MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLŢI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE REALE, ECONOMICE ŞI ALE MEDIULUI
CATEDRA DE ŞTIINŢE ALE NATURII ŞI AGROECOLOGIE

REFERAT

CULTURA BIZANTINĂ ȘI A CREȘTINISMULUI

SPECIALITATEA ECOLOGIE

Autor:
Student grupei EC21Z
Vatavu Ion
______________

Controlat:
Marșalovschi Teo Teodor
______________

BĂLŢI, 2020
Cuprins
Cultura si civilizaţia Bizantină ...........................................................................................3
Etapele istorice ...................................................................................................3
Organizarea politică ...........................................................................................4
Organizarea administrativă ...............................................................................5
Armata .........................................................................................................................5
Dreptul şi justiţia .................................................................................................6
Societatea bizantină ............................................................................................6
Economia agrară .................................................................................................6
Mesteşugurile şi comerţul ..................................................................................7
Constantinopolul .................................................................................................7
Educaţia, cultura, arta şi viaţa religioasă .........................................................8
Crestinismul …………………………………………………………………………10
Inroducere ………………………………………………………………………10
Creștinismul primar .................................................................................................10
Creștinismul în Evul Mediu ....................................................................................12
Divizarea Bisericii .....................................................................................................14
Creștinismul în epoca modernă ..............................................................................16

2
Cultura si civilizaţia Bizantină

Etapele istorice
Civilizaţia si cultura bizantină s-au constituit ca o ,,sinteză a tuturor elementelor politice, religioase,
intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţie latină, elenism, creştinism, cultură orientală’’. De-a lungul unei
perioade de peste 11 secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de fărâmiţare, Imperiul bizantin şi-a creat o
monarhie absolută şi o administraţie puternic centralizată, a conservat tradiţiile clasice (cultura dreaptă şi
dreptul roman) cărora le-a integrat elemente orientale, şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în ţările
europei sud-estice şi răsaritene.
In prima perioadă a istoriei sale (330-610) caracterul civilizaţiei şi culturii bizantine este prevalent
latin. În primele sale secole istoria Bizanţului este de fapt istoria jumătăţii răsăritene a Imperiului roman. În
anul 330 Constantin cel Mare inaugurase noua capitală a Imperiului, mutată pe malul Bosforului căruia în
cinstea împaratului fondator i se va spune Constantinopol, dar al cărui nume oficial era Noua Romă.
In succesiunea lor cronologică, evnimentele cele mai importante pe plan politic si militar au fost:
primirea goţilor (332) şi a vizigoţilor (382) ca federaţi; invaziile persane in Siria şi Mesopotamia (337-363) ;
apariţia la graniţe a hunilor (cca 375) ; domnia lui Arcadius ca împărat al Imperiului de Răsărit (395);
construirea zidului lui Theodosiud ll care va apăra capitala dinspre uscat (413). După căderea Imperiului
roman de Apus (476) împaraţii bizantini ramân singurii săi succesori legitimi.
Cu anul 518 începe epoca lui Iustinian a cărui lungă domnie (527-565) a însemnat perioada de
apogeu a imperiului atât pe plan economic cât mai ales cultural, politic şi militar. Generalii săi, Belizarie şi
Narses recuceresc teritoriile pierdute din Occident – din nordul africii de la Vandali (534), din Italia de la
Ostrogoţi (555), din Spania de la Vizigoţi (554), realizând pentru ultima oară (deşi pentru scurt timp) unitatea
mediteraneană a Imperiului roman. Aceste razboaie insă au necesitat sacrificii umane, financiare şi militare
imense, epuizând catastrofal resursele şi forţa Bizanţului.
În domeniul culturii şi al vieţii religioase s-au înregistrat de asemenea fapte şi opere care vor conferi
un profil original noii culturi a Bizanţului. În anul 381 creştinismul este proclamat prin edict imperial, religie
oficială de stat, iar 10 ani mai târziu toate cultele păgâne din imperiu au fost interzise.
În 452 se fondează Universitatea din Constantinopol, cu 31 de catedre, în care limba greacă are acum
preeminenţa asupra celei latine. În 438 cei doi împăraţi romani (din Constantinopol şi din Ravenna)
promulgă şi publică codul Theodosian. La Constantinopol se publică monumentalul Corpus Juris Civilis,
cuprinzând Codul lui Iustinian, Institutele, Pandectele şi Novellele (529-565)
A doua perioada a istoriei Bizantine (610-1081) este epoca clasică a acestei civilizaţii care-şi câştigă
acum pe deplin un caracter grecesc, incluzând importante contribuţii orientale, un caracter original propriu-
zis ,,Bizantin’’. Această perioadă începe cu domnia lui Herakleios (610-641). În cele 5 secole care au urmat,
au avut loc tranformări profunde în toate domeniile vieţii statului.

