei umane. Fără ea nu se pot forma şi asimila valorile spirituale,
conştiinţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii. Comunicarea este acel canal prin care se
transmite experienţa, deprinderile şi cunoştinţele, îmbogăţirea reciprocă a oamenilor.
19. Conştiinţa socială, esenţa şi formele sale.

Conştiinţa socială este categoria filosofică pentru desemnarea laturii spirituale a vieţii societăţii,
totalitatea de idei, concepţii, viziuni, reprezentări ce reflectă existenţa socială. Existenţa socială este
latura materială a vieţii sociale, este primară în raport cu conştiinţa socială, determină conţinutul şi
structura ei. Conştiinţa socială este secundară, dependentă de existenţa .
Conştiinţă socială se găseşte in strînsă legătură cu conştiinţa individuală, se manifestă prin
ea, dar şi se deosebeşte radical de ea. Conştiinţa individuală este totalitatea proceselor psihice a
individului, care îi permit de a se înţelege pe sine însăşi, lumea înconjurătoare şi locul său în
această realitate.. Conştiinţa socială există prin conştiinţa indivizilor, iar conştiinţa individuală
se constituie prin asimilarea de către individ a ideilor şi concepţiilor conştiinţei sociale Conştiinţa
individuală există ca realitate subiectivă, ideală. Conştiinţa socială are tendinţa de a exista relativ
sinestătător.
În structura conştiinţei sociale deosebim: conştiinţa obişnuită şi teoretică, psihologia socială şi
ideologia, diferite forme (politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia). Conştiinţa
obişnuită este nivelul cel mai simplu, apare pe baza activităţii practice cotidiene şi conţine diferite
cunoştinţe, viziuni, reprezentări empirice despre lumea înconjurătoare. Conştiinţa teoretică prezintă
nivelul superior de reflectare a realităţii în diferite concepţii şi teorii, este rezultatul unor generalizări
şi elaborări a specialiştilor.
Formele conştiinţei sociale includ componenete: relaţii (politice, juridice, morale ş.a.), activitate
(politică, juridică, religioasă ş.a.) şi idei şi teorii (politice, juridice, morale ş.a ). Primele (relaţiile şi
activitatea) sunt latura obiectivă, iar ideile şi teoriile – latura subiectivă a conştiinţei. La formele
conştiinţei sociale se referă politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia. Politica este
sfera activităţii claselor şi grupurilor sociale referitor la cucerirea, menţinerea şi folosirea puterii de
stat. Conştiinţa politică este totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea
societăţii. economice la urma urmei se manifestă ca cauza socială a activităţii politice.
Dreptul este totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile dintre indivizi, relaţiile
dintre individ şi colectivitate, dintre diferite instituţii sociale.
Morala este totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul oamenilor în viaţa lor
personală şi socială, ea reflectă realitatea prin noţiunile de bine şi rău. Conştiinţa morală- latura
subiectivă a moralei care prezintă totalitatea de idei, noţiuni şi principii morale ce formează idealul
moral Religia - formă specifică a conştiinţei sociale, care se caracterizează prin credinţa în fiinţe sau
forme spirituale, prin oficierea unui cult şi prin existenţa unor instituţii şi organizaţii
corespunzătoare; Arta - una din formele conştiinţei sociale; o reflectare a realităţii prin imagini
concret-senzoriale; formă specifică de activitate, în procesul căreia se crează imagini artistice şi se
personifică atitudinea estetică a omului faţă de lume
Ştiinţa - sferă a activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor şi proceselor naturii şi
societăţii, una dintre formele conştiinţei sociale.
Filozofia (gr. phileo - iubesc şi sophia - înţelepciune) - formă a conştiinţei sociale; domeniu al
culturii spirituale; învăţătură despre principiile fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii, despre
lumea şi omul în ansamblu, despre raportul omului faţă de lume; ştiinţă despre cele mai generale legi
de dezvoltare a naturii, temelia concepţiei despre lume.

20. Căile dialecticii: Hegel şi Marx. Dialectica ca teorie şi metodă. Dialectica obiectivă şi
subiectivă. Unitatea dialecticii, logicii şi teoriei cunoaşterii. Dezvoltarea şi progresul.
Dezvoltarea şi securitatea.

Dialectica- notiune filosofica, care la origine in antichitate inseamna arta dialogului, maiestria
de a ajunge la adevar prin discutie, prin descoperirea contrazicerilor in rationamentul
oponentului. Cel mai mare dialectician al Greciei antice Heraclit afirma ca totul exista si
concomutent nu exista, deoarece totul curge si se transforma necontenit, apare si dispare.
Dialectica lui Hegel prezinta intreaga lume istorica si spirituala sub forma unui proces unic in
continua miscare, schimbare, transformare, dezvoltare de la treptele inferioare la cele
superioare. Ca izvor si forte motrice ale automiscarii si autodezvoltarii erau considerate
contradictiile interne. Meritul lui Hegel :El a formulat principiile si legile fundamentale ale
acestei dezvoltari (legea unitatii si luptei contrariilor, legea trecerii schimbarilor cantitative in
schimbari calitative si invers, legea negarii negatiei), a elaborat un sistem de categorii ale
dialecticii (esenta si fenomen, continut si forma, cauza si efect, necesitate si intimplare s. a.)
prin care a exercitat o mare influenta asupra gindirii filosofice ulterioare. Dupa Hegel, miscarea,
dezvoltarea exista datorita unei idei absolute, unui spirit universal, care gindeste, formuleaza
notiuni, prin miscarea carora ideea absoluta se autocunoaste si in procesul acestei miscari creaza
natura si societatea.. Dialectica lui Hegel era indreptata spre trecut si imbracata intr-o forma
mistica si scolastica, care denatura realitatea, intorcind totul cu capul in jos.. Marx si Engels au
formulat dialectica ca invatatira despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societatii
si gindirii umane si ca metoda universala de cunoastere si transformare a realitatii. Dialectica
este teorie filosofica, metoda si metodologie a cunoasterii stiintifice si a creatiei in genere.
Principiile teoretice ale dialecticii constituie un continut esential al conceptiei despre lume.
Astfel dialectica indeplineste functia conceptuala si metodologica. Esenta dialecticii o
alcatuiesc principiile ei fundamentale (principiul conexiunii universale si principiul dezvoltarii),
care sunt intelese cu ajutorul sistemului de legi si categorii.
Astfel dialectica îndeplineşte funcţia conceptuală şi metodologică. Esenţa dialecticii o
alcătuiesc principiile ei Principiul dezvoltării - concepţie conform căreia toate obiectele şi
fenomenele realităţii se găsesc în permanentă schimbare, dezvoltare. Există două concepţii
despre dezvoltare - dialectică şi metafizică, care în diferit mod înţeleg izvorul, mecanismul şi
direcţia dezvoltării. Dialectica înţelege izvorul dezvoltării ca lupta contradicţiilor interne, ca
autodezvoltare, pe cînd metafizica vede izvorul dezvoltării într-un imbold din exterior, într-o
forţă supranaturală. Mecanismul dezvoltării conform dialecticii este trecerea schimbărilor
cantitative în calitative, iar conform metafizicii este numai schimbări cantitative, ori numai
calitative. Deosebim trei tipuri de dezvoltare - progresivă, regresivă şi uniplanică. Progresul este
dezvoltare de la simplu la compus, de la inferior la superior şi care duce la acumularea structurii
şi funcţiei, măreşte independenţa relativă a sistemelor, posibilităţile dezvoltării în viitor.
Regresul este dezvoltarea de la superior la inferior, de la compus la mai simplu, cu limitarea
posibilităţilor sistemelor. Dezvoltarea uniplanică este trecerea de la o calitate la alta în limitele
unui şi acelaşi grad de complexitate.

21. Categoriile dialecticii: general, particular şi singular; esenţă şi fenomen; formă şi conţinut;
parte şi întreg; element şi structură. Noţiune de sistem. Manifestarea respectivelor categorii în
medicină.

Categoriile sunt noţiunile cele mai generale şi universale, care exprimă condiţiile generale ale
existenţei, mişcării şi dezvoltării fenomenelor în natură, societate şi gîndire. Categoriile reflectă în
gîndire atributele realităţii - caracteristicile universale şi inalienabile a obiectelor materiale.
.Deosebim categorii particular-ştiinţifice, general-ştiinţifice şi filosofice. Categoriile particular-
ştiinţifice apar pe baza limbajului obişnuit şi sunt noţiunile generale care se folosesc într-o ştiinţă,
reflectă trăsăturile, particularităţile şi legităţile acestei ştiinţe (exemplu, element chimic, forţă,
energie, boală, sănătate ş.a.). Categoriile general-ştiinţifice prezintă noţiuni generale ce se întîlnesc
şi sunt obiectul mai multor ştiinţe (informaţie, algoritm, structură ş.a.). Pe baza noţiunilor ştiinţifice
apar categoriile filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc într-o anumită corelaţie cu
categoriile particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice.
Singular, particular şi general - categorii filosofice, care reflectă diverse conexiuni obiective ale
universului. Singularul este categoria ce reflectă însuşirile şi trăsăturile irepetabile a obiectelor şi
fenomenelor, aceea ce este caracteristic numai pentru lucrul dat, pentru un obiect ca
atare.Particularul - categorie filosofică ce exprimă trăsăturile specifice a unei clase de obiecte, ceea
ce le deosebeşte de alte clase ori grupuri de obiecte. Generalul – categoria care reflectă însuşirile
asemănătoare, comune, comparabile a obiectelor materiale.
Generalul în medicină se manifestă ca forma nozologică a bolii, ca expresia trăsăturilor şi semnelor
interne, repetabile, stabile, caracteristice unei boli. Particularul este manifestarea specifică a unor
boli la individul concret.. Diagnosticarea este stabilirea bolii la individul concret (singular) prin
compararea cu formele nozologice cunoscute (general) şi evidenţierea specificului lor (particularul).
Esenţă şi fenomen - categorii filosofice care reflectă diferite laturi necesare ale tuturor obiectelor şi
proceselor realităţii. Esenţa e conţinutul intern, totalitatea de conexiuni, relaţii, legi care determină
însuşirile principale ale obiectului şi tendinţele dezvoltării lui. Fenomenul e manifestarea exterioară
a esenţei, forma ei exterioară de existenţă. Esenţa exprimă principalul, baza obiectelor, cea ce se
produce în interiorul lor, iar fenomenul este expresia exterioara a esenţei, formă în care obiectele se
manifestă la suprafaţă. În medicină esenţa coincide cu patogeneza, iar fenomenul cu manifestările
bolii, simptomele ei. Conţinut şi formă – categorii filosofice care exprimă legăturile structurale ale
obiectelor şi fenomenelor. Conţinutul este totalitatea elementelor, laturilor, trăsăturilor, relaţiilor,
tendinţelor şi contradicţiilor obiectelor. Forma este modul de organizare, exprimare şi manifestare a
conţinutului. Conţinutul şi forma în biologie se manifestă ca funcţie şi structură. Funcţia este modul
specific de manifestare a însuşirilor obiectului în interacţiunea lui cu obiectele înconjurătoare.
Structura este totalitatea legăturilor stabile a obiectului care asigură integritatea şi identitatea
lui cu sine însăşi. Funcţia determină structura.
Parte şi întreg - categorii filosofice care reflectă legături structurale, raportul dintre diferite obiecte
şi legătura dintre ele. Sub noţiunea de întreg trebuie de înţeles aşa obiect, sau unitate de obiecte, care
include în sine legătura părţilor, elementelor şi care posedă aşa însuşiri ce nu se găsesc în părţile
componente. Partea exprimă nu un obiect absolut singular, deosebit de lumea materială, ci aşa
obiect luat în raport cu alt obiect, referitor la care el se manifestă ca parte la întreg. Partea are
semnificaţie numai ca componentă a întregului, luată în afară de întreg ea nu mai este parte, ci
formaţie materială sinestătătoare.

22. Necesitate şi întâmplare. Posibilitate şi realitate. Cauză şi efect. Manifestarea acestor

categorii în biomedicină. Monocauzalismul şi condiţionalismul

Cauză şi efect - categorii filosofice care exprimă caracterul determinativ a conexiunii

universale a fenomenelor şi obiectelor. Cauza este un fenomen care precedă şi provoacă alt
fenomen - efectul. Cauzalitatea este aşa interacţiune a unui obiect asupra altuia, cînd
schimbările primului obiect (cauza) precedă şi duc inevitabil la schimbările altuia (efect). Una
şi aceiaşi cauză în unele şi acelaşi condiţii întotdeauna produce unul şi acelaşi efect.
Condiţia este categorie filosofică ce reflectă o formă a conexiunii universale dintre obiecte şi
fenomene fără care ele nu pot exista. Condiţia este mediul ambiant în care realitatea există şi
se dezvoltă. Condiţia numai contribuie la desfăşurarea legăturii cauzale, accelerează ori
frînează manifestarea cauzei, modifică cauza şi respectiv apariţia efectului. Deosebim condiţii
necesare şi suficiente Condiţiile necesare sînt fenomene, care au loc fiecare dată, cînd apare
acţiunea respectivă. Condiţiile suficiente sunt acele fenomene, care neapărat provoacă
acţiunea dată.
Condiţionalismul ignorează rolul cauzei şi absolutizează condiţiile, nu face deosebirea dintre
cauză şi condiţie, le confundă, socoate că efectul depinde numai de condiţie. Trebuie de avut
în vedere că condiţia este aşa fenomen care singură niciodată nu generează efectul, ea numai
contribuie la desfăşurarea cauzalităţii, modifică apariţia efectului.
Monocauzalismul absolutizează rolul cauzei şi neagă specificul condiţiilor, socoate că cauza
pe deplin determină efectul, cum îi cauza - aşa este şi efectul. Acest curent a apărut atunci
cînd au fost descoperiţi microbii ca cauze a proceselor patologice. Cauzalitatea se confunda
cu microbul, se socotea că este destul de a găsi microbul ca să-l socotim cauză a bolii. Într-
adevăr microbul poate fi socotit ca cauză a bolii, însă conţinutul procesului patologic depinde
nu numai de microb, ci şi de condiţiile interne şi externe a organismului.
Necesitate şi întîmplare - categorii filosofice ce reflectă legături determinative din
conexiunea universal.Necesitatea este aşa fel de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în
anumite condiţii o singură posibilitate, care devreme ori mai tîrziu se transformă în
realitate.Întîmplarea este aşa mod de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite
condiţii mai multe posibilităţi, din care se realizează una din ele. Boala este fenomen şi
necesar şi întîmplător. Molipsirea de o boală infecţioasă întotdeauna este întîmplare. Dar dacă
microbul a pătruns în organism, atunci el cu necesitate provoacă procesul patologic.
Posibilitate şi realitate - categorii filosofice ce exprimă tendinţa obiectivă de dezvoltare,
legătura dintre nou şi vechi în procesul dezvoltării. Posibilitatea este totalitatea premizelor
necesare şi suficiente, care determină în mod legic apariţia unuia sau altui fenomen. Realitatea
este rezultatul realizării posibilităţii. În sens larg, realitatea este totalitatea posibilităţilor
realizate, este lumea înconjurătoare.. Medicul trebuie să formeze aşa condiţii ca unele
posibilităţi să se realizeze, iar altele să se excludă.
23. Dialectica schimbărilor cantitative şi calitative. Calitate şi proprietate. Calitate şi cantitate. Măsură.
Salturile în dezvoltare. Legea schimbărilor reciproce cantitative şi calitative în filosofie şi ştiinţă,
importanţa sa pentru biomedicină
Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi
gîndirii umane. Legea este reflectarea legăturilor şi relaţilor dintre obiecte şi
fenomene care au un caracter intern, stabil, repetabil, esenţial.Dacă categoriile fiecărei
ştiinţe formează un sistem de noţiuni care exprimă conţinutul ei, atunci legile ştiinţei
exprimă esenţă ei. Ştiinţa devine adevărată ştiinţă atunci cînd se formulează legile ei.
În acelaş timp legile au şi un conţinut obiectiv, reflectă realitatea obiectivă. În
dialectică deosebim următoarele legi universale: legea trecerii schimbărilor cantitative
şi calitative, legea unităţii şi luptei contrarilor şi legea negării negaţiei.
Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative - una dintre legile
fundamentale ale dialecticii, conform căreea schimbarea calităţii obiectului are loc
atunci, cînd acumulările schimbărilor cantitative ating o anumită limită. Schimbările
cantitative se acumulează treptat şi dacă depăşesc limita măsurii, duc cu necesitate la
schimbarea calităţii, iar calitatea nou apărută iarăşi duce la schimbări
cantitative.Această lege descrie mecanismul cel mai general al dezvoltării. Ea a fost
formulată de Hegel. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative poartă un
caracter obiectiv şi universal. Conţinutul ei se deescoperă cu ajutorul tuturor
categoriilor dialecticii şi în primul rînd al categoriilor calităţii, cantităţii, măsurii şi
saltului dialectic. Orice schimbare cantitativă se manifestă ca schimbare a elementelor
sistemului. Gradul de diferenţă dintre calitatea veche şi cea nouă depinde de
schimbările cantitative în obiectul vizat. Procesul schimbării radicale a calităţii date,
“ruptura” vechiului şi geneza noului se numeşte salt. El prezintă în sine o trecere de la
calitatea veche la cea nouă “de la o măsură“ la alta. Transformarea unui fenomen în
altul este o interacţiune a schimbărilor cantitative şi calitative, care trec prin cîteva
faze intermediare.
Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor
patologice, diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului. Boala şi sănătatea,
norma şi patologia în esenţă sunt diferite calităţi. Schimbările cantitative şi calitative
sunt rezultatul interacţiunii obiectelor şi fenomenelor. Însă schimbările cantitative
precedă schimbările calitative. Trecerea de la o calitate la alta are loc ca diferite
schimbări cantitative pe care medicul trebuie să le ia în consideraţie (pentru a
preîntîmpina dezvoltarea consecinţelor nedorite). Acţiunea medicamentelor
deasemenea depinde de doză şi combinaţia preparatelor medicamentoase.
24. Legea unităţii şi luptei contrariilor, manifestarea sa în biologie şi
medicină.

Legea unităţii şi luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale

dialecticii, care dezvăluie sursa automişcării şi dezvoltării obiectelor şi
fenomenelor. Ea exprimă esenţa, “nucleul” dialecticii, deci reflectă
procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltării este
contradicţia dialectică. Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta
părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi tendinţe ale obiectelor şi
fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter
obiectiv şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică.
Contradicţia dialectică există în toate obiectele şi fenomenele, se
schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul
contradicţiilor şi semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea
şi identitatea (armonia), deosebirea şi contrariul (disarmonia),
contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se
duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În
procesul rezolvării contradicţiilor se lichidează numai acele momente
care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor
contradicţii apar altele şi asta are loc permanent.
Boala apare ca rezultat a interacţiunii părţilor contrare – factorul nociv
şi forţelor de rezistenţă a organismului. Însă pentru medic este important
nu numai de a cunoaşte care-s părţile contrare, dar şi caracteristica lor
concretă (patogenitatea microorganismului, starea forţelor de rezistenţă
a bolnavului ş.a.).
25. Negarea şi sinteza dialectică. Negarea negaţiei. Semnificaţia filosofico-
metodologică a legii negării negaţiei pentru biomedicină.

