Mihai Busuioc

ENTOMOLOGIE
AGRICOLĂ

Manual
pentru studenţii instituţiilor de învăţământ
superior agronomic

Biblioteca Republicană
Ştiinţifică Agricolă Universitate Agrara de Stat <fo Moldova

Chişinău - 2006
CZU632I7/.9 (075.8)
 Manualul de Entomologie agricolă" a fost analizat şi avizat favorabil
pentru publicare de colectivul catedrei de Entomologie, Consiliul
profesoral al Facultăţii de Horticultura şi a Senatului Universităţii Agrare
de Stat din Moldova şi aprobat de Ministerul Educaţiei al Republicii
Moldova în calitate de manual pentru studenţii de la instituţiile de
învăţământ superior agronomic din Moldova, ce urmează profilul
„Protecţia plantelor", precum şi celor de la facultăţile de Agronomie şi
Horticultura.
în acelaşi timp manualul prezintă un interes deosebit şi pentru
specialiştii din cercetare, a Inspectoratelor de Stat pentru Protecţia
plantelor şi Carantină Fitosanitară, specialiştilor agronomi şi silvicultori
din unităţile de producţie, fermierilor, precum şi agricultorilor amatori, a
căror eficacitate a muncii depinde decisiv de felul cum ştiu când, cu ce şi
cum pot să-şi protejeze culturile de atacul dăunătorilor, pentru obţinerea
unor recolte sporite şi de calitate superioară, cu mijloace puţin poluante
pentru produsele agricole şi mediul ambiant în beneficiul consumatorilor.

Referenţi:
M. Ciuhrii - dr. hab., prof. ICPP
T. Perju, I. Ghizdavu-prof, dr. doc. Universitatea de Ştiinţe Agricole
şi Medicină Veterinară, Cluj-Napoca,
I. Certan - şef al Direcţiei Marketing şi Deservire Agrochintică a SA
„Fertilitatea-Chişinău".

Adresez calde mulţumiri şi recunoştinţă pentm gestul nobil şi

generozitatea tuturor celor care prin sponsorizări sau comenzi au sprijinit
apariţia şi difuzarea acestui manual.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Busuioc, Mihai

Entomologie agricolă: Man. pentm studenţii inst. de învăţ, sup.
agronomic/ Mihai Busuioc. - Centrul Ed. al UASM, 2006. 639 p.
Bibliogr. p. 629-636
ISBN 978-9975-64-020-6
150 ex. 632.7A9 (075.8)

ISBN 978-9975-64-020-6
Familiei mele dragi pentru răbdare şi susţinere

PREFAŢĂ
 Manualul a fost elaborat în conformitate cu cerinţele actualului
program analitic al cursului de „Entomologie agricolă" pentru studenţii
instituţiilor de învăţământ superior agronomic, care urmează profilul
„Protecţia plantelor".
Actualul manual de „Entomologie agricolă" este prima lucrare de
acest gen din Republica Moldova, înveşmântat în grafie latină - rod al unei
preocupări îndelungate a autorului cu o mare experienţă în învăţământ şi
cercetare.
Lucrarea are menirea să umple un gol de mult simţit atât din cauza
lipsei unui material similar care, pe de o parte să fie accesibil studenţilor,
iar pe de altă parte, să fie adaptat la condiţiile republicii noastre, cât şi din
cauza necesităţii de a actualiza cunoştinţele în combaterea dăunătorilor cu
cele mai eficiente mijloace. In manual sunt sintetizate cele mai noi date cu
privire la morfologia, biologia, ecologia şi combaterea integrată a
dăunătorilor, obţinute în activitatea de cercetare din ţară şi din străinătate,
menite să înarmeze viitorii specialişti cu principii teoretice şi cunoştinţe
practice aplicative pentru a obţine producţie agricolă sporită şi de calitate
înaltă. Spre deosebire de alte ediţii, în acest manual se pune accentul pe
măsurile de prevenire a apariţiei în masă a dăunătorilor la plantele de
cultură prin utilizarea metodelor şi mijloacelor puţin poluante pentru
produsele agricole şi pentru mediul ambiant. Aplicarea tratamentelor
chimice se recomandă a fi efectuate cu produse selective, puţin remanente,
nefitotoxice şi nu la întâmplare sau după un calendar anumit, ci numai
când populaţia dăunătomlui atinge o anumită densitate, numită prag
economic de densitate apopulaţiei (PEDP) cunoscut şi ca prag economic
de dăunare (PED), de la care volumul pagubelor produse depăşeşte limita
dăunării economice.
In combaterea chimică a dăunătorilor sunt recomandate câteva dintre
cele mai uzuale pesticide avizate de Consihul Republican
Interdepartamental pentru aprobarea produselor de uz fitosanitar şi al
fertilizanţilor pentru utilizare în Republica Moldova şi prezentate în
„Registrul de Stat.care apare periodic şi este completat pe măsura avizării
şi introducerii în circuitul agricol şi silvic de noi pesticide.
Manualul cuprinde noţiuni introductive despre dăunătorii animali,
daunele produse agriculturii şi rolul protecţiei plantelor în reducerea lor;
măsuri şi metode generale de prevenire şi combatere a dăunătorilor
(agrofitotehnice, fizico-mecanice, biologice şi chimice), detahzându-se
mijloacele biologice şi conceptul modem de „luptă integrală".
Într-un capitol separat sunt prezentaţi dăunătorii cu cea mai
pronunţată polifagie, după care urmează speciile de dăunători (în ordine
sistematică) ce sunt clasificate în grupe de plante - gazdă (cereale,
leguminoase anuale, plante de nutreţ, plante tehnice (sfecla pentru zahăr,
tutun, floarea-soarelui), culturi legumicole, pomi şi arbuşti fructiferi, viţa
de vie şi produsele vegetale depozitate). Pentru fiecare dăunător în parte
este prezentată denumirea populară şi cea ştiinţifică, la unele specii sunt
indicate câteva smonime dintre cele mai frecvent întâlnite, poziţia
sistematică (ordinul şi famiha), răspândirea geografică, morfologia,
bioecologia, plantele atacate, modul de dăunare şi pagubele produse,
duşmanii naturali (microorganisme, paraziţi şi prădători), care contribuie la
reducerea populaţiilor de dăunători, precum şi cele mai eficiente şi
nepoluante măsuri de combatere, prezentate în conceptul luptei integrate.
Toate speciile de dăunători au fost descrise într-o măsură suficient de
largă pentru a fi înţelese. Textul a fost însoţit de un număr mare de figuri,
dar totuşi redus până la minimul necesar, sub care înţelegerea corectă a
faptelor ar fi fost periclitată. Trebuie de menţionat că s-a depus o mare
muncă în alegerea figurilor, pentru ca ele să corespundă cât mai bine
scopului urmărit şi redate, în majoritatea lor suficient de mărite pentm a
înfăţişa calitativ detaliile necesare. Adesea a fost nevoie să facem unele
modificări corespunzătoare unor figuri luate din diferite surse
bibliografice. Aceasta va permite ca depistarea, detemiinarea şi
recunoaşterea dăunătorilor să se facă rapid şi corect.
Scopul principal al acestui manual este de a da studenţilor o sumă de
cunoştinţe de specialitate, menite, pe de o parte, să le dezvolte gândirea şi
să le formeze o concepţie corectă despre lumea insectelor, iar pe de altă
parte să le servească drept instrument în aplicarea măsurilor de combatere
la timp, corect din punct de vedere ecologic, dar şi justificate economic.
Manualul de „Entomologie agricolă" este adresat studenţilor de la
instituţiile de învăţământ superior agronomic, care urmează profilul
„Protecţia plantelor", pentm care va servi drept material de bază la
pregătirea profesională în acest domeniu. In acelaşi timp, manualul va
prezenta interes şi pentm studenţii facultăţilor de agronomie şi horticultura,
pentm cei de la biologie, pentm cadrele didactice de specialitate din
colegiile agricole şi de protecţie a plantelor, precum şi pentm toţi
specialiştii din agricultură care doresc să-şi aprofundeze cunoştinţele de
specialitate.
Bibliografia anexată cuprinde un număr restrâns de lucrări, în primul
rând pe acelea care sunt accesibile studenţilor şi care au o strictă tangenţă
cu materialul prezentat.
Ne-am străduit să răspundem cât mai adecvat obiectivelor noastre, dar
deoarece o lucrare de acest gen se elaborează pentm prima dată la noi în
republică, avem convingerea că în ea s-au putut strecura multe lacune.
Vom fi recunoscători tuturor celor care, în urma lecturii manualului, vor
trimite observaţiile şi sugestiile pentm îmbunătăţirea unei viitoare ediţii.
Pentm competenţă, răbdarea şi conştiinciozitatea de care au dat
dovadă în analiza manualului de „Entomologie agricolă", cât şi pentm
sugestiile preţioase, aducem sincere mulţumiri doctorului habilitat Mircea
Grigore Ciuhrii, profesor, membm al Academiei de Ştiinţe din New York,
SUA, dr. doc. Teodosie Perju şi Iustin Ghizdavu, prof. ai Universităţii de
Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, România şi Ion
Certan, şef al Direcţiei Marketing şi Deservire Agrochimică a SA
„Fertilitatea - Chişinău".
 Considerăm că, este de datoria autorului să exprime recunoştinţă şi să
mulţumească sincer tuturor acelor care l-au ajutat atât pe parcursul
pregătirii, cât şi la finalizarea unei munci asidue de elaborare a manualului
„Entomologie agricolă".
Autorul
CAPITOLUL 1 INTRODUCERE

1.1. ROLUL PROTECŢIEI PLANTELOR ÎN SPORIREA

PRODUCŢIEI AGRICOLE
F

Una dintre cele mai importante şi dificile probleme ale agriculturii

moderne este acoperirea deficitului de produse alimentare, care devine din
ce în ce mai evident şi acut. Necesarul de produse agricole pentru hrana
populaţiei şi pentru industrie creşte an de an atât datorită creşterii
vertiginoase a populaţiei globului, asigurării unei alimentaţii raţionale din
punct de vedere fiziologic, cât şi datorită recoltelor joase în unele ţări în
curs de dezvoltare, precum şi a pierderilor de recoltă, cauzate de diferite
organisme dăunătoare (dăunători, agenţi fitopatogeni, buruieni etc.)
Unul din factorii principali care a contribuit la apariţia deficitului de
produse alimentare este ritmul accelerat de creştere apopulaţiei globului. In
conformitate cu datele O.N.U. şi ale Ceasornicului populaţiei de la Muzeul
Ştiinţei şi Industriei din Chicago, care indică în fiecare minut numărul
locuitorilor de pe glob, în prezent în fiecare secunda se nasc în mediu 2
copii, sau câte 135 copii/minut, adică 15 000 copii/oră şi mor 7 000
persoane/oră pe glob, ceea ce face ca populaţia globului să crească cu 8
000 de oameni pe oră, adică 200 000 zilnic sau cu aproape 77 milioane
anual.
Dacă acest ritm accelerat de creştere a populaţiei va continua, atunci,
după calculele specialiştilor, în anul 2050 populaţia globului va ajunge la
9,3 miliarde locuitori. Aceasta impune asigurarea cu hrană a unui număr
din ce în ce mai mare de oameni. Ca urmare, sporirea vertiginoasă
apopulaţiei globului, impune şi necesitatea creşterii corespunzătoare a
producţiei agricole şi alimentare. /
După studiile întreprinse de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură (FAO), nivelul actual al producţiei agricole pe
plan mondial şi ritmul acesteia de creştere se consideră nesatisfăcătoare.
întrucât aproape 1 miliard (fiecare al cincilea) din populaţia globului suferă
de subnutriţie şi doar 1/3 din populaţia globului se alimentează suficient.
Aproape jumătate din populaţia globului are o alimentaţie
necorespunzătoare, de numai cea 20-70 calorii de persoană pe zi, faţă de
cea 3000-3250 calorii de persoană pe zi, cât revine în ţările din Europa şi
America de Nord.
Din această cauză, după aprecierile FAO, peste 15 % din populaţia
globului suferă de foame permanent, iar 35-40% este subnutrită.
Un alt factor important, care contribuie la acoperirea deficitului de
produse agricole este, reducerea la minimum a pierderilor de recolte
cauzate de boli şi dăunători, care prezintă o rezervă importantă în
asigurarea necesarului de hrană a populaţiei globului. Deşi în ultimii ani s-
au realizat progrese considerabile în limitarea pagubelor pTTOioSîsede
dăunătorii animali, agenţii fitopatogeni şi buruieni, pierderile de recoltă
cauzate de acestea sunt încă deosebit de mari. Istoria consemnează
numeroase calamităţi ca urmare a distrugerilor totale de recoltă cauzate de
dăunătorii animali. Astfel, sunt cunoscute pagubele
 produse în trecut de către lăcuste, care în timpul invaziilor distrugeau toate culturile,
provocând foamete în Italia, Franţa, Germania^Sunt cunoscute multe cazuri, când
stoluri de lăcuste au oprit trenurile din mers, au împiedicat zborul avioanelor etc. Un
dezastru adevărat în viticultură a provocat filoxera, care după pătrunderea acesteia din
America în Europa, într-un timp relativ scurt, a distrus aproape toate plantaţiile de viţă
nobilă (pe rădăcini proprii). Numai în Franţa acest dăunător, timp de 30-32 ani, a
produs pagube în sumă de 20 miliarde franci aur.
iPagube deosebit de mari se înregistrează şi în prezent, îndeosebi în anii cu
condiţii favorabile înmulţirii, când unele specii de dăunători (nematozii rădăcinilor,
acarianul roşu comun, buha semănăturilor, omida de stepă, viermele merelor, omida
păroasă a dudului, gărgăriţa cenuşie a sfeclei, gândacul din Colorado etc), dacă
împotriva acestora nu se aplică măsuri de combatere, pot provoca pagube destul de
mari, iar uneori pot chiar compromite cultura în întregime,"
După datele statistice, obţinute în cadrul FAO, pierderile anuale de recolte pe plan
mondial, cauzate de dăunători, boh şi buruieni, se evaluează încă la 35-40 % din
producţia agricolă potenţială, sau 54-60 % din producţia reală Estimarea valorică a
pierderilor anuale pe glob este de peste 80-100 miliarde dolari din producţia agricolă
potenţiala. Din aceste pierderi, cea29-32 miliarde de dolari, sau 12-15 %, revin
activităţh dăunătorilor animali, 24-29 miliarde dolari, sau 11 -12 % agenţilor
fitopatogeni şi 20-23 miliarde de dolari, sau 10-12 % buruienilor. Dacă aceste pierderi
sunt raportate la producţia reală, nu la cea potenţială, ele reprezintă circa 50-60 %, iar
valoric 150-200 miliarde de dolari anual.
Cifrele de mai sus, sunt destul de elocvente pentru a scoate în evidenţă rolul şi
importanţa combaterii organismelor dăunătoare, pentru sporirea producţiei agricole.
Desigur, aceste cifre sunt orientative şi variază de la cultură la cultură, de la an la an şi
de la ţară la ţară, dar ne dau o imagine destul de clară despre importanţa protecţiei
plantelor.
/Un rol decisiv în soluţionarea practică a sarcinilor de asigurare a populaţiei cu
produse alimentare, iar a industriei-cu materie primă, le revine specialiştilor din
agricudtură. Aceasta impune pregătirea unor specialişti de înaltă calificare - agronomi
cu largi şi profunde cunoştinţe în domeniul protecţiei plantelor, ca în condiţii de
producţie, în caz de necesitate, să poată interveni la timp, corect din punct de vedere
ecologic, dar şi justificat economic, pentru a obţine producţii mari şi de calitate
superioară, contribuind astfel la crearea unor rezerve importante de produse alimentare
atât de necesare populaţiei umane.

1.2. DEFINIŢIA, OBIECTUL Şl RELAŢIILE ENTOMOLOGIEI AGRICOLE CU ALTE ŞTIINŢE

O agricultură modernă nu poate fi concepută fără sisteme de combatere raţională
a dăunătorilor. în aceste condiţii, aceasta capătă o importanţă deosebit de mare,
deoarece toate efectele tehnologiilor modeme de producere a bunurilor alimentare sunt
mult diminuate şi chiar anulate, dacă nu se aplică măsuri de prevenire şi combatere a
dăunătorilor. Pagubele provocate de acestea, dacă nu se aplică măsuri corespunzătoare,
pot atinge 30-40 %, în unele cazuri mergând până la compromiterea totală a recoltei.
 Plantele cultivate, atât în perioada de vegetaţie, cât şi în timpul depozitării, sunt
atacate de diferite specii de animale dăunătoare ce aparţin la diferite unităţi
sistematice: nematozi, moluşte, crustacee, acarieni, insecte, păsări şi rozătoare, care
produc daune atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Din numărul total de
animale dăunătoare, cele mai numeroase sunt insectele, ele constituind peste 80 la sută.
Ştiinţa care se ocupă de studiul insectelor, în general se numeşte „entomologie".
Termenul entomologie provine din cuvintele componente greceşti: entomon sau
entono-mus, ceea ce înseamnă întretăiat, segmentat şi logos = ştiinţă, învăţătură sau
discurs. Denumirea de insectă vine de la cuvântul insectum, derivat de la intersectum
care înseamnă întretăiat, segmentat. Deci entomologia este o ştiinţă despre insecte -
animale cu corpul segmentat.
O altă caracteristică a acestor animale este faptul că, au trei perechi de picioare,
de aceea sunt cunoscute şi sub numele de Hexapoda (hexa = şase şipous,podos =
picior), în conformitate cu sistematica contemporană, insectele constituie clasa Insecta,
care face parte din încrengătura Arthropoda (gr. artrhon = articul şi pous,podos =
picior), animale cu picioarele articulate.
Entomologia, de rând cu alte discipline, ca helmintologia (ştiinţă care studiază
viermii), acarologia (ştiinţă care studiază acarienii), ornitologia (ştiinţă care studiază
păsările) etc. a derivat din zoologie (zoon = animal şi logos = ştiinţă).
Clasa insectelor reprezintă cea mai numeroasă unitate sistematică, cuprinzând
peste 1 milion de specii, reprezentând peste 80% din totalul speciilor regnului animal.
Pentru comparare, în prezent sunt cunoscute peste 36000 specii de arahnide, 6000
specii de reptile, peste 8 650 specii de păsări şi 3 500 specii de mamifere. Numărul
speciilor de insecte este mult mai mare decât numărul tuturor animalelor luate
împreună, plus numărul tuturor speciilor.de plante.
Dintre cele peste 1 milion de insecte cunoscute până în prezent, numai 10% sunt
dăunătoare agriculturii, acestea hrănindu-se cu diferite organe ale plantelor cultivate şi
doar 2% sunt absolut dăunătoare, producând de multe ori pagube enorme. Unele
insecte sunt dăunătoare omului şi animalelor, răspândind agenţi patogeni ai diferitor
boli periculoase (holera, ciuma, tifosul exantematic, malaria etc), de pe urma cărora
pier sute şi mii de animale, mor oameni. De aceea, entomologia nu este considerată
numai o ştiinţă pur descriptivă şi teoretică, ci a devenit o ştiinţă cu caracter practic,
aplicativ. Entomologia aplicată, după scopul pe care îl are, se împarte în mai multe
discipline separate: Entomologia agricolă, care studiază dăunătorii plantelor agricole;
Entomologia forestieră - studiază dăunătorii pădurilor; Entomologia veterinară -
studiază insectele parazite şi transmiţătoare de boli la animale; Entomologia medicală
- studiază insectele parazite şi transmiţătoare de boli la om; Entomologia judiciară,
care se ocupă cu studiul a ceea ce se numeşte „fauna cadavrelor", care ne ajută să
precizăm data la care o fiinţă umană a încetat din viaţă şi la care a început degradarea
acestuia; Entomologie tehnică, care se ocupă cu elaborarea tehnologiilor de înmulţire
şi creştere pe medii nutritive artificiale a insectelor auxiliare, pentru a fi folosite în
practica combaterii biologice a dăunătorilor culturilor agricole şi forestiere. )
Cea mai dezvoltată dintre ramurile entomologiei aplicate este entomologia
agricolă. Aceasta este o disciplină cu un pronunţat caracter practic, care în sensul strict
al cuvântului studiază biologia, ecologia şi combaterea insectelor dăunătoare precum şi
a celor folositoare agriculturii, iar în sens larg, studiază, sub aspectele enumărate mai
sus, şi alte grupe de animale dăunătoare cum ar fi: nematozii, moluştele, crustaceele,
acarienii, miriapodele, păsările şi mamiferele - rozătoare.
Entomologia agricolă are ca obiect de studiu răspândirea, morfologia, biologia
dăunătorilor plantelor cultivate, ecologia lor (factorii abiotici şi biotici), care determină
în mare măsură agresivitatea dăunătorilor; relaţiile dintre dăunător şi plantă; modul de
dăunare şi pagubele produse de dăunătorii plantelor cultivate, precum şi produselor
vegetale depozitate; duşmanii naturali din regnul animal (paraziţi şi prădători) ce
contribuie la limitarea înmulţirii dăunătorilor, pentru a fi folosiţi în combaterea
biologică a lor. Pe baza acestor studii, entomologia agricolă stabileşte cele mai
eficiente măsuri de prevenire sau de combatere a dăunătorilor plantelor cultivate, care,
de fapt şi este scopul final al entomologiei agricole.
în acest context, sarcina fundamentală a entomologiei agricole este protecţia
plantelor cultivate, limitarea pierderilor produse culturilor agricole de către dăunători,
evitarea unor calamităţi cauzate de activitatea de hrănire a dăunătorilor, contribuind
astfel la sporirea producţiei medii la hectar şi crearea unor rezerve importante de
produse alimentare.
Entomologia agricolă se află în strânsă corelaţie cu alte discipline agricole, cum
sunt: agrotehnica, agrochimia, fiziologia, genetica, microbiologia, biochimia, protecţia
chimică a plantelor, care vin în ajutorul entomologilor, mai ales pentru elaborarea
celor mai eficiente metode de combatere a dăunătorilor. In acelaşi timp, având un
caracter aplicativ, entomologia agricolă sprijină ştiinţele agricole ca: fitotehnia,
viticultura, legumicultura, pomicultura, ameliorarea plantelor, contribuind astfel la
asigurarea şi sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, prin limitarea sau
evitarea pagubelor provocate de dăunători, uneori acestea fiind deosebit de mari.
 CAPITOLUL 2. MГSURI ЄI METODE GENERALE DE
PREVENIRE ЄI COMBATERE A DГUNГTORILOR
PLANTELOR CULTIVATE

Pentru prevenirea apariюiei dгunгtorilor єi combaterea acestora оn cazul

apariюiei, se recomandг o serie de mгsuri practice, care pot fi aplicate, оn funcюie de
situaюie, separat sau asociate, cu scopul de a se evita pagubele. Mгsurile de prevenire
єi combatere a dгunгtorilor plantelor cultivate pot fi: preventive sau indirecte, єi
curative sau directe.
Mгsurile preventive sau profilactice sunt acele masuri care se aplicг cu scopul de
a preveni sau оmpiedica dezlгnюuirea unui atac al dгunгtorilor prin crearea unor
condiюii nefavorabile evoluюiei acestora, ca atacul sг fie redus la un nivel ce nu
influenюeazг dezvoltarea normalг a plantelor, obюinвnd astfel producюii normale.
Mгsurile curative (terapeutice sau de distrugere) sunt mгsurile care se aplicг оn scopul
combaterii directe a dгunгtorului, prin distrugerea acestuia оnainte de atac, pвnг la
producerea daunelor.
Dupг caracterul lor, toate mгsurile de prevenire єi combatere a dгunгtorilor
animali єi a altor organisme dгunгtoare plantelor cultivate, se grupeazг оn 6 categorii:
DIRECЮII PRINCIPALE
ОN PROTECЮIA
PLANTELOR

Schimbarea Schimbarea Distrugerea directг a

Crearea unor plante
compoziюiei pe specii condiюiilor
rezistente la daune speciilor dгunгtoare
a entomofaunei de existentг

Fig. 1. Schema mгsurilor generale de combatere a dгunгtorilor (dupг

Scegolev)