3
 Acum se pun şi se consolideaza bazele statului Bizantin medieval cu accentuate tendinte de
dezvoltare în sens feudal. În aceste secole, pe plan politico-militar Imperiul trece la o politică expansionistă
îndreptată în special spre regiunea Balcanilor, şi la recucerirea Siriei, Armeniei şi Mesopotamiei. Spre
sfârşitul acestei perioade (1025-1081) Imperiul trece printr-o gravă criză. Luptele pentru domnie aduc pe
tron împăraţi care se dovedesc foarte slabi, uzurpările se ţin lanţ, ţăranimea liberă este ruinată iar statul
încetează de a mai fi o putere mondială.
Ultima perioadă de aproape 4 secole (1081-1453), a însemnat o epocă de declin, progresiv şi general.
În 1204 Constantinopolul este pentru prima oară în decursul îndelungatei sale istorii cucerit şi jefuit
cumplit de creştinii cruciadei a IV a. Astfel ia fiinţă imperiul latin al Constantinopolului, iar Baudouin, conte
de Flandra este ales şi înconorat ca împărat.
În secolele care au urmat cuceririi din 1204 agonia imperiului a fost agravată de războaie civile de
pauperizare a populatiei în profitul aristocraţiei funciare, de ocuparea majoritaţii posesiunilor din Peninsula
Balcanică de catre Serbia, de pierderea Asiei Mici în faţa otomanilor precum şi de grava criză economică
provocată de controlul exercitat de republicile marinare italiene.
Această perioadă de declin a istoriei şi civilizaţiei bizantine a cunoscut însă momente de prestigioasă
afirmare pe plan cultural. Astfel elganta şi rafinata curte a Comnenilor era şi un strălucit centru al vieţii
intelectuale şi artistice, iar faima şcolilor superioare constantinopolitane atrăgea studenţi şi erudiţi din cele
mai îndepartate ţari ale Apusului.
Se dezvolta în proporţii considerabile pictura murală, a frescei, iar în domeniul istoriografiei se scriu
interesante opere precum Alexiada Anei Comnena.
Înre personalitaţile mari ale timpului se numară filozoful neoplatonician Georgios Gemistos Plethon
(cca 1360-1452) sau cardinalul roman Bessarion (1395-1472) figuri care au jucat un rol deosebit în
fundamentarea umanismului italian.

Organizarea politică
Imperiul bizantin s-a menţinut timp de 11 secole aproape numai graţie virtuţiilor constituţiei sale
imperiale şi ale administraţiei sale. Derivate din instituţiile latine, instituţiile bizantine au evoluat
adaptându-se mereu unor noi condiţii. Bizanţul a susţinut totdeauna ideea misiunii sale providenţiale:
Inperiul este o emanatie a voinţei divine, iar împăratul este alesul lui Dumnezeu, întrucât are un caracter
divin.
Religia creştină a fost componentă fundamentală a Imperiului roman de Rasărit. Încă din secolul lll
Aurelian adusese în Siria idealul oriental al unei monarhii sacre şi instituise un fel de monoteism solar,
religia lui Sol invictus, drept cult oficial al imperiului. Tot în acest secol Diocleţian –care a dus pâna la
ultimele consecinţe principiul absolutismului monarhic- cultul imperial facuse din împărat un personaj sacru,
adorat după riturile curţilor orientale.

4
 Încoronarea împaratului era forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor pe
pământ al lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el rămâne legislator şi comandant suprem al armatei; ca
basileu, el este -aemenea monarhilor orientali- autocrat; iar în calitatea sa de sef al unui imperiu creştin, el
este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Conciliu din
Niceea), adică în rang egal cu apostolii. Juriştii bizantini au recunoscut autoritatea absoluta a voinţei
împăratului. În comformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împărtului era considerată un sacrilegiu;
iar o răzvrătire asupra autorităţii era pedepsită cu excomunicarea.

