UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DREPT

CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
PROTECŢIA COPILULUI ŞI A ALTOR CATEGORII DE PERSOANE

Titlul referatului:
TUTELA MINORULUI

Profesor de disciplina:

Conf. dr. Munteanu Cornelia

STUDENT:

RĂDI DĂNUŢ SEBASTIAN

Anul: III

Anul universitar 2018-2019

Semestrul II
 Tutela minorului

În scopul urmăririi şi satisfacerii interesului superior al minorului, tutela are prin

esenţa sa un caracter personal şi gratuit, exepţie făcând situaţiile enumerate de art. 122 – 123
din Legea nr. 287/2009

Tutela se deschide în cazurile în care minorul este lipsit de ocrotirea părintească.

Minorul se găseşte în această situaţie dacă ambii părinţi sunt morţi, declaraţi morţi,
necunoscuţi, dispăruţi, decăzuţi din drepturile părinteşti ori puşi sub interdicţie. La desfacerea
adopţiei, instanţa judecătorească poate să instituie tutela dacă este în interesul minorului ca
părinţii lui să nu redobândească exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.
La desemnarea tutorelui se va ţine seama de interesele minorului.

Codul familiei stabileşte incapacităţile speciale de a fi tutore. Nu poate fi tutore:

• minorul sau cel pus sub interdicţie;
• cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
• cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie
prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
• cel lipsit de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat;
• cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;
• cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina
tutelei.

Când vreuna din împrejurările arătate mai sus se iveşte în timpul tutelei, tutorele va fi
îndepărtat.

Sarcina de tutore poate fi refuzată în următoarele situaţii:

• are vârsta de 60 de ani împliniţi;
• femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
• creşte şi educă doi sau mai mulţi copii;
• exercită o altă tutelă sau curatelă;
• nu poate îndeplini această sarcină din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a
depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate.

Dacă apare vreuna din aceste situaţii în timpul tutelei, tutorele poate cere înlocuirea sa (Codul
familiei). 

Drepturile şi îndatoririle tutorelui cu privire la persoana minorului au acelaşi conţinut

ca şi drepturile şi îndatoririle părinteşti şi se exercită numai în interesul minorului. 
Obligaţiile tutorelui:
El este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui. 

a) Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele

civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de paisprezece ani. 
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face singur acte de conservare şi acte de
administrare, dacă acestea din urmă nu-i pricinuiesc vreo leziune, însă numai cu încuviinţarea
prealabilă a tutorelui, spre a-l apară împotriva abuzurilor din partea terţilor..
Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face acte de dispoziţie (ex. vânzare-
cumpărare, donaţie) însă cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui şi a autorităţii tutelare. Actele
încheiate de minor, fără încuviinţarea prealabilă, sunt anulabile. 

b) inventarierea bunurilor minorului. 

După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia, un delegat al autorităţii tutelare va verifica la
faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării
autorităţii tutelare. 
Creanţele pe care le au faţă de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui pot fi plătite numai cu aprobarea autorităţii tutelare. 

c) cheltuieli legate de întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale. 

Autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi
administrarea bunurilor sale. Instituţia va putea modifica, potrivit împrejurărilor, această
sumă. 
Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă
din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea
tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului. 

Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sunt obligaţi de lege să-i
dea întreţinere, autoritatea tutelară va cere Direcţiei judeţene sau a municipiului Bucureşti de
muncă şi ocrotiri sociale să contribuie la întreţinerea lui.

d) Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta. 

e) Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabilă

înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia,
precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de a administra. 

Tutorele poate înstrăina, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, bunurile

supuse pieirii ori stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă
valoarea acestora din urmă nu depăşeşte două sute cincizeci de lei. 

Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia

altuia. Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabilă
înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia,
precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de a administra. Actele făcute cu
încălcarea dispoziţiilor anterioare sunt anulabile. 

