MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE REALE, ECONOMICE ŞI ALE MEDIULUI

CATEDRA DE ŞTIINŢE ALE NATURII ŞI AGROECOLOGIE

REFERAT

Cultura românească în perioada

inerbelică

SPECIALITATEA ECOLOGIE

Autor:
Student grupei EC21Z
Plesca Valeria
______________

Controlat:
Marșalovschi Teo Teodor
______________

BĂLŢI, 2020
Cuprins:
Introducere...........................................................................................................................................3
Marea Unire..........................................................................................................................................3
Urmari..................................................................................................................................................4
Reforma agrara...................................................................................................................................4
Reactii politice....................................................................................................................................5
Până în 1914.....................................................................................................................................5
1914 - 1918........................................................................................................................................6
Perioada României Mari.............................................................................................................6
Reforma învațămîntului..................................................................................................................7
Dezvoltarea științei..........................................................................................................................8
Dezvoltarea tehnicii.......................................................................................................................10

2
Introducere
Cultura României este ansamblul de valori materiale și spirituale produse pe
teritoriul României. România are o cultură unică, care este produsul geografiei și evoluției sale
istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa
Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una
dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul
elementelor dacice și romane, cu multe alte influențe. În antichitate și în evul mediu, cele mai
importante influențe au fost din partea popoarelor slave care au migrat în spațiul carpato-
dunărean și care s-au format în vecinătatea ei - în Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia, a
grecilor din Imperiului Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, a Imperiului Otoman,
de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a
apărut și s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică influență din partea
culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceză și germană. În plus, sub influența
tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor creștin
ortodox dintre popoarele latine. O contribuție la identitatea sau la cultura românească au mai
adus în diverse perioade și alte comunități etnice mai mici sau mai mari, stabilite în cursul
secolelor pe teritoriul românesc, ca de pildă, în vechime cumanii, mai
târziu romii, evreii, armenii etc., de asemenea reprezentanți repatriați ai ramurii aromâne a
românilor.

Marea Unire
Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite
de români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat național, România. Etape preliminare
au fost Unirea Principatelor Române din 1859 și dobândirea independenței în urma războiului
din 1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea.
Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României (așa-
zisul Vechi Regat) a dus la constituirea României Mari. Ea a fost scopul intrării
României în Primul Război Mondial de partea Antantei și a fost favorizată de mai mulți factori
istorici:

 acțiunea politică decisivă a elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria în

conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial
 prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus
 afirmarea principiului autodeterminării și al celui al naționalităților pe plan internațional,
în contextul prezenței pe scară largă a sentimentului național în rândul populației românești.
Printre personalitățile care au avut contribuții importante la participarea României la război și la
realizarea Marii Uniri a fost regele Ferdinand, care a achiesat la împroprietărirea țăranilor români
și la introducerea votului universal. Regele a refuzat să promulge Pacea de la Buftea, ceea ce a
făcut posibilă participarea României pe picior de egalitate cu statele victorioase la tratativele de
pace de după Primul Război Mondial. Regina Maria a animat munca de ajutorare a răniților,
fiind nelipsită din focarele de epidemie și din tranșee. După război a călătorit la Paris, unde a
3
intervenit pe lângă personalitățile politice occidentale pentru recunoașterea unirii. Chiar și în
momentele în care nu a fost la guvernare, liderul liberal Ionel Brătianu a influențat decisiv
desfășurările politice.
Încheiată de facto la 1 decembrie 1918, odată cu unirea Transilvaniei, recunoașterea diplomatică
a Marii Uniri a solicitat eforturi pe parcursul următorilor ani. În ciuda constituirii ei într-un scop
esențial al politicii externe în următoarele două decenii, recunoașterea din partea Uniunii
Sovietice nu a venit niciodată, iar dinspre ea avea să vină în iunie 1940 ultimatumul declarat, în
conivență cu Germania nazistă, care a pus în acțiune dezmembrarea României Mari în profitul
Uniunii Sovietice, Ungariei, precum și Bulgariei.

