LUCRAREA 1

Noţiuni fundamentale

1.1 Tensiune, curent, putere

Cele mai importante mărimi fizice utilizate la descrierea funcţionării diferitelor circuite
electronice sunt tensiunea şi curentul.

Tensiunea reprezintă diferenţa de potenţial între două puncte. Simbolurile uzuale sunt U, E sau
V. Simbolul V se poate folosi pentru a pune în evidenţă un potenţial. Cu ajutorul indicilor se pot
specifica punctele între care există o anumită tensiune. Astfel între P1 şi P2 tensiunea se poate scrie:
U12=V1-V2 (1.1)
U12
P1 P2

V1 V2
(V1=U10)
P0

În circuitele electrice se alege un potenţial de referinţă considerat de obicei egal cu zero care se
mai numeşte masa circuitului. Faţă de acest potenţial pentru diferite puncte ale circuitului se vor
obţine potenţiale pozitive sau negative. Astfel în relaţia (1.1) V1 şi V2 reprezintă potenţialele
punctelor P1 şi P2 când punctul P0 are potenţialul de referinţă (nul). Uneori se vorbeşte despre
"tensiunea" într-un anumit punct al unui circuit, subînţelegându-se tensiunea dintre acel punct şi
masa circuitului.
Unitatea de măsură pentru tensiune şi potenţial este voltul (V). În funcţie de necesităţi se pot
utiliza multiplii sau submultiplii ai acestei unităţi de bază.

TEMA 1 : Se vor scrie multiplii şi submultiplii unităţilor de bază sub forma unui tabel care va
avea următoarele linii:
Prefix
Simbol
Multiplicator

Curentul electric (de conducţie) reprezintă o mişcare ordonată a purtătorilor de sarcină, în raport
cu corpul care-i conţine. Intensitatea curentului electric este egală cu sarcina totală a purtătorilor
mobili care străbat o suprafaţă în unitatea de timp. Simbolul utilizat pentru curent este I. Unitatea de
măsură este amperul A. Frecvent se utilizează curentul în miliamperi. Prin convenţie s-a ales un sens
de mişcare al purtătorilor de sarcină, respectiv sensul opus mişcării electronilor. Deci un curent are
sensul de la un potenţial mai ridicat spre unul mai scăzut, deşi în realitate electronii circulă în sens
invers. Ca exprimare vom vorbi despre tensiunea între două puncte, eventual despre tensiunea pe un
anumit dispozitiv, respectiv de curentul printr-o anumită latură de circuit sau printr-un dispozitiv.
Puterea consumată de un element de circuit se exprimă ca produsul dintre tensiunea pe şi
curentul prin respectivul element:
P=UI (1.2)
 Relaţia (1.2) este valabilă când tensiunea şi curentul sunt mărimi constante. Ea poate fi
generalizată. Unitatea de măsură pentru putere este watt-ul (W). În general puterea electrică este
convertită în căldură şi în lucru mecanic (la motoare), energie radiată (becuri) sau înmagazinată
(baterii, condensatoare).

1.2 Semnale
În funcţionarea diferitelor circuite, mărimile electrice (tensiuni, curenţi, etc.) nu rămân constante
ci variază. Semnalul este o anumită formă de variaţie în timp a unei mărimi (electrice). Vom
prezenta semnalele mai des întâlnite în practică.

1.2.1 Semnale sinusoidale

Semnalele sinusoidale sunt frecvent utilizate atât în descrierile teoretice cât şi în verificările
experimentale.
Un semnal sinusoidal are expresia generală următoare:

s(t) = Asin(t+);  = 2f = 2 / T (1.3)

în care A reprezintă amplitudinea,  - pulsaţia, f - frecvenţa, T - perioada, iar - faza iniţială.

Pentru semnalele vizualizate la osciloscop este preferabil să se măsoare aşa numita
"amplitudine vârf la vârf" egală cu dublul amplitudinii propriu-zise. Se obţin astfel două avantaje:
nu mai este necesară "axarea" semnalului şi se îmbunătăţeşte precizia de citire de pe ecranul
osciloscopului.

TEMA 2 : Se vor măsura amplitudinile câtorva semnale sinusoidale.

Faza iniţială se măsoară în radiani (rad) şi este de interes mai ales atunci când se compară două
semnale din punct de vedere al defazajului. Evident, determinarea defazajului are sens în cazul în
care cele două semnale sunt de aceeaşi frecvenţă.

TEMA 3 : Se va măsura defazajul dintre diferite semnale.

Pe lângă amplitudine un alt parametru important al semnalelor sinusoidale este frecvenţa. Frecvenţa
se măsoară în hertz (Hz). Pulsaţia se măsoară în radian/secundă.

TEMA 4 : Se vor măsura frecvenţa şi pulsaţia pentru diferite semnale.