Organizarea administrativă
Statul bizanin se deosebea faţă de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare
administrativă, fiind singurul stat centralizat şi singurul până în secolul Xlll.
Administraţia depindea direct de împărat -la fel ca justiţia, finanţele, armata şi Biserica. Toţi
funcţionarii statului îi erau subordonaţi,întreaga activitate a imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalţii
funcţionari civili şi militari erau distinşi de împărat cu titluri onorifice (care implicau şi anumite privilegii),
pe lângă cele ale respectivelor lor funcţii şi precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate nu comportau şi
sarcini efective.
Funcţiile erau retribuite cu salarii anuale şi cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii.
Îndatorirea principală a oricărui funcţionar era să execute hotărârile împăratului, sau să vegheze ca acestea să
fie executate. În Palatul Sacru împăratul încredinţase guvernarea imperiului unor înalţi funcţionari –un fel de
miniştrii, în frunte cu cei patru logotheţi.
Structura administrativă de bază a Imperiului de-alungul întregului Ev Mediu a fost regimul
themelor. Themele (circunscripţii militare) au fost create în secolul al Vll a de împăratul Herakleios şi
urmaşii săi pentru a apăra anumite provincii împotriva perşilor, arabilor şi bulgarilor.

Armata
Atenţia acordată organizării militare este confirmată de numeroase tratate de teactică şi de
strategie apărute îm Bizanţ. În primele 3 secole ale Inperiului armata era compusă din trupe de frontieră,
recrutate din rândurile populaţiei locale; din trupe mobile de voluntari şi de ţărani liberi, din trupe
formate din barbarii aliaţi; din corpuri expediţionare şi soldaţii gărzii palatului, formând un efectiv de
aproximativ de 550.000 in secolul al V iar in secolul al Vl – lea intre 15-30.000 de soldaţi.
Imperiul Bizantin nu avea o forţă navală permanentă. Tipul de navă de război era dromonul cu
un singur rând de vâsle, iar varietatea o reprezenta liburna – o navă de recunoaştere uşoară şi rapidă.
Flota era formată din 500 de nave de transport şi numai 92 de dromoane. Spre sfârşitul secolului 11 flota
bizantină îşi pierde supremaţia în Mediterană în faţa forţelor navale ale normanzilor şi republicilor
marinare italiene. Mai târziu se mai fac eforturi sporadice de reconstituire a marinei militare der cu

5
rezultate neînsemnate. În 1390, în apele Mediteranei orientale, apare prima flotă otomană de război. În
1453, la asediul Constantinopolului participă o escadrilă de 350 de corăbii turceşti. Escadrila imperiului
se compunea din 5 corăbii din care 4 erau ale genovezilor.

Dreptul şi justiţia
În imperiul Bizantin sursa dreptului era împăratul. El era judecătorul suprem iar judecătorii
pronunţau sentinţele în numele său. În această calitate el judeca în cadrul consiliului suprem şi emitea
rescripte, hotărâri sau răspunsuri la consultaţiile solicitate de judecători sau de cetaţenii statului.
Avocaţii şi notarii, în număr limitat erau constituiţi în corporaţii din rândul căruia se recrutau
judecătorii. Pentru judecarea unor anumite cauze, mai dificile, împăratul constituia tribunale speciale.
Tribunalul imperial compus din înalţii demnitari, judeca în primă instanţă cazurile de înaltă
trădare şi continua să ramână înalta curte de apel pentru tot imperiul.

Societatea bizantină
În primul mare stat creştin din lume ordinea socială se considera că este stabilită de Dumnezeu şi
nici biserica nu credea că această ordine ar trebui modificată, deşi susţinea că toţi oamenii sunt egali în
faţa lui Dumnezeu.
În lumea bizantină, spre deosebire de Europa apuseană cadrul social era mai mobil, accesul la
tron era deschis oricui iar la demnităţile şi la funcţiile cele mai înalte din stat se putea ajunge prin merite
individuale, nu neapărat pe baza originii. În secolul X, aristocraţia ajunsese foarte bogată şi puternică,
întreţinând şi trupe de soldaţi pe cheltuiala lor. În secolele următoare paralel cu procesul de feudalizare a
statului poziţia ei se consolidează şi mai mult. O poziţie importantă în societatea bizantină o deţineau
eunucii. Medicii, liberii profesionişti, învăţătorii şi profesorii, clericii, notarii, avocaţii, arhitecţii formau
o categorie socială intermediară. O poziţie mai sigură o aveau meşterii şi meşteşugarii. Orăşenii s-au
constituit în comunităţi urbane , cu un consiliu, uneori şi o miliţie proprie şi cu o adunare generală în
care se discutau problemele economice şi de apărare militară ale oraşului. Ultima categorie socială era
cea a sclavilor care proveneau din rândurile prizonierilor de război, ale familiilor de sclavi, ale copiilor
abandonaţi ale debitorilor insolvabili sau cumparaţi din târgurile de sclavi arovizionate de piraţi. În
secolul Xll Alexios l şi Manuel l eliberează toţi sclavii din Constantinopol, măsură dictată şi de
momentul critic –atât din punct de vedere economic cât şi al necesităţilor militare – când statul avea mai
mare nevoie de contribuabili şi soldaţi.

