Sunteți pe pagina 1din 3

Legenda cireșelor

Se spune că, demult, tare demult,


exista o țară minunată cu multe coline,
în care locuitorii ei cultivau fel de fel
de pomi fructiferi.
În acest mic rai, trăia singură,
Cireșoaia, o femeie ursuză și ciudată,
într-o casă așezată în vârful unei
coline. Casa ei avea ziduri de piatră
înalte și nimeni nu putea să arunce vreo privire spre locul unde trăia ea. În fața
casei ei, creștea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea niște fructe
neasemuite.
Primăvara, pomul făcea niște flori cu petalele albe și gingașe și după ce
acestea se scuturau, pe ramurile lui își făceau apariția niștebobițe mici și verzi
ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codițe lungi șisubțiri. Apoi creșteau,
creșteau, până începeau să se pârguiască. Oamenii le numeau fructele
Cireșoaiei, după numele femeii sau mai simplu cireșe, iar pomul îl numeau
cireș. Nimeni nu mai întâlnise asemenea fructe și nimeni nu știa de unde se ivise
pomul în curtea Cireșoaiei.
Femeia își păstra secretul cu strășnicie căci mulți încercau să-l cultive
punând sâmburii cireșelor în pământ, udându-i șiașteptând să răsară ceva. Din
pământ, însă, nu răsărea niciodată nimic.
Femeia, cu fructele ei, făcea bani frumoșiși vestea lor se dusese departe.
Prețul lor era mare, astfel încât numai bogații le puteau mânca. Cireșele se
coceau înaintea tuturor altor fructe, iar copiii le priveau cu jind, roșiiși
cărnoase, printre frunzele crengilor ce se vedeau de după zidul cel înalt de
piatră. Ce făcea femeia cu banii? Ridica zidul tot mai înalt, ca nimeni să nu
ajungă, nici măcar cu privirea la cireșul ei.
Lângă zidul Cireșoaiei, era o căsuțăsărăcăcioasă, plină de copii, pe care-
i creștea sora lor mai mare, după ce părinții lor
muriseră. Fata muncea din casă-n casă, pe la străini,
pentru o bucățică de pâine cu care-și hrănea
frățiorii. Fructe mâncau destule de prin livezi, dar,
fără îndoiala, copiii și-ar fi dorit să guste din fructele
Cireșoaiei, dacă nu ar fi fost goniți tot timpul.
Într-o zi, Cireșoaia s-a îmbolnăvit. Nu avea pe nimeni care s-o
îngrijească, măcar să-i fi dat un pahar cu apă…! Căci trăise doar cu cireșul ei.
Oamenii treceau nepăsători pe lângă poarta ei, închisă cu șapte lacăte și se
gândeau toți că femeia își merita soarta.
Doar sora cea mare avea milă de biata bătrână. Fata cu suflet de aur, îi
lăsa la poartă, în fiecare dimineață, când pleca la muncă, câte o găleată cu
apă, iar seara, la întoarcere, câte o bucățică din pâinea pe care o câștigase.
După ceva vreme bătrâna a început să lase și ea la poartă câte un pumn de
cireșe. Mare a fost bucuria fetei, dar și mai mare a frățiorilor ei. Îșiîmpărțeau
în mod egal bobițele roșii și parfumate și le mâncau încet, ca să nu se termine
prea repede.
Într-o seară, pe când fata se întorcea de la lucru, a găsit-o pe Cireșoaia
în poarta casei. Femeia i-a făcut semn să intre și i-a dat în brațe un coș mare
plin cu cireșe. I-a spus să le aleagă pe cele cu codițele unite perechi și să le
pună la urechile frățiorilor ei ca niștecerceluși! Restul cireșelor să le
mănânce… Apoi, fără să-și dea jos de la urechi cerceii din cireșe, să sape o
groapă în fața casei lor în care să pună toți sâmburii fructelor mâncate.
Fata a luat coșul, i-a mulțumit bătrânei și s-a îndreptat spre casă. A făcut
întocmai cum a învățat-o Cireșoaia. Și nu după multă vreme, în fața casei sale
sărăcăcioase s-a înălțat un cireș mare, frumos și plin de fructe.
Și, în scurt timp, colinele s-au umplut cu acești pomi și, bineînțeles, de
copii cu cireșecerceluși, la urechi. Vestea s-a răspândit dincolo de țara care se
numea, de atunci, ȚaraCireșelor. Veneau acolo, oameni de toate neamurile și
plecau cu câte un coș cu cireșe, pe care îl primeau fără bani, odată cu secretul
înmulțirii minunatului pom.
Și astfel cireșul a devenit faimos și s-a răspândit în lumea largă. Ba chiar
și luna iunie, luna în care se coc cireșele, a fost numită de cei bătrâni și de
calendarele bisericești: „Cireșar”!
Cu timpul povestea sădirii cireșului s-a mai uitat. A rămas, însă, de-a
lungul timpului, bucuria copiilor și părinților lor, care și în zilele noastre își
mai pun cireșe cerceluși, la urechi…