Urmari
Noua întindere a statutului și noua structură socio-economică au produs schimbări fundamentale
ale sistemului politic. Din cele două partide mari ale Vechiului Regat a supraviețuit doar Partidul
Național Liberal, căruia în perioada interbelică i s-a opus Partidul Național Țărănesc, condus
de Iuliu Maniu. Viața culturală a cunoscut o perioadă de efervescență fără precedent, manifestată
în artă și știință.
Din câștigurile teritoriale ale anului 1918, doar Transilvania și Bucovina de Sud au rămas
României după cel de-al Doilea Război Mondial. Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța
au fost încorporate URSS, iar Cadrilaterul a rămas Bulgariei. Ideea unirii Republicii
Moldova cu România, deși neasumată de niciunul dintre cele două state, a rămas prezentă în
discursul public din România și Republica Moldova.
Parlamentul României a adoptat, la 31 iulie 1990, Legea nr. 10 din 1990, prin care a fost
abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de
23 august ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare
națională.

Reforma agrara

Factorul determinant care a contribuit efectiv la consolidarea unirii din 1918 l-a constituit
proclamarea de către Sfatul Ţării şi realizarea, pe parcursul anilor 1918- 1924 a reformei agrare
radicale, apreciată drept „reforma pozitivă cea mai simţită”, „piatra de temelie a activităţii
Statului român” în Basarabia. Aşa cum reforma în cauză a afectat interesele economice, dar şi
politice ale unei considerabile părţi a populaţiei Basarabiei, a fost firesc ca atât asupra cauzelor
ce au condus la exproprierea unor importante suprafeţe de pământ aflate în posesia marilor
proprietari, precum şi asupra consecinţelor imediate şi de durată ale reformei agrare basarabene
să se fi expus opinii contradictorii, adeseori incompatibile. Astfel, persoane din rândul celor
deposedate de moşiile deţinute până la 1918 au opinat cum că reforma agrară „a ruinat Basarabia
şi a sărăcit această provincie bogată”. Preşedintele Uniunii Centrale a proprietarilor de pământ
din Basarabia Vasile Bodi, în Memoriul adresat preşedintelui Consiliului de Miniştri al României
gen. Al.Averescu (mai 1920) susţinea, cum că „aşa-numita” reformă agrară ar fi constituit o
măsură care „spoliază de avere o clasă întreagă de cetăţeni leali şi, în acelaşi timp, zdruncină

4
alcătuirea socială şi economică a ţării” . Pe de altă parte, marea majoritate a populaţiei ţărăneşti
din Basarabia, în interesul căreia s-a şi realizat reforma agrară, precum şi numeroşi cercetători au
fost de acord cu faptul că măsura în cauză s-a efectuat „spre binele şi propăşirea ţăranilor”, că ea
nu va întârzia „să dea cele mai frumoase roade”. Apreciind just tendinţele evoluţiei agrare pe
plan european în acea perioadă, ministrul Ion Inculeţ avea să menţioneze în cuvântarea ţinută la
Congresul delegaţilor ţărani şi proprietari în comisiile judeţene ale „Casei Noastre” (30 martie –
1 aprilie 1920) că, „în faza istorică prin care trece omenirea azi, în urma războiului mondial şi a
revoluţiunei ruse, proprietatea mare nu mai poate vieţui, căci războiul mondial şi revoluţiunea
rusă au născut în ţărani dorinţa şi voinţa neînvinsă de a nu mai fi robii pământului străin, ci de a
fi ei înşişi stăpânii pământului pe care îl muncesc cu braţele lor şi cu a copiilor lor”. În toiul
lucrărilor de expropriere şi de împroprietărire din Basarabia, unul din funcţionarii Directoratului
de Interne cu însărcinări speciale în jud. Bălţi relata următoarele: „Transportându-mă adeseori
prin satele din jud. Bălţi şi stând de vorbă cu ţăranii de prin sate, am constatat că o mare parte din
ei au devenit adevăraţi patrioţi şi sunt foarte mulţumiţi de Statul Român, zicând că ei acuma
cunosc cine le sunt adevăraţi fraţi, mai ales de când au văzut că reforma agrară e un fapt
îndeplinit”. De altfel, reforma agrară a constituit piatra de temelie a mişcării de eliberare
naţională din Basarabia în perioada anilor 1917-1918. În acea vreme, practic, în toate judeţele
Basarabiei au fost adoptate rezoluţii de felul celei din cadrul întrunirii delegaţilor din plasa
Slobozia Bălţilor sub preşedinţia lui Dumitru I. Bujor care prevedea ca „tot pământul din
Basarabia – fie împărătesc, fie bisericesc, fie boieresc – să fie dat la poporăni, care-l muncesc cu
mâinile lor, fără plată”. Pe de altă parte, „rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi
cererile norodului” de către Sfatul Ţării, hotărârile căruia „se vor recunoaşte de guvernul român”,
a constituit prima condiţie inclusă în declaraţia oficială a Sfatului Ţării de unire a Basarabiei cu
România din 27 martie / 9 aprilie 1918. Reforma agrară basarabeană a constituit manifestarea
voinţei marii majorităţi a populaţiei de a obţine, în locul unei proprietăţi întinse, exploatate de
marele proprietar cu ajutorul muncii ţărăneşti, prestate sub regimul, adeseori oneros, al
învoielilor agricole, o proprietate şi o exploataţie ţărănească de dimensiuni reduse, dar de natură
a oferi unei familii ţărăneşti lucrătoare posibilitatea de a trăi, din cultivarea lotului, într-o relativă
independenţă economică. Concomitent cu sentimentul libertăţii economice şi al încrederii în
forţele proprii obţinut de către săteanul intrat în posesia proprietăţii ţărăneşti parcelare, reforma
agrară realizată în anii imediat următori primei conflagraţii mondiale s-a aflat în deplin consens
cu noile tendinţe manifestate în doctrina economică a vremii. Din „drept absolut şi exclusiv”,
proprietatea asupra pământului se transformase într-o „funcţie socială” pusă la dispoziţia celor
mulţi, pentru ca prin munca acestora, ea să devină productivă în folosul tuturor.