Legea negării negaţiei - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către
nou, iar noul la rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este
categoria filosofică care exprimă momentul de legătură, succesiune a diferitor etape,
stadii în procesul de dezvoltare a realităţii. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o
calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la superior. Această trecere are loc prin
depăşirea vechiului, cînd calitatea veche nu se distruge complet şi definitiv, ci se
distruge numai aceia ce s-a învechit, ce n-are viitor, ce frînează dezvoltarea, iar tot ce-i
pozitiv, nou, valoroc, are perspectivă se păstrează, se transmite mai departe. Negarea
dialectică este un moment necesar în procesul dezvoltării şi este o formă de rezolvare a
contradicţiilor (prin depăşire). Negarea dialectică are un caracter obiectiv, universal,
există în toate obiectele şi fenomenele realităţii. Deosebim cîteva tipuri de negare:
negarea distructivă, depăşirea şi transformarea. Negarea distructivă duce la
discompunerea obiectului, sistemei, momentul de conservare, srabilizare practic
lipseşte. Depăşirea este aşa negare unde are loc sinteza contrariilor. Transformarea este
modificarea depăşirii, este trecerea de la o calitate la lata.
Negarea dialectică este o autonegare, fiecare obiect şi fenomen a realităţii conţine în
sine propria sa negare. Procesul acesta este legic, permanent, infinit. Legea negării
negaţiei a fost formulată de către Hegel, care evidenţia în ea trei etape. Dezvoltarea se
începe de la prima etapă - teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa
contrară - antiteza, iar negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză. Sinteza
este unitatea dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea
la etapa iniţială la un nivel mai înalt. Esenţa legii negării negaţiei constă în rezolvarea
contradicţiilor prin negarea dialectică, ce se caracterizează prin continuitate, succesiune,
repetabilitate şi caracterul de spirală a dezvoltării. În procesul dezvoltării permanent
apare ceva nou, care n-a existat în trecut şi este negarea dialectică a vechiului. În
procesul negării dialectice se neagă nu toate însuşirile şi laturile obiectului, ci numai
acele care sau învechit, n-au perspectivă, care frînează dezvoltarea. Noul, pozitivul într-
un mod restructurat se transmite în altă calitate, iar acumularea lor se manifestă ca
continuitate, succesiune, caracter ascendent al dezvoltării. Repetabilitatea proceselor şi
fenomenelor are loc la o treaptă mai înaltă şi deatîta nu este o mişcare în cerc ori
rectilinie. Legea ne arată direcţia dezvoltării, ce se manifestă în formă de spirală. În
secolul trecut a fost formulată de către E.Haechel şi F.Muller legea biogenetică,
conform căreia orice organism viu poartă în sine nu numai trăsăturile individuale
personale, dar şi trăsăturile strămoşilor săi, că ontogeneza repetă filogeneza.
26. Conţinutul şi esenţa informaticii în raport cu cibernetica. Informatica
medicală: aspecte filosofice şi sociometodologice

Cibernetica apare în prima jumătate a secolului nostru şi este produsul nemijlocit al

progresului tehnico-ştiinţific, una din cele mai mari realizări ale ştiinţei
contemporane. Întemeietorul ei se consideră N.Wiener, care definea această disciplină
drept o ştiinţă despre dirijare şi conexiuni în organismele vii şi maşini. Savanţii
sovietici B.Biriucov, N.Moiseev, A. Colmogorov dezvoltă mai departe această ştiinţă,
subliniind diferite aspecte – cibernetica este ştiinţa generală despre dirijarea în diverse
domenii ale activităşii omeneşti, ale lumii vii şi ale tehnicii; cibernetica este ştiinţa
despre legile generale ale transformării informaţiei în sistemele complexe de dirijare.
Cu alte cuvinte cibernetica este o teorie a sistemelor complexe, autoorganizatorice.
Cibernetica a apărut ca un produs şi un mod de soluţionare a anumitor contradicţii în
dezvoltarea societăţii. Din mulţimea de premise putem evidenţia premisele ştiinţifice
(necesitatea în integrarea cunoştinţelor), tehnice (necesitatea în mecanizarea
proceselor informaţionale), de producere (modificările în modul de producere
tehnologic) şi logico-matematice (formarea noilor discipline matematice – teoria
jocurilor şi operaţiilor, teoria informaşiei, programarea lineară ş.a.).
Cibernetica poate fi reprezentată ca o orientare ştiinţifică integrală, care poartă un
caracter general-ştiinţific regional. Ea se bazează pe interacţiunea a trei grupe de
ştiinţe—sociale, naturaliste şi tehnice. În afară de aceasta cibernetica foloseşte aşa
noţiuni general-ştiinţifice ca sistem, structură, informaţie, funcţie, model, algoritm,
probabilitate ş.a.
Ca orice ştiinnţă cibernetica are principiile sale. Unul din cele mai de vază principii
este principiul conexiunii informaţionale. Conexiunea informaţională este foarte
importantă pentru păstrarea integrităţii sistemelor cibernetice şi poate fi considerată
hotărîtoare pentru ele. Alt principiu de existenţă şi funcţionare a sistemelor de
autodirijare este principiul de reflectare activă strîns legat de principiul legăturii
inverse. Principiile menţionate mai sus sunt indisolubile de principiul certitudinii.
Funcţionarea sistemelor cibernetice nu-i altceva decît procesul de asigurare a
integrităţii şi certitudinii lor. Stările interioare ale sistemelor examinate sunt
funcţional invariante în sensul orientării lor spre atingerea unui anumit scop necesar
pentru supravieţuirea sistemelor. O astfel de invariantă funcţională este rezultatul
procesului consideranţei şi realizării scopului. Printre celelalte principii ale
ciberneticii e logic să fie evidenţiat principiul ierarhic (subordonării), diversităţii
necesare, completării exterioare şi adaptării. În acelaşi timp accentuăm că nici unul
din principiile enumerate nu poate fi realizat izolat de altele. Ele formează un sistem
 unic, deschis pentru alte legităţi necunoscute încă nouă.
27. Problema “trombozei” informaţionale. Informatizarea ca proces şi legitate.
Activitatea medicală; etapele şi direcţiile informatizării medicinei
Intelectualizarea este creşterea ponderii muncii intelectuale în toate sferele producţiei
sociale, în activitatea spirituală a personalităţii, majorarea capacităţilor creatoare şi
legăturilor informaţionale în societate. Intelectualizarea depinde de crearea unui mecanism
de utilizare raţională a informaţiei şi perfecţionare a legăturilor informaţionale.
Intelectualizarea nu-i altceva decît unirea capacităţilor intelectuale a individului cu
posibilităţile tehnicii informational-electronice.
Încă F.Engels afirma, că dezvoltarea ştiinţei se intensifică proporţional patratului distanţei
(în timp) de la punctul ei iniţial. În timpul nostru are loc creşterea exponenţială a
informaţiei Fluxul informaţiei tehnico-ştiinţifice se măreşte permanent. Dacă 15 – 20 ani în
urmă volumul informaţiei ştiinţifice se dubla la fiecare 5 – 7 ani, în ultimul timp dublarea
are loc anual.
“Explozia” informaţională, acompaniată de lipsa informaţională se numeşte criză
informaţională, iar mai exact – “tromboză” informaţională. “Tromboză” informaţională
se manifestă cel puţin în trei momente de bază. În primul rînd, în contradicţia dintre
posibilităţile limitate ale omului de a prelucra şi percepe informaţia. În al doilea rînd, în
producerea unei cantităţi considerabile a informaţiei suplimentare, care îngreunează şi
împiedică calea spre utilizarea socioinformaţiei folositoare. În al treilea rînd, în încălcarea
integrităţii sistemelor comunicaţiilor sociale, care se exprimă în hipertrofierea intereselor
departamentale în detrimentul celor ştiinţifice generale.
Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi boala) este foarte complicat. În activitatea vitală
normală şi patologică a omului se manifestă şi subordonează toate formele de mişcare a
materiei, unitatea aspectului biologic şi social, de aceea rezolvarea problemelor medico-
biologice, sanitaro-igienice şi clinice este imposibilă fără o metodologie filosofică.
Activitatea medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează
factorul obiectiv şi subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolnavul este şi
obiect şi subiect al medicinei. În activitatea medicală predomină factorul subiectiv. În
procesul activităţii sale medicul percepe în mod subiectiv starea obiectivă a bolnavului, iar
în senzaţiile subiective ale pacientului se reflectă schimbările obiective ale organismului,
care în unele momente nu pot fi descoperite cu ajutorul aparatelor, dar care trebuie să fie
evidenţiate de către medic. Şi în acelaşi timp, metodele de examinare a organismului uman
sunt într-o măsură oarecare subiective, deoarece rezultatul acestor metode depind de
experienţa şi calificarea medicului, de atitudinea lui faţă de profesia sa.
Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia
despre pacient care este “codificată” în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată
D
şi interpretată.Această activitate este orientată mai întîi de toate spre culegerea şi
E prelucrarea informaţiei, ea se deosebeşte printr-o tehnologie originală. Culegerea
X, informaţiei se complică în permanenţă, în ea se includ diverse mijloace tehnice, fizice,
chimice, biologice şi alte metode de diagnosticare.
 28. Informatica socială. Revoluţia informaţională. Societatea informaţională. Fenomenele rudimentare şi
subtil-vibratile în societate
Informatica socială este disciplina care studiază legităţile şi tendinţele de interacţiune a societăţii şi informaticii,
adică a proceselor de informatizare a societăţii şi socializare a informaticii. În faţa informaticii sociale stau trei
sarcini strîns legate între ele:
 cercetarea consecinţelor sociale ale informatizării, studierea condiţiilor şi premizelor sociale ale
informatizării, evidenţierea şi cerecetarea proceselor şi tendinţelor sistemelor socioinformaţionale om-
computer.
Informatica şi sistemul socioinformaţiei dialectic interacţionează, funcţionează împreună şi n-are sens de a
absolutiza atît informatica, cît şi sistemul socioinformaţiei. Informatica socială se ocupă cu problemele teoriei şi
practicii informaţiei sociale.
Memoria socială poate fi caracterizată drept o informaţie acumulată pe parcursul dezvoltării social-istorice,
stabilită în rezultatul activităţii practice şi de cunoaştere, transmisă din generaţie în generaţie cu ajutorul
mijloacelor social-culturale.
Intelectul social este o formă stabilă a activităţii gînditoare în comun a oamenilor. Intelectul social nu reprezintă
suma intelectelor individuale, ci sistemul al cărui nivel de restituire se determină nu atît de capacităţile oamenilor
ce întră în el, cît de relaţiile de comunicare dintre ei
Societatea informaţională este un stadiu netradiţional al progresului social apărut în mod obiectiv în
mersul progresului istoric. În comparaţie cu societatea industrială ea presupune un nivel înalt cu mult mai calitativ
de dezvoltare a forţelor de producţie pe contul aplicării formelor şi metodelor intensive de lucru, tehnologiilor
neordinare. Baza dinamicii sociale a societăţii informaţionale o alcătuiesc posibilităţile informaţionale:
cunoştinţele, ştiinţa, factorii organizatorici a capacităţilor oamenilor, iniţiativa lor de creaţie, tradiţiile. Societatea
informaţională este societatea în care:
 informaţia şi resursele informaţionale prezintă cel mai mare capital, -se garantează accesul liber la informaţie a
fiecăruia,- se garantează securitatea informaţională,- baza dezvoltării economice şi sociale sunt tehnologiile
informaţionale (scientofage),- se asigură securitatea ecologică, - se rezolvă problema “trombozei”
informaţionale,- se realizează unitatea globală a întregii civilizaţii pe baza informaţională,- maximal se realizează
principiile şi idealurile umanistice.
Pe baza societăţii informaţionale apare societatea ecologică. Pentru societatea ecologică, ca şi pentru
societatea informaţională este caracteristic utilizarea largă a computerilor, inclusiv şi personale, în toate sferele
sociale, mijloacelor contemporane de telecomunicaţii, crearea produselor şi serviciilor informaţionale, băncilor de
informaţii şi accesul liber la ele.
Evoluţia civilizaţiei a determinat apariţia, apoi şi dezvoltarea ulterioară a unui nou fenomen - a
fenomenului lumii subtil-vibratile sociale. În studierea lor e logic a evidenţia trei tipuri de structuri şi
corespunzător trei tipuri de mecanisme: iniţiale (structurile străvechi de la care porneşte evoluţia sistemelor),
obţinute (apărute pe parcursul evoluţiei sistemelor). Aceste două genuri de structuri şi mecanisme se pot numi de
bază. De asupra acestor fenomene se plasează structurile şi mecanismele subtil-vibratile, adică structurile cele
mai superioare care sunt foarte sensibile faţă de progres şi pe care revoluţia informaţional-tehnologică
contemporană le-a lansat pe primul plan, le oferă rolul cheie în evoluţia ulterioară a sistemelor sociale.
Lumea subtil-vibratilă socială include în sine mecanismele şi structurile politice, economice, juridice,
intelectuale, psihologice, de moralitate, spirituale care asigură protecţia socială şi inviolabilitatea persoanei,
condiţiile pentru autodeterminarea ei şi acţiunea efectivă asupra progresului social.
Revoluţia informaţional-tehnologică schimbă radical factorii, condiţiile şi scopurile progresului social. Resursa de
bază a omenirii o constituie acum informaţia, iar mijlocul decisiv în procesul de coexistenţă şi dezvoltare îi
aparţine intelectului social. Nucleul tehnologiei de reînnoire devine ingineria cunoştinţelor.
Structurile şi mecanismele sibtile sunt legate de obiectele nemateriale (intelectuale, spirituale, morale) şi prin
aceasta se manifestă “fineţea” lor principală. Fenomenele nominalizate în organismul social constituie structurile
vibratile. Instituţiile opiniei publice (presa, radioul, televiziunea), religiile, curentele politice şi diverse asociaţii,
 astfel de pături specifice ale populaţiei cum ar fi studenţimea, savanţii, scriitorii, pictorii, compozitorii primii se
includ în mişcare, încep tot mai puternic “a vibra” în prezenţa fenomenelor antisociale.

29. Sistemele informaţionale în activitatea medicală şi căile computerizării sferii biomedicale. Problemele şi
perspectivele informatizării medicinii şi ocrotirii sănătăţii în Republica Moldova