11
2.1. MĂSURI DE CARANTINĂ FITOSANITARĂ
Paralel cu intensificarea continuă a schimburilor internaţionale de produse şi
materiale vegetale, în cadrul relaţiilor comerciale, dezvoltarea turismului, a crescut
considerabil posibilitatea de răspândire a diferitor specii de dăunători periculoşi pentru
plante de pe un continent pe altul, dintr-o ţară în alta etc. Astfel, prin comerţul diferitor
produse vegetale, în secolul trecut au pătruns o serie de specii de dăunători foarte
periculoşi din America în Europa (filoxera, gândacul din Colorado, păduchele din San
Jose, omida păroasă a dudului etc.) şi din Europa în America (musca de Hessa, omida
păroasă a stejarului, sfredelitorul porumbului etc). în acelaşi timp, au crescut
posibilităţile de răspândire a dăunătorilor de carantină şi în interiorul ţării, dintr-o
regiune în alta, ca urmare a intensificării circulaţiei rutiere, a transportului vegetalelor
sub formă de materiale şi produse pentru înmulţire, industrializare, depozitare, consum
etc.
Unele dintre speciile de dăunători, pătrunzând în regiuni noi şi negăsind condiţii
favorabile pentru dezvoltare, dispar, iar altele, mai ales acele cu o plasticitate ecologică
mare, se aclimatizează foarte repede în noile condiţii, se înmulţesc în masă şi pot
produce daune deosebit de mari.
Adesea aceste specii de dăunători devin mult mai agresive decât în patria de
origine, fapt ce se explică prin condiţiile climatice şi hrana favorabilă precum şi prin
lipsa duşmanilor şi paraziţilor naturali. De exemplu, filoxera, gândacul din Colorado,
păduchele din San Jose, omida păroasă a dudului etc, la baştină lor (America) nu
prezintă o importanţă economică mare, pe când în Europa provoacă daune mari; Musca
de Hessa, sfredelitorul porumbului, omida păroasă a stejarului etc, aduc pagube
neînsemnate în Europa, iar în America sunt extrem de periculoase.
Pentru a se preveni pătrunderea unor specii de dăunători primejdioşi de pe un
teritoriu pe altul, unde încă n-au fost semnalate speciile respective, a fost instituită o
organizaţie internaţională specială, numită Carantinafitosanitară.
Carantina fitosanitară reprezintă un complex de măsuri adoptate de stat,
îndreptate spre apărarea teritoriului ţării de pătrunderea din alte ţări şi răspândirea pe
teritoriul ţării noastre a unor agenţi fitopatogeni, seminţe de buruieni de carantină şi
dăunători periculoşi pentru plantele care nu au fost încă semnalaţi la noi, iar în cazul
pătrunderii acestora, aplicarea măsurilor pentru localizarea şi lichidarea focarelor
respective, precum şi pentru limitarea arealului de răspândire a unor specii existente.
Obiect de carantină se numeşte specia de dăunător, agent fitopatogen al bolii
plantelor sau specia de buruieni, care lipseşte sau are răspândire limitată pe teritoriul
dat, însă poate fi adusă (sau poate pătrunde de sine stătător) din afară şi poate provoca
daune colosale plantelor şi producţiei vegetale. După obiectivul pe care-l urmăreşte,
carantina fitosanitară poate fi internă şi externă.
Carantina internă reprezintă un complex de măsuri îndreptate spre
preîntâmpinarea răspândirii obiectelor de carantină existente dej a pe teritoriul ţării
respective sau a altor specii periculoase pentru plante în interiorul ţării, în zonele în
care încă nu a fost semnalată prezenţa lor, prin depistarea lor la timp, localizarea şi
lichidarea focarelor. In acest scop există reglementări speciale (legi, hotărâri, dispoziţii
etc.) privind zonele de cultură a anumitor plante, transportul diferitor produse vegetale
dintr-o zonă în alta, efectuarea controlului fitosanitar etc. Măsurile de carantină

12
fitosanitară internă sunt efectuate de inspectorii zonali de carantină fitosanitară care
organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor, pentru depistarea eventualilor
dăunători de carantină, stabilesc aria de răspândire şi aplicarea măsurilor de limitare a
extinderii sau de lichidare a acestora.
Carantina externă este complexul de măsuri care se aplică la punctele vamale
(terestre, aeriene, maritime şi fluviale) pentru preîntâmpinarea pătrunderii în ţară a
dăunătorilor de carantină, periculoşi diferitor culturi care nu există în ţara respectivă.
Controlul este efectuat de inspectoratele de carantină fitosanitară vamale, care au
obligaţia de a efectua controlul tuturor produselor vegetale care se importă în ţara dată,
se exportă sau se află în trecere pe teritoriul ei.
Toate produsele care se importă sau se exportă trebuie să fie însoţite de certificate
fitosanitare, în care se indică originea produselor şi neinfectarea lor de dăunători de
carantină.
Dacă în urma controlului fitosanitar sunt depistaţi dăunătorii de carantină se iau,
măsuri corespunzătoare. In funcţie de specia de dăunători semnalaţi şi gradul de
periculozitate, produsele vegetale infestate pot fi returnate ţării exportatoare sau supuse
unor tratamente tehnice sau chimice (refrigerare, gazare etc.), pentru a asigura
distrugerea totală a speciei semnalate. Pentru anumite produse la care există îndoială
sau la care nu se poate determina în momentul controlului prezenţa speciilor de
carantină, se impune dezinsecţia lor în instalaţii speciale.
Uneori în timpul controlului de carantină al materialului săditor şi al seminţelor
apar îndoieli privind infestarea ascunsă (latentă), care de obicei se poate manifesta
numai în perioada de vegetaţie. In asemenea cazuri, materialul săditor sau seminţele
sunt expediate pentru verificare în pepiniere şi câmpuri speciale de carantină, unde
sunt crescute în curs de 1 -2 sezoane de vegetaţie, după care materialul săditor sau
seminţele sănătoase sunt livrate cu garanţia lipsei totale a infestării.
Pe plan internaţional, problemele de carantină fitosanitară sunt reglementate prin
convenţii ce se încheie între ţările interesate privind importul sau exportul diferitelor
produse vegetale.
în Republica Moldova, carantina fitosanitară este asigurată de Inspectoratul de
Stat pentru Carantină a plantelor, prin punctele teritoriale şi vamale de frontieră.
Acesta aplică pe teritoriul republicii un sistem de măsuri statale privind carantina
internă şi externă, care au drept scop ocrotirea republicii de dăunătorii de peste hotare,
păzirea de boli şi de buruieni de carantină, ce pot produce economiei naţionale pagube
considerabile. Urmăreşte identificarea, localizarea şi lichidarea la timp a dăunătorilor,
bolilor şi buruienilor de carantină, precum şi prevenirea pătrunderii lor în acele zone
ale republicii, unde acestea lipsesc. Organizează controlul în ce priveşte respectarea
regulilor în vigoare şi a măsurilor de carantină a plantelor la producerea, colectarea,
transportarea, păstrarea, prelucrarea şi realizarea producţiei agricole şi a altei producţii
de origine vegetală.
Pentru îndeplinirea acestor funcţii, organele Inspectoratului de Stat pentru
Carantină a plantelor cercetează sistematic culturile agricole, produsele vegetale
depozitate şi întreprinderile de prelucrare a lor; controlează materialul de plantare şi cel
de seminţe etc.; efectuează expertize la materialele importate în ţară, iar la depistarea
unor dăunători de carantină, în funcţie de gradul de primejdie se iau măsuri prin care se

13
returnează transportul, sau marfa se supune unor tratamente termice (refrigerarea
mărfii) sau chimice (gazare etc). Elaborează împreună cu instituţiile de cercetări
ştiinţifice în domeniul agriculturii unele măsuri eficiente de combatere a dăunătorilor,
bolilor şi buruienilor de carantină. Efectuează controlul de stat asupra mdeplinirii
măsurilor de carantină atât de ministere, departamente, întreprinderi, instituţii şi
organizaţii, cât şi de particulari; Organizează propagarea şi aplicarea pe scară largă în
producţie a realizărilor ştiinţei şi experienţei înaintate, a metodelor noi de combatere a
dăunătorilor, bolilor şi buruienilor de carantină etc.
Datorită aplicării măsurilor riguroase de carantină fitosanitară, a fost împiedicată
pătrunderea în republica noastră a multor specii de dăunători, boli şi buruieni de
carantină (care puteau cauza agriculturii noastre pierderi deosebit de mari), contribuind
astfel la crearea unor rezerve mari de produse alimentare.

2.2. METODE AGROFITOTEHNICE

O importanţă deosebit de mare în protecţia plantelor cultivate contra dăunătorilor
bolilor şi buruienilor au măsurile agrofitotehnice şi de igienă culturală. Cu ajutorul lor
se poate preîntâmpina apariţia în masă a dăunătorilor, reducerea densităţii lor şi a
daunelor provocate de ei. Rolul măsurilor agrofitotehnice constă în modificarea
condiţiilor de trai ale organismelor vegetale şi animale în aşa fel încât acestea să devină
favorabile pentru plante şi nefavorabile pentru dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor.
Este bine cunoscut faptul că plantele care au condiţii optime de viaţă au şi o creştere
viguroasă şi sunt mai rezistente la atac, iar cele la care condiţiile sunt nefavorabile au o
dezvoltare slaba şi sunt expuse atacului.
în unele cazuri aplicarea măsurilor agrofitotehnice are un rol decisiv în protecţia
plantelor. Prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri agrotehnice se poate
asigura uneori protecţia recoltei de dăunători, fără a recurge la tratamente chimice.
Printre măsurile agrotehnice o importantă deosebită în reducerea populaţiilor de
dăunători şi a pagubelor provocate de ei o prezintă: alegerea terenului, asolamentul,
prelucrarea solului, aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor, folosirea
speciilor, soiurilor şi a hibrizilor de plante rezistente, stabilirea epocii de semănat,
sămânţa şi materialul săditor, adâncimea de semănat şi desimea plantelor, întreţinerea
culturilor, recoltarea la timp a culturilor, măsurile de igienă culturală ş. a.
Alegerea terenului. Un rol important în prevenirea atacului şi combaterea unor
dăunători, în special a dăunătorilor pepinierelor pomicole şi viticole, precum şi a
plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi, a viţei de vie etc., îl are alegerea raţională a
terenului, deoarece multe specii sau grupe de specii înrudite de dăunători au anumite
preferinţe în ceea ce priveşte structura şi natura solului. Astfel, viermii-sârmă
(Elateridae) şi viermii albi (Scarabaeidae) preferă solurile mai umede şi uşor acide, iar
filoxera (Vîteus vitifolii
Fitch.) se dezvoltă foarte bine în terenurile grele, luto-argiloase şi nu se poate dezvolta
în solurile nisipoase. Intervenind la alegerea terenului, în sensul amplasării culturilor
pe solurile nefavorabile dăunătorilor, se împiedică înmulţirea în masă. De aceea, se
recomandă amplasarea plantaţiilor de viţă de vie pe rădăcini proprii pe terenuri uşoare,
cu un conţinut de peste 60% siliciu, în care filoxera nu se poate dezvolta, iar plantele
de cultură puternic atacate de viermii-sârmă şi viermii albi să se cultive pe terenurile

14
drenate, unde condiţiile de dezvoltare a acestor specii se înrăutăţesc, asigurându-se
astfel condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor.
Ploşniţele cerealelor (Eurygaster sp., Aelia sp.), ploşniţele cruciferelor
(Eurydema sp.), puricele de pământ al sfeclei (Chaetocnema tibialis 111), puricii
verzei (Phyllotreta sp.) ş. a, iernând în frunzarul pădurilor infestează mai întâi lanurile
din apropierea acestora. De asemenea terenurile din apropierea pădurilor de foioase
sunt mult mai expuse infestărilor cu larve de cărăbuşi (Melolontha melolontha L.), care
atacă mai puternic culturile agricole din preajma pădurilor. De aceea, pentru a preveni
producerea unor atacuri timpurii şi intense, trebuie evitată amplasarea culturilor de
plante grarninee, cruci fere, de sfeclă şi a celor furajere pe terenurile din preajma
pădurilor.
Atacurile puternice ale musculiţelor galicole (Cecidomyidae) se pot evita prin
amplasarea culturilor semincere pe terenuri bine aerisite şi iluminate, deoarece pe
aceste terenuri se creează condiţii nefavorabile pentru depunerea ouălor şi înmulţirea
dăunătorilor.
Asolamentul. Aplicarea unui asolament raţional are un rol important nu numai în
menţinerea fertilităţii solului, sporirea cantitativă şi calitativă a recoltei etc, dar, în
acelaşi timp, este şi un element extrem de important în reducerea densităţii numerice a
dăunătorilor. Rotaţia raţională a culturilor în asolament reprezintă una din principalele
măsuri agrotehnice de combatere a dăunătorilor. Practicarea monoculturii ani la rând,
sau a unui număr redus de specii de plante, ca în cazul legumelor cultivate în spaţii
protejate (sere şi solarii), duce la stabilizarea focarelor de dăunători (nematozi, insecte,
rozătoare etc.) şi la creşterea intensităţii atacului, iar rotaţia culturilor împiedică
permanentizarea acestora şi reduce gradul de atac. Pentru evitarea pagubelor provocate
de dăunători, se recomandă ca la alcătuirea schemelor de asolamente să se ţină seama
ca, culturile să nu revină pe acelaşi teren decât după o perioadă de minimum: la
floarea-soarelui 5-6 ani, la sfecla pentru zahăr după 4-5 ani, la tutun peste 3-4 ani, la
fasole şi soia de asemenea peste 3-4 ani, la mazăre peste 5 ani, la ceapă, usturoi şi praz
peste 3-4 ani etc.
Astfel, culturile de ceapă, usturoi, praz, sfeclă, ovăz, morcov etc, frecvent sunt
atacate de nematozi, mai ales pe terenurile unde aceste culturi au fost cultivate mai
mulţi ani la rând. împotriva lor, cele mai bune rezultate se obţin prin succesiunea
culturilor în asolamente. De exemplu, pentru evitarea pagubelor provocate de
nematodul sfeclei (Heterodera schachtii Schmidt.) se recomandă un asolament de 4
ani, în care să nu fie incluse plante sensibile la atacul acestui nematod (spanac, rapiţă,
gulii, varză, muştar, sfeclă furajeră etc.). Pentru prevenirea şi combaterea nematodului
bulbilor (Ditylenchus dipsaci Kubn.) se recomandă ca ceapa, usturoiul şi prazul să nu
revină pe acelaşi teren decât după o perioadă de minimum 3-4 ani. Atacul gândacului
ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.), al muştei suedeze (Osinellafrit L.),
al muştei de Hessa
(Mayetiola destructor Say.) este întotdeauna mai puternic în cazul monoculturii, decât
la respectarea unei rotaţii de cel puţin 3-4 ani.
în culturile de porumb atacul gărgăriţei (răţişoara) frunzelor de porumb
(Tanymecus dilaticollis Gyll.) este mai intens pe terenurile unde această cultura a fost
cultivată mai mulţi ani la rând. Pe terenurile puternic infestate de larvele speciilor

15
deAgriotes, Athous etc, prin cultivarea în cadrul rotaţiei a unor plante nepreferate de
larve, cum sunt inul, mazărea, unele crucifere etc, se produce o pierire în masă a
acestora ca urmare a hrănirii necorespunzătoare. Pentru evitarea atacului moliei
păstăilor de soia (Etiella zinckenella Tr.), a moliei păstăilor de mazăre (Grapholitha
nigricana Stepth.), precum şi a speciilor de gărgăriţe a frunzelor de leguminoase
(Sitona sp.), se recomandă ca în asolament să nu intre lupinul, mazărea, fasolea, lintea
etc. şi alte plante care favorizează înmulţirea acestor dăunători. Pentru a preveni
infestarea puternică a culturilor de orz, secară, ovăz de tripşii gramineelor
(Haplothrips tritici Kurd., H. aculeatus Fabr., FranMiniella tenuicornis Uzel., F.
intonsa Tr.), se recomandă introducerea în rotaţie a unor plante leguminoase care sunt
evitate de aceste specii, dar în acelaşi timp sunt şi cele mai bune premărgătoare pentru
cereale. Prin alternarea raţională a culturilor în asolament se poate reduce considerabil
pierderea de sămânţă, produsă de ţânţarul florilor şi al păstăilor de mazăre
(Contariniapisi Winn.), de tripsul mazării (Kakothrips robustus Westw.), de păduchele
negru al sfeclei (Aphis fabae Scop.) etc.
în afară de respectarea unui asolament raţional, un rol important în prevenirea
pierderilor cauzate de dăunător, îl are şi repartizarea anuală pe diferite sole a plantelor
cultivate în cadrul asolamentului şi, în special, faţă de culturile vechi, care constituie
un adevărat rezervor al dăunătorilor, o vatră de înmulţire şi lansare a lor în culturile
anuale. De aceea, la repartizarea în spaţiu a solelor cu plante cultivate se recomandă ca,
amplasarea noii culturi să se facă la o distanţă cât mai mare de cea veche. Cu cât
distanţa dintre aceste culturi este mai mare, cu atât posibilitatea migrării dăunătorilor
este mai redusă De exemplu, amplasarea culturilor semincere de mazăre noi semănate
la o distanţă de cel puţin 1 -2 km de solele cu leguminoase perene, contribuie la
reducerea atacului produs de molia păstăilor de mazăre (Grapholitha nigricana
Steph.), de păduchele verde al mazării (Acyrtosiphonpisum Harr.) etc. Pentru a preveni
o invazie în culturile noi de lucerna a ploşniţelor (Adelphocoris lineolatus Goeze şi
Lyguspratensis L.), a gândacului roşu al lucernei (Phytodecta fornicata Brugg.) etc, se
recomandă ca acestea să fie amplasate la o distanţă de minimum 2-3 km faţă de vechile
lucerniere. Prin izolarea în spaţiu a noilor culturi de sparcetă de cele vechi, se poate
preveni pericolul unui atac puternic al viespii seminţelor de sparcetă (Eurytoma
onobrychidisN')k.). Izolarea în spaţiu a culturilor noi de porumb de cele vechi
contribuie la prevenirea unui atac puternic al gărgăriţei (răţişoara) frunzelor de porumb
(Tanymecus dilaticollis Gyll.).
Din cele menţionate mai sus reiese că, pentru evitarea înmulţirii în masă a
dăunătorilor şi reducerii pagubelor produse de ei, la alcătuirea schemelor de asolament,
pe lângă criteriile economico-sociale, trebuie să se ţină seama şi de criteriile biologice
şi tehnice, pentru a se asigura o eficacitate profilactică maximă.
Lucrările solului. O însemnătate deosebită în combaterea dăunătorilor, mai ales a
celor care îşi petrec cea mai mare parte din viaţă în sol, în diferite stadii (ou, larvă,
pupă etc.) are prelucrarea solului. Din această categorie de lucrări, un rol deosebit
prezintă: desţelenirea, dezmiriştirea, distrugerea samuraslei, arăturile adânci de vară şi
de toamnă, pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor prin grăpare şi discuire,
lucrarea repetată a solului cu cultivatorul în cursul perioadei de vegetaţie etc. Toate
acestea, contribuie la distrugerea numeroaselor specii de insecte dăunătoare în mod

16
 direct sau prin acţiunea pieselor active ale agregatelor (tăiere, strivire etc), prin
schimbarea vegetaţiei şi a rmcroclimei, ceea ce influenţează negativ asupra dezvoltării
dăunătorilor.
Numeroşi dăunători ai plantelor agricole se dezvoltă pe terenurile înţelenite
(pârloage, păşuni, fâneţe, haturi, margini de drumuri etc). Aşa de exemplu, lăcusta
italiană (Calliptamus italicus L.), lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus Th.),
lăcusta migratoare (Locusta migratoria L.), forfecarul (Lethrus apterus Laxm.), omida
de păşune (Penthophera morio L.), şoarecele de câmp (Microtus arvalis Fall.),
hârciogul (Cricetus cricetus L.), popândăul (Citellus citellus L.) ş. a., preferă mai ales
terenurile înţelenite, de unde invadează apoi culturile de câmp. In afară de aceasta, pe
terenurile înţelenite cresc şi o serie de buruieni - gazde intermediare pentru diferiţi
dăunători. De aceea, prin desţelenirea haturilor şi a pârloagelor neproductive se previn
atacurile acestor dăunători.
O altă prelucrare a solului, care contribuie la distrugerea unui mare număr de
dăunători, este dezmiriştirea. După recoltarea unor culturi timpurii: rapiţă, secară
furajeră mazăre, grâu, orz, secară, fasole, linte, ovăz etc, o parte din insectele
dăunătoare se află în diferite stadii (ou, larvă, pupă sau adult) atât în sol, cât şi la
suprafaţa solului. Printre acestea se numără tripşii cerealelor (Haplothrips tritici
Kurdj., H. aculeatus Fabr., Limothrips denticornis Halid., Frankliniella tenuicornis
Uzel., Stenothrips graminum Uzel.), cărabuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), viespea
grâului (Cephuspygmaeus L.), muştele cerealelor (Oscinella frit L., Mayetiola
destructor Say, Leptohylemyia coarctata FU.) etc.
Efectuarea dezmiriştirii imediat după recoltare, contribuie la distrugerea acestor
dăunători, fie în urma prelucrării mecanice a solului, fie prin plasarea acestora în
condiţii nefavorabile de căldură, uscăciune, vânt, radiaţii solare etc, sau din cauza
propriilor paraziţi sau prădători.
Dezmiriştirea are un rol hotărâtor şi în combaterea unui număr mare de buruieni
-gazde intermediare ale unor dăunători.
Un efect deosebit în reducerea unui mare număr de dăunători are distrugerea
samuraslei. Pe samuraslă îşi continuă ciclul biologic Oscinella frit L., Mayetiola
destructor Say., Schizaphis graminum Rond. ş. a., care trec apoi pe cerealele de
toamnă îndată după ce acestea răsar. De asemenea, samuraslă serveşte ca hrană
larvelor gândacului ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.) şi şoarecilor de
câmp (Microtus arvalis Pali.). De aceea este necesar ca imediat după răsărire,
samuraslă să fie distrusă cu cultivatorul.
O importanţă deosebită în distrugerea unui mare număr de dăunători care trăiesc
în sol are arătura de vară şi de toamnă, grăpatul şi lucrările cu cultivatorul sau cu
discul în cursul perioadei de vegetaţie. Astfel, prin arăturile adânci de toamnă se
distrug mecanic o parte din larvele unor dăunători din sol, cum sunt: viermii-sârmă
(Agriotes sp.), viermii albi (Scarabaeidae), viermii cenuşii (Noctuidae), coropişniţa
(Gryllotalpa gryllotalpa Latr.), precum şi diferite stadii de dezvoltare a unor dăunători
care se retrag în sol pentru iernare, cum sunt: gândacul din Colorado (Leptinotarsa
decemlineata Say.), buha verzei (Mamestra brassicae L.), buha mazării (Mamestra
pisi L.), musca cepei (Delia antiqua Meig.), musca sfeclei (Pegomyia hyoscyami
Panz.), muştele cerealelor (Oscinellajrit L., Mayetiola destructor Say.) etc. Afară de

17
aceasta, prin efectuarea arăturilor se scot la suprafaţă o serie de larve, pupe şi ouă, unde
pier din cauza expunerii la soare, la vânt şi ploi, sau sunt consumate de păsări şi
mamifere insectivore, insecte prădătoare, sau sunt distruse de insecte şi ciuperci
parazite. Din contra, alte specii de insecte, care trăiesc pe plante, ca păduchii de frunze,
muştele cerealelor etc, sunt îngropate adânc în sol, unde pier. Un rol important în
combaterea dăunătorilor are şi arătura de vară, efectuată imediat după recoltarea
culturilor timpurii. Aceasta contribuie la distrugerea numeroaselor specii de insecte,
cum sunt tripşii cerealelor (până la 70-80%), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) (până
la 60-77%), muştele cerealelor (până la 85-95%) etc. In afară de aceasta, prin
efectuarea arăturii de vară este distrusă samurasla, ce influenţează pozitiv evoluţia
diferitor dăunători.
La combaterea dăunătorilor contribuie şi pregătirea terenului pentru înfiinţarea
culturilor prin grăpare sau discuire, precum şi prelucrarea repetată a solului cu
cultivatorul în cursul perioadei de vegetaţie. Astfel primăvara, prin lucrările de
pregătire a terenului pentru însămânţare cu porumb, densitatea numerică a cărăbuşeilor
scade cu 18-31 % după două grăpări şi cu 45-50% după 3 grăpări. Prelucrarea repetată
a solului, în cursul perioadei de vegetaţie, cu cultivatorul şi prelucrarea manuală
(efectuate în perioada de depunere a ouălor în sol şi în timpul apariţiei larvelor la
gândacii pocnitori (Agriotes sp.), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), gărgăriţa
frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.) etc, sau în perioada de retragere în
sol a larvelor pentru împupare, contribuie la reducerea numărului de dăunători, ca în
cazul gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.), al buhei verzei
(Mamestra brassicae L.), al omizii de stepă (Loxostege sticticalis L.) etc.
In afară de cele menţionate mai sus, lucrările solului nu reprezintă numai o
măsură mecanică (tăiere, îngropare, scoatere la suprafaţă etc), ci prin acestea se
uşurează accesul insectelor prădătoare şi parazite către insectele dăunătoare din sol.
Aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor. Este bine cunoscut
faptul că, fertilizarea echilibrată în funcţie de sol şi cerinţele plantei, asigură o
dezvoltare normală şi o producţie sporită. In schimb, utilizarea îngrăşămintelor azotate,
administrate unilateral, sensibilizează plantele faţă de atacul dăunătorilor şi, prelungind
perioada de vegetaţie, face ca acestea să fie mai puternic atacate de afîde, acarieni, etc.
De aceea, aplicarea îngrăşămintelor are un rol important şi în combaterea dăunătorilor.
Astfel, aplicarea îngrăşămintelor, mai ales a celor azotate şi potasice, asigură o
dezvoltare mai rapidă a plantelor, devenind mai rezistente la atacul dăunătorilor
(acarianul roşu comun, afîde, muştele cerealelor etc). Culturile de crucifere, de sfeclă
etc, îngrăşate primăvara, sunt mai rezistente la atacul puricilor (Phyllotreta sp.,
Chaetocnema sp. etc). Fertilizarea terenurilor infestate determină o accelerare a
ritmului de creştere, de refacere a aparatului foliar, de dezvoltare a sistemului radicular
şi aîntregii plante. Prin aceasta se reduc indirect pierderile pe care le produc unii
dăunători, ca acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.), unele specii de afide
etc. în acelaşi timp, pe terenurile neîngrăşate, culturile de porumb, floarea-soarelui,
sfeclă, mazăre etc, stagnează în creştere, din care cauză sunt mai puternic atacate de
dăunătorii - gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.), gărgăriţa
cenuşie a sfeclei (Bothynoderes punctiventris Germ.), gărgăriţele frunzelor de mazăre
(Sitona sp.) etc.