Economia agrară
În secolul al Vlll –lea, după ce în primele secole ale imperiului dominase sistemul colonatului, au
avut loc schimbari profunde, astfel marea proprieate funciară este acum în declin, cultivarea pămâturilor
cu ajutorul sclavilor sau colonilor de asemenea, în timp ce preponderentă devine mica proprietate a
6
ţăranilor liberi. Reforma administrativă care a dus la înfiinţarea themelor nu a facut decât să sporească
numărul acestor ţărani. În ultimele secole ale imperiului aspectul unui sat bizantin era foarte complex.
Densiteatea populaţiei rurale depindea de regiuni dar în general era foarte mică (între 10 şi 30 de
familii). Unealta agricolă fundamentală era plugul arhaic de lemn tras de boi.

Mesteşugurile şi comerţul
Spre deosebire de occident, unde perioada migraţiilor a fost catastrofală pentru viaţa urbană, în
imperiul bizantin marile oraşe au continuat să aibă o viaţă înfloritoare, cu o activitate artizanală şi
comercială intensă. În fruntea lor se situa Constantinopolul.
Aici activitatea artizanală cea mai importantă era consacrată articolelor de lux: mătăsii şi veselei
de aur sau argint, obiectelor emailate sau sculptate în fildeş.
Ca toţi ceilalţi meşteşugari şi negustori şi cei care lucrau în această ramură erau încadraţi în
numeroase corporaţii specializate: torcătorii, ţesătorii, vopsitorii, creatorii de modele, negustorii de
mătase brută, cei de ţesătură finisată, cei de matase siriană, cei de veşmite de mătase ş.a.m.d.
Din toate acestea, principalele articole pe care le importa Bizanţul rămâneau mătasea, fildeşul,
pietrele preţioase, blănurile şi mirodeniile. În schimb bizanţul exporta în ţările de Răsărit ţesături de in şi
de bumbac, coloranţi, sacâz, pietricele colorate cu oxizi metalici şi cu aplicaţii de foi de argint sau de aur
pentru mozaicuri. În general, volumul exportului era sub nivelul cererilor; dar Bizanţul realiza venituri
considerabile din taxele impuse comerţului de tranzit.
O altă sursă importantă de venituri provenea de la caravanele şi navele străine (deoarece
bizantinii preferau să nu se servească din propriile lor nave comerciale).
Începând din secolul XI obiectele care prevalau în exportul bizantin de până atunci, nu mai sunt
articole de lux, ci mai degrabă bunurile de consum (cerealele). Produsele exportate erau mai ales
vândute prin intermediul agenţiilor comerciale.
La baza operaţiilor comerciale cu alte ţări stătea solidus aureus, moneda de aur curat, de 4,48gr.

Constantinopolul
Oraşul care timp de un mileniu i-a uimit pe vizitatorii străini prin bogăţia lui, grandoarea
construcţiilor, prin luxul bogaţilor săi cetăţeni şi prin fastul exorbitant al curţii imperiale.
Pe ţărmul răsăritean al Bosforului, într-un golf strâmt numit Cornul de Aur, care în portul său
natural putea adăposti un număr oricât de mare de corăbii, se înalţă un promotoriu. Aici, coloniştii
megarieni fondaseră în secolul VII î.e.n. un oraş numit Byzantion. Intuind imediat excelenta poziţie
strategică a promontoriului, Constantin cel Mare îl va fortifica, construind un zid de apărare, lung de 3
Km. Constantinopolul nu a putut fi cucerit timp de 8 secole.
Oraşul se întindea pe o suprafaţă neobişnuit de mare- de aproximativ 13 Km 2, cu un perimetru de
15 Km. În timpul lui Iustinian se pare că populaţia sa depăşeşte cifra de un milion de locuitori. Mai
7
târziu, epidemiile, foametea şi distrugerile cruciaţilor (în 1204) au făcut ca populaţia să scadă
considerabil.
Impresionante erau şi construcţiile destinate alimentării cu apă ale oraşuşui. În secolul IV fusese
construit un mare apeduct. În apropierea lui au fost amenajate uriaşe rezervoare de apă; unul dintre ele
avea o suprafaţă de 25.000 m2. Criza de spaţiu a impus însă- chiar începând din secolul V- construirea
mai multor cisterne subterane, ale căror bolţi erau susţinute de sute de coloane de piatră.