Dezvoltarea medicinei duce inevitabil la specializarea îngustă, medicii ocupîndu-se numai de anumite funcţii,
organe ori procese patologice. Asta-i clar deoarece fluxul informaţional permanent creşte, iar specialistul nu-i în stare
să cuprindă toată această informaţie. Soluţionarea acestor probleme este posibilă prin informatizarea sferei medicale,
întroducerea şi folosirea tot mai largă a sistemelor informaţionale. Clasificarea acestor sisteme poate fi:
1. În dependenţă de metoda de prelucrare a informaţiei
 Sisteme informaţionale de căutare bazate pe tehnica de calcul de perforare.
 Sisteme informaţionale de căutare de gen manual.
 Sistemele automatizate de prelucrare a informaţiei medicale.
 Sistemele expert.
2. În dependenţă de destinaţie
 Sisteme informaţionale de căutare.
 Sisteme informaţionale de prelucrare.
 Sisteme de dirijare.
 Sisteme automatizate de conducere ( SAC ).
3. După sarcina lor
 Sisteme de cercetare.
 Sisteme de diagnosticare.
 Sisteme de pronosticare.
 Sisteme de supraveghere şi comandă.
 Sisteme de tratament.
Implementarea pe larg în practica curativă a sistemelor informaţionale constituie una din cele mai avantajoase
orientări în domeniul utilizării MEC în medicină. Medicul de cele mai multe ori greşeşte la stabilirea diagnosticului
ori tratament din cauza că a uitat un oarecare simptom. Computerul posedă o calitate minunată nu numai în
capacitatea de a culege şi acumula experienţa medicilor, dar şi de a o transmite lucrătorilor practici ai sferei medicale.
În multe instituţii curative metodele avansate, progresive îşi croiesc drum în viaţă, favorizînd sporirea eficacităţii
practicii curative, sistemului de ocrotire a sănătăţii în întregime.Practic informaţia în întregime despre bolnavi, munca
medicilor, personalul administrativ-economic, farmacie se întroduce în computer. Aceaste şi multe alte măsuri oferă
posibilitatea de a-i elibera pe medici de o muncă necreatoare secundară,
Noi tehnologii informaţionale sunt implementate şi în Centrul Republican de Diagnosticare medicală şi alte instituţii
medicale În computer a fost întrodusă informaţia despre mecanismul acţiunii, indicaţiilor şi contraindicaţiilor
preparatelor curative, existenţa lor în depozite şi farmacii. Aceasta permite medicului a găsi o cale cu mult mai
concretă de tratare a bolnavilor.O bună parte din medici nu au o prgătire specială pentru acest lucru sau nici nu doresc
s-o aibă.
Pregătirea cadrelor medicale pentru munca în medicina informatizată nu corespunde cerinţelor timpului. Programele
sunt puţin adaptate la practica medicală, sistemul de ocrotire a sănătăţii în întregime. Pe lîngă toate acestea
învăţămîntul se desfăşoară, de regulă, în afara instituţiilor medicale.
Altă problemă este legată de acea situaţie, în care aplicarea MEC în ocrotirea sănătăţii nu este legitimată. Chiar şi
acolo unde funcţionează în mod normal computerele, nu s-a contramandat foile de observaţii şi fişele de ambulator,
medicii ca şi 200 ani în urmă mai mult de jumătate din ziua de lucru scriu şi completează diferite “hîrtii”.
Programiştii sunt angajaţi în orice funcţii numai nu ca programişti.
Pentru medicină o problemă din cele mai serioase este unificarea noţiunilor medicale. În sfera medicală există foarte
multe categorii, care cu greu se supun sistematizării şi formalizării. Nu toate simptomele şi termenii medicali pot fi
exprimaţi cantitativ. Un şir de afecţiuni se caracterizează printr-o mare diversitate a simptomelor, iar fiecare medic
fixează doar acele simptome, cărora el le dă preferinţă sau pe care el le consideră mai necesare.
30. Cunoaşterea ca obiect al analizei filosofice. Scepticismul şi agnosticismul. Cunoaşterea ca reflectare.
Obiectul şi subiectul cunoaşterii
Cunoasterea este proces de reflectare a realitatii obiective in constiinta oamenilor, proces de activitate
creatoare de capatare, reproducere si functionare a cunostintelor. Cunoasterea este latura ideala a activitatii
umane. Activitatea de cunoastere este studiata de mai multe stiinte: psihologie, fiziologie, cibernetica,
semiotica, lingvistica, logica formala s.a. In psihologie pe primul plan sta studierea formelor si proceselor de
cunoastere: senzatii, perceptii, imaginare, gandire, memorie si acele stari psihice ce au o atitudine nemijlocita
la cunoastere. Cunoasterea este un fenomen socio-uman foarte complicat, un domeniu al raporturilor dintre
om si realitate. In cadrul acestor raporturi omul creaza un sistem specific de produse prin care el insuseste
realitatea, o apropie si o acomodeaza la necesitatile sale. Rezultatul cunoasterii sint cunostintele in care se
fixeaza experienta umana, se constituie planul ideal al activitatii. Cunoasterea este un proces de activitate
spirituala a oamenilor.
Teoria cunoasterii cerceteaza trei feluri de relatii: 1) dintre subiect si obiect (problema aparitiei cunostintelor);
2) dintre subiect si cunostinte (problema asimilarii, transmiterii cunostintelor); 3) dintre cunostinte si obiect
(problema adevarului); Filosofia indeplineste si functia metodologica formulind calea si principiile
gnoseologice a cunoasterii. Scepticism - conceptie si orientare filosofica ce exprima indoiala in ceea ce
priveste posibilitatea atingerii adevarului. Scepticii pun la indoiala posibilitatea unei cunoasteri sigure si nu
admit adevarul de valoare generala. Esenta scepticismului consta in subiectivism si relativism, care practic
neaga deosebirea si contradictia dintre adevar si eroare si prin aceasta exclud posibilitatea judecatilor
adevarate. Agnosticism - ceea ce nu este accesibil cunoasterii) - doctrina si curent filosofic care neaga
complet sau partial posibilitatea cunoasterii lumii.
Conceptia ca cunoasterea este reflectarea lumii obiective se intilneste inca la filosofii din Grecia antica. Dar
aceasta reflectare se intelegea ca o reproducere pasiv. Reflectarea constituie baza fundamentala a teoriei
dialectico-materialiste a cunoasterii, care exprima relatia obiectului ca primara, iar imaginea (chipul) lui ca
secundara. Toate varietatile si nivelurile constiintei si a cunoasterii stiintifice prezinta in sine forme si niveluri
ale reflectarii. Filosofia dialectico-materialista percepe reflectarea in mod dialectic ca un proces complex si
contradictoriu, proces de interactiune dintre cunoasterea senzoriala si rationala, dintre activitatea intelectuala
si cea practica, ca proces in care omul nu se adapteaza in mod pasiv la lumea exterioara, ci actioneaza asupra
ei transformind-o si ajustind-o scopurilor sale.
Cunoasterea este un fenomen socio-uman foarte complex, un domeniu vast al raporturilor dintre om si
realitate. De aceea pentru gnoseologie important este formularea notiunilor subiect si obiect. Acestea sunt
categorii filosofice ce reflecta procesul cunoasterii. Subiectul este omul activ care cunoaste si transforma
realitatea obiectiva in procesul activitatii sale practice. Omul este subiect in legatura cu capacitatea lui de
purtator al subiectivitatii constiente. Ca fiinta constienta omul este nu numai subiect gnoseologic, ci si subiect
praxiologic si axiologic. Subiectul ca purtator al activitatii se manifesta nu ca un individ izolat, ci ca persoana,
fiinta sociala, produs al anumitor relatii, conditii social-istorice. Sub notiunea de subiect a activitatii de
cunoastere se intelege mai intii de toate omenirea in dezvoltarea ei istorica, cu toate ca cunoasterea se
realizeaza prin activitatea unor indivizi, grupuri de oameni, comunitati istorice, clase, generatii si a. Obiectul
este existenta in afara si independent de constiinta noastra, este lumea exterioara, realitatea inclusa in
activitatea practica a subiectului. Obiectul nemijlocit al cunoasterii este acea parte a realitatii, care este
evidentiata din ea si spre care este orientata activitatea subiectului. Interactiunea dintre subiect si obiect in
procesul cunoasterii trebuie privita dialectic. Obiectul exista independent de subiect, ca primar in raport cu
subiectul, iar subiectul cunoscator ca secundar referitor la realitatea obiectiva, iar daca privim interactiunea
dintre subiect si obiect ca relatie a doua forme de realitate obiectiva, atunci si subiectul si obiectul sint
primare, materiale, iar rezultatul activitatii de cunoastere ca secundar si ideal. In procesul cunoasterii subiectul
si obiectul se gasesc in permanenta interactiune si schimbare. Insa subiectul se manifesta ca agent activ nu
numai ca realizator a cunoasterii, ci si prin aceea ca el reproduce ideal, in mod creator realitatea, obiectul
cunoasteriii prin diferite operatii, formule, legi si categorii.
31. Dialectica procesului cunoaşterii. Unitatea cunoaşterii senzoriale şi raţionale. Diagnoza drept fenomen al
cunoaşterii.
În istoria filosofiei s-au format două paradigme: empirism şi raţionalism, care se deosebesc în privinţa izvorului
cunoştinţelor şi aprecierea efectivităţii formelor de cunoaştere respective.Empirism (gr.empeiria - experienţă) -
doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala
sursă a cunoaşterii. Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei.
Conţinutul cunoştinţelor se reduce direct la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe. Empirismul a fost
reprezentat de F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din sec.18, G.Berkeley, D.Hume ş. a. Empirismul
este aproape de sensualism şi opus raţionalismului. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice, negînd
independenţa relativă a gîndirii.
Raţionalism) - curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii
şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin raţiune. Este contrar empirismului şi sensualismului.Ei
consideră, că în raţiunea noastră sunt aşa cunoştinţe care nu pot fi deduse din experienţă.Numai raţiunea poate da
cunoştinţe veridice. Reflectarea constituie baza fundamentală a teoriei dialectico-materialiste a cunoaşterii, care
exprimă relaţia obiectului ca primară, iar imaginea (chipul) lui ca secundară. Toate varietăţile şi nivelurile conştiinţei
şi a cunoaşterii ştiinţifice prezintă în sine forme şi niveluri ale reflectării. Filosofia dialectico-materialistă percepe
reflectarea în mod dialectic ca un proces complex şi contradictoriu, proces de interacţiune dintre cunoaşterea
senzorială şi raţională, dintre activitatea intelectuală şi cea practică, ca proces în care omul nu se adaptează în mod
pasiv la lumea exterioară, ci acţionează asupra ei transformînd-o şi ajustînd-o scopurilor sale.
În procesul cunoaşterii are loc interacţiunea dialectică a două trepte - treapta sensorială (cu formele sale - senzaţia,
percepţia şi reprezentarea) şi raţională (noţiunea, judecata şi raţionamentul). Treapta senzorială este o cunoaştere
nemij-locită, concret-imaginativă, superficială, ne dă informaţia primară despre fenomen. Ea este momentul iniţial al
cunoaşterei şi se efectuiază în procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă. Gîndirea este
imposibilă fără interacţiunea cu organele de simţ.
Senzaţia este reflectarea unor laturi şi însuşiri a obiectelor lumii materiale, este efectul acţiunii obiectelor asupra
organelor de simţ.Senzaţia este imaginea subiectivă a lumii obiective, rezultatul interacţiunii subiectului şi obiectului
şi deci conţine ceva de la subiect (forma reproducerii lumii obiective) şi ceva de la obiect (conţinutul senzaţiei).
Percepţia este o reflectare senzorială (o formă a ei), care constă în reproducerea obiectului în întregime, este o
imagine integrală a obiectului. Dacă senzaţia este reflectarea unei laturi, însuşiri a obiectului, percepţia este
reflectarea obiectului în întregime. În activitatea sa omul are de a face mai des cu percepţii, decît cu senzaţii, noi
reflectăm obiectele ca integrale şi numai cînd fixăm atenţia evidenţien unele sau altele însuşiri şi trăsături.
Reprezentarea este a treia formă a reflectării senzoriale şi constă în reproducerea imaginilor care au avut loc în
trecut, reproducerea obiectelor şi fenomenelor care au acţionat asupra noastră cîndva, iar în momentul dat nu
acţionează asupra organelor de simţ. Reprezentarea are un caracter concret-imaginativ.
Treapta raţională este o formă calitativ specifică de reflectare a realităţii şi mai puternică decît treapta senzorială,
este o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe putem căpăta cunoştinţe noi), ne dă cunoştinţe generalizate şi
abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă esenţa obiectelor şi fenomenenlor. Ea are un caracter conceptual,
neimaginativ. Cunoaşterea raţională este legată cu gîndirea abstractă şi limbajul (sisteme de semne şi construcţii
logice care permit existenţa gîndirii abstracte). Cunoaşterea raţională este aşa activitate cognitivă care poate funcţiona
şi atunci, cînd obiectul cunoaşterei nu este nemijlocit întrodus în relaţiile subiect-obiect. Formele cunoaşterei
raţionale sunt noţiunea, judecata şi raţionamentul.
Noţiunea este expresia lucrurilor în gîndire, reflectarea lor în mod generalizat şi abstract, cînd ne abatem de la
trăsăturile lor neesenţiale şi secundare. Judecata este un gînd exprimat în formă de propoziţie, în care se afirmă ori
se neagă ceva despre obiecte Raţionamentul este o formă a gîndirii în procesul căreia din una sau cîteva judecăţi
numite premize se deduce o judecată nouă, care rezultă în mod logic din premize
Cunoaşterea senzorială şi raţională este importantă în activitatea medicului atît la nivelul examinării pacientului (este
foarte necesar de a vedea şi recunoaşte simptomele), cît şi în procesul formulării diagnozei. Ultima prezintă un şir de
judecăţi şi raţionamente şi medicul trebuie să respecte anumite reguli pentru a evita greşelile posibile.
 32. Problema adevărului şi al practicii în filosofie şi medicină. Cunoaşterea medicală în condiţiile
informatizării sociumului
Însă cea mai importantă problemă a teoriei cunoaşterei este problema adevărului. Toate problemele
gnoseologiei se referă la aceea ce este adevărul, cum poate fi el atins, cum există el şi ce caracter are.
Adevărul se referă la problemele conceptuale şi se găseşte într-un rînd cu aşa noţiuni, ca sensul vieţii,
echitate, dreptate, bine. În dependenţă de aceea cum se înţelege adevărul şi posibilitatea atingerii lui va
fi poziţia civică a omului şi activitatea lui.
Adevăr este categoria filosofică care vizează corespunderea adecvată a imaginei cu obiectul, a
cunoştinţelor cu realitatea obiectivă. Adevăr sunt cunoştinţe care reproduc obiectul aşa cum există el în
afară şi independent de conştiinţă. Fiind rezultatul activităţii subiective a omului, adevărul reproduce
obiectiv existenţa lumii reale. În acest sens adevărul este obiectiv. Adevărul obiectiv - categorie
filosofică, care vizează cunoştinţele conţinutul cărora e determinat de obiectul cunoaşterii şi este
independent de subiect. Adevărul se referă la concluziile noastre despre lume şi nu la însuşi lume.
Lumea ca atare nu-i nici adevărată, nici falsă. Cunoştinţele sunt subiective după formă şi obiective după
conţinut. Adevărul se referă numai la conţinutul cunoştinţelor. Principiul fundamental în aprecierea
vericidităţii cunoştinţelor este principiul gnoseologic al corespondenţei imaginii cu obiectul. Adevărul
nu depinde om, omenire, epocă, de numărul de voturi. De exemplu, din faptul, că ideea indivizibilităţii
atomului pînă la finele secolului XIX era susţunită de majoritatea oamenilor nu reiesă, că ea era
adevărată.
Adevărul este un fenomen istoric determinat şi este posibil numai ca proces. Teoriile sau ideile nu sunt
adevăruri imuabile, trebuie să fii totdeauna gata de a renunţa la ele, a le modifica sau a le schimba cînd
ele nu mai corespund realitîţii. Teoria trebuie modificată pentru a o adapta la netură şi nu natura pentru a
o adapta teoriei1. Cunoştinţele oamenilor nu-s ceva încremenit, static, ele sunt flexibile şi schimbătoare
ca şi realitatea însăşi.
Adevăr absolut - categorie filosofică ce vizează coincidenţa completă, definitivă a imaginii cu
obiectul reflectat. Ca exemple de adevăruri absolute servesc constatarea evenimentelor, faptelor
(Chişinăul este capitala Moldovei, Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 şi a.) şi tezele
fundamentale ale ştiinţei (substanţa este alcătuită din atomi, conştiinţa e funcţia creerului, materia este
realitatea obiectivă şi a.). Adevărurile absolute se referă la unele laturi, aspecte, însuşiri, manifestări
particulare ale lumii. Paradigma dialectică afirmă, că cunoaşterea este un proces infinit, de aceea
omenirea niciodată nu va cunoaşte lumea definitiv şi în ultimă instanţă
Adevăr relativ - categorie filosofică care reflectă coincidenţa incompletă a imaginii cu obiectul.
Adevărul relativ sunt cunoştinţe care corect reflectă realitatea, dar nu cuprinde toate laturile, aspectele
obiectului reflectat, ceva rămne neconoscut. În procesul cunoaşterii are loc trecerea treptată de la
adevărul relativ la cel absolut. Adevărul absolut poate fi înţeles ca o sumă a adevărurilor relative.
În activitatea medicală principala formă de cunoaştere este diagnosticarea. Stabilirea diagnozei este
un proces de cunoaştere complicat, esenţa cărui este reflectarea legităţilor obiectiv-existente în
conştiinţa medicului. Veridicitatea diagnozei depinde de coincidenţa concluziilor medicului cu
procesul patologic însăşi, dacă ele nu coincid – aceasta-i greşală medicală. să recunoaştem, că în
concluziile medicului există şi adevăr absolut (constatarea anumitor fapte, datele de la autopsie şi din
laborator) şi adevăr relativ (forma bolii, srecificul procesului patologic ş.a.).

