CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI

Scurte consideraţii generale introductive

Pentru validitatea unui contract şi, în general, pentru validitatea unui act juridic, se cer îndeplinite două
tipuri de condiţii: condiţii de formă şi condiţii de fond.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, acestea sunt supuse principiului libertăţii formei, reglementat
expres de lege ca o consecinţă a principiului libertăţii contractuale consfinţit de art. 1.169 NCC. Potrivit
acestui principiu, contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o
anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (art. 1.178 NCC). În schimb, în măsura în care legea
prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile
legale aplicabile [art. 1.179 alin. (2) NCC].
Nu despre aceeaşi libertate putem vorbi în ceea ce priveşte condiţiile de fond ale contractului. Condiţiile
de fond sunt mult mai stricte, atât din punct de vedere al numărului acestora, cât şi din punct de vedere al
substanţei lor, al cerinţelor pe care aceste elemente obligatorii ale contractului trebuie să le îndeplinească.
Condiţiile de fond (numite și condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract) sunt:
- capa
citatea de a contracta,
- cons
imţământul părţilor,
- un
obiect determinat şi licit,
- o
cauză licită şi morală.

Condiţiile de formă

Precizări prealabile. Condiţia de formă a unui act juridic reprezintă acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a unui contract sau a oricărui act juridic, în general.
Dacă legea cere o formă scrisă, această formă poate fi, potrivit legii, de două feluri:
- înscr
isul sub semnătură privată,
- înscr
isul autentic.
Cele două tipuri de formă scrisă au însă o forţă probantă diferită, după cum prevăd expres dispoziţiile
legale. Trebuie să facem două delimitări necesare legate de forma actului juridic.
În primul rând, se impune să facem deosebire aici între două noţiuni folosite în materie de validitate a
actului juridic, şi anume între conceptul de negotium şi cel de instrumentum. Negotium este actul juridic
(contractul) privit sub aspectul condiţiilor de fond cerute de lege, unde este necesar şi suficient, pentru
validitatea actului, consimţământul, fiind irelevantă forma pe care o îmbracă acest consimţământ.
Instrumentum este actul juridic privit sub aspectul formei pe care o îmbracă acordul părţilor, adică înscrisul
constatator al contractului încheiat între părţi. Desigur, la acest capitol, unde vorbim despre formă, ne referim
la contract ca instrumentum.
În al doilea rând, reţinem un aspect extrem de important, şi anume că legea poate cere forma scrisă fie
pentru validitatea contractului, fie pentru probaţiunea acestuia (cele două situaţii fiind cel mai frecvent
întâlnite în practică). Însă, chiar dacă situaţiile ipotetice sunt mai rare, trebuie precizat că legea poate cere o
formă scrisă şi pentru opozabilitatea faţă de terţi a contractului încheiat. Aşadar, când vorbim despre condiţii
de formă ale unui act juridic, avem în vedere trei categorii distincte de cerinţe:
- Condiţii cerute pentru validitate - ad validitatem;
- Condiţii cerute pentru probațiune - ad probationem;
- Condiţii cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi - ad opozabilitatem.
Le abordăm în cele ce urmează în funcţie de importanţa acestora.
 Forma cerută pentru validitatea contractului (cerinţa ad validitatem). Evident, din punct de vedere
al normei sancţionatoare, cele mai importante cerinţe, fără îndeplinirea cărora nu există act juridic privit ca
negotium, sunt cele care privesc validitatea actului.
Noul Cod civil prevede expres sancţiunea aplicabilă în cazul în care legea cere inechivoc forma scrisă
ad validitatem şi această formă este încălcată (sublinierile ne aparţin): „este lovit de nulitate absolută
contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabila”
[s.n. – art. 1.242 alin. (1) NCC].
Aşadar, ca regulă, sancţiunea aplicabilă nerespectării formei cerute expres de lege este, după cum
observăm, cea mai drastică, şi anume anularea actului juridic, cu toate consecinţele care derivă din aceasta.
Însă este foarte important de reţinut aici că există situaţii în care legea cere o anumită formă a unui
contract, formă care, dacă nu este respectată, nu atrage nulitatea actului ci, eventual, imposibilitatea
probaţiunii acestuia; putem avea, aşa cum arătam mai sus, formă cerută pentru validitatea actului sau doar
pentru probaţiunea lui (din această situaţie izvorăşte şi deosebirea dintre cerinţele ad validitatem şi cele ad
probationem, deosebire pe care, iată, deja o antamăm aici). Situaţiile posibile în care legea cere forma actului
juridic pentru validitate sau, dimpotrivă, doar pentru probaţiune, pot produce, după cum bănuim, grave
confuzii, întrucât consecinţele nerespectării unei forme sau alta sunt cu totul diferite: nerespectarea formei
ad validitatem atrage nulitatea actului, în timp ce nerespectarea formei ad probationem atrage doar
dificultatea probării actului, act juridic care, ca negotium, este şi va rămâne valabil. Apare, astfel, frecvent
întrebarea: ce sancţiune se aplică dacă nu respectăm o anumită formă a unui contract ? Legea încearcă să
lămurească această importantă dilemă juridică, însă este posibil să mai existe în continuare situaţii care nu
pot fi pe deplin clarificate, urmând a fi lămurite doar de instanţele de judecată. Vom încerca să facem şi noi
câteva explicaţii pe această chestiune esenţială.
În primul rând, este necesar, pentru a vorbi despre o formă ad validitatem, ca aceasta să fie cerută, aşa
cum prevede legea, în chip neîndoielnic (adică în mod sigur, categoric, indiscutabil, incontestabil – definiţie
dată de DEX) pentru încheierea valabilă a actului juridic. Numai că pot fi situaţii în care legea nu exprimă
”în chip neîndoielnic” sancţiunea nulităţii, însă se poate concluziona, din consecinţele pe care le produce
nerespectarea formei cerute de lege, că această formă este cerută ad validitatem. Cu alte cuvinte, putem
întâlni în practică două situaţii posibile (şi aici intervine, de fapt, dificultatea disocierii):
- legea prevede expres că nerespectarea anumitei forme atrage nulitatea sau prevede că acea formă este
cerută pentru însăşi validitatea actului;
- legea nu prevede expres nici sancţiunea şi nici faptul că cerinţa formei este impusă pentru validitatea
actului, însă putem deduce, din ansamblul alcătuirii normei juridice, că forma este cerută ad validitatem.
Cel mai frecvent, aşa cum am arătat deja la secţiunea privind delimitarea contractelor solemne de cele
consensuale sau reale, atunci când legea cere o anumită formă ad validitatem a unui contract, aceasta trebuie
să fie forma autentică; însă poate fi cerută ad validitatem şi încheierea sub simpla semnătură privată a unui
act juridic, cum este cazul, de pildă, al contractului de societate prin care se înfiinţează o persoană juridică.
Sub aspectul cerinţelor de formă ale contractului, ne interesează aici, în principal, actele juridice autentice,
acte care, potrivit legii, pot fi încheiate doar în faţa notarului public (art. 79 din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici şi a activităţii notariale)1, întrucât, aşa cum arătam, în majoritatea cazurilor, solemnitatea unui act
juridic presupune forma autentică a acestuia. Practic, în prima situaţie, în care legea prevede expres că
nerespectarea formei cerute atrage nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat, avem, în principiu,
aceleaşi cazuri ca cele enumerate atunci când delimitam contractele solemne, pe care nu le mai reluăm. În
cea de-a doua situaţie, legea nu prevede expres sancţiunea nerespectării formei (formă cerută, de asemenea,
în mod expres), însă această sancţiune rezultă inechivoc din modul de formulare a normei juridice. Avem și
aici câteva exemple, însă, pentru a nu complica lucrurile, nu le vom expune.
Pentru a întări caracterul absolut limitativ al situaţiilor în care legea sancţionează cu nulitatea absolută
nerespectarea formei contractului, Codul civil nu permite nici chiar părţilor contractante să deroge de la
cerinţa formei; atunci când legea o cere, forma trebuie respectată. În schimb, potrivit art. 1.242 alin. (2)
NCC, dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere,
contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată. De pildă, dacă părţile încheie un contract
de vânzare-cumpărare având ca obiect părţi sociale emise de o societate cu răspundere limitată, acest

1 Noţiunea de înscris autentic este mai largă decât cea de contract autentic. Sunt autentice înscrisurile întocmite de notarii publici,
hotărârile judecătoreşti sau orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter, cum ar fi, de pildă,
actele de stare civilă (actele referitoare la naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane fizice) sau înscrisurile întocmite de personalul
misiunilor diplomatice sau al oficiilor consulare. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea
consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.
contract va fi perfect valabil sub semnătură privată (întrucât legea nu cere în acest caz forma autentică ad
validitatem), chiar dacă părţile au prevăzut anterior, eventual într-un antecontract sau promisiune de vânzare
a părţilor sociale ori într-o altă convenţie, că acest contract trebuie încheiat în formă autentică.
Mai precizăm aici şi faptul că, în practică, sunt cazuri frecvente în care părţile încheie un contract într-o
anumită formă (de regulă, forma autentică), deşi legea nu o cere. În ultimii ani s-a întâmplat astfel tot în
materie de societăţi, unde actul constitutiv era de multe ori semnat în faţa notarului public, deşi legea nu îi
obliga pe semnatari să încheie actul în astfel de condiţii 2. Trebuie ştiut că, în astfel de situaţii, încheierea
actului în formă autentică nu oferă o forţă juridică mai mare acestuia, în condiţiile în care legea nu cere
această formalitate; mai mult, forma notarială autentică presupune, de regulă, costuri mult mai ridicate decât
simpla formă sub semnătură privată a actului. Este însă tot atât de adevărat că, dacă actul (contractul)
respectiv are ca obiect plata unei sume de bani (şi ne referim aici la alte cazuri decât la contractele de
societate), încheierea lui în formă autentică, deşi legea nu o cerea, conferă acestuia o forţă juridică
(executorie) mai mare decât în cazul în care actul s-ar fi încheiat sub semnătură privată3.

Aplicarea principiului accesorium sequitur principalem în materia formei contractului. Un

principiu important care trebuie reţinut în această materie este cel potrivit căruia, dacă forma unui act juridic
este cerută, potrivit legii, ad validitatem, atunci şi actele necesare încheierii acelui act sau subsecvente
actului respectiv trebuie să respecte aceeaşi formă, ad validitatem; vorbim, aşadar, despre actul juridic
accesoriu, care trebuie să aibă aceeaşi formă ca şi actul juridic principal, potrivit principiului accesorium
sequitur principalem.
De pildă, actul de vânzare-cumpărare al unui teren (care se încheie, potrivit legii, în forma autentică, sub
sancţiunea nulităţii absolute) încheiat printrun mandatar (împuternicit) trebuie însoţit de o procură dată tot în
forma autentică4. Aceeaşi situaţie o putem întâlni şi în cazul donaţiei, unde una dintre părţi (sau ambele părţi)
pot fi reprezentate printr-un mandatar (împuternicit), caz în care mandatul (împuternicirea) trebuie dată, sub
sancţiunea nulităţii absolute, în formă autentică 5. Exemplele pot continua aici, chestiunea de reţinut fiind
aceea că mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme, trebuie să
respecte acea formă, regulă instituită expres în noul nostru Cod civil [art. 2.013 alin. (2)]. O ultimă precizare
care se impune aici este că o procură autentică trebuie să fie, potrivit legii activităţii notariale, şi specială,
adică să indice exact actele juridice pentru care este dată.
De asemenea, un act adiţional ce modifică prevederile unui contract pentru care legea cere forma scrisă
sau autentică ad validitatem trebuie încheiat în aceeaşi formă, sub sancţiunea nulităţii absolute. De exemplu,
contractul de arendă care se încheie sub sancţiunea nulităţii în forma scrisă [art. 1.838 alin. (1) NCC] poate fi
modificat numai printr-un act adiţional care trebuie să îmbrace aceeaşi formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii.
Tot cu titlu de exemplu, în materia dreptului societar, unde aportul în bunuri imobile impune, ad validatem,
întocmirea în formă autentică a actului constitutiv [art. 5 alin. (6) Legea nr. 31/1990], modificarea actului
constitutiv prin aducerea ca aport a unor alte bunuri imobile necesită, de asemenea, forma autentică (de
precizat însă că dacă noile aporturi sunt aduse în numerar sau în bunuri mobile, nu se mai impune forma
autentică; în schimb, dacă noile aporturi constau în bunuri imobile, forma autentică este cerută ad
validitatem, chiar dacă la constituire nu au fost aportate bunuri imobile).