Minorul poate face plângere autorităţii tutelare cu privire la actele sau faptele tutorelui
păgubitoare pentru minor. Tutorele va fi îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă
sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte mulţumitor
sarcina. La încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de cel mult treizeci de zile, să
prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă generală. El are aceeaşi îndatorire şi în caz de
îndepărtare din tutelă. Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz,
fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore.
Un domeniu important în care Legea nr. 287/2009 aduce modificări semnificative îl
reprezintă modalitatea în care sunt abordate mijloacele legale de ocrotire a persoanei fizice.
Comparând reglementarea actuală cu cea anterioară noului Cod Civil (Codul familiei – Legea
nr. 4/1953, abrogat şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului – art. 40 al.1, art. 41 şi art. 42, abrogate), constatăm că, dacă în mare mijoacele de
ocrotire a persoanei fizice rămân aceleaşi – tutela, curatela şi punerea sub interdicţie-,
modalitatea de aplicare a acestor măsuri comportă modificări notabile.
Pentru că în practică cele mai frecvente situaţii întâlnite sunt cele care reclamă
instituirea tutelei pentru minorul lipsit de ocrotire, vom prezenta această noţiune, prin prisma
noilor reglemetări ale Legii nr. 287/2009 privind noul Cod Civil.
Dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 287/2009 statuează în mod explicit care sunt
cazurile de instituire a tutelei minorului: „când ambii părinți sunt, după caz, decedați,
necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a
interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați
judecătorește, morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că
este în interesul minorului instituirea unei tutele.”
Reiterând parţial dispoziţiile art. 115 din Codul familiei, legiuitorul păstrează obligaţia
de informare a instituţiei competente (în vechea reglementare autoritatea tutelară iar în
reglementarea actuală instanţa de tutelă), obligaţie care trebuie dusă la îndeplinire de către 
„persoanele apropiate minorului”, alături de „administratorii și locatarii casei în care
locuiește minorul”, „serviciul de stare civilă”, în cazul înregistrării decesului unei
persoane, „notarul public”, cu ocazia deschiderii procedurii succesorale,  „instanțele
judecătorești şi  organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și
orice altă persoană.” (art. 111 din  Legea nr. 287/2009). Observăm că în noua reglementare
dispare şi termenul prevăzut de  art. 115 din Codul familiei ( 5 zile „de la data când află de
existența unui minor lipsit de îngrijire părintească” ), acesta fiind înlocuit de „sintagma  de
îndată  ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească”.
Mergând mai departe cu analiza acestei instituţii, constatăm că, în scopul ocrotirii
interesului superior al minorului,  legiuitorul extinde sfera situaţiilor de incompatibilitate cu
activitatea de tutore.

