Caracterizări ale diverselor tipuri de deficienţe auditive

2.1. Tipologia deficienţelor auditive pe baze etiologice

După V. Mare (1993) formele concrete ale tulburărilor funcţiei auditive sunt:

   Anacuzia – lipsa auzului, absenţa funcţiei auditive, termenul medical este cofoză;
   Hipoacuzia – diminuarea acuităţii auditive;
   Hiperacuzia – creşterea sensibilităţii, o exacerbare a funcţiei auditive;
   Acuzalgia – numită şi auz dureros, când hiperacuzia se manifestă prin durere,
chiar dacă stimulul nu este exagerat de puternic, este o tulburare acută a analizatorului
auditiv;

   Bradiacuzia – o audiţie lentă, o întârziere în audiţie;

   Diplacuzia – audiţie dublă, dedublarea sunetelor;
   Paracuzia – afecţiune în care se alterează semnificaţia sunetului, pacientul
confundă sunetul, nu poate identifica sunetele produse de un obiect sau altul; sau
audiţie mai bună în mediu zgomotos; când sunetele sunt localizate greşit în spaţiu
(paracuzie spaţială).

   Auz cromatic – manifestarea sinesteziei.

   Surditate verbală – legată de leziuni centrale, numită şi afazie senzorială.
   Surditate isterică.

2.2. Tipologia deficienţelor auditive pe baze clinice

Deficienţa de auz tip transmisie

Este rezultatul dificultăţilor care se ivesc în calea sunetului, în trecerea lui dinspre
exterior spre urechea medie. Cu alte cuvinte acest tip de surditate se datorează
deficienţelor apărute în funcţionarea sau construcţia urechii medii, timpanului,
oscioarelor. În general acestea sunt accesibile tratamentelor medicale şi multe sunt
reversibile, spre deosebire de cele de percepţie care sunt datorate tulburărilor apărute
în urechea internă şi care sunt ireversibile. Surdităţile de transmisie apar în urma
patologiei urechii externe sau medii şi sunt în 99% din cazuri dobândite. Datorită
faptului că nu este atinsă cohleea, pierderea auditivă nu este mai mare decât 60 dB şi
vor exista puţine deformări acustice (A. Webster, D. Wood, 1989).

Surditatea de transmisie poate fi congenitală (de exemplu aplazia lanţului de oscioare,

care apare o dată la 30000 de naşteri) sau dobândită (otita seroasă este cea mai
frecventă cauză). Ea se poate datora unor disfuncţionalităţi ale urechii externe,
provocate de formarea unui dop d ceară, de pătrunderea unor corpi străini care astupă
conductul, de leziuni traumatice ale timpanului, de infecţii ale conductului auditiv
extern. De asemenea poate fi determinată de disfuncţii ale urechii medii determinate
de otite medii acute (catarale, supurale), mastoidite, tromboflebite, etc. (C. Pufan,
1983).

Diagnosticul lor se realizează cu ajutorul examenului otoscopic, prin timpanometrie şi

măsurarea reflexului stapedian şi prin măsurarea pragurilor osoase prin audiometrie
tonală.
 Ca regulă generală, aceste surdităţi nu influenţează sfera psihică a copilului, dar
surditatea de transmisie cronică poate determina întârzieri în dezvoltarea limbajului.
Cazurile de aplazie totală sau parţială a pavilionului urechii sau a conductului auditiv
extern pot determina apariţia unor tulburări în plan psihic datorită deteriorării imaginii
de sine, putând necesita consiliere psihologică.

Deficienţa de auz tip de percepţie

Surditatea de percepţie este provocată de leziuni ale urechii interne, de leziuni ale
nervului auditiv şi ale centrilor nervoşi din creier. Există foarte multe moduri în care
cohleea sau nervul auditiv pot fi afectaţi. Din păcate în medicină nu există
deocamdată tratamente care să poată înlătura deficienţa auditivă de percepţie; ea este
definitivă (A. Webster, D. Wood, 1989).

Se face distincţie între deficienţele dobândite în urma meningitelor, intoxicaţiilor,

traumatismelor şi deficienţele congenitale. De asemenea se face distincţie între
surdităţile de percepţie determinate de afecţiuni ale cohleei şi cele centrale. Deficienţa
auditivă de percepţie este cea care determină marea majoritate a cazurilor de
deficienţă severă şi profundă ce împiedică dezvoltarea limbajului şi poate duce la
consecinţe grave în plan psihic.

Surditatea mixtă

Surditatea mixtă include atât caracteristici specifice surdităţii de transmisie cât şi
caracteristici specifice surdităţii de percepţie.