Reactii politice
Până în 1914
În urma situației critice în care se afla țăranul român, realizarea unei reforme agrare și rezolvarea
problemei agrare se regăsește în programul mai multor partide, încă din perioada antebelică.
Legiferarea reformei agrare a luat un timp îndelungat în toate provinciile istorice datorită
importanței înfăptuirii reformei. În sânul Partidului Liberal, imediat după Răscoala din 1907, s-
au conturat mai multe orientări, chiar și contradictorii în privința rezolvării acestei probleme,
însă atât în 1907, cât și în urma manifestului-program, liberalii se pronunță împotriva realizării
5
unei ample reforme agrare, idee susținută în special de cercurile „poporaniste”, avându-l în
frunte pe Constantin Stere. La fel ca și liberalii, doar o parte din membrii Partidului
Conservator susțin menținerea actualului sistem moșieresc. Constantin Garofild propune primul
plan de împroprietărire, prin exproprierea a 500.000 de ha teren agricol aparținând moșierilor și
500.000 ha aparținând statului. Reducerea proprietăților moșierești prin arendare sau vânzare
către țărani, dezvoltând astfel economia capitalistă, era susținută și de Partidul Conservator-
Democrat, condus de Take Ionescu. La 21 februarie/5 martie 1908 se înființează de către stat, în
colaborare cu capitalul privat, Casa Rurală care avea ca scop cumpărarea, parcelarea și vânzarea
moșiilor către țărani în loturi de câte 5 ha. În urma celui de-al Doilea Război Balcanic, din
dorința de a ajunge la putere și de a preveni, în urma preluării cabinetului, mișcări sociale ca cele
din 1907, Partidul Liberal propune realizarea unei ample reforme agrare, dar limitată, prin
exproprierea tuturor moșiilor care depășeau 1.000 de ha.

1914 - 1918
În urma votării rezoluțiilor de modificare a Constituției, Parlamentul se dizolvă și se organizează
noi alegeri pentru Adunarea Constituantă. În data de 14 mai 1914, se înființează Adunare
Constituantă în vederea modificării Constituției. În urma evenimentelor politice care au urmat,
Adunarea și-a întrerupt activitatea, urmând a se relua la Iași în mai-iunie 1917, unde urmează să
modifice articolul 19 din Constituție în așa fel încât exproprierea devine posibilă pentru cauze de
utilitate națională. Regele Ferdinand, într-un discurs mobilizator susținut pe front, le promite
țăranilor, cei care alcătuiau grosul armatei, pământ. O lună mai târziu regele reînnoiește
promisiunea făcută printr-o nouă proclamație. Exproprirerea se făcea în următoarea ordine: se
expropriază terenurile cultivabile ale Coroanei, fundațiilor, persoanelor juridice, proprietățile
rurale ale persoanelor cu domiciliu în străinătate, 2.000.000 de ha ale proprietarilor privați,
progresiv, lăsând un teren intangibil de 100 de ha. Despăgubirea se făcea prin titluri de rentă cu o
dobândă anuală de 5%. Aceasta prevedea doar exproprierea terenului, nu și împroprietărirea
țăranului și intra în vigoare la 6 luni după încheierea războiului.