Astfel, din dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 287/2009, reţinem că nu poate fi tutore: „ –
minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel  pus sub curatelă; cel decăzut
din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a
restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească,
precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească;  cel care,
exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158; cel aflat în stare de
insolvabilitate;  cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea
îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către
părintele care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească.”
Aşadar, în esenţă, orice persoană fizică cu deplină capacitate de exeriţiu poate fi
tutore, dacă nu se află într-una dintre celelalte situaţii amintite mai sus. Dacă vreuna dintre
aceste situaţii survine pe parcursul exercitării tutelei, persoana respectivă va fi îndepărtată de
la exercitarea tutelei, numindu-se un nou tutore.
Noutatea absolută introdusă de Legea nr. 287/2009 se referă la modalitatea de numire a
tutorelui. Dacă în reglementarea anterioară (Codul familiei – Legea nr. 4/1953), această
atribuţie revenea autorităţii tutelare, în lumina dispoziţiilor noului Cod Civil, desemnarea
tutorelui se poate face de către însuşi părintele minorului sau de către instanţa de tutelă.
Reprezentând o preluare a dreptului anglo-saxon, instituirea posibilităţii ca părintele în viaţă şi
cu deplină capacitate de exerciţiu, să numească un tutore pentru copilul său,
consolidează premisele exercitării drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti şi respectă în
totalitate interesul superior al minorului.
Conform dispoziţiilor art. 114 din  Legea nr. 287/2009, desemnarea tutorelui de către
părinte se realizează prin „act unilateral sau prin contract de mandat”, în formă
autentică. Măsura poate fi stabilită şi prin testament. Părintele poate oricând
revoca desemnarea tutorelui, fiind suficient un act sub semnătură privată în acest sens. Mai
trebuie menţionat şi că persoana care a fost desemnată tutore pe această cale nu poate fi
înlăturată de la tutelă de către instanţa de judecată, decât (temporar) dacă se află în vreuna
dintre situaţiile prevăzute de art. 113 din Legea nr. 287/2009 sau dacă „prin numirea sa
interesele minorului ar fi periclitate”(art.116 al.1 din Legea nr. 287/2009) .
În situaţia în care nu există un tutore desemnat de către părinte, instanţa de tutelă va
numi ea însăşi  tutore „o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să
îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale, de apropierea
domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la
tutelă” (art. 118 din Legea nr. 287/2009).
Cu privire la procedura de numire, precizăm că este obligatoriu acordul viitorului
tutore (cu excepţia situaţiei când tutorele este numit pe baza unui contract de mandat, caz în
care viitorul tutore nu poate refuza tutela decât pentru motivele prevăzute de art. 120 al.2 din
Legea nr. 287/2009). Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
Numirea se  face în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, care ” se comunică în scris
tutorelui și se afișează la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului”
(art. 119 al. 4 din Legea nr. 287/2009).
Referitor la situaţiile în care o persoană poate refuza să fie numită tutore, faţă de fosta
reglementare (art. 118 din Codul familiei), prin prevederile art. 120 al. (2), noul Cod Civil
restrânge sfera acestora, identificându-se patru cazuri: „cel care are vârsta de 60 de ani
împliniți;  femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;  cel care crește și educă
2 sau mai mulți copii;   cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților
desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte
motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.”
În scopul urmăririi şi satisfacerii interesului superior al minorului, tutela are prin
esenţa sa un caracter personal şi gratuit, exepţie făcând situaţiile enumerate de art. 122 – 123
din Legea nr. 287/2009.
Pentru o gestionare cât mai eficientă a activităţii desfăşurate de tutore şi pentru a avea
un control asupra îndeplinirii de către acesta a obligaţiilor cu privire la persoana şi bunurile
minorului, noul Cod Civil introduce instituţia Consiliului de familie, noţiune preluată tot din
dreptul anglo saxon. Consiliul de familie va fi numit tot de către instanţa de tutelă şi va fi
compus din „3 rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu
familia minorului” sau în lipsa acestora, chiar din „alte persoane care au avut legături de
prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia” (art. 125
al.1 din Legea nr. 287/2009). Constituirea, funcţionarea, atribuţiile şi înlocuirea Consiliului de
familie se desfăşoară sub atenta supraveghere a instanţei de tutelă.
Referitor la regulile de exercitare a tutelei, menţionăm că principiul fundamental este că
aceasta trebuie să se desfăşoare numai în interesul superior al minorului „atât în ceea ce
priveşte persoana cât şi bunurile acestuia”(art. 133 din Legea nr. 287/2009).