1
33. Logica formală ca ştiinţă, obiectul său de studiu, etapele istorice ale dezvoltării şi
semnificaţia sa în teoria şi practica medicală. Structura logicii formale.
Logica ca stiinta filosofica se dezvolta odata cu filozofia si depindea de specificul epocii
respective.Initial logica se dezvolta in legatura cu maiestria oratorica. Pentru prima data
cuvintul “logic” a fost folosit de Democrit ca sinonim a adevarului si reguli a cunoasterii.
La Aristotel ideile logice se dezvolta in legatura cu maiestria oratorica (retorica), mai
departe logica se transforma in instrument pentru a gasi adevarul, instrument al cunoasterii
(organon). Pentru Aristotel logica nu era o stiinta speciala, ci numai instrument al fiecarei
stiinte. In epoca medievala logica este predominata de scolastica, are loc interpretarea
idealista a legilor si regulilor logicii. Din instrument al adevarului ea se transforma in
instrument al respingerii conceptiilor eretice ori demonstrarii dogmelor religioase Pe la
jumatatea secolului XIX G.Boole si A.de Morgan au incercat de a aplica in logica formala
calculul matematic, care a revolutionizat aceasta stiinta. Limbajul formulelor si calculul
devine eficient si in logica. Alaturi de teoremele propriu zise logice se folosesc teoreme si
reguli referitoare la sistemul logic (metapropozitii). Evidentiind diferite tipuri de logica
trebuie de avut in vedere, ca in realitate exista o singura logica care are trei aspecte: logica
formala, logica simbolica cu multiplele ei variante si logica dialectica.Logica formala are
drept obiect de studiu formele si legitatile generale ale gindirii corecte cind noi ne abatem
de la continutul lor concret, atunci logica dialectica are obiectul sau formele si legitatile
dezvoltarii cunostintelor cind noi nu puten sa ne abatem de continutul lor. Logica formala
foloseste acele notiuni care pot fi formalizate. Principile de baza a logicii formale sunt:
principiul identitatii, noncontradictiei, tertului exclus si ratiunii suficiente. Aceste principii
exprima cele mai generale cerinte care trebuie sa satisfaca gindirea noastra si operatiile
logice.Importanta stiintei logicii consta in urmatoarele momente:
• Ea ne ajuta sa ne exercitam in mod constient gindirea inconstient logica si prin aceasta
s-o facem mult mai exacta, s-o stapinim si s-o folosim mai bine.
• Cuvintele si expresiile limbii naturale treptat si pe neobservat isi schimba semnificatia.
In limba naturala unul si acelasi cuvint poate sa aiba diferite semnificatii si invers – diferite
cuvinte au una si aceiasi semnificatie.
• Stiinta logicii ne ajuta sa rezolvam o serie de probleme pe care nu le putem rezolva cu
ajutorul gindirii spontane. Logica ne ajuta la dezvoltarea capacitatii noastre de abstractizare.
Ea ne ofera posibilitatea de a rezolva unele probleme din domeniul anumitor stiinte
particulare. Logica are importanta in activitatea stiintifica cind trebuie de generalizat,
clasificat datele empirice, cind trebuie de determinat sensul strict al lor. Logica este de
neinlocuit in discutiile stiintifice, deoarece gindirea oricarui specialist trebuie sa fie
determinata, precisa si clara, lipsita de contradictii, demonstrativa, rational suficienta.
• Logica ne ajuta sa evitam greselile. Calea spre adevar trece intotdeauna prin logica.
• Logica ne serveste si la informatizarea si computerizarea medicinei. Ea contribuie la
inbunatatirea calitatii diagnosticarii si activitatii curativo-profilactice a medicului.
34. Noţiunea drept formă fundamentală a gândirii. Conţinutul şi volumul noţiunii, definiţia şi
clasificarea noţiunilor. Noţiunile medicinei
Notiunea este expresia lucrurilor in gindire, reflectarea lor in mod generalizat si abstract, cind ne
abatem de la trasaturile lor neesentiale si secundare. Notiunea leaga cuvintele cu anumite obiecte,
ceea ce face posibila stabilirea unei semnificatii precise a cuvintelor si opereaza cu ele in procesul
gindirii. Fiecare stiinta are notiunile sale in care se concentreaza cunostintele acumulate.Notiunea
este una din principalele forme de cunoastere stiintifica a realitatii. Notiunea este o forma a
gindirii care reflecta insusirile comune si esentiale ale obiectelor. Notiunea reflecta nu numai
obiecte, ci si insusiti, stari, actiuni si rezultatul actiunilor. Notiunile se impart in diferite clase:
notiuni gen si specie, singulare si generale, concrete si abstracte, compatibile si incompatibile,
subordonatoare si subordonate, contrare si contradictorii.Invelisul lingvistic al notiunii este
cuvintul. Notiunile cele mai generale formeaza categoriile stiintifice. Srpe exemplu, element
chimic, masa, forta, boala, sanatate, norma si patologie. Notiunea are continut si volum.
Continutul este totalitatea de insusiri esentiale ale unei clase de obiecte ce caracterizeaza aceasta
clasa. Volumul este totalitatea de obiecte ce intra in aceasta notiune si caror le este propriu
insusirile reflectate in continut. Spre exemplu, in notiunea de boala avem ca continut asa insutiri
ca tulburarea activitatii vitale a organismului, scaderea adaptabilitatii organismului, capacitatii de
munca si a activitatii vitale. Volumul acestei notiuni este omul.In logica exista legea raportului
invers intre continut si volum - daca se mareste continutul notiunii, atunci se mucsoreaza volumul
ei si invers. Daca in notiunea de boala noi am micsora continutul ei – boala ca tulburare a
activitatii vitale normale a organismului si am exclude din ea asa insusiri ca scaderea
adaptabilitatii, capacitatii de munca si bunastarii – atunci volumul ei se mareste, aceasta notiune
se refera nu numai la om, dar si la animale si plante. Alt exemplu, notiunea de materie are un
volum foarte mare, cuprinde toate obiectele si fenomenele realitatii obiective, deaceea continutul
ei este extrem de ingust, cuprinde numai o insusire – de a fi realitate obiectiva. Un mod specific
de divizare a notiunilor este clasificarea - orinduirea obiectelor pe clase, grupe, categorii pe baza
asemanarii ori deosebirii lor fata de obiectele din alta clasa.Atit diviziunea notiunilor cit si
clasificarea lor au o mare importanta pentru activitatea teoretica si practica. Ele ne usureaza
procesul studierii obiectelor si fenomenelor lumii obiective, ne dau posibilitatea de a stabili
anumite legitati, care determina dezvoltarea acestor obiecte si fenomene. Clasificarea elementelor
chimice in sistemul periodic a lui D.I.Mendeleev a dat posibilitatea de a prezice existenta unor
elemente, care mai tirziu au si fost descoperite.
Pentru a defini corect noţiunea trebuie să respectăm anumite reguli logice:
 Definiţia nu trebuie să formeze un cerc, adică noţiunea definită nu trebuie definită prin aşa
noţiune care este clară numai după definiţia primei. De pildă, idealistul este reprezentantul
concepţiilor idealiste.
 Definiţia nu trebuie să fie negativă. Definiţia este o operaţie logică care afirmă, indică
notele esenţiale ale obiectului. Definiţia negativă nu arată aşa note, ea exprimă acele
trăsături care lipsesc la obiectul dat
 Definiţia nu trebuie să fie contradictorie.
 Definiţia trebuie să fie clară, precisă, să nu cuprindă expresii echivoce sau figurate.
35. Judecata ca formă de definire a gândirii, structura şi varietăţile sale. Raţionamentul şi silogismul.
Rolul judecăţii şi raţionamentului în procesul stabilirii diagnozei.
Judecata este un gind exprimat in forma de propozitie, in care se afirma ori se neaga ceva despre obiecte. Ea
poate fi simpla si compusa. Functia gnoseologica a judecatii consta in determinarea raportului dintre
subiectul cunoscator si obiect. Prin intermediul judecatii se formeaza o relatie de apreciere a realitatii, o
apreciere prin compararea notiunilor. Prin judecata se unesc cunostintele cu aprecierea lor, apar noi cunostinte
pe baza altor cunostinte. Judecata este o gindire, care afirma ori neaga ceva despre obiecte si insusirile lor, ea
exprima raporturile dintre obiecte si insusirile lor. Orice judecata se exprima printr-o propozitie, insa nu
fiecare propozitie este judecata. Judecata este o unitate semantica minimala. Judecata se refera la domeniul
gindirii, iar propozitia – la sfera limbajului si vorbirii. Judecata se deosebeste de propozitie prin aceea, ca ea
este o unitate a gindirii, reflecta ideal sensul realitatii. Judecata poate fi exprimata in diferite forme
gramaticale, cu diferite propozitii, iar sensul ramine unul si acelasi. Judecata este compusa intotdeauna din trei
componente: subiect, predicat si cuvintul de legatura. Propozitia nu este limitata in componentele sale, sau
sunt propozitii dintr-un cuvint. In propozitiile interogative, de indeminare si imperative nimic nu se afirma ori
neaga, deaceea nu au valoare de adevar, nu-s judecati. Intrucat judecata afirma ori neaga ceva despre
realitate, ea (judecata ) are proprietate de a fi adevarata ori falsa. Daca noi in gindire legam aceea ce este legat
in lumea materiala, atunci judecata noastra este adevarata. Dar daca noi in gindire unim ceea ce nu este unit in
realitate ori despartim ceea ce este legat, judecata noastra este falsa, neadevarata, fiindca nu corespunde
realitatii. Fiecare judecata are trei componente: subiect, predicat si cuvint de legatura. Acea patre a judecatii
care exprima obiectul gindirii se numeste subiect ( S ), iar acea parte a judecatii in care se afirma (ori se
neaga) despre obiectul gindirii, se numeste predicat ( P ). Subiectul si predicatul sunt legate prin anumite
cuvinte de legatura (conective propozitionale, uneori se foloseste termenul de operatori) care sunt: si, sau,
daca - atunci s.a. Deosebim urmatoarele tipuri de judecati: simple si compuse. Din punct de vedere a
cantitatii judecata poate fi singulara, particulara sau universala. Judecata singulata este acea judecata in
care se afirma (sau se neaga) legatura notei cu un singur obiect. Judecata particulara afirma (ori neaga legatura
notei cu o parte a unei clase oarecare de obiecte: Unii S sunt (nu sunt) P. Judecata universala afirma ori neaga
ceva cu privire la fiecare obiect dintr-o clasa oarecare de obiecte: Toti S sunt P. Nici un S nu este P.
Rationamentul este o forma a gindirii in procesul careia din una sau citeva judecati numite premize se deduce
o judecata noua, care rezulta in mod logic din premize. Rationamentul este forma gindirii in care se realizeaza
cunoasterea lumii obiective la nivelul treptei abstracte. In logica in loc de termenul propozitie se foloseste
mai des termenul judecata.Rationamentul este operatia logica cu ajutorul careia din doua sau mai multe
judecati (numite premise), obtinem o judecata noua. Rationamentul ca si alte forme de gindire este o
reflectare a realitatii materiale in constiinta noastra. Rationamentele pot fi deductive (cind gindim de la
general la particular) si inductive (cind gindim de la particular la general). Pot exista rationamente de la
particular la particular (traductive). Rationamentele deductive iau forma silogismului. Silogismul sau
rationamentul deductiv este acel rationament, care din doua judecati date (dintre care una trebuie sa fie
neaparat universala), formuleaza o a treia judecata. Silogismul se foloseste mai ales atunci cand trebuie sa
subsumam un fapt individual sau particular unei teze generale, unei legi pentru a trage cu privire la acest fapt
o consecinta necesara. Daca silogismul este format din judecati categorice, atunci el se numeste silogism
categoric. In componenta silogismului intra doua premise si o concluzie. Premisele si concluzia contin
termeni. Termeni se numesc notiunile care intra in componenta premiselor si a concluziei. Medicul practic nu
descopera legitati noi, nu descrie boli noi, nu creeaza teorii noi. El diagnostica, recunoaste la pacientul dat
boli care sunt demult cunoscute, studiate, descrise. Diagnoza este o concluzie care se formuleaza dupa regulile
rationamentului. In procesul diagnosticarii se folosesc mai multe rationamente. Insa pentru verificarea,
demonstrarea diagnozei se folosesc rationamentele deductive, silogismele.Concluzia diagnostica trebuie sa fie
neaparat afirmativa si totodata o judecata particulara, Des se folosesc in diagnosticare silogismul ipotetico-
categoric, rationamentul analogic. Pentru diagnosticarea diferentiala se utilizeaza silogismul disjunctivo-
categoric.
36. Legile fundamentale ale logicii formale şi importanţa acestora pentru semiologie
În logica formală sunt patru legi fundamentale.
Legea identităţii – într-un raţionament, într-o discuţie dată, fiecare noţiune trebuie să fie întrebuinţată în
unul şi acelaşi sens. Încă Aristotel în antichitate recomanda ca înainte de a discuta careva probleme
trebuie de precizat noţiunile utilizate, ca ambii interlocutori să le folosească în unul şi acelaşi sens. Dacă
oamenii în cauză nu se înţeleg în privinţa noţiunilor, atunci discuţia este inutilă. În activitatea de
diagnosticare respectarea acestei legi cere ca noţiunile să fie folosite în mod concret şi determinat. Asta
nu înseamnă, că noţiunile nu pot să se shimbe. Însă ele trebuie să se folosească în unul şi acelaşi sens şi în
aceleaşi condiţii. Legea identităţii interzice de a schimba arbitrar, nemotivat şi neîntemeiat conţinutul şi
volumul noţiunei. Greşala logică este substituirea noţiunei. Încălcarea acestei legi în diagnosticare des
depinde de neidentitatea expresiilor verbale a multor noţiuni medicale, de caracterul lor ambiguu. Nu
numai un cuvînt exprimă diferite boli, dar şi una şi aceeaşi boală poate fi numită prin diferite cuvinte.
Folosirea în medicina clinică a noţiunilor în diferit sens face diagnosticarea neconcretă, confuză, neclară.
Nu trebuie să fie diferite numiri a bolii la medicul de la sector, salvare, la policlinică şi din staţionar.
Deasemenea nu trebue să fie divergenţă în numirea bolii de către unii medici şi clasificarea de stat şi
internaţională a bolilor.
Legea contradicţiei – două exprimări contrare nu pot fi amîndouă adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport. Dacă s-a stabilit că o anumită judecată este adevărată, rezultă în mod necesar că judecata
contradictorie este falsă; şi invers: dacă s-a stabilit că o anumită judecată este falsă, atunci rezulă tot în
mod necesar că judecata contradictorie este adevărată. Legea contradicţiei cere consecutivitate în
raţionare şi lichidarea noţiunelor contradictorii, care se exclud reciproc. Încălcarea legii are loc atunci,
cînd nu se iau în consideraţie condiţiile concrete, locul şi timpul obiectului şi fenomenului dat şi
reflectarea lor în gîndire. Spre exemplu, hipo- şi hipertireoz, hipo- şi hipertonia nu pot exista concomitent
la una şi aceeaşi persoană, dar în diferit timp aceste stări pot exista.
Legea terţului exclus – din două judecăţi contradictorii una este totdeauna adevărată, cealaltă este falsă,
iar o a treia nu poate să existe. Aristotel formulează această lege ca “tertium non datur”: A v ne-A, ce
înseamnă că este adevărat A ori ne-A, a treia posibilitate se exclude. Legea terţului exclus se referă numai
la judecăţile contradictorii. Dacă judecăţile nu exprimă o alternativă, atunci ele nu-s contradictorii, ci
contrare.. Legea terţului exclus ca şi alte legi a logicii formale nu-i în stare să rezolve singură problema
veridicităţii ori falsităţii judecăţilor contradictorii. Pentru asta e necesar de a cunoaşte fenomenele, legile
dezvoltării lor. Dar dacă s-a stabilit, că aceste judecăţi sunt contradictorii, atunci legea nominalizată are o
mare importanţă. Ea afirmă numai una: din două judecăţi contradictorii una este adevărată şi mai mult
nimic. Medicii uneori nu respectă cerinţa acestei legi. Din două judecăţi contradictorii - “La pacientul A.
este diabet zaharat” şi “La pacientul A. nu este diabet zaharat” medicul trebuia să accepte una ca
adevărată, iar cealaltă – falsă. În loc de aceasta el formulează o concluzie dubioasă: “Sindrom diencefal
cu dereglarea metabolismului glucid după modelul diabetic”.
Legea raţiunii suficiente – orice gîndire adevărată trebuie să fie întemeiată. Gîndurile noastre în orice
raţionare trebuie să fie legate între ele, să decurgă logic unele din altele, să întemeieze unele pe altele.
Legea este îndreptată contra gîndirii alogice care acceptă concluziile numai la credinţă, fără întemeierea
suficientă. Nu-i de ajuns de a afirma adevărul unei judecăţi, dar trebuie de adus argumente ce ar indica
temelia veridicităţii. Nu orice argunent poate fi raţiune suficientă. Ca raţiune suficientă pot servi axiome,
teze şi legităţi care nu necesită demonstraţie nemijlocită, întrucît ele au fost verificate de oameni în
practica socială. Judecăţile aduse pentru întemeierea adevărului altor judecăţi se numesc raţiune logică.
Raţiunea logică trebuie deosebită de temeiul real. În medicină veridicitatea diagnozei este întemeiată pe
totalitatea de simptome şi sindrome specifice pentru unitatea nozologică dată (care la rîndul lor tot sunt
întemeiate). Spre exemplu, coma diabetică apare cînd glicemia atinge nivelul 16,5 – 19 mmol/l şi mai
mult.
37.Ipoteza, intuiţia, argumentarea şi dezminţirea în ştiinţa şi practica medicală
Ipoteza este o forma specifica a gindirii care consta in formularea presupunerii despre cauza, continutul,
specificul unui fenomen si verificarea acestei presupuneri. De presupuneri noi ne folosim la fiecare pas. O
mare importanta ele au in cercetarea stiintifica. Insa nu fiecare presupunere este ipoteza. Ipoteza este o
presupunere in domeniul stiintei, este o presupunere care nu contrazice datelor stiintei. Ipoteza este un
instrument de investigatie in cunoasterea adevarului.Ipoteza se foloseste in urmatoarele cazuri: cind
procesul, cauza fenomenelor, faptele sunt inaccesibile cercetarii in momentul dat; cind faptele cunoscute
sunt insuficiente pentru explicarea fenomenelor; cind fenomenele sunt complicate iar ipoteza este o
modalitate de a le explica. Ipoteza este o forma de dezvoltare a cunostintelor de la cunoscut spre
necunoscut, de la observatii sumare si insufuciente la o conceptie stiintifica argumentata. Practic ipoteza
apare spontan, dar ea se bazeaza pe un material bogat, pe generalizarea unor fenomene si evenimente deja
cunoscute. Fara cunostinte bogate este imposibil de a formula ipoteze serioase. Ipoteza apare in cazuri
neobisnuite, cind se creiaza o problema ce nu poate fi rezolvata cu ajutorul metodelor stiintifice existente.
Deosebim citeva feluri de ipoteze – generala, particulara, de lucru si versiune.Ipoteza trebuie sa
corespunda urmatoarelor cerinte:
• Ea trebuie sa fie necontradictorie, sa nu contrazica nici cu un fapt empiric.
• Ea trebuie sa se formeze pe baza faptelor adevarate si verificate.
• Ea trebuie sa fie principial verificabila, in caz contrar ea devine o problema vesnica si nu poate fi
transformata in cunastinte adevarate.
• Ea trebuie sa aiba un continut informativ si functie euristica in care se exprima posibilitatea ei de a
prezice si explica realitatea.
Medicii considera, ca la etapa examinarii pacientului ne folosim de diferite ipoteze, chiar si diagnoza
preventiva este o ipoteza. Altii socot ca si diagnoza definitiva este tot o ipoteza, numai ca mai
argumentata si fundamentata. Ca medicii in activitatea sa se folosesc de diferite ipoteze – asta-i corect,
dar nu trebuie de redus ipoteza la orice presupunere. Ipoteza este o presupunere stiintifica, o presupunere
care se foloseste in activitatea stiintifica. Intuitia este un termen folosit pentru a desemna diferite forme
ale cunoasterei nemijlocite, care se deosebeste de cunoasterea logica mijlocita, discursiva. Intuitia este o
forma de cunoastere imediata, este capacitatea creerului uman de a face un salt in calea cunoasterei
adevarului pe baza cunostintelor si experientei acumulate. Intelepciunea umana a dovedit, ca
demonstrativitatea este o trasatura importanta a gindirii corecte. Ea este o reflectare in constiinta noastra a
conexiunii universale din realitatate, dintre obiecte si fenomene. Demonstrativitatea este o trasatura a
gindirii stiintifice, noile idei in stiinta nu se accepta la credinta, cit de mare n-ar fi autoritatea savantului.