Perioada României Mari

Guvernul Brătianu, în decembrie 1918, emite două decrete prin care se expropriau: domeniile
Coroanei, Casei Rurale, instituțiilor, proprietățile rurale ale supușilor străini și ale absenteiștilor.
Pentru completarea celor 2.000.000 de ha, se expropria terenurile proprietarilor privați de peste
100 de ha, fiecăruia dintre ei i se lăsa un minim intangibil de 100-500 de ha. Exproprierea se
făcea pe proprietate și pe proprietăți. Pământul expropriat nu era vândut direct țăranului, ci
arendat obștilor sătești constituite cu ajutorul Casei centrale a cooperației și împroprietăririi; tot
în acest timp trebuiau rezolvate și toate litigiile legate de expropriere. Datorită particularităților
locale și regionale s-au elaborat mai multe legi pentru înfăptuirea reformei agrare, îndeosebi pe
regiuni istorice.
În Transilvania realizarea unei reforme agrare „radicale” în vederea împroprietăririi și asigurării
existenței țăranilor, se regăsește în Rezoluția de la Alba Iulia. Aici, Consiliul Dirigent a fost
însărcinat de guvernul central să realizeze reforma agrară. Decretul-lege elaborat sub îndrumarea
lui Victor Bontescu, șeful resortului agriculturii, era unul radical, se cerea exproprierea în
întregime a tuturor proprietăților străinilor (cei care vor opta pentru o altă cetățenie), celor care
erau domiciliați în străinătate, iar conform articolului al doilea ulterior se vor putea expropria

6
mai multe categorii de proprietăți. Aici, spre deosebire de Regat, exproprierea se realiza pe
proprietari și permitea și exproprierea pădurilor. De asemenea exproprierea era realizată pentru o
cauză de utilitate publică, termen care includea și interesele minorităților, și asigura că nu era
îndreptată împotriva lor. În următoarea perioadă se aduc mai multe modificări și completări
legilor agrare, ajungând să fie sancționate de rege în forma finală abia în 13
martie 1920 pentru Basarabia, 17 iulie 1921 pentru Moldova, Muntenia, Oltenia și 30
iulie 1921 pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramures.

Reforma învațămîntului
Pe plan cultural și spiritual, valorile tradiționale au fost zdruncinate în Europa. Războiul a
eclipsat optimismul secolului XIX, distrugând încrederea generațiilor precedente în clădirea unei
societăți ideale. Jerfele, tensiunile, efortul de război au provocat o reactive de compensare pentru
a recupera cei patru ani pierduți, rezultând apetitul pentru bucurie, însă regasit doar în mediul
urban. Diferențele dintre mediul rural și cel urban au crescut. Sentimentul religios și disputele
mistice asupra destinului au renăscut. Războiul a dus la contestarea credinței și bisericii. Dar a
stimulat pacifismul în rândul intelectualilor ce s-a manifestat prin negocieri, dezarmare, crearea
unor instituții internaționale că Liga Națiunilor, pacte pentru scoaterea războiului în afară legii.
Însă dezamăgirile învinșilor și învingătorilor au dus la exasperarea orgoliului național,
democrația fiind considerată vinovată pentru sacrificarea onoarei și interesului național. Elită
britanică (Oxford, Cambridge) a pierit în război. Generația Primului Război Mondial este
considerată o „generație pierdută” („lost generation”). Gertrude Stein folosește termenul de
„generație dezorientată”.
Dadaismul a fost primul curent de avangardă care s-a manifestat în timpul primului război
mondial, punând întreaga cultură sub semnul întrebării. Schnitzler, medic de profesie, scriitor și
reprezentant al culturii austriece, susține că austriecii simțeau că imperiul lor multinațional avea
să se destrame și că numai un război avea să le salveze viitorul. În Germania, numai în primul an
de război, au fost publicate 1,5 milioane de poeme de război. Sunt publicate capodopere
numeroase în literatură franceză, engleză, germană și în cea americană. Exemple:
Literatura despre Primul Război Mondial a continuat și în perioada interbelică. În literatură
britanică au apărut vaste opere de război: poeme și articole că:

