1.

Universul literaturii pentru copii

1.1 Conceptul de literatură pentru copii

Omul, spre deosebire de alte fiinţe, are ca atribut definitoriu gândirea,

reprezentând acel stadiu evolutiv al materiei, în care eul uman se separă în obiect şi
subiect al cunoaşterii, în care se cunoaşte pe sine însuşi. Conştiinţa umană presupune
posibilitatea unei alte existenţe pe plan ideatic, universul artistic, un univers creat prin
artă şi cunoscut prin artă (cf.Parfene,Constantin – Teorie şi analiză literară, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, pp. 11-12).
Literatura s-a născut din necesitatea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte, a
vieţui şi a supravieţui, a comunica şi a se comunica. Fiind o fiinţă socială, omului îi este
caracteristică situaţia colocvială, plăcerea trăită în actul comunicării trebuie înţeleasă ca
transmiterea unor gesturi, atitudini şi comportamente ancestrale ale situaţiilor primare
când omul preistoric a ajuns la revelaţia conştiinţei de sine. Dialogul este cunoscut ca una
din modalităţile prin care oamenii se găsesc şi se cunosc reciproc, lumea existând în
pluralitatea povestirilor, comunicate prin cuvânt, prin rostire, gesturi, mimică.
Astfel, literatura pentru copii, ca artă a cuvântului, transfigurează realitatea
în toată complexitatea ei, oferind copilului un bogat univers de gândire şi sentimente,
stimulând interesul şi pasiunea acestuia pentru cunoaştere.
Literatura pentru copii este o componentă importantă a literaturii naţionale,
incluzând totalitatea creaţiilor care, prin profunzimea mesajului, gradul de accesibilitate
şi nivelul realizării artistice, sunt capabile să intre într-o relaţie afectivă cu cititorii lor,
copiii.
Literatura  pentru copii a apărut odată cu constituirea literaturii. Ea cuprinde un
mare număr de opere, dintre care unele fac parte din literatura propriu-zisă, dar, în
decursul timpului, au fost anexate domeniului literaturii. Cărți precum: Esopia,
Alexandria, Halima etc, au fost preluate  de literatura pentru copii din domeniul literaturii
populare scrise. Astfel, ca: Don Quijote de la Mancha, Robinson Crusoe, Guliver,
Hukleberry Finn, unele creații ale lui Pușkin, Tolstoi, Cehov, Anatole France etc. sunt
părți indiscutabile din capodoperele literaturii universale. În afară de acestea, un număr
mare de cărți ce aparțin unor povestitori pentru copii, ca: Perrault, Colodi, Andersen,
Lewis Carrol, Frații Grimm, iar în literatura română remarcăm cărțile scriitorilor: Ion
Creangă, Eugen Ionesco, Marin Sorescu, Gellu Naum, Titina Nica Țene, Petre Ispirescu,
Elena Farago, Nina Cassian, Lucia Bibarț, Mircea Cărtărescu etc.  Tot în această
categorie intră basmele populare culese de Ion Pop-Reteganu, unele cărți de aventuri ale
lui Jules Verne, unele lucrări cu caracter științifico-fanstatice, precum și unele lucrări
educative.
Literatura pentru copii cuprinde și opere literare în care personajele sunt
oameni maturi sau ființe fantastice, chiar și plante, animale, sau lucruri precum în

1
fabule.Operele literare la care facem referire au drept temă prezentarea copilului și a
copilăriei.Copilul, după studiile pe care le-am făcut, ca personaj al unor opere literare
apare în literatureă abia la sfârșitul secolului al.XVIII-lea, când l-a descoperit Jean Jaques
Rousseau.
Spre deosebire de literatura contemporană pentru copii, literatura clasică
elină și latină este preocupată de prezentarea vieții omului matur. În operele literare ale
antichității personajul principal este un om trecut de prima tinerețe, omul ajuns la vârsta
deplinei împliniri.Personajele Iliadei   și alei Odissei lui Homer sunt trecute de vârsta
tinereții.Ahile, Hector, Priam, Agamemnon, Ulysse-toți sunt bărbați maturi, trecuți de
treizeci de ani. Doar sclava Briseis este o copilă.Personajele prezente mai tinere ca
Oreste, Pilade, Haemon, precum și a unor tinere ca Antigona și Ismena, la Sofocle, nu
modifică cu nimic caracterul de bază al literaturii grecești care, prin excelență, este
preocupată să înfățișeze virtuțile și patimile bărbaților, contradicțiile din sufletele
acestora, din viața lor.
Cum aminteam mai sus, primul scriitor preocupat de prezentarea copilului
ca personaj literar, este Jean Jaques Roisseau. Emile  este una dintre operele remarcabile
ale umanității care dezvăluie un aspect nou al vieții- până în acele vremuri neexplorat de
literature: copilul și copilăria.La baza acestei opere-apărută în 1762 și  considerată ca un
tratat de educație- stă ideea că omul se naște bun, dar societate îl strică: ’’L`homme este
bon par natur; il est corrompu par la societe’’.