Deosebim urmatoarele feluri de demonstratie: directa si indirecta, deductiva si inductiva, matemetica si
empirica, apararea si combaterea. Regulile demonstratiei se refera la teza, argumente si procedeul de
demonstratie. Demonstrarea este o legatura logica intre argumente si teza. Ea se desfasoara in forma de
rationament ori sir de rationamente si trebuie sa corespunda regulilor rationamentului. A demonstra –
inseamna a arata, ca teza decurge in mod logic dupa anumite reguli din argumentele aduse.
Combaterea se numeste procedeul logic, prin care demonstram falsitatea sau lipsa de temei a unei teze.
Cel mai efectiv mod de combatere este prin fapte. Teza poate fi combatuta prin demonstrarea antitezei sau
prin stabilirea falsitatii consecintelor ce rezulta din teza. Sunt supuse criticii argumentele pe care le aduce
partea adversa pentru intemeierea tezei sale. Se demonstreaza in mod independent o teza noua, care este
contradictorie cu teza ce trebuie sa fie combatuta. Se demonstreaza falsitatea insasi a tezei combatute.
Combaterea argumentelor consta in stabilirea falsitatii judecatilor, prin care se dovedeste teza supusa
combaterii. Combaterea procedeului de demonstrare consta in determinarea regulilor incalcate la
stabilirea argumentelor cu teza. Demonstrarea se foloseste la stabilirea diagnozei. Veridicitatea diagnozei
depinde de argumente (simptome si sindrome specifice) si regulile rationarii. Combaterea se utilizeaza in
diagnosticarea diferentiata.
38. Devenirea, obiectul de studiu şi locul sinergeticii în sistemul cunoştinţelor ştiinţifice contemporane.
Sinergetica drept ştiinţă postneoclasică, o nouă viziune a lumii. Sinergetica – teorie a autoorganizării. Stilul de
gândire şi tabloul sinergetic al lumii. Paradigma aliniarităţii.
In ultimii ani deosebit de intens se desfasoara cercetari stiintifice in domeniul proceselor de
autoorganizare la diferite nivele structurale ale materiei, adica e vorba de lumea sistemelor neliniare
deschise (sisteme fizice, chimice, biologice si sociale). Stiinta constituita pe baza acestor investigatii a
fost botezata “sinergetica“ (cuvintul synergeia in limba greaca inseamna actiune comuna).Sinergetica ca
teorie a autoorganizarii constituie domeniul stiintei despre interactiunea partilor componente ale
sistemului care tinde spre autoorganizare. Ea solutioneaza problema referitoare la principiile universale de
evolutie ale sistemelor dezechilibrate si aparitia in rindul acestora a structurilor noi. Altfel spus e vorba de
o noua conceptie despre lume - conceptia sinergetica, pe care trebuie s-o posedam toti, mai ales savantii.
Si aceasta din mai multe considerente (criza ecologica, demografica si sociala. Sinergetica provoaca, o
noua imagine a lumii si un mod nou de concepere a proceselor de dezvoltare. Aici intimplarea era
exclusa, fiind interpretata ca ceva superficial si neesential. Procesele din univers erau prezentate drept
reversibile in timp si pronosticabile pe un viitor destul de indepartat. Evolutia era analizata ca un proces
lipsit de abateri (devieri), fara reveniri si linii secundare. Cu totul altceva ne afirma sinergetica, care este
bazata pe urmatoarele idei:
I) de sistema (sistemica) sau pe ideea integritatii lumii si cunostintelor despre ea, asemanarii
legitatilor dezvoltarii obiectelor tuturor nivelurilor de structura materiala si spirituala;
2) pe ideea aliniaritatii, adica se bazeaza pe ideile polivariantitatii si ireversibilitatii. Aliniaritatea
constituie una din notiunile centrale ale sinergeticii. In matematica ecuatiile aliniare au citeva solutii. De
aici si sensul fizic calitativ al aliniaritatii: multimii de solutii a ecuatiei neliniare ii corespunde o multime
de cai de evolutie a sistemului, descris de aceasta ecuatie. Aliniaritatea in cazul cel mai general, adica in
plan conceptional poate fi analizata cu ajutorul ideii polivariantitatii sau al-ternativitatii cailor de evolutie,
ideii alegerei din alternative.
3) sinergetica se bazeaza deasemenea pe ideea interconexiunii profunde a haosului si ordinii
(intimplarii si necesitatii). Sinergetica contureaza un nou tablou al lumii, al lumii dezechilibrate. Aceasta
lume este deschisa, ea permanent se schimba, este in continua devenire si evolutioneaza conform legilor
neliniare, ceea ce inseamna ca lumea e plina de cotituri neasteptate, legate de alegerea cailor dezvoltarii
ulterioare. Asadar, sinergetica se prezinta drept un nou mod de viziune a lumii, integreaza principial
diferite stiluri de gindire - oriental si occidental. Sinergetica devine o conceptie noua a lumii, ea
orienteaza eforturile savantilor spre noi investigatii realizate prin prisma notiunilor de haos, entropie,
aliniaritate, complexitate, ordine, diversitate, incertitudine, integritate si alt. Haosul nu mai este haos in
conceperea noastra cotidiana. Schimbarile revolutionare in plan ontologic si logico-gnoseologic in stiinta
in jumatatea sec. al XX-lea au provocat aparitia si devenirea unui nou stil de gindire - stilul de gindire
neliniar, iar in continuare si un nou tablou al lumii - tabloul stiintific neliniar bazat pe paradigma
aliniaritatii. Continutul categoriilor structurii nominalizate extinde si inbogateste conceperea fenomenelor
complicate, neliniare ce au loc permanent in fizica, chimie, biologie, societate, in toate domeniile de
activitate umana, care contribuie nemijlocit la supravietuirea omenirii.
Paradigma liniaritatii este imanenta stiintei clasice, deasemenea unor teorii fizice neclasice ca, de
exemplu, teoriei speciale a relativitatii. Aceasta paradigma se asociaza cu reductionismul, aici (in limitele
paradigmei liniare) predomina determinismul laplasian, care exclude orisice intimplare, orisice
imprevizibilitate in comportarea sistemului autoidentic dinamic.Aliniaritatea este o notiune neclasica si
continutul ei nu se reduce (limiteaza) la o negare abstracta a liniaritatii. Ea preconizeaza dezechilibrul
sistemului, ceea ce discrimineaza notiunea de traiectorie in sensul clasic si duce la o revizuire cardinala a
modurilor anterioare de abordare a problemei ireversibilitatii.
39. Categoriile şi principiile fundamentale ale sinergeticii. Manifestarea autoorganizării, bifurcaţiei,
atractorului, disipării, ordinei şi haosului, fluctuaţiei, indurabilităţii, posibilităţii, întâmplării,
realităţii etc. în sistemele vii şi cele sociale.
Sinergetica are limbajul sau stiintific extrem de specific. Aici, cum deja am mentionat, intilnim asa
notiuni ca “atractor” si “bifurcatie”, “fractal” (dimensiune fractala) si “haosul determinat”, “disipare” si
“aliniaritate”. Notiunea de “atractor” este foarte aproape conform semnificatiei de categoria “scop”. In
sinergetica atractorul se identifica cu o stare relativ durabila a sistemului, care ca si cum ar trage (lat.
attrahere - atrage) spre sine toata diversitatea “traiectoriilor” sistemului, determinate de diverse conditii
initiale. Daca sistemul cade in conul atractorului, el numaidecit evolutioneaza spre o situatie relativ
durabila. De exemplu, independent de pozitia initiala a mingei ea se rostogoleste la fundul groapei. Starea
de repaus a mingei la fundul groapei constituie atractorul miscarii mingei. Atractorul reprezinta nu
altceva decit o miscare conforma legilor dinamice, iar ultimile, posedind un caracter ireversibil, permite
existenta diversilor atractori.Se disting citeva tipuri de atractori: . a) Atractorul punctiform se
manifesta de exemplu, prin experienta urnirii greutatatii pendulului din starea de echilibru. El revine de
sine statator la pozitia initiala.
b) Atractorul periodic il gasim in exemplu cu ceasurile chimice - proces chimic in rezultatul caruia
solutia periodic isi schimba culoarea de la albastru la rosu. Moleculele ce se situiaza in diverse regiuni ale
solutiei pot intr-un fel sau altul sa “comunice” intre ele. In echilibru molecula “vede” doar vecinii sai
nemijlociti si “dialogheaza“ numai cu ei
Bifurcatia in sens matematic inseamna ramificarea solutiilor ecuatiei diferentiale neliniare. Sensul fizic al
acestei notiuni este urmatorul: fenomenul de bifurcatie il constituie punctul de ramificare al cailor de
evolutie a sistemului. Reiesind din cele expuse putem da o noua definitie a sistemului neliniar: sistemul
neliniar este un asa sistem care ascunde, “tainuieste” in sine bifurcatia.
. Fractaliile -constituie inca un fenomen curios care se studiaza in teoria autoorganizarii. Fractalii se
numesc asa obiecte care poseda insusire de autoasemanare, sau altfel spus le este caracteristica o
invarianta mare de proportie. Aceasta inseamna ca un fragment mic al structurii unui obiect este
asemanator cu alt fragment mai voluminos al ei, ori chiar seamana cu structura in intregime. E stabilit
faptul ca in natura foarte des se intilnesc forme fractale, ca de exemplu, nourii sau linia de mal al marii,
schita carora e asemanatoare, se repeta in diverse proportii.
Disiparea constituie procese de difuziune (dispersie, imprastiere) a energiei, de transformare a acesteia in
forme mai putin organizate si anume, in energie de caldura, care-i sunt prezente viscozitatea,
frecarea etc. In fond, disiparea constituie haosul la micronivel. Disiparea stinge, distruge, “arde” toate
fluxurile de virtej de prisos in mediu si le conserveaza doar pe acelea care formeaza structura. Haosul,
cum n-ar suna de straniu, devine constructiv prin caracterul sau distructiv, prin distructivitatea lui. El
construieste nimicind ceea ce este de prisos, suplimentar. Procesele disipative, disiparea ca atare
constituie nu ruinatorul, nu factorul distrugator, dar o proprietate semnificativa a proceselor de
autoorganizare, necesara de a purcede la atractor, de a crea o structura disipativa complicata intr-un
sistem neliniar deschis.
Insa pentru ca intimplarea sa-si poata croi calea spre macronivel este necesara o stare deosebita a
sistemului neliniar. Aceasta situatie specialistii o numesc indurabilitate.Indurabilitatea mediului neliniar
exprima sensibilitatea acestuia fata de fluctuatiile mici. In indurabilitate sunt fixate conexiunile dintre
micro - si macro-proportii. Exemple de miscare indurabila: starea mingei pe virful dealului (orisice
deviere mica poate provoca caderea ei de pe deal), pozitia creionului pus cu ascutisul pe masa s.a.
Indurabilitatea nu este o neplacere regretabila, din contra ea contine un moment constructiv, purcede la
restructurari cardinale ale sistemului neliniar deschis. La drept vorbind, daca este absenta indurabilitatea
apoi nu exista nici dezvoltare. Indurabilitatea constituie dezvoltare. Sau altfel spus, dezvoltarea are loc
prin intermediul indurabilitatii, prin intermediul bifurcatiei, prin intermediul intimplarii.
40. Sinergetica şi teoria evoluţionistă. Sinergetica şi biosfera. Sinergetica şi organismul uman. Sănătatea
drept balanţă subtilă dintre haos şi ordine. Noţiunea “maladie dinamică“. “Cantitatea” haosului şi norma
sănătăţii.
Teoria evolutionista contemporana creata in anii ‘30 ai sec. al XX-lea a fost un rezultat al sintezei darwinismului
cu genetica populationala. Actualmente in stiinta apar noi obiective. E vorba de integrarea ulterioara a teoriei
evolutioniste cu biologia moleculara, a sinergeticii si teoriei informatiei, unde savantii au dobindit deja rezultate
imbucuratoare..Metodele sinergetice tot mai mult isi fac cale si in medicina, mai ales cind e vorba de analiza
diverselor aspecte ale functionarii organismului uman. Pentru functionarea normala a tuturor sistemelor de
activitate vitala a omului este necesar un oarecare regim intermediar dintre haos si ordine, de regimul haosului
determinat. Respiratia omului, bataia inimii lui, ritmurile somnului si inviorarii, ritmurile hormonale, echilibru
psihic - pentru toate acestea si alte procese similare este proprie o anumita masura de haos, necesara pentru
sustinerea sanatatii omului.De exemplu, aritmia inimii este periculoasa, insa nu mai putin riscante (amenintatoare)
sunt bataile inimii peste masura reglementate, care deasemenea ne vorbesc despre prezenta patologiei. O inima cu
batai prea reglementate nu e capabila de a reactiona flexibil la schimbarile conditiilor externe, capacitatile ei
adaptive se micsoreaza (scad semnificativ). Savantii din diferite domenii ale stiintelor medico-biologice
actualmente au ajuns la concluzia ca sanatatea constituie o balanta subtila dintre haos si ordine. In aceasta ordine
de idei multi cercetatori folosind teoria sistemelor dinamice, intensiv dezvolta notiunea de “maladie dinamica“.
Organismul uman este un sistem de autoreproducere, de autoactiune. Teoria haosului in dinamica neliniara joaca
astazi un rol practic in diagnosticarea si tratarea maladiilor, in particular, in prevenirea acceselor acute ale bolilor.
Problema aici este urmatoarea: cit haos este necesar omului ca el sa devina sanatos, cit haos poate rezista
organismul uman ca el sa nu se imbolnaveasca; cind occilatiile haotice sunt normale si cind ele sunt periculoase
pentru sanatate? Raspuns la aceste intrebari putem gasi prin metodele sinergeticii, prin modurile de abordare
neliniare.
Dupa cum vedem, sinergetica actualmente radical influenteaza metodele si mijloacele de investigare in stiintele
medico-biologice. E necesar deci, ca toti ce-i ce sunt antrenati in cercetarile acestor domenii stiintifice sa se
familiarizeze profesional cu metodologia sinergetica, care va avansa spre noi performante in dezvoltarea teoriei si
practicii medicale.
Aparitia evolutionista a biosferei din haos ne vorbeste despre imprezicerea mersului evolutiei. E logic a afirma ca
daca evolutia s-ar fi inceput din nou, ea ar duce spre absolut alte rezultate. Debutul unei astfel “de partide de sah“
este intimplator. Situatia e similara cu meteorologia, care nu poseda posibilitati de a prognoza vremea pe un timp
mai indelungat. E cunoscut faptul ca particularitatea fundamentala a sistemului viu o constituie istorismul acestuia.
Orisice organism se dezvolta in timp si pastreaza in “memoria”sa momente din evolutia anterioara. Sinergetica ne-
a argumentat ca o astfel de facultate, adica prezenta schimbarilor istorice, este proprie si naturii anorganice. Ele
(schimbarile) sunt formulate, de exemplu, in legea a doua a termodinamicii, fapt despre care am mentionat deja.
Acum ne axam atentia spre interactiunea sinergeticii cu biologia si medicina. Modurile de abordare sinergetice fata
de procesele biologice se realizeaza cu o eficacitate tot mai avansata. Originea (provenienta) vietii si asimetriei
moleculare, evolutia prebiologica, procesele biologice periodice, morfogeneza si aparitia imunitatii - in toate
aceste domenii sinergetica si-a manifestat puterea de explicare a esentei fenomenelor. Ulterior ne v-om canaliza
atentia asupra problemelor ce tin de teoria evolutionista.Fara indoiala ca organismul, specia, populatia, biosfera
reprezinta in sine niste structuri disipative, adica sisteme haotice, deschise, dezechilibrate. Modelele unor astfel de
sisteme sunt descrise prin intermediul ecuatiilor diferentiale neliniare. Analiza lor ne vorbeste ca pentru anumite
valori ale parametrilor sistemului in ultimul apar indurabilitati si, deci, bifurcatii ce brusc schimba starea lui.
Aceste bifurcatii sunt similare tranzitiilor de faza. E vorba ca procesele de baza in lumea vie sunt niste fenomene
de crestere (de inmultire) si de formare a speciilor. Anume aici sunt foarte raspindite procesele de inmultire
autocatalitice, dirigate de conexiunea inversa pozitiva neliniara. In dinamica populatiei exista faze de inmultire (de
crestere) furtunoase, rapide care se inlocuesc (se schimba) prin procesul stocastic de dezvoltare.
41. Problema omului în filosofie şi ştiinţă. Omul ca integritate, coraportul biologicului şi socialului.
Sănătatea omului - bogăţie şi valoare socială
Omul este treapta superioara in dezvoltarea organismelor vii pe pamint, notiune generala pentru
semnificatia unui reprezentant a speciei H-Sap. El este o fiinta biosociala, esenta carui este modul de existenta
constient si colectiv. El sa evidentiat din lumea naturii prin capacitatea sa de a pregati unelte de munca si cu
ajutorul lor de a transforma realitatea obiectiva. Omul este subiectul activitatii social-istorice si culturale. Omul
este studiat de mai multe stiinte (biologia, psihologia, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia si filosofia).
Stiintile concrete studiaza o latura, un aspect a omului, filosofia formeaza o conceptie integrala, generalizatoare
despre om, ea formeaza acel model teoretic ce are o importanta metodologica in studierea omului. Omul
intotdeauna a fost problema cardinala in filosofie. In antichitate el era conceput ca o parte a cosmosului, se
considera ca compus din acelasi elemente a realitatii si functiona dupa legile universului. Omul se interpreta ca un
microcosm in comparatie cu macrocosmusul universal. In epoca medievala omul se explica de pe pozitiile religiei
ca creatie divina, ca realizare a chipului si asemansrii lui Dumnezeu. Epoca moderna si mai ales R.Descartes
interpreteaza omul de pe pozitiile dualismului, ca unitatea substantei materiale si spirituale.Omul este obiectul
cercetarilor filosofice deoarece el intotdeuna era o enigma, taina, contine ceva specific. El permanent tinde spre
automanifestare, autoperfectionare. In acelasi timp omul nu-i ceva incremenit, gata, ceva ce ar atinge culmea
dezvoltarii. El se naste numai ca fiinta natural-biologica, mai departe el trebuie sa se formeze personal si
permanent. Omul este nu numai produsul mediului (natural si social), dar si creatorul acestui mediu. Omul, natura
lui, locul lui in lume, sensul existentei lui permanent formau probleme fundamentale filosofice, fara care este
imposibil de a studia omul din alte puncte de vedere – sociologic, economic, politic, etic, medical, antropologic
s.a. Conceptia filosofica despre om va contribui la clarificarea problemelor general-umane (problema vietii,
mortii), la formularea corecta a notiunilor medico-stiintifice (sanatate, boala), la ameliorarea procesului instructiv-
educativ.
Factorul biologic joaca un rol important in activitatea omului, ce se exprima prin faptul adaptarii
organismului la schimbarea mediului ambiant, in transmiterea prin ereditare a mecanismelor naturale de protectie a
organismului uman.Factorii principali, care determina activitatea biologica a organismului uman, sunt necesitatile
naturale ale omului. Asa necesitati ca foamea, setea, continuarea neamului sunt expresii ale functionarii biologice
si au o natura biologica. In acelasi rind necesitatile naturale ale omului se modifica in procesul istoric, se
socializeaza, fiindca necesitatile naturale ale omului sunt satisfacute in mod social. In procesul antropogenezei
ereditatea omului se socializeaza, individul uman, cind se naste, are numai organismul specific uman, care ii da
posibilitatea in procesul dezvoltarii sa se incadreze in sistemul social. Copilul mosteneste asa organism, care a
pierdut capacitatea de a se adapta biologic si daca el este lipsit de societate nu se dezvolta. Organismul uman de la
nastere are asa organizare corporala care ii permite de a functiona universal prin activitatea sociala.Biologicul
reflecta calitatea specifica a organismului viu, diferite laturi, structuri si functii a organismului.Factorul social
reflecta calitatea specifica a omului, a societatii umane de a interactiona cu natura – activitatea de munca. Socialul
in om este o calitate specifica, este omul ca integritate, ca fiinta dotata cu ratiune si capabila de munca, ca
purtatorul material al formei sociale de miscare a materiei. Socialul se realizeaza prin biologic, iar biologicul
poarta amprenta socialului. Ca exemplu putem privi munca – ca proces social ea exista prin activitatea musculara
si psihica a organismului, iar sexualitatea ca necesitate biologica are o amprenta sociala ca proces de reproducere a
populatiei. Hiperemia obrajilor este un fenomen fiziologic, iar rusinea dupa natura sa este un sentiment social.