Raportându-ne la vechile reglementări conţinute de art. 126 şi urm. din vechiul Cod al
familiei, observăm că, prin dispoziţiile noului Cod Civil, legiuitorul transferă atribuţiile
autorităţii tutelare şi ale delegatului acestuia către instanţa de tutelă şi Consiliul de familie
(dacă acesta există). Astfel, cu privire la exercitarea tutelei asupra persoanei
minorului, hotărârile se vor lua de către tutore, „cu avizul Consiliului de familie” (art. 136 din
Legea nr. 287/2009). Sunt exceptate de la această regulă, măsurile cu caracter curent.
Minorul va avea domiciliul la tutore şi numai pe cale de excepţie, şi cu autorizarea instanţei
de tutelă, acesta va putea avea şi o reşedinţă. Cu toate acestea, în situaţiile în care educarea şi
pregătirea profesională a minorului reclamă acest lucru, tutorele poate decide ca minorul să
aibă o reşedinţă, instanţa de tutelă fiind încunoştiinţată de îndată.
În spiritul protejării interesului superior al minorului, art. 138-139 din Legea nr. 287/2009
limitează puterea de decizie a tutorelui asupra schimbării felului învăţăturii sau al pregătirii
profesionale pe care minorul o primea la data instituirii tutelei (şi care în cele mai multe
cazuri fusese aleasă de părinte). Conform textelor de lege amintite, pentru a lua o decizie în
acest sens este obligatorie încuviinţarea instanţei de tutelă, iar în situaţia în care minorul a
împlinit vârsta de 14 ani, instanţa de tutelă nu poate schimba „felul învăţăturii sau al
pregătirii profesionale hotărâte de părinţi” sau pe care minorul le primea „la data instituirii
tutelei”. Este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.
O a doua componentă a exerciţiului tutelei o reprezintă drepturile pe care tutorele le are
asupra bunurilor minorului. Oferind o reglementare mult mai detaliată decât cea prevăzută de
fostul Cod al familiei, Legea nr. 287/2009 încearcă să protejeze într-o modalitate cât mai
eficientă patrimoniul minorului rămas fără ocrotire legală. Se dă o mai
mare importanţă activităţii de inventariere a bunurilor minorului şi se acordă o atenţie sporită
creanţelor pe care tutorele sau membrii Consiliului de familie le au faţă de minor.
Reţinând dispoziţiile art. 140 al. (2) din Legea nr. 287/2009, cu ocazia inventarierii bunurilor
minorului,  tutorele şi membrii Consiliului de familie au obligaţia de a declara în scris
„creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor”. În caz contrar, intervine
prezumţia legală că aceştia au renunţat la ele, mergându-se până la sancţionarea acestora cu
înlăturarea din funcţie. Aliniatul (4) al aceluiaşi text de lege consfiinţeşte posibilitatea plăţii
voluntare a creanţelor pe care la au faţă de minor, tutorele, soţul acestuia, o rudă în linie
dreaptă a acestuia sau fraţii sau surorile acestora, doar cu autorizarea instanţei de tutelă.
Cu privire la administrarea bunurilor minorului, menţionăm că aceasta trebuie să se
realizeze cu bună credinţă, finalitatea acesteia constituind-o bunăstarea minorului. În
desfăşurarea acestei activităţi, tutorele numit are, de plano, calitatea de administrator al
bunurilor altuia, fiind ţinut de respectarea dispoziţiilor legale în această materie.
Până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorul va fi reprezentat în actele juridice de către tutore,
iar după împlinirea vârstei de 14 ani, acesta le va putea încheia singur, cu „încuviinţarea
scrisă a tutorelui” sau a „curatorului” (conform art. 143 şi art.146 din noul Cod Civil),
excepţie făcând donaţiile şi actele prin care se garantează obligaţia altuia, care îi sunt total
prohibite.
Legea nr. 287/2009 acordă o importanţă deosebită actelor de dispoziţie pe care tutorele
ar putea să le încheie pe numele minorului. Raportându-ne la dispoziţiile art. 144 din noul
Cod Civil, constatăm că tutorelui îi este interzis să încheie următoarele acte juridice, sub
sancţiunea anulării acestora: donaţiile şi actele prin care se garantează obligaţia altuia (pe
numele minorului);  actele de înstrăinare,  împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini
reale a bunurilor minorului, actele de renunțare la drepturile patrimoniale ale acestuia și  orice
alte acte ce depășesc dreptul de administrare, în lipsa avizului Consiliului de familie şi a
autorizării instanţei de tutelă. Singura excepţie o reprezintă „bunurile supuse pieirii,
degradării, alterării ori deprecierii, precum și cele devenite nefolositoare pentru minor” (art.
144 al.4), pentru a căror înstrăinare nu sunt necesare avizul Consiliului de familie şi
autorizarea instanţei de tutelă.
Oprindu-ne asupra acestei dispoziţii legale, ne atrage atenţia sintagma de „bunuri
nefolositoare”, expresie care, în opinia noastră comportă un grad de subiectivism ridicat,
creând premisele unei decizii incorecte din partea tutorelui, decizie care poate fi în
dezavantajul minorului şi care, în lipsa avizului Consiliului de familie şi a autorizării instanţei
de tutelă nu este supusă niciunei forme de control. În acest context, o reformulare a expresiei
sau o revenire la un plafon valoric adecvat (de maniera în care acesta era instituit de art. 129
al.4 din fostul  Cod al familiei) ar remedia neregula.
