Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie s.n.2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22
august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg,
folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al
teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi
a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Primii ani
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută
Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii
sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din
calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A
avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin Rolla, boier și
om politic român, militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române (1859) și ministru în mai
multe rânduri în guvernele Moldovei.
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit
pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu
dascălul maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a
înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei
Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare
parte din Cânticelele comice.
Anii de formare
În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și
pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În
1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care
nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit
rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846.
Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație
pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași
și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică
însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare
și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale
direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar
în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea
artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu
în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care
poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se
reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache
Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a
cunoscut-o), îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
Exilul
Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din
Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848,
la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost
adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de catre
Vasile Alecsandri.
După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria
și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din
perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.
În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași
an, la Paris.
Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și
muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.
Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853,
Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul
Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va
lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au
căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde
rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni
diplomatice.
În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi
premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la
Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889,
primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu
toate onorurile la conacul său de la Mircești.
Activitate literară
În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și
lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie
poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.
În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista
Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa
lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852),
Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau
Două fete ș-o neneacă.
În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V.
Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la
Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare
volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la
Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării,
revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de
dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se
editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza.
În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul
Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din
Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881, cu prilejul
încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”.
În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în
deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor
timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine
și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura
sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada
pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea
României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate
observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din
pasteluri și din unele legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată
însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism.
Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre
clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o
aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă
evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a
numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în
lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de
expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade,
mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.[8]
Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei
românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele
universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic
romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar
pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu
putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva
viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul
contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

Pastelurile
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a
genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate
de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista
Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre
sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor
cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte
nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post
romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un
tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul însemna un desen în creion moale, ușor
colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice:
compoziție, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente
de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul
pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion
Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al
unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui
conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un
refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă.
Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor
valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este
înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile
dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al
primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările
calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale
naturii.

Autorul dramatic
În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă.
Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită
în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion
Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este
premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.
Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt
celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată
la Teatrul Național din București.
Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a
lui Vasile Alecsandri.
În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie
cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:
„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru
în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale
literare“.

Volume de teatru. Comedii

• Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
• Chirița în provincie (1855)
• Chirița în voiagiu (1865)
• Chirița în balon (1875)

Volume de poezie
• Pasteluri, 1868
• Poezii populare. Balade (Cântice bătrânești), 1852
• Poezii populare. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
 • Doine și lăcrămioare, 1853

Proze
• Istoria unui galben
• Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
• Iașii în 1844
• Un salon din Iași
• Românii și poezia lor
• O primblare la munți
• Borsec
• Balta-albă
• Călătorie în Africa.
• Un episod din anul 1848

Proze din periodice

• Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
• Melodiile românești
• Prietenii românilor
• Lamartine
• Alecu Russo
• Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
• Din albumul unui bibliofil
• Vasile Porojan
• Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
• Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri

Drame
• Cetatea Neamțului sau Sobiețchi și plăeșii români (1857)
• Lipitorile satelor (1863)
• Sgârcitul risipitor (1863)
• Despot Vodă, dramă istorică (1880)
• Fântâna Blanduziei (1884)
• Ovidiu (1890)

Opere complete
• Opere complete, 1875