Risul si lacrimile dupa mecanismul lor sunt fiziologice (biologice), dar ele-s determinate de cauze sociale. Socialul
ca forma superioara de miscare a materiei apare pe baza biologicului. Datorita socialului (activitatii de munca)
omul se evidentiaza din natura. Si din parte a naturii devine stapin al ei. Omul transforma natura in “lumea
omului” si ea ramine “corpul neorganic” al societatii. Teoreticienii medicinei ajung la concluzia ca medicina
trebuie sa fie reorientata de la studierea bolilor, omului bolnav la studierea sanatatii, omului sanatos. Noi mai mult
vorbim despre cauza bolilor, dar ar trebui sa discutam despre cauza sanatatii si sa evidentiem mecanismele si
legitatile ei. Dar aceasta e posibil numai avind in vedere factorii sociali. Sanatatea reflecta nu numai starea
adaptarii biologice, ci si adaptarii sociale, conditiile si activitatea omului (inclusiv si avtivitatea sociala). Sanatatea
este capacitatea individului de a asigura indeplinirea deplina a functiilor lui sociale. Ea depinde de modul de trai si
conditiile sociale. .Ultimile joaca rolul determinant in definitia sanatatii.
42. Marxismul şi freudismul privind interpretarea esenţei omului. Interpretările biologizatorice şi
socializatorice ale omului. Sociobiologia şi etologia
Este important de a evidentia asa notiuni ca esena si existenta omului. Existenta omului este specifica
si se manifesta ca o structura integrala biosociala. Pe cind esenta este ceva specific, o calitate
determinanta, aceea ce deosebeste omul de alte fiinte vii. E clar ca biologicul nu poate sa fie esenta
omului, macar deatita ca biologicul nu-i propriu numai omului. Esenta omului trebuie sa fie acel
factor determinant in existenta lui, care l-a ficut pe el om. Esenta omului se manifesta in asa activitate
specific umana ca munca. . Esenta omului nu este o abstractie proprie individului izolat. In realitatea
sa ea este totalitatea relatiilor sociale. Asta inseamna, ca toate problemele societatii, necesitatile ei
obiective, posibilitatile dezvoltarii, perspectivele si scopurile ei intr-un fel sau altul se interiorizeaza
in om, personalitate, individualitate. Fiecare personalitate poarta in sime programul activitatii sociale,
transformindul in programul sau individual de activitate vitala.
Interpretarea metafizica a corelatiei factorului biologic si social in teoria filosofica despre om duc la
doua extremitati – conceptii biologizatorice, ori naturaliste, in care se supraapreciaza rolul factorului
biologic si conceptiile sociologizatorice, in care se absolutizeaza factorul social. La conceptiile
biologizatorice se refera idei rasiste, social-darwiniste, malthuzianiste, etologia, eugenica,
sociobiologia. Rasism – convingere ca exista rase umane superioare si inferioare, ca ele sunt inegale
si ca rasele superioare au dreptul de a dirija si comanda rasele inferioare. Rasismul se dezvolta in
societatile autoritare, totalitare, in care la indivizi apare un sentiment de agresivitate contra
minoritatile etnice. Malthuzianism - conceptie sociologica. El stabileste o legitate, conform careia
sporirea populatiei are loc in progresie geometrica, pe cind majorarea mijloacelor de existenta - in
progresie aritmetica. Consecintele actiunei acestei legitati sunt agravarea contradictiilor sociale,
raspindirea saraciei si foametei, acutizarea problemelor ecologice etc. Darwinismul social - teorie care
incearca sa lamureasca fenomenele sociale si dezvoltarea societatii prin extinderea mecanica a legilor
biologice descoperite de Darwin in lumea plantelor si animalelor (lupta pentru existenta, selectia
naturala s.a.) asupra sociumului. Darwinismul social reiesa din aceea ca oamenii din societate sunt
inegali, iar aptitudinile lor - ereditare. In legatura cu aceasta lupta pentru existenta in societate este
vesnica ca si in natura. Sociobiologia - teorie despre studierea bazelor biologice ale comportamentului
social a animalelor si omului. Sociobiologia practic ignoreaza factorii sociali in functionarea si
dezvoltarea societatii, neaga rolul relatiilor sociale in activitatea si conduita oamenilor. Fortele
motrice ale activitatii umane se considera necesitatile si instinctele biologice. Ea incearca sa explice
diverse fenomene ale comportamentului colectiv al animalelor ce nu se putea lamuria de pe pozitiile
darwinismului classic. Eugenie ce se ocupa cu studierea posibilitatilor care ar contribui la
imbunatatirea caracteristicilor morfofiziologice a speciilor de animale. Imbunatatirea generatiilor
viitoare pote fi prin prevenirea raspindirii genelor care produc fenotipuri anormale, ori inmultirea
celor care determina fenotipuri normale. Idei eugenice se foloseau inca din antichitate ciar referitor la
societate (obiceiul spartan de a elimina copii malformati). Nazistii si rasistii reesind din interpretarea
antistiintifica a acestor idei au folosit eugenica in scopuri antiumane si de genocid.Etologie (stiinta
moravurilor) – disciplina biologica care studiaza comportamentul animalelor in conditii naturale.
Insa ea s-a extins la comportamentul omului, care are scopul sa dezvaluie radacinile biologice ale
unor comportamente sociale considerate ca determinate sociocultural. La conceptiile sociologizatorice
se refera diferite antiutopii, contrapunerea trupului si sufletului in religie, reprezentarea omului cs
surubas al mecanismului social in tarile totalitariste.
43.Continutul notiunilor individ, individualitate si personalitate in
filosofie.Personalitatea si rolul sau in societate.Omul in lumea informationala.
Pentru a intelege teoria filosofica despre om este necesar de a clarifica notiunile initiale: om,
individ, individualitate, personalitate. Notiunea de om este o notiune abstracta care exprima
trasaturile generale, proprii speciei umane. In lumea umana individ e numit de obicei un om
aparte, un reprezentant al speciei umane. Fiecare individ, fiind reprezentant al colectivitatii
umane, prezinta in acelasi timp o individualitate irepetabila. Individualitatea este expresia
aptitudinilor naturale si proprietatilor psihice ale omului – memoria, imaginatia,
temperamentul, caracterul in intreaga diversitate a chipului omenesc si a activitatii lui.
Individualitatea este mai mult o notiune psihologica. Personalitatea este omul, privit nu numai
din punct de vedere al insusirilor si trasaturilor lui generale, ci si al specificului calitatilor lui
sociale. Personalitatea este o totalitate relativ stabila, dinamica,social-determinata de calitati
spirituale, social-politice si moral-volutive a omului, constiinta si comportamentul caruia se
caracterizeaza prin un anumit grad de maturizare sociala si tendinta de a se manifesta ca
individualitate. Cu alte cuvinte personalitatea este o insusire a omului, iar omul este purtatorul
acestei insusiri, personalitatea este realitatea individului ca fenomen social.
Notiunea de personalitate are doua semnificatii: a)individul uman ca subiect al relatiilor
sociale si activitatii constiente; b) o sistema stabila de trasaturi social importante, care
caracterizeaza individul ca membru al unei sau altei comunitati. Personalitatea presupune omul
socializat, care se atirna constient catre drepturile si obligatiile cetateanului, poseda
sentimentul demnitatii personale, intelege masura responsabilitatii sale fata de activitatea sa,
soarta familiei sale, prietenilor si poporului sau.
Personalitatea este expresia esentei omului. Notiunile de om si personalitate coincid in sensul
ca toate personalitatile sunt oameni. Dar dupa continut aceste notiuni se deosebesc: a) omul
este o integritate, iar personalitatea este o parte, un atribul al omului; b)omul este o fiinta
biosociala, personalitatea este latura sociala a omului; c)omul este purtatorul material al
personalitatii, iar personalitatea exprima insusirea sociala a omului. Cu alte cuvinte omul este
unitatea dialectica a generalului (trasaturile general-umane), particularului (insusirile
formationale, clasiale) si singularului (modul de existenta individual). Aceasta unitate a
generalului, particularului si singularului formeaza o problema metodologica foarte importanta
care se manifesta concret ca raportul dintre general-uman si concret-istoric, dintre esenta si
existenta, determinism si libertate, finalitate si infinitate a omului s.a.
 44. Problema vieţii şi a morţii în experienţa spirituală a omenirii. Aprecierea şi autoaprecierea vieţii
umane. Sensul vieţii. Viaţa drept valoare eternă. Moartea şi nemurirea.
Problema vietii si mortii este “vesnica”, ea se discuta incepind din antichitate si pina in zilele noastre.
Filozofia marxista considera, ca pentru noi este tot clar in aceasta problema, ca noi construim viitorul
luminos, ne conducem de idealuri marete si nu pot sa fie discutii in privinta sensului vietii si mortii.
Aceasta problema era abordata mai mult in conceptiile religioase. Viata si moartea sunt notiuni ce stau
in centrul oricarei religii. Viata de pe pamint a fost considerata intotdeaune un mister, o taina, iar
moartea fizica ca trecerea intr-o viata mai perfecta, superioara. Insa vrem noi ori nu problema sensului
vietii, valorii ei ii intereseza pe toti oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului, relatiile dintre
om si om, om si societate, comportamentul luiViata omului este la urma urmei satisfacerea necesitatilor
lui, pe baza caror se desfasoara diferite acte de activitate vitala si sociala, acte de comunicare si munca.
Orice activitate, reesind din anumite necesitati si bazindu-se pe ele, depinde de unele sau altele sisteme
de valori, pe care omul le produce ori se foloseste de ele.Sensul vietii nu exista de la sine insasi ca un
atribut al realitatii in genere, el este o manifestare a personalitatii umane, consta in constientizarea de
catre individ a propriei sale existente. Filozofia apeleaza la ratiunea omului si socoate ca el singur
trebuie sa caute raspuns la aceste probleme, folosind pentru asta fortele spirituale proprii. Acumulind
experienta umana filozofia poate sa-i ajute omului in cautarea sensului vietii. In rezolvarea acestei
probleme filozofia materialista reesa din aceea, ca fiecare viata omeneasca este o autovaloare si scop in
sine si este data individului nu intimplator (cum li s-ar parea unora) si nu fara sens, deoarece omul,
individul, personalitatea sunt parti componente a societatii umane. Cu alte cuvinte, in determinarea
sensului vietii trebuie sa reesim dintr-un sistem de valori. Sensul vietii omului are doua aspecte –
individual si social, viata “pentru sine” si viata “pentru altii”. Viata fiecarui individ este, dintr-o parte,
autorealizarea omului, manifestarea capacitatilor, necesitatilor, posibilitatilor creatoare a lui si, din alta
parte, aceasta realizare are loc in lumea extracorporala, obiectiva, mai intii de toate intr-un anumit mediu
social, care formeaza anumite cerinte catre individ. Sensul vietii este un scop strategic constient al vietii
omului, o problema pe o perioada destul de indelungata ori pe toata viata. Sensul mortii si depasirea ei
depinde de aceea cum noi intelegem sensul vietii. Cercetarile cazurilor de suicid arata, ca viata devine
insuportabila numai pentru acei oameni care nu vad nici un scop in viata, nici asa ceva datorita caruia
are sens sa traiesti, nu vad nici un sens a vietii. Daca sensul vietii este conceput in aspectul ei social,
atunci si moartea poate fi depasita. Poetul tatar Musa Djalil spunea, ca trebuie de trait asa, ca si dupa
moarte sa nu mori. cuvinte nemurirea trebuie conceputa nu in sens individual, biologic, ci intr-un sens
social, insa toate aceste intentii a imortalitatii inca o data dau dovada, ca problema mortii nu-i altceva
decit problema constituirii adevarator valori si fundamentarea sensului vietii. Numai gasindu-ne fata-n
fata cu moartea noi putem concepe si aprecia adevaratele valori si sensul viesii. In structura vitala a
omului putem deosebi patru grupuri de necesitati care formeaza strategia activitatii si respectiv intentia
imortalitatii: omului ii este propriu intentia imortalitatii individuale, care se exprima in tendinta de
autopastrare, de a ocoli moartea;intentia imortalitatii omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens si
se exprima in tendinta de a se continua pe sine in viata urmasilor proprii;intentia imortalitatii ca tendinta
de a se pastra pe sine in creatiile sale materiale si spirituale;intentia imortalitatii in aspectul social –
tendinta de a sluji poporului sau, altor oameni.Nemurirea trebuie conceputa nu in sens individual,
biologic, ci intr-un sens social, insa toate aceste intentii a imortalitatii inca o data dau dovada, ca
problema mortii nu-i altceva decit problema constituirii adevarator valori si fundamentarea sensului
vietii. Numai gasindu-ne fata-n fata cu moartea noi putem concepe si aprecia adevaratele valori si sensul
vietii.
45. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană: esenţa, conţinutul şi consecinţele. Noţiune de progres social.
Progresul şi securitatea sociumului. Informatizarea şi noosferizarea în cadrul progresului social
Secolul XX se caracterizeaza printr-o dezvoltare puternica a stiintei si tehnicii. Dezvoltarea cantitativa si
calitativa a fortelor de productie formeaza progresul tehnico-stiintific, care include dezvoltarea si
perfectionarea mijloacelor de productie, stiintelor naturaliste si tehnice si a insasi omului ca forta productiva
principala a societatii. Dezvoltarea cantitativa a fortelor de productie este multiplicarea si perfectionarea
uneltelor de munca existente. Dezvoltarea calitativa - crearea uneltelor de munca principial noi,
transformarea radicala a tehnicii. Revolutia tehnico-stiintifica (RTS) este schimbarea calitativa radicala a
uneltelor de munca, tehnicii pa baza unirii descoperirilor stiintifice cu uneltele de munca, tehnica prin
intermediul cunostintelor tehnice aplicative. RTS este asa situatie cind marele descoperiri in stiinta,
revolutiile stiintifice coincid cu revolutiile in tehnica, cind practic dispare intervalul dintre descoperirile
stiintifice si realizarea lor in practica . Dar cel mai principal este ca RTS a dus la revolutia tehnologica –
schimbarea vechilor tehnologii si aparitia noilor tehnologii bazate pe cele mai noi descoperiri stiintifice si
aplicarea lor nu numai in industrie, ci si in alte sfere sociale (tehnologii informationale, biotehnologii,
clonarea s.a.). Revolutia tehnologica a dus deasemenea si la schimbarea locului si rolului omului in
activitatea sociala. Daca in trecut omul era principala forta de munca, iar producerea materiala consta din
trei verigi (omul – uneltele de munca, tehnica – obiectul muncii), astazi situatia se schimba radical.
Revolutia tehnologica a dus la aparitia verigii a patra – de dirijare si controlare. Automatele si tehnica
inlocuiau numai forta musculara a omului, dar dirijarea procesului de munca raminea pe responsabilitatea
omului. Astazi omul este inlocuit si in domeniul dirijarii si controlarii. El nu-i legat de producere, dar ii
ramine functia creatoare – de creare si programare a masinelor.Consecintele progresului tehnico-stiintific se
observa in toate sferele societatii contemporane. Acestea sunt automatizarea complexa, electronizarea si
coputerizarea, dezvoltarea cosmonauticii si biotehnologiilor. RTS are urmatoarele consecinte:se accelereaza
toate procesele si ritmurile sociale;se schimba modul de interactiune a omului cu tehnica in procesul
muncii ;se scimba caracterul si continutul muncii in directia cresterii cotei lucratorilor si specialistilor de o
calificare inalta;creste cota muncii intelectuale in toate sferele sociale;se micsoreaza cantitatea celor ocupati
in sfera productiei materiale si se mareste cantitatea lucratorilor din sfera neproductiva si deservire.
Ritmurile biologice nu dovedesc sa se acomodeze la ritmurile sporite sociale;ca rezultat se schimba si
structura patologiei umane. Asa numite boli a civilizatiei sunt cauzate de consecintele negative a dezvoltarii
sociale accelerate. In comparatie cu secolul trecut azi in societate domina bolile cronice si neinfectioase.
80% din toata mortalitatea este din cauza bolilor cardiovasculare (52,5%), oncologice (16 –20%),
neuropsihice si traumatism. Deasemenea raspindite sunt bolile ereditare, medicamentoase si iatrogeniile.
RTS radical schimba lumea omului si caracterul existentei lui. Azi omul traieste in lumea informationala) ce
modifica mentalitatea, atitudinile si valorile lui. Tehnica daca iese de sub controlul omului devine o forta
groaznica. Notiunea de progres si dezvoltare exista in istorie inca din antichitate. Progresul social este o
legitate obiectiva ce caracterizeaza dezvoltarea ascendenta a tuturor sferelor sociale. Continutul progresului
social este dezvoltarea multilaterala, cantitativa si calitativa a elementelor constitutive a societatii - fortelor
de productie, tehnicii, cunostintelor tehnice si naturaliste, culturii materiale si spirituale, moralei, artei,
structurilor sociale si politice s.a. Izvorul progresului social sunt contradictiile modului de productie,
rezolvarea carora duce la perfectionarea, dezvoltarea ascendenta a societatii. Fiindca contradictiile modului
de productie se rezolva prin activitatea oamenilor, fortele motrice si subiectul progresului social sunt masele
populare, grupurile sociale, clasele si activitatea lor materiala si social-politica. Dezvoltarea progresiva a
societatii este de neconceput fara lupta cu fenomenele regresive (conservatism, reactia, restauratia,
contrrevolutia). Exista doua dimensiuni a progresului: pe orizontala – gradul de dezvoltare economica,
tehnologica si verticala – dezvoltarea spirituala, morala. Deci criteriu obiectiv al progresului social este
nivelul de dezvoltare a fortelor de productie, caracterul orinduirii social-economice si institutiilor
suprastucturii, nivelul dezvoltarii stiintei si culturii.
46. Definirea şi clasificarea problemelor globale. Problema supravieţuirii omenirii şi devenirea noosferologiei
Problemele globale - totalitatea de probleme vital-importante a omenirii care ameninta existenta
omenirii, de la rezolvarea caror depinde supravietuirea si dezvoltarea progresiva a societatii. Daca
ele nu se rezolva, atunci asta poate duce la disparisia omenirii. Civilizatia contemporana, ce se
caracterizeaza prin dezvoltarea puternica a industriei, revolutiei tehnico-stiintifice, duce respectiv
si la activizarea problemelor globale. Ele reiesa din contradictiile interne a societatii. Criteriile
problemelor globale sunt caracterul lor general-uman, manifestarea lor ca fenomen planetar
(ating interesele nu numai a unei tari ori continent, ci a planetei in intregime), se deosebesc prin
caracterul lor complex, interdisciplinar si ating interesele nu numai a generatiei de astazi, ci si a
generatiilor din viitor. Deosebim urmatoarele probleme globale :
1) intersociale, care se refera la interactiunea diferitor sisteme sociale.
2) socionaturale, ce apar din interactiunea societatii si
3) antroposociale, care depind de relatiile dintre om si societate
Preintimpinarea razboiului termonuclear. Este clar, ca folosirea armei nucleare va distruge tot ce-i
viu si va face imposibila viata pe pamint (existenta oamenilor fanatici si teroristilor nu se
exclude). Cu destramarea URSS pericolul unui razboi termonuclear s-a micsorat, dar nu se
exclude. Realitatea de astazi este asa, ca in locul conflictului mondial au aparut o multime de
conflicte locale. In aceste conflicte se implica tot mai multe si mai multe tari. Razboiul mondial
poate sa apara neintentionat ca largirea conflictelor locale si pierderea controlului asupra armelor
nucleare.
Mai actuala este lichidarea goanei inarmarii care se trege inca de pe timpul confruntarilor marilor
forte politice. Goana inarmarii duce la producerea armamentului, experimentarea noilor tipuri de
armament, respectiv la poluarea mediului ambiant. Complexul industrial-militar si stiinta militara
efectuiaza cercetari referitor la folosirea razboiului geofizic, schimbari in mediul natural ce pot fi