 Edmund Blunder-Ecouri de război

 Scherrif- Sfârșitul Călătoriei
 Richard Aldington-Moartea unui erou
 Robert Graves-Adio tuturor
 Frederic Manning-Soldații
 Sasson-Amintirile unui ofițer
În literatură germană s-au afirmat Ernst Junger-Prin furtuni de oțel sau Erich Mariș Remarque-Pe
frontul de vest din nou.
Romanul lui Hemingway-„Lost generation”, prezintă fenomenul generației de oameni pierduți și
derutați. Câteva romane emanau un aer pacifist. Există mulți artiști care au avut de suferit
7
datorită războiului și care au fost uciși, 80% înclinând spre această viziune. Există scriitori că
Junger sau Kessel care glorificau războiul, scoțând în evidență valorile anacronice ale războiului,
în special eroismul. Ernst von Salomon s-a remarcat cu „Proscrișii”.
Decepțiile au venit repede, iar iluziile s-au spulberat. În fața dezastrului și morții, majoritatea
oamenilor au adoptat curentul pacifist. Au fost realizate picturi celebre ce evidentiau războiul.
Paul Nash a realizat o pictură expresionistă, un peisaj lunar, cu trunchiuri de copaci retezati,
numindu-se „Construim o lume nouă”. John Singer Sargent a pictat „Gazații”. Otto Dix a realizat
50 de gravuri intitulate „Război”. În Germania a apărut expresionismul. Nu avea un grup solitar,
un program, dar avea o stare de spirit, raspandindu-se în țările de limba germană. Era un curent
al accentuării și al deformării, nefiind respectată anatomia. Expresioniștii respingeau armonia
anatomică. Curentul a apărut în 1905, iar din 1910 se manifestă în literatură. Georg Heym a fost
cel mai important poet expresionist german, prevestind Primul Război Mondial. Expresionismul
și Dadaismul sunt cunoscute ca fiind curente de avangardă. Tristan Tzara , o personalitate a
dadaismului, a scris „Cântecul unui ascensor”. Curentul se caracteriza prin infantilism.
Una dintre consecințele culturale ale războiului a fost distrugerea restricțiilor culturale de
dinaintea să. În urmă derutei sociale a apărut jazz-ul apreciat în SUA și Europa. Epoca Jazz-ului
era marcată printr-o evidență frenezie de a trăi, valorile trecutului precum familia, caracterul sau
educația fiind puse în plan secund. Invidualismul a luat amploare.
Romanul lui Andre Gide-Fructele Pământului, publicat în 1897, a marcat începutul unui puternic
individualism. Marcel Proust s-a remarcat datorită trăirilor profund personale. Aldous Huxley s-a
remarcat cu „Surâsul Giocondei, Punct contra punct”, iar Luigi Pirandello cu „Șase personaje în
căutarea unui autor”. James Joyce s-a remarcat cu Ulisses.
Survin modificări în alimentație și vestimentație. Berlinul devenise o adevărată capitală culturală
a Europei, alături de Viena și Paris. Elementele americane sunt adoptate de către europeni. Criză
raționalismului ia amploare și popularitatea absurdului crește. Suprarealismul se desprinde fizic
de dadaism. Pătrund elemente de ocultism și ezoterism în ideologii.