Utilizarea largă a semnalelor sinusoidale se explică şi prin aceea că răspunsul unui sistem
liniar la semnal sinusoidal este tot un semnal sinusoidal, desigur având în general, amplitudine şi
fază diferită faţă de semnalul de excitaţie. Nici o altă categorie de semnale nu are această
proprietate. În practică se utilizează aşa numitele caracteristici de frecvenţă, care arată cum sistemul
liniar modifică amplitudinea şi faza semnalelor de diferite frecvenţe, aplicate la intrare. Menţionăm
că un sistem liniar respectă principiul suprapunerii efectelor, în sensul că la sumă de cauze
corespunde sumă de efecte.
L(S1+S2) = L(S1) + L(S2)
Pentru cazul practic este important de reţinut că acelaşi sistem se poate comporta liniar pentru
semnale de intrare de amplitudine mică şi neliniar (In sensul că nu se respectă principiul
suprapunerii efectelor) pentru semnale de excitaţie de amplitudine mare.
 Frecvenţa semnalelor sinusoidale se situează, uzual, între câţiva herţi (Hz) şi câţiva
megaherţi (MHz). Frecvenţele foarte joase (sub 0,001Hz) sunt rar utilizate şi necesită circuite
speciale de generare. Semnalele având frecvenţa peste câteva sute de MHz (microunde) se disting
printr-o serie de particularităţi în privinţa metodelor de generare, amplificare, radiaţie, propagare şi
recepţie. După domeniul de utilizare, anumite intervale de frecvenţă au denumiri speciale. Astfel,
frecvenţele audio (20 Hz - 20kHz, practic limita superioară este 16kHz) corespund undelor acustice
care pot fi auzite de om.
Pentru exprimarea amplitudinii unui semnal periodic se utilizează uneori valoarea efectivă.
Aceasta este egală cu valoarea tensiunii continue (sau a curentului continuu), care ar dezvolta într-o
rezistenţă dată aceeaşi putere ca şi tensiunea periodică (curentul periodic) considerată. În cazul
particular al semnalelor sinusoidale, între valoarea efectivă Uef şi amplitudinea Um a unei tensiuni
există relaţia:

Um
Uef   0,707Um (1.4)
2

Similar se deduce relaţia în cazul unui curent.

Ţinând cont de relaţia (1.2) şi de definiţia valorii efective, rezultă că puterea disipată pe o rezistenţă
în regim sinusoidal are expresia:

Um  Im
P  Uef  I ef  (1.5)
2

Deoarece amplitudinile semnalelor variază în limite foarte largi, compararea acestora prin
simplul raport este nepractică. De aceea, s-a introdus noţiunea de decibel, dB ( de zece ori mai mică
decât unitatea neutilizată numită bel), cu ajutorul logaritmului zecimal al raportului puterilor:

P
dB  10 log 2 (1.6)
P1

Dacă rezistenţele pe care se disipă puterile P1 şi P2 sunt egale (R1 = R2), se obţine o relaţie
echivalentă cu (1.6) în care numărul de decibeli se exprimă cu ajutorul amplitudinilor:

U 22 R1 U
dB  10 log   20 log 2 (1.7)
R2 U12 U1

Relaţia (1.7) este mai des utilizată decât relaţia (1.6)

TEMA 5 : Să se determine raportul tensiunilor cuprinse în tabelul următor corespunzător numărul

de decibeli de pe linia întâi:

dB 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 20
U2/U1 1 10

Folosind acest tabel se poate afla raportul amplitudinilor la un număr dat de decibeli. Pentru
aceasta se descompune numărul de decibeli într-o sumă de valori existente în tabel şi se înmulţesc
rapoartele corespunzătoare. De exemplu 38 dB = (20+10+8)dB corespunzătoare raportului
(103,22,5)=80 între amplitudini. Tabelul poate fi utilizat şi în sens invers (uneori doar
aproximativ).

TEMA 6 : Fie un raport de amplitudini de 110 = (22,52,210), la ce număr de decibeli corespunde?

Aceste exemple scot în evidenţă un avantaj al utilizării decibelilor şi anume simplificarea calculului
prin folosirea adunării în loc de înmulţire.

1.2.2 Semnale rectangulare. Niveluri logice

Impulsurile sunt definite prin durata (lăţimea impulsului) şi amplitudine. Fără pretenţie de
terminologie unanim recunoscută, se obişnuieşte ca impulsurile ale căror amplitudini sunt situate
deasupra nivelului de referinţă să se numească impulsuri pozitive, iar cele situate sub nivelul de
referinţă se numesc impulsuri negative. După sensul de variaţie pe durata primului front se disting
impulsuri crescătoare şi impulsuri descrescătoare.

TEMA 7 : Să se deseneze impulsuri corespunzătoare descrierilor de mai sus.

Impulsurile fizice nu au fronturile perfect abrupte (verticale). Extinderea axei timpului

evidenţiază că trecerea între cele două niveluri ale amplitudinii (comutarea) durează un timp finit.
Pentru a caracteriza viteza de comutare, se defineşte timpul de ridicare, tr, ca fiind intervalul în care
mărimea creşte de la 10% la 90% din variaţia totală. Similar se defineşte timpul de cădere tc, ca fiind
intervalul de timp în care mărimea scade de la 90% la 10% din variaţia totală. Valorile tipice ale
parametrilor tr şi tc se situează între câteva nanosecunde şi câteva microsecunde.