Revenind asupra limitelor impuse de legiuitor asupra actelor pe care tutorele le poate  încheia 
pe seama minorului, este de observat că sunt excluse din sfera acestora şi actele
juridice „încheiate între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile
tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte„, sub sancţiunea unei nulităţi relative (art.
147 din Legea nr. 287/2009), excepţie făcând unele vânzări la licitaţia publică.
Noul Cod Civil reglementează şi situaţiile în care între minor şi tutore apar interese
contrare, situaţii care nu sunt de natură să conducă la înlocuirea tutorelui, dar care pot afecta
vădit exercitarea tutelei şi pe cale de consecinţă, interesul superior al minorului. În aceste
cazuri, art. 150 din Legea nr. 287/2009 permite numirea unui curator special. Conform
aceluiaşi text de lege, aceeaşi măsură se aplică şi atunci când „din cauza bolii sau din alte
motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului
” sau  „pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale”.
Cu privire la modalitatea de exercitare a tutelei, menţionăm că o obligaţie extrem de
importantă a tutorelui este darea de seamă a acestuia.  În vechea reglementare, tutorele avea
obligaţia să prezinte anual autorităţii tutelare o dare de seamă despre modalitatea în care a
îngrijit de persoana minorului şi a administrat bunurile acestuia.
În actuala reglementare, atribuţia de control este preluată de instanţa de tutelă, căreia tutorele
este obligat să îi prezinte anual aceeaşi dare de seamă.
Conform art. 152 al. (2) din Legea nr. 287/2009, termenul de depunere a acesteia este de 30
de zile de la sfârşitul anului calendaristic. Termenul anual nu poate fi prelungit decât de către
instanţa de tutelă (fără a depăşi 3 ani) şi numai în situaţiile în care „averea minorului este de
mică însemnătate”. Finalitatea acestui demers o constituie verificarea socotelilor cu privire la
veniturile şi cheltuielile făcute cu minorul, şi în cazul în care acestea sunt corecte, descărcarea
tutorelui.
Tot pentru o mai mare responsabilizare a celui care desfăşoară activitatea de tutore cât
şi pentru a întări garanţia respectării drepturilor minorului, noul Cod Civil reconfirmă
posibilitatea de a formula plângere împotriva tuturelui cu privire la „actele sau faptele
păgubitoare pentru minor” (art. 155 al.1 din Legea nr. 287/2009). Plângerea poate fi făcută
de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, de Consiliul de familie şi de membrii acestuia, dar
şi de oricare dintre persoanele amintite la art.111 din noul Cod Civil. Plângerea va fi
soluţionată de instanţa de tutelă în regim de urgenţă, printr-o încheiere executorie.
Cu privire la cazurile de încetare a tutelei, Legea nr. 287/2009 identifică două tipuri de
situaţii: cele care duc la încetarea propriu-zisă a tutelei (situaţia care a dus la instituirea tutelei
nu se mai menţine şi moartea minorului) şi cele care duc la încetarea funcţiei tutorelui
(moartea acestuia, îndepărtarea acestuia de la tutelă sau înlocuirea sa).
Referitor la încetarea funcţiei tutorelui prin moartea acestuia, noutatea o
reprezintă transmiterea sarcinilor tutelei către moştenitorii tutorelui decedat, până la numirea
unui nou tutore (conform art. 157 din Legea nr. 287/2009).  Cu siguranţă că această măsură a
fost introdusă tot în scopul protejării drepturilor şi  intereselor minorului pus sub tutelă. 
Astfel, prin preluarea temporară a sarcinilor specifice tutelei de către moştenitorul tutorelui
decedat până la numirea unui nou tutore, se urmăreşte înlăturarea şi minimizarea efectelor pe
care decesul tutorelui le-ar putea avea asupra drepturilor şi intereselor minorului.
Reiterând dispoziţiile art. 138 al. (2) din vechiul Cod al familiei, noua reglementare prevede
îndepărtarea tutorelui de la tutelă dacă acesta „săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau alte
fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește în mod
corespunzător sarcina”.
Conform prevederilor art. 160 şi urm. din Legea nr. 287/2009,  identificăm obligaţia
tutorelui sau a moştenitorilor acestuia ca la încetarea din orice cauză a tutelei, să prezinte
instanţei o dare de seamă generală. Numai după verificarea socotelilor şi predarea bunurilor,
instanţa de tutelă va da fostului tutore sau moştenitorilor săi descărcare de gestiune.  Această
descărcare de gestiune nu îl exonerează de răspundere pe fostul tutore pentru un prejudiciu
cauzat minorului din culpa sa, iar noul tutore numit are obligaţia să ceară celui dintâi
repararea pagubei. În caz contrar, noul tutore va fi obligat el însuşi la repararea prejudiciului.
Concluzionând cele prezentate, reţinem că până la intrarea în vigoare a Legii nr.
287/2009,  în materia tutelei principala instituţie implicată era autoritatea tutelară, procedura
având mai mult un carcater administrativ şi numai în cazuri extraordinare judiciar. Prin
modificările aduse, şi mai ales prin instituirea instanţei de tutelă,  noul Cod Civil transferă
practic această procedură din sfera administrativului în sfera judiciarului, creând o nouă
instituţie de drept, la nivelul căreia jurisprudenţa este încă în fază de pionerat şi a cărei
evoluţie merită urmărită.