Între abordarile moderne ale domeniului literaturii pentru copii, inclusiv din
punctul de vedere al modelelor de lectura didactica propuse, cele mai pertinente
delimitari conceptuale si terminologice ramân, în opinia noastra, cele propuse de Adela
Rogojinaru, în cunoscuta sa lucrare – O introducere în literature pentru copii (1999), cea
mai pertinenta reconsiderare actuala a statutului acestui tip particular de constituire a
literaritatii, mai cu seama în sensul manifestarilor sale stilistice si functionale specifice,
ca produs literar consacrat nu numai prin institutionalizare, ci si ca urmare a receptarii
sale din perspectiva competentei lectorale a publicului juvenil vizat: „Din acest punct de
vedere, o antologie de literature pentru copii cuprinde texte capabile sa probeze
capacitatea de raspuns a lectorului real (...) Cartea se produce pentru a fi citita de cineva,
într-un timp si într-un spatiu real de lectura” (Rogojinaru, 1999: 208,210). De aceea, una
dintre acceptiunile fundamentale ale literaturii pentru copii rezida în întelegerea acesteia
ca mod particular al literaturii în general, a carui specificitate, ca „ emergenta a unei
scriituri predictive”, „apare la întâlnirea propriu-zisa cu lectorul vizat”:”Insistam –
precizeaza Rogojinaru – asupra faptului ca literatura pentru copii este aleasa si / sau
creata de copii” (Rogojinaru, 1999: 19, 208).

În acest sens, literatura pentru copii veritabila, reflexiva si grava,

reprezinta, în primul rând, ca literatura pe cale proprie, o literatura a „începutului de
drum”, care, presupunând dezbaterea problemelor imaginarului infantil si ale

2
habitudinilor lectorale juvenile „într-un câmp disputat al stiintelor educatiei, al esteticii si
chiar al eticii”, antreneaza atât cunoasterea si dezvoltarea rational-notionale (constiinta
logicoanalitica), cât si cunoasterea si dezvoltarea emotionale (constiinta metaforica si
imaginanta): „literature pentru copii si tineret reprezinta ceea ce un lector desemneaza
drept cartile 'începutului de drum', cartile pe care se bizuie cultura sa generala, nu atât în
cunostinte, cât mai ales în valori si comportamente fundamentale. Contrar pozitiei
didactice, care moralizeaza excesiv pentru a impune norme indiscutabile, literatura pentru
copii pune în circulatie valori si modalitati de gândire prin intermediul fictiunii, evaziunii,
deseori absurdului, explica” (Rogojinaru, 1999: 20-21, s.n.).

1.2 Accesibilizarea textelor literare pentru copii

Dacă admitem faptul că literatura pentru copii reprezintă o realitate

artistică distinctă de literatura mare, naţională sau universală, atunci putem spune că
specificul ei constă tocmai în facilitatea cu care cititorul de vârstă mică se identifică în
actul lecturii cu unul sau mai multe personaje vehiculate. Se observă, astfel, că este o
chestiune de receptare a literaturii, în virtutea căreia textul literar trebuie să îndeplinească
unele condiţii: valoarea instructiv-educativă, cultivarea simţului estetic dar, mai ales, un
mare grad de accesibilitate. Înlesnirea pătrunderii semnificaţiilor, pe care accesibilitatea
textului o oferă, cultivă copilului plăcerea lecturii, parcurgerea textului literar
presupunând identificarea mentală a cititorului cu personajul/personajele principale.
Identificându-se cu eroii poeziilor sau prozelor accesibile lui, copilul face cunoştinţă cu
aspecte generale sau particulare ale existenţei, prin participarea afectivă asigurându-se
formarea educativă, morală.

Conform cunoscutei teorii a lui Jean Piaget centrată pe evoluţia cognitivă a vârstei
infantile, copilul are la vârste foarte mici o viziune egocentrică, fiind preocupat exclusiv
de lumea sa interioară, de orizontul propriu de preocupări. La acest stadiu, identificat în
preşcolaritate, copilul raportează orice text literar, de regulă citit de către cadrul didactic
sau de părinţi, la sine, la modul lui de a înţelege lumea, refuzând aspecte care îl exclud.
Pe măsură ce creşte şi se dezvoltă, i se lărgeşte orizontul de preocupări, flexibilizându-i-
se percepţia, modul de a reacţiona la aspecte exterioare lui. Astfel, depăşind
egocentrismul din primii ani de viaţă, copilul devine din ce în ce mai capabil să înţeleagă
lumea din punctul de vedere al celorlalţi. Interacţionînd, de-a lungul timpului, cu cât mai
multe laturi ale mediului social în care trăieşte, copilul asimilează noi informaţii,
dezvoltându-şi abilităţile cognitive.
O sursă importantă de inspiraţie pentru scriitorii romani si străini o constituie
vârsta de aur a omenirii, copilăria, cu momentele ei specifice, cu bucurii si tristeţi care
capătă caracter de generalitate. Copilăria, etapă iniţială în formarea omului, este un
univers în care jocul devine suprema regulă, un univers în care însuşi cuvântul se supune
ludicului “Nicio jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe” (T. Arghezi). Scriitorii se