Educaţia, cultura, arta şi viaţa religioasă

Constantinopolul era în sfârşit şi marele centru de cultură al timpului- şi nu numai al Bizanţului.
Viaţa intelectuală pulsa puternic în jurul Universităţii- fondată în secolul V şi reorganizată în secolul
IX-, la care veneau să studieze tineri din toate regiunile Imperiului, precum şi din alte ţări.
În perioada secolelor IX-XIV, şcolile constantinopolitane erau celebre în toată Europa şi
influenţa lor binefăcătoare s-a făcut simţită atât asupra culturii arabe, cât şi a culturii occidentale.
Capitala primului imperiu creştin avea, evident, şi o foarte intensă viaţă religioasă, reflectată şi în
monumentele oraşului. Un cruciat fancez ne informează că în 1204 existau în Constantinopol nu mai
puţin de 500 de biserici. În timpul lui Constantin se construiseră numeroase biserici de tip bazilical; dar
cel mai târziu au adoptat multe alte forme- de cruce greacă, în plan poligonal, de bazilici cu cupolă, etc.
Casele bizantine imitau la început somptuoasele case romane. În curând însă, apar şi locuinţele
de tip oriental: case cu 2-3 etaje, faţade cu portice.Bizantinii luau 3 mese pe zi, cea de prânz fiind cea
mai copioasă. În casele înstărite, se găseau feţe de masă, şerveţele, boluri cu apă pentru spălat pe mâini
înainte de masă. Mâncărurile erau în general foarte picante, pregătite cu tot felul de condimente în
cantităţi mari.
Îmbrăcămintea era în Bizanţ mult mai puţin costisitoare decât capitolul alimentaţie; şi era atât de
rezistentă, încât nu arareori se transmitea de la o generaţie la alta.
Biserica bizantină îşi avea regimul său organizatoric, independent de al statului, cu toate că de la
început, organizarea sa a fost modelată după cea a Imperiului. Patriarhatul din Constantinopol era
condus de un colegiu de ierarhi (Sinod), prezidat de patriarh.
Viaţa religioasă a Bizanţului a fost agitată de lupta contra curentelor eretice- dintre care
principalele au fost arianismul, nestorianismul şi monofizismul, erezia paulicienilor şi cea a
bogomolilor. În Bizanţ, pregătirea intelectuală a laicilor, era mult mai apreciată şi mai răspândită decât
în Occident. În primul rând pentru că putea asigura chiar şi celor de origine modestă o carieră frumoasă
şi funcţiile cele mai înalte în stat şi în ierarhia ecleziastică.
Activitatea ştiinţifică s-a desfăşurat în Bizanţ în condiţii organizatorice (şcoli, biblioteci, copieri
de manuscrise etc), incomparabil mai bune , radical diferite de condiţiile haotice din Occidentul Evului
mediu timpuriu, unde singurul loc de conservare erau mănăstirile.Faptul că profesorii de filozofie ai

8
Universităţii imperiale erau laici, iar nu proveniţi- ca în Universităţile din Occident- dintr-o ambianţă
monarhală a favorizat cultivarea tradiţiilor filozofice ale antichităţii greceşti.
Începuturile artei bizantine- precedă în evoluţia ei şi pregătită de aşa numita (artă paleocreştină),
- şi totodată afirmarea ei în forme impunătoare, originale şi caracteristice, se situează în secolul VI, în
timpul domniei lui Iustinian, căruia i se datorează şi difuziunea ei în toate provinciile Imperiului.
Până la cucerirea latinilor, Constantinopolul a rămas capitala nediscutabilă a civilizaţiei
europene. Timp de 11 secole, Constantinopolul a fost centrul lumii luminate.
Primul mare imperiu- spre deosebire de cel al lui Alexandru Macedon şi de Imperiul roman- a
creat, într-o sinteză originală şi de lungă durată, o civilizaţie şi o cultură constituite din elemente
europene, greco-latine clasice şi elemente împrumutate din tradiţiile Orientului Apropiat- începând de la
o dată când în Occidentul secolului al V-lea, invaziile barbare au dus la o ruptură totală cu civilizaţia şi
cultura romană, Bizanţul a păstrat şi cultivat timp de un mileniu tradiţiile culturii greceşti şi dreptul
roman (adaptându-l la noile condiţii şi integrându-i elemente de tip antic grec precum şi cutume
orientale) şi şi-a creat structuri politice, administrative, diplomatice şi militare eficiente. În Bizanţ s-au
păstrat timp de 1000 de ani „noţiunea de stat şi de drept public, oraşele şi clasele urbane, tehnicile
diverselor meşteşuguri, artele şi ştiinţele, şi chiar învăţământul de stat. La începutul secolului al X-lea,
Bizanţul apărea ca singurul stat civilizat al creştinătăţii, singurul care făcea figură de stat modern”.