TEMA 8 : Să se vizualizeze şi să se măsoare tc şi tr. Ce aparate propuneţi să folosiţi ?

Uzual, în funcţionarea circuitelor, intervalul de timp dintre două impulsuri succesive nu se

păstrează constant şi deci nu se poate defini o perioadă de apariţie a impulsurilor. Există însă şi
mărimi a căror evoluţie reprezintă o secvenţă (tren) de impulsuri periodice. În acest caz se poate
defini perioada T şi frecvenţa f. Secvenţele de impulsuri periodice se caracterizează şi prin factorul
de umplere (raportul dintre durata Ti a impulsurilor şi perioada T). Acest parametru ia valori între
zero şi unu.

TEMA 9 : Desenaţi o secvenţă de impulsuri cu factorul de umplere de 0,5 sau 50% - unda
rectangulară.

1.3 Aparate de măsură uzuale pentru măsurarea semnalelor electrice

1.3.1. Multimetrul
Acesta permite măsurarea curenţilor, tensiunilor şi rezistenţelor (Amper, Volt, Ohm-AVO)
Echipamentul mobil al instrumentului de bază asigură deviaţia maximă (la capăt de scală)
pentru trecerea unui curent de 50A (tipic). Pentru măsurarea tensiunilor, instrumentul este înseriat
intern cu o rezistenţă a cărei valoare depinde de domeniul selectat. Datorită curentului absorbit,
instrumentul de măsură perturbă circuitul supus testării. Deoarece pentru o tensiune de măsurat dată,
absorbţia de curent este invers proporţională cu rezistenţa AVO-metrului, este evident că perturbarea
instrumentului va fi mai mică pe un domeniu mai mare al acestuia. Domeniile de măsură ale
instrumentelor uzuale sunt cuprinse între 1V şi 1000V, pentru tensiuni continue şi alternative. Este
important faptul că pentru majoritatea circuitelor electronice, multimetrul clasic de 20 k / Volt
(curent maxim absorbit: 50A) introduce o perturbare ("încărcare") neglijabilă. Se remarcă existenţa
unor aparate de măsură speciale, analogice şi numerice, care prezintă rezistenţe de intrare de peste
10 M (aparate având amplificatoare cu tranzistoare cu efect de câmp la intrare); astfel de
instrumente permit testarea circuitelor celor mai "sensibile" în condiţii de perturbare neglijabilă.
Pentru măsurarea curenţilor, instrumentul de bază este şuntat intern cu o rezistenţă a cărei
valoare depinde de domeniul selectat. Uzual, domeniile de măsură pentru curent continuu sau
alternativ sunt cuprinse între 1mA şi 5A. Valorile rezistenţelor puse în paralel sunt determinate de
proiectant astfel ca, pentru fiecare domeniu, pe combinaţia şunt-instrument de bază să apară căderea
de tensiune ce asigură deflexia acului indicator la capăt de scală (0,25V - tipic).
Majoritatea multimetrelor permit şi măsurarea rezistenţelor. Pentru aceasta aparatul trebuie
alimentat cu baterii sau de la o altă sursă de tensiune. Principiul măsurării constă în forţarea unui
mic curent prin rezistenţa testată şi măsurarea tensiunii la borne (proporţională cu rezistenţa). Astfel
se permite uzual măsurarea unor rezistenţe de câţiva ohmi până la 10M. De reţinut că nu se admite
măsurarea rezistenţelor în circuite aflate sub tensiune. Pe lângă faptul că rezultatul ar fi incorect, o
astfel de "măsurare" poate determina distrugerea instrumentului. Sursa de alimentare a circuitului
supus măsurării trebuie deconectată, iar eventualele condensatoare din circuit trebuie descărcate
înainte de măsurare. Practic este utilă dezlipirea cel puţin la un terminal a rezistenţei de măsurat.

1.3.2 Osciloscopul
Este aparatul de măsură cel mai utilizat în electronică, având ca element central tubul
catodic.
Aplicaţia principală a osciloscopului este vizualizarea semnalelor periodice.

TEMA 10 : Porniţi sursa de tensiune continuă şi urmăriţi cu ajutorul instrumentului de pe panoul

frontal al acesteia şi apoi cu un AVO - metru sau un multimetru numeric posibilitatea reglării
tensiunii furnizate. Dacă sursa are două canale verificaţi dacă acestea funcţionează independent.
Cum trebuie făcute conexiunile pentru a obţine două tensiuni de aceeaşi polaritate şi apoi de
polarităţi diferite.
Verificaţi cu ajutorul multimetrului continuitatea sondei de măsură a osciloscopului pentru
"firul cald", pentru "firul de masă" precum şi absenţa unui scurtcircuit între cele două trasee.
Verificaţi calibrarea osciloscopului. Vizualizaţi semnale de la generatorul de semnale.
Observaţi că osciloscopul permite pe domeniul CC măsurarea tensiunilor continue.

Formulaţi concluzii pentru fiecare aspect urmărit !