3
întorc la vârsta cea mică şi retrăiesc la intensităţi şi maniere diferite timpul magic,
ireversibil al copilăriei. Unii îşi rememorează copilăria cu nostalgie si triteţe (O rămâi –
Mihai Eminescu), alţii retrăiesc bucuriile copilariei prin prin ochii părintelui, aplecându-
se asupra celor mici cu grijă şi protecţie (T.Arghezi - Cântec de adormit Mitzura, Cartea
cu jucării).
Poeţii si prozatorii mizează în demersul lor artistic pe trăsăturile specifice ale
vârstei: spaţiul natal (în general satul, natura) pe spontaneitatea şi naivitatea caracteristice
vârstei, pe joc şi pe sensibilitatea aparte a copiilor.

1.3. Copilul – personaj al operelor literare

Din inventarul de teme ale literaturii dedicate celor mici, copilăria reprezintă cea
mai apreciată latură a existenţei de către cititori deoarece, regăsindu-se şi regăsindu-şi
problemele specifice vârstei, aceştia se descoperă pe sine şi descoperă lumea.
Ca sursă de inspiraţie, vârsta cea fericită a copilăriei, etapă trecătoare, de tranzit
spre vârsta adultă, este surprinsă prin spontaneitatea, naivitatea şi ludicul caracteristic.
Copilul este surprins, astfel, în legătură cu toate elementele ce-i alcătuiesc universul, cu
mediul părintesc, cu cel social, avându-se în vedere conturarea unui spaţiu caracteristic,
un axis mundi în varianta satului sau a oraşului, un spaţiu populat de mistere şi mitologii.
Pentru a reda veridic universul copilăriei, scriitorii trebuie să înţeleagă modul specific al
copilului de a percepe lumea şi existenţa, de a răspunde afectiv la toţi stimulii exteriori
lui. Ceea ce pentru adult poate părea o naivitate şi un capriciu, pentru un copil poate
reprezenta o adevărată problemă existenţială. Psihologia infantilă devine astfel o piatră de
încercare pentru scriitori, modul de a gândi al copiilor, aparent simplu şi liniar, zămislind
o adevărată lume a fantasticului şi a visului.
Copilul ca personaj literar şi copilăria ca temă, apar în literatura noastră încă din
perioada paşoptistă, la puţin timp după apariţia ei în literatura universală. Înainte de a fi
un personaj propriu-zis într-o operă, copilul apare în scrierile memorialistice (amintirile)
scriitorilor români din secolul al XIX-lea. Aceştia evocă nostalgic din perspectiva
adultului perioada senină şi lipsită de griji de la începutul vieţii lor. Cel mai remarcabil
exemplu este romanul Amintiri din copilărie de Ion Creangă, unde se depăşeşte simpla
ficţiune şi se intră în realitate. Componenta autobiografică se poate materializa în variante
diferite de univers, toate având însă elemente comune, uniformizatoare, specifice
spontaneităţii şi farmecului infantil.
Literatura scrisă pe tema copilăriei este alcătuită de poezie şi proză, ambele aflate
în special sub tutela genului epic. Nu se poate spune, totuşi, că lirismul este eliminat
complet, ci că este diminuat, fiind subordonat narativului. Acest lucru este firesc nu
numai pentru această temă, ci întreaga literatură pentru copii, întrucât cei mici receptează
mult mai uşor mesajele ce conţin o poveste, o acţiune la care iau parte nişte personaje.
Astfel, orice text pentru copii, fie el în versuri sau în proză, conţine mărci epice, la vârstă
preşcolară şi şcolară copilul fiind atras mai mult de o mică poveste în versuri, de o poezie

4
cu evidente trăsături epice decât de una preponderent descriptivă, lirică. De aceea este
dificil, chiar imposibil să se opereze delimitări categorice între poezia lirică şi cea epică
pentru copii, pentru că de cele mai multe ori trăsăturile lirice şi cele epice coexistă.