18
 Acţiunea îngrăşămintelor se manifestă şi prin modificări anatomorfologice şi
fiziologice ale plantelor, schimbându-se astfel raporturile dintre plantă-gazdă şi
dăunători. De exemplu, mgrăşămintele fosfatice şi potasicc măresc rezistenţa plantelor
la atacul dăunătorilor datorită îngroşării cuticulei şi grăbirii matitrizării plantelor, iar
cele cu azot măresc sensibilitateaplantelor la atacul dăunătorilor, fapt care se explică
prin modificări survenite în structura celulară şi prin prelungirea perioadei de vegetaţie.
Astfel, la cerealele îngrăşate cu superfosfat se dezvoltă mai mult ţesutul lemnos, din
care cauză devin mai rezistente la atacul afidelor, tripşilor etc., iar cele îngrăşate cu
azot au ţesutul asimilator mai dezvoltat, însăpereţii celulelor devin mai subţiri, din care
cauză sunt mai uşor atacate de insecte. Aplicarea unilaterala a îngrăşămintelor cu azot,
la porumb măreşte gradul de atac al viermilor-sârmă (Agriotes sp.), sfredelitorului
porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), afidelor etc.
Pe lângă aceasta, unele mgrâşăminte au şi o acţiune directă asupra dăunătorilor
din sol. Astfel, azotatul de amoniu aplicat în sol în doza de 200-300 kg/ha reduce
densitatea numerică a viermilor-sârmă (Agriotes sp.) cu 40-60%, iar superfosfatul are o
acţiune puternic distructivă asupra melcilor fără cochilie (Agriolimax sp.,Arion sp.,
etc), precum şi asupra unor nematozi.
In mare parte sunt distruse şi larvele muştei galbene a cerealelor (Chlorops
pumilionis Bjerk.) în urma aplicării îngrăşămintelor fosfatice sau azotoase, datorită
dezvoltării rapide a spicelor şi expunerii în acest fel a larvelor la acţiunea factorilor
abiotici (temperatură, insolaţie etc), din care cauză larvele pier. Musca suedeză
(Oscinellafrit L.) şi musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.) aproape că nu produc
daune pe terenurile fertilizate.
O importanţă deosebită în combaterea unor dăunători o prezintă şi
amendamentele. Unele specii de dăunători preferă solurile cu reacţie acidă, iar altele -
cu reacţie bazică. De exemplu, pe solurile acide culturile sunt puternic atacate de
viermii-sârmă (Elateridae), dar dacă li se adaugă amendamente de var, aciditatea se
corectează, creându-se condiţii nefavorabile pentru înmulţirea dăunătorilor, iar ca
urmare se reduce densitatea numerică a dăunătorilor, şi respectiv, gradul de atac al lor.
Folosirea speciilor, soiurilor şi hibrizilor de plante rezistente. Una dintre
direcţiile cele mai importante de prevenire a atacului dăunătorilor şi agenţilor
fitopatogeni o reprezintă soiurile rezistente de plante. Rezistenţa plantelor la boli şi
dăunători este o însuşire complexă care depinde atât de ereditatea plantei, cât şi de o
serie de factori ca: agresivitatea dăunătorului, particularităţile morfologice şi
fiziologice ale plantelor, compoziţia chimică a plantelor, specializarea dăunătorului,

Єtiinюificг
Agricolг
Universitatea Agrarг
de Stat fa Moldova
vârsta şi starea plantei, temperatura şi umiditatea, agrotehnica aplicată etc. Astfel,
soiurile de lupin care nu conţin alcaloizi sunt mai puternic atacate de afîde decât cele
ce conţin aceste componente; soiurile de varză cu coceanul roşu sunt mai puţin atacate
de musca verzei (Delia brassicae Bche.) şi de afîde, datorită, probabil prezenţei

19
antocianilor; soiurile de bumbac cu activitatea carbohidrazei mărită sunt mai puţin
atacaţi de păduchele castravetelui (Aphis gossypii Glov.); acarianul căpşunilor
(Hemitarsonemuspallidus Banks.) atacă mai slab plantaţiile îngrăşate, datorită creşterii
presiunii osmotice din frunze; vişinii cultivaţi pe nisipuri, care conţin în frunze şi în
fructe acid tartric, nu sunt atacaţi de viespea cireşului (Caliroa limacina Retz.) şi de
păduchele negru al cireşului (Myzus cerasi R); soiurile de floarea-soarelui cu un strat
mai gros de carbonogen sunt mai rezistente la atacul moliei (Homoesoma nebulella
Hb.) etc.
în general, condiţiile care determină rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor
sunt foarte variate şi ele se pot modifica sub influenţa mediului sau a omului. Până în
prezent se cunosc însă puţine soiuri de plante rezistente la dăunători. Interesul faţă de
această problemă a crescut substanţial în ultimul timp, când au fost obţinute soiuri de
grâu de toamnă şi de primăvară care manifestă o rezistenţă accentuată la atacul muştei
de Hessa (Mayetiola destructor Say.); soiuri de porumb rezistente la Heliothis zeae
Hbn, Ostrinia nubilalis Hb. şi Brissus leucoptarus Say; soiuri de bumbac rezistente
\aEmpoasca sp. şi Anthonomus grandis Boh.; soiuri de lucerna rezistente la afide
(Teroaphis maculata Buck.); unele soiuri de mazăre rezistente la afide
(Acyrthosiphonpisum Harris.) etc.
Actualmente, un interes deosebit prezintă obţinerea soiurilor rezistente la
dăunătorii polifagi şi a soiurilor cu o rezistenţă complexă faţă de boli şi dăunători.
Astfel, se cunosc soiuri de cartof rezistente la afide; soiuri de bumbac rezistente la
acarieni; soiuri de porumb rezistente la lăcuste; soiuri de floarea-soarelui cu imunitate
complexă faţă de molia florii-soarelui, lupoaie, rugină, mană şi alte boli; soiuri de tutun
cu imunitate complexă faţă de trips, virusul mozaicului tutunului, mană, făinare,
piciorul negru etc.
Stabilirea epocii de semănat, sămânţa şi materialul săditor. O importanţă
deosebită în prevenirea atacului unor dăunători, o prezintă stabilirea epocii optime de
semănat. însămânţându-se mai timpuriu sau mai târziu, pentru ca răsărirea plantelor să
nu coincidă cu apariţia în masă a insectelor dăunătoare, putem evita atacul unor
dăunători. De exemplu, dacă grâul de toamnă se însămânţează târziu, astfel ca să răsară
după apariţia şi depunerea ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor Say.) şi
muştei suedeze (OscinellafritL.), atacul lor va fi neînsemnat; orzul şi ovăzul însămânţat
primăvara timpuriu, astfel, ca la apariţia muştei suedeze (Oscinella jrit L.), care prefă
să depună ouăle când plantele se găsesc în faza de 1 -3 frunze, plantele să aibă câte 3-4
frunze sau să înfrăţească, culturile de orz şi ovăz nu vor fi, atacate sau atacul va fi slab;
gărgăriţele frunzelor de mazăre (Sitonia sp.) gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum L.) şi
moliile mazării (Laspeyresia dorsana R şi L. nigricana R) nu provoacă daune de
importanţă economică dacă însămânţarea mazării se face primăvara cât de timpuriu, în
mustul zăpezii.
însămânţarea cât mai timpurie a sfeclei pentru zahăr, a verzei etc, poate reduce la
minimum atacul puricilor (Chaetocnema sp., Phyllotreta sp.) şi a gărgăriţelor
(Bothynoderespunctiventris Germ., Tanymecus sp., etc.,) care pot compromite
culturile, dacă apariţia adulţilor hibernanţi coincide cu faza de răsărire a plantelor, mai
ales în primăverile secetoase, când temperatura aerului se menţine ridicată. Dacă
plantele au trecut de faza de răsărire, atacul este mult mai redus.

20
 Unele specii de dăunători se răspândesc cu sămânţa sau materialul săditor. De
aceea, un rol deosebit de important în ocrotirea culturilor de dăunători, o au o serie de
lucrări ce se execută înainte de însămânţare, cum sunt lucrările de curăţare şi sortate,
de tratare a seminţelor etc. De exemplu, prin seminţe se răspândeşte viermele boabelor
de grâu (Anguina tritici Steinb.), gărgăriţa mazării (Bruchuspisorum L.), gărgăriţa
fasolei (Acanthoscelides obtectus Say), viespile lucemei şi ale trifoiului (Bruchopagus
roddi Guss.; B. gibbus Boh.); prin bulbi şi rădăcini se răspândeşte nematodul bulbilor
(Ditylenchus dipsaci Kiihn.), acarianul (păianjenul) bulbilor (Rhizoglyphus echinopus
Fum. et Rob.), nematodul galicol al rădăcinilor de morcov (Meloidogyne hapla
Chitw.). Cu materialul săditor infestat, se răspândeşte păduchele din San Jose; cu
butaşii de viţă americană se răspândeşte filoxera, iar cu butaşii de sfeclă infestaţi se
răspândeşte molia sfeclei pentru zahăr (Scrobipalpa ocelatella Boyd.). Cu răsadurile
din sere şi răsadniţe se răspândesc în câmp unele specii de dăunători, cum sunt
acarianul roşu comun (Tetrany-chus urticae Koch.), acarianul lat (Hemitarsonemus
latus Banks.), musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.), diferite
specii de păduchi de frunze etc.
Pentru a preveni infestarea culturilor noi cu dăunători se recomandă ca, în funcţie
de specia de dăunători, să se sorteze seminţele, să se aleagă pentru plantare numai
materialul săditor sănătos sau să se aplice tratamente.
Adâncimea de semănat şi desimea plantelor. Un rol important în producerea şi
intensificarea atacului unor specii de dăunători are şi adâncimea semănatului.
Insămânţarea plantelor la o adâncime prea mare sau prea mică favorizează atacul
diferitor dăunători, deoarece apariţia plantelor este slabă Astfel, cerealele (grâul,
ovăzul şi orzul) însămânţate mai la suprafaţă sunt mai puternic atacate de musca
suedeză (Oscinella frit L.), de musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.) etc, decât
cele însămânţate la o adâncime mai mare, în schimb sunt mai slab atacate de viermii-
sârmă (Agriotes sp.).
In prevenirea unor atacuri puternice ale dăunătorilor, un rol deosebit de important
are şi desimea semănăturii. De exemplu, cerealele semănate mai rar sunt mai intens
atacate de musca neagră a grâului (Phorbia fumigata Meigen.), de musca suedeză
{Oscinella frit L.), de musca de Hessa (Mayetiola destructor Say), de tripşi etc, decât
cele semănate mai des. Cultura porumbului semănat mai des, este mai puternic atacată
de sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), de omida de stepă (Loxostege
sticticalis L.) etc.
întreţinerea culturilor. Efectuarea lucrărilor de întreţinere a culturilor în cursul
perioadei de vegetaţie, cum sunt phVitul, răritul şi distrugerea buruienilor, prin
efectuarea praşelor mecanice şi manuale, constituie o importanţă mare în diminuarea
atacului multor specii de dăunători. întreţinerea culturilor curate de buruieni, care pe
lângă aceea că răpesc plantelor cultivate o serie de elemente (hrană, apă, lumină,
căldură etc), sunt şi plante-gazde intermediare. Multe specii de dăunători ca: omida de
stepă (Loxostege sticticalis L.), buha semănăturilor (Scoţia segetum Schiff.), puricii de
pământ (Halticinae), gărgăriţa sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.), molia florii-
soarelui (Homoesoma nebulella Hb.) etc, se dezvoltă la început pe buruienile din
culturi sau pe buruienile de pe marginea drumurilor, de unde migrează în culturi. De

21
aceea, distrugerea buruienilor constituie o condiţie de bază în prevenirea unor atacuri
intensive.
Un rol important în prevenirea unui atac puternic al dăunătorilor, prezintă şi
efectuarea praşelor mecanice şi manuale, deoarece pe lângă aceea că distrug
buruienile, acestea contribuie la distrugerea ouălor, a larvelor şi a pupelor unor
dăunători din sol, cum sunt: viermii-sârmă (Agriotes sp.), coropişniţa (Gryllotalpa
gryllotalpa L.), puricii de pământ (Halticinae), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.)
etc, precum şi a diferitelor stadii de dezvoltare a unor dăunători, care se retrag în sol
pentru împupare, sau pentru iernat ca: buha verzei (Mamestra brassicae L.), buha
mazării (Mamestrapisi L.), musca sfeclei (Pegomyia betae Curtis.), musca cepei
(Delia antiqua Meig.), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.) etc.
Pe lângă efectuarea lucrărilor menţionate mai sus, o însemnătate mare în
reducerea atacurilor produse de dăunători are şi urmărirea periodică a culturilor în
perioada de vegetaţie, cu scopul de a elimina plantele care prezintă simptome de atac
ale unor specii de dăunători cum sunt: nematodul bulbilor (Ditylenchus dipsaci Kuhn.),
musca cepei (Delia antiqua Meig.), musca usturoiului (Suillia lurida Meig.) etc. şi
distruse prin ardere sau îngropare.
Recoltarea la timp a culturilor. Data şi modul de recoltare a culturilor, de
asemenea prezintă un rol important în combaterea dăunătorilor. Astfel, prin recoltarea
la timp a culturilor se micşorează pagubele produse de ploşniţele cerealelor
(Eurygaster sp. şi Aelia sp.), de cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), de gândacul
ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.), de buha boabelor de grâu (Hadena
basilinea Schiff.), de şoarecele de câmp (Microtus arvalis Pali.) etc Pe de altă parte, se
evită scuturarea seminţelor şi prin aceasta se împiedică formarea samuraslei pe care se
dezvoltă o serie de dăunători, ca: musca suedeză (Oscinella frit L.), musca de Hessa
(Mayetiola destructor Say), păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum
Rond.), păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae Scop.). De asemenea, prin respectarea
momentelor optime de recoltare a mazării, se împiedică dezvoltarea omizilor moliei
păstăilor de mazăre (Grapholitha nigricana Steph.), precum şi migrarea acestora în sol
pentru hibernare; se evită scuturarea seminţelor gărgăriţate de gărgăriţa mazării
(Bruchuspisorum L.) reducând astfel rezerva biologică de adulţi hibernând pentru anul
viitor. în culturile de lucerna infestate de viespea seminţelor de lucerna (Bruchophagus
roddi Guss.), se recomandă recoltarea la începutul perioadei optime, evitându-se astfel
scuturarea seminţelor şi reducerea rezervei biologice hibernante, iar cositul lucemei din
prima coasă la începutul epocii optime, contribuie la prevenirea înmulţirii musculiţei
florilor de lucerna (Contarinia medicaginis Kieff).
în combaterea dăunătorilor este important şi modul de recoltare a culturilor. De
exemplu, la recoltare se recomandă ca tăierea tulpinilor să se facă cât mai aproape de
sol, distrugându-se astfel rezerva biologică a larvelor hibernante la sfredelitorul
porumbului
(Ostrinia nubilalis Hb.), la viespea grâului (Cephuspygmaeus L.), la molia cânepei
(Grapholitha delineana Walk), a ouălor hibernante la păduchele negru al lucernei
(Aphis craccivora Boch.), la ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.), la
ploşniţa de câmp (Lyguspratensis L.) etc.

22
 Măsuri de igienă culturală. Deoarece după recoltarea culturilor în resturile de
plante rămase în câmp, în grădini şi livezi iernează un număr mare de dăunători,
adunarea şi distrugerea acestora constituie o importantă măsură de combatere a
dăunătorilor. De exemplu, în miriştile de cereale rămân pentru hibernare larvele viespii
grâului (Cephus pygmaeus L.), cele ale tripsului grâului (Haplothrips tritici Kurd.) etc.
In terenurile unde s-a cultivat tutun, tomate, vinete, fasole, bumbac etc, rămâne tripsul
tutunului (Tips tabacii Lind.), acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.),
nematodul tulpinilor şi al bulbilor (Ditylenchus dipsaci Ktihn.), musca cepei (Delia
antiqua Meig.), musca verzei (Delia brassicae Bouche.). m tulpinile sau cotoarele
plantelor de porumb, iernează larvele sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis
Hb.), pe cele ale cruciferelor, iernează ouăle păduchelui cenuşiu al verzei (Brevicoryne
brassicae L.) şi gărgăriţa albastră a verzei (Baris chlorizans Germ.), în cele de lucerna
iernează ouăle ploşniţei lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.) etc.
De aceea, după recoltare se recomandă să se efectueze lucrări de grăpare şi
greblare a terenurilor, pentru a se aduna şi distruge resturile de plante atacate.
De asemenea, un rol important în reducerea atacului unor dăunători are şi
îndepărtarea diferitelor specii de arbuşti ornamentali din apropierea culturilor,
pepinierelor şi a livezilor (iasomie, măceş, păducel, porumbar etc), care constituie
plante - gazde primare pentru numeroase specii de păduchi de frunze, cicoriţe, păduchi
ţestoşi, care apoi trec pe plantele cultivate.

2.3. METODE MECANICE

Metodele mecanice de combatere a dăunătorilor constau în aplicarea unor simple
acţiuni mecanice de distrugere directă a dăunătorilor în diferite stadii de dezvoltare a
lor, cum sunt adunarea insectelor şi larvelor cu mâna, cu filee, sau cu aparate speciale,
sau izolarea acestora prin diferite mijloace, precum şi crearea diferitor obstacole pentru
ca insectele să nu poată nimeri pe plante. Acestea au un caracter curativ, sunt
economice, simple şi majoritatea se pot aplica cu uşurinţă în practică. Avantajul
acestora mai constă şi în aceea că nu poluează mediul ambiant şi nici plantele sau
părţile de plante comestibile. Cu toate aceste avantaje, metodele mecanice au o aplicare
limitată, deoarece aceste procedee necesită un volum mare de muncă şi nu asigură o
combatere eficientă în timp util, comparativ cu alte metode. Printre măsurile mecanice,
un rol mai important prezintă:
Strângerea insectelor, deşi este un procedeu anevoios, în unele cazuri este
economic şi eficace. Strângerea insectelor (adulţi şi larve) se efectuează cu mâna sau
prin scuturarea lor de pe plante. De exemplu, cărăbuşul de mai (Melolontha
melolontha L.), gărgăriţa florilor de măr (Anthonomuspomorum L.), gândacul păros al
florilor
(Epicometis hirta Poda.) etc, pot fi combătuţi prin scuturarea lor de pe pomi pe o
bucată de peliculă, pânză de cort etc, dimineaţa devreme, pe la orele 5-7, înainte de
începerea zborului, la o temperatură a aerului de până la 10°C. Insectele căzute se
adună şi se distrug prin ardere. Strângerea insectelor se mai poate face şi cu ajutorul
unor aparate speciale, cum sunt aparatul pentru strâns ploşniţele şi cărăbuşeii
cerealelor, cele pentru strâns coleopterele din lucernărie etc. Recent a fost lansat pe
piaţă un aparat pneumatico-mecanic de colectare a adulţilor şi larvelor gândacului din

23
Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.), denumit „Bio-Colector", care acţionează
pe 2,3 şi 4 rânduri şi timp de o oră poate colecta insectele de pe un hectar, realizând o
eficacitate de 95% pentru adulţi şi 85% pentru larve.
Şanţuri-capcană se folosesc în combaterea insectelor care migrează în mers pe
sol de la o cultură la alta. Acestea prezintă obstacole care se aplică pentru apărarea
culturilor de atacul omizii de stepă (Loxostege sticticalis L.), a gărgăriţei cenuşii a
sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.) şi a altor dăunători ce se deplasează în mers
pe sol. Şanţurile se sapă de jur împrejurul culturilor cu pluguri speciale, pământul fiind
ridicat cu cormana plugului pe partea culturii ce se intenţionează a se proteja.
Dimensiunile şanţurilor variază, în funcţie de specia de dăunători ce se combate.
Insectele căzute în şanţuri se distrug cu insecticide prin tratarea acestora în doze
mărite.
Inele cu clei se folosesc în combaterea dăunătorilor în pomicultură. Acestea se
instalează toamna sau primăvara devreme pe trunchiurile sau ramurile mai groase ale
pomilor, la 0,8-1 m înălţime de la pământ, pentru a împiedica urcarea în coroana
pomilor a insectelor adulte lipsite de posibilitatea de a zbura, cum sunt femelele
cotarilor (Operophtera brumată L., Erannis defoliaria CI.) etc, adulţii gărgăriţei
mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.), precum şi unele omizi, ca omida păroasă a
stej arului (Lymantria dispar L.) etc.
Brâiele-capcană sunt adăposturi artificiale, confecţionate din cârpe, rogojini,
paie împletite, carton gofrat, ziare vechi, pânză de sac etc, în care se retrag unele
insecte pentru împupare sau pentru diapauza hiemală, ca de exemplu, viermele merelor
(Laspeyresia pomonella L.), gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus L.), gărgăriţa
florilor de măr (Anthonomuspomorum L.) etc. Brâele se aplică pe tulpina pomilor sau
pe ramurile groase la 0,8-1 m înălţime de la suprafaţa solului, se controlează periodic
(odată pe săptămână), distrugându-se insectele adunate.
Omizitul este operaţia efectuată în pomicultură concomitent cu curăţitul pomilor,
pentru distrugerea cuiburilor de omizi care iernează în coroana pomilor, cum sunt
nălbarul (Aporia crataegi L.), fluturele cu abdomenul auriu (Euproctis chrysorrhoea
L.), reducându-se astfel rezerva biologică a dăunătorilor pentru anul următor. Tăierea
cuiburilor se face cu foarfecele toamna târziu sau primăvara devreme şi se distrug prin
ardere.
Curăţarea trunchiului şi a ramurilor pomilor constă în, îndepărtarea scoarţei
uscate, a muşchilor şi lichenilor ce se formează pe trunchi şi pe ramurile pomilor, care
constituie adăposturi de împupare şi de iernare pentru numeroase insecte. Această
lucrare se face toamna târziu, sau primăvara devreme cu ajutorul instrumentelor simple
ca: răzuitorul, periile de sârmă, mănuşile de zale, cuţitul de lemn etc. Toate resturile
răzuite se adună şi se distrug-prin ardere.
Momeli pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor se folosesc pe scară
destul de largă în protecţia plantelor, mai ales pentru combaterea rozătoarelor din
culturi şi din depozite, sau a diferitor specii de dăunători (insecte). Momelile pot fi
simple sau toxice.
Momelile simple sunt preparate din alimente preferate de dăunători: felii de
sfeclă, cartof, morcov, turte de floarea-soarelui, boabe de cereale, tărâţe etc, care atrag
şi concentrează dăunătorii într-un loc, care se tratează apoi chimic pentru distrugerea

24
lor. Momelile toxice sunt preparate din plante verzi, seminţe, tărâţe etc. In amestec cu
un insecticid sau raticid care atrag şi distrug, în acelaşi timp, dăunătorii. Acestea se
aşează în grămezi mici, în locurile infestate de dăunători. Se utilizează pentru
distrugerea coropişniţelor, viermilor-sârmă, buhei semănăturilor, şoarecilor,
şobolanilor etc.
Pentru captarea fluturilor şi în special atortricidelor (Laspeyresia, Grapholitha
etc), precum şi a diferitor specii de noctuide, se folosesc momelile alimentare în care
intră ca părţi componente: o substanţă care prin fermentare emană mirosuri atrăgătoare
(melasă, drojdie de bere, tescovină), care se diluează cu 2-3 părţi de apă şi o substanţă
toxică pentru distrugerea adulţilor.
In funcţie de specie, momelile alimentare se pun în vase speciale care se
distribuie în plantaţiile de viţă pentru mtocmirea curbei de zbor la moliile strugurilor
(Lobesia botrana Den. et Schiff), în coroana pomilor pentru captarea fluturilor
(Tortricidae), sau în culturile agricole sau de legume pentru captarea fluturilor de
noapte (Noctuidae).
In ultimii ani, pe scară destul de largă în protecţia plantelor se folosesc momelile
sexuale, ce sunt cunoscute sub numele de „feromoni sexuali" sau „exohormoni", sau
„atractanţi sexuali". în unele ţări, s-a reuşit să se sintetizeze analogi ai feromonilor care
se aplică tot mai larg în combaterea unor dăunători.