Dezvoltarea științei

Tânăra Românie Mare avea nevoie de aportul ştiinţei şi tehnicii, dar fondurile necesare pentru
constituirea unei baze materiale adecvate (laboratoare, aparatură, biblioteci etc.) erau alocate cu
zgârcenie deoarece, pe de o parte, mijloacele materiale disponibile erau limitate de urmările
nefaste ale războiului, iar, pe de altă parte, nu se formase încă o înţelegere a nevoilor specifice
ştiinţei. Marele chimist Petru Poni în “Amintirile” sale ilustrează plastic situaţia generată de
greutăţile care existau după 1918 in calea promovării ştiinţei: “Nouă ne lipsea totul. Nu aveam
nici colecţii, nici aparate, nici materialul cel mai elementar de experimentare, nici cărţi sau
reviste din care să aflăm cel puţin ceea ce alţii, mai favorizaţi decât noi, lucrează în alte ţări”.
Constituirea şi dezvoltarea de şcoli ştiinţifice presupune existenţa unor elemente definitorii:
existenţa unui învăţământ superior de specialitate şi a unor unităţi de cercetare, într-un domeniu
dat; activitatea unor personalităţi capabile să genereze lucrări originale şi să grupeze în jurul lor
colective de colaboratori dornici să se afirme pe tărâmul ştiinţei printr-o activitate creatoare;
8
constituirea de asociaţii sau societăţi ştiinţifice care să susţină activitatea din şcolile ştiinţifice.
Perioada dintre cele două războaie mondiale înregistrează progrese majore ale ştiinţei româneşti
în diferite domenii, în sensul accentuării specializării, introducerii şi dezvoltării metodelor
experimentale, abordării problemelor cu aplicare industrială. Se înfiinţează noi instituţii
ştiinţifice universitare şi ale Academiei, laboratoare, staţiuni experimentale, societăţi ştiinţifice,
publicaţii de specialitate etc. Prin eforturi susţinute, reprezentanţii de seamă ai şcolilor ştiinţifice
autohtone au reuşit să se impună prin obţinerea unor rezultate dintre care unele au beneficiat de o
deosebită recunoaştere internaţională iar altele, cum sunt cele ale lui Ştefan Procopiu
(descoperirea magnetonului (1912) care a fost redescoperit, în mod independent, în 1915 de N.
Bohr căruia i s-a acordat prioritatea descoperirii), Nicolae Paulescu (creatorul pancreinei şi-a
făcut cunoscută descoperirea într-un articol publicat în august 1921, în revista belgiană
„Archives de Psychologie”. Opt luni mai târziu, în februarie 1922, o descoperire similară au
anunţat cercetătorii canadieni F.G.Banting şi Ch.H.Best, care au numit produsul realizat
„insulină”, cei doi primind în 1923 premiul „Nobel” pentru fiziologie şi medicină) sau Ştefan
Odobleja (1902–1978), îşi aşteaptă şi în secolul XXI recunoaşterea priorităţii lor internaţionale.
În 1938–1939 Şfefan Odobleja a publicat la Paris lucrarea La psychologie consonatiste (2
volume), prima lucrare din istoria ştiinţei mondiale în care autorul a analizat, formulat şi aplicat
o serie de legi generale sau concepte fundamentale comune (între care şi cel al conexiunii
inverse), reprezentând esenţa funcţionării sistemelor complexe (biologice, sociale, tehnice etc.)
cu automatisme mai mult sau mai puţin pronunţate, indiferent de natura lor. Deşi nu foloseşte
termenul de “cibernetică”, Odobleja a aplicat principiile acesteia în analiza de procese fizice,
biologice, psihologice, economice şi sociale şi a formulat legea reversibilităţii, care este de fapt o
lege generală a buclelor cibernetice. Din cauza celui de-al doilea război mondial lucrarea nu a
avut o difuzare firească. În 1948, A. Rosenbleuth, Norbert Wiener şi J. Bigelow au publicat
lucrarea “Cibernetica sau control şi comunicaţie la animal şi maşină” în care făceau legătura între
procesele cibernetice tehnice şi cele din organismele umane, definind cibernetica ca o “ştiinţă a
comenzii şi comunicării la fiinţe şi la maşini”. A.A. Moles definea cibernetica ca “ştiinţa
generală a organismelor, independentă de natura organelor care le constituie. Obiectivul ei
constă în a găsi proprietăţile care rezultă din îmbinarea lor, în a găsi prin ce totul este mai mare
decât suma părţilor ei”. Norbert Wiener (1894-1964) avea să primească premiul „Nobel” în
calitate de creator al ciberneticii. Academia Română, prin activitatea membrilor săi, dar şi prin
efectul catalizator manifestat în viaţa ştiinţifică românească, s-a impus ca cel mai înalt for
naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală a ţării. La 1 iunie 1920 Academia Română a aprobat
cererea Secţiunii ştiinţifice de a adera la Comitetul Internaţional de Cercetări de la Bruxelles, iar
la 29 mai 1937 se votează înfiinţarea Consiliului Naţional al Cercetării “organ îndrumător şi
consultativ al statului în toate chestiunile în care cuvântul ştiinţei pure sau aplicate trebuie
ascultat după exemplul instituţiilor similare din ţările Europei occidentale şi transoceanice”.
Academia a pus la dispoziţia persoanelor avide de cultură cea mai importantă bibliotecă
ştiinţifică din ţară iar in publicaţia ei “Analele Academiei Române” (ale cărei “Memorii” apăreau
pe secţii) reprezentanţii şcolilor ştiinţifice şi-au publicat sistematic rezultatele cercetărilor. La 11
martie 1938 Academia Română a anunţat înfiinţarea colecţiei “Monografia ştiinţifică” cu
precizarea că “fiecare volum va forma un tot, dând elementele de pregătire clasică pentru
cercetările actuale, în fiecare an urmând să se scoată maximum patru volume”. Fundaţiile Regale
(“Principele Carol”-1921, “Regele Ferdinand I”- 1925, “Fundaţia pentru Literatură şi Artă Carol
al II –lea” – 1933) au contribuit la dezvoltarea culturii, inclusiv la răspândirea ştiinţei. Una din