2.3. Tipologia deficienţelor auditive pe baze psihopedagogice

După V. Mare (1993) o clasificare judicioasă se face în funcţie de:

 Gradul lezării funcţiei auditive – deficitul de acuitate, posibilităţile de recepţie a

sunetelor neverbale şi verbale sunt mai mici şi efectele asupra dezvoltării psihice

 Momentul apariţiei deficitului auditiv: înainte sau după apariţia limbajului

 Dinamica dezvoltării procesului patologic: dacă instalarea e bruscă, efectele sunt mari şi
invers.  Condiţiile în care se dezvoltă deficitul auditiv, după ce s-a instalat defectul auditiv.
Dacă

condiţiile sunt nefavorabile, handicapul creşte mereu. Se disting astfel:

a) Grupa copiilor hipoacuzici (slab auzitori). Deficitul auditiv este legat în primul rând de
lezarea aparatului de transmitere, adică, toate frecvenţele sunt perceptibile, fiindcă aparatul de
recepţie este funcţional, de aceea audiţia defectuoasă permite în general percepţia sunetelor
verbale.

În prezenţa aparatului de recepţie cvasinormal, recuperarea consecinţelor defectului auditiv,

se poate obţine prin amplificarea sunetelor verbale. În recuperare se contează pe funcţia
auditivă protezată. Tot procesul de învăţământ vizează comunicarea verbală pe cale auditivă.
În funcţie de starea funcţiei auditive se disting trei grade de hipoacuzie:

Gradul I de hipoacuzie – pierderea auzului în registrul verbal (500 – 3000, 4000 Hz), nu
depăşeşte 20 –50 dB. Valoarea medie a deficitului este de 40 dB. În acest caz este posibilă
perceperea distinctă a vorbirii de intensitate normală, de la o distanţă mai mare de 1 m, deci
comunicarea verbală este pe deplin accesibilă.

Gradul II de hipoacuzie – pierderea acuităţii auditive este între 50-70 dB. Valoarea medie
este de aproximativ 60 dB. În cazul deficitului auditiv de gradul II, perceperea vorbirii este
posibilă doar la o distanţă mai mică de 1 m, comunicarea verbală este îngreunată.

Gradul III de hipoacuzie – pierderea auzului în cadrul registrului verbal este între 70-80 dB.
Valoarea medie este de 75 dB. Acest tip se caracterizează prin următoarele aspecte: vorbirea
de intensitate obişnuită nu este percepută distinct, nici din imediata apropiere de ureche,
numai prin vorbire puternică.

b) Grupa copiilor surzi

Prezintă un deficit auditiv prin excelenţă la nivelul aparatului de recepţie: deficit de percepţie.
Deficitul auditiv este situat la peste 80 dB; vorbirea de intensitate obişnuită nu este accesibilă
acestor copii, limbajul sonor nu se constituie apărând mutitatea.

Deficitul auditiv de tip percepţie, nu poate fi evaluat numai din punct de vedere al gradului de
pierdere a capacităţii auditive. Registrul frecvenţelor perceptibile este restrâns la ambele
capete.

Un copil din gradul I cu registru restrâns până la 250 Hz, nu poate percepe şi discrimina
sunetele verbale.

Pentru un copil care are deficit auditiv, gradul II, până la 500 Hz, se foloseşte vocea ţipată,
proteze cu amplificare liniară, unde elementele verbale sunt perceptibile, în special vocalele
cu frecvenţe grave: o şi u. scheletul consonantic permite identificarea mai uşoară decât
scheletul vocalic.

Dacă se lărgeşte registrul până la 1000 Hz, creşte capacitatea diferenţierii sunetelor verbale:
o, u, a, î, ă, - mai puţin vocalele înalte.

Când registrul este până la 4000 (gr. III), întregul registru e accesibil, inclusiv consoanele,
mai ales consoanele şuierătoare (fricativele).

În demutizare nu este suficientă amplificarea sunetelor, chiar dimpotrivă intervine fenomenul
de recrutare, poate auzi dar nu şi discriminează.

În ceea ce priveşte termenul de surdo-mut: surditatea rămâne, dar vorbirea poate fi
recuperată.

c) Copiii asurziţi
Se caracterizează prin faptul că pierderea funcţiei auditive s-a produs mai târziu. Limita de
vârstă este de 1-2 ani, la vârsta preşcolară sau şcolară. Dacă surditatea survine în jur de 2 ani,
limbajul verbal constituit, în câteva luni (3-4), se pierd aceste elemente şi survine mutitatea.

Dacă deficitul auditiv survine la 4-5 ani, în etapa de intensă constituire a limbajului, limbajul
se mai păstrează, dar după un an apare mutitatea, devenind surdo-mut. Sunt cazuri în care
deficitul auditiv survine mai târziu (6-7 ani), dar dacă nu se intervine se instalează mutitatea.
Când deficitul apare mai târziu, efectele sunt mai puţin grave.

Copiii asurziţi în opinia lui V. Mare (1993) trebuie introduşi în învăţământul pentru
hipoacuzici, ei păstrând anumite aptitudini verbale, chiar dacă evoluţia capacităţilor lor
auditive este similară cu cea a surzilor.