folosite in scopuri militare (stimularea cutremurilor de pamint si eruptia vulcanilor, declansarea
ploilor torentiale, distrugerea stratului de ozon, perturbari atmosferice cu scopul de deregla
sistemele de comunicare si dirijare a rachetelor s.a.).
Problema ecologica este rezultatul ineficacitatii productiei sociale contemporane si atitudinea
nerationala, exploatarea pradatoare a naturii, poluarea mediului ambiant. Activitatea antropogena
cuprinde toate sferele naturii, nu numai biosfera, ci si cosmosfera. Ea poate sa influenteze multe
procese a echilibrului natural in dimensiuni planetare. Problema ecologica se gaseste in centrul
atentiei si medicilor si este in strinsa legatura cu problema ocrotirii sanatatii. Poluarea mediului
nociv actioneaza asupra sanatatii omului. Medicii compara problema ecologica cu un aisberg. La
suprafata se vede (ceea ce noi stim despre actiunea nociva) numai o treime, iar doua treimi (ceea
ce noi nu stim si consecintele imprevizibile) se gasesc sub linia de plutire. Rezolvarea problemelor
globale trebuie sa fie pe baza PTS, prin formarea unei constiinte globale noi unde prioritate au
valorile general-umane. Deasemenea este necesar de a schimba paradigma morala - de la
neincredere, dusmanie, violenta la dialog, intelegerea reciproca si colaborare. Noosfera (sfera
ratiunii) presupune prioritatea si dominatia intelectului nu a unei persoane aparte, nu a intelectului
individual, dar a intelectului social, a intelectului omenirii. Constituirea unei astfel de teorii e
posibila datorita elaborarii unor moduri de abordare netraditionale ce accentuiaza importanta
aspectelor umanitare, informationale, cosmice, bioetice ale crearii noosferii
 47. Noţiune de noosferă. Esenţa noosferogenezei. Etapele evoluării noosferei. Noosferizarea ştiinţei, tehnicii
şi învăţământului - premisă fundamentală a dezvoltării durabile (socionaturale).
Noosfera( noos - raţiune şi sphaira - sferă) - învelişul pămîntesc ce cuprinde sfera interacţiunii naturii şi societăţii pe
baza activităţii raţionale a oamenilor. Ca sinonime a noosferei se mai folosesc noţiunile antroposferă, tehnosferă,
sociosferă..
Exista opinii conform carora supravietuirea omenirii ar putea fi asigurata in cazurile cind dezvoltarea societatii ar fi
orientata pe traiectoria noosferica, cind schimbarea lumii v-a fi rational dirijata, adica cind noile civilizatii v-or aparea
drept rezultat al activitatii umane finalmente determinate - constituirea noosferei. Paradigma noosferica, fara indoiala,
este mai preferabila decit alte doctrine cu caracter de pronostic in strategia de supravietuire a omenirii. In situatia
acuitatii unei crize ecologice globale apare necesitatea de a elabora o teorie desfasurata privind viitorul vietii pe
Terra, care ar include in sine inevitabil modelul dezvoltarii durabile. O astfel de teorie a supravietuirii civilizatiei, a
existentei umanitatii poate deveni sub aspect teoretic si aplicativ teoria universala a dezvoltarii noosferii, conceputa
actualmente drept nucleu al unui nou domeniu al stiintei contemporane. Noosfera (sfera ratiunii) presupune
prioritatea si dominatia intelectului nu a unei persoane aparte, nu a intelectului individual, dar a intelectului social, a
intelectului omenirii. Constituirea unei astfel de teorii e posibila datorita elaborarii unor moduri de abordare
netraditionale ce accentuiaza importanta aspectelor umanitare, informationale, cosmice, bioetice ale crearii noosferii.
Revolutia antroponoosferica, adica transformarea omului contemporan in omul noosferic, poate fi realizata nu doar
prin intermediul ratiunei umane, dar si prin intermediul (cu sprijinul) bioeticii. Cunostintele bioetice sunt strins legate
de conceptia dezvoltarii durabile, de doctrina dezvoltarii noosferice. Dezvoltarea noosferica reprezinta o schimbare
sistemica si complexa. E nevoie deci de a evidentia o totalitate de obiective spre care ar trebui sa fie orientata
noosferogeneza. Printre acestea pot fi enumerate:
- sporirea substantiala, iar mai apoi si predominarea activitatii intelectuale asupra celei materiale;
- prerogativa stiintifica si socio-practica a principiului biosferocentrist in detrimentul celui antropocentrist;
- reducerea planificata a sporirei populatiei in conformitate cu legitatile noosferizarii proceselor demografice1
si ecologice;
- constituirea unei noi culturi general-umane cu conservarea partiala a diversitatii habituale existente;
- constituirea sistemelor de monitoring global si regional ale resurselor socionaturale si utilizarea unora din ele
conform cerintelor dezvoltarii durabile si ale bioeticii;
- incasarea impozitelor ecologice;
- elaborarea unui sistem international de acte juridice ce ar sta la baza dezvoltarii noosferice (si durabile);
- noua orinduire (ordine) mondiala nu poate fi impusa cu forta unui sau altui stat, ea trebuie aprobata de
comunitatea mondiala in baza consensului;
- acceptarea unui nou umanism, unde echitatea sociala ar fi prioritara fata de libertate, unde principiile si
normele bioeticii ar domina in sistemul “om-biosfera”.Pentru strategia de existenta umana.
1) recunoasterea faptului ca in centrul activitatii civilizatiei se situiaza oamenii, care trebuie sa aiba drept la o
viata sanatoasa si rodnica in armonie cu natura;
2) protejarea mediului ambiant trebuie sa devina o activitate constituanta inalienabila a procesului de
dezvoltare;
3) satisfacerea dreptului la dezvoltare trebuie realizata in asa mod ca sa fie asigurata pastrarea in proportii
egale a mediului ambiant atit pentru generatia de azi, cit si pentru generatiile ulterioare;
4) micsorarea (reducerea) disproportiei dintre nivelurile diferite de viata ale popoarelor lumii, lichidarea
(stirpirea) saraciei si mizeriei, tinind cont de faptul ca actualmente pentru 3/4 din populatia Terrei sunt rezervate doar
1/7 din venitul mondial.
48. Ocrotirea sănătăţii în sistemul problemelor globale antroposociale. Valorile general-umane în viziunea noii
mentalităţi a supravieţuirii: medicina, noosferologia şi dezvoltarea inofensivă
Problema ecologică se găseşte în centrul atenţiei şi medicilor şi este în strînsă
legătură cu problema ocrotirii sănătăţii. Poluarea mediului nociv acţionează asupra
sănătăţii omului. Medicii compară problema ecologică cu un aisberg. La suprafaţă se
vede (ceea ce noi ştim despre acţiunea nocivă) numai o treime, iar două treimi (ceea
ce noi nu ştim şi consecinţele imprevizibile) se găsesc sub linia de plutire. Ceea ce
medicina cunoaşte despre consecinţele negative a poluării mediului este morbiditatea
şi mortalitatea sporită a populaţiei, unele devieri fiziologice, biochimice, funcţionale
de la starea normală şi unele stări premorbide. Dar există un şir de devieri fiziologice,
biochimice, funcţionale de la starea normală de o etiologie necunoscută. Are loc
acumularea impurităţilor în organe şi ţesuturi ce pot duce la consecinţe imprevizibile.
Apar grupuri de populaţie cu factori de risc social, igienic, genetic sporit.
Orice specie biologică este capabilă să supravieţuiască într-o nişă ecologică foarte
limitată, într-o totalitate de condiţii şi factori a mediului strict determinate. În
condiţiile civilizaţiei tehnogene posibilităţile adaptării organismului uman la
condiţiile de viaţă a mediului înconjurător sunt aproape de epuizare.Omul trebuie să
trăiască în armonie cu sine însăşi şi cu mediul ambiant. Tot mai des actualmente se
vorbeşte despre ecologia sufletului, ecologia socială. Din aceste considerente
abordarea ecologică trebuie să se folosească şi în medicină. Criza ecologică duce la
schimbări inprevizibile, la apariţia bolilor noi ori la manifestera atipică a bolilor
existente. Biotehnologia, bazată pe ingineria genetică, deasemenea poate provoca
consecinţe neprevăzute, la apariţia noilor microorganisme ori la schimbarea calităţilor
microbilor existenţi. Medicina trebuie să optimizeze şi relaţiile omului cu mediul
natural şi cel artificial. Ultimul tot mai mult domină în viaţa omului şi nu întotdeauna
este compatibil cu biologia omului.
A treia grupă de probleme globale – antroposociale sunt nemijlocit legate de om
şi existenţa lui individuală. Unii savanţi consideră că exista numai o problemă globală
– problema omului, celelalte depind de ea ori sunt modificări a acestei probleme. Ea
se referă la problema calităţilor umane – dezvoltarea calităţilor morale, intelectuale,
asigurarea modului de trai sănătos, dezvoltării psihice normale ş.a.
Rezolvarea problemelor globale trebuie să fie pe baza PTŞ, prin formarea unei
conştiinţe globale noi unde prioritate au valorile general-umane. Deasemenea este
necesar de a schimba paradigma morală - de la neîncredere, duşmănie, violenţă la
dialog, înţelegerea reciprocă şi colaborare.
49. Statutul, problematica şi importanţa general-culturală a istoriei ştiinţei şi medicinei. Germenii cunoaşterii
ştiinţifice în diverse epoci istorice. Ştiinţa „aristoteliană”.
Istoricienii stiintei, reiesind din faptul ca stiinta se afla intr-o permanenta schimbare a continutului si
formelor sale, propun diverse raspunsuri la intrebarea vis-a-vis de data si locul aparitiei stiintei. In
dependenta de faptul ce model teoretic al stiintei ei promoveaza, adica caru-i curent in limitele filosofiei
stiintei ei apartin, se pot evidentia citeva opinii care in principiu exclud una pe alta.
1.Una din opiniile savantilor reiesa din aceea ca stiinta se identifica cu experienta activitatii practice si de
cunoastere in genere.2. Multi istoricieni numesc alta data: stiinta ea nastere aproximativ douazeci si cinci
de secole in urma in Grecia Antica. Intr-adevar, aici de prima oara apare filosofia si stiinta reflexiva, omul
se separeaza de natura, se initiaza descompunerea gindirii mitologice, se ivesc primele programe de
cercetare a naturii(fizica si fizicienii), se constientizeaza unele principii fundamentale de cunoastere ale
naturii.3. Al treilea punct de vedere atribuie data nasterii stiintei catre perioada infloririi culturii
medievale in Europa Occidentala.Stiinta, in viziunea acestor savanti, apare o data cu reconstientizarea
rolului cunostintelor experimentale. Procedeul de baza a cunosterii stiintifice il constituie limbajul stiintei.
Alt mijloc de cunoastere este matematica. Insa Galilei afirma ca cartea Naturii e scrisa in limba
matematicii. Recent se poate vorbi despre o matematizare completa, continua a tuturor compartimentelor
stiintei. In biologie, de exemplu, genetica evolutionista in aceasta directie putin se deosebeste de fizica
teoretica. A devinit cotidiana expresia “lingvistica matematica“. Matematica se incadreaza chiar si in
istorie.
O semnificatie importanta poseda in stiinta utilajul de experienta(luneta lui Galilei si microscopul
electronic contemporan, radiotelescopul, sinhofazatronul, vapoare cosmice, compiuterile etc).
Diverse domenii ale stiintei poseda metode si mijloace specifice de investigare. Cum purcede
matematizarea stiintelor - ne vorbeste frumos despre acest fapt.
Deci stiinta ne ofera cunostinte despre tot: ea studiaza natura, societatea, omul, cultura, “natura
secunda“, pe sine insusi. Pentru a efectua acest lucru stiinta s-a transformat intr-un institut social, care se
straduie sa constituie un sistem de cunostinte. Aristotel fara dor si poate este primul filosof al stiintei. El a
creat logica formala ca instrument (“organon”) de judecata stiintifica rationala. A clasificat diverse tipuri
de cunostinte, divizind (separind) filosofia (metafizica), matematica, stiinta despre natura si cunistintele
teoretice despre om, deosebea cunostinta practica (mestesugaritul, cunostinte tehnice, bunul simt practic).
La Aristotel gasim ideea despre aceea cum trebuie de organizat investigatia stiintifica. In acest capitol el
evidentiaza in activitatea savantului patru etape principale, pe care le folosim cu succes pina astazi in
realizarea tezelor de doctor in stiinta. Care-s acestee etape?
a) Expunerea istoriei problemei examinate insotita de critica a opiniilor anterioare vis-a-vis de chestiunea
analizata;
b) In baza faptelor dobindite se formuleaza problema in cauza si care necesita o solutionare adecvata;
c) Promovarea solutaionarii proprie, adica promovarea ipotezei;
d) Motivarea acestei solutii prin intermediul argumentelor logice si utilizarii datelor de observatie si
experimentale.
In fine, Aristotel a elaborat doctrina vis-a-vis de faptul cum trebuie sa se manifeste explicarea stiintifica
deplina si justificata a fenomenului sau evenimentului. Conform filosofiei lui Aristotel orisice fenomen
este conditionat de patru tipuri de cauze: formala (tine de esenta fenomenului, de structura sau conceptul
lui); materiala (tine de substanta, de substrat in care se concretizeaza aceasta forma sau structura);
motrica (cauza concreta motrica); cu destinatie speciala (tine de faptul “din ce cauza“, “pentru ce” se
desfasoara fenomenul). Daca se reuseste a stabili si a explica toate cauzele nominalizate, atunci obiectivul
(sarcina) stiintei devine pedeplin realizat, iar fenomenul se considera lamurit si apoi cunoscut.
50. Particularităţile cunoştinţelor ştiinţifice, inclusiv cele medicale în
evul mediu. Revoluţia spiritual- ştiinţifică în epoca Renaşterii
Un rol important in dezvoltarea stiintei si filozofiei Renasterei a
avut G.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice, are un sir de
descoperiri in astronomie, era adeptul studierei experimentale a naturii.
El considera ca mecanica si matematica stau la baza tuturor stiintelor.
Cartea naturii, afirma G.Galilei, este scrisa in limba matematicii si
pentru a o putea citi trebuie de folosit metodele matematice. Pina la el
metodele cantitative, matematice in stiinta practic nu se foloseau.
G.Galilei era convins ca stiinta va face un salt calitativ in dezvoltarea sa
daca ea a reusi cu ajutorul matematicii sa construiasca obiecte ideale (ca
modele pentru cunoastere). El a propus ideea experimentului si metoda
analizei cantitative in studierea naturii.
Catre perioada infloririi culturii medievale in Europa
Occidentala(sec.XII-XIV). Stiinta, in viziunea acestor savanti, apare o
data cu reconstientizarea rolului cunostintelor experimentale. Acest fapt
e legat de activitatea episcopului englez Robert Grosseta, de activitatea
filosofului si naturalistului englez calugarului franciscan Rodjer
Bacon.Acesti si alti matematicieni si naturalisti din Acsford cheama
cercetatorii sa se bazeze pe experienta, observare si experiment, dar nu
pe autoritatea legendei sau pe traditiile filosofice. Matematica, in
viziunea lui R.Bacon, reprezinta portile se cheile spre alte stiinte.
Atunci, in acea perioada, incepe critica aristotelismului, dogmelor lui
Aristotel, care secole la rind dominau in stiinta despre natura.
51. Ştiinţa şi medicina epocii Moderne. Ştiinţa „galiliano-newtoniană”. Ştiinţa „mare” (sec. XIX-
XX-XXI) în raport cu „ştiinţa mică”.
A doua etapa din istoria stiintei incepe la sfirsitul sec. al XV-lea si se incheie cu sfirsitul sec. al XIX-lea.
Avem de aface cu asa numita “Stiinta Mica“ s-au stiinta prematura. Ea dobindeste independenta, “se
scutura“ de dogmele religioase, de dogmele scolastice si cele ale lui Aristotel.
Aceasta etapa se caracterizeaza deasemenea prin aparitia ramurii moderne experimentale a
stiintelor naturii si concomitent prin cresterea vertiginoasa a stiintelor umanitare. In aceasta perioada
paralel cu progresul furtunos al stiintei creste rolul ei in viata societatii.. Relatiile “marfa - bani” au
contribuit substantial si la dezvoltarea stiintei din secolil al XIX-lea. In aceasta perioada in stiinta
prelungesc s` predomine fenomenele de diferentiere.
A treia etapa in dezvoltarea stiintei o constituie “stiinta Mare”. Incepea in secolul al XX-lea. In
aceasta perioada se schimba esential rolul social al stiintei. Se modifica substantial corelatia dintre
stiinta si practica. Dezvoltarea stiintei devine punctul initial pentru crearea unor noi ramuri ale
productiei. In stiinta au loc atit procesele de integrare, cit si cele de diferentiere.Care-s indicii principali
ai acestei stiinti?
a) Substantial a majorat numarul savantilor. Daca la frontierile secolelor XVIII-XIX activau circa
o mie de savanti, la mijlocul secolului trecut - 10 mii,
b) Majorarea brusca a volumului informatiei stiintifice.
c)Schimbarea arhitecturii interne a stiintei. Stiinta actualmente inglobeaza un domeniu enorm de
cunostinte. Ea cuprinde aproape 15 mii de discipline, care tot mai intens interactioneaza intre ele.
d) Transformarea activitatii stiintifice intr-o profesie specifica. Pina nu demult, aproximativ pina
la sfirsitul sec. al XIX-lea stiinta nu prezenta o profesie. Astazi savantul este o profesie specifica, care
permanent solicita atentia societatii.
Cu epoca Renasterii au luat nastere unele incercari de a elabora un tablou nou al lumii si un nou
“organon” a cunoasterii stiintifice.Lovitura de baz` pe aristotelism a fost executata de G.Galilei, care nu
numai multelateral a argumentat doctrina lui Kopernic, dar si a creat o noua interpretare a esentei
stiintei, a elaborat si a folosit metoda de cercetare experimentala exacta, pe care n-o posedau nici
savantii antici, nici cei din Evul mediu. Spre deosebire de Aristotel Galilei era convins ca limba
autentica, veritabila cu ajutorul careia pot fi descrise legile naturii este limba matematicii.
Aici apar noi dificultati: cum de descris lumea atit de diversa si schimbatoare in limba abstracta a
matematicii? De a realiza acest fapt Galilei cerea ca obiectul de studiu al stiintei naturale s` fie limitat
doar cu calitatile obiective, printre care este forma, marimea si masa lor, pozitia in spatiu si
caracteristicele miscarii acestora.”Calitatile secunde”- culoarea, gustul, mirosul, simtul - nu reprezinta
proprietati obiective ale obiectelor. Ele constituie rezultatul actiunei obiectelor si proceselor reale asupra
organelor se simt si deci, ele exista doar in constiinta subiectului care le percepe. Gratie unui astfel de
pas metodologic Galilei a izbutit sa realizeze “matematizarea naturii”. Lamuririi fenomenelor ce reiese
din “calitatile” obiectelor i-a fost contrapusa teza ca toatele schimbarile calitative reiesa din deosebirile
cantitative ale formei, miscarii si masei particulelor substantei. Anume aceste caracteristice cantitative si
pot fi exprimate in legitati matematice exacte. In limitele acestei metode lui Galilei deasemenea nu i se
cerea sa lamureasca fenomenele prin intermediul “cauzelor cu distinatie speciala“-aristoteliene. Acestu-i
fapt el a contrapus ideea “legii naturale”, adic` lantului infinit de cauze, care strabate toata lumea.
In pofida schimbarilor care au avut loc in stiinta din vremurile lui Galilei si Newton pina azi, ea a pastrat
si a amplificat nucleul sau metodologic. In acest sens stiinta contemporana ramine sa fie o stiinta de tip
european Modern, de tip galileian.
52. Legea exponenţială a acumulării informaţiei ştiinţifice. Ştiinţa clasică, neclasică,
postneclasică şi noosferică. Necesitatea apariţiei ştiinţei şi învăţământului noosferic
Una din cele mai importante legi de dezvoltare istorica a stiintei este cresterea rolului ei in
productie si in dirijarea societatii. Aceasta lege a fost demonstrata in procesul descrierii celor
trei etape de evolutie a stiintei .O alta legitate este dezvoltarea accelerata a stiintei si
acumularea exponentiala a cunostintelor. Conform datelor UNESCO in ultimii 50 de ani(pina
in anii 70 ai sec. al XX-lea) sporirea anuala a numarului cadrelor stiintifice constituie 7%, pe
cind populatia crestea doar cu 1,7% anual. Informatia stiintifica se dubleaza recent anual. 90%
din toata informatia acumulata de civilizatie este produsa in ultimii 70 de ani ai sec. al XX-
lea. In conditiile cind recenta societate constituie o civilizatie noosferica stiinta la rindul sau
este supusa unui nou proces - procesului de noosferizare, adica ea trebuie sa contribuie
nemijlocit la formarea noilor civilizatii - informationale, ecologice, cosmice, adica sa
contribuie la elaborarea noilor paradigme de supravietuire a omenirii.