9
colecţiile de cărţi, editate de “Fundaţia pentru Literatură şi Artă Carol al II –lea”, a fost
“Biblioteca Enciclopedică” care a urmărit să pună la îndemână tuturor cunoştinţe şi informaţii de
o înaltă popularizare a ştiinţei. Cu prilejul împlinirii a 10 ani de la deschiderea “Şcolii superioare
industriale” din Cluj (1920), regele Carol al II-lea a înfiinţat în acest oraş Institutul de cercetări
ştiinţifice “Carol al II-lea”, institut care urmărea dezvoltarea ştiinţelor naturale şi pozitive,
sprijinirea cercetărilor experimentale, permiţând încercarea invenţiilor cu imediată aplicabilitate.
O altă dovadă a implicării Fundaţiilor regale în viaţa ştiinţifică a ţării este publicarea “Revistei
Fundaţiilor Regale” (1934-1938) care a oferit o perspectivă diversă a planurilor de cultură
reprezentate de: economie, sociologie, ştiinţă şi lingvistică, filosofie şi estetică, muzică şi istorie
literară. Dezvoltarea şcolilor ştiinţifice s-a făcut în mod diferenţiat, în funcţie de posibilităţile
potenţiale existente şi de specificul domeniului de cercetat. În cadrul unor discipline nu sau
format de la început institute specializate, activitatea de cercetare desfăşurându-se în cadrul
catedrelor universitare, unele dintre acestea cum au fost cele de matematică, fizică, chimie,
tehnică etc. devenind adevărate centre de cercetare. În cazul altor discipline (agronomie,
geologie etc.) la care s-au constituit de la început unităţi de cercetare, catedrele universitare au
devenit un al doilea nucleu de cercetare cu o dotare modernizată continuu . În procesul de
dezvoltare a şcolilor ştiinţifice are loc şi o diferenţiere prin specializare a unora dintre acestea. În
timp ce matematica şi fizica, de exemplu, s-au menţinut mult timp ca o singură şcoală ştiinţifică,
medicina s-a diferenţiat de la început. Victor Babeş (1854 - 1926), de exemplu, a fost
întemeietorul şcolii medicale româneşti şi în acelaşi timp întemeietor al şcolii de bacteriologie.
În ce priveşte biologia s-a produs, de asemenea de timpuriu diferenţierea dintre botanişti, zoologi
şi fiziologi. Întrucât istoria şcolilor ştiinţifice şi tehnice a fost atât de diferită în dezvoltarea lor,
în cele ce urmează se va face o prezentare sintetică a evoluţiei în perioada interbelică a
principalelor şcoli cu evidenţierea realizărilor şi personalităţilor ştiinţifice mai importante pe
fiecare domeniu.

Dezvoltarea tehnicii
Ştiinţele tehnice au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea economiei naţionale, cu
deosebire a industriei. Cercetările întreprinse au vizat atât aspecte teoretice, cât şi aplicaţii
practice, urmărindu-se în special dezvoltarea creativităţii tehnice. În urma cercetărilor efectuate
s-au descoperit noi bogăţii naturale, a crescut eficienţa valorificării materiilor prime, au crescut
performanţele tehnice ale maşinilor şi utilajelor construite. Legea brevetelor de invenţie adoptată
în 1906 stimula, într-o anumită măsură, introducerea progresului tehnic prin punerea în aplicare a
invenţiilor, stipulând în art.13 că: “proprietarii de brevete care probează că au fondat un
stabiliment în scop exclusiv de a executa obiectul brevetat, se pot bucura de avantajele legii
pentru încurajarea industriei naţionale”. În felul acesta se asigurau condiţii preferenţiale numai
pentru titularii unui brevet de invenţie, care dispuneau de capital pentru fondarea unei unităţi de
producţie. Pentru inventatorul care nu dispunea de nici o posibilitate de a investi un capital, legea
din 1906 prevedea la art. 39 că “taxele adunate după brevete se vor depune la Casa de depuneri şi
consemnaţiuni, iar fondul va servi pentru înfiinţarea de muzee şi agenţii industriale în ţară şi în
străinătate, precum şi la subsidii de încurajări la românii lipsiţi de mijloace, în scop de a executa
aparatul brevetat”35. In ciuda acestor prevederi generoase atât literatura cât şi mijloacele mass
media din acel timp nu au consemnat nici un caz de stimulare a valorificării vreunei invenţii din
10
fondul constituit din “taxele adunate după brevete”. Lipsa oricărei facilitări a promovării
invenţiilor concepute de oameni fără posibilităţi de investiţii a determinat ca între cele două
războaie mondiale să se găsească modalităţi dintre cele mai diverse pentru valorificarea
invenţiilor. La 20 ianuarie 1931, de exemplu, tipografia “Cartea medicală” a publicat un prospect
al unui Comitet de iniţiativă, format din trei ingineri, pentru înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni
“INVENTA” al cărui scop declarat era punerea în producţie a unei invenţii intitulate: “Procedeu
pentru crearea de curenţi de aer prin gaze de combustiune”. Prin prospectul publicat era chemată
orice persoană care doreşte să contribuie la traducerea în fapt a “unei invenţii care promite să
revoluţioneze tehnica industrială a motoarelor şi a multor aparate tehnice”. O altă iniţiativă, cu
acelaşi scop de a promova invenţiile româneşti, a avut loc în anul 1934. Revista “Invenţiuni şi
Cercetări Tehnice” apărută lunar în perioada iulie - septembrie 1934, de asemenea la Bucureşti,
informa cititorii, în primul său număr, că după modelul unor instituţii similare din Germania,
Anglia, Franţa, Italia, Spania etc. s-a constituit la Bucureşti Societatea de Cercetări Tehnice şi
Invenţiuni care-şi propunea ca principal scop “ să strângă laolaltă forţe tehnice şi forţe industriale
în jurul invenţiunii utilizabile”. Prin cercetări de laborator şi prin legături cu industriaşii,
societatea îşi propunea “să pună în valoare ideile noi tehnice care-i sunt prezentate”. Societatea
de Cercetări Tehnice şi Invenţiuni şi-a început activitatea constituind o comisie care să facă o
examinare preliminară a oricărei invenţii pentru care se solicită avizul. Dacă rezultatul acestor
cercetări indica o posibilă valorificare a invenţiei atunci Societatea căuta să stabilească legături
cu reprezentanţii compartimentului industrial In programul de dezvoltare al Societăţii mai se
prevedea şi înfiinţarea unui Institut de Cercetări Tehnice în care inventatorul să-şi poată urmări
singur ideea până ce invenţia se concretiza într-o formă utilizabilă. Institutul, după înfiinţare,
urma să stabilească legături de colaborare ştiinţifică cu Institutul de Cercetări Ştiinţifice “Regele
Carol II-lea“. In scopul facilitării unor contacte de cunoaştere reciprocă între inventatori şi
industriaşi, Societatea de Cercetări Tehnice şi Invenţiuni a organizat în luna septembrie 1934,
încadrul târgului de mostre din Parcul Carol I, o expoziţie care trebuia să pună în evidenţă noi
idei tehnice din ţară şi din străinătate pentru încurajarea cercetărilor în domeniul realizărilor
industriale. Expoziţia s-a deschis la 15 septembrie 1934 în trei pavilioane mari şi 22 de
pavilioane mici însumând peste 10.000 m2 suprafaţă de expunere şi a prezentat produse noi ale
industriei româneşti între care se evidenţiau: vehicule de cale ferată construite în uzinele Malaxa,
sonde în funcţiune, un avion conceput de Elie Carafoli , un navomodel cu telecomandă realizată
de ing. Gh. Volbură sub coordonarea lui M.Konteschweller, o machetă de automobil
aerodinamic (A.Persu), cazanul inginerului Vuia, o maşină de tors , o cărămidă “inteligentă” care
izola fonic şi termic de 8 ori mai bine decât o cărămidă obişnuită deşi era de 4 ori mai uşoară
decât aceasta, arzătoare “Autocalor” care asigurau desfăşurarea arderii fără fum etc. In
cuvântarea de deschidere a expoziţiei, Cezar Popescu, comisar general al expoziţiei , a evidenţiat
rolul Societăţii de Cercetări Technice şi Invenţiuni în “a ajuta în mod dezinteresat, pe de o parte,
pe inventatorii serioşi, dându-le îndrumări şi sfaturi şi punând în relief ideile fericite, pe de altă
parte de a răspunde unor nevoi ale industriei şi de a face legătura între inventatori şi industriaşi”.

11