2.4. METODE FIZICE

în combaterea dăunătorilor, mai ales a dăunătorilor din depozite, se folosesc şi
diferiţi factori fizici ca: temperatura, lumina, curentul electric etc, care pot acţiona
direct asupra dăunătorilor distrugându-i, sau împiedicându-le dezvoltarea.
Metode termice (termoterapia). In combaterea unor dăunători din depozite,
magazii şi sere de multă vreme se foloseşte căldura, sub formă de aer cald, apă caldă
sau vapori fierbinţi. Astfel, mulţi dăunători din depozite, ca gărgăriţa grâului
(Sitophilus granarius L.), gărgăriţa orezului (Sitophilus oryzae L.), molia fructelor
uscate (Plodia interpunctella Hb.), molia cenuşie a cerealelor (Sitotroga cerealella
Oliv.), acarianul făinii (Acarus siro L.) sunt distruşi timp de 1 -2 ore, dacă produsul
depozitat este expus la o temperatură de 55 °C. De asemenea, prin menţinerea
seminţelor de mazăre sau fasole timp de 3 ore la o temperatură de 55 °C se realizează o
mortalitate ridicată a gărgăriţei mazării (Bruchuspisorum L.) şi gărgăriţei fasolei
(Acanthoscelides obtectus Say.).
Temperatura ridicată se foloseşte şi sub formă de apă clocotită în sere, pentru
combaterea nematozilor, pentru dezinfecţia bulbilor, tuberobulbilor, rizomilor de flori
şi legume infestate cu diferiţi dăunători, iar sub formă de vapori de apă supraîncălziţi
se foloseşte în dezinfecţia solului din sere, solarii şi răsadniţe, precum şi a
amestecurilor de

25
pământ, folosite în legumicultura. Pe lângă aceasta, vaporii de apă rezultaţi din genera-
toare speciale se folosesc pentru distrugerea dăunătorilor din spaţiile de depozitare.
De asemenea, un rol important în combaterea unor dăunători îl are şi utilizarea
temperaturilor scăzute. De exemplu, gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.)
este distrusă la temperaturi de -10 °C timp de 12 ore; musca fructelor citrice (Ceratitis
capitata Wied.) se combate prin expunerea fructelor la temperaturi reduse, cuprinse
între 0,5-4,5 °C, timp de 3 săptămâni, sau la 0-0,5 °C timp de 2 săptămâni.
Folosirea luminii (helioterapia). Lumina are caracter atractant pentru unele
specii de dăunători (cele fototropice pozitive) şi repulsivă faţă de alte specii
(fototropice negative). Reacţia atractantă faţă de lumină se utilizează în combaterea
unor insecte crepusculare şi, în special a unor specii deNoctuidae, Scarabaeidae,
Tortricidae, care sunt atrase de diferite surse de lumină. în acest scop se foloseşte
lumina artificială sub formă de lămpi cu acetilenă, sau becuri electrice de diferite
tipuri, ce se utilizează în capcanele luminoase pentru captarea insectelor, în vederea
întocmirii curbelor de zbor, stabilirii termenilor de avertizare pentru aplicarea
tratamentelor fitosanitare şi chiar pentru prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor. In
cazul când cursele luminoase sunt prevăzute cu momeli toxice sau cu rezervor în care
se pune un insecticid puternic, sau dacă acestea se asociază cu reţele electrostatice, se
folosesc şi pentru distrugerea directă a insectelor.
Pe lângă aceasta, pe principiul reacţiei pozitive faţă de culoarea luminii, se
utilizează momeli colorate, cu lungimi medii de undă. De exemplu, cursele galbene
sunt eficace în captarea muştei ţeţe (Glossina sp.), iar cele galbene-verzui în captarea
muştei cireşelor (Rhagoletis cerasi L.) etc.
Reacţia repulsivă a semnalelor luminoase se utilizează mai ales pentru
îndepărtarea păsărilor dăunătoare agriculturii. De exemplu, cioara de semănătură
(Corvus frugilegus L.) nu se apropie de câmpurile însămânţate cu cereale, dacă pe
câmp sunt puse, din loc în loc, benzi reflectorizante de staniol, care mişcându-se în
bătaia vântului, strălucesc la soare.
Dar helioterapia, pe lângă avantaje, prezintă şi unele dezavantaje, deoarece în
capcanele luminoase sunt atrase şi distruse nu numai insectele dăunătoare dar şi cele
folositoare.
Utilizarea ultrasunetelor. Această metodă se foloseşte în combaterea insectelor
care au organe de produs sunete şi timpanele, specializate cum sunt unele ortoptere,
himenoptere, homoptere etc. Metoda constă în înregistrarea sunetelor emise de insecte
şi apoi amplificarea lor prin mij loace fonice, concentrând astfel insectele în anumite
locuri pentru copulaţie, unde pot fi distruse cu mai multă uşurinţă.
în afară de aceasta, dacă sunetele sunt amplificate astfel încât să depăşească
limitele de toleranţă ale insectelor, ele pot incomoda sau scurta viaţa acestora. Astfel,
prin producerea impulsurilor de ultrasunete asemănătoare cu cele ale radarului
ultrasonor al liliecilor, se poate dezechilibra zborul fluturilor sfredelitorului
porumbului (Ostrinina nubilalis Hb.), aşa încât pagubele acestui dăunător să se reducă
destul de mult. Rezultate mai bune s-au obţinut la îndepărtarea păsărilor dăunătoare din
culturi prin utilizarea unor semnale sonore, cum sunt împuşcăturile, cârâitorile etc.
Folosirea radiaţiilor ionozate (radioterapia)
în combaterea unor dăunători s-au dovedit a fi eficace razele X, y, B, cele ultraviolete

26
şi infraroşii etc. De exemplu, razele X (radioscopia şi radiografia) se folosesc mai ales
în carantina fitosanitară pentru depistarea infestărilor ascunse la diferite produse
vegetale importate, precum şi în combaterea unor dăunători din depozite, cum sunt
gărgăriţa grâului (Sitophilusgranarius L.), gărgăriţei orezului (Sitophilus oryzae L.) etc.
Razele gamma (Co60 sau Cs137) se utilizează pentru sterilizarea masculilor, care
apoi se răspândesc în populaţiile de insecte dăunătoare din agroecosisteme. Masculii
sterilizaţi se copulează normal, însă femelele depun ouă sterile, în urma cărui fapt
populaţia speciei respective se reduce considerabil. Actualmente, această metodă se
foloseşte în multe ţări de pe glob în combaterea muştei carnivore (Cochliamyia
hominivorae Cog.), a muştei mediteraniene a fructelor (Ceratitis capitata Wied.), a
viermelui merelor (Cydia pomonella L.), a muştei cepei (Delia antiqua Meig.), a
sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), a omizii păroase a dudului
(Hyphantria cunea Drury.), a moliei verzi a strugurilor (Lobesia botrana Den. et
Schiff.) etc.

2.5. METODE CHIMICE

Printre măsurile de protecţie a plantelor, rolul cel mai important îl au măsurile
chimice (chimioterapia sau fitofarmacia), care constau în combaterea dăunătorilor, a
bolilor şi buruienilor cu produse chimice toxice cunoscute sub denumirea de produse
„fitofarmaceutice" sau pesticide. In prezent, atât la noi în ţară, cât şi în alte ţări, metoda
chimică este cea mai răspândită în protecţia plantelor. Metoda are un rol deosebit de
important în creşterea producţiei agricole şi contribuie mai mult ca alţi factori la
mărirea rentabilităţii producţiei agricole, atât prin reducerea pierderilor cauzate de
dăunători, cât şi prin sporirea valorii comerciale a recoltei. Pentru reducerea efectelor
secundare negative ale pesticidelor, mijloacele chimice se perfecţionează în continuu.
Treptat sunt eliminate produsele foarte toxice şi produsele persistente, apar produse
mai selective şi mai puţin toxice, iar altele au o acţiune biologică deosebit de puternică.
Printre cerinţele de prim ordin faţă de pesticidele folosite în combaterea dăunătorilor
trebuie să fie: eficacitatea bună, toxicitatea redusă, influenţele negative reduse asupra
mediului, costul redus etc.
Combaterea raţională a dăunătorilor tinde spre folosirea pe o scară cât mai redusă
a măsurilor chimice. In complexul de măsuri de protecţie a plantelor, măsurile chimice
trebuie aplicate în ultimă instanţă, după utilizarea celorlalte măsuri. Dar oricât de
riguros s-ar aplica măsurile de protecţie a plantelor, există dăunători, împotriva cărora
principala măsură de luptă curativă sau preventivă este cea chimică.
Metoda chimică, în comparaţie cu alte metode de protecţie a plantelor, prezintă o
serie de avantaje:
- este cea mai sigură metodă de combatere, care, aplicată corect, salvează culturile de
atacul diferitor organisme dăunătoare;
- este singura metodă care asigură o combatere cu eficacitate maximă, ajungând uneori
până la distrugerea totală a dăunătorului;
- în anii cu invazii ale unor specii de insecte sau alte categorii de dăunători, asigură o
distrugere a lor într-un timp scurt, ceea ce prezintă o mare importanţă practică;
- permite aplicarea mecanizată a tratamentelor, utilizându-se mijloace modeme de
aplicare a pesticidelor (aparatură terestră de mare capacitate, avioane, elicoptere,

27
generatoare de aerosoli etc), asigurând astfel aplicarea tratamentelor în timp scurt pe
suprafeţe mari, chiar şi în locuri uneori inaccesibile;
- reducerea numărului de tratamente datorită posibilităţii de combinare a diferitelor
produse pentru combaterea simultană atât a unor dăunători, cât şi a unor agenţi
fitopatogeni (viermele merelor cu rapănul merelor, sau moliile strugurilor cu mana viţei
de vie etc);
- contribuie mai mult ca oricare altă metoda la mărirea rentabilităţii producţiei, prin
reducerea unei importante părţi din pierderile cauzate de dăunători, cât şi prin sporirea
valorii comerciale a produselor alimentare.
Dar folosirea neraţională a produselor chimice poate avea şi unele urmări
negative, deoarece cea mai mare parte din produsele chimice sunt toxice pentru om şi
animalele cu sânge cald.
De aceea, pe lângă avantajele menţionate mai sus, metoda chimică prezintă şi o
serie de dezavantaje, dintre care mai importante sunt următoarele: poluarea atmosferei,
solului şi apelor; perturbarea echilibrului ecologic în urma folosirii pesticidelor
polivalente, care determină distrugerea atât a speciilor dăunătoare, cât şi a celor
folositoare; apariţia fenomenului de rezistenţă a dăunătorilor la pesticide, în urma
aplicării repetate a aceleiaşi substanţe active ce determină necesitatea aplicării unui
număr mai mare de tratamente; înmulţirea în masă a unor dăunători, cunoscuţi altădată
ca inofensivi; prezintă un pericol permanent de intoxicare a omului şi animalelor prin
consumul de produse alimentare din culturile tratate, care prezintă reziduuri ale
produselor toxice ş. a.
Pentru fiecare din fenomenele negative ale pesticidelor există soluţii de reducere a
amploarei, sau chiar de anulare a acestora. De exemplu, toxicitate acută a unor
pesticide pentru om poate fi remediată prin îmbunătăţirea formelor de aplicare sau
chiar prin eliminarea produselor foarte toxice, sau prin îmbunătăţirea formelor de
condiţionare, care reduc sau evită contactul direct al produsului cu cei ce îl aplică
(produsele toxice granulate sau microâncapsulate etc). Apariţia de rase rezistente la
pesticide se combate, de obicei, prin înlocuirea vechiului produs, prin alternarea
tratamentelor, utilizarea de amestecuri, introducerea de preparate biologice etc.
Rezultate bune în combaterea maj orităţii cazurilor negative ale pesticidelor se pot
obţine prin extinderea combaterii integrate.
Pentru a putea fi folosite în cadrul luptei integrate, pesticidele trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, printre care: să fie foarte toxice pentru dăunători, dar în
acelaşi timp să posede toxicitate redusă pentru om şi animale cu sânge cald; să nu
producă plantelor arsuri, precum şi căderea frunzelor, florilor, ovarelor şi fructelor în
formare; să nu reducă capacitatea de încolţire a seminţelor şi productivitatea plantelor;
să nu influenţeze negativ asupra calităţii gustative şi a mirosului legumelor, fructelor
etc.; să nu dea naştere la rase de dăunători rezistenţi la anumite categorii de pesticide,
să aibă remanente de scurtă durată, pentru a nu lăsa reziduuri toxice în producţia
vegetală tratată; să fie selective pentru fauna de paraziţi şi prădători.
în general, produsele fitofarmaceutice nu se aplică în stare pură, ci diluate cu
diferite ingrediente inerte: apă, solvenţi organici, uleiuri minerale etc, pentru realizarea
unei împrăştieri uniforme pe suprafeţele tratate cu cantităţi reduse de sub stanţă activă
Pesticidele sunt condiţionate sub diferite forme: pulbere pentru prăfuire (DP), pulbere

28
umectabilă (WP), pulbere solubile (PS), produse pentru tratarea seminţelor (PTS),
concentrate emulsionabile (EC), concentrate solubile (SL), concentrate pentru aerosoli
(CA), suspende concentrată (SC), granule (GR), microcapsule (MC), momeli otrăvite
(MO), pastă (PA), pastile (TB), tablete, benzi fumegante etc.
La combaterea organismelor dăunătoare cel mai utilizate sunt pulberile
umectabile, concentratele emulsionabile şi produsele granulate.
Pesticidele utilizate în combaterea dăunătorilor animali, pot fi clasificate dupămai
multe criterii: după grupele de organisme dăunătoare împotriva cărora se folosesc, după
modul de acţiune, după starea fizică după toxicitate, după grupa chimică din care fac
parte etc.
în funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se folosesc,
pesticidele se clasifică în: insecticide, folosite în combaterea insectelor; acaricide,
folosite în combaterea acarienilor; nematocide, folosite în combaterea nematozilor;
moluscocide, folosite în combaterea melcilor; zoocide (cervicide şi raticide sau
rodenticide), folosite în combaterea animalelor cu sânge cald sau a rozătoarelor;
corvicide, folosite în combaterea ciorilor şi altor corvide etc.
In funcţie de stadiul împotriva cărora se folosesc, insecticidele şi acaricidele se
mai clasifică în ovicide, folosite pentru distrugerea ouălor de insecte şi acarieni; în
larvicide, folosite împotriva larvelor de insecte şi acarieni. Există produse cu
proprietăţi mixte: de insecticide şi acaricide, de ovicide şi larvicide, de insecticide şi
rodenticide etc.
După modul de pătrundere în organismul animalelor, căile lor de acţiune,
produsele toxice, se clasifică în produse de ingestie (stomacale), care pătrund în
organism prin cavitatea bucală odată cu hrana şi acţionează prin intermediul tubului
digestiv după digerare (cu aceste produse se combat dăunătorii rozători); produse de
contact, care acţionează prin atingerea directă a insectei şi produsul respectiv, pătrunde
în organism prin tegumentul insectei (aceste produse se utilizează în combaterea
dăunătorilor rozători şi sugători); produse cu acţiune mixtă de ingestie şi de contact;
produse sistemice, care pătrund în plante prin rădăcină, tulpini sau frunze şi sunt
transportate prin sevă în ţesuturi, în concentraţii suficiente pentru a provoca moartea
insectelor care se hrănesc din planta respectivă (aceste produse se folosesc în
combaterea dăunătorilor sugători); produse de respiraţie (fumigante), care pătrund în
organismul insectei prin intermediul aparatului respirator sau direct prin corpul insectei
sub formă de gaze, vapori sau aerosol. Se aplică de obicei în spatii închise.
După modul de acţiune asupra dăunătorilor, produsele chimice se clasifică în:
toxice propriu-zise, care produc otrăvirea şi moartea dăunătorilor; sterilizante, care
cauzează sterilizarea dăunătorilor, în special a masculilor; atractante care atrag
dăunătorii pentru distrugerea lor; repelente care au o acţiune repulsivă asupra
dăunătorilor, adică nu le omoară, ci numai le îndepărtează; hormonale, care produc
perturbări în procesele de creştere şi dezvoltare a dăunătorilor.
După toxicitatea pesticidelor pentru om şi animale, ce variază în funcţie de grupa
de pesticid şi este exprimată prin doza letală medie (DL 50), pesticidele se împart în 4
grupe: grupa I, produse extrem de toxice, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă
activă cu DL50 sub 50 mg/kg corp; grupa II, produse puternic toxice, cuprinde
pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 50 între 50-200 mg/kg corp; grupa III,

29
produse moderat toxice, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 50
între 200-1000 mg/kg corp; grupa IV, produse cu toxicitate redusă, cuprinde
pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 50 peste 1000 mg/kg corp. Grupele de
toxicitate a pesticidelor sunt semnalate pe ambalaj cu etichete scrise cu diferite culori:
roşu (grupa I), verde (grupa II), albastru (grupa III), şi negru (grupa IV).
După grupa chimică din care fac parte, pesticidele se clasifică în: anorganice şi
organice. Grupa pesticidelor organice cuprinde pesticide naturale şi organice de
sinteză: organoclorurate (Thiodan), organofosforice (Zolone), carbamice (Furadan),
piretroide (Decis) sau chiar produse biologice (Dendrobacilin, Gomelin). Produsele
fitofarmaceutice se aplică sub formă de prăfuiri, stropiri, gazări, aerosoli, momeli etc.
Cea mai răspândită formă de aplicare a tratamentelor chimice este sub formă de
stropiri. Pe această cale se pot aplica pulberi umectabili (WP), concentrate
emulsionabile (EC), suspenzii concentrate (SC), paste (PA) etc, care se diluează într-un
volum mai mare sau mai mic de apă şi se aplică cu maşini speciale pe plante sau pe sol,
sub formă de soluţii, suspensii şi emulsii. Calitatea stropirii depinde de mai mulţi
factori, dintre care formele de condiţionare au un rol important. Soluţia de stropit
trebuie să fie distribuită uniform, să adere bine şi să reziste la spălarea de către ploi
după ce a fost aplicată. După anotimp, stropirile pot fi de iama, de primăvară şi de vară.
Acestea se execută cu aparate de presiune, prevăzute cu duze, care transformă lichidul
în picături foarte fine. Stropirile se pot aplica la toate culturile, mai ales în timpul
vegetaţiei. Avantaj ele tratamentelor chimice prin stropire sunt: durata acţiunii şi
eficacitatea tratamentelor sunt mai mari decât în cazul prăfuiţii; dependenţa de factorii
climatici este mai mică; consumul de substanţă activă este mai redus.
Stropirea prezintă dezavantajul că, necesită cantităţi mari de apă, care uneori se
poate asigura cu greu; are o productivitate scăzută, aparatura necesară este mai scumpă
şi mai complicată. Stropirea se efectuează pe timp liniştit, fără vânt sau ploaie,
evitându-se executarea pe soare puternic. Dacă au căzut precipitaţii la 1 -2 zile după
tratamente, acestea se repetă. Timpul cel mai potrivit pentru efectuarea stropirii este
dimineaţa, după ce s-a ridicat roua. Lucrările se întrerup în timpul amiezii şi se reiau în
orele de după masă, când a trecut pericolul arşiţei, putându-se efectua până începe a se
forma rouă. Pe timp noros stropirea se poate efectua toată ziua. Nu se stropeşte în
timpul înfloritului.
în funcţie de cantitatea de lichid aplicată la hectar şi de mărimea picăturilor,
stropirile se împart în stropi cu volum normal (VN): 1000-2000 l/ha cu picături de
400-1000 microni; cu volum mediu (VM): 100-200 l/ha cu picături de 250-400
microni; cu volum redus (VR): 5-200 l/ha cu picături de 150-250 microni; volum
ultraredus (VUR): 0,5-5 l/ha cu picături de 75-150 microni şi cu volum ultra ultra
redus (VUUR): mai puţin de 0,5 l/ha cu picături de 3 5-75 microni.
Gazarea sau fumigarea este un procedeu de aplicare a pesticidelor, prin care o
substanţă la o presiune şi temperatură dată poate fi aplicată sub formă gazoasă la o
concentraţie letală pentru diferite organisme vii. Sub formă de gaz, produsele difuzează
ca molecule individuale în interiorul produselor agricole (cereale, vrac, saci etc.) şi
după aceea pot fi eliberate uşor. Fumiganţii se folosesc pentru combaterea insectelor şi
a altor dăunători din silozuri, magazii, vagoane etc. Până la efectuarea acestei operaţii
este necesar să se calculeze cubajul spaţiului de gazat şi a substanţelor ce se utilizează,

30
să se asigure o bună etanşare a construcţiei, iar după terminarea dezinsecţiei se
aeriseşte natural sau prin ventilare forţată. De asemenea se iau măsuri de protecţie a
muncii, deoarece fumiganţii sunt produse foarte toxice pentru om, de aceea
manipularea lor se face numai de către echipe şi personal bine pregătit.
Aerosolii (ceaţă toxică) sunt o altă formă de aplicare a pesticidelor, în care
particulele de substanţă sunt foarte fine având dimensiunea în jur de 10-30 microni.
După modul de difuzare, aerosolii sunt calzi şi reci. Aerosolii se obţin din produse
lichide cu ajutorul unor aparate speciale ce formează picături mici pe cale termică sau
pe cale rece, prin presiune. Se folosesc mai mult în sere sau magazii, unde au o
eficacitate bună. In câmp au o utilizare redusă deoarece picăturile sau particulele solide
sunt uşor antrenate de curenţii slabi de aer.
Momelile toxice se folosesc pentru atragerea dăunătorilor şi distrugerea lor prin
consumul hranei otrăvite. Acestea reprezintă amestecuri de produse toxice (insecticide,
raticide) cu diferite alimente, sau prin impregnarea unor seminţe cu produse toxice. Se
folosesc în combaterea unor specii de insecte sau rozătoare. Momelile prezintă unele
avantaje datorită faptului că, se aplică localizat, unde dăunătorii sunt atraşi de hrană,
reducându-se astfel cantitatea de pesticid folosit, influenţa asupra entomofagilor şi
reziduurile de pesticide.
O formă nouă de aplicare a pesticidelor o constituie granulele. Acestea se obţin
prin aplicarea pesticidului pe un suport (impregnare sau drajare). Granulele pot fi
împrăştiate pe întreaga suprafaţă sau pot fi aplicate localizat. Mult mai eficientăpentru
combaterea integrată este aplicarea sub formă de benzi înguste sau pe rând, odată cu
semănatul. Aplicarea produselor granulate sa face cu maşini speciale sau cu dispozitive
speciale, montate pe semănătoare, cultivator etc., concomitent cu semănatul, cultivatul,
fertilizarea etc.
Microincapsularea şi folosirea suporturilor macromoleculare înseamnă învelirea
într-o membrană subţire de polimer a insecticidului aflat în formă lichidă, formând
particule de ordinul micronilor. Se pot realiza microcapsule cu acţiune întârziată, în
care substanţa este eliberată în momentul în care se produce distrugerea peretelui
macrocapsulei, sau prin difuzarea treptată a insecticidului prin pereţii semipermiabili,
când eliberarea în natură a substanţei active se face constant. Prin acest procedeu se
prelungeşte acţiunea substanţei active, micşorându-se posibilele pierderi ale acesteia şi,
totodată, reducându-se şi doza de insecticid, iar efectul poluant al insecticidului asupra
biocenozei este limitat.