9
Crestinismul
Inroducere
Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam.
Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia
acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu un număr de 2,4
miliarde de adepți. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a
doua ca pondere numerică a adepților în lume. Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor
(alături de islam și iudaismul contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează
până în zilele noastre credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos,
deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu.
Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a
cuvântului ‫משיח‬ Mașiah (arabă ‫ َمس\\يح‬ Masīh). Inițial, cuvântul "creștin" a fost folosit ca o poreclă la
adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta

Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în plus, pentru
catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Descriere

Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj
universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în
sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman
Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat
zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a
dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da. Această religie
și crezul ei sunt în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului
încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un
predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia
miracole pe unde trecea. În Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic
străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru.
Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile
înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul
rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu
Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul
10
sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan
4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul,
ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament
conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în
Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr
important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului
Testament.

Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și
misterul lui Hristos. Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare
ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul
ca fiind o formă de politeism, iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu
religiile monoteiste cu caracter exclusive, precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific
creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria
monoteismelor pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin expresia unui monoteism pluriform
încearcă să răspundă aceleiași probleme ca dogma trinitară, adică a coexistenței unității divine și a
pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de
păstorii nilotici „nuer”. Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus,
divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al
sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține
afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.

Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care
decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor. În Iisus Hristos este
recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că, după
moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei
duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între
adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria acestei religii
bimilenare până astăzi.

Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial,

în ciuda formei schimbate. Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:

 Simbolul apostolic (anul 50);

 Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și
Constantinopol (381);

11
 Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor
mai multe tendințe și confesiuni creștine.

Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile
sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a
universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape
și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.

Creștinismul primar

Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a
apostolilor săi, foarte curând, li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute din apostolatul lui
Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic, cât și
cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunități,
conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.

Specific creștinismului primar este, așadar, amploarea diversității de opinii și credințe în

numeroase chestiuni teologice, fapt provocat, inițial, de caracterul oral al transmiterii mesajului lui
Hristos și, mai târziu, de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele.
Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea
clarificării doctrinare, a stabilirii setului de cărți inspirate și a fizionomiei instituției menite să vegheze la
păstrarea valorilor comune.

Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteranean, în secolul I e.c., creștinismul primar a avut, la
început, o fizionomie predominant urbană, centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes,
Alexandria și Roma. Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea
transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă, cât și în limba latină.

În primele trei secole ale erei creștine, în pofida apariției crizelor interne, crize care au dus la
apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu, cât și
în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați
romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau
fidelitatea lor față de legile civile.

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special a
filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral. Cu
„Edictul de la Milano” (313) al împăratului Constantin cel Mare (306-337) și cu „Edictul de la
Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate, mai

12
întâi, tolerată, iar, mai apoi, constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar
și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care
se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un
edict de toleranță în 311. Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-
un crud persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în
interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism, precum și cu închiderea școlilor de
filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime
omenești, de la membri ai clerului și simplii credincioși ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.

Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața
Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care, în acele secole, au avut de înfruntat diferite
controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor controverse
creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în crezul de la
Niceea (numit și Crezul apostolic) și, mai apoi, în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (secolul
al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat, însă, aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, ci una
adesea conflictuală între teologi și taberele lor de susținători, atingând forme extreme de violență fizică
și psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În
acest context, împărații, ca reprezentanți ai puterii seculare și, deci, garanți ai ordinii publice, au simțit
de datoria lor să intervină prin impunerea poziției unei tabere, precum și prin masarea de trupe în orașele
în care se țineau aceste sinoade și unde, din această cauză, taberele de susținători ai diverselor puncte de
vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.

Creștinismul în Evul Mediu

Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile

popoarelor barbare, supraviețuind, însă, în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau
tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase. Chiar
și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici
efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa
căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară. În
aceste împrejurări, creștinismul a căpătat, în regatele romano-barbare, o importanță politică crescândă,
sprijininind constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și,
deci, un nou pol al dezvoltării creștinismului.

Între secolul al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul, care monahism s-a cristalizat în
secolul al V-lea în Occident în monahismul Benedictin. Pe fondul prelungitei căderi economice și
politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de

13
iradiere nu doar spiritual-religioasă, dar și a tradiției culturale a Occidentului, deoarece au oferit
structura economiei medievale, încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera
progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole. Reîntoarcerea la modelul constantinian de
colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.