1.4 Tematica literaturii pentru copii

În funcţie de modul în care se reflectă în conştiinţa copilului-personaj realităţile

sociale, moravurile, existenţa în general, cu toate componentele ei caracteristice, întâlnim
trei abordări ale temei copilului şi copilăriei :
I. Scriitorii prezintă o lume a copiilor năpăstuiţi, o lume a copilăriei nefericite,
pline de griji. V. Hugo în Mizerabilii creează două figuri legendare de copii – Gavroche
şi Cosette – care, orfani fiind, trăiesc această perioadă a vieţii într-o profundă sărăcie şi
nefericire. Copiii sunt sensibilizaţi de soarta tristă a personajelor, sentimentele pe care le
încearcă, cele de compasiune, de regret, activând funcţia educativă a textului. Victor
Hugo creează o adevărată “modă” a romanelor despre copilăria nefericită.
Singur pe lume, publicat în anul 1878, este cel mai cunoscut roman al
scriitorului francez Hector Malot, autorul a peste șaptezeci de volume. Romanul spune
povestea lui Remi, un orfan crescut de doica sa până la vârsta de opt ani, într-un sat
sărăcăcios din Franța. Găsit pe o stradă din Paris de soțul tușei Barberin, copilul este luat
în custodie de acesta în speranța unei recompense ulterioare de la părinții copilului.
Vocea narativă este cea a lui Remi, personajul principal, care își spune povestea.
Romanul debutează cu o propoziție foarte puternică – Sunt un copil găsit.
Condamnat parcă să fie despărțit de toți oamenii pe care ajunge să îi iubească,
Remi este vândut de soțul femeii unui dresor de câini – Vitalis, care străbate țara în lung
și-n lat alături de trupa sa: trei câini – Capi, Dolce și Zebrino – și o maimuță – Domnul
Suflețel.
Ceea ce pare a fi un blestem pentru micul copil smuls din brațele femeii care îl
crescuse se dovedește a fi o binecuvântare, căci Remi pleacă într-o călătorie de
maturizare cu speranța în suflet că la finalul ei își va găsi familia.
Alţi scriitori, cum ar fi: Edmondo de Amicis (Cuore), Mihail Sadoveanu
(Dumbrava minunată), întregesc în literature scrisă de ei imaginea realistă a copilariei
nefericite.
II. Copilăria văzută ca o oază a fericirii este preferată de ficţiunea literară. În
acest univers fericit, personajul copil se joacă, visează, îşi construieste o lume-melanj
între realitate şi fabulos, o lume în care totul este posibil. În texte literare ca Amintiri din
copilărie de Ion Creangă, La Medeleni de Ionel Teodoreanu, Aventurile lui Tom Sawyer
şi Huckleberry Finn de Mark Twain, farmecul porneşte din nararea unor întâmplări
palpitante, din surprinderea psihologiei copilului, dar şi din umorul cu care sunt
prezentate întâmplările.
Amintiri din copilărie este una dintre principalele lucrări ale scriitorului român
Ion Creangă, fiind considerată de critici ’’capodopera lui Creangă’’. Cartea oferă o

5
relatare detaliată a copilăriei lui Ion Creangă, petrecută în ceea ce era atunci Principatul
Moldovei, cu amănunte privind peisajul social al universului copilăriei sale, descriind
relațiile dintre eroul principal, cunoscut în acest context ca Nică al lui Ștefan a Petrei sau
Nic-a lui Ștefan a Petrei, și diversele persoane cu care interacționează. Ea urmărește
maturizarea lui Nică, de la o vârstă idilică în satul Humulești (astăzi parte a orașului
Târgu Neamț) la o adolescență rebelă și la pregătirea pentru intrarea în rândul preoțimii
ortodoxe în centrele urbane Fălticeni și Iași. Cursul narațiunii este întrerupt adesea de
îndelungate monologuri ce exprimă cugetările și sentimentele lui Creangă. Textul însuși
este remarcabil prin utilizarea unui vocabular caracteristic bogat în particularități
dialectale din zona Moldovei.
Aventurile lui Tom Sawyer (în engleză The Adventures Of Tom Sawyer) este un
roman scris de Mark Twain și apărut în anul 1876.
Copilul sărac și orfan Tom Sawyer este crescut împreună cu fratele său vitreg Sid
și verișoara Mary de mătușa Polly în satul american „St. Petersburg” de pe malul
fluviului Mississippi, denumire fictivă a orașului natal al autorului Hannibal, Missouri. În
roman apare și Huckleberry Finn, un prieten de-al lui Tom, sclavul negru Jim, precum și
Joe Indianul, un răufăcător căutat de autorități.
Sid, un copil model, îl pârăște la fiecare ocazie pe fratele său neastâmpărat Tom.
Acesta chiulește de la școală, ducându-se la scăldat, se bate cu alți copii și se
împrietenește cu Huckleberry Finn, un vagabond al cărui tată este un bețiv. Tom în
peripețiile sale este în căutare de comori. Cu această ocazie este martorul unei crime
comise în cimitir. În cele din urmă Tom îl descoperă pe Joe Indianul într-o peșteră. Cu
ajutorul lui răufăcătorul este prins de autorități, iar Tom este sărbătorit ca erou.
Autorul prezintă cu simpatie, înțelegere și umor, aventurile personajului
său principal, o povestire care îl face pe cititor să-și reamintească de zilele fericite și fără
griji ale copilăriei sale.
III. O componentă specifică literaturii române - textele educative sunt cele în
care se prezintă imaginea copilului devenit şcolar şi a dificultăţilor sale de adaptare la
mediu şi la cerinţele şcolii. Primul scriitor român care descrie copilăria în această lumină
este I.L. Caragiale, în schiţele sale Dl. Goe, Vizită, Un pedagog de şcoală nouă,
Bacalaureat, Dascăl prost, etc. Satirizând efectele negative pe care le are educaţia
defectuoasă. Satira sa nu are însă ca obiect copilul, ci părintele, adultul, cel care este cu
adevărat responsabil pentru carenţele de comportament ale copilului. Personajul central al
schiţelor sale este copilul de familie bună, beneficiar al unei situaţii materiale bune şi
foarte bune, situaţie care implică răsfăţul obligatoriu. Caragiale creionează, aşadar,
tipologii de copii ca : răsfăţatul, repetentul, corigentul, favorizatul, etc.
Vizită... este o schiță scrisă de Ion Luca Caragiale, în care acesta
evidențiază efectele dăunătoare pe care educația greșită din familie le are asupra
comportamentului copilului. Aceasta a apărut în volumul Momente și schițe (1901), în
care Caragiale ridiculizează prostia și snobismul unor familii burgheze, trăsături ce au ca
rezultat și eșecul în educația propriilor copii. Ionel Popescu este un copil, personajul

6
principal al schițe. El apare ca un copil răsfățat și rău crescut, consecințe firești ale unei
educații superficiale și precare, realizată prin metode neadecvate.
În continuarea direcţiei trasate de Caragiale se află schiţele despre şcoală şi
şcolari ale lui Mircea Sîntimbreanu. Acesta nu este atras de aspectele mirifice ale vârstei
de aur, ci de felul în care copilul, ajuns elev, face eforturi pentru a se adapta noului mediu
social care-i îngrădeşte libertatea. În volumele sale Cu şi fără ghiozdan, Sub lupă,
Recreaţia mare, Caramele cu piper, Schiţe vesele, Lângă groapa cu furnici, Să stăm de
vorbă fără catalog, textele sale au în general caracter satiric, referindu-se la insuccese, la
dezamăgiri şcolare. Sîntimbreanu conturează personaje puţine, creionând tipuri ale
elevului dintotdeauna, satirizând elementele negative: leneşul, necuviinciosul,
chiulangiul, superficialul. Singurul personaj cu adevarat viabil este şcolarul, ceilalţi eroi –
mama, profesorul, bunicul, bunica – făcând figuraţie în interiorul acţiunii.
În literatura universală tema copilului şi a copilăriei a reprezentat o temă preferată
de scriitori ca Victor Hugo (Mizerabilii), Hector Malot (Singur pe lume), Charles Dickens
(David Copperfield), Maxim Gorki (Copilăria mea, La stăpân,Universităţile mele),
A.P.Cehov (Vanika), Mark Twain (Aventurile lui Tom Sawyer), ce concep copilăria sub
aspect realist, fie ca o perioadă a nefericirii şi a sărăciei, fie ca o etapă luminoasă a vieţii,
lipsită de griji, etapă aflată sub semnul aventurii.
Ilustrând anumite realităţi sociale şi de moravuri reflectate în conştiinţa candidă a
copilului, scriitorii români (Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ionel Teodoreanu, Ioan
Alexandru Brătescu-Voineşti, Barbu Ştefănescu Delavrancea) obţin rezultate estetice
notabile, conturând farmecul universului copilăresc, pe de o parte, şi sancţionând
defecţiunile unei educaţii înţepenite în convenţii sociale.
Literatura științifică-fantastică care se adresează copiilor, mai ales tinerilor
reprezintă nu trebuie uitată. Prima poveste science-fiction românească este considerată
lucrarea Finis Romaniae de Al. N. Dari (1873), o scurtă poveste de istorie alternativă.
Lucrarea prezintă istoria din România după moartea subită a lui Carol I și o revoluție
împotriva noului domnitor, care declară o republică în România. Povestea următoare a
fost Spiritele anului 3000, o utopie scrisă doi ani mai târziu, în 1875, de către un
adolescent sub pseudonimul Demetriu G. Ionnescu, care va deveni mai târziu cunoscut
sub denumirea de Take Ionescu, politicianul român. Povestirea are loc în anul 3000,
atunci când pământul este populat de oameni mici de statură, care ajung la maturitate la
15 ani. Din punct de vedere politic, monarhiile au fost eliminate, toate statele sunt
republici care fac parte dintr-o confederație mondială. Religia și războaiele au dispărut si
București, un oraș grădină, este capitala unei Românii în frontierele sale naturale (etnice),
în urma unei hotărâri dată de Tribunalul Suprem.
Aflată sub puterea fascinantă a jocului, copilăria creează în literatură o
lume aparte, în care imposibilul nu există, o lume a evaziunii permanente în fabulos, unde
fantezia şi imaginaţia plasează personajele în tiparele aventurii, latura etică, educativă
trasând explicit sau implicit un adevărat cod moral, un sistem de norme de conduită.

7
 Literatura pentru copii oferă micilor ei cititorii/ascultători un univers
propriu de cunoaştere, în care copilului i se relevă propriile năzuinţe şi aspiraţii, îi
satisface nevoia de investigaţie şi curiozitatea specifică vârstei, conducându-l cu paşi
mici, dar siguri, spre o cunoaştere profundă a omului şi a lumii ce-l înconjoară.
Prin lectură, copiii cunosc nu numai creaţiile literare dedicate lor, ci şi
creaţii care prin valoarea lor artistică şi prin mesajul lor profund uman interesează şi pe
adulţi. Creaţiile populare, în versuri sau proză, au constituit dintotdeauna un izvor
nesecat de cunoaştere, formând fondul ancestral al oricărei literaturi. Literatura populară
românească oferă un bogat izvor de inspiraţie literaturii culte; datinile, obiceiurile şi
aspiraţiile oamenilor din popor fiind cunoscute prin intermediul cântecului, jocului şi al
lecturii.

1.5. Genuri literare

Un rol deosebit în dezvoltarea sensibilităţii copiilor şi în formarea

viitoarei personalităţi îl joacă operele lirice. Aceste creaţii dezvăluie prezenţa directă a
eului liric, transmiţând emoţia artistică printr-un limbaj afectiv, ce implică o mare
densitate de sugestii. Treptat, copiii vor ajunge să identifice „imaginile frumoase”,
devenind sensibili la expresivitatea limbajului poetic, cultivarea acestei sensibilităţi este o
sarcină permanentă a educatoarei şi a învăţătorului care trebuie să-i îndrume pe copii spre
cunoaşterea şi evidenţierea ideilor poetice, spre relevarea imaginilor artistice ale textului,
reuşind astfel să identifice mesajul operei lirice.
Genul epic pune în prim plan povestirea, copilul fiind atras de
desfăşurarea epică, deseori identificându-se cu personajele basmelor citite. Prin
intermediul literaturii copilul „poate realiza o binevenită dedublare a sa atunci când se
recunoaşte în altul. Înainte de a putea înţelege că «eul» său se află necesarmente în
contact cu alte «euri», el îşi află un alter ego multiplicat în fiecare personaj cu care
simpatizează: copil, zână, prinţ, iepure, gândăcel etc.”, subliniază Bianca Bratu în
Preşcolarul şi literatura (studiu şi antologie), EDP, Bucureşti, 1977, p.15.
Operele în care predomină dialogul şi monologul sunt foarte îndrăgite de
copii, genul dramatic demonstrându-şi accesibilitatea la această vârstă prin specii ca
feeria şi poemul fantastic. Teatrul pentru copii construieşte un univers miniatural,
personajele fiind copiii sau reprezentările alegorice, conflictul este simplu, pentru a putea
fi urmărit cu uşurinţă, iar deznodământul pune în evidenţă victoria binelui, a adevărului, a
cinstei, contribuind la dezvoltarea gustului estetic şi la educarea intelectuală şi morală a
copiilor.
1.6. Funcțiile literaturii pentru copii
Conceptual literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii
naţionale, incluzând totalitatea creaţiilor care prin profunzimea mesajelor, gradul de
accesibilitate şi nivelul realizării artisitice se dovedeşte capabilă să intre în relaţie afectivă

8
cu cititorii lor. Caracterul ei aparte reiese din specificul receptării la vârsta preşcolară şi
şcolară mică, conform factorilor:
1. gradul mai redus al dezvoltării psihice (gândire, limbaj, emoţii şi sentimente
estetice),
2. sfera de interese, trebuinţele şi preocupările centrate în jurul jocului, al lipsei de
griji, al permanentei interogări asupra lumii,
3. posibilităţile reduse de identificare a mesajului artistic – copiii trebuie iniţiaţi.
Funcţia artistică a operelor pentru copii are 3 coordonate principale (I.
Pascadi – Niveluri estetice):
1. coordonata cognitivă sau informativă – opera ce comunică informaţii trasmise
printr-un cod şi organizate într-un mesaj artisitic.
2. estetică – valorificare a virtuţilor estetice ale limbajului. Pe lângă cele 4 cateorii
estetice fundamentale (frumosul, urâtul,comicul, tragicul) există subcategoria
specifică literaturii pt copii – graţiosul, duiosul, miniaturalul), trasmise de text, fie prin
epicul dens, conflictul dus până la suspans, fie prin poezii simple;
4. interferenţa genurilor e solicitată de potenţiala receptivitate scăzută a micului
cititor,
interfenreţă care va salva astfel textul de monotonie; la început, cititorul de vârstă
şcolară mică va fi atras de epic (întrucât există acţiune, cu momentele subiectului şi
personaje), dar treptat cititorul va deveni sensibil la expresivitatea limbajului poetic,
identificând imaginile frumoase, figurile de stil;
5. astfel el va înţelege restul descrierii şi portretelor şi se va iniţia în receptarea
„dramei” –sau a scenetelor de teatru; mai puţin prezentă în literatura pentru copii şi în
manuale, dramaturgia se accesibilizează doar în urma vizionării spectacolului la teatrul de
păpuşi.
delimitată de celelalte coordonate ale literarului printr-un sistem de relaţii
opozitive, cu rol în sublinierea elementelor specifice care nuanţează problematica avută
în vedere – cu precizarea că sunt identificabile şi situaţii în care opoziţia este doar
terminologică, realitatea comunicării literare fiind caracterizată şi prin alte tipuri de
raporturi – de incluziune, de complementaritate etc.
Se remarcă, din această perspectivă:
o literatura pentru copii vs. literatura română şi universală – opoziţie
superficială, în condiţiile în care important este sistemul de valori care
caracterizează comunicarea de tip literar; (literatura pentru copii nu reprezintă o
formă simplificată a literaturii „majore”, ci literatură pur şi simplu);
o literatura pentru copii vs. literatura asociată altor vârste
(Cândroveanu 1988: 7-26) – distinctive realizată prin prisma publicului-ţintă la
care se raportează o creaţie (distincţie interpretabilă din punctul de vedere al
faptului că există numeroase creaţii literare cu valenţe nuanţate pentru cititori de
vârste diferite);

9
 o literatura pentru copii vs. literatura despre copii (Cândroveanu
1988: 7-26) – opoziţie inclusă în sistem din raţiunea punctării existenţei unor
creaţii literare centrate pe tema copilăriei/a problematicii copilului, fără a aparţine
literaturii pentru copii, precum şi a unora care, incluse în literatura pentru copii,
nu scriu „despre copii”, ci se adresează acestora (distincţia este, aşadar, între
publicul-ţintă şi temă);
o literatura pentru copii vs. literatura asociată sferei educativului
(Manolescu 1997: 1) – raport pe de o parte opozitiv (nu tot ce constituie în
literatură creată în scop educativ este pentru copii – vezi, de exemplu, lucrări
vizând educaţia adulţilor) şi, pe de altă parte, de tip inclusiv (prin prisma
valenţelor instructiv-educative recunoscute ale literaturii pentru copii).
Sintetizând, literatura pentru copii se constituie din ansamblul creaţiilor literare
populare
şi/sau culte (aparţinând literaturii române şi/sau universale) accesibile, prin
conţinut şi formă, copiilor de diferite vârste şi valorificabile în formarea acestora, în
cadrul activităţilor şcolare şi extraşcolare.

1.7. Tematica literaturii pentru copii

În general, tematica literaturii pentru copii acoperă toate domeniile

cunoaşterii, ale experienţei şi realităţii umane obiective/subiective, cu deschideri către
crearea de noi universuri, avându-l ca premisă pe cel cunoscut, faţă de care se distanţează
pe calea fantasticului, a miraculosului, a ştiinţifico-fantasticului etc. În literatura de
specialitate sunt sintetizate din diferite perspective, pe anumite dominante, temele
abordate în textele literare pentru copii; vezi, de exemplu, după Pătrăşcanu 2007 – teme
formulate punctual:
 tema muncii, a creaţiei, a geniului: Robinson Crusoe, de Daniel
Defoe; Victor Babeş, Pe Argeş în jos, după Alexandru Vlahuţă; Poveste, de Şt. O.
Iosif etc.;
 tema cunoaşterii: Cheile, după Tudor Arghezi; Din sfaturile
uncheşului înţelept, după Anton Pann etc.;
 tema timpului/destinului: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, Bunicul, de B. Şt.
 Delavrancea; Făt-Frumos-din-Lacrimă, de Mihai Eminescu etc.;
 tema războiului: Scrisoarea III, de Mihai Eminescu; Sobieski şi
românii, de Costache Negruzzi etc.;
 tema dreptăţii, a libertăţii: Moş Ion Roată şi Unirea, de Ion
Creangă; Tudor Vladimirescu, după Dumitru Almaş etc.;
 tema curajului (în opoziţie cu frica): Ursul, de Mihai Sadoveanu;
Prâslea cel voinic şi merele de aur, etc.;

10
  tema omeniei, a întrajutorării: O faptă generoasă, de Edmondo de
Amicis;
 tema cinstei, a bunătăţii sufleteşti şi a hărniciei: Fata babei şi fata
moşneagului, Povestea porcului, de Ion Creangă;
 tema modestiei, a simplităţii: Simplitate, de Vasile Voiculescu;
 tema orgoliului, a prostiei, a lăcomiei: Corbul şi vulpea, de La
Fontaine;
 tema anotimpurilor: Iarna, de Vasile Alecsandri; Primăvara, de
George Coşbuc; Toamna, de Octavian Goga etc.;
 tema iubirii filiale (Amintiri din copilărie, de Ion Creangă), a
iubirii părinţilor/bunicilor (Bunica,
 Bunicul, de Barbu Ştefănescu Delavrancea), a învăţătorului
(Domnu Trandafir, de Mihail
 Sadoveanu), a aproapelui (Hristos a înviat, de Alexandru Vlahuţă),
a neamului (Alexandru Ioan Cuza, de Victor Eftimiu), a vieţuitoarelor (Fram,
ursul polar, de Cezar Petrescu) etc.; acestea se subsume bsumează (după Andrei
2004: 75 ş.u.; Chiscop, Buzaşi 2000: 339 ş.u.) unor teme generale de tipul:
 copilăria – temă centrală care explică, prin perspectiva unică pe
care o are copilul asupra lumii şi prin încercarea autorilor de literatură pentru
copii de a o reînvia în creaţiile lor, dimensiunile nebănuite pe care le ia realitatea
transpusă în aceste texte: „Pentru copil, realitatea nu are limite, putând să-şi
modifice legile, inclusiv fluxul temporal şi de aceea, copilăria identifică în modul
cel mai firesc lumea din afară cu lumea imaginată, astfel încât viaţa şi natura pot
fi oricând reinventate în orice formulă de vis sau de poveste. Imaginând cu
ajutorul obiectelor din realitate o altă realitate, unde spaţiul, şi mai ales timpul,
curg eliberaţi de limite, condus de imaginaţie, copilul încearcă să ne convingă că
existenţa lui este o neîntreruptă minune şi obiect de neîntreruptă inventare”
(Andrei 2004: 99). Vezi, în acest sens, ipostazele personajului-copil în literatură
(copilul ghiduş, în mijlocul obraznic, excesiv de răsfăţat – Goe, Ionel etc.),
tipurile de acţiuni în care este implicat (năzdrăvănii, pozne specifice vârstei vs.
fapte grave, care ies în principiu din sfera copilăriei) etc.;
 natura – lumea vieţuitoarelor, personificată, se constituie pentru
copii într-o realitate în oglindă faţă de ceea ce văd în jurul lor, în planul uman;
vezi, în acest sens, schiţele lui Emil Gârleanu, ale lui Ioan Alexandru Brătescu-
Voineşti etc., care recreează relaţii între personaje-tip (de exemplu, mamă– pui,
mamă – personaje care i-ar putea pune în pericol puii, om – vieţuitoare,
vieţuitoare mai mari – mai mici, cu mai mare sau mai mică influenţă într-un
anumit mediu etc.);
 planul social – reprezentat cu precădere prin familie (de origine
sau adoptivă) şi şcoală – context ale căror coordonate implică adaptări ale

11
 comportamentelor personajelor-copii, trimiteri către informaţii de ordin istoric,
socio-cultural, geografic etc., redimensionări ale relaţiilor dintre personaje,
premise ale declanşării anumitor conflicte/acţiuni etc.; vezi, de exemplu, creaţiile
lui I. L. Caragiale, Ion Creangă, Mark Twain etc. Ion Creangă, Mark Twain etc.
În ceea ce priveşte forma, accesibilitatea este pusă în corelaţie cu
particularităţile de vârstă ale copiilor de diferite vârste, concretizându-se în anumite
dimensiuni, în valorificarea anumitor procedee artistice, a anumitor elemente lexical-
semantice, structure verbale şi relaţionări între acestea etc. – de aici reperele necesare
privind accesibilitatea/accesibilizarea textelor literare pentru copii (vezi 5.2.).
Având caracteristica de a fi valorificabile în formarea copiilor, textele din
literatura pentru copii se constituie în modalităţi inedite de îmbinare a elementelor
informative şi a celor formative.
Într-o formă accesibilă şi atrăgătoare, literatura pentru copii (poate)
transmite
informaţii/conţinuturi din domenii dintre cele mai diverse (istorie, geografie,
biologie, arhitectură etc.), răspunzând astfel curiozităţii inerente vârstei copilăriei:
„copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi
satisface această pornire, îl încântă” (Călinescu 1964: 276).
Pe de altă parte, în raport de interdependenţă cu valorile de ordin cognitiv,
se plasează în literatura pentru copii valorile morale şi estetice, vizând oferirea de repere
privind binele, adevărul, frumosul şi fixarea acestora, formarea şi modelarea caracterelor
copiilor, cultivarea sentimentelor morale, a normelor relaţionării interumane, a gustului
pentru frumos.
Deşi prezentată în majoritatea lucrărilor de specialitate ca disciplină de
studiu, „utilizată” doar „în procesul de învăţământ din etapa preşcolară, primară şi
gimnazială”, literatura pentru copii este/poate fi valorificată şi în general, în formarea
copiilor, nu numai într-un cadru instituţionalizat, vizând obiective de ordin formativ şi
informativ în acelaşi timp, aşadar, în cadrul activităţilor şcolare şi extraşcolare.

12