2.6. METODE BIOLOGICE

Dăunătorii plantelor cultivate, ca şi alte animale, au numeroşi duşmani naturali,
care în urma activităţii lor contribuie la stabilirea echilibrului biocenotic care determină
reducerea densităţii numerice a dăunătorilor sub limitele dăunării. Unii dintre acestea
sunt folosiţi cu succes în combaterea diferitor specii de dăunători ai plantelor de
cultură. O clasificare a mijloacelor biologice, arătând şi locul lor în combaterea
integrată este prezentată în figura 2.

31
 Paraz
iюi Bacterie
Substanю ne
Hormoni e ale Alomoni
activitгюi
i vitale
Recunoaєtere-^ Ferom ►Ovipoziюie
oni
Marcaj

Agreg
are
Fig. 2. Locul elementelor biologice în schemele de combatere a dăunătorilor
(după Susea, Galani şi Andrei)
Combaterea biologică a dăunătorilor este piatra fundamentală a conceptului
de luptă integrată, care nu poluează mediul ambiant, fiind în acelaşi timp
economică şi de lungă durată. Metodele biologice de combatere în comparaţie cu
alte metode, prezintă o serie de avantaje: lipsa de toxicitate pentru oameni şi

32
animale; acţionează numai asupra speciilor dăunătoare, protejând entomofauna
utilă şi, ca urmare, se menţine echilibrul biocenotic; nu prezintă pericol de
poluare; tratamentele se pot aplica pe suprafeţe mari şi în orice fază de dezvoltare
a plantelor, chiar şi în perioada recoltării; eliminarea pericolului apariţiei unor
reziduuri pe produsele tratate; nu apare fenomenul de apariţie a unor rase
rezistente; are acţiune de lungă durată şi efect sigur; la efectuarea tratamentelor nu
sunt necesare măsuri speciale de protecţie a muncii etc.
Combaterea biologica se poate realiza prin folosirea diferitor specii de
microorganisme entomopatogene (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare),
animale entomofage (nematozi, acarieni, insecte, precum şi a unor vertebrate).

2.6.1. Folosirea microorganismelor patogene sau combaterea

microbiologică
Folosirea microorganismelor în combaterea biologică a dăunătorilor prezintă
un interes deosebit şi probabil, într-un viitor apropiat, va fi cel mai practic mijloc
de combatere în ansamblul măsurilor terapeutice. Microorganismele patogene ce
pot fi folosite în combaterea biologică a acarienilor, insectelor şi altor grupe de
dăunători sunt: virusurile, bacteriile, ciupercile şi protozoarele, care sunt larg
răspândite în natură, şi în anii cu condiţii favorabile pentru înmulţirea lor, produc
epizootii (viroze, bacterioze, micoze etc.), care limitează înmulţirea în masă a
unor specii de dăunători. în prezent se cunosc peste 1000 specii de
microorganisme entomopatogene.
Combaterea microbiologică a dăunătorilor se desfăşoară pe două căi: prin
acţiunea „agenţilor reglatori permanenţi" şi prin utilizarea biopreparatelor pe bază
de virusuri, bacterii, ciuperci. Tratamentele microbiologice pot fi aplicate sub
formă de stropiri sau prăfuiri, folosind pentru tratare aceleaşi aparate ca şi la
combaterea chimică Biopreparatele pot fi folosite singure sau în amestec cu doze
scăzute de insecticide şi alte produse de tipul hormonilor, feromonilor sau a
substanţelor sterilizante. în cadrul schemelor de luptă integrată, se recomandă
folosirea biopreparatelor, alternativ cu insectele parazite şi prădătoare sau cu
insecticidele selective.
Eficacitatea tratamentelor microbiologice, aplicate în condiţii naturale, este
influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt factorii fizici
(temperatura, precipitaţiile, razele solare), suşa bacteriană folosită, substanţele
fitoncide şi tehnica de tratare. Pe lângă acestea, un factor important în obţinerea
mor rezultate pozitive în combaterea microbiologică a dăunătorilor îl constituie şi
vârsta larvară în momentul aplicării tratamentelor. Cele mai bune rezultate se
obţin dacă tratamentele microbiologice sunt aplicate în perioada când omizile se
găsesc în vârstele I-a şi Ii-a, şi manifestă o sensibilitate mai ridicată la infecţia
microbiană. începând cu vârsta alU-a, omizile manifestă rezistenţă sporită faţă de
diferite microorganisme entomopatogene, fapt care necesită folosirea în cantităţi
mai mari a biopreparatelor.
Folosirea virusurilor entomopatogene. în natură există numeroase virusuri
parazite pe insecte, denumite virusuri entomopatogene, care în unii ani produc

33
epizootii pe suprafeţe mari în culturile infestate de dăunători. De aceea în prezent,
atenţia specialiştilor este îndreptată spre, selecţionarea acelor tipuri de virusuri,
care au un grad de patogenitate ridicat faţă de insectele dăunătoare, în special
virusurile care produc în natură boli (viroze) puternice în focarele de dăunători. O
caracteristică importantă a virusurilor o constituie posibilitatea lor de a se
dezvolta numai în celulele organismelor vii, afectând nucleul (virusuri nucleare)
sau citoplasmă (virusuri citoplasmatice şi granulare).
Virusurile se prezintă sub diferite forme (bastonaş, cartuş, sferice, poliedrice)
dar se întâlnesc în natură mai des şi prezintă o importanţă mai mare pentru
combaterea dăunătorilor virusurile poliedrice, care produc boli cunoscute sub
numele de „poliedroze", reducând considerabil populaţiile de dăunători.
Virusurile poliedrice se caracterizează printr-un înalt grad de specificare pe
diferite insecte, înmulţindu-se greu pe alte gazde.
Până în prezent, în diferite ţări au fost izolate din 722 specii de insecte şi
acarieni cea 450 virusuri, din care 90% au corpi de incluzie. Cele mai răspândite
fiind virusurile din genul Baculovirus la lepidoptere (308) şi cele de tipul
poliedroze citoplasmatice, de asemenea la lepidoptere (141). Din grupa
virusurilor cu ADN fac parte baculovirusurile, care includ virusurile poliedrice
nucleare (VPN) şi virusurile granulozelor (VG), entomopoxvirusurile (VPE),
iridovirusurile (VI) şi parvovirusurile (VP), iar din grupa virusurilor cu ARN
cele mai importante sunt cele din genul Reovirus, în care este inclus virusul
poliedrozei citoplasmatice (VPC).
Acţiunea virusurilor asupra larvelor de insecte este în funcţie de specia şi de
tipul virusului. Infecţiile virale se localizează în ţesuturile şi elementele celulare
ale hemolimfei. în acest fel este infestat ţesutul traheal, hipodermul, corpul gras,
hemocitele, celulele pericardiale etc.
Infecţia cu viruşi se produce odată cu ingerarea poliedrelor de către omizi,
care determină modificări patologice în ţesuturi şi celule. Pe perioada de incubaţie
a virusului, ţesutul digestiv rămâne neinfectat, din care cauză omida bolnavă
continuă să se hrănească cu frunze. Treptat aceasta îşi schimbă culoarea, devenind
albicioasă sau gălbuie, după care piere. Corpul omizii moarte este plin cu lichid
provenit din dezintegrarea ţesuturilor interne, care se scurge prin ruperea
tegumentului.
Dispersarea virusurilor în condiţii naturale se produce prin intermediul
vântului, al precipitaţiilor, prin insectele prădătoare şi parazite, precum şi al
omizilor infectate, care migrează dintr-un loc în altul.
în combaterea biologică a insectelor dăunătoare, prezintă interes mai ales,
virusurile care aparţin fam. Baculoviridae. Dintre acestea sunt menţionate:
virusurile poliedrozelor nucleare (VPN), virusurile granulozelor (VG) şi
virusurile poliedrozelor citoplasmatice (VPC).
Pe bază de virusuri entomopatogene s-au sintetizat o serie de preparate virale
pentru combaterea unor specii de lepidoptere, himenoptere şi coleoptere. In
prezent sunt utilizate în combaterea biologică a dăunătorilor, mai ales a omizilor
detonatoare, aşa preparate

34
35
virale ca VTRIN-LD destinat combaterii omizii
păroase a stejarului (Lymantria dispar L.), \TRIN-MB
pentru combaterea buhei verzei (Mamestra brassicae
L.), V1RIN-MN pentru combaterea inelarului
(Malacosoma neustria L.), VIRIN-HC pentru
combaterea omizii păroase a dudului (Hyphantria
cunea Drury.) etc. (fig. 3).

Actualmente se fac cercetări intense în diferite ţări pentru izolarea celor mai
virulente tulpini, pentru folosirea lor în combaterea biologică a insectelor şi a altor
animale dăunătoare plantelor cultivate. De exemplu, în prezent în Republica Moldova,
la Institutul de Cercetări pentru Protecţia plantelor se produc o serie de preparate virale
(VIRIN-CP, VIRIN-MB, VIRIN-HC-3, VIRIN-AS, VIRIN-NA - 2 etc.) care se
aplică în practică.
Folosirea bacteriilor entomopatogene. Bacteriile sunt organisme microscopice,
unicelulare, având diferite forme (basto-naşe, filamente). Acestea au o largă răspândire

Fig. 3. Omizi de Lymantria dispar L.

virozate (după Beglearov)
în sol, aer, apă, pe plante şi în produsele alimentare. Numeroase bacterii sunt patogene
la insecte şi alte-animale dăunătoare, provocând diferite boli (epizootii), cunoscute sub
denumirea de „ bacterioze " sm„flaşerii". Bacteriile entomopatogene constituie grupul
cel mai abundent de microorganisme asociate cu insectele, unele fiind parazite, iar
altele saprofite, dezvoltându-se fie la suprafaţa corpului insectelor, fie în interiorul lor.
Toate bacteriile entomopatogene sunt heterotrofe şi se înmulţesc prin sciziparitate.
Spre deosebire de virusurile entomopatogene, care de regulă, produc în natură epizootii
pe suprafeţe mari în focarele de înmulţire a dăunătorilor, bacteriile nu pot provoca
epizotii puternice. Aceasta se explică prin faptul că, bacteriile entomopatogene nu se
pot transmite de la o generaţie la alta, deci nu se pot acumula în masă, în focarele de
insecte dăunătoare. Totodată, s-a constatat că insectele moarte în urma infecţiilor
bacteriene, conţin în număr mare numai celule vegetative, acestea neputând declanşa
epizootii. Sporii şi cristalele toxice, care reprezintă elementele infecţioase ale
bacteriilor, apar în corpul insectelor moarte într-un număr extrem de redus, ceea ce nu
permite dezvoltarea epizootiilor.
în prezent se cunosc peste 90 specii de bacterii entomopatogene. Unele pot fi
crescute şi înmulţite în condiţii artificiale, din care se obţin produse bacteriene, care se
aplică în combaterea unor specii de dăunători ai plantelor cultivate. Produsele
bacteriene au ca principiu activ, fie bacterii entomopatogene, fie spori viabili, cristale
proteice sau endotoxină (produs al activităţii metabolice). Principalele specii de
bacterii entomopatogene care stau la baza elaborării tehnologiilor de producere a
produselor bacteriene sunt
cuprinse în 3 familii: Pseudomonadaceae, Enterobacteriaceae şi Bacillaceae cu
speciile Baccillus thuringiensis Beri. (varietăţile thuringiensis, dendrolimus, berliner.,
galleriae ş.a.), Bacillus popilliae Dutky., B. lentimorbus (var. australis) ş. a.
Rezultatele cele mai bune s-au obţinut prin aplicarea produselor care au ca principiu
activ spori şi cristale proteice ale bacteriei Bacillus thuringiensis Beri., din varietăţile:
berliner, entomocidus, galleriae, subtoxicus, dendrolimus, kurstaki etc, fiecare
varietate având patogenitate şi spectru de acţiune diferită.
In timpul procesului de sporulare a bacteriei Bacillus thuringiensis Beri., pe lângă
spori, se formează şi multe corpuri parasporale sau cristale (endotoxină), care au
forme şi dimensiuni diferite. Aceste cristale toxice sunt de natură proteică,
termostabile, insolubile în apă şi solvenţi organici, dar sunt solubile în soluţii alcaline.
De aceea, cristalele proteice toxice ajungând cu hrana în tubul digestiv al larvelor de
lepidoptere (care au un pH intestinal alcalin), se solubilizeaza, paralizând şi
dezorganizând ţesuturile intestinului, producând septicemii omizilor.
în afară de aceasta, în timpul înmulţirii sale bacteria elimină de asemenea şi o
toxină de excreţie termostabilă (exotoxină) cu un spectru mult mai larg: omizi
defoliatoare, coleoptere, hymenoptere, diptere şi chiar acarieni fitofagi.
în prezent, în multe ţări a început producerea pe scară industrială a unor preparate
bacteriene, care sunt utilizate cu succes în combaterea biologică a dăunătorilor. In
ultimul timp se produc o serie de preparate bacteriene sub diferite denumiri
comerciale, aşa ca: Dendrobacillin, Lepidocid, Bitoxibacillin, Dipel, Insectin,
Thuringin etc, care se folosesc în combaterea dăunătorilor, mai ales pentru combaterea
larvelor defoliatoare, cum sunt Plutella maculipennis Curt., Mamestra brassicae L.,
Aporia crataegi L., Lymantria dispar L., Orgyia antigua L., Malocosoma neustria L.,
Hyphantria cunea Drury., etc. (fig.4). Normele folosite variază în funcţie de
dăunătorul tratat, tipul preparatului bacterian
şi titrul lui (miliarde spori/g), de
^;
ridicatomizilor
_ vârsta ă a tratamentelor cu
etc. O eficacitate
preparate bacteriene se obţine,
dacă se aplică la temperaturi de
18-22 °C pe larvele tinere de
vârstele 1 şi a
2-a.
 Folosirea ciupercilor entomopatogene. Ciupercile entomo-pategene constituie
un factor limitativ important al insectelor dăunătoare, provocând în natură în unii ani
epizootii micotice frecvente, pe suprafeţe mari, în urma cărora focarele dăunătorilor se
pot stinge pe cale naturală.
Majoritatea ciupercilor se
răspândesc uşor prin spori, de la un
focar la altul, şi pot rezista la
Fig. 4. Omizi de Plutella maculipennis Curt.
moatre de bacterioză (după Fedorinciuc)
condiţii nefavorabile timp înde-
lungat. Sporii sunt răspândiţi în
natură de insecte, de vânt şi apă.
Ciupercile entomopatogene pă-
trund în corpul insectelor prin Fig. 5. Morfologia єi ciclul biologic al
tegument, stigme sau prin tubul ciupercilor
digestiv. Uneori, infecţia poate entomopatogene: 1 - hife, оn
avea loc şi prin căile genitale sau югsгturile gazdei; 2 — conidiofori єi conidii;
anale şi chiar prin piesele bucale. 3- rizoid, cu care insecta este fixatг de
După pătrunderea în corpul insec- substrat;
4- terminaюia conidioforului cu conidie; 5 -
tei, hifele se scurtează, formând desprinderea conidiilor; 6 - formarea
corpii hifali, care pot umple zoosporilor (dupг Weizer)
complet cavitatea corpului. In
cazul condiţiilor climaterice nefavorabile, corpii hifali produc clamidospori, care
reprezintă stadiul prin care ciuperca rezistă (uneori perioade îndelungate) la uscăciuni
şi temperaturi excesive. Dacă condiţiile climaterice sunt favorabile, corpii hifali sau
clamidosporii îşi continuă dezvoltarea, producând conidiofori, care străbat tegumentul,
ieşind afară şi formând la capătul conidioforului câte o conidie. După ce conidiile
ajung la maturitate, sunt eliberate în exterior şi fiind lipicioase, se ataşează de corpul
altor insecte-gazdă, unde germinează şi produc noi hife, care pătrund în corpul
insectelor, începând, în acest mod un nou ciclu de dezvoltare (fig.5).
Uneori corpii hifali sau clamidosporii, în loc să formeze conidiofori şi conidii,
germinează, formând hife, care se transformă în spori de rezistenţă (zigospori,
azigospori), care asigură supravieţuirea ciupercii în condiţii nefavorabile.
Intensitatea şi frecvenţa micozelor în natură sunt influenţate, într-o măsură
importantă, de un complex de factori, dintre care un rol determinant are: umiditatea
atmosferică, temperatura, populaţia gazdei, virulenţa agentului patogen etc.
în prezent se cunosc peste 530 specii de ciuperci entomopatogene, dintre care un
interes deosebit prezintă ciupercile din următoarele 4 clase: Phycomycetes,
Ascomycetes, Basidiomycetes şi Deuteromycetes (Fungi imperfecţi). însă, importanţa
cea mai mare ca patogeni ai insectelor pentru combaterea biologică o au ciupercile
care aparţin claselor Phytomycetes, Ascomycetes cât şi cele din grupa Fungi
imperfecţi, care cuprind ciuperci cu o largă răspândire în focarele de dăunători,
provocând epizootii pe suprafeţe mari.
 în prezent, în combaterea microbiologică a dăunătorilor plantelor agricole şi a
pădurilor se folosesc speciile Metarrhizum anisopliae, pentru combaterea gărgăriţei
cenuşii a sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.), Aschersonia aleyrodis Weber.,
Poecilomyces farinosus şi Verticillium lecanii, pentru combaterea musculiţei albe de
seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.), Coniothyrium pericolum, pentru
combaterea păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus Comst),
Entomophthora thaxteriana, pentru combaterea afidelor şi acarienilor din sere;
Arthrobotrys sp., pentru combaterea nematozilor rădăcinilor (Meloidogyne sp.) ş. a.
Importanţa cea mai mare în combaterea microbiologică a dăunătorilor o prezintă
ciupercile din genul Beauveria (B. bassiana, B. tenella etc.,), care parazitează peste
170 specii de insecte (ploşniţele cerealelor, viermii albi, gărgăriţe, gândacul din
Colorado etc.)
Omorârea insectelor de către ciupercile patogene se realizează pe mai multe căi
cum sunt: producerea de micotoxină, modificaţii patologice în hemolimfâ, acţiune
histolică, blocaj mecanic al tubului digestiv (ca urmare a creşterii vegetative a
ciupercii), vătămării fizice (ca urmare a dezvoltării miceliului).
în general, mortalitatea insectelor infestate cu ciuperci entomopatogene survine
după 2-14 zile de la infecţie, în funcţie de mai mulţi factori (condiţiile climatice -
umiditate, temperatură, luminozitate; specia de ciupercă patogenă, specia de insectă
etc). După moartea insectei are loc o creştere rapidă a miceliului, care umple cavitatea
corpului.
In prezent, în multe ţări se sintetizează unele preparate pe bază de ciuperci
entomopatogene, printre care se numără: Boverin, Aşersonia, Muscardin etc, care sunt
folosite în combaterea microbiologică a unor dăunători, mai ales în zonele umede cu
precipitaţii frecvente.
Trebuie de remarcat însă că, deşi sunt cunoscute un număr mare de ciuperci
entomopatogene, numărul speciilor cultivate pe scară semiindustriaiă şi industrială,
pentru obţinerea de preparate biologice, este încă extrem de redus.
Folosirea protozoarelor entomopatogene. Protozoarele sunt organisme
unicelulare, maj oritatea microscopice. Multe parazitează pe insecte
(entomopatogene), la care pot produce o mortalitate intensă. Dintre cele peste 15.000
specii de protozoare cunoscute pe glob, peste 1200 specii parazitează insectele, multe
fiind dăunători periculoşi ai culturilor agricole şi forestiere. Dintre protozoarele
entomopatogene o importanţă deosebită o au speciile din clasa Sporozoa, care într-un
anumit stadiu de dezvoltare formează spori. Această clasă cuprinde foarte multe specii
legate biologic de insecte şi, datorită prezenţei sporilor rezistenţi, unele dintre acestea
pot fi folosite mai uşor în combaterea biologică.
Rolul cel mai important în combaterea biologică a dăunătorilor plantelor cultivate
şi forestiere au protozoarele din ordinul Microsporidia, care include un număr mare de
specii parazite pe diferite grupe de dăunători.
Microsporidiile sunt parazite endocelulare. Unele se pot dezvoltata în cea mai
mare parte a celulelor organismului, de exemplu, Nosema bombycis Nag., care
produce o boală periculoasă la viermii de mătase (pebrind). Altele se dezvoltă numai
în anumite ţesuturi bine definite ca: tuburile lui Malpighi, glandele sericigene, glandele
salivare, ţesutul adipos, etc. Astfel, Nosema opis Z. se fixează în epiteliul stomacal şi
tuburile lui Malpighi la albine, unde produce diaree, care duce la moartea lor.
Infecţia cu protozoare are loc în maj oritatea cazurilor prin ingerarea sporilor,
chiştilor de către insecte, odată cu hrana. La unele specii de microsporidii, infecţia
poate fi transmisă şi prin ouăle depuse de femelele infestate, procesul manifestându-se
special, la defoliatori ca Hyphantria cunea Drury., Euproctis chrysorrhoea L. şi
Choristoneura fumiferana Hb. etc. în unele cazuri, infecţia poate fi transmisă cu
ajutorul insectelor entomopatogene şi a pasărilor insectivore.
Unele specii de microsporidii pot infecta, pe lângă gazda lor principală şi alte
specii, contribuind astfel la răspândirea infecţiei în natură. Aşa dar, Thelohania
hyphantriae Weiser., pe \wga Hyphantria cunea Drury., infectează omizile de
Malacosoma neustria L., Euproctis chrysorrhoea L. şi Yponomeuta malinella Zell.
Se cunosc numeroase specii de microsporidii care parazitează pe insecte, în
special pe specii din Lepidoptera, printre care o importanţă deosebită o au speciile:
Nosema carpocapsae Pail., care parazitează omizile de Carpocapsapomonella L.,
producând o mortalitate de 30-40%; Nosema agrariae Lips., care produce
îmbolnăvirea omizilor de Aporia crataegi L., sporii căreia sunt introduşi în corpul
omizilor de către psmaMApanteles sp. odată cu parazitarea acestora; Nosema tortricis
parazitează pe insecta Tortrix viridana L.; Nosema typographi parazitează insecta .^s
typographus; Nosema lymantriae L., poate distruge până la 50-60% de omizi de
Lymantria dispar L., precum şi specii de Tortricidae, Noctuidae; microsporidiul
Plistophora schubergi Z., poate să producă epizootii (70-90% mortalitate) la omizile
de Lymantria dispar L., Euproctis chrysorrhoea L. (fig. 6).
Aplicarea microsporidiilor se poate face şi în amestec cu insecticide în doze mici,
sau cu virusuri entomopatogene, care poate duce uneori la sinergism, obţinându-se
infecţii şi la gazde necaracteristice pentru unii paraziţi.
O caracteristică comună a infecţiilor protozoice o constituie caracterul cronic al
maladiilor, respectiv evoluţia lentă a infecţiei, din care cauză la insectele infestate de
protozoare, înainte de moartea lor, nu se observă simptome externe caracteristice
acestor infecţii. In majoritatea
cazurilor numai în umia unor infecţii
puternice se înregistrează o scădere
a intensităţii de hrănire, suprimarea
metamorfozei,
diminuareafecundităţii
insectei-gazde, o reducere a
vitalităţii
şi mobilităţii larvelor, precum şi o
schimbare a culorii insectelor, care
se extinde treptat odată cu evoluţia
procesului patologic şi devine
vizibilă,
de obicei, după moartea lor. Uneori
se observă convulsii, excremente
diareice. Insectele parazitate mor
când infecţia este generalizată, iar
organele nu mai funcţionează din
cauza invadării lor de către parazit.
Fig. 6. Omidă şi pupă de Lymantria dispar L. jn generai; protozoarele au
infestate de protozoare entomopatogene ^ rol imp0rt!mt în combaterea
(microsporidoz) biologică a insectelor dăunătoare,
1 - spori de microsporidii; 2 - 3 - larve bolnavă şi deoarec£ţ cMar dacă numai m sănătoasă; 4 - 5 - pupe bolnavă şi
sănătoasă (după Weiser) număr mic au reuşit să pătrundă în corpul insectei, acestea sunt în
stare să producă o îmbolnăvire destul de mare.
Exemplele de mai sus sunt destul de convingătoare pentru a scoate la evidenţă
rolul şi importanţa protozoarelor entomopatogene în combaterea biologică a
dăunătorilor plantelor agricole şi silvice.
Cu toate acestea, până în prezent nu s-a reuşit să se folosească pe scară largă
preparatele protozoice în combaterea biologică a insectelor dăunătoare, deoarece în
marea lor parte nu pot fi cultivate pe medii nutritive artificiale pentru a se obţine
cantităţi mari pe cale industrială. Mai există şi probleme legate de conservarea pe
termen lung a preparatelor protozoice şi de sporirea gradelor de virulenţă.
Dar, datorită ciclului vital scurt (3-9 zile), precum şi capacităţii de a forma un
număr enorm de spori în corpul insectei-gazdă, microsporidiile sunt considerate
paraziţi de mare perspectivă pentru combaterea biologică a insectelor dăunătoare, şi
viitorul apropiat va confirma posibilitatea folosirii acestora.

2.6.2. Folosirea zoofagilor

în limitarea înmulţirii dăunătorilor din agricultură un rol important îl au şi
zoofagii -specii de animale utile care trăiesc pe seama altor specii de animale
dăunătoare, indiferente sau utile. Există două grupe distincte de zoofagi: parazite şi
răpitori sau prădători, care fac parte din grupe sistematice foarte diferite:
Nemathelminthes (nematode), Arthropoda (acarofagi, entomofagi) şi Vertebrata
(reptile, păsări, mamifere).
2.6.2.1. Nematodele entomopatogene
Nematozii sunt viermi cilindrici, cu corpul nesegmentat, alungit, de obicei
fusiform sau filiform, cu o cuticulă groasă, lipsită de apendici, cili, sistem vascular şi
organe speciale de respiraţie. Pe lângă nematodele fitofage şi cele care parazitează la
vertebrate, se cunosc multe specii care parazitează insectele, unele fiind folosite în
combaterea biologică a dăunătorilor. Maj oritatea nematodelor entomopatogene
suntendoparazite şi de obicei, se localizează pe diferite organe şi ţesuturi ale insectelor,
în special pe intestin, tuburile lui Malpighi, pseudocel, extrăgând substanţele nutritive:
proteine şi glucide. Invazia se poate produce pasiv, prin pătrunderea în corpul insectei
a ouălor sau a larvelor, concomitent cu hrana, sau activ, prin perforarea cuticulei.
Unele specii de nematode, concomitent cu pătrunderea în corpul insectei-gazdă,
introduc bacterii entomopatogene şi sporogene care pot produce infecţii mortale.
Bacteriile servesc ca hrană pentru nematode şi secretă substanţele antibiotice, care
întârzie descompunerea corpului insectei.
 Paraziţii intestinali se localizează, de obicei, în intestinul posterior, unde găsesc
un mediu favorabil (pH acid) şi o floră bacteriană, care reprezintă o sursă de hrană
pentru unele specii de nematode.
O parazitare slabă a nematodelor în corpul insectelor provoacă numai o slăbire
fiziologică, iar o parazitare intensă poate duce la reducerea vitalităţii sau la o sterilitate
prin atrofierea organelor de reproducere, sau la moartea insectelor.
Spre deosebire de alţi paraziţi ai insectelor, efectul parazitismului nematodelor
poate fi semnalat după o perioadă mai lungă de timp. Unele insecte prezintă un anumit
grad de toleranţă pentru nematode, altele manifestă rezistenţă la invazie.
Principalele specii de nematozi paraziţi la insecte sunt cuprinse în ordinul
Mermithida. Speciile de perspectivă pentru combaterea biologică a dăunătorilor sunt
încadrate în familiile Mermithidae, Steinernematidae, Allantonematidae,
Aphelenchidae şi Notylenchidae.
în prezent se cunosc mai multe specii de nematode parazite pe insecte dăunătoare,
însă o importanţă practică, ca agenţi biologici de combatere, o prezintă speciile:
Hexamermis albicans Sieb., Pristionchus uniformes Fed. şi Neoaplectana
carpocapsae Weis., care parazitează pe Leptinotarsa decemlineata Say., producând o
parazitare de peste 60%, uneori ajungând la 100%; Mermis migrescens Sieb., care
cauzează o mortalitate de 60% a lăcustelor; Allantonema mirabile Leuck., parazitează
pe Operophtera brumată L. şi pe Lymantria dispar L.; Howardula phyllotretae Old.
parazitează pe Phyllotreta undulata L.; Thelastoma skrjabini Serg. şi Oxyuris
korsakowi Serg. pe Gryllotalpa gryllotalpa Latr.; Panagrolaimus uncinatus Fuchs pe
Ips typographus L.etc.
în ultimii ani s-au efectuat multe
cercetări privind utilizarea nematodului
Neoaplectana carpocapsae în comba-
terea diferitor specii de chrisomelide,
scarabaeide, elateride, noctuide, pieride
etc. S-a constatat că, acest nematod este
o specie polifagă, având peste 100 specii
de insecte-gazdă dintre care multe sunt
dăunători periculoşi ai culturilor agricole
şi silvice (fig.7). O eficacitate înaltă se
obţine dacă nematodul este utilizat în
biotipuri cu umiditate ridicată, în combi-
naţie cu substanţe care ridică umiditatea
sau cu microorganisme entomopatogene,
ca Bacillus thuringiensis Beri. Este
recomandabil ca tratamentele cu sus-
pensie nematodică să se aplice seara,
după apusul soarelui, pe vreme liniştită, Fig. 7. Nematodul parazit (Neoaplectana
lipsită de curenţi de aer, eventual, pe timp glaseri St.):
înnorat. 1 - femelă; 2 - mascul (după Weiser); 3 - larvă de
Melolontha melolontha L. parazitată de mermitidul Psammomermis corsakkovi; 4 -ploşniţă parazitată de
Merimis sp. (după Polojenţev, Steihaus).
2.6.2.2. Artropodele utile (acarofage şi entomofage)
Un rol important în frânarea înmulţirii dăunătorilor plantelor agricole şi silvice au
şi artropodele utile, care se împart în două grupe distincte: paraziţi şi prădători ce
prezintă o mare importanţă practică în combaterea biologică a insectelor dăunătoare.
Paraziţii sunt specii de animale care se dezvoltă pe seama altor organisme,
animale (gazde) în mod lent, odată cu evoluţia acestora, producându-le moartea.
Acestea pot parazita toate stadiile de dezvoltare a gazdei.
După locul de instalare pe gazdă, paraziţii pot fi ectoparaziţi, care se dezvoltă pe
corpul insectei-gazdă, de exemplu unele specii din familia Tachinidae (Diptera), larva
cărora se dezvoltă pe corpul diferitor specii de omizi şi endoparaziţi, care se dezvoltă
în interiorul gazdei. Speciile endoparazite aparţin îndeosebi claselor Nematoda şi
Insecta. Dacă un parazit se dezvoltă pa seama altui parazit, această formă este
denumită hiperparazitism.
Principalii paraziţi ai insectelor dăunătoare plantelor cultivate aparţin ordinelor
Hymenoptera, Diptera şi mai puţin la Coleoptera. Unele specii sunt utilizate în
combaterea biologică a dăunătorilor. Astfel, viespea oofagă (Trichogramma
evanescens Westw.) (fig. 8) se foloseşte în combaterea dăunătorilor Scoţia segetum.
Den. et Schiffi, Mamestra brassicae L., Autographa gamma L., Ostrinia nubilalis
Hbn. etc. Viespea se creşte în laboratoare speciale (înmulţitoare), pe ouăle moliei
cerealelor (Sitotroga cerealella Oliv.), iar în perioada depunerii în masă a ouălor de
către dăunător, se lansează câte 30-50-100 mii viespi la hectar, obţinându-se o
distrugere a ouălor dăunătorilor până la 80-90%; Trichogramma embryophagum Htg.
este o viespe oofagă folosită în combaterea speciilor Laspeyresiapomonella L.,
Eupoecilia ambiguella Hb., Lobessia botrana Den. et Schiffi etc. Se creşte în laborator
şi se lansează în perioada depunerii în masă a ouălor de către dăunător. Ca insecte
parazite oofage, mai sunt cunoscute şi viespile Anastatus şi Schedius, care parazitează
ouăle de Lymantria dispar L., Platygaster minutus, care parazitează ouăle de
Mayetiola destrutor Say.
In afară de insectele oofage, mai sunt o serie de insecte parazite care îşi depun
ouăle în larvele, pupele sau insectele adulte. Din această categorie principalii paraziţi
sunt: Encarsia formosa Gahan. (fig. 9), care se foloseşte frecvent în combatere
biologică

В
1
1

2
Fig. 8. Viespea oofagг (Trichogramma evanescens
Westw.): 1 - adult; 2 - femelг оn timpul pontei (dupг Rubюov)
 Fig. 9. Viespea parazitг (Encarsia formosa Gahan.): 1 - adult
(dupг Perju єi Lгcatuєu); 2 - nimfe (puparii) de Trialeurodes vaporariorum
Westw. parazitate (negre) єi sгnгtoase (albe) (dupг Beglearov)
a musculiţei albe (Trialeurodes vaporariorum Westw.) în sere. Adulţii acestui parazit
depun ouă în corpul larvelor, uneori şi al pupelor. Fiecare viespe poate să infesteze
până la 100 exemplare de musculiţe; Aphelinus mali Hald. (fig. 10) parazitează
păduchele lânos al mărului (Eriosma
lanigerum Hausm), distrugând până la
80-90% din populaţiile păduchelui;
Prospaltella perni-ciosi Tow. (fig. 11)
se foloseşte în combaterea păduchelui
din San Jose (Quadraspidiotus
perniciosus Comst). Aceasta se creşte în
laboratoare speciale, pe păduchele din
San Jose, care se înmulţeşte, de obicei, Fig. 10. ViespeaAphelinus mali Halid.,
pe dovleci. Viespile se lansează în depunând oul în corpul păduchelui lânos
livezile infestate, la apariţia larvelor şi la (Eriosoma lanigerum Hausm.) (după Rubţov)
apariţia adulţilor pe seama cărora se
dezvoltă acest parazit asigurând o
distrugere apăduchelui până la60-90%;
Telenomus chloropus Thoms., Tris-
solcus grandis Thoms. şi T. semi-
striatusNees. (fig. 12) sunt folosite în
combaterea ploşniţelor cerealelor
(Eurygaster sp., Aelia sp.).

Fig. 11. Viespea (Prospaltellaperniciosi

Tow.),
parazit al pгduchelui din San Jose: 1
- adult; 2 - femelг оn timpul pontei (dupг
Melis)

Fig. 12. Viespea oofagг
(Trissolcus semistriatus Nees.),
parazit la ploєniюele cerealelor: 1
- adult; 2 - femelг оn timpul oua
pontei; 3 -de ploєniюe parazitate
(dupг Beglearov)
46
Viespea Apanteles glomeratus L. (fig.
13) depune ouăle în omizile de Aporia
crataegi L. şi Pieris brassicae L. O femelă
depune până la 2000 ouă, câte 30-60 în
fiecare omidă. Larvele ieşite din ou se
hrănesc cu conţinutul omizii. O altă specie
Apanteles liparidis Bouch. (fig. 14)
parazitează omizile de Limantria dispar L.,
iar Microbracon bresicornis parazitează
omizile de Pyrausta nubilalis Hb. Viespea
Scolia dejeani Lind. parazitează larvele
cărăbuşului de mai. Aceasta pătrunde în sol
până descoperă o larvă în abdomenul căreia
depune un ou. O femelă poate depune până la
50 ouă.
In afară de viespi, mai sunt o serie de
muşte parazite care depun ouăle în larvele
insectelor dăunătoare. Din acestea se men-
ţionează speciile Tachina fallax Meig. şi
Tachina (Exorista) larvorum L., care depun
ouăle pe diferite frunze cu care se hrănesc
numeroase insecte. Oul ajuns în corpul larvei trăiesc pe seama altor specii de
sau insectei dă naştere la o larvă care se păianjeni fitofagi. Una din
hrăneşte cu conţinutul larvei sau insectei
parazitate. Larvele de Tachinidae parazitează
un mare număr de larve, cum sunt cele de
Agrotis segetum Den. et Schiff, Hyphantria
cunea Drury., Pyrausta nubilalis Hb., Pieris
brassicae L. etc.
Prădătorii sunt animale care se hrănesc
cu pradă vie. Acestea au corpul mai mare, mai
puternic şi se mişcă mai vioi decât fitofagele,
care sunt mai mici şi constituie prada sau jertfa.
Prădătorii sunt destul de numeroşi şi fac parte
din diferite grupe sistematice: nevertebrate
(arahnide, insecte etc.) sau vertebrate
(batracieni, reptile, păsări şi mamifere).
Arahnidele sunt artropode terestre, de
Fig. 13.
mărimi diferite. Unele specii sunt zoofage, se Braconidul parazit (Apanteles
hrănesc cu diferite animale care le capturează glomeratus L.): 1 - adult; 2 - larvă de
în pânzele mătăsoase, ţesute în inflorescenţe, Pieris brassicae L. parazitată; 3 - larvă a
între frunze, lăstari etc. Un rol mai important îl dăunătorului moartă cu coconi ai parazitului
prezintă acarienii prădători (acarofagii), care (după Bondarenko)

47
 1 2
Fig. 14. Braconidul parazit

Fig. 15 Acarianul prгdгtor

(Apanteles liparidis Bouch.): (Phytoseiulus persimilis A.H.),
1 - adult; 2 - larvг de Lymantria dispar L. consumвnd acarianul roєu comun
parazitatг (dupг Poloj enюev, Kozlov)

(dupг Bondarenco)
speciile cele mai eficace în combaterea acarienilor tetranichizi este Phytoseiulus
persimilis At. Henr. (fig. 15) care se utilizează cu succes în combaterea acarienilor din
culturile de seră (castraveţi, ardei, vinete etc.) Un singur adult poate consuma, în 24
ore, până la 30 ouă şi 20 stadii mobile (larve şi adulţi) ai acarianului roşu comun
(Ietranychus urticae Koch.). în multe culturi din spaţii protejate, prin lansarea acestui
acarofag, sunt eliminate tratamentele chimice. înmulţirea acestui prădător se face în
laboratoare speciale sau în boxe de seră, pe plante de fasole sau de soia, infestate cu
Tetranychus urticae Koch., de unde se utilizează apoi în combaterea biologică a
acarienilor fitofagi tetranichizi, de pe culturile protejate. Norma de lansare este în
funcţie de gradul de infestare a culturilor, raportul optim fiind de la 1:20-25, până la
1:80.
Insectele prădătoare sau răpitoare sunt acele care atacă alte insecte cu care se
hrănesc. Acest grup de insecte este destul de numeros. Acestea distrug atât insectele
adulte cât şi ouăle şi larvele jertfelor, insectele prădătoare au un neajuns: atacă orice
insectă ce le iese în cale, fie folositoare, fie dăunătoare pentru agricultură O importanţă
practică prezintă insectele prădătoare, care fac parte din ordinele Neuroptera,
Hemiptera, Coleoptera, Diptera etc. Astfel, din ordinul Neuroptera prezintă o
importanţă practică Chrysopa vulgaris Schn. (leul păduchilor), Ch. perla L., Ch.
carnea Steph., Ch. flavicornis Br., Ch. formosa Br. etc. (fig. 16) larvele cărora se
hrănesc cu păduchi de frunze (Aphis fabae Scop.,v4. pomi De Geer.,^4. gossypii Glov.,
Brevicoryne brassicae L., Myzodespersicae Sulz. etc.). în perioada dezvoltării sale, o
larvă distruge până la 600 păduchi de frunze, iar într-o zi până la 50 exemplare de
păduchi, acarieni etc. Din ordinul Hemiptera, un rol important în combaterea
insectelor dăunătoare au ploşniţele prădătoare (Perillus bioculatus Fabr. şi Podisus
maculiventris Say.), care sunt folosite în combaterea gândacului din Colorado
(Leptinotarsa decemlineata Say). O pereche de ploşniţe adulte pot distruge pe zi până
la 31 de larve ale gândacului din Colorado.
Cel mai mare număr de prădători fac parte din ordinul Coleoptera, familiile
 Carabidae, Coccinelidae, Dermestidae,
Cleridae şi altele. Din familia Carabidae
numeroase specii sunt carnivore, vorace, distrug
insecte adulte, larve etc. Se hrănesc în special
noaptea, iar ziua stau ascunse. Speciile mai
răspândite în culturile infestate sunt Calosoma
sycophanta L., C. inquisitor L., C. auropo-
punctatum Hbst. (fig. 17), Carabus violaceus
L., C. gigas Creutz., hrana cărora o constituie,
în special, larvele şi pupele insectelor defolia-
toare, ca Lymantria dispar L., L. monacha L.,
Leucoma salicis L., Euproctis chrysorr-hoea L.,
Hyphantria cunea Drury., Aporia crataegi L.,
Fig. 16. Prгdгtorul (Chrysopa etc. O femelă şi un mascul de Calosoma
a
sp.): 1 - adult; 2 - 2 - grup de ouг sycophanta L., împreună cu urmaşii lor distrug
pe suport; 3 - larvг; 4 - pupг (dupг într-un an cea 6000 de omizi şi pupe de
Rubюov) Lymantria dispar L. în general, insectele adulte consumă zilnic cu mult
mai multă pradă animală decât propria lor greutate. Astfel, Carabus auratus L. în
greutate de 0,640 g/individ consumă 0,875 g/pradă; C. cancellatus L. de 0,560 g.
consumă 0,755 g/pradă; C. ulrichii Germ. de 0,680 g consumă 1,51 g/pradă;
Pterostichus vulgaris L. de 0,150 g consuma zilnic 0,507 g/pradă animală.
Speciile din genul Cicindela (C. campestris L., C. germanica L., C. soluta Dej.)
se hrănesc, atât adulţii cât şi larvele, cu insecte, limacşi, melci etc, pe care îi devorează
cu lăcomie în cantităţi mari.
O mare importanţă prezintă şi reprezentanţii familiei Coccinellidae, care, atât ca
adulţi, cât şi ca larve, consumă mari
cantităţi de afide, coccide şi alte
insecte. Cele mai importante specii
din această familie sunt: Coccinella
7-punctata L. (buburuza cu 7
puncte) (fig. 18,2) care se hrăneşte
cu păduchi de frunză. O larvă de
buburuză consumă până la 270
păduchi de frunză pe zi; Adallia
bipunctata L. (fig. 18,1), A.
decimpunctata L., Chilocorus
bipustulatus Scriba., Ch. renipus-
tulatus Scriba. (fig. 19) sunt bubu-
ruze, ale căror adulţi şi larve se Fig. 17. Carabide răpitoare:
hrănesc CU păduchi de frunză, CU 1" Carabus hortensis L.; 2 - Calosoma sycophanta L.;
w , , . , , . - 3- C . auropunctatum
y Hbst. (după Holodkovsky)
v
păduchi ţestoşi şi, mai ales cu
 Fig. 18. Buburuze rгpitoare: Fig. 19. Buburuza prгdгtoare a pгduchelui
1 - Adalia bipunctata L.; 2 - Coccinella dinSanJose
septempunctata L. (dupг Beglearov) (Chilocorus renipustulatus L.):
1 - adult; 2 - larvг; 3 - pupг (dupг
Beglearov)
păduchele din San Jose, larvele luând păduchii chiar de sub ţeste. Larvele acestor
prădători distrug în cursul vieţii până la 350 coccide, iar adulţii în timp de o lună până
la 700 coccide; Stetoruspunctilum Wiese. se hrănesc cu diferite specii de acarieni, în
special cu Tetranychus urticae Koch.
Un rol deosebit de important în limitarea înmulţirii dăunătorilor au şi furnicile,
care fac parte din familia Formicidae, ordinul Hymenoptera. Acestea reprezintă cea
mai valoroasă şi mai importantă resursă biologică din pădurile noastre. Furnicile
trăiesc în muşuroaie, compuse dintr-o zonă subterană şi una aeriană. O colonie este
activă 20-25 ani şi dispare concomitent cu moartea mătcii. Cele mai răspândite şi mai
importante specii de furnici sunt: Formica rufa L., F. pratensis Retz. şi F. polyctena
Foerst. Aproape toate speciile de furnici sunt prădătoare, distrugând cu deosebire,
ouăle şi larvele diferitor insecte dăunătoare.

Un rol de seamă în limitarea înmulţirii

dăunătorilor au şi unele specii de diptere,
unde se întâlnesc specii prădătoare atât în
stadiul de adult, cât şi în stadiul larvar, sau
în ambele stadii. O importanţă mai mare o
are familiaSyrphidae, îndeosebi speciile
Episyrphus balteatus De Geer., Meta-
syrphus corollae F, Syrphus ribesii L.,
Syrphus corollae F. etc, Didea fasciata
Macg., larvele cărora se hrănesc cu
păduchi de frunză. O larvă distruge până »n , , . ~ J a WJW,
f ™~ „ , , . . . „■ A , Fig. 20. Musca srrfida prădătoare
la 200 păduchi
r pe zi, iar in tot cursul /r,-j r ■ „ ^ \
. j ., T , ' , „ , oA A A (DideaJasciataMacg.y.
perioadei de dezvoltare-pana la 2000 , , * *, , , .
~ t , • ,r- -.^ 1-adult; 2-oua; 3-larva; 4-puparium(după
păduchi
r
(fig. 20). , ^
Beglearov)
2.6.2.3. Animalele vertebrate insectivore
Diferite specii de vertebrate aduc şi un mare folos agriculturii, prin distrugerea
unei cantităţi considerabile de insecte şi mamifere dăunătoare. Cele mai numeroase
specii folositoare se întâlnesc la batracieni, reptile, păsări şi mamifere. Acestea se
hrănesc cu diferite specii de dăunători, aducând un deosebit aport agriculturii.
Din animalele vertebrate insectivore batracienii, sau amfibiile şi reptilele,
îndeosebi şerpii, au rolul cel mai important în limitarea înmulţirii speciilor de insecte
dăunătoare. Cele mai eficace specii de batracieni sunt: broasca marină (Bufo marinus
L.), broasca râioasă verde (Bufo viridis Laur.), broasca râioasă mare (Bufo vulgaris
Laur.), broasca de câmp (Pelobates fuscus Laur.), broasca de baltă (Rana esculenta
L.), brotăcelul (Hyla arborea L.) etc., care se hrănesc cu diferite animale: moluşte,
crustacee, arahnide, insecte şi chiar amfibii, însă baza hranei lor o constituie insectele.
O broască râioasă consumă pe zi până la 500 insecte, larve etc. O broască lăsată câteva
nopţi în bucătărie, poate distruge toţi gândacii ce se găsesc acolo. Cu ajutorul
broaştelor, în grădinile de zarzavate sau flori, atacul insectelor dăunătoare poate fi
complet oprit.
Un rol important în combaterea biologică naturală a insectelor dăunătoare au şi
reptilele, îndeosebi şopârlele şi şerpii. Astfel, şopârla de câmp (Lacerta agilis L.),
guşterul (Lacerta viridis Laur.), Lacerta taurica Poli. etc, se hrănesc numai cu insecte
şi larvele lor, consumând un mare număr din cele dăunătoare agriculturii. O şopârlă de
câmp consumă pe zi cea 80 insecte.
Un mare folos aduc agriculturii şi şerpii. Cei de talie mică sunt insectivori,
ceilalţi atacă şi distrug rozătoarele, mai ales şoarecii de câmp, şobolanii, popândăii etc.
De exemplu, şarpele rău (Coluber jugularis caspius) se hrăneşte, mai cu seamă cu
popândăii pe care îi vânează, chiar în galerii, precum şi cu insecte; şarpele de pădure
(Elaphe longissima), şarpele de nisip (Eryx jaculus) şi balaurul (Elaphe
quatuorlineata) se hrănesc, în mare măsură, numai cu rozătoare, consumând câte 20-
30 şoareci pe lună; vipera (Vipera sp.) se hrăneşte aproape exclusiv cu şoareci, putând
consuma la o singură masă 3-4 şoareci.
Un aport însemnat în diminuarea densităţii numerice a dăunătorilor plantelor
cultivate aduc şi păsările (clasa Aves). Prin numărul foarte diferit şi mare de specii de
dăunători pe care îi consumă, cel mai mare folos agriculturii îl aduc păsările, cuprinse
în ordinul Passeriformes. Dintre cele două grupe de păsări: răpitoare diurne
(şorecarul, uliul) şi nocturne (bufniţa, cucuveaua şi ciuhurezul), pe de o parte, şi cele
insectivore sau cântătoare, pe de alta, păsările cântătoare au rolul cel mai însemnat în
combaterea biologică a dăunătorilor. Dacă păsările răpitoare se hrănesc cu păsări mai
mici şi cu rozătoare dăunătoare, păsările cântătoare se hrănesc, de obicei, numai cu
insecte. Printre păsările folositoare agriculturii, prin consumul zilnic şi în cantităţi mari
de insecte şi rozătoare, se evidenţiază: piţigoiul mare (Parus major L.), piţigoiul
albastru (P. coeruleus L.), piţigoiul sur (P. palustris L.), ciocănitoarea de stejar
(Dendrocopos medius L.), ciocănitoarea mare (D. major L.), graurul (Sturnus vulgaris
L.), mierla neagră (Turdus merula L.), sturzul cântător (T. philomelos C. L. Brehm.),
vrabia de câmp (Passer montanus L.), cucul (Cuculus canorus L.), porumbelul
(Columba sp.), prepeliţa (Coturnix coturnix L.), privighetoarea roşcată (Luscinia
megarhynchos C. L. Brehm.), pupăza (Upupa epops L.), ciurul de pădure (Asio otus
L.), cucuveaua de baltă (Asio flammeus Pont.), şoimul călător (Falcoperegrinus
Tunst), uliul porumbar (Accipiter gentilis L.), uliul păsărar (A. nisus L.) etc.
Astfel, s-a constatat că un piţigoi (Parus major L.) poate consuma timp de 24 ore
o cantitate de insecte egală cu greutatea sa, iar o familie de piţigoi consumă într-o vară
insecte în greutate de 75 kg, ceea ce înseamnă cea 120.000.000 ouă ale diferitor insecte
sau cea 150.000 larve. Un singur graur (Sturnus vulgaris L.) consumă pe zi cea 200
larve de cărăbuşi şi 12 larve ale viermilor sârmă. O singură strigă (Tyto alba guttata)
consumă mai mulţi şoareci decât 3 pisici.
Pentru menţinerea echilibrului biologic natural, se recomandă ca păsările să fie
ocrotite, creându-le condiţii pentru înmulţirea lor.
Printre mamifere, un rol mai important în distrugerea dăunătorilor din agricultură
prezintă mamiferele din ordinul Chiroptera, diferite specii de lilieci, aparţinând
genurilor Myotis, Nyctalus, Plecotus, Vespertilio etc., care se hrănesc în special cu
insecte ce zboară noaptea sau pe înserate, cum sunt unele specii de Noctuidae,
Tortricidae etc. Din ordinul Insectivora aduc mare foloase agriculturi: ariciul
(Erinaceaus europaeus L.), care consumă zilnic câte 150-300 de insecte şi şoarecii, în
special pui; cârtiţa (Talpa europaea L.) care se hrăneşte în tot timpul anului exclusiv
cu insecte şi larve şi în special, cu coropişniţe, larvele cărăbuşului de mai, viermii
sârmă, viermii cenuşii etc; chiţcanul de pădure (Sorex araneus L.), chiţcanul pitic
(Sorex minutus L.) şi chiţcanul de munte (Sorex alpinus Schin.), care consumă mari
cantităţi de melci, insecte, larve, pupe şi chiar şoareci, în special pui, pe care îi prind
pătrunzând în galerii; din ordinul Carnivora, în special din fmuiiaMustelidae, fac
parte numeroase animale prădătoare, ca: nevăstuica sau helgea (Mustela nivalis L.),
dihorul de casă (Putoriusputorius), bursucul (Meles meles L.), vulpea (Vulpes vulpes
L.), câinele enot (Nyctereutes procyonoides Gray.), pisica sălbatică (Felix silvestris)
etc, care consumă cantităţi mari de melci, insecte şi rozătoare (şoareci, şobolani de
casă, şobolani de câmp, şobolani de apă, hârciogi, popândăi etc.)

2.7. METODA HORMONALĂ

Hormonii sunt substanţe organice naturale (secretate de glandele exocrine ale
insectelor), sau sintetice (sintetizate chimic), care în concentraţie foarte mică au rol de
reglatori al anumitor funcţii sau a unor corelaţii din organism. Aceştia intervin în
procesele de creştere şi dezvoltare, precum şi în cele de comportament în cadrul
populaţiilor din aceeaşi specie. Acţiunea este specifică, utilizarea vizând combaterea
unor specii sau a unui grup de specii înrudite. Hormonii insectelor pot fi de două
feluri: endohormoni şi exohormoni.
Endohormonii sunt substanţe secretate de sistemul neuroendocrin, care
reglementează procesele de creştere şi dezvoltare a insectelor (năpârlire, metamorfoză,
maturaţie sexuală ete.), fiind sub controlul direct şi permanent al sistemului nervos
central. Principalii hormoni care intervin în creşterea şi dezvoltarea insectelor sunt
hormonul juvenil (neotenin), secretat de corpus allatum şi hormonul de năpârlire
(ecdisona), secretat de glandele protoracale. Hormonul juvenil are mai multe funcţii,
dintre care cea mai însemnată este cea morfogenetică. S-a observat că, tratarea pupei
unei insecte cu hormonul juvenil provoacă întreruperea transformării pupă-adult sau
duce la insecte incomplet dezvoltate, incapabile să supravieţuiască.
La insectele tratate cu aceşti hormoni aplicaţi pe ou, evoluţia embrionului nu se
mai desfăşoară normal sau chiar sistează, se împiedică ieşirea larvelor din ou şi
năpârlirile au loc haotic, iar fiind aplicat pe o populaţie de larve, împiedică
transformarea lor în pupe şi adulţi sau rezultă pupe şi adulţi malformaţi şi sterili, care
mor şi nu se mai reproduc. Pe lângă aceasta, hormonul juvenil are particularitatea ca la
o doză mică de 1 g să producă sterilizarea totală a femelelor, iar masculii trataţi cu
analogii hormonului juvenil devin sterili şi sunt capabili să transmită sterilitatea şi
femelelor cu care se împerechează. Toate aceste observaţii au stat la baza folosirii
hormonului juvenil ca insecticid pentru combaterea insectelor dăunătoare. De aceea, în
ultimele decenii, o utilizare tot mai largă în combaterea dăunătorilor o au hormonii,
care contribuie efectiv la reducerea populaţiilor de dăunători sub pragul economic de
dăunare. Dar hormonul juvenil degradează repede în corpul insectelor, de aceea nu se
poate folosi în combaterea dăunătorilor decât ca analogi. In prezent au început să se
obţină din insecte şi din plante o serie de substanţe analogice hormonului juvenil,
numite şi „regulatori de creştere", cu importanţă deosebită pentru protecţia plantelor
(Hidropren, Kinopren, Metopren etc).
Exohormonii, denumiţi şi feromoni (termen introdus în anul 1959 de Karlson şi
Butenandt) sunt substanţe secretate de glandele exocrine ale insectelor şi prezintă un
mare rol în viaţa insectelor: reglementeazărapodurUedmtremdivi^

specii,
mai ales a celor sociabile; determină anumite comportamente în găsirea hranei, în
sesizarea unei primejdii, în căutarea sexului opus; în avertizarea momentelor optime
pentru aplicarea tratamentelor; în combaterea directă a dăunătorilor etc.

2.8. FOLOSIREA PRODUSELOR ATRACTANTE

Atractanţii sunt substanţe volatile, atractante, care determină orientarea insectelor
spre hrana preferată, spre parteneri sau stimulează depunerea ouălor etc. Acestea pot fi
naturali şi sintetici. Cu ajutorul atractanţilor naturali insectele îşi găsesc adesea hrana
preferată (atractanţii de nutriţie) sau sexul opus (atractanţisexuali).
Atractanţi de nutriţie, determină deplasarea insectelor spre sursa de hrană. Cu
mulţi ani în urmă, se foloseau diferite produse vegetale, cu acţiune atractantă fie ca
plante capcană, fie sub formă de momeli simple sau în amestec cu diferite produse
toxice. De exemplu, grâul semănat între rândurile de sfeclă pentru zahăr, atrăgea
viermii sârmă (Elateridae), făcând ca această cultură să fie ferită de atac; în acelaşi
scop se foloseau bucăţi sau felii de cartofi, îngropate la suprafaţă în sol; morcovul şi
salata, semănate ca plante capcană, se foloseau ca mijloc atractant al viermilor sârmă
(Elateridae) şi al viermilor albi (Scarabaeidae), care produceau pagube în pepinierele
silvice; în pomicultură şi silvicultură, arborii capcană se folosesc pentru captarea
cariilor de scoarţă (Scolytidae), ferind astfel pomii şi arborii de pădure de atac.
Unele dintre aceste procedee se mai folosesc cu succes şi astăzi. Astfel, pentru
atragerea viermilor-sârmă se folosesc ca plante capcană morcovul şi salata, iar pentru
atragerea coropişniţelor se folosesc momeli care se prepară dintr-un produs toxic şi
bucăţi de cartofi sau lucerna tocată.
Ca atractanţi de nutriţie se pot folosi drojdia de bere, cidrul, vanilina, uleiul de
ananas, uleiul de muştar, metileugenolul, isoeugenolul etc.
Atractanţi sexuali sunt substanţe secretate de insecte, cunoscute sub numele de
„feromoni sexuali" sau „momeli sexuale", care înlesnesc transmiterea unor mesaje
chimice recepţionate de către indivizii de sex opus. Aceste substanţe sunt emise de
către unul dintre sexe, de obicei de femelele insectelor, în perioada de copulaţie care
fac ca masculii să se orienteze la distanţe de peste 10 km către acestea, pentru
împerechere. O caracteristică de bază a feromonilor sexuali este specificitatea acestora:
un feromon al unei specii, nu poate fi utilizat ca mij loc de atragere a masculilor altei
specii. Specificitatea unor specii este relativă, având acţiune asupra mai multor specii,
de regulă înrudite.
în prezent se deosebesc câteva categorii importante de feromoni cu aplicabilitate
practică: feromoni de marcaj, de agregare (asociere), de alarmă, de ovipoziţie, de
recunoaştere, fermoni necrofori şi sexuali.
O importanţă practică deosebită o prezintă feromonii sexuali, care, în ultimii ani,
au o utilizare tot mai largă în protecţia plantelor, devenind o pârghie importantă în
semnalarea, prevenirea şi combaterea unor insecte dăunătoare, constituind unul din
procedeele nepoluante, folosite din ce în ce tot mai mult.
In protecţia plantelor, pentru capturarea insectelor, feromonii se utilizează în aşa-
numitele „ capcane cu feromoni" , denumite şi „ capcane sexuale " , sau „ curse cu
feromoni" confecţionate din material plastic, carton, etc, sub diferite forme (cilindrice,
triunghiulare etc), pe pereţii cărora se întinde un strat de clei (fig. 17). In interiorul
curselor se fixează capsula cu feromon, care se îmbibă într-o masă poroasă de circa 1
cm2 (1 mg feromon/1 capsulă), care permite difuzarea liberă a feromonului.
Capcanele astfel pregătite se fixează în coroana pomilor -1 capcană la 3-5 ha,
amplasate la distanţe de 50-60 m una de alta; la viţa de vie -1 capcană la 3 ha,
amplasate pe diagonală, la distanţe nu mai puţin de 30 m. în culturile de câmp
(porumb, sfeclă pentru zahăr etc.) capcanele se instalează pe suporturi, la 1 m înălţime,
amplasându-le în formă de şah, câte 1 capcană la 5 ha, la distanţe de 200-250 m; în
culturile de varză, tomate etc, capcanele se instalează de asupra plantelor la 25-30 cm,
câte 1 capcană la 2 ha.
Până în prezent s-au identificat feromonii sexuali la peste 700 specii de insecte,
dar s-au sintetizat pentru utilizare în protecţia plantelor un număr redus de substanţe
analogice, de aceea în această direcţie se depun eforturi mari.
în prezent, în Republica Moldova la Institutul de Cercetări pentru Protecţia
plantelor s-au sintetizat o serie de substanţe feromonale care se utilizează cu succes în
acţiuni de prognoză şi avertizare şi de combatere a unor dăunători periculoşi ai
culturilor agricole:
FeroSEG, pentru buha semănăturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff.); FeroBRAS,
pentru buha verzei (Mamestra brasiccae L.); Grozdemon, pentru molia verde a
strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.); Merenol, pentru viermele merelor (Cydia
pomonella L.); FeroFUN, pentru viermele prunelor (Grapholitha funebrana Tr.);
FeroMOL, pentru molia orientală a fructelor (Grapholitha molesta Busck.);
ArmiGALI, pentru omida fructelor (Helicoverpa armigera Hbn.) etc.

2.9. FOLOSIREA PRODUSELOR REPELENTE (REPULSIVE)

Repelenţii sunt substanţe repulsive sau insectifuge, care prin mirosul sau gustul
lor au proprietatea de a îndepărta insectele, fără a le omorî. îndepărtarea insectelor cu
ajutorul repelenţilor se practică din cele mai vechi timpuri. De exemplu, fumul, arderea
pucioasei sau a lemnelor aromate în cursul epidemiilor sau utilizarea de uleiuri eterice
şi aromatice avea la bază acest scop practic, alături de cel mistic sau cosmetic. Cele mai
vechi insectifuge naturale, folosite de om, au fost uleiurile eterice, piperul, camforul
etc, care se utilizau mai ales pentru îndepărtarea insectelor din haine, blănuri, în
zootehnie etc. Printre repelenţii sintetici mai utilizaţi: sunt naftalina, folosită împotriva
moliilor, etilhexandrina, utilizată în combaterea ţânţarilor, butilacetanilida, folosită
contra puricilor şi ploşniţelor, trinitrobenzolanilina, folosită împotriva unor cărăbuşi
etc.
în ultimele decenii, o utilizare tot mai largă o au repelenţii şi în combaterea
insectelor dăunătoare. Astfel, ţinând seama de efectul repelent al unor produse existente
în plante, s-au stabilit tehnologii de culturi intercalate, pentru prevenirea pagubelor
unor dăunători. De exemplu, culturile de morcov pot fi protejate de atacul muştei
morcovului (Psila rosae F.) dacă se aplică benzi intercalate de ceapă; varza poate fi
ocrotită de fluturele alb al verzei (Pieris brassicae L.) prin benzi cultivate cu tomate;
terenurile însămânţate cu porumb pot fi ocrotite de ciori, dacă boabele de porumb sunt
tratate cu gudron.
în prezent, unele produse repelente au o utilizare largă în pomicultură şi
silvicultură pentru combaterea iepurilor şi altor rozătoare.

2.10. FOLOSIREA PRODUSELOR STERILIZANTE

Combaterea dăunătorilor animali prin sterilizare, metoda cunoscută sub denumirea
de „ metoda autocidă sau autocidia " constă în creşterea, sterilizarea şi introducerea în
populaţia speciei dăunătoare din agrosisteme a masculilor sterili, care în urma
copulaţiei cu femele normale rezultă ponte sterile, din care cauză populaţia speciei
respective se reduce simţitor.
Sterilizarea insectelor dăunătoare poate fi realizată prin utilizarea izotopilor
radioactivi şi a radiaţiilor ionizate (radiosterilizare), prin folosirea produselor chimice
cu acţiune sterilizantă (chimiosterilizare), precum şi prin mijloace genetice sau
hormonale ale dăunătorilor. Iradierea sau sterilizarea masculilor poate fi aplicată numai
la adulţii sau pupele care prezintă organele vitale ale adultului format, prin utilizarea
radiaţiilor gamma sau a cobaltului radioactiv al razelor în doze subletale.
în prezent, folosirea radiaţiilor ionizate au, în general, utilizări restrânse (în
carantina fitosanitară pentru depistarea infestărilor ascunse, precum şi pentru
combaterea dăunătorilor produselor vegetale depozitate (Sitophilus granarius L., 5!
oryzae L. etc.,), deoarece prezintă unele dificultăţi: necesită instalaţii speciale pentru
mmulţirea şi sterilizarea insectelor; înmulţirea în condiţii de laborator a unui număr
foarte mare de insecte (zeci de milioane şi chiar miliarde), care fiind lansate în natură la
început produc daune deosebit de mari; metoda prezi ntă rezultate bune numai în zone
izolate, pe insule, în depozite etc, unde n-au acces insectele normale.
în ultimul timp se acordă o atenţie tot mai mare sterilizării insectelor prin metode
chimice, cu ajutorul chemosterilizanţilor, care pot fi aplicaţi direct în condiţii de câmp,
ceea ce reduce necesitatea de înmulţire, sterilizare şi lansare a unui număr foarte mare
de insecte.
Chemisterilizanţii se aplică ca tratamente chimice sub formă de stropiri fine, sau
sub formă de momeli toxice. în prezent se studiază posibilitatea folosirii
chemisterilizanţilor sub formă de granule şi în amestec cu substanţe atractante, aceasta
fiind o cale nouă eficace de combatere a dăunătorilor.
Sterilizare prin mij loace genetice constă în izolarea din populaţia speciei
dăunătoare a unor rase cu gene incompatibile, înmulţirea lor în condiţii de laborator şi
lansarea în culturi, care în urma copulaţiei cu populaţia normală, aceasta depune ouă
sterile.
Sterilizarea prin mij loace hormonale a dăunătorilor constă în utilizarea
hormonilor şi analogilor lor (ecdisona şi hormonului juvenil), care, fiind aplicaţi prin
contact asupra stadiilor sensibile ale insectelor, produc perturbări în dezvoltare, ceea ce
duce la sterilizarea sau pieirea insectelor.

2.11. COMBATEREA INTEGRATĂ

Combaterea integrată a dăunătorilor, conceput de mare rezonanţă ştiinţifică şi
practică a apărut cu numai câteva decenii în urmă, ca urmare a cerinţelor ecologice, pe
de o parte şi a rapidei deteriorări a mediului de viaţă, pe de altă parte.
Lupta integrată este o orientare modernă în noua strategie şi tactică de protecţie a
agrosistemelor. Aceasta presupune îmbinarea armonioasă a mijloacelor de protecţie
curent utilizate în combaterea organismelor nocive (agrotehnice, fizico-mecanice,
biologice, chimice), precum şi folosirea la maximum a factorilor naturali de limitare a
dezvoltării organismelor dăunătoare.
Noţiunea de combatere integrată pentru prima dată a fost abordată de Bartlett în
1956 şi Stern în 1959, care au propus introducerea unei concepţii noi de protecţie a
plantelor, denumită „lupta integrată". Pe parcursul anilor a fost definită sub diferite
denumiri: luptă complexă, armonioasă, dirijată, amenajată, raţională, biocenotică etc.
O definiţie clasică a protecţiei integrate a agroecosistemelor, şi acceptată şi azi pe
plan mondial, a fost dată de grupul de experţi ai Organizaţiei Mondiale pentru
Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) la prima sa şedinţă, ca „un sistem de reglare
apopulaţiilor de dăunători care, ţinând seama de mediul specific şi dinamica speciilor
luate în considerare, foloseşte toate metodele corespunzătoare într-un mod cât se poate
de compatibil pentru a menţine dăunătorii la un nivel, care să nu producă daune
economice". Această definiţie subliniază faptul că, metodele de combatere utilizate se
îmbină nu la întâmplare, ci în aşa manieră, încât acţiunea regulatoare a factorilor
naturali ai mediului să se manifeste în toată plenitudinea lor.
 O definiţie mai recentă a fost dată de către Organizaţia Internaţională de luptă
biologică (O.I.L.B.), după care lupta integrată este „un concept de luptă care
utilizează un ansamblu de metode satisfăcând, în acelaşi timp, exigenţele economice,
ecologice şi sociologice, acordând prioritate în mod deliberat utilizării elementelor
naturale de limitare şi respectând pragurile de toleranţă". Din această definiţie rezultă
că, acest concept acordă prioritate în mod deliberat utilizării organismelor naturale de
limitare a înmulţirii populaţiilor dăunătoare sau, cu alte cuvinte, recomandă utilizarea
în primul rând a duşmanilor naturali, respectiv a entomopatogenilor şi entomofagilor,
ca factori biologici de reglare a densităţii populaţiilor dăunătoare.
De aceea, una din direcţiile de perspectivă ale protecţiei integrate, o constituie
direcţia ecologică, la baza căreia stă protej area duşmanilor naturali ai dăunătorilor,
crearea unor condiţii favorabile pentru supravieţuirea, înmulţirea şi activitatea
întregului complex de organisme auxiliare, pe baza cunoaşterii aprofundate a relaţiilor
care se stabilesc între organismele dăunătoare şi utile, pentru a folosi toate posibilităţile
de reglare naturală a populaţiilor de dăunători.
Combaterea integrată, presupune îmbinarea mijloacelor agrotehnice cu cele
biotehnice, biologice şi chimice în aşa mod, încât poluarea mediului şi daunele aduse
plantelor cultivate să fie cât mai mult reduse. Aceasta nu înseamnă a exclude în
totalitate procedeele chimice, ci numai a le restrânge, pentru ca influenţa negativă a
acestora asupra mediului ambiant să fie cât mai mică. Combaterea chimică, în cadrul
luptei integrate, se aplică diferenţiat (în funcţie de densitatea critică a dăunătorilor) cu
produse fitofarmaceutice selective, mai puţin remanente sau cu acţiune sistemică, cu un
număr cât mai redus de tratamente, la momentele optime, pe bază de prognoză şi
avertizare operativă, în corelaţie cu pragul economic de dăunare, fenofaza plantelor şi
factorii de mediu, acordând prioritate produselor condiţionate sub formă granulată.
în general, prin aplicarea luptei integrate nu se urmăreşte distrugerea totală a
dăunătorului, ci menţinerea acestuia sub pragul de dăunare, fără consecinţe economice
şi fără a se produce perturbări în echihbrul biocenotic. In cadrul acestei lupte,
tratamentele curative se aplică numai după ce au apărut şi au atins pragul economic de
dăunare, adică tratamentul se aplică atunci când paguba produsă de dăunători este egală
cu costul tratamentului. Aceasta înseamnă coexistenţa organismelor dăunătoare cu
cultura, dar la un nivel la care nu se produc pagube de importanţă economică.
Elementele principale necesare pentru aplicarea luptei integrate sunt:
- harta fitosanitară, în care se înscriu organismele dăunătoare care apar cu
regularitate pe culturi şi cele cu frecvenţă sporadică;
- prognoza anuală, prin care se estimează gradul de atac şi pagubele probabile;
- dinamica speciilor dăunătoare şi a entomofagilor;
- ciclul biologic al speciilor dăunătoare în corelaţie cu a celor folositoare, precum
şi cu factorii ecologici (temparatura, umiditatea etc), adică bioclimograma cu curbele
de temperatură, umiditate relativă a aerului şi precipitaţii;
- densitatea numerică a speciilor cu importanţă economică mai mare;
- pragul economic de dăunare (PED) la care se aplică tratamente chimice;
- planul activităţilor fitosanitare, în care se menţionează cu ce, când şi cum trebuie
să se intervină pentru prevenirea atacului dăunătorilor respectivi;
- cronologia măsurilor fitosanitare, în care se arată că la început se aplică măsurile
agrotehnice, fizico-mecanice, de selecţie şi ameliorare, biologice şi numai în cazul când
acestea nu sunt suficient de eficace, se trece la tratamente chimice.
Aplicarea raţională a luptei integrate se poate realiza în următoarele direcţii:
- aplicarea raţională a tratamentelor chimice, pentru a se ocroti pe cât e posibil
fauna folositoare;
- aplicarea tratamentelor chimice numai ca completare a celorlalte metode sau
împotriva acelor dăunători care nu pot fi combătuţi prin alte metode, efectuându-se
într-un număr cât mai mic şi în epoci optime (la avertizare), ca să fie cât mai eficiente
pentru dăunători şi fără acţiune negativă asupra entomofagilor;
- utilizarea produselor fitofarmaceutice selective, mai puţin remanente sau cu
acţiune sistemică şi numai la focar;
- alternarea produselor pesticide pentru a se evita apariţia raselor rezistente de
dăunători;
- prioritatea utilizării produselor chimice sub formă de tratare a seminţelor sau
condiţionate, sub formă de granule, şi aplicate pe rând, a produselor microincapsulate,
a momelilor localizate etc.;
- utilizarea feromonilor sexuali, a produselor repelente, atractante, precum şi a
substanţelor sterilizante;
- aplicarea tratamentelor cMmice la focare, a celor marginale, sub formă de bandă,
fâşii etc;
- combaterea microbiologică, prin utilizare de biopreparate pe bază de microorga-
nisme patogene (virusuri, bacterii, ciuperci etc);
- favorizareaînmulţirii faunei utile prin creareade adăposturi şicultivareaplantelor
melifere în vederea asigurării unei baze nutritive corespunzătoare pentru adulţii
entomofagilor.
CAPITOLUL 3 DĂUNĂTORII POLIFAGI ŞI COMBATEREA
INTEGRATĂ A LOR
Plantele cultivate sunt atacate de numeroase specii de animale dăunătoare
polifage, care aparţin diferitor unităţi sistematice: nematozi, moluşte, arahnide, insecte,
păsări şi rozătoare. Cea mai mare importanţă însă o prezintă insectele cuprinse în
ordinele Orthoptera, Coleoptera şi Lepidopter a, care în unii ani se pot înmulţi în
masă, provocând pagube considerabile.

3.1. ORTOPTERELE POLIFAGE

în diferite culturi sunt răspândite şi produc pagube mai multe specii de ortoptere
polifage. Deşi se întâlnesc într-un număr redus şi nu provoacă pagube considerabile, nu
sunt excluse şi invaziile unor dăunători periculoşi. Printre speciile mai frecvent
întâlnite, care uneori pot apărea în masă şi produce pagube de importanţă economică,
se numără speciile ce aparţin familiilor Acrididae, Catantopidae, Tettigoniidae,
Phaneropteridae, Gryllidae şi Gryllotalpidae.

Familia Acrididae
Această importantă familie de ortoptere polifage cuprinde numeroase specii de
lăcuste, care au o deosebită importanţă economică. în Moldova se cunosc peste 69
specii de lăcuste, printre care mai frecvent se întâlnesc: lăcusta călătoare sau asiatică
(Locusta migratoria L.), lăcusta marocană sau de stepă (Dociostaurus maroccanus
Thnb.) şi mai putin importantă prin pagubele produse-lăcusta cu aripile albastre
(Oedipoda coerulescens L.) etc.
După modul de viaţă şi comportarea lăcustelor, toate speciile pot fi grupate în:
lăcuste cu instinct gregar şi lăcuste solitare.
Printre speciile cu instinct gregar se numără: lăcusta călătoare sau asiatică
(Locusta migratoria L.), lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus Thnb.) şi lăcusta
pustiurilor (Schistocerca gregariaVorsk.), iar printre speciile solitare se remarcă:
lăcusta cu aripile albastre (Oedipoda coerulescens L.), Chorthippus biguttulus L. ş. a.

Lăcusta călătoare sau asiatică - Locusta migratoria L.

Sin.: Acridium migratorius De Geer., Pachytilus migratorius Fieb.
Răspândire. Lăcusta călătoare sau asiatică este răspândită în Europa, Africa
Centrală, pe Insula Madagascar, în Asia Centrală şi de Sud-Est şi în Australia.
In cadrul speciei Locusta migratoria L. se diferenţiază 5 subspecii geografice: L.
m. migratoria L., L. m. rossica Uv. et Zoi., L .m. manilensis Mey., L. m. migrato-
rioides Rech. et Fim. şi L. m. caputo Sauss.
In Moldova se întâlneşte subspecia geografică Locusta migratoria migratoria L.
mai ales în raioanele de sud, populând terenurile înţelenite (păşuni şi fâneţe) de pe
malurile râurilor Nistru şi Pmt.
 Descriere. Adultul are lungimea corpului de
35-50 mm la masculi, şi de 45-55 mm la femele, de
culoare brună-verzuie, cu puncte şi pete brune.
Pronotul este puternic dezvoltat şi caracterizat
printr-o carenă mediană şi câte o dungă marginală
de o parte şi de alta a carenei. Carenele laterale
lipsesc. Antenele sunt filiforme şi puţin mai scurte
decât jumătatea corpului. Aripile anterioare sunt
mai lungi decât abdomenul, iar cele posterioare
sunt transparente, mai late decât cele anterioare; în
repaus acestea sunt strânse în evantai închis.
Picioarele posterioare sunt puternic dezvoltate,
adaptate pentru sărit la mari distanţe. Tibiile au o
culoare roşcată-deschisă. Abdomenul la femele se
termină cu un ovopozitor, iar la masculi - cu doi
cerci. Masculii au organe de stridulaţie situate pe
partea internă a femurilor posterioare şi pe
marginea aripilor anterioare (fig. 21). Fig. 21. Lгcusta cгlгtoare
Oul este alungit de 6-8 mm lungime şi 1,5-2,0 1 (Locusta migrator ia L.):
mm lăţime, de culoare galbenă-roşietică, având de lăcuste adult; 2 - ootecг; 3 - plante
(după Volkov)
aspectul unui bob de secară. Ooteca este cilindrică, atacate
uşor curbată de culoare brună, măsurând 58-75 mm în lungime şi 5-10 mm în grosime.
Larva este asemănătoare cu adultul, deosebindu-se prin mărime, prin lipsa aripilor
sau prezenţa rudimentelor de diferite dimensiuni în funcţie de vârstă.
Biologie şi ecologie. Lăcusta călătoare are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de
ou, în ootece în sol la 3-6 cm adâncime. In primăvară, de obicei la mij locul lunii mai,
când temperatura solului este de 19-20°C, iar cea a aerului de 14-15°C, încep să apară
larvele. Apariţia lor este eşalonată şi durează o perioadă de 15-25 zile. Imediat după
apariţie, larvele se strâng în grupe mici, apoi acestea se unesc şi formează altele mai
mari. Instinctul unirii în stoluri începe să se manifeste îndată după ecloziune - din
momentul când larvele încep să se deplaseze.
La început, larvele stau pe loc şi se hrănesc pe plante cu frunze fragede, pe care le
întâlnesc în preajma lor, apoi migrează pe distanţe mici, trecând pe stuf, acesta
constituind hrana lor preferată, iar după 10-12 zile migrează la distanţe mai mari,
uneori depăşind un kilometru pe zi. Migraţia în masă a lăcustei călătoare începe de la
vârsta a 3-a a 4-a. Deplasându-se într-o anumită direcţie, stolul de lăcuste formează un
nor întreg, ce constă numai din indivizi de vârstă tânără Migraţiile sunt cauzate de
temperatură, luminozitate, vânt şi mai puţin - de lipsa de hrană, iar direcţia de migraţie
este determinată de hrană, lumină, temperatură şi vânt. Migraţia lăcustelor are loc
numai în zilele călduroase, cu temperaturi de 21-23°C. Migraţia în masă începe, de
obicei, dimineaţa, după ce se încălzeşte, pe la orele 8-9 şi durează până la orele 17-18,
întrerupându-se între orele mai calde (12-14). înălţimea de zbor a lăcustelor este în
medie de 1000 m, însă poate creşte şi până la 1100-1300 m. Viteza de zbor în timpul
migrării este de 17-18 km/oră. După orele 18, când timpul începe să se răcească, larvele

61
se fixează pe tulpinile plantelor, unde rămân nemişcate până a doua zi. Grupurile de
larve ale lăcustei călătoare formează focare destul de mari, care pot migra pe o rază de
20-50 m, iar în multe cazuri chiar 200-300 m.
în timpul zborului, lăcusta călătoare poate parcurge distanţe de 1000-2000 km.
Migraţia lăcustei se termină totdeauna înainte de împerechere şi pontă.
Dezvoltarea stadiului larvar durează în funcţie de condiţiile meteorologice, o
perioadă de 60-80 zile, din a doua decadă a lunii mai până în prima jumătate a lunii
august. Larvele năpârlesc de 5 ori, trecând prin 6 vârste, cu un interval între năpârliri de
5-10 zile. înjumătăţea a doua a lunii iulie, după ultima năpârlire, apar adulţii. Spre
deosebire de larve, adulţii se deplasează, migrând în zbor la distanţe de zeci şi sute de
kilometri, parcurgând uneori până la 30-50 km/zi. După o luna de la dezvoltarea
completă a larvelor are loc maturaţia sexuală La sfârşitul lunii iuhe-începutul lui august
are loc împerecherea, care durează aproximativ 12-24 ore. După 1-2 zile de la
împerechere, femelele încep să depună ouăle ce se eşalonează până în lunile
septembrie-octombrie. Ouăle sunt depuse în terenurile nisipo-argiloase, uşoare şi
umede, unde hrana larvelor este asigurată. Depunerea ouălor se face mai mult noaptea.
Femelele niciodată nu depun ouăle în locurile unde au eclozat larvele în anul curent.
Pentru depunerea ouălor femelele fac, cu ajutorul abdomenului, o galerie în sol la o
adâncime de 3-6 cm.
Depunerea ouălor începe din adîncul galeriilor, aşezându-le în 4 rânduri, secretând
în acelaşi timp o substanţă spumoasă care adăposteşte ouăle şi formează ooteca; în
prezenţa aerului aceasta se întăreşte. O femelă depune din luna august şi până în luna
octombrie 200-300 ouă în 3-5 ooteci diferite. O singură ootecă conţine 50-115 ouă. în
ooteci ouăle sunt depuse orizontal, unele peste altele, numărul lor fiind mai mare în
prima ootecă, apoi numărul lor scade şi a treia ootecă conţine cel mai mic număr de
ouă. Pe 1 m2 pot fi depuse mai mult de 200 ooteci.
Plante atacate şi mod de dăunare. Lăcusta călătoare este o specie polifagă, atacă
diferite specii de grarninee spontane şi cultivate (timoftica, pirul, porumbul, orzul, grâul
ş. a.), preferând stuful. Atacă adulţii şi larvele care rod părţile aeriene ale plantelor,
lăsând în urmă numai resturi de tulpini. Această specie este considerată cea mai
periculoasă, întrucât pagubele produse pot merge până la distrugerea în totalitate a
culturii. Un focar de larve de lăcustă călătoare poate distruge în câteva ore zeci de
hectare de cereale. Afară de cereale, lăcusta călătoare atacă plantele leguminoase
(lucerna, trifoiul, fasolea ş. a.), în caz de invazii mari, lăcusta poate ataca şi diferite
specii de arbuşti şi arbori. In general, populaţii masive ale lăcustei călătoare se
înregistrează numai după anii călduroşi şi săcetoşi.
înmulţirea în masă a lăcustei călătoare este determinată de diferiţi factori abiotici
şi biotici. In anii cu temperaturi scăzute, bogaţi în precipitaţii, cu inundaţii în masă şi de
lungă durată (din primăvară şi până vara târziu) înmulţirea este mult mai redusă faţă de
anii calzi şi secetoşi. înmulţirea în masă a lăcustelor este condiţionată şi de diferiţi
factori

62
biotici (paraziţi, prădători, unele specii de bacterii sau ciuperci parazite), care reduc
mult densitatea numerică a larvelor. Printre prădători se numără: Epicauta
erythrocephala Pali., Anastoechus nitidulus F., Anthomyia radicum L., Mylabris
geminata F, M. oliveriBieb.,M.variabilis'Pa\l.,M.polymorpha?a\\.,Alosimus
syriacusL.,A. collaris R, iar ca paraziţi - Sarcophaga lineata Pali. şi Wohlfahrtia
balassogloi Parts., precum şi ciuperca Empusa grylii Fres.

Lăcusta marocană sau de stepă - Dociostaurus maroccanus Thnb.

Sin.: Gryllus maroccanus Thnb., Stauronotus maroccanus Stal.
Răspândire. Lăcusta marocană este răspândită mai ales în sudul Europei, în
Africa de Nord, Asia de Sud-Vest şi Centrală.
Descriere. Adultul are corpul de 20-28 mm lungime la masculi şi de 25-38 mm
lungime la femele, de culoare cenuşie gălbuie-roşcată cu pete brune de formă
neregulată. Antenele sunt roşcate, capul bine dezvoltat. Se recunoaşte cu uşurinţă prin
pronotul îngustat spre mijloc, prin carenele laterale albe şi puternic curbate, formând
un desen caracteristic în forma literei „X" de culoare albă-gălbuie. Aripile anterioare
depăşesc lungimea abdomenului cu pete brune evidente şi o linie albicioasă în câmpul
costal, iar cele posterioare sunt transparente. Femurele picioarelor posterioare sunt
roşii-gălbui, cu

2
Fig. 22. Lгcusta marocanг
(Dociostaurus maroccanus Thumb.):
1 - adult; 2 - pronotul (dupг Bei -
Bienko)
3 pete negricioase, iar tibiile sunt roşii.
Oul este alungit, puţin încovoiat, de
5-6 mm lungime şi de 1,5 - 2 mm lăţime,
având culoarea alb-gălbuie. Ouăle sunt
depuse în ooteci cilindrice, puţin
încovoiate, de 12-18 mm lungime.
Larva este asemănătoare adulţilor,
însă de dimensiuni mai mici, lipsită de
aripi sau cu rudimente de diferite
dimensiuni (în funcţie de vârstă).
Cercii sunt scurţi şi drepţi (fig. 22).
Biologie şi ecologie. Lăcusta maro-
cană are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de ou în ooteci depuse în sol la 4-
5 cm adâncime. Primăvara larvele apar
de obicei în cursul lunilor aprilie-mai. La
început se dezvoltăm apropierea
focarelor din anul trecut. După prima
năpârlire larvele încep să migreze în
căutarea hranei, parcurgând până la 5 km
pe zi. Formează populaţii mari sub formă
de stoluri, late de câţiva km şi lungi de 1-
2 km. Migrarea larvelor depinde în
special de lumina şi căldura solară. De
aceea, dacă în timpul
migrării un nour acoperă soarele, larvele se opresc, iar noaptea stau agăţate de plante.
în timpul zilei, când temperatura este prea mare, lăcusta marocană se opreşte din mers
şi se ascunde într-un loc mai răcoros sub plante.
în timpul migrării, larvele se adună în stoluri mari şi se deplasează toate în
aceeaşi direcţie. Migrarea lor zilnică începe dimineaţa şi se termină seara, când
amurgeşte şi timpul se răceşte.
Dezvoltarea larvelor durează 35-40 zile şi trec prin 5 vârste. Apariţia şi zborul
adulţilor are loc la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. Ca şi larvele, adulţii se
adună în stoluri mari şi zboară în alte locuri, parcurgând până la 50 km pe zi. Femelele
depun ouăle în sol, la adâncimi de 4-5 cm, eliminând totodată o secreţie mucilaginoasă
ce leagă ouăle, formând ootecă.
O femelă depune în medie 150-200, maximum 500-600 ouă. In anii de invazii se
pot găsi până la 200-300 ooteci/m. Intr-o ootecă sunt depuse 20-40 ouă, fiind aşezate
în 3-4 rânduri. In această formă, ouăle rămân în pământ până în anul următor, când
reâncepe un nou ciclu.
Plante atacate şi mod de dăunare. Lăcusta marocană este o insectă polifagă.
Adulţii şi larvele atacă gramineele cultivate (grâul, porumbul etc.) şi spontane,
legumele, leguminoasele perene, plantele tehnice etc; însă produc daune mai mări
gramineelor de păşuni, la care distrug frunzele şi tulpinile. In anii cu condiţii
favorabile pentru dezvoltare se înmulţeşte în masă şi poate ataca chiar şi pomii
fructiferi sau arborii de pădure. In cazuri de invazii, lăcusta marocană poate produce
pagube destul de mari, ducând la compromiterea culturilor.
înmulţirea în masă a lăcustei marocane este determinată de mai mulţi factori,
printre care predominante sunt terenurile înţelenite şi mai ales, precipitaţiile abundente
din toamnă şi din lunile de primăvară aprilie-mai, când pontele sunt parazitate de
numeroase ciuperci din genurile Fusarium şi Penicilum. In afară de aceasta, pontele
lăcustei sunt distruse de diferite organisme entomofage prădătoare şi parazite, aşa ca:
Zonabris decempunctata L., Z. variabilis Pali., Thyridanthoraxfenestratus Pali.,
precum şi numeroase păsări insectivore - Pastor roscus L., Sturnus vulgaris
balcanicus But. etc.

Familia Catantopidae
Această familie de ortoptere polifage cuprinde specii de lăcuste, la care
prosternul prezintă un tubercul mare de formă conică. Se cunosc numeroase specii de
lăcuste catantopide, însă o frecvenţă mai mare, prezentând şi o importanţă majoră, o
are lăcusta italiană (Calliptamus italicus L.).

Lăcusta italiană - Calliptamus italicus L.

Sin.: Gryllus italicus L., Calliptamusmarginellus Serv.
Răspândire. Lăcusta italiană este răspândită în Europa Centrală şi Orientală, în
Africa de Nord, Asia Mică şi Occidentală.
Descriere. Adultul are corpul de 14-25 mm lungime la masculi şi 23-41 mm la
femelă, având culoare variabilă (brună-gălbuie, cenuşie, bruna-roşcată sau marmorat)
Jo
cu numeroase pete brune dispuse neregulat. Se recunoaşte prin faptul că, pronotul este
uşor turtit dorsal şi prevăzut longitudinal cu 2 carene laterale, apropiate anterior şi
îndepărtate posterior şi una mediană dreaptă, de culoare albă-gălbuie. Antenele sunt
lungi, cât capul şi pronotul luate împreună. Aripile anterioare sunt mai lungi decât
abdomenul, de culoare brună-gălbuie, cu pete brune-închise, iar cele posterioare sunt
semitransparente, la bază roşii. Femurele posterioare prezintă 3 pete brune-închis, iar
tibiile posterioare sunt de culoare roşie - deschise, cu spini roşii la bază şi negri la vârf.
(fig. 23).
Oul este cilindric şi rotunjit la vârf de 4,0-5,0 mm lungime şi 1,0-1,3 mm lăţime,
de culoare ruginie sau gălbuie. Ooteca este cilindrică, puţin curbată, de 22-41 mm
lungime şi de 3,5-4,5 mm grosime.
Larva este asemănătoare cu adultul, însă de dimensiuni mai reduse, lipsită de
aripi sau cu rudimente de diferite dimensiuni, în funcţie de vârstă.
Biologie şi ecologie. Lăcusta italiană are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de
ou în sol. Apariţia larvelor are loc în primăvară, pe la mijlocul lunii mai şi durează
până la mijlocul lunii iunie, iar în masă are loc când solul se încălzeşte până la 23°C.
Larvele apărute în primele zile rămân izolate, apoi se adună în grupe mari şi încep să
migreze. Migraţia larvelor are loc pe timp călduros, fiind mai active la temperaturi
ridicate, de 30-40° C. Pe timp înnourat, pe ploaie sau pe vânt larvele rămân pe diferite
plante ierboase. Dezvoltarea larvei durează 35-45 zile şi în acest timp năpârlesc de 5
ori. In luna iulie apar adulţii, care se adună în stoluri mari şi zboară în alte locuri, însă
nu migrează la distanţe considerabile. După 1 -2 săptămâni de la apariţie în luna
august, are loc copulaţia, iar peste 10-15 zile femela începe să depună ouăle, preferând
terenurile înţelenite. Ouăle sunt depuse în ooteci în sol, la adâncime de 2-3 cm. In
fiecare ootecă femela depune 20 -60 ouă, aşezate oblic (50-80°), în 4-5 straturi, pe o
distanţă de 10-20 mm. Ponta este învelită cu o
secreţie mucilaginoasă, de care se lipesc şi
granule de pământ, formând astfel ootecă, iar
în partea superioară este acoperită cu un dop
spumos de 10-20 mm, care în contact cu aerul
se întăreşte. In total o femelă depune 100-200
ouă. Peste câteva zile se formează embrionul
şi în acest stadiu rămâne până în primăvara
viitoare.
Plante atacate şi mod de dăunare.
Lăcusta italiană este o specie polifagă. Atacă
numeroase specii de plante cultivate şi
spontane, preferând gramineele din pajiştile
permanente. Dintre plantele cultivate mai
frecvent sunt atacate culturile de cereale, Fig. 23. Lгcusta italianг
cartoful, leguminoasele, sfecla, porumbul, (Cattiptamus
tutunul, plantele legumicole, pornii fructiferi, italicus L.): - adult; 2 -
iar uneori şi viţa de vie, situată în vecinătatea pronotul (dupг Bei - Bienko)
pajiştilor. Adulţii şi larvele rod frunzele şi vârful tulpinilor. Pagube mari produc mai
ales în primăverile şi verile secetoase şi călduroase, când lăcusta italiană se înmulţeşte
în masă şi migrează în culturile agricole, distrugând plantele complet.
 înmulţirea lăcustei este frânată de activitatea unor organisme entomofage, ca
Zonabris decemiineata L., Epicauta erythrocephala F., Wohlfahritia balassogloi Part.,
Sarcophaga lineata Pali., Eutrombidium trigonum Herm., Erythraeusphalangioides
Deg., precum şi de ciupercile entomopatogene Empusa grylli Fr. şi Entomophtora
grylli Fries.

Familia Tettigoniidae (Phasgonuridae)

Această familie de ortoptere polifage cuprinde numeroase specii de cosaşi, care
sunt foarte asemănători cu lăcustele, deosebindu-se prin următoarele particularităţi
morfofiziologice: au antene setiforme lungi, până la jumătatea abdomenului, iar uneori
mai lungi decât corpul; organele timpanale (auditive) sânt situate pe tibiile anterioare,
iar organul stridulant labazategminelor; tarsele sunt formate din 4 articule; au
oviscapul lung, turtit lateral, în forma de sabie sau de seceră, adesea dinţat la vârf.
în Moldova s-au semnalat peste 30 specii de cosaşi, printre care mai frecvent se
întâlnesc şi prezintă o importanţă maj oră speciile: cosaşul verde (Tettigonia
viridissima L.), cosaşul brun sau pestriţ (Decticus verrucivorus L.) şi cosaşul de păşuni
şi fâneţe (Polysarcus denticaudus Charp.) ş. a.

Cosaşul verde - Tettigonia viridissima L.

Sin.: Locusta viridissima Fabr., Phasgonura viridissima Steph.
Răspândire. Cosaşul verde este răspândit în toată Europa, în Africa de Nord şi în
Asia.
Descriere. Adultul femelă are corpul de 32-42 mm, iar masculul de 28-36 mm
lungime, de culoare verde, dorsal puţin mai întunecată şi cu pete. Pe cap, pronot şi
elitre
prezintă o bandă mediană longitudinală brună. Antenele sunt setiforme, aproape de 2
ori
mai lungi decât corpul, la capete de culoare roşcată. Aripile anterioare sunt cu mult
mai
lungi decât abdomenul. Abdomenul se termină cu doi cerci. Femela are ovipozitorul
de
22-32 mm lungime, sub formă de sabie (fig. 24).
Oul este alungit aproape cilindric, de 5,0-6,5 mm lungime şi 1,5-1,7 mm lăţime, de
culoare brună-negricioasă.
Larva este asemănătoare cu insecta adultă, deosebindu-se prin dimensiunile mai
mici ale corpului 7-8 mm şi lipsa sau
incompleta

dezvoltare a aripilor.
Biologie şi ecologie. Cosaşul verde are
o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în
sol. Apariţia larvelor are loc în primăvară la
sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai şi
 dezvoltarea lor se eşalonează pe 60-90 zile,
Fig. 24. Cosaşul verde (Tettigonia „ , * ,
. . . . . T * „ _ A „? . . pana m a doua lumatate a lunii iulie. In aceasta viridissima L.)
(dupa Bei - Bienko) perioadă larvele năpârlesc de 5 ori. Spre sfârşitul lunii iulie
începutul lui august larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în insecte
adulte, care se hrănesc pe diferite plante, fiind mai active în timpul zilei. Stridulaţia
începe după amiază şi durează până noaptea târziu, iar în nopţile întunecoase poate
dura până dimineaţa. După o perioadă de hrănire pentru maturare sexuală, în cursul
lunii august are loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse în sol, izolat sau în grupe
mici (2-8). O femelă depune până la 20 ouă pe zi, iar în total 70-100 ouă, care rămân
pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cosaşul verde este o specie pantofagă, cu un
regim de hrană fitofag şi carnivor. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi
spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care roade frunzele, tulpinile, lăstarii şi
inflorescenţele plantelor. Larvele la început se hrănesc pe diferite buruieni în locurile
unde au apărut, apoi migrează în culturi, unde atacă plantele cultivate. Cosaşul verde
produce pagube considerabile în culturile de grâu, orz, porumb, cartofi, fasole, tutun,
lucerna, legume etc.
în anii cu primăveri timpurii şi calde, larvele atacă plantele cultivate începând cu
luna mai. în faza incipientă daunele sunt neînsemnate, iar pe măsura înaintării în vârstă
pagubele devin mai evidente. Pe timp cu temperaturi