Mai importantă, însă, a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din secolul al VII-lea,
odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a
Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața,
populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de
către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu desființarea imperiului
ortodox în anul 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină
din creștinism, mai precis la faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a
imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic” de către puterea centrală, era supusă permanent
presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza
această masă de cetățeni de interesele statului. Probabil sub influența noii religii semite, controversa
iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor - dar care prezintă și ea o linie de falie etnică evidentă
între populația europeană (greacă) a imperiului, deschisă spre expresia plastică /artistică a sentimentului
religios și masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis,
ceea ce va duce și ea la alte victime omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele
slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a
secolului al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creștinătatea orientală, când Rusia
se va constitui în apărătoarea credinței ortodoxe.

Divizarea Bisericii

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental (bizantin) și-ale celui Occidental, cu trecerea
timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine. Aceste
diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât, mai ales, formule liturgice și criterii disciplinare
interne. O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din secolul al VIII-lea, provocată de
refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin”
(iconoclasmul), și, apoi, în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Fotie
(secolul al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și
Bizanț. Din acest moment, creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta
accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici
naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de exemplu, Biserica ortodoxă rusă,

14
etc). Cu toate acestea, în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit
la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (de exemplu, Bisericile
Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare

crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate
mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai
mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” , dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la
afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare
absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație
cu puterea împăratului.

Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a

obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane
(de exemplu, noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către
schismatici și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (din secolul al XI-lea
până în secolul al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică a stat la originea ulterioarelor fapte
traumatice, cum au fost, de exemplu, proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea
sediului papal la Avignon, Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în
secolul al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă
și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (spre
exemplu, Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și
de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor
existente deja (exemplu: Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile
sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă
această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (exemple:
formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).

Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic - cu

controversatele sale interpretări asupra libertății omului în fața grației divine și a condamnării (așa
numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental - controversele asupra
sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și

15
vinului; pe plan ierarhic și disciplinar - raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii,
structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizatoric - cu refuzul de a
recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.

Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat, în cele din urmă, cu mișcarea
cunoscută, mai apoi, cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-
1563); un rol foarte mare (decisiv - după părerea unor istorici) l-a avut în această reacție Societatea lui
Isus (Iezuiții), fondată de Sfântul Ignațiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație otomană (1453), stindardul creștinismului

ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată, în 1589, la rang de Patriarhat, devenită
prima aliată a Țarilor ruși. A început, astfel, procesul de identificare națională între Biserică și stat și de
reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și, într-o oarecare măsură,
erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a
elaborat și ideea Moscovei ca fiind „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.

Creștinismul în epoca modernă

Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creștinismului occidental s-au intersectat cu confruntările
politico-militare între statele naționale și imperiu, dând astfel o conotație aparte întregii istorii europene:
epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat
cu Pacea de la Westfalia (1648).

După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creștinismului a fost tot mai puternic influențată de două
elemente:

 expansiunea misionară în America și Asia;

 afirmarea, în secolul al XVIII-lea, a curentelor culturale, precum iluminismul, care tindea spre o
reconsiderare critică a întregului fenomen religios creștin, independent de diferențele dintre
confesiunile religioase.

a) Cât privește activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreștinarea Americii s-a înfăptuit strict
dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În
pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul, iar în teritoriile dependente de
suveranii protestanți s-a răspândit protestantismul. Răspândirea creștinismului spre Asia s-a dovedit,
dimpotrivă, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas, în mod substanțial, impermeabil penetrării
creștinismului.

16
b) Cât privește, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreștinare
(„secularizare”), care, mai întâi, a atins clasele culte, apoi, burghezia, nobilimea și, în sfârșit, clasele
populare.

Iluminismul a influențat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun –
au afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios. Renașterea precedase și pregătise
Iluminismul prin Umanism, retrezind interesul elitelor culte ale Europei pentru comorile culturii clasice
"păgâne" și pentru studiul obiectiv și metodic al acestora și, de fapt, al oricărui alt text, fapt care n-a
întârziat să afecteze reputația Bisericii catolice a cărei autoritate asupra întregului Occident a fost
demonstrată de către umaniști a se baza pe un fals. Raționalismul, curentele post-scolastice din filozofie,
invențiile tehnologice (tiparul) și descoperirile geografice erau și ele parte dintr-un curent care va
modifica raportul de forțe între creștinism și stat, creștinism și filosofie, creștinism și știință, și, astfel,
între viața creștină (așa cum fusese ea pentru mai bine de 15 secole) și viața omului modern.

