Shakespeare: sonete

Sonetul XVII

Va crede cineva prin vreme-un vers

Ce-l scriu despre-nsuşirile-ţi divine?
Chiar de-i mormînt în care ţi s-a şters
Pe jumătate tot ce-aveai în tine?
Dar ochii tăi superbi, chiar de-aş putea
Să îi descriu, sau însuşiri cereşti,
Urmaşii-or zice: „bardul ne minţea,
Pe chip de muritor nu le găseşti”.
Hîrtia s-o decolora prin ani
Dispreţuită – moş senil şi trist -
Virtutea ta: vers şchiop şi de doi bani,
Ieşită din delirul de artist.
Dar un copil dac-ai avea, mereu
Ai dăinui: în el şi-n versul meu.

Sonetul XVIII

Că eşti o zi a verii îţi pot spune?

Dar tu eşti mai frumos mai liniştit:
Vînt crud, în mai, dragi muguri îi răpune,
Iar timpul verii trece prea zorit.
Ochiul din cer e cînd prea arzător,
Cînd, şi mai des, lucirea se umbreşte,
Se ofileşte ce-i încîntător
Prin voia sorţii, cum se nimereşte.
Dar n-o să scadă veşnica ta vară
Şi nu-şi va pierde farmecul nicicînd,
Nu s-o făli nici moartea c-o doboară:
E scrisă-n rînduri ce te scot din rînd.
Cît ochii văd şi oameni vor mai fi,
În versurile-acestea vei trăi.

Sonetul XXVII

În grabă, obosit mă-ndrept spre pat,

Sălaş de mădulare ostenite,
Dar mintea la plimbare a plecat
Cît muncile din trup îmi sînt oprite.
Şi gîndurile, de-unde-or fi, în stol,
Merg, pelerini stăruitori, spre tine,
Îmi ţin deschise pleoapele în gol
De am, ca orbii, beznă pe retine.
Doar ochiul sufletului meu iveşte
Umbra ta, iar pe noaptea-ntunecoasă
Bijuteria ei, ce străluceşte,
Din rea o face blîndă şi frumoasă.
Aşa că ziua corp şi noaptea gînd
Ne fac să nu ne odihnim nicicînd.

Sonetul CI

Muză hoinară, ce canon să-ţi dau

Cînd negi că-i adevăr întru splendoare?
Frumos şi adevăr alături stau
În dragoste. Acceptă, prin urmare.
Răspunde, Muză, nu-i aşa că spui:
„Vrei să vopseşti un adevăr? E-n van:
Nu pensula va da culoarea lui,
Iar binelui mai binele-i duşman”.
„Ce e frumos nu trebuie slăvit”?,
De-aceea taci? Dar ce-i frumos e-n tine,
Mai trainic decît dac-ar fi zidit.
În veac va fi slăvit cum se cuvine.
Te-nvăţ cum să-mplineşti menirea ta:
Ce e frumos, păstrează, nu schimba.

Sonetul CX

Vai, adevăru-i c-am vagabondat

Şi-am îmbrăcat veşmînt de arlechin,
Ce mi-a fost drag prea ieftin am schimbat:
Noua iubire în străvechi declin.
Aşa e, calea dreaptă am privit
Cu îndoială şi ciudat, dar, zău,
Sufletul meu, astfel, a-ntinerit –
Iubire bună a crescut din rău.
Ce-a fost s-a dus, am azi nemărginirea
Iar poftele în mine n-or mai creşte,
N-am să mai pun la încercări iubirea
Acelui zeu ce nu mă amăgeşte.
Al doilea rai mi-e sufletul iubit,
Primeşte-mă în el cu bun-venit.