53. Ştiinţa ca obiect al analizei filosofice. Corelaţia dintre filosofia, teoria şi logica
ştiinţei.
ŞTIINŢĂ - sferă a activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor, proceselor şi
legităţilor naturii, societăţii, omului, întregii existenţe. Ş. este una dintre formele conştiinţei
sociale şi culturii. Noţiunea de Ş. include în sine atît activitatea de obţinere a cunoştinţelor
noi, cît şi rezultatul acestei activităţi - suma cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul
dat, care formează tabloul ştiinţific al lumii în totalitatea lui. Termenul de Ş. se utilizează şi
pentru marcarea unor branşe separate ale cunoaşterii ştiinţifice. Ş. ca producere de
cunoştinţe prezintă în sine o formă specifică de activitate. Un caracter complex conţine
interconexiunea dintre Ş. şi filosofie ca forme specifice ale culturii şi conştiinţei sociale.
Filosofia din totdeauna îndeplineşte în raport cu Ş. funcţii de metodologie a cunoaşterii şi
interpretarea conceptuală a rezultatelor ei. Pe filosofie şi ştiinţă le uneşte tendinţa de
construire a cunoştinţelor într-o formă teoretică, de dovadă logică a concluziilor lor.
Autenticitatea cunoştinţelor ştiinţifice se determină nu numai prin lipsa contradicţiilor
logice, ci, în primul rînd, prin verificarea obligatoare în practică - în cadrul observării şi
experimentului ştiinţific. Dezvoltînd legile obiective ale fenomenelor Ş. le exprimă în
noţiuni şi scheme, care trebuie să corespundă realităţii. Prin aceasta se deosebeşte Ş. de
artă, care explică realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei,
imaginaţiei etc.
Filosofia stiintei e strins legata de logica acesteia. Logica stiintei este disciplina care aplica
notiunile si aparatul tehnic al logicii formale la analiza cunostintelor stiintifice. Sfera
problematicii logicii stiintei poate fi redusa in linii generale la urmatoarele: studierea
structurii logice a teoriilor stiintifice; examinarea constructiei limbajului artificiat al stiintei;
cercetarea diverselor tipuri de concluzii inductive si deductive; analiza structurilor formale
ale notiunilor stiintifice; interpretarea structurilor logice ale procedeilor de cercetare
stiintifica; fundamentarea empirica si verificarea teoriilor si ipotezelor stiintifice. Logica
stiintei este preocupata cu precadere de analiza logica a cunostintelor deja existente.
54.Problema originii filosofiei stiintei si a filosofiei medicinei.Premisele
aparitiei filosofiei cercetarii stiintifice si a filosofiei cunoasterii stiintifico-
medicale.Scolile filosofiei stiintei.
Elemente de filosofie a stiintei putem gasi in naturfilosofia lui R.Descartes si
P.Gassendi si in “Organonul nou” al lui F.Bacon.Cunostinta stiintifica din
aceasta perioada se fundamenta pe formele ei traditionale ca notiunea,
judecata si rationamentul. Dezvoltarea stiintei de atunci n-a creat conditii
satisfacatoare, care ar fi contribuit la aparitia filosofiei ei. A fost nevoie inca
de doua secole si ceva ca stiinta sa solicite o disciplina ce ar cerceta structura
cunostintelor stiintifice, mijloacele si metodele cunoasterii stiintifice,
modurile de argumentare si de dezvoltare ale stiintei. U domeniu de cercetari
de sine statator filosofia stiintei devine la mijlocul sec. al XIX-lea prin
intermediul lucrarlor lui J.St.Mille, B.Bolzano.Prima premisa tine de
dezvoltarea unei noi unitati a cunostintelor stiintifice - teoria stiintifica ca
forma cea mai superioara de organizare a cunostintei. Alte forme ale ei ca
legile stiintei, clasificarile, tipologiile, schemele initiale de explicare genetic
pot doar a premerge teoriei, constituind fundamentul acesteia. Tot in aceasta
perioada, adica in a doua jumatate a sec. al XIX-lea apare problematica
cunostintelor empirice drept rezultat al experimentului stiintific si a observarii.
O alta cauza ce a condus spre originea filosofiei stiintei este aceea ca stiinta
institutionalizata in sec. al XVII-lea in forma de comunitati stiintifice,
universitati si academii incepe cu a doua jumatate a secolului trecut sa se
manifeste prin asa structuri ca laboratoare si institute stiintifice.
Inca un moment ce substantial a contribuit la aparitia analizei filosofice a
cunostintelor tine de faptul tragic pentru civilizatia europeana - de sciendarea
(divizarea) culturii in doua parti stiintifico-tehnica si umanitaro-artistica.
Filosofia stiintei devine chintesenta primei culturi, iar filosofia vietii
(F.Nietzsche, O.Spengler) imagina (reflecta) coliziunele celei de a doua
cultura.
In limitele filosofiei stiintei e posibil a evidentia un sir de scoli, directii.
Scoala din Marburg, scolii din Baden- isi concentreaza fortele intelectuale la
elaborarea metodologiei cunoasterii stiintifice, la analiza interactiunei
filosofiei si stiintei.
55. Noţiune de metodologie în raport cu filosofia, teoria şi logica ştiinţei. Nivelurile
metodologiei. Metodologie şi metode.
Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc si logos - stiinta) categorie filozofica care are doua
sensuri:
1. Totalitatea principiilor si metodelor de cercetare ce se folosesc intr-o stiinta. 2. Teoria filosofica
despre principiile si metodele cunoasterii si transformarii realitatii, stiinta despre metode.
Metodologia se ocupa cu un sir de problemee care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezinta
metoda; 2. cum trebuie sa fie metoda; 3) cum trebuie folosit metoda.
In dependenta de gradul de generalizare deosebim urmatoarele niveluri a metodologiei:
• concret-stiintifica - fiecare stiinta are metodele sale de cercetare si formuleaza anumite reguli
si normative pentru folosirea lor;
• general=stiintifica - metode si principii ce se folosesc intr-un sir de stiinte, sau o stiinta cu
metodele si principiile sale care poate servi metodologie pentru alte stiine (spre exemplu, biologia
pentru fiziologie si medicina, fiziopatologia pentru disciplinele medicale s.a.);
• universala, filosofica - principiile si legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate
stiintele. La metodele universale se refera si alte metode filozofice (fenomenologic, cultural-istoric,
sistemic, structural-functional, hermeneutic s.a.). Toate aceste metode formeaza un tot intreg, un
sistem, se gasesc in legaturi dialectice. In acest sens filozofia este ca o metodologie generala.
Metodologia se refera nu numai la activitatea de cunoastere ci si la activitatea practica. Ea este
necesara pentru dezvoltarea capacitatilor creatoare a specialistului, posibilitatilor de a formula
probleme stiintifice si determina strategia cercetarilor stiintifice.
Noi recent atentionam faptul despre metodologia cunostintelor, a stiintei, adica despre metodologia
in sens ingust: acesteia ii corespund un domeniu intern de cunostinte diferenciat si
specializat.Metodologia pune accentul pe metodele si caile de dobindire a cunostintelor adecvate si
efective in practica.
Exista citeva clasificari a metodologiei cunostintelor (cunostintelor metodologice). Una din
cele mai raspindite clasificari este aceea ce tine de divizarea metodologiei in cea semantica (de
continut) si cea formala. Prima inglobeaza in sine urmatoarele probleme: legile aparitiei, functionarii
si schimbarii teoriilor stiintifice; carcasa (scheletul) de notiuni ale stiintei si ale disciplinilor ei
aparte; caracterizarea schemelor de explicatie prezente in stiinta; structura si componenta
operationala a metodelor stiintei; conditiile si criteriile caracterului stiintific s.a. Metodologia
formala tine de analiza limbajului stiintei, de analiza structurei formale a explicatiei stiintifice, de
descrierea si analiza metodelor de cercetare formale si formalizate, de studierea tipologiei sistemelor
de cunostinte etc
Metodologia prin modul de abordare de activitate poate fi definita ca teoria despre metodele si
mijloacele activitatii umane, orientate spre atingerea scopurilor inaintate.
Concluzionam filosofia stiintei analizeaza problemele conceptuale cele mai generale ale
stiintei, logica stiintei urmeaza sa se ocupe de analiza constructiei si structurii cunostintelor
stiintifice deja existente prin prizma principiilor logicii formale, metodologia stiintei studiaza
mijloacele, metodele si procedeele de cercetare cu ajutorul carora se obtin noi cunostinte. Deci
filosofia stiintei inglobeaza in sine atit logica cit si metodologia stiintei.
Metoda trebuie sa corespunda urmatoarelor cerinte - sa fie productiva, economica, demna de
incredere, lipsita de arbitrar si haos, orientata cu un scop bine determinat, clara.)
56. Clasificarea metodelor de cercetare ştiinţifică. Funcţia metodologică a teoriei şi
filosofiei. Norma şi patologia în medicina practică. Sănătatea în raport cu maladia
Metoda ştiinţifică este modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective, este
totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii. Metoda este o
anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea,
pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ea nu este ceva arbitrar, se formulează pe baza legităţilor
obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca teorie în acţiune. Metoda joacă un rol
foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică, este uneori mai
principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe - să
fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop
determinat, clară.
După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode concret-ştiinţifice, care se
folosesc într-o ştiinţă concretă, într-o ramură a ştiinţei; 2) metode general-ştiinţifice, care se
folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate; 3) metode universale, filosofice, care se folosesc
în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. Fiecare stiinta are metodele
sale. Insa filozofia este si ca teorie si ca metoda. Teoria este totalitatea cunostintelor ce
descriu ori explica un domeniu al realitatii. Metoda - modul de cercetare si transformare a
realitatii obiective, este totalitatea de mijloace si procedee de asimilare teorierica si practica a
realitatii. Metoda este o anumita ordine de formulare a cunostintelor si folosirea lor pentru a
transforma realitatea, pentru a capata noi cunostinte. Ca si metodele stiintelor concrete metoda
filozofica isi trage inceputul sau din activitatea practica a oamenilor si este reflectarea logicii
si legitatilor realitatii obiective. Deaceea cunostintele filozofice ca orice cunostinte
indeplinesc functia teoretica, iar ca metoda de rezolvare a anumitor probleme – indeplineste
functia metodologica. Teoria este temelia metodei, iar metoda – este teoria in actiune. Ea nu
este ceva arbitrar, se formuleaza pe baza legitatilor obiectului cercetat si deatita metoda se
intelege ca teorie in actiune. Metoda joaca un rol foarte important in stiinta, ea disciplineaza si
orienteaza cercetarea stiintifica, este uneori mai principala decit rezultatul cunoasterii.
Filozofia ca teorie trebuie sa descrie un sistem de relatii subiect-obiect si subiect-subiect
pentru a fundamenta un anumit raspuns la problema locului omului in lume. In calitate de
metoda filozofia este o strategie generala a activitatii umane. Teoria filozofica raspunde la
intrebarea ce este existenta si constiinta si cum ele coreleaza. Metoda filozofica ne arata cum
trebuie de folosit aceste cunostinte penctru intelegerea si transformarea existentei si omului.
57. Noţiunea “temelie a ştiinţei” şi problema clasificării sale. Factorii interni
(internalismul) şi externi (externalismul) în dezvoltarea ştiinţei.
E cunoscut faptul ca dezvoltarea stiintei este conditionata si influientata de mai multi
factori, atit externi cit si de cei interni. In filosofia si istoriografia acesteia pentru
constientizarea (explicarea) factorilor si legitatilor evolutiei cunostintei stiintifice sau
reliefat doua paradigme - internalista si externalista, - ce concureaza intre ele permanent.
Internalistii (A. Koyre, K. Popper, T. Kuhn, I. Lakatas s. a.) declara si afirma
posibilitatea si necesitatea crearii modelului teoretic de dezvoltare a cunostintei stiintfice
doar in baza factorilor intrastiintifici (observarea, experimentul, metodele de acumulare a
cunostintelor empirice si teoretice, argumentarea lor).
Externalistii (J. Bernal, M. Malkey s.a.) considera ca crearea unui astfel de model
devine imposibila in afara includerii in el, in caliate de componenta esentiala a cunostintei
stiintifice, diversi factori socioculturali (tehnica, arta, filosofia, structuri sociale s.a.). Nu e
cazul de a absolutiza importanta unei din cele doua paradigme. Ambele au dreptul la viata,
una o completeaza pe alta si impreuna lamuresc mai adecvat unele aspecte ale functionarii
si dezvoltarii stiintei.
. Interactiunea cunostintelor ce se includ in fiecare din aceste niveluri, asociatia
lor in seturi relativ independente, prezenta conexiunilor directe si inverse dintre ele
necesita analiza lor drept un sistem integru, drept un sistem de autoorganizare. In limitele
fiecarei disciplini stiintifice diversitatea cunostintelor se organizeaza intr-o unitate
sistemica gratie temeliilor pe care ele se sprigina (bazeaza). Temeliile se manifesta ca un
nucleu creativ, care determina strategia cercetarii stiinifice, sistematizarea cunostintelor
acumulate si asigura implantarea acestora in cultura epocii istorice respective.
Deci, in structura cunostintelor stiintifice e logic a evidentia temelii fundamentale
relativ durabile in baza carora se formeaza teoriile si faptele empirice. Temeliile determina
startegia cercetarilor stiintifice si intermediaza implantarea rezultatelor acestora in cultura
epocii istorice respective. Restructurarea radicala a temeliilor activitatii stiintifice
reprezinta nu altceva decit revolutia in stiinta. Anume in procesul de formare, de schimbare
si de functionare a temeliilor cercetarii stiintifice se manifesta in cel mai evident mod
conditionarea socioculturala a cunostintei stiintifice. Temeliile stiintei, posedind o
structura complicata, pot fi clasificate, diferenciate. E logic a evidentia cel putin trei parti
componente principale ale temeliilor activitatii stiintifice: idealurile si normele cercetarilor
stiintifice (stilurile de gindire stiintifice), tabloul stiintific al lumii si bazele filosofice ale
stiintei. Fiecare din aceste temelii poseda structura sa.
58. Idealurile şi normele în cercetarea ştiinţifică (stilul de gândire ştiinţific). Gândirea şi medicina clinică,
specificul acestora.
Termenul “stil de gindire stiintifica“ a fost folosit pentru prima oara de Max Born pentru a evidentia
in dezvoltarea cunoasterii perioadele calitativ principale si analiza lor conceptuala. Stilul de gindire
influienteaza considerabil elaborarea problemelor stiintifice si modul lor de rezolvare, metodele,
formele si mijloacele de cunoastere stiintifica. Pe parcursul unei anumite perioade stilul de gindire
dominant satisface necesitatile logico-metodologice corespunzatoare si contribuie la sporirea
eficientii investigatiilor stiintifice.
Asadar, prima componenta a temeliilor stiintei o constituie idealurile si normele de cercetare (stilul
de gindire stiintific). Ele formeaza un sistem integru destul de complicat, -“retea de metode”
Stilul de gindire se reduce la reprezentari despre normele de descriere, demonstrare si
organizare a cunostintelor stiintifice. El cuprinde de asemenea si totalitatea formelor de cunoastere,
metodele, principiile si schemele de explicare etc.
Printre idealurile si normele stiintei pot fi stabilite: a) norme pur obiective de cunoastere
care reglamenteaza procesul de reproducere a obiectului in diverse forme ale cunostintelor; b)
normative, idealuri sociale care fixeaza rolul stiintei si valoarea ei pentru viata obsteasca la o
perioada concreta a dezvoltarii istorice.
Idealurile si normele stiintei au o organizare destul de complicata. In ele e logic a evidentia
urmatoarele forme: 1) idealurile si normele de explicare si de descriere; 2) idealurile si normele de
demonstrare si de fundamentare a cunostintelor; 3) idealurile si normele de construire si organizare a
cunostintelor. In totalitate ele constituie o schema de metoda specifica a activitatii de cercetare, ce
asigura cunoasterea obiectului.
Transformarea idealurilor si normelor disciplinelor stiintifice este determinata de doua cauze: a) de
specificul obiectelor cercetate; b) de cultura epocii, de dominarea in ea a dispozitiilor si valorilor
conceptuale.
Activtatea medicala se caracterizeaza printr-un sir de particularitati, dintre care cea mai esentiala
este specificul obiectului de munca al ei. Obiectul medicinei (omul, sanatatea si boala) este foarte
complicat. In activitatea vitala normala si patologica a omului se manifesta si subordoneaza toate
formele de miscare a materiei, unitatea aspectului biologic si social, de aceea rezolvarea problemelor
medico-biologice, sanitaro-igienice si clinice este imposibila fara o metodologie filosofica.
Specificul activitatii medicale consta in aceea ca medicul are de a face cu informatia despre pacient
care este “codificata” in diferite simptome si sindrome si trebuie descifrata si interpretata.Aceasta
activitate este orientata mai intii de toate spre culegerea si prelucrarea informatiei, ea se deosebeste
printr-o tehnologie originala. Culegerea informatiei se complica in permanenta, in ea se includ
diverse mijloace tehnice, fizice, chimice, biologice si alte metode de diagnosticare. Gindirea
clinica a medicului are un caracter ambiguu: capacitatea de a fixa cunoscutul si capacitatea de
a medita asupra specificului. Pe de o parte, medicul opereaza cu cunostinte pregatite (gata), pe de
alta parte – capata informatia pe baza studierii manifestarii specifice a binecunoscutei unitati
nozologice la bolnavul dat.
59. Tabloul ştiinţific al lumii (TŞL) – al doilea set al temeliilor ştiinţei, clasificarea TŞL. Tabloul medical al
lumii.
O componenta de baza a temeliilor stiintei este tabloul stiintific al lumii.
Termenul de “ tablou al lumii” a fost folosit pentru prima oara de fizicianul german
Herz. El definea tabloul fizic al lumii drept ansamblu de imagini ale obiectelor din
care se pot obtine pe cale logica informatii despre activitatea acestora
Prin tablou stiintific al lumiise subintelege un sistem de reprezentari despre
insusirile si legitatile realitatii naturale si sociale care apare ca rezultat al generalizarii
si sintezei notiunilor si principiilor de baza ale stiintelor filosofice, reale si
socioumaniste. Tabloul stiintific al lumii care contine reprezentarile despre structura
si dezvoltarea naturii se numeste tablou stiintifico-natural al lumii, iar cel ce
cuprinnde reprezentarilor despre structura si dezvoltarea societatii se numeste tablou
stiintifico-socioumanistic. E logic a evidentia in aceasta ordine de idei si tabloul
stiintifico-tehnic al lumii.
Se disting si alte tipuri de tablouri stiintifice ale lumii:
a) Tabloulparticular-stiintific al lumii format pe baza cunostintelor unui singur
domeniu al stiintei, de exemplu, fizica, biologia, medicina, chimia etc. In aceasta
ordine de idei putem vorbi despre tabloul fizic al lumii, biologic al lumii etc. Primele
tablouri ale lumii au fost conturate in cadrul filosofiei antice si aveau ele un caracter
filosofico-natural. Tabloul stiintific al lumii sa definitivat abia in epoca dezvoltarii
furtunoase a stiintelor naturale, in secolele XVI-XVII (epoca lui Copernic, Galilei si
Newton)
b) Tabloul general-stiintiific al lumii tine de aparitia domeniilor integrativ-
stiintifice (general-stiintifice) ca cibernetica, informatica, sinergetica, sistemotehnica
etc. Azi putem vorbi, deci, de tabloul cibernetic al lumii, de cel informational,
sistemic, functional etc.
c)Tabloul filosofic al lumii tine de explicarea realitatii obiective prin intermediul
categoriilor, legilor si principiilor filosofiei, cit si prin cele mai generale si universale
unitati (mijloace) de cunoastere.
Se mai poate vorbi de tabloul stiintific general al lumii, elementul determinant al
caruia este tabloul acelei stiinte care ocupa rolul de lider, despre care s-a vorbit in
lectiile precedente.
Actualmente se poate vorbi si despre tabloul noosferic al lumii bazat pe paradigma
de dezvoltare durabila.
Asadar, schimbarea radicala a tabloului stiintific al lumii provoaca schimbari ale
strategiei de cercetare si intotdeauna reprezinta prin sine o revolutie stiintifica.
60. Bazele filosofice ale stiintei- Al treilea set al temeliilor stiintei
Al treilea set al temeliilor stiintei il constituie bazele filosofice ale acesteia. Cunostinta stiintifica se
realizeaza prin intermediul ideilor si principiilor filosofice, care fundamenteaza postulatele ontologice ale
stiintei, deasemenea idealurile si normele ei. Un exemplu caracteristic in aceasta ordine de idei poate
deveni argumentarea de catre Faradei a statutului material al cimpurilor electrice si magnetice prin
intermediul principiului unitatii materiei si fortei.
De regula, in domeniile fundamentale de cercetare stiinta dezvoltata are de a face cu obiecte inca
neinsusite atit in producere, cit si in experienta cotidiana. Pentru bunul simt cotidian aceste obiecte pot fi
neconcepute si chiar neobisnuite. Cunostintele nominalizate si metodele de acumulare ale acestora pot
substantial sa nu coincida cu normativele si reprezentarile despre lume in viziunea cunoasterii cotidiene a
epocii istorice corespunzatoare. Deaceea tablourile stiintifice ale lumii (schema obiectelor), deasemenea
idealurile si normativele structurii stiintei (schema metodei) nu doar in perioada formarii lor, dar si in cele
ulterioare de restructurare necesita o imbinare cu conceptia dominanta despre lume a unei sau altei epoci
istorice, cu categoriile culturii acesteia. O astfel de “imbinare” este o asigurata de bazele filosofice ale
stiintei. In componenta lor se intrunesc postulatele de argumentare, ideile si principiile care asigura
euristica investigatiei. Aceste principii de regula indrumeaza cu un scop bine determinat restructurarea
structurilor normative ale stiintei si ale tablourilor realitatii, iar mai apoi sunt folosite
pentru argumentarea rezultatelor primite - ontologii noi si noi reprezentari despre metode.
Se poate intimpla ca in procesul de formare a noilor reprezentari cercetatorul sa utilizeze unele idei si
principii filosofice, iar mai apoi reprezentariledezvoltate de el,sa obtina (capete) o alta interpretare
filosofica si doar astfel ele sa dobindeasca recunoastere si includere in Cultura. Asadar, bazele filosofice
ale stiintei sunt eterogenetice(compuse din diferite elemente deosebite). Ele permit variatii ale ideilor
filosofice si ale sensurilor categoriilor, ce se utilizeaza in activitatea de cercetare. Bazele filosofice ale
stiintei nu pot fi identificate cu masivul general al cunostintelor filosofice. Aceasta-i o axioma.
Eterogenitatea bazelor filosofice nu exclude organizarea lor sistemica. Aici se pot evidentia doua
subsisteme: in primul rind, cel ontologic reprezentat prin totalitatea de categorii ce servesc drept matrita
de cunoastere a obiectelor cercetate (categoriile “lucru”, “proprietate”, “relatie”, “proces”, “stare”,
“cauzalitate”, “necesitate”, “intimplare”, “timpul”, “spatiul”,etc.), in al doilea rind, cel epistemologic,
exprimat prin scheme categoriale, ce caracterizeaza procedeile de cunoastere si rezultatele lor (conceperea
adevarului, a metodei, a cunostintelor, a lamuririi, a dovezii, a teoriei, a faptului, etc.). Ambele subsisteme
se dezvolta istoric in dependenta de tipul obiectelor ce sunt examinate de stiinta.
Deci bazele filosofice ale stiintei constituie in sine un sistem destul de complicat si in curs de
dezvoltare. In acest sistem se pot evidentia cinci tipuri de baze filosofice: ontologice, gnoseologice,
metodologice, logice si axiologice. O importanta deosebita o au aici bazele axiologice ale stiintei. Ele
includ in sine totalitatea reprezentarilor despre predestinatia stiintei si despre valorile ei pentru om si
socium intr-o perioada concreta istorica, despre interconexiunea stiintei cu diferiti factori socioculturali
(economia, arta, religia, morala, politica), despre formele si nivelurile influentei acestor factori privind
dezvoltarea cunostintelor stiintifice etc.
In structura bazelor axiologice e logic a evidentia bazele axiologice “interne” si “externe”. Bazele
axiologice “externe” constituie legatura stiintei cu sociumul, cu diferite elemente socioculturale. Bazele
axiologice “interne” constituie obiectivele investigatiilor despre idealurile si normele cercetarilor
stiintifice, despre limitele rationalitatii stiintifice, despre admisibilul si neadmisibilul in stiinta etc.
Deci stiinta se dezvolta prin intermediul mecanismelor internaliste si externaliste. Ambele mecanisme
sunt importante si n-avem dreptul a ignora rolul unora sau altora, a absolutiza semnificatia uneia din ei in
detrimentul altuia. Acesta-i adevarul in solutionarea problemei in cauza, iar noi cei ce activam in
domeniul medicinii suntem obligati, indiferent de locul de munca sa depistam permanent atit
mecanismele socioculturale, cit si cele internaliste in dezvoltarea cunoasterii medicale.
61. Morala - formă a conştiinţei sociale. Esenţa, apariţia, dezvoltarea istorică şi structura
moralităţii. Etica în raport cu morala. Morala şi revoluţia informaţional-tehnologică.
Termenul etică provine din cuvîntul grecesc ethos care înseamnă “caracter”,“obicei”, “datină”.
Romanii de la cuvîntul mos (mores), ceea ce din latineşte semnifică “obicei”, “datină”, au format
adjectivul moralis (moralitas) – morală. Prin urmare, aceste două cuvinte – etica şi morala –
etimologic coincid. Deşi la origine termenii nominalizaţi – unul grecesc şi altul latin – aveau
aproximativ acelaşi sens, ulterior evoluţia lor etimologică îi disociază, conferindu-le semnificaţii
diferite.
Morala este un ansamblu de principii şi norme, de idealuri şi reguli, de sentimente şi
convingeri de reglementare a comportamentului oamenilor, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi
societate, întemeiate pe noţiunile de bine şi rău. Apare o dată cu apariţia individului, scopul ei
fiind reglarea conduitei oamenilor în socium, raporturilor faţă de colectiv, faţă de comunitate.
Alături de termenul “morală” civilizaţia utilizează, atît în practica cotidiană, cît şi în cea
ştiinţifică, încă o noţiune – noţiunea de moralitate. Cea din urmă se referă la gradul în care
normele morale sunt respectate de către un grup de oameni sau de o persoană. Prin intermediul
acestei noţiuni indicăm calitatea morală a unei acţiuni, a unei comunităţi (colectivităţi) sau a unei
persoane (moralitate de diferite niveluri).
După nivelul moralităţii putem deosebi mai multe feluri de persoane, printre care găsim tipul
moral (cunoaşte, interiorizează şi transformă sistemul de valori şi principii în conţinuturi proprii
de conştiinţă şi le aplică în relaţiile sale cotidiene), tipul imoral (cunoaşte totalitatea valorilor
morale, dar nu le interiorizează, nu le respectă, este un tip conflictual) şi tipul amoral (nu
cunoaşte sistemul de valori morale, nu le realizează ca atare, le încalcă
Etica şi morala studiază omul şi relaţiile umane, care paralel pot fi (şi sunt) şi obiectul de
studiu al multor ştiinţe naturale şi umaniste. Etica, însă, examinează doar acele relaţii umane care
manifestă un caracter moral, adică prin prisma bunului şi răului. Etica este ştiinţa, teoria filosofică
despre morală.
Morala este un fenomen social, este o formă a conştiinţei sociale şi este determinată de existenţa
socială. Care este existenţa oamenilor, modul lor de trai - aşa le este şi morala. Scopul moralei
este de a reglementa comportamentul oamenilor în societate, raporturile lor unul faţă de altul, faţă
de colectiv, de societate în întregime, faţă de tot ce este viu. În morală se formulează un ideal
social spre care tinde societatea.
Morala este o activitate dezinteresată ce se exercită benevol şi se bazează pe opinia publică.
Individul în activitatea sa se conduce de morală atunci cînd normele şi principiile morale devin
pentru el o convingere internă, profundă, un imperativ. Conştiinţa cere să ne conducem de bine în
activitatea noastră şi să ne împotrivim răului, iar datoria ne obligă să fim cinstiţi, să ne îndeplinim
obligaţiunile, să respectăm cinstea şi demnitatea noastră.
În structura moralei deosebim trei componente: activitatea morală, relaţiile morale şi
concepţiile morale (de fapt conştiinţa morală). Activitatea morală este acea latură a activităţii
uman e care se mai numeşte şi moravuri.. Relaţiile morale sunt o varietate a relaţiilor sociale şi
formează “scheletul” comportamentului. Acestea sunt tradiţiile şi obiceiurile existente în
societate. Conştiinţa morală (concepţiile morale) este latura subiectivă a moralei şi se exprimă
prin sentimente, convingeri, năzuinţe morale, calităţi morale, reprezentări despre datorie,
idealurile morale şi sociale.
 62.Obiectul de studiu, originea şi conceptul de bioetică. Două trasee în dezvoltarea bioeticii şi
premizele apariţiei sale.
Bioetică (gr. bios viaţă şi ethos obicei, caracter moral) constituie o orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se
situează la hotarele dintre filosofie, etică, biologie, medicină etc. Acest domeniu al ştiinţei apare ca o reacţie de
răspuns la noile probleme ce ţin de viaţă, sănătate şi moarte, de sporirea interesului oamenilor faţă de drepturile
lor, referitoare inclusiv şi la propria lor existenţă atît corporală cît şi spirituală, de poziţia societăţii vis-a-vis de
pericolul ce ameninţă însăşi viaţa de pe Terră, generat de acutizarea problemelor globale ale omenirii.
Actualmente se atestă o sporire incomparabilă a importanţei problemelor eticii medicale, orientărilor şi
calităţilor morale ale medicinei în legătură cu informatizarea societăţii, cu utilizarea celor mai moderne mijloace şi
metode ale tratamentului. Progresul aduce nu doar rezultate pozitive, el atrage după sine şi grave consecinţe
negative în toate domeniile de activitate umană, inclusiv în medicină. Succesele tehnologiilor performante,
computerizarea sferei medicale trezesc admiraţie faţă de activitatea medicilor, dar ele cer de asemenea şi
rezolvarea multor probleme etice generate de progresul tehnico-ştiinţific. Însă acestui mod de explicare a originii
bioeticii îi este reproşabil faptul că problemele etice referitoare la viaţă, sănătate şi moarte există de cînd e lumea,
încă în antichitate Hipocrate formulează Codul etic al medicului.
În sens îngust bioetica se confundă cu etica medicală profesională, limitîndu-i conţinutul doar la problemele
etice ale raportului “medic-pacient” ce apar actualmente în legătură cu implimentarea intensivă în practica
medicală a tehnologiilor noi performante, scientofage. Obiectivul principal al bioeticii sub acest aspect constă în
explicarea etico-filosofică a situaţiilor problematice limitrofe, cum ar fi eutanasia, esenţa morţii (concepţia
religioasă şi cea ştiinţifică), ingineria genetică, transplantologia, implantarea organelor artificiale, experimentele
clinice (inclusiv şi cele ale embrionului uman), raclajele (avorturile), autoidentificarea sexuală a omului, noile
tehnologii ale naşterii copiilor, clonarea etc.
Există o altă interpretare a bioeticii, o tălmăcire mai largă a acesteia. Explicarea netradiţională a
bioeticii se bazează pe inevitabilitatea extinderii sferei cunoştinţelor etice asupra biosferei ─ cerinţă extrem de
importantă a revoluţiei noosferice contemporane. E vorba că începînd cu a doua jumătate a secolului al XX-lea
sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific se dezvoltă intens nu numai etica profesională (etica medicului,
inginerului, ziaristului, pedagogului, savantului etc.), dar şi cunoştinţele etice integrale referitoare atît la relaţiile
interpersonale, cît şi la relaţiile omului cu mediul ─ cu lumea vegetală, animală, biosfera în întregime, chiar şi cu
artefactele. Etica îşi extinde considerabil sfera sa şi acest fapt devine tot mai evident, dacă apelăm la asemenea
domenii de cercetare cum ar fi etica nucleară, etica ecologică, etica informaţional-computerială, etica cosmică etc.
Elaborarea acestor noi domenii ale eticii în condiţiile informatizării sociumului, preconizînd o atitudine de
responsabilitate morală mai pronunţată, contribuie intenţionat la reevaluarea multor acţiuni ale omenirii, la
determinarea strategiei de supravieţuire umană, la preîntîmpinarea omnicidului planetar, la evitarea catastrofei
ecologice globale.
Bioetica ca domeniu al ştiinţei şi ca institut social are cîteva obiective principale:
─ să contribuie substanţial la elaborarea concepţiei strategice de supravieţuire a întregului ecosistem, a
biosferei în special;
─ să protejeze valoarea vietăţii în genere, vieţii umane, sănătatea individuală şi cea publică, în particular;
─ să îndrume opinia publică în cunoaşterea modalităţilor ce servesc la îmbunătăţirea calităţii vieţii şi la
împiedicarea inhibiţiilor fizice, psihice, morale, spirituale ale persoanei umane;
─ să reglementeze în mod legislativ atît cercetările biomedicale, practica ocrotirii sănătăţii (mai ales
domeniile transplantologiei, determinării momentului morţii, limitele susţinerii vieţii bolnavilor incurabili, noilor
tehnologii medicale etc.), cît şi orişice activitate socială ce ţine de existenţa omenirii.
Constituirea şi dezvoltarea bioeticii ţin de fenomenele de transformare a eticii tradiţionale în general şi a
eticii medicale în special. Dezvoltarea ei a coincis cu procesele de conştientizare a pericolului gîndirii tehnocratice
în medicină. Bioetica este condiţionată de asemenea de atenţia sporită pentru drepturile omului (în medicină ─
drepturile pacientului, persoanei supuse unei experienţe sau a unei intervenţii medicale) şi de consecinţele creării
noilor tehnologii medicale. Reutilarea medicinei contemporane a condus la modificări radicale în practica clinică
care se exprimă prin succesele ingineriei genetice, transplantării organelor, tehnologiilor biologice, susţinerii
activităţii vitale a pacientului. Toate acestea în ansamblu au acutizat în mod extraordinar problemele morale care
apar în faţa medicului, rudelor bolnavului, personalului medical.