Căderea „vechiului regim” – chiar și numai pentru un moment și nu în toate statele – a pus capăt
simbiozei dintre biserică și puterea politică, iar răspândirea culturii raționaliste și științifice a contribuit
la prezentarea creștinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi și, totodată, una dintre
concepțiile despre lume, alături de tradițiile culturale și religioase de pe celelalte continente. Revoluția
franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creștinism, mai ales pentru Biserica Catolică,
căreia i-au fost închise seminariile și institutele de formare a preoților, conventurile și mănăstirile, i-au
fost risipiți călugării și călugărițele (cei care au mai scăpat cu viață, deoarece mulți au fost ghilotinați), i-
au fost confiscate proprietățile materiale, i-au fost retrase și negate privilegiile și, cel mai grav, ea a dus
la „laicizarea” (descreștinarea) ideilor și moravurilor.

Confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în
istoria Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluției franceze, când
Henric al VIII-lea a confiscat proprietățile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda, mai târziu,
diferiților membri ai aristocrației. Pe de altă parte, decizia de confiscare a proprietăților bisericii ține de
procesul mai larg de prăbușire treptată a relațiilor feudale pe continent și ridicarea unei societății liberale
(burgheze) și s-a produs inclusiv în România, ceva mai târziu, când Domnul țării, Alexandru Ioan Cuza,
a confiscat, în 1863, imensele proprietăți ale Bisericii ortodoxe, care, la acel moment, reprezentau un
sfert din întreaga suprafață a țării, Biserica ortodoxă română fiind, pe atunci, cel mai mare exploatator și
latifundiar al României. Dovadă că confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii creștine ține de
procesul mai larg al destrămării relațiilor feudale de servitute, este și faptul că secularizarea făcută de
"Domnul Unirii" a fost precedată, cu puțin timp de abolirea sclaviei în cele două principate române
(Moldova (1844) și Țara Românească (1847)), fapt ce a dus și la eliberarea sclavilor deținuți și

17
exploatați de biserică ("robii țigani", sau "robii mănăstirești" - existau sate întregi de robi pe întinsele
proprietăți ale bisericii).

Pierderea puterii economice și, astfel, a influenței politice de către Biserica creștină a provocat
drept contra-reacție o intensă mișcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine și institute religioase,
active mai ales în câmp social (Sfântul Ioan Bosco, Sfântul Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika
ș.a.), alături de acestea s-au înregistrat și o mare dezvoltare a unor noi forme de devoțiune religioasă
(exemplu: Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).

În sânul protestantismului, în secolele XVII - XIX s-au înregistrat diverse mișcări de reînnoire sau
de „trezire” creștinească. Astfel, imediat după 1600, s-a afirmat baptismul (ramură radicală a reformei
protestante, care a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credințe care trebuie să fie rod al
alegerii personale, conștiente), apoi, în spațiul german, la sfârșitul secolului XVII, pietismul (creștinul ca
„om nou” și creștinismul ca „viața cea nouă”) și metodismul - marea mișcare de evanghelizare populară
cu accentuarea puternică a sfințirii personale și a formării laicilor (mirenilor).

Alte denominații creștine, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în
creștinismul primar, insistând asupra importanței celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a
„reîntoarcerii/revenirii” sale. În alte formațiuni religioase, cum ar fi, de exemplu, cea a mormonilor
(apărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creștine
coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelații” decât cea biblică.

În fine, Martorii lui Iehova (apăruți în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot în Statele Unite
ale Americii) manifestă puternice componente apocaliptice, insistă asupra întregului conținut al Bibliei
ca fiind singura autoritate în materie de credință și consideră predicarea evangheliei esențială pentru
fiecare creștin. În sânul romano-catolicismului a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea
Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infailibilității papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.

În timp ce pretutindeni în jur se înmulțesc semnalele de reînnoire („trezire creștinească”) spiritul

reînnoirii începe să miște și confesiunile tradiționale: mișcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenția față
de problemele sociale etc. În secolul al XIX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte și cu nenumărate
doctrine politice, precum liberalismul și socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens), însoțite în
diferite forme de cultura pozitivismului, laicismului și chiar ateismului. În această epocă, creștinismul s-
a răspândit mult în țările extra-europene, mai ales în Africa și Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile
și de condiționările de tip politic, atașate, în mare măsură, colonialismului statelor europene.

18