FIZIOLOGIA SISTEMULUI OSOS

Oasele formează axul central, schela generală a corpului, îndeplinind mai multe funcţii:

 determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale diferitelor sale segmente.

 servesc ca sprijin şi susţinere pentru întregul corp şi pentru părtile moi, datorită
rezistenţei lor.
 formează pârghiile sistemului locomotor;
 funcţie de apărare (protecţie)
 servesc ca elemente de inserţie pentru muşchi şi ligamente, devenind pârghii acţionate
de grupe musculare, oasele reprezentând aparatul pasiv al sistemului locomotor.
 constituie o importantă rezervă de calciu al organismului.
 să asigure un mediu pentru măduva osoasă (care produce celulele sângelui).
 conferă poziţia bipedă a omului.

Principalele proprietăți ale oaselor sunt: rezistența și elasticitatea. 

Datorită acestor proprietăți, oasele nu se rup atunci când asupra loc acționează diferite forțe
de presiune sau de tracțiune (forțe paralele cu axul longitudinal, perpendicular pe suprafața
lui și prin torsiune - holicoidal). 
Rezistenţa la presiune şi la compresiune a osului. Fiecare fibră de colagen a osului este
alcătuită din segmente periodice, repetitive la fiecare 64 nm (nanometri) ai lungimii sale;
cristalele de hidroxiapatită se află adiacent fiecărui segment de fibră şi se leagă strâns de
aceasta, îmiedicând alunecarea lor. Acesta lucru este esenţial pentru a asigura rezistenţa
osului. Fibrele de colagen ale oasului, ca şi cele din tendoane, au o mare rezistenţă la
tensiune, în timp ce sărurile de calciu au o mare rezistenţă la compresiune. Aceste proprietăţi
combinate, la care se adaugă gradul de legare între fibrele de colagen şi cristale, crează o
structură osoasă care are o mare rezistenţă atât la întindere cât şi la compresiune.

O altă proprietate importantă de adaptare a  osului este capacitatea de vindecare a fracturilor.

În cazul unei fracturi, la locul fracturii apare o formațiune osoasă nouă, numită
calus (Osdesmal), prin intermediul căreia se face sudarea segmentelor osoase. La acest proces
contribuie și periostul, care poate în anumite condiții, mai ales în rândul persoanelor tinere, să
regenereze osul.
FIZIOLOGIA SISTEMULUI MUSCULAR
Mușchii sunt organe capabile de mișcare având posibilitatea de a-și scurta dimensiunile
efectuând lucru mecanic. Mușchiul este un organ alcătuit din țesut muscular. Mușchiul
scheletic este învelit într-o teacă conjunctivă rezistentă numită epimisium. Această teacă
trimite fascicule în interior formând perimisum care trimite fascicule ce izolează fiecare fibră
musculară, fascicule numite endomisium.

Mușchiul este un organ bogat vascularizat și bine inervat. Mușchii scheletici prezintă două
sau mai multe puncte de prindere pe os. Punctul de prindere al tendonului mușchiului pe osul
fix poartă numele de origine iar punctul de prindere pe osul mobil se numește inserție.

PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR
Contractilitatea este proprietatea specifică muşchiului şi reprezintă de a dezvolta tensiune
între capetele sale sau de a se scurta. Când muşchiul se contractă fără sarcină, el se scurtează
cu viteză maximă în fără tensiune. Când se contractă cu o sarcină mai mare decât forţa sa,
atunci el dezvoltă o tensiune maximă, fără scurtare. Baza anatomică a contractilităţii este
sarcomelul, iar baza moleculară o constituie proteinele contractile.

Excitabilitatea se datorează proprietăţilor membranei celulare(permeabilitate selectivă,

conductanţă ionică, polarizare electrică, pompe ionice) Muşchii răspind la un stimul printr-un
potenţial de acţiune propagat, urmat de contracţia caracteristică. Între manifestare electricăde
la nivelul membranei fibrei musculare şi fenomenele mecanice de la nivelul sarcomerului se
produce un lanţ de reacţii fizico-chimice, numit cuplaj excitaţie-contracţie.

Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe
exterioare. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice
din muşchi.

Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi
de a reveni pasiv la forma de repaus când forţa a încetat să acţioneze. Baza anatomică a
acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului. Elasticitatea
joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic, mai ales atunci când trebuie
învinsă inerţia. Interpunerea unei structuri elastice între forţă ( muschiul)şi
rezistenţă( obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în
muşchi şi asigură deplasarea continuă,uniformă, a obiectului.

Tonusul muscular este o stare de tensiune permanentă, caracteristică muşchilor ce au inerţie

motorie somatică şi senzitive intacte. Tonusul muscular este de natură reflexă.

FUNCŢIILE MUŞCHILOR

1.Contracția musculară izometrică -contracția în care mușchiul nu-şi modifică lungimea

dar tensiunea creşte. În pofida creșterii tensiunii în mușchi acesta nu poate depășii rezistenţa
opusă de sarcină şi astfel mușchiul nu se poate scurta.

2. Contracție musculară izotonică-scurtarea mușchiului cu menținerea unei tensiuni

musculare constante. Contracția izotonică este implicată în majoritatea activităților fizice
zilnice: mers, alergat.

3. Secusa –contracție ca urmare a stimulării unice a fibrelor musculare

4.Contracția tetanică -incompleta - creșterea frecvenţei de stimulare generează o contracție

continuă şi mai puternică decât secusa. Contracțiile alternează cu perioade de relaxare
incompletă.

Completă - frecvenţa de stimulare nu permite perioade de relaxare pe durata contracției

musculare cu obținerea unui platou al tensiunii musculare dezvoltate. Forța dezvoltată este
maximă şi net superioară atât secusei cat şi contracției tetanice incomplete.

5. Termoreglare – contracția musculară produce căldură