2 Ideea preconcepută de încheiere a actului constitutiv în formă autentică reprezenta şi mai reprezintă încă (este adevărat, din ce în
ce mai rar) o reminiscenţă a vechii reglementări din legea societăţilor comerciale, în forma adoptată imediat după Revoluţia din 1989,
când oamenii s-au grăbit să îşi înfiinţeze societăţi private. În forma iniţială, Legea nr. 31/1990 cerea forma autentică a actului constitutiv
al societăţii comerciale în toate cazurile, indiferent de tipul de societate şi de tipul de aport. În prezent însă, după câte ştim, legea mai cere
forma autentică doar în trei situaţii: când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil, când se constituie o
societate în nume colectiv sau în comandită simplă şi când se constituie o societate pe acţiuni prin subscripţie publică. Au trecut mai bine
de 20 ani de la această modificare legislativă, însă unii oameni tot mai cred că este obligatorie semnarea unui act constitutiv al societăţii
în faţa notarului public.
3 Actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constituie titlu executoriu [art. 639 alin. (1)
NCPC şi art. 100 din Legea nr. 36/1995].
4 O importantă excepţie de la această regulă o instituie art. 701 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, text potrivit căruia actele
de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz,
prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale
actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispo-
ziţie trebuie încheiate în forma autentică.
5 Mai trebuie să menţionăm aici şi o altă cerinţă a mandatului autentic, cerută expres de legea privind activitatea notarială, şi
anume înregistrarea procurii întrun registru special, numit Registrul naţional notarial de evidenţă a procurilor şi revocărilor acestora. În
cazul în care în acest registru este menţionată revocarea procurii, notarul public va respinge cererea de autentificare a actului juridic
principal care urma a fi încheiat de către persoana care se pretinde mandatarul părţii (art. 90 din Legea nr. 36/1995).
 Apoi, în aplicarea regulii despre care vorbim aici, reţinem că un act de garantare a unei obligaţii care
face obiectul unui act juridic pentru care legea cere o formă ad validitatem trebuie încheiat sub aceeaşi
formă. De pildă, contractul de ipotecă sau contractul de fideiusiune prin care se garantează o obligaţie ce
derivă dintr-un contract de vânzare a unui bun imobil. În acest caz, întrucât, potrivit legii, actul de vânzare
trebuie să îmbrace, sub sancţiunea nulităţii, forma autentică, şi actul de garanţie trebuie să îmbrace aceeaşi
formă, sub aceeaşi sancţiune, potrivit principiului accesorium sequitur principalem.

Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară. Din economia actualului Cod civil am putea
concluziona că noua reglementare instituie şi o altă categorie de formă a actului juridic, şi anume forma
cerută pentru înscrierea în cartea funciară. Potrivit art. 1.244 NCC, în afara altor cazuri prevăzute de lege,
trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau
constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară. În opinia noastră, forma cerută pentru
înscrierea în cartea funciară nu poate fi considerată o formă aparte a contractului, ci se include în categoria
condiţiilor de formă cerute ad validitatem.

Forma cerută pentru probaţiunea contractului (forma cerută ad probationem). Forma ad

probationem a unui act juridic sau a unui contract constă în acea cerinţă de formă care presupune ca actul
juridic respectiv sau contractul să fie încheiat în scris pentru a putea fi probat. Forma ad probationem se
impune pentru considerente practice, întrucât asigură posibilitatea părţilor contractante de a putea dovedi
conţinutul contractului pe care l-au încheiat, drepturile şi obligaţiile părţilor.
Ca şi forma ad validitatem, forma ad probationem trebuie respectată în cazurile anume prevăzute de
lege; cu alte cuvinte, legea impune şi prevede expres cazurile în care un contract trebuie încheiat în scris
pentru a se putea proba existenţa lui. Aşadar, şi forma ad probationem este obligatorie, diferenţa esenţială
faţă de forma ad validitatem fiind aceea că nerespectarea formei ad probationem atrage imposibilitatea
dovedirii contractului, pe când nerespectarea formei ad validitatem atrage însăşi nulitatea actului. În cazul
nerespectării formei ad probationem, contractul nu este nul, el produce efecte depline între părţi, însă va fi
aproape imposibil de dovedit în lipsa înscrisului constatator pe care legea îl impune. Această soluţie derivă
din principiul consensualismului, despre care am mai vorbit, potrivit căruia pentru validitatea unui contract
este necesar doar consimţământul, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege (atunci când contractul este
solemn sau real). Iată, aşadar, motivele pentru care antamam mai sus dificultăţile pe care le implică, în
practică, aplicarea unui astfel de principiu, întrucât inexistenţa unui înscris, ca instrumentum, care să
exteriorizeze consimţământul părţilor, face extrem de greoaie şi uneori chiar imposibilă probarea convenţiei.
În fine, mai facem aici o precizare extrem de importantă, menită să delimiteze situaţiile în care legea
cere o anumită formă a actului juridic. Astfel, trebuie reţinut că este posibil ca forma scrisă a unui contract să
fie cerută nu doar pentru probaţiunea actului juridic, ci însăşi pentru validitatea acestuia. Confuzia ar putea
apărea din ideea preconcepută potrivit căreia forma ad validitatem ar presupune întotdeauna un înscris
autentic, nu și sub semnătură privată. Într-adevăr, forma ad validitatem se referă, de regulă, la un act juridic
autentic, însă sunt situaţii prevăzute expres de lege (destul de rare, este adevărat) în care forma ad
validitatem este respectată prin simpla formă scrisă sub semnătură privată a actului juridic (eventual, căruia i
s-a acordat şi dată certă). Exemplele le-am enumerat mai sus, la capitolul referitor la forma ad validitatem,
din care amintim forma scrisă a contractului de societate prin care se creează o societate cu personalitate
juridică, forma scrisă a contractului de arendare ori forma scrisă a contractului de ipotecă mobiliară. Astfel,
potrivit art. 1.884 NCC, în ceea ce priveşte contractul de societate, acesta trebuie încheiat în forma scrisă, iar
potrivit textului de lege citat, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului; prin excepţie, sub
sancţiunea nulităţii absolute, contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică trebuie
încheiat în forma scrisă. Aşadar, societăţile fără personalitate juridică (societăţile simple şi societăţile în
participaţie) se constituie prin contract de societate încheiat în forma scrisă ad probationem, iar societăţile cu
personalitate juridică (societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi pe acţiuni, societăţile pe acţiuni şi
cele cu răspundere limitată) se constituie prin contract de societate încheiat în forma scrisă, cerută însă ad
validitatem.
Un exemplu în care legea cere forma scrisă ad probationem este cazul contractului de asigurare. Potrivit
dispoziţiilor inechivoce ale art. 2.200 alin. (1) NCC, pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie
să fie încheiat în scris, neputând fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă.
Încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare emis şi
semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare.
 Exemplele pot continua, însă încheiem prin a spune că, în principiu, legea este suficient de clară în
această materie, precizând expres că forma scrisă este cerută pentru probaţiunea contractului, astfel că nu ar
trebui să existe dubii cu privire la natura şi scopul formei impuse.

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi

Consideraţii introductive. Pe lângă forma cerută ad validitatem şi forma cerută ad probationem, în

dreptul nostru se mai vorbeşte despre o a treia formă posibilă pe care ar putea să o necesite, în anumite
situaţii, un act juridic (un contract), şi anume forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului
juridic. În realitate, nu putem vorbi despre cerinţă de formă propriu-zisă, aparte, pentru că, spre deosebire de
cele două cerinţe despre care am discutat (pentru validitate sau pentru probaţiune), în cazul de faţă actul
juridic are deja o anumită formă (fie ad validitatem, fie ad probationem), însă mai trebuie îndeplinită o
anumită formalitate pentru ca acel act juridic să fie opozabil terţilor.
Cu alte cuvinte, actul juridic respectiv este perfect valabil, produce efecte depline între părţi şi, mai mult,
are valoare probatorie deplină între părţi, însă pentru a putea fi invocat şi faţă de terţi, se cere îndeplinită
condiţia opozabilităţii. Aşadar, riguros vorbind, forma cerută pentru opozabilitate este, în fapt, un demers pe
care trebuie să îl facă părţile semnatare ale unui act (sau alte părţi interesate) pentru ca acest act să devină
opozabil şi terţilor, dat fiind că între părţi (sau succesorii lor universali ori cu titlu universal) actele juridice
produc oricum efecte depline, chiar dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate. Un prim exemplu
relevant îl putem oferi din materia garanţiilor reale; potrivit legii, ipoteca mobiliară trebuie înscrisă în arhiva
electronică de garanţii reale mobiliare, iar ipoteca imobiliară trebuie înscrisă în registrele de carte funciară,
ambele înscrieri fiind cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi.
Opozabilitatea efectelor contractului, ca noţiune, este definită de prevederile noului Cod civil, legea
stipulând expres şi inechivoc efectele unui contract faţă de terţi. Astfel, în primul rând, ca principiu (de la
care pot exista însă excepţii), contractul produce efecte numai între părţile contractante, nu şi faţă de terţi.
Dar, chiar dacă nu produce efecte faţă de terţi, contractul este opozabil terţilor, ceea ce înseamnă că terţii se
pot prevala de efectele contractului, fără a avea însă dreptul de a cere executarea lui (cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege) şi fără a putea aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract (art. 1.281
NCC). Întrebarea care se pune aici, aşadar, este următoarea: când şi în ce măsură se consideră că un anumit
contract (act juridic) este opozabil terţilor ?
Răspunsul este următorul: ca regulă, condiţia de opozabilitate este considerată îndeplinită atunci când
actul juridic este supus unei anumite proceduri formale, procedură numită publicitate. Prin excepţie,
opozabilitatea este considerată efectuată şi fără publicitate, atunci când actul juridic are o dată certă, precum
şi atunci când opozabilitatea se realizează prin comunicarea unei notificări cu privire la actul juridic (de
pildă, prin notificarea făcută debitorului cedat, în cazul cesiunii de creanţă). Vom vorbi în continuare despre
cele două forme generale de opozabilitate a unui act juridic, şi anume despre publicitate şi dată certă.

Publicitatea. Precizări prealabile. Câteva reguli de bază trebuie să subliniem aici referitor la
publicitate, legate, în principal, de modul de reglementare a acestei formalităţi. Astfel, reţinem, în primul
rând, cu titlu de principiu, că în cazurile în care este cerută cerinţa opozabilităţii faţă de terţi, legea prevede,
fără niciun dubiu şi în mod expres, că este necesară în acest scop îndeplinirea unei anumite formalităţi de
publicitate. În al doilea rând, orice procedură de publicitate, precum şi condiţiile în care această publicitate
operează se stabilesc numai prin lege; prin urmare, nicio persoană publică sau privată, nici chiar o autoritate
publică, nu poate impune îndeplinirea unei anumite formalităţi de publicitate, dacă legea nu o cere. Pe de altă
parte însă, în mod simetric, orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de
publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui
drept sunt considerate nescrise.

Efectele publicităţii actului juridic. Din moment ce publicitatea a fost efectuată, actul juridic respectiv
produce efectele prevăzute de lege, şi anume opozabilitatea erga omnes a acestuia (faţă de orice persoană
terţă); cu alte cuvinte, nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus
publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită. Aşadar, avem un prim principiu esenţial
de reţinut în materia efectelor publicităţii actului juridic: publicitatea are ca efect opozabilitatea actului, iar
nu efect constitutiv de drepturi.
Un al doilea principiu, la fel de important, este faptul că publicitatea nu validează dreptul sau actul
juridic cu privire la care s-a efectuat publicitatea. Astfel, dacă un act juridic era afectat de o cauză de nulitate,
efectuarea publicităţii cu privire la actul juridic nu acoperă nulitatea, actul juridic respectiv putând fi
desfiinţat pentru neîndeplinirea cerinţelor de fond sau de formă (totuşi, trebuie făcută aici precizarea că terţii
care s-au încrezut cu bună-credinţă în existenţa şi valabilitatea actului făcut public în condiţiile legii pot
invoca anumite drepturi legate de efectele acelui act juridic).

Sancţiunea neîndeplinirii cerinţelor de publicitate. Sancţiunea lipsei publicităţii este cât se poate de
clară, fiind inechivoc prevăzută de lege, pentru a fi evitate orice confuzii: actul juridic supus publicităţii însă
pentru care nu s-a efectuat publicitatea este inopozabil terţilor, ceea ce înseamnă că terţii îl pot ignora.
Excepţia de la această regulă este însă la fel de clară şi, în acelaşi timp, la fel de importantă: actul juridic este
totuşi opozabil terţilor, chiar şi în lipsa îndeplinirii formalităţilor de publicitate, atunci când se dovedeşte că
terţii au cunoscut de existenţa actului juridic pe altă cale. Avem însă şi o excepţie de la excepţie: atunci când
legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte, totuşi, lipsa de publicitate, absenţa publicităţii
poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altă cale, actul juridic
supus publicităţii. În toate cazurile însă, simpla cunoaştere a actului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate
faţa de alte persoane decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut.

Formele publicităţii. După ce am văzut ce se înţelege prin publicitate, care sunt efectele îndeplinirii
publicităţii şi care sunt efectele neîndeplinirii acesteia, este oportun, în mod firesc, să vedem, în concret, care
sunt modalităţile de publicitate a unui act juridic, aşa cum sunt acestea prevăzute de actualul Cod civil.
Publicitatea unui act juridic se realizează prin menţionarea, înscrierea, înregistrarea actului juridic
respectiv întrun anumit registru public. Cele mai importante registre publice prin intermediul cărora se
asigură publicitatea şi opozabilitatea actelor în România sunt:
- Cartea funciară;
- Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
- Registrul Comerţului.
Cu titlu de principiu, reţinem că orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condiţiile legii,
să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină
extrase sau copii certificate de pe acestea.

Cartea funciară. Cartea funciară este cel mai important registru folosit în dreptul privat, mai cu seamă
în materia drepturilor reale, aşa cum în materia dreptului societar cel mai important registru este registrul
comerţului, despre care vom vorbi mai jos.
Deşi ceea ce ne interesează aici sunt, în principal, aspectele legate de opozabilitatea actului juridic,
trebuie să precizăm încă de la început faptul că, spre deosebire de alte registre publice, regula este că
înscrierea în cartea funciară are caracter constitutiv, şi nu de opozabilitate. Dar în cartea funciară se pot
realiza şi alte operaţiuni de publicitate, prin efectuarea unor menţiuni care au ca efect opozabilitatea actului
juridic şi nu naşterea însăşi a dreptului; într-un astfel de caz, înscrierea are caracter de opozabilitate iar nu
caracter constitutiv de drepturi. O astfel de menţiune făcută publică prin intermediul cărţii funciare şi care are
ca efect opozabilitatea faţă de terţi este denumită generic sub termenul de notare.

Arhiva electronică. Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (denumirea mai simplă folosită
fiind şi cea de Arhiva Electronică sau, prescurtat, AEGRM) este un sistem de evidenţă a priorităţii ipotecilor
mobiliare şi, în acelaşi timp, un sistem de publicitate care asigură înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile
mobiliare şi publicitatea acestor operaţiuni. Arhiva electronică este structurată pe bunuri şi pe persoane şi
este unică la nivel naţional, însă pentru efectuarea înregistrărilor pot fi autorizate persoanele care îndeplinesc
anumite cerinţe; în practică, persoanele care efectuează în mod frecvent menţiunile în arhivă sunt camerele
de comerţ şi industrie din fiecare judeţ, precum şi avocaţii special acreditaţi în acest scop.
După înscrierea ipotecii mobiliare, operatorul va emite un document denumit Aviz de înscriere a
garanţiei (sau Aviz de garanţie), document care asigură publicitatea garanţiei şi stabileşte rangul acesteia în
raport cu alţi creditori.
În arhivă se pot înscrie toate ipotecile mobiliare constituite asupra bunurilor mobile, indiferent dacă
aceste bunuri mobile sunt corporale (echipamente sau utilaje, recolte, păduri etc.), sunt incorporale (acţiuni
sau părţi sociale, drepturi de creanţă) sau reprezintă dreptul asupra unor conturi bancare.

Registrul comerţului. În materia societăţilor (denumite, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil,
societăţi comerciale), publicitatea actelor juridice constând în înregistrări, înmatriculări, menţiuni şi radieri se
face prin registrul comerţului.
 Registrul comerţului se ţine de către Oficiul Registrului Comerţului, care este organizat în fiecare judeţ
şi în municipiul Bucureşti, în subordinea tribunalului. La nivel naţional se ţine Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului, instituţie publică în subordinea Ministerului Justiţiei.
Oficiile judeţene ale registrului comerţului vor comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului
orice înmatriculare sau menţiune operată, în termen de 15 zile de la efectuare. Registrul comerţului este
alcătuit din două registre, unul pentru înregistrarea persoanelor fizice şi un altul pentru înregistrarea
persoanelor juridice. Oficiul Registrului Comerţului mai ţine şi dosare pentru fiecare comerciant, cu actele
depuse de acesta.
Înregistrarea şi menţiunile sunt opozabile terţilor din momentul efectuării lor în registrul comerţului ori
de la publicarea lor în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, în cazul în care legea dispune astfel.

Data certă. O formalitate aparte dar din ce în ce mai frecventă în materia înscrisurilor este constatarea şi
atestarea datei certe a unui act juridic, adică aşa-numita dată certă. Atunci când legea cere forma sub
semnătură privată a actului, în principiu, acest înscris trebuie să aibă şi o dată certă, pentru a fi opozabil
terților.
Formalitatea datei certe este cerută exclusiv pentru opozabilitate faţă de terţi (cu o singură excepţie);
data certă nu este cerută pentru probaţiunea actului şi, cu atât mai puţin, nu este cerută pentru validitate.
Pentru a înţelege exact natura juridică a acestei formalităţi, trebuie reţinut faptul că un înscris legal întocmit,
sub aspectul cerinţelor de fond, produce toate efectele între părţi, el fiind obligatoriu pentru părţile
semnatare, chiar şi în lipsa unei date certe; în schimb, faţă de terţi el este opozabil numai dacă are o dată
certă sau de la data obţinerii datei certe. Aşadar, data certă poate fi considerată fie data întocmirii actului, fie
o altă dată ulterioară.
De pildă, între două persoane se încheie un contract de cesiune de părţi sociale, la o anumită dată
menţionată în înscrisul constatator al convenţiei, să spunem, la 1 octombrie 2019. Acest contract devine
obligatoriu între părţi din momentul semnării sale, însă, pentru a putea fi opus terţilor (să poată fi făcut
opozabil terţilor), el trebuie să fi dobândit o dată certă, adică data menţionată în act (1 octombrie 2012) să fi
fost atestată în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege. În caz contrar, el poate deveni opozabil terţilor
doar din ziua în care dobândeşte o astfel de dată certă, chiar dacă această zi este o altă dată decât data
încheierii actului (să spunem, de la 15 noiembrie 2019); faţă de terţi, el produce efecte numai de la această
dată, adică de la data dobândirii datei certe.
Formalitatea datei certe este cerută de lege numai înscrisurilor sub semnătură privată, întrucât
înscrisurile autentice atestă toate elementele convenţiei încheiate, respectiv identitatea părţilor şi
consimţământul acestora cu privire la conţinutul actului, semnătura părţilor, dar şi data încheierii.
Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit,
numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, respectiv:
- Data certă acordată de către o persoană care are această competenţă stabilită prin lege. Din acest punct
de vedere, înscrisul dobândeşte dată certă din ziua în care a fost prezentat spre a se conferi dată certă de către
notarul public, executorul judecătoresc, avocat sau alt funcţionar competent (potrivit legii) în această
privinţă. Trebuie precizat aici că dreptul de a acorda dată certă unui înscris trebuie recunoscut în mod expres
şi inechivoc prin lege.
- Data certă acordată prin prezentarea înscrisului la o instituţie publică. Din acest punct de vedere,
înscrisul dobândeşte dată certă din ziua când a fost înfăţişat la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se
despre aceasta menţiune pe înscrisuri, cum ar fi, de pildă, prin depunerea actului de cesiune părţi sociale la
oficiul registrului comerţului, prin depunerea contractului de închiriere la administraţia financiară sau prin
depunerea actului de vânzare-cumpărare a autovehiculului la organele de poliţie.
- Data certă acordată prin înscrierea într-un registru sau alt document public, de pildă, data certă a
cererii de chemare în judecată [data înregistrării la registratura instanţei, prin aplicarea ştampilei de intrare,
potrivit art. 199 alin. (1) NCPC] sau data actelor administrative (data înregistrării în registrul autorităţii
publice, care poate fi diferită de data emiterii actului).
- Dată certă acordată prin menţionarea oficială a înscrisului respectiv în cuprinsul unui alt înscris care
are data certă. Din acest punct de vedere, înscrisul dobândeşte dată certă, de pildă, din ziua în care cuprinsul
lui este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice.
- Data certă dobândită ca urmare a decesului persoanei. Din acest punct de vedere, înscrisul dobândeşte
dată certă din ziua morţii (de pildă, în cazul testamentului olograf) ori din ziua când a survenit neputinţa
fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz.
 - Data certă dobândită din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip
neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
Legea prevede expres şi anumite excepţii legate de data certă a înscrisurilor. Astfel, sunt opozabile
terţilor, fără a fi îndeplinită formalitatea datei certe, următoarele înscrisuri:
- Înscrisurile întocmite de profesionişti (facturile, registrele comerciale, situaţiile financiare etc.) adică
cele întocmite în exerciţiul activităţii unei întreprinderi. Un astfel de înscris este prezumat a fi fost făcut la
data consemnată în cuprinsul său, iar dacă nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre
părţi cu orice mijloc de probă, însă, în acelaşi timp, poate fi combătută cu orice mijloc de probă (art. 277
NCPC).
- Chitanţele liberatorii. Legea permite judecătorilor să considere un înscris care conţine o chitanţă de
plată a unei sume de bani ca având data menţionată în cuprinsul acesteia, fără a fi necesară vreuna din
modalităţile de dobândire a datei certe despre care am vorbit mai sus [art. 278 alin. (2) NCPC].
În dreptul procesual, data certă are o importanţă mare, hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei, întrucât în
funcţie de aceasta se calculează termenele de decădere prevăzute de lege pentru introducerea unor acţiuni,
cereri sau căi de atac. Potrivit art. 199 alin. (1) NCPC, cererea de chemare în judecată, depusă personal sau
prin reprezentant, sosită prin poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică ori prin înscris
în formă electronică, se înregistrează şi primeşte data certă prin aplicarea ştampilei de intrare 6.
Îndeplinirea formalităţii datei certe nu conferă caracter executoriu înscrisului, întrucât, în principiu, ca
regulă fundamentală, au caracter executoriu numai înscrisurile autentice. Există însă câteva excepţii
prevăzute de lege în materia contractelor care au ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă asupra unui
bun. Astfel, în cazul contractului de comodat, la data expirării contractului de comodat şi în cazul decesului
comodatarului, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată
cu dată certă constituie titlu executoriu (art. 2.157 NCC). La fel, în cazul contractului de locaţiune, acest
contract având caracter executoriu pentru plata chiriei atunci când este încheiat în formă autentică, dar şi
atunci când este constatat prin înscris sub semnătură privată care a fost înregistrat la organele fiscale,
înregistrare care atribuie contractului, aşa cum arătam, dată certă (art. 1.798 NCC). În fine, în cazul
contractului de arendare, acesta are caracter executoriu pentru plata arendei dacă este încheiat în formă
autentică sau sub semnătură privată dar înregistrat la consiliul local, înregistrare care atribuie contractului, de
asemenea, dată certă (art. 1.845 NCC).

Condiţiile de fond ale contractului

Capacitatea părţilor contractante

Precizări prealabile. Una dintre cele patru cerinţe de validitate ale oricărei convenţii este capacitatea de
a contracta. Potrivit art. 1.180 NCC, poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege
şi nici oprită să încheie anumite contracte. Capacitatea de a încheia acte juridice este definită ca fiind
aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor
juridice civile.
Aşa cum vom reitera şi mai jos (la secţiunea în care vom vorbi despre consimţământ), capacitatea nu se
confundă cu discernământul. Astfel, capacitatea (şi incapacitatea) rezultă din lege, este o stare de drept,
întrucât legea stabileşte expres că orice persoană are capacitate de a contracta şi tot legea reglementează
expres situaţiile în care persoana nu are capacitatea de a contracta; discernământul nu poate fi niciodată
reglementat prin lege, fiind o stare de fapt, concretă, particulară, care vizează o anumită persoană fizică,
astfel că este posibil ca o persoană fizică, deşi incapabilă (fiind minoră) să aibă discernământul faptelor sale
sau, dimpotrivă, o persoană care are, potrivit legii, capacitatea de a contracta (o persoană majoră) să nu aibă,
la un anumit moment dat, discernământ.

6 Pe lângă înregistrarea actului la registratura instanţei, acesta se consideră depus înăuntrul termenului prevăzut de lege şi prin
scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat. De asemenea, actul depus
de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administraţia locului de deţinere unde se află această
parte este, de asemenea, considerat ca făcut în termen. Prin urmare, în materia care ne interesează aici, recipisa oficiului poştal, precum şi
înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau
de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată, ceea ce
înseamnă că, în acest fel, actul se bucură de o dată certă a depunerii.
 Aspectele legate de capacitatea persoanelor fizice fac obiectul de studiu al materiilor introductive de
drept civil, iar cele legate de capacitatea persoanelor juridice sunt studiate în materia dreptului societar. De
aceea nu vom aborda aici decât chestiunile generale şi de esenţă referitoare la capacitate, exclusiv în scopul
de a înţelege exact rolul acestei condiţii de validitate în ansamblul tuturor cerinţelor de fond ale unei
convenţii, aşa cum sunt impuse de lege. Ne vom referi, prin urmare, la regula aplicabilă în materie de
capacitate şi vom puncta câteva excepţii de la această regulă, relevante în materia dreptului contractual.

Regula capacităţii. Prima problemă care trebuie clarificată aici este aceea de a şti cine poate lua parte la
semnarea unui contract din care se nasc o serie de obligaţii în sarcina persoanei semnatare. Cu privire la
capacitatea unei persoane de a semna o convenţie, trebuie reţinut, cu caracter de principiu, că regula instituită
în dreptul nostru este aceea că orice persoană are această capacitate, cu alte cuvinte orice persoană are
dreptul de a-şi asuma drepturi şi obligaţii prin încheierea unei convenţii.
Excepţia de la această regulă se referă, desigur, la situaţiile în care persoanele sunt incapabile (nu au
capacitatea de a semna un contract) şi la situaţiile în care legea interzice în mod expres anumitor persoane
încheierea unor contracte. În fine, trebuie reţinut aici că excepţiile de la regula capacităţii sunt de strictă
interpretare, ceea ce înseamnă că, în afara cazurilor limitativ prevăzute de lege, nu se poate considera, prin
analogie, că unei anumite persoane îi este interzis să îşi asume o obligaţie contractuală sau să dobândească
un drept.
Excepţiile de la regula capacităţii ar trebui să vizeze, aşadar, două aspecte, mai exact, două categorii de
persoane care nu au posibilitatea de a încheia un contract, şi anume incapabilii, pe de-o parte, şi persoanele
cărora legea le instituie anumite interdicţii sau incompatibilităţi, pe de altă parte (persoanele cărora le este
oprit de lege să încheie contracte, aşa cum spune Codul civil).

Incapacităţile. Intră în categoria persoanelor incapabile minorii şi interzişii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte minorii, legea română prevede că o persoană fizică dobândeşte capacitatea deplină de
exerciţiu la vârsta de 18 ani. Totuşi, legea recunoaşte şi o capacitate de exerciţiu restrânsă persoanei minore
care a împlinit vârsta de 14 ani. Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie
de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în anumite cazuri prevăzute de lege,
şi cu autorizarea instanţei de tutelă. În mod excepţional, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate
face singur acte de conservare și acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de
mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.
În ceea ce priveşte categoria interzişilor judecătoreşti, legea prevede că persoana care nu are
discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale,
precum şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot fi puşi sub interdicţie judecătorească. Referitor la
persoanele puse sub interdicţie, legea oferă o reglementare foarte amplă în materie; este abordată amănunţit
procedura de punere sub interdicţie (reglementată şi de Codul de procedură civilă), precum şi instituirea
tutelei (prin numirea tutorelui care se va îngriji de persoana interzisă judecătoresc şi de bunurile sale),
respectiv a curatelei (prin numirea curatorului, în cazurile prevăzute de lege).

Interdicţii şi incompatibilităţi. Interdicţiile speciale sunt prevăzute de lege, în mod particular, în cazul
anumitor contracte numite.
Vânzare. În materia contractului de vânzare (de altfel, cel mai folosit contract), legea reglementează
expres, într-un capitol aparte, denumit cât se poate de sugestiv „Cine poate cumpăra sau vinde”, atât regula
capacităţii, cât şi excepţiile. Astfel, potrivit art. 1.652 NCC, pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este
interzis prin lege. Următoarele trei articole (art. 1.653-1655 NCC) enumeră limitativ şi expres şi
incapacităţile în materie de vânzare, respectiv:
- Incapacitatea judecătorilor, procurorilor, grefierilor, executorilor, avocaţilor, notarilor publici,
consilierilor juridici şi practicienilor în insolvenţă de a cumpăra drepturi litigioase care sunt de competenţa
instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea;
- Incapacităţile speciale de a cumpăra instituite mandatarilor (pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să
le vândă), părinţilor, tutorilor şi curatorilor (pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă), funcţionarilor
publici, judecătorilor sindici, practicienilor în insolvenţă şi executorilor (pentru bunurile pe care le
administrează ori a căror administrare o supraveghează).
Donație. În materia donațiilor, legea instituie, de asemenea, câteva interdicţii şi incapacităţi în persoana
dispunătorului. Regula este, şi în această materie, capacitatea de folosinţă, în sensul că orice persoană poate
face şi poate primi liberalităţi (donații), cu respectarea regulilor generale privind capacitatea, adică ale celor
referitoare la vârsta şi deplinătatea mintală a persoanei; condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi
trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul, iar condiţia capacităţii de a primi
o donaţie trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donaţia. Excepţiile de la regulă sunt, şi în acest
caz, expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu o persoană nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut
calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta sa fi primit de la instanţa de tutelă
descărcare pentru gestiunea sa (se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal
este ascendentul dispunătorului). De asemenea, sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor
sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate
dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, precum şi preoţilor care acordau asistenţă religioasă
în timpul bolii care este cauză a decesului.
Societăți. Interdicţii speciale avem însă în materia dreptului societar, unde, potrivit legii, nu pot avea
calitatea de fondatori persoanele care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile
prevăzute de Legea societăţilor (Legea nr. 31/1990) şi pentru infracţiunile prevăzute de legea falimentului
(adică pentru infracţiunile de bancrută simplă şi frauduloasă, gestiunea frauduloasă, delapidarea săvârşită de
către administratorul judiciar sau de către lichidator). De asemenea, tot în materia dreptului societar avem şi
incompatibilităţi speciale, referitoare la anumite persoane care, din cauza funcţiei (de cele mai multe ori
funcţiei publice) pe care o ocupă, nu pot lua parte la înfiinţarea unei societăţi. De exemplu, poliţiştii,
magistraţii (judecătorii şi procurorii) nu pot face parte dintro societate nici direct şi nici prin persoane
interpuse (cu singura excepţie a calităţii de acţionar, care îi este permisă) şi nu pot participa la conducerea
sau la administrarea unei societăţi. Rezultă că acestor persoane le este îngrădit dreptul de a încheia un
contract de societate, astfel că, în mod evident, avem de-a face, în astfel de cazuri, cu o excepţie veritabilă de
la regula capacităţii de a încheia un contract 7.
Consimţământul

Noţiuni introductive privind consimţământul. Condiţii. Consimţământul reprezintă acordul părţilor

cu privire la încheierea unui anumit contract; de aceea, el se mai numeşte şi acord de voinţe, fiind folosit
deseori, în legislaţie, şi sub această denumire. Consimţământul trebuie să îndeplinească anumite condiţii
esenţiale, fundamentale, respectiv:
- În primul rând, trebuie să existe; jurisprudenţa a statuat, de exemplu, că nu există consimţământ atunci
când s-a dovedit, prin expertiză grafoscopică, că semnătura nu aparţine părţii cu privire la care se susţine că a
semnat contractul.
- Să fie serios, adică exprimat cu intenţia clară, indubitabilă de a se obliga şi, în general, cu intenţia de
produce efecte juridice; consimţământul nu poate fi exprimat în glumă (jocandi causa) sau sub rezerva unei
condiţii suspensive dar pur potestative („mă oblig doar dacă vreau”), în cazul unui astfel de consimţământ
fiind exclusă naşterea actului juridic.
- Să nu fie viciat şi să fie exprimat în mod liber, cu alte cuvinte :
- să nu fie afectat (alterat) de niciunul din viciile de consimţământ (despre viciile de
consimţământ vom vorbi mai jos) şi
- să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică persoana care îşi dă consimţământul la
încheierea contractului trebuie să aibă un discernământ deplin şi să fie informată corect asupra tuturor
clauzelor contractuale (ţinându-se cont aici şi de toate consideraţiile noastre făcute la capitolul privind
clauzele externe sau standard şi clauzele neuzuale).

Consimţământul valabil exprimat şi viciile de consimţământ. Consimţământ valabil exprimat este o

noţiune esenţială în dreptul contractual, întrucât numai un astfel de consimţământ poate sta la baza naşterii
raporturilor juridice dintre părţile semnatare ale unei convenţii. Viciile de consimţământ sunt acele
împrejurări care afectează acordul unei persoane la încheierea unui contract. Viciile de consimţământ sunt
reglementate de noul Cod civil într-o formă diferită de Codul civil anterior, fiind considerate în prezent ca
elemente care afectează consimţământul:

- lipsa
discernământului,

7 Pentru amănunte, a se vedea G. Tiţa-Nicolescu, Tratat de dreptul afacerilor. Volumul I. Persoanele juridice, Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2009.
 - eroa
rea,

- dolu
l,

- viol
enţa

- leziu
nea.

Lipsa discernământului. Ceea ce aduce nou actualul Cod civil în materie de vicii de consimţământ
(alături de leziune) este reglementarea expresă a lipsei de discernământ, chestiune care nu era prevăzută în
vechiul Cod civil ca fiind o cauză de nulitate a actului juridic afectat de un astfel de viciu (cu toate acestea,
doctrina reţinea aproape invariabil această cerinţă primordială a consimţământului). Astfel, noul Cod civil
român stipulează expres că este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii
acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările
faptei sale.
Reamintim că, în această materie vorbim despre două noţiuni distincte, care nu trebuie confundate, şi
anume despre capacitate şi despre discernământ; capacitatea de a încheia un act juridic este o stare de drept,
fiind recunoscută de lege, ca principiu, oricărei persoane, pe când discernământul de a încheia actul juridic
este o stare de fapt, legea plecând de la premisa că orice persoană care are capacitate are şi discernământ.
Persoana se naşte cu capacitatea civilă de folosinţă, însă dobândeşte capacitatea de exerciţiu, ca regulă, la
vârsta de 18 ani. Iar orice persoană care are capacitate de exerciţiu se prezumă că are şi discernământul
necesar pentru a înţelege consecinţele faptelor sale. Prin excepţie, legea consideră că nu are discernământul
faptelor sale persoana care nu se poate îngriji de interesele sale din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale,
precum şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani); aceste persoane
pot fi puse sub interdicţie judecătorească. Actele juridice încheiate de o astfel de persoană sunt anulabile,
chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ (prezumţia este inversă). Diferenţa este clară
sub regim probator sau al sarcinii probei : capabilul trebuie să dovedească lipsa de discernământ la momentul
încheierii actului, pe când incapabilul este prezumat ca fiind lipsit de discernământ.
Acestea sunt însă incapacităţi legale de încheiere a unui act juridic. Ceea ce ne interesează însă aici este
lipsa discernământului cauzată de alte motive existente la momentul încheierii contractului 8. Evident, fiind
vorba despre o prezumţie legală de discernământ, cel care invocă lipsa discernământului va trebui să o
dovedească; în practică, de pildă, sunt frecvente situaţiile în care se invocă de către persoanele interesate (de
regulă, potenţiali moştenitori) faptul că o persoană vârstnică nu a avut discernământ la momentul la care a
dispus de bunurile sale.
Pentru ca lipsa de discernământ să poată constitui un viciu de consimţământ, trebuie ca cel puţin două
elemente să fie îndeplinite, aşa cum sunt cerute de lege. Vorbim, aşadar, despre condiţiile lipsei
discernământului ca viciu de consimţământ:
- Lipsa discernământului trebuie să existe la momentul încheierii contractului (nu anterior şi nu ulterior);
aşadar, data semnării contractului va fi relevantă, astfel că un contract încheiat de o persoană lipsită de
discernământ şi pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat numai dacă, la momentul când actul a fost făcut,
cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.
- Persoana care invocă lipsa discernământului să se afle într-o stare de neputinţă de a-şi da seama de
urmările faptei sale; această stare poate fi chiar şi vremelnică, adică numai la momentul încheierii
contractului, chiar dacă în mod obişnuit, inclusiv în perioadele imediat anterioare şi/sau posterioare semnării
contractului, persoana în cauză are discernământ.

Eroarea. Definiţie şi clasificare. O definiţie extrem de simplă (dar şi de exactă) a erorii a fost
exprimată de prof. Gh. Beleiu, definiţie la care achiesăm şi noi, cu atât mai mult cu cât legea nu ne oferă nici
în prezent o astfel de definiţie: „eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic”9.
8 În materia actelor juridice personale, lipsa discernământului la data exprimării consimţământului atrage nulitatea căsătoriei (art.
299 NCC) şi a testamentului (art. 1.038 NCC).
9 Gh. Beleiu, op. cit., p. 135.
Această definiţie este prefect valabilă şi în prezent, chiar dacă în materia erorii au apărut noutăţi importante
faţă de reglementarea anterioară.
Discuţii mai ample se impun însă în ceea ce priveşte clasificarea erorii. Eroarea poate fi clasificată,
potrivit noilor dispoziţii legale, în mai multe categorii sau tipuri, respectiv:
- Eroare de fapt şi eroare de drept – după natura împrejurărilor fals reprezentate, adică elemente de fapt
sau, dimpotrivă, norme juridice;
- Eroare esenţială şi eroare neesenţială – după gradul de importanţă al împrejurărilor fals reprezentate;
- Eroare scuzabilă şi eroare nescuzabilă – după gradul de culpă ce poate fi reţinut persoanei care invocă
faptul erorii.

Eroarea de fapt şi eroarea de drept. Eroarea de fapt este cea care poartă asupra unor elemente şi
împrejurări de fapt legate de contract. În vechiul Cod civil aceasta era singură formă recunoscută a erorii
(după clasificarea în funcţie de natura elementelor fals reprezentate), nefiind permisă invocarea unei erori
dacă aceasta avea ca obiect necunoaşterea unei norme juridice. Evident, este de aşteptat ca şi după adoptarea
noului Cod civil, cele mai multe situaţii de eroare să se refere la eroarea de fapt, urmând ca eroarea de drept,
chiar dacă acum este recunoscută prin lege ca viciu de consimţământ, să fie doar o chestiune de excepţie. Cu
alte cuvinte, preconizăm ca regula în materie de eroare să fie eroarea de fapt, şi nu eroarea de drept.
Este o eroare de fapt:
a) eroarea cu privire la natura contractului (error in negotio), adică eroarea care cade însăşi asupra
naturii actului juridic încheiat (de exemplu, o persoană crede că primeşte cu titlu gratuit un bun, însă, în
realitate, contractul nu era de donaţie, ci de vânzare, urmând a fi obligat să plătească preţul 10);
b) eroarea cu privire la obiectul contractului (error in corpore), eroare care cade asupra bunului ce face
obiectul unui contract (de exemplu, partea crede că cumpără un anumit bun, dar de fapt obiectul vânzării este
un alt bun, situaţie întâlnită frecvent în jurisprudenţă în cazul operelor de artă, mai cu seamă al tablourilor
asupra cărora se stabileşte ulterior lipsa autenticităţii 11);
c) eroarea cu privire la calităţi importante ale bunului ce face obiectul contractului (error in
substantiam) este eroarea care apare, de pildă, atunci când o persoană crede că achiziţionează un autoturism
nou, dar de fapt acesta este uzat12;
d) eroarea cu privire la persoană (error in personam) este eroarea care cade asupra persoanei cu care se
contractează (o persoană crede că cumpără un bun de la vânzător, însă de fapt proprietarul bunului vândut
este o altă persoană13).
e) eroarea cu privire la alte elemente neimportante ale contractului, elemente care nu sunt determinante
pentru încheierea şi valabilitatea actului juridic, cum ar fi modalităţi sau termene de plată a preţului, termene
de livrare, dată de încetare a contractului etc.; această eroare se mai numeşte eroare indiferentă sau, conform
noului Cod civil, eroare neesenţială.
Dar reglementarea legală actuală recunoaşte expres şi eroarea de drept. Este considerată ca fiind într-o
eroare de drept o persoană care a avut o falsă reprezentare a unei norme juridice, pe care nu a cunoscut -o. Cu
privire la această formă de eroare au existat şi există discuţii şi controverse, în sensul dacă poate fi acceptată

10 În practica noastră judiciară s-a reţinut ca fiind eroare cu privire la natura contractului situaţia în care un salariat s-a aflat în
eroare cu privire la actul de garanţie pe care la semnat, crezând că semnează un act de garanţie pentru calitatea de angajat, şi nu un act de
garanţie pentru creditul imobiliar contractat de societate; s-a considerat, prin urmare, că este vorba despre o eroare obstacol, întrucât a
fost vorba despre o lipsă totală a consimţământului la încheierea actului, fapt ce a dus la nulitatea absolută a actului juridic (ICCJ, s.
com., dec. nr. 1844 din 17 martie 2005, disponibilă pe www.scj.ro).
11 Eroarea cu privire la autenticitatea unui tablou este o eroare cu privire la substanţa bunului, şi nu o simplă eroare cu privire la
valoare (Civ. 1, 13 janv. 1998 şi alte soluţii citate în Code Civile Dalloz, p. 1273). Tot în domeniul operelor de artă s-a considerat că un
cumpărător a fost în eroare în ceea ce priveşte o pictură cuprinsă într-un catalog, cu privire la care s-a menţionat că relevă un decor creat
de Dali, în condiţiile în care cumpărătorul a crezut şi a înţeles că este vorba despre o pictură făcută de însuşi Dali (Civ. 1, 30 sept. 2008,
idem, op. cit., p. 1274).
12 În jurisprudenţă s-a reţinut acest tip de eroare în cazul unui cal care fusese cumpărat pentru a participa la curse, dar care era de
fapt, o femelă gestantă, aspect necunoscut de cumpărător şi care era esenţial pentru încheierea contractului (Civ. 1, 5 fevr. 2002, Code
Civil Dalloz, p. 1273).
13 Jurisprudenţa noastră a statuat constant că eroarea asupra persoanei este determinantă atunci când cade asupra identităţii fizice,
identităţii civile a persoanei sau asupra calităţilor esenţiale ale acesteia; în schimb, atunci când eroarea se referă la starea civilă a
persoanei, ea nu poate fi admisă ca viciu de consimţământ (Trib. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 499/1997). În practica judiciară s -a mai
reţinut că există eroare cu privire la persoană şi în cazul în care persoana respectivă a fost aleasă ca arbitru într-o procedură de arbitraj, iar
partea care a ales-o s-a aflat în eroare cu privire la calităţile sale; în acest caz, convenţia arbitrală a fost anulată (Civ. 2, 13 avr. 1972,
Code Civil Dalloz, p. 1278). De asemenea, atunci când partea a crezut că încheie un contract cu o agenţie comercială cu experienţă, şi nu
cu o persoană fizică, aşa cum s-a dovedit ulterior (SaintDenis de la Reunion, 6 octombrie 1989, idem, p. 1277) sau atunci când o
persoană (creditor) a acceptat un fidejusor fără a cunoaşte că acesta se afla în interdicţie, fapt ce a afectat grav consimţământul la
momentul încheierii contractului de garanţie (Com., 19 fevr. 2003, idem).
sau nu ca viciu de consimţământ, reglementările interne ale diferitelor state diferind substanţial sub acest
aspect.
În vechea noastră reglementare, eroarea de drept nu putea constitui viciu de consimţământ, întrucât legea
făcea aplicarea principiului preluat din dreptul roman nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate fi
exonerat de răspundere pe motiv că nu cunoaşte legea), principiu aplicabil până la nivel de răspundere
contractuală; evident, aplicarea absolută a acestui principiu ducea la soluţii absurde, pentru că nicio persoană,
chiar dacă are cea mai bună pregătire juridică, nu poate cunoaşte toate legile adoptate într-o ţară, la un
anumit moment. În prezent însă, urmare a tendinţei din practica judiciară şi a influenţelor din alte sisteme de
drept care reţin eroarea de drept ca fiind un viciu de consimţământ, urmare şi a influenţelor hotărâtoare
cuprinse în reglementările unanim acceptate din dreptul comerţului internaţional, se recunoaşte, în mod
corect, eroarea de drept ca fiind viciu de consimţământ. Ca şi în cazul erorii de fapt, prima cerinţă care
trebuie îndeplinită pentru a putea vorbi despre eroarea de drept ca viciu de consimţământ este ca aceasta să
fie esenţială. Eroarea de drept este considerată esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă,
potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului. În schimb, eroarea de drept nu poate fi invocată în
cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (eroare de drept nescuzabilă).

Eroarea esenţială şi eroarea neesenţială. Noul Cod civil român vorbeşte pentru prima dată despre
noţiunea de eroare esenţială. Regula aplicabilă în materie, sub imperiul noului nostru Cod civil, este aceea
potrivit căreia anularea unui act se poate cere numai pentru o eroare esenţială, adică eroarea să vizeze un
element care este hotărâtor, determinant pentru încheierea contractului. Eroarea este esenţială atunci când:
- poartă asupra naturii (error in negotium) sau obiectului contractului (error in corpore);
- poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte
împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in
substantiam);
- poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar
fi încheiat (error in personam).
După ce am văzut care sunt situaţiile considerate de Codul civil ca fiind ipoteza unei erori esenţiale, este
mai simplu să delimităm şi noţiunea de eroare neesenţială, putând deduce, evident, că orice altă formă de
eroare în afara celor menţionate de lege ca fiind esenţiale este o eroare neesenţială. Potrivit legii, eroarea care
priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor
asemenea motive au fost considerate hotărâtoare. În fine, o formă (o varietate) de eroare neesenţială
reglementată expres de noul Cod civil este eroarea de calcul. Simpla eroare de calcul nu atrage anularea
contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a
fost esenţială pentru încheierea contractului. Potrivit legii, eroarea de calcul trebuie corectată la cererea
oricăreia dintre părţi.

Eroarea nescuzabilă şi eroarea asumată. Evident, când vorbim despre eroare, ne referim la situaţiile
în care o persoană a avut o falsă reprezentare a realităţii (fie o falsă reprezentare a împrejurărilor de fapt, fie a
împrejurărilor de drept sau a unei norme juridice), iar această falsă reprezentare nu a putut fi evitată de către
acea persoană. Cu alte cuvinte, persoana respectivă, deşi a fost destul de atentă la încheierea actului, nu a
putut observa împrejurarea eronată; aşadar, eroarea în care s-a aflat era o eroare scuzabilă, cu privire la care
nu se poate considera că şi-a asumat-o şi pe care, cu diligenţe rezonabile, nu o putea evita. Aceasta este şi
logica reglementării erorii ca viciu de consimţământ, pentru că, altfel, orice persoană se poate eschiva de la
executarea unei obligaţii, prevalându-se de o pretinsă ”eroare” care i-a afectat consimţământul la semnarea
contractului.
Codul nostru civil nu defineşte noţiunea de eroare scuzabilă, însă o defineşte pe cea de eroare
nescuzabilă, reţinând că aceasta nu poate vicia consimţământul. Potrivit art. 1.208 NCC, contractul nu poate
fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe
rezonabile. Acelaşi principiu este reţinut şi în cazul erorii de drept, care, aşa cum am văzut, potrivit legii, nu
poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile. Aşadar, o eroare nescuzabilă este
atunci când persoana care o invocă a fost neglijentă la momentul încheierii contractului. Evident, va fi
extrem de greu în practică să se delimiteze cu exactitate cât de scuzabilă a fost eroarea în care s-a aflat partea
contractantă sau cât de diligent a acţionat partea contractantă care invocă eroarea. Va fi, desigur, sarcina
instanţelor de judecată să stabilească acest aspect, urmând a ţine cont de circumstanţele particulare ale
fiecărui caz în parte pentru a putea aplica un model concret de evaluare cu privire la „diligenţa rezonabilă”
manifestată de o anumită persoană.
În aceeaşi măsură putem vorbi aici şi despre noţiunea de eroare asumată, concept definit distinct de
lege, dar care produce aceleaşi efecte ca eroarea nescuzabilă. Astfel, potrivit art. 1.209 NCC, nu atrage
anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat
de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia sa fie asumat de acesta.

Dolul. Noţiune. Dolul este o altă împrejurare care afectează voinţa unei persoane, fiind recunoscut în
toate sistemele de drept ca viciu de consimţământ. Aşa cum se spune de multe ori în doctrina de specialitate
şi cum este reglementat frecvent în dreptul comparat, dolul este o eroare provocată, astfel că, până la un
punct, eroarea şi dolul sunt sinonime, diferenţa dintre cele două vicii constând în aceea că, în cazul erorii,
falsa reprezentare a realităţii se produce fără nicio acţiune a părţii contractante, pe când în cazul dolului, falsa
reprezentare este cauzată tocmai de acţiunile părţii contractante. Tocmai de aceea, în anumite ţări dolul nu
este tratat distinct, fiind menţionat doar ca o varietate a erorii; aşa, de pildă, în Codul civil Québec, unde sunt
enumerate ca vicii de consimţământ eroarea, violenţa şi leziunea. Cu toate acestea, deşi codul canadian este
sursa principală de inspiraţie a Codului nostru civil, legiuitorul român a ales să fie consecvent vechii
reglementări preluate din dreptul francez, reglementare care reţinea distinct, ca vicii de consimţământ, atât
eroarea, cât şi dolul. Chiar şi în aceste condiţii, tendinţa de asimilare a dolului cu eroarea este evidentă şi în
Codul nostru civil, acesta definind dolul prin referire expresă la eroare. În vechiul Cod civil român dolul era
abordat de o manieră distinctă, plecânduse de la ideea de „mijloace viclene sau maşinaţii” (art. 960 C. civ.
1864), fapt pentru care a mai fost folosit şi sub denumirea de viclenie14, în timp ce actualul Cod civil
consideră consimţământul viciat prin eroare provocată.
Astfel, potrivit art. 1.214 din noul nostru Cod civil, consimţământul este viciat prin dol atunci când
partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din
urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i
le dezvăluie. Aşadar, mergând pe definiţia dată erorii în doctrină, putem spune mai simplu, dar la fel de
corect, că dolul este falsa reprezentare a realităţii, însă această falsă reprezentare este rezultatul unor acţiuni
viclene ale cocontractantului.

Formele dolului. Se observă, aşadar, din însăşi definiţia legală, că noul nostru Cod civil reglementează
cele două tipuri de dol, constant reţinute în doctrină, în jurisprudenţă şi în dreptul comparat, şi anume: dolul
provocat şi dolul prin omisiune (sau prin tăcere ori reticenţă). Delimitarea celor două tipuri de dol este
suficient de clar făcută de lege (art. 1.214 NCC, citat mai sus), astfel că este inutil să mai insistăm asupra
acestora.
În practica judiciară mai este reţinută însă şi o altă formă de dol, şi anume dolul prin captaţie (oarecum
asemănător cu dolul prin sugestie), preponderent manifestată în materia succesiunilor, în fapt dolul prin
captaţie fiind o varietate a dolului provocat sau, după caz, a dolului prin omisiune. Această formă de dol face
obiectul dreptului succesoral; ne limităm aici doar la a defini dolul prin captaţie ca fiind acele manopere
dolosive şi mijloace frauduloase folosite în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului şi de a înşela buna
lui credinţă, pentru a-l determina săi doneze un bun ori să fie gratificat prin testament 15.
În fine, este frecvent folosită în practica juridică şi noţiunea de dol incident, adică acea formă de dol care
deşi afectează consimţământul unei părţi, nu vizează elemente esenţiale, determinante pentru încheierea
contractului; avem, aşadar, din acest punct de vedere, două tipuri de dol, respectiv dol principal şi dol
incident, clasificare făcută în funcţie de importanţa împrejurărilor fals reprezentate ca urmare a acţiunilor
frauduloase. În dreptul nostru actual, spre deosebire de reglementarea anterioară, dolul incident produce
aceleaşi efecte ca şi dolul principal, legea prevăzând expres că partea al cărei consimţământ a fost viciat prin
dol poate cere anularea contractului, chiar daca eroarea în care sa aflat nu a fost esenţială [art. 1.214 alin. (2)
NCC].

Proba dolului. Potrivit legii, dolul nu se presupune. Aceasta înseamnă că partea care susţine că cealaltă
parte contractantă i-a viciat consimţământul prin dol va trebui să dovedească inechivoc existenţa dolului, sub
orice formă s-ar fi manifestat acesta. Dovada dolului poate fi făcută cu orice mijloc de probă – inclusiv

14 Reglementarea este similară şi în art. 1.439 Cod civil italian, care vorbeşte despre înşelătorii şi escrocherii.
15 C.S.J., s. civ., dec. nr. 1160 din 16 iunie 1992. Instanţa supremă a definit, în aceeaşi cauză, şi dolul prin sugestie, ca fiind
sugestia care se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face liberalitatea pe
care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă. S-a mai arătat, în speţa citată, că atât captaţia, cât şi sugestia, constituie cauză de nulitate a
liberalităţii numai dacă mijloacele folosite au fost dolosive, frauduloase şi au avut ca rezultat alterarea voinţei dispunătorului, în sensul ca
fără exercitarea lor acesta nu ar fi făcut actul de liberalitate.
martori şi prezumţii – fiind vorba despre un fapt juridic. În ceea ce ne priveşte, considerăm că proba dolului
va fi mai uşor de făcut decât în cazul erorii, întrucât elementul obiectiv ce intră în compunerea dolului, şi
anume „manoperele frauduloase” (cum le numeşte Codul civil) sunt, de multe ori, exteriorizate sub o
anumită formă (frecvent, sub forma unor fapte de natură penală).

Deosebirea dolului faţă de eroare. Se cuvine, în opinia noastră, să facem o delimitare exactă între cele
două noţiuni, întrucât deosebirile între eroare şi dol sunt mai mari decât am fi tentaţi să credem, însă
confuziile sunt frecvente.
Asemănarea importantă dintre cele două vicii de consimţământ este aceea că ambele atrag nulitatea
relativă a actului juridic afectat. Apoi, este de precizat că atât eroarea, cât şi dolul sunt admisibile atunci când
falsa reprezentare cade asupra unor împrejurări de fapt, cât şi atunci când cade asupra unor norme juridice.
Deosebirile dintre cele două vicii de consimţământ sunt însă mai importante. Astfel:
- eroarea atrage nulitatea doar dacă este esenţială, pe când dolul atrage nulitatea atât atunci când avem
de-a face cu o eroare provocată esenţială, cât şi atunci când există o eroare provocată neesenţială (cu alte
cuvinte, spre deosebire de eroare, în cazul dolului nu este obligatoriu ca falsa reprezentare să vizeze un
element esenţial);
- eroarea scuzabilă înlătură răspunderea părţii cocontractante, pe când dolul nu este niciodată scuzabil
(părţii contractante afectată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi nu i se poate imputa niciodată, spre
deosebire de eroare, că nu a fost suficient de diligentă pentru a evita consecinţele dolului);
- eroarea asumată nu atrage anularea contractului, pe când, în cazul dolului se consideră că o persoană
nu îşi poate asuma niciodată riscul efectelor manoperelor frauduloase ale cocontractantului (nu există dol
asumat, aşa cum este cazul erorii asumate);
- eroarea nu presupune plata unor daune-interese de către partea contractantă, întrucât falsa reprezentare
nu a fost cauzată de acţiunile acesteia, ci a fost efectul unei neatenţii din partea celeilalte părţi; dimpotrivă,
pe lângă anularea contractului, partea lezată prin dol are dreptul de a cere repararea prejudiciului sau
reducerea propriei prestaţii;
- eroarea exclude intervenţia unui terţ, pe când în cazul dolului manoperele frauduloase atrag anularea
contractului şi dacă provin de la reprezentantul părţii contractante şi chiar de la un terţ, altul decât
contractantul;

Violenţa. Un alt viciu de consimţământ reglementat de actualul Cod civil şi, în aceeaşi măsură,
reglementat şi de Codul civil anterior, este violenţa.
Violenţa a fost definită în doctrină ca fiind constrângerea fizică sau morală exercitată asupra unei
persoane pentru a o determina să încheie un act 16. Legea pleacă de la principiul potrivit căruia poate cere
anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de
cealaltă parte sau de un terţ. Potrivit legii, există violenţă atunci când temerea insuflată este de aşa natură
încât partea ameninţată putea sa creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana,
onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent.
Violenţa poate constitui motiv de anulare a contractului atât în cazul în care cel supus acţiunilor violente
este însăşi persoana contractantă, cât şi atunci când violenţa este îndreptată împotriva unei persoane
apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat. Este de
observat aici că enumerarea este exemplificativă, iar nu limitativă, chestiunea de esenţă fiind aceea că
violenţa trebuie să se îndrepte împotriva unei persoane apropiate, noţiune destul de largă şi, trebuie să o
recunoaştem, cu un grad ridicat de subiectivism.
În toate cazurile de violenţă, fie că aceasta se exercită asupra persoanei contractante, fie că se exercită
asupra persoanelor apropiate, incidenţa acestui viciu de consimţământ se apreciază ţinând cont de anumite
criterii prevăzute expres de lege, şi anume: vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-
a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul
încheierii contractului.
De noutate în actualul cod civil este reglementarea expresă a ameninţării cu exerciţiul unui drept, aspect
ce face obiectul art. 1.217 NCC. Această chestiune a făcut obiectul unor păreri contradictorii de-a lungul
timpului, fiind astfel binevenită clarificarea problemei. Potrivit noului cod civil, constituie violenţă şi
temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste. Cu
alte cuvinte, consimţământul este viciat prin violenţă atunci când o persoană ameninţă o altă persoană că va

16 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu.

acţiona împotriva acesteia în justiţie, de pildă, dacă nu îi va satisface anumite pretenţii materiale injuste. O
astfel de formă de violenţă poate constitui, din perspectiva dreptului penal, şi infracţiunea de şantaj.
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violentă, nu atrage anularea contractului.

Leziunea. Noţiuni introductive şi reglementare legală. Câteva aspecte relevante de drept

comparat. Leziunea este un viciu de consimţământ care afectează validitatea unui act juridic din cauza
disproporţiei evidente dintre prestaţiile la care părţile sunt obligate în temeiul actului juridic. Leziunea poate
atrage nulitatea actului juridic ca urmare a unei acţiuni judiciare ce poate fi intentată de persoana care o
invocă, şi anume acţiunea în anulare pentru leziune (numită şi acţiune în resciziune pentru leziune sau, mai
simplu, acţiune în resciziune).
În dreptul canadian (principala sursă de inspiraţie a noului nostru cod civil), leziunea este o consecinţă a
încălcării aşa-numitului principiu al moralităţii contractuale, alături de clauzele abuzive şi de nerespectarea
obligaţiei de bună-credinţă. Leziunea nu este recunoscută ca viciu de consimţământ în toate sistemele de
drept; astfel, unele ţări o exclud expres sau îi limitează atât de mult ipotezele încât se poate susţine că este
neaplicabilă. De pildă, Codul civil francez nu recunoaşte leziunea decât în anumite situaţii (extrem de
restrictive); în schimb, pe lângă Codul civil Québec, şi Codul civil italian recunoaşte leziunea ca viciu de
consimţământ. Iar în ceea ce priveşte principiile trasate în dreptul contractual european, Regulile PECL
reglementează expres situaţia în care avem dea face cu aşa-numita ipoteză de „excessive benefit or unfair
advantage” (art. 4.109 PECL).
În România, vechiul Cod civil (Codul civil 1864, abrogat în anul 2011) limita posibilitatea invocării
leziunii numai în cazul minorilor (art. 951), care, ca şi în dreptul civil francez, se puteau prevala de dreptul
de a exercita acţiunea în resciziune pentru leziune în orice convenţie (art. 1.157). În prezent însă, spre
deosebire de vechea reglementare, noul nostru Cod civil recunoaşte leziunea atât în cazul minorilor, cât şi în
cazul majorilor, noutatea absolută fiind, prin urmare, dreptul persoanelor majore de a invoca leziunea ca
viciu de consimţământ.
În ceea ne priveşte, suntem sceptici cu privire la consecinţele juridice pe care le va produce lărgirea
considerabilă a situaţiilor în care se poate invoca leziunea în dreptul român şi credem că reglementarea
acţiunii în resciziune ar fi trebuit să fie limitată, ca şi până acum, doar în situaţiile absolut limitate şi
excepţionale când actul juridic lezionar era încheiat de un minor; cel mult, leziunea ar fi trebuit recunoscută
în cazul majorilor, însă în situaţii anume şi clar prevăzute de lege. Credem că societatea noastră nu este
pregătită, pur şi simplu, pentru această reglementare (aşa cum nu este pregătită, de altfel, nici pentru
legiferarea impreviziunii în contracte), temerea noastră fiind că vom asista, din păcate, la situaţii frecvente în
care se va invoca, pe nedrept, leziunea, sub pretext că prestaţiile contractuale au fost disproporţionate. În
acest context, echilibrul contractual va fi afectat şi, pe cale de consecinţă, în mod global, eficienţa
principiilor obligativităţii şi irevocabilităţii actelor juridice va fi pusă serios la îndoială.

Felurile leziunii. Precizări prealabile. Noua reglementare legală din România, deşi recunoaşte
posibilitatea de a invoca leziunea, în anumite condiţii, tuturor persoanelor, indiferent dacă acestea sunt
majore sau minore, abordează de o manieră semnificativ diferită leziunea în cazul majorilor faţă de minori.
Aşadar, putem vorbi, potrivit noului Cod civil, despre două situaţii distincte: leziunea în cazul
persoanelor majore (inexistentă în vechiul Cod civil 17) şi leziunea în cazul persoanelor minore (care poate fi
invocată doar în anumite condiţii, spre deosebire de vechiul Cod civil, unde putea fi invocată „pentru simpla
leziune”18).

Leziunea majorilor. Noţiune. Condiţii. Potrivit art. 1.221 alin. (1) NCC, există leziune între majori
atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a
celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai
mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Trebuie reţinut încă de la început faptul că, pentru a putea invoca leziunea, se cer a fi îndeplinite anumite
condiţii impuse de lege, condiţii care, în opinia noastră, sunt binevenite, fiind menite să preîntâmpine
abuzurile de drept şi să delimiteze, în acelaşi timp, leziunea de alte ipoteze juridice, cum ar fi, de pildă,
impreviziunea. Astfel, pentru a se putea vorbi despre leziune în cazul persoanelor majore, se cer a fi
îndeplinite, potrivit legii, trei cerinţe:

17 ”Majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite acţiunea în resciziune” spunea art. 1.165 C. civ. 1864 (vechiul cod civil).
18 Minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii (art. 1.157 C. civ. 1864).
 - una dintre părţile contractante să profite de starea psihologică a celeilalte părţi (cerinţa subiectivă a
leziunii);
- să existe o disproporţie între prestaţii, adică una dintre prestaţii (cea a persoanei lezate) să fie
considerabil mai mare decât cealaltă prestaţie (cerinţa obiectivă a leziunii);
- disproporţia dintre prestaţii să existe încă de la data încheierii contractului (cerinţa momentului la care
trebuie să se producă leziunea).

Condiţia subiectivă. Această condiţie a leziunii majorilor se referă, aşa cum am arătat, la starea
psihologică a unei părţi, de care profită cealaltă parte, şi anume se cere ca una dintre părţi să se afle în una
din următoarele trei situaţii: să fie în stare de nevoie, să fie lipsită de experienţă, să fie lipsită de cunoştinţe.
Starea de nevoie este un element subiectiv ce se raportează strict la o anumită persoană care, într-o
situaţie specifică, are trebuinţă de un anumit bun sau serviciu. Lipsa de experienţă este, de asemenea, un
element ce se apreciază în concret, la o anumită persoană, deşi în această situaţie se poate vorbi, în opinia
noastră, şi despre un tip abstract de persoană lipsită de experienţă. Lipsa de cunoştinţe este un element
absolut particularizat, pentru că nu putem generaliza acest aspect la orice persoană. Astfel, este posibil ca o
anumită persoană, deşi are aceeaşi vârstă, aceeaşi pregătire şi aceeaşi experienţă cu alte persoane, să nu
deţină cunoştinţe într-un anumit domeniu specific, cum ar fi, de pildă, în contracte având ca obiect tranzacţii
pe piaţa de capital, în contracte având ca obiect drepturi de autor sau alte drepturi de proprietate intelectuală
etc.
Trebuie însă reţinut că oricare dintre stările de natură psihologică menţionate mai sus, în care se află o
persoană, poate duce la anularea actului pentru leziune numai în condiţiile în care cealaltă parte a profitat de
această stare. Precizarea este importantă întrucât, în lipsa acestui element, şi anume atunci când, deşi
persoana s-a aflat în una din stările prevăzute de lege, cealaltă persoană fie nu a cunoscut acest aspect, fie a
cunoscut dar nu a profitat (mai greu de crezut şi de probat), nu se mai poate vorbi despre leziune. În opinia
noastră, în astfel de situaţii, nefiind îndeplinit elementul subiectiv concretizat în intenţia contractantului de a
profita de starea celeilalte părţi, leziunea nu poate fi primită. Plecăm în acest raţionament de la definiţia
verbului „a profita”, care înseamnă „a folosi prilejul, ocazia, de a beneficia de ceva” sau, într-un sens
depreciativ, „a căuta să obţină un folos în orice împrejurare”19. Aşadar, termenul a profita exclude situaţia
în care partea nu cunoştea de starea psihologică în care se afla cealaltă parte contractantă.

Condiţia obiectivă. A doua cerinţă este un element de natură obiectivă, mult mai uşor de apreciat, chiar
dacă pot exista dificultăţi şi sub acest aspect. Textul de lege impune ca una dintre prestaţii să fie considerabil
mai mare decât cealaltă prestaţie. Noţiunea este destul de ambiguă însă, din fericire, Codul nostru civil oferă
un element cert de apreciere a acestei diferenţe considerabile între prestaţii în cazul leziunii între persoane
majore, şi anume jumătate din valoarea pe care o avea la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă
sau executată de partea lezată 20. În fine, precizarea care se mai impune aici este că, potrivit legii, existenţa
leziunii sub aspectul obiectiv se apreciază în funcţie de natura şi scopul contractului.

Condiţia momentului la care trebuie să se producă leziunea. Cel de-al treilea element se referă, aşa
cum spuneam, la momentul la care trebuie să existe o disproporţie între prestaţii. Este cert, potrivit legii, că
disproporţia considerabilă între cele două prestaţii trebuie să existe la momentul încheierii contractului. Mai
mult, disproporţia trebuie să subziste, să existe până la data cererii în anulare.
Sub acest aspect, este important de delimitat aici noţiunea de leziune de cea de impreviziune. Leziunea
este – ca şi impreviziunea – o disproporţie vădită între prestaţiile la care părţile semnatare ale unui contract s-
au obligat, astfel că, sub acest aspect, între cele două situaţii juridice există o asemănare importantă.
Diferenţa esenţială constă în momentul la care se raportează apariţia situaţiei de disproporţie între prestaţii: la
leziune, această disproporţie apare încă de la momentul formării acordului de voinţe (la momentul semnării
contractului), pe când la impreviziune disproporţia se raportează la momentul executării contractului. Cu alte
cuvinte, când vorbim despre impreviziune, la momentul încheierii contractului nu a existat nicio disproporţie
între prestaţii, însă această disproporţie apare pe parcursul executării contractului.

Leziunea minorilor. Noţiune. Domeniu de aplicare. Legea reglementează distinct leziunea în cazul
persoanelor minore, situaţie care presupune condiţii diferite faţă de leziunea în cazul persoanelor majore,

19 Academia Română, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, 1998, p. 856.

20 Potrivit art. 1.222 alin. (2) C. civ., „Cu excepţia cazului prevăzut de art. 1.221 alin. (3), acţiunea în anulare este admisibilă
numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau
executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare”. 
despre care am vorbit până acum, în sensul că, în mod firesc, este mult mai uşor de invocat. În concret,
potrivit Codului civil român, leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin
raportare la starea sa patrimoniala, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor [art. 1.221 alin. (3) NCC]. Aceasta este singura cerinţă impusă de lege pentru leziunea
minorilor, spre deosebire de leziunea majorilor, unde cerinţele sunt mai multe şi mai stricte. Dar, pentru a
înţelege mai bine leziunea minorilor, credem că este mai util să o prezentăm în antiteză cu leziunea
majorilor.

Asemănări şi deosebiri între cele două tipuri de leziune. Între leziunea majorilor şi leziunea minorilor
există asemănări şi deosebiri.
Astfel, este de observat că, spre deosebire de leziunea majorilor, nu se mai cere ca persoana să se afle
într-o situaţie psihică specială (cauzată de starea de nevoie, de lipsa de experienţă sau de cunoştinţe) şi,
implicit, nu se mai pune problema de a profita de o astfel de stare. Simpla calitate de minor atrage
posibilitatea invocării leziunii. Tot astfel, nu se mai cere ca prestaţia să fie considerabil mai mare, ci trebuie
să fie excesivă prin raportare la anumite elemente, ceea ce, aşa cum vom vedea, înseamnă cu totul altceva. În
fine, această obligaţie excesivă se va putea raporta efectiv nu numai la momentul încheierii contractului (aşa
cum este în cazul leziunii majorilor, unde disproporţia trebuie să existe, în mod obligatoriu, cel puţin la data
încheierii contractului), ci şi la orice alt moment al derulării contractului, esenţial fiind faptul că obligaţia
asumată este una excesivă.
Ceea ce contează în această materie este, aşadar, obligaţia excesivă, care se raportează la ansamblul
circumstanţelor, dar şi la cele două elemente concrete, şi anume la starea patrimonială a minorului, precum şi
la avantajele pe care minorul le poate obţine din contract. Evităm așadar discuţiile despre ansamblul
circumstanţelor, întrucât este un concept destul de ambiguu (personal, am fi preferat ca această expresie să
nu existe în legea noastră); în schimb, celelalte două situaţii în funcţie de care se stabileşte caracterul excesiv
al obligaţiei asumate de către minor sunt destul de relevante. Astfel, starea patrimonială a minorului este
afectată dacă, urmare a încheierii actului, el se va afla într-o situaţie de dificultate materială, concretizată în
imposibilitatea de a-şi mai procura alte bunuri şi servicii de bază. De pildă, aşa cum s-a reţinut în practica
judiciară, cumpărarea de către un minor a unui echipament electronic de lux poate atrage leziunea, dacă
aceasta achiziţie îi creează minorului o situaţie financiară proastă, chiar dacă vorbim despre un preţ just. În
ceea ce priveşte avantajele pe care le poate obţine minorul din contract, acestea trebuie să fie, de asemenea,
reale şi certe, în sensul în care, prin încheierea actului, minorul va avea efectiv de câştigat. Tot jurisprudenţa
ne oferă o soluţie lămuritoare sub acest aspect, într-o cauză în care s-a considerat că minorul nu a beneficiat
de un avantaj efectiv; în speţă, instanţa a anulat actul de vânzare a unei ambarcaţiuni către o persoană care se
află la mare depărtare de apă, care este şomeră şi care nu îşi poate permite un asemenea lux.

Obiectul contractului

Obiectul contractului – condiţie de fond esenţială. Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se
angajează debitorul printr-un act juridic bilateral (contract) sau unilateral, adică acţiunea efectivă pe care
trebuie să o îndeplinească faţă de creditorul obligaţiei, cum ar fi predarea efectivă a bunului vândut sau plata
efectivă a preţului vânzării. În ceea ce priveşte obiectul contractului, acesta este o noţiune mai largă care se
referă la operaţiunea juridică în sine, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită
de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Obiectul contractului nu necesită multe discuţii, fiind o chestiune pe cât de simplă, pe atât de concretă,
materială şi clară (spre deosebire de cauza contractului, un aspect mult mai abstract, care, aşa cum vom
vedea, a dat naştere şi dă naştere în continuare la multe dezbateri). Obiectul obligaţiei trebuie să fie
determinat sau cel puţin determinabil şi licit. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau
contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Un obiect determinat este un bun care există la momentul încheierii contractului şi care este identificat
expres de către părţi, prin anumite elemente, cum ar fi cantitate, calitate etc., sau o prestaţie anume
identificată de părţi. Un obiect determinabil este un bun care poate fi identificat ulterior încheierii
contractului sau o prestaţie care poate fi cuantificată în concret, după semnarea contractului. Este
determinabil şi bunul care nu există la momentul încheierii contractului, dar care va exista, în mod cert, în
viitor. De asemenea, contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se afla în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia însă o va putea executa ulterior, potrivit celor convenite în contract.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat
să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, sa obţină acordul terţului. În cazul neexecutării
obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Determinarea unui bun poate fi uneori o operaţiune dificilă, întrucât poate viza nu numai cantitatea, ci şi
calitatea bunului. Legea stabileşte totuşi câteva reguli referitoare la calitatea bunului, atunci când clauzele
contractuale nu sunt destul de clare, astfel:
- Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei trebuie să fie rezonabilă sau,
după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.
- Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta
trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant; dacă însă terţul nu poate sau nu doreşte să
acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili,
după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi.
- Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a- l
determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv
pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile (adevăratul preţ sau preţul curent, aşa cum era
denumit de Codul comercial) sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
- Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest
factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii
contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat.
Numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. În principiu, ca
regulă, reţinem faptul că toate bunurile sunt în circuitul civil; prin excepţie, nu sunt în circuitul civil şi, prin
urmare, nu pot face obiectul unui act juridic bunurile proprietate publică, care sunt inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile.
Cauza contractului

Noţiuni introductive. Cauza, cunoscută şi drept scopul actului juridic, este motivul care determină
fiecare parte să încheie contractul. Conceptul despre care discutăm aici este unul amplu dezbătut însă
reprezintă, din păcate, unul dintre termenii juridici care (încă) dă naştere, în doctrină, la nenumărate teorii şi
opinii, determinate şi de gradul ridicat de abstractizare a noţiunii, în economia actului juridic, în ansamblul
său. Încercăm să nu cădem în acelaşi păcat al teoretizării excesive a cauzei, motiv pentru care preferăm să nu
emitem o definiţie proprie, ci ne limităm să cităm aici un enunţ simplist, dar foarte corect, enunţat în
literatura juridică anterioară adoptării noului Cod civil, dar la fel de valabil şi astăzi: cauza este elementul
care răspunde la întrebarea „de ce” sau „pentru ce” s-a încheiat actul juridic civil?21.
Cauza se poate confunda cu consimţământul sau cu obiectul contractului, însă ea este, în dreptul nostru,
o cerinţă distinctă, care trebuie înţeleasă întocmai.

Cauza obiectivă şi cauza subiectivă. Există două teorii cu privire la cauză, teorii preluate din literatura
juridică franceză (dezvoltate ulterior şi în doctrina canadiană), încurajate, este adevărat, în dreptul nostru şi
de lipsa unei definiţii clare a cauzei în Codul civil abrogat în anul 2011, fapt ce a determinat autorii să
distingă din ce în ce mai mult între cele tipuri de cauză: cauza obiectivă şi cauza subiectivă.
Teoria obiectivă este o concepţie clasică şi se referă la scopul imediat, logic şi just al încheierii unui
contract, cauza fiind numită, din acest motiv, cauza proximă (din latinul proxim – cel mai apropiat). De
pildă, în contractele sinalagmatice cauza obligaţiei unei părţi (scopul pentru care o parte se obligă) ar consta
în obligaţia pe care şi-o asumă cealaltă parte, în contraprestaţie; vânzătorul se obligă să livreze bunul pentru
că ştie că şi cumpărătorul se obligă să plătească preţul, iar cumpărătorul, la rândul său, îşi asumă o obligaţie
de plată doar pentru că ştie că şi vânzătorul îi va preda un bun. Iar în contractele cu titlu gratuit cauza este,
potrivit acestei concepţii, intenţia de a gratifica, intenţie care trebuie să fie reală, să urmărească în mod real
îmbogăţirea unei persoane în detrimentul celei care renunţă gratuit la bunurile sale (în practică, această
intenţie este uneori falsă, nereală şi este manifestată pentru a eluda dispoziţiile legale sau pentru a prejudicia
interesele unor alte persoane). Acest tip de cauză este considerată ca fiind corespunzătoare strict obligaţiei
asumate, motiv pentru care mai este numită cauza obligaţiei. Cauza obiectivă este un mijloc pentru instanţa
de judecată de a verifica validitatea contractului sub acest aspect, întrucât, în practică, se pune de multe ori
problema anulării pe cale judiciară a contractului pe motivul lipsei cauzei. Practic, instanţa va trebui să
verifice dacă obligaţia, prestaţia asumată de o parte, corespunde unei contraprestaţii din partea celeilalte părţi
şi să dispună anularea contractului dacă, în fapt, contraprestaţia nu există (dacă există o contraprestaţie dar
este derizorie faţă de prestaţia celeilalte părţi, putem vorbi atât de lipsa cauzei).

21 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Șansa, Bucureşti, 1993, p. 146.
 Teoria subiectivă este o teorie modernă şi are în vedere motivele subiective, concrete, care au determinat
partea să încheie contractul. Se mai numeşte cauza remota (în latină – îndepărtată) întrucât prefigurează
efectele viitoare ale actului încheiat. Practic, o cauză subiectivă trebuie să răspundă la întrebările: Ce scop a
avut partea la momentul încheierii contractului? A urmărit un scop firesc sau, dimpotrivă, unul ilicit sau
imoral? Contractul a fost încheiat pentru a eluda anumite dispoziţii legale sau pentru a da o aparenţă de
legalitate unei tranzacţii ilegale ori, dimpotrivă, nu poate fi vorba despre niciun scop obscur ? Cauza
subiectivă joacă un rol foarte important în aprecierea valabilităţii unui contract, de multe ori instanţele fiind
sesizate cu acţiuni în constatarea nulităţii pe motivul lipsei nevalabilităţii cauzei, prin prisma unor elemente
absolut subiective, întrucât, caracterul ilicit sau imoral al cauzei, aşa cum este reglementat de lege, are în
vedere o latură evident subiectivă, concretă, şi este legată de finalitatea încheierii unui contract, mai ales
atunci când acel contract este mijlocul de fraudare a legii.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o cauză. Câteva consideraţii preliminare. Cauza este
un element esenţial al contractului, întrucât vizează limitele unui principiu fundamental în materia
obligaţiilor, şi anume principiul libertăţii contractuale. Astfel, cea de-a patra condiţie de fond a contractului
(a patra ca enumerare făcută de lege, şi nu ca importanţă) ne arată un lucru foarte important: libertatea
contractuală nu este absolută, fiind supusă principiului legalităţii şi fiind limitată la normele juridice
imperative şi la ordinea publică. Cu alte cuvinte, părţile sunt libere să încheie orice contract, însă, pe lângă
obligaţia de a respecta alte cerinţe de fond şi, uneori, de formă, ele trebuie să aibă şi un scop pentru care
încheie acel act; iar acest scop este valabil şi acceptat doar atunci când sunt îndeplinite cerinţele exprese şi
imperative ale legii. Potrivit noului nostru Cod civil, pentru a putea vorbi de cauză (scop), trebuie ca aceasta
să îndeplinească trei condiţii:
- să existe;
- să fie licită;
- să fie morală.
Aceste condiţii cuprinse în art. 1.236 NCC reiterează practic, în mod concret, regula de principiu
consfinţită de art. 11 din noul nostru Cod civil, care impune (aşa cum o făcea, după cum ne reamintim, art. 5
din vechiul Cod civil) obligaţia oricărei persoane de a respecta ordinea publică şi bunele moravuri la
încheierea unui act juridic.

Existenţa cauzei. În primul rând, cauza trebuie să existe. Dacă este cert că una dintre părţi nu îşi va
primi contraprestaţia pentru că aşa s-a urmărit, cauza nu există, şi, pe cale de consecinţă, vor putea fi aplicate
sancţiunile prevăzute de lege cu privire la inexistenţa cauzei. Cauza trebuie să existe nu numai la momentul
încheierii contractului, dar şi ulterior, pe parcursul derulării relaţiilor contractuale.
Lipsa cauzei atrage anularea contractului. Lipsa cauzei a fost reţinută de jurisprudenţa noastră în
asocierile care erau caracterizate de o clauză leonină, potrivit căreia una dintre părţi nu suporta în niciun caz
pierderile din asociere. Cel mai frecvent, această ipoteză o regăsim în contractele de asociere în
participaţiune, în care o parte pretinde, în temeiul unei clauze contractuale, că are dreptul la o sumă minimă
de bani, indiferent de profitul care va rezulta din asociere sau indiferent dacă va rezulta sau nu profit. În acest
caz, contractul este lovit de nulitate, întrucât lipseşte cauza obligaţiei, în condiţiile în care, practic, prin
această clauză, unul dintre contractanţi nu participă la pierderi (esența asocierii) ci doar la câștig.
Cauza poate reieşi expres din conţinutul actului juridic încheiat. De cele mai multe ori însă, contractul,
în mod firesc, nu face nicio referire la scopul încheierii sale, aşa cum se întâmplă cu celelalte cerinţe de
validitate ale contractului, care fie trebuie să reiasă inechivoc şi obligatoriu (obiectul contractului), fie sunt
deduse din semnarea contractului (consimţământul şi capacitatea se prezumă că există şi că sunt valabile prin
semnarea actului, chiar dacă pot fi combătute ulterior). În schimb, cauza (scopul), cel mai frecvent, fiind un
element subiectiv, nu este stipulată şi nici nu poate fi dedusă prin semnarea contractului; ea se presupune
însă că există în orice contract, fapt care a determinat doctrina să folosească frecvent noţiunea de cauză
implicită. De pildă, o chitanţă de plată a unei sume de bani prin care se recunoaşte o datorie este perfect
valabilă, chiar dacă nu se indică în chitanţă cauza obligaţiei. Pentru aceste motive, Codul nostru civil
stipulează expres că un contract este perfect valabil chiar şi atunci când cauza nu este expres prevăzută. Pe
cale de consecinţă, în ceea ce priveşte proba cauzei contractului, legea prezumă atât existenţa, cât şi
valabilitatea cauzei, prezumţia fiind însă una relativă. Prin urmare, cel care invocă inexistenţa (inclusiv
falsitatea) cauzei sau nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească aceste vicii ale actului juridic defăimat.
 Evident, fiind vorba despre un fapt juridic, dovada inexistenţei cauzei (sau, după caz, dovada cauzei
ilicite ori imorale) se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori, chiar dacă este vorba
despre un contract încheiat în formă autentică 22.
Nu există cauză a contractului nici în cazul în care, deşi aceasta este prevăzută în contract (sau se deduce
din contract), este falsă. Cauza trebuie să existe în mod real, adică este obligatoriu ca părţile să aibă în vedere
un anumit scop pentru încheierea contractului (privit ca negotium), iar acest scop să fie identic cu cel
exteriorizat în actul juridic încheiat (privit ca instrumentum).

Caracterul licit al cauzei. Legea defineşte implicit această condiţie prin indicarea expresă a situaţiilor
care sunt considerate că afectează caracterul licit al cauzei. Potrivit art. 1.236 alin. (2) şi art. 1.237 NCC,
cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice, precum şi atunci când este rezultatul unei fraude
la lege.
În ceea ce priveşte prima formă de cauză ilicită, reţinem că o cauză contrară legii şi ordinii publice este o
cauză care urmăreşte obţinerea unor beneficii sau satisfacerea unor interese ca urmare a încheierii unui
contract pe care persoana respectivă nu avea dreptul să-l încheie, nefiindu-i permis de lege. De pildă,
încheierea unor contracte de credit repetate cu dobândă de către o persoană fizică sau de către o persoană
juridică ce nu deţine o autorizare valabilă ca unitate bancară; tot astfel, încheierea unui contract de leasing de
către o societate care nu este înregistrată şi autorizată ca societate de leasing. Practica judiciară reţine
existenţa unei cauze ilicite în situaţia exercitării unor ocupaţii prohibite (cum ar fi ocultismul) sau în situaţia
exercitării ilegale a unei profesii (avocat, notar, medic, impresar sportiv etc.), fie în lipsa autorizaţiei de
practică, fie fără a deţine autorizarea specifică pentru anumite activităţi (de pildă, pentru anumite servicii
medicale), situaţie în care contractul astfel încheiat este nul, pe lângă alte sancţiuni specifice. Închirierea de
către o persoană a unui bun cu privire la care exista deja semnat, în mod valabil, un alt contract de închiriere
atrage nulitatea absolută a contractului de locaţiune (atunci când şi locatarul ştia de închirierea existentă)
pentru cauză ilicită, întrucât aceasta, în viziunea instanţei supreme, este prohibită de lege.
În ceea ce priveşte cauza afectată de frauda la lege (cea de-a doua formă de cauză ilicită), legea română
arată că o cauză este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme
legale imperative. Din bogata teorie a conceptului despre care vorbim aici, cea mai relevantă definiţie a
noţiunii, oferită de doctrina noastră (prin conciziunea ei) ni se pare cea potrivit căreia frauda la lege ar
presupune două elemente: unul material, care constă în procedeul folosit şi care, prin el însuşi, nu este
contrar legii şi unul intelectual sau intenţional, care constă în eludarea sau sustragerea de la aplicarea unui
text de lege23. Sau, mai pe scurt, cum ar spune un alt autor, frauda la lege nu este o încălcare directă a legii ci
o nesocotire indirectă a ei 24. În jurisprudenţa instanţei supreme din România, frauda la lege a fost definită
constant ca fiind situaţia în care anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci
pentru eludarea altor norme legale imperative; cu alte cuvinte, frauda la lege este o nesocotire ocultă a legii,
prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor, sancţiunea fiind nulitatea absolută 25. De pildă,
în materia profesioniştilor, frauda la lege a fost reţinută într-un contract de vânzare-cumpărare având ca
obiect acţiuni emise de o societate deschisă (tranzacţionată pe o piaţă bursieră) cu nesocotirea dispoziţiilor
imperative ale legislaţiei specifice pieţei de capital referitoare la dobândirea unui procent semnificativ din
acţiuni. S-a considerat că actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, întrucât ambii pârâţi
cunoşteau împrejurarea că nu se puteau obliga să cumpere şi, respectiv, să vândă acţiunile unei societăţi
deschise, deţinute de un acţionar semnificativ în afara cadrului legal reglementat de Legea nr. 52/1994, însă,
de totală rea-credinţă, au încheiat actul. Tot în domeniul profesioniştilor, mai exact în dreptul societar, este
sancţionată o formă specifică de fraudă la lege în cazul folosirii cu rea- credinţă a personalităţii juridice a unei
societăţi. Sub acest aspect este de reţinut faptul că legea instituie o capacitate proprie a persoanei juridice de
a participa la circuitul civil şi de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, însă nu recunoaşte această capacitate atunci
când prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii
publice (art. 193 NCC).

22 De pildă, s-a reţinut inexistenţa cauzei atunci când s-a dovedit că, în fapt, vânzarea-cumpărarea avea o cauză falsă, din moment
ce vânzătorul a continuat să locuiască în apartamentul vândut; s-a putut proba, în speţă, că nici vânzătorul nu a vrut, de fapt, să vândă,
cum nici cumpărătorul nu a vrut, în realitate, să cumpere (ICCJ, s. civ., dec. nr. 5400/2005, pe www.scj.ro).
23 D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 101.
24 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Știinţifică, Bucureşti, 1969, p. 307, citat din Noul cod civil, op. cit., p.
504.
25 ICCJ, s. com., dec. nr. 3577 din 28 noiembrie 2008, pe www.scj.ro.
 Moralitatea cauzei. Ca şi în cazul condiţiei legalităţii cauzei, şi în acest caz legea delimitează implicit
condiţia prin definirea cauzei imorale; potrivit art. 1. 236 alin. (3) NCC, cauza este imorală atunci când este
contrară bunelor moravuri.
Ca principiu, se reţine că orice contract încheiat într-un scop contrar bunelor moravuri este lovit de
nulitate. Bunele moravuri, în lipsa unei definiţii legale, sunt acele atitudini ale unei persoane, caracterizate de
decenţă în comportare, adică de bună-cuviinţă şi pudoare26; pe cale de consecinţă, o atitudine a unei
persoane, manifestată (în materia care ne interesează aici) printr-un scop indecent, lipsit de bună-cuviinţă,
scop care este cuprins (explicit sau, de cele mai multe ori, neexplicit) într-un act juridic, este considerată o
cauză imorală.
Jurisprudenţa noastră a reţinut ca fiind cârmuit de o cauză imorală care atrage nulitatea, un contract de
vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere încheiat de o persoană care, în fapt, nu avea nevoie de întreţinere
şi cu privire la care s-a dovedit că adevăratul motiv al transmiterii bunului a fost determinarea dobânditorului
de a locui în concubinaj cu transmiţătorul 27 sau contractul de muncă încheiat între o femeie şi un proxenet
pentru prestaţii sexuale28, într-o convenţie de „striptease”29 sau în contractul prin care o persoană se obligă să
dezvăluie unui ziar fapte intime referitoare la o altă persoană 30.

26 Academia Română – Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia 1998, pp. 652 şi 266.
27 Trib. Reg. Hunedoara, dec. civ. nr. 1538/1954, citată în Noul Cod civil, op. cit., p. 504.
28 Soc. 8 janv. 1964, D 1964, Code Civil Dalloz, p. 1319.
29 TGI Paris, 8 nov. 1973, D 1975, idem.
30 Paris, 21 janv. 1972, Gazette du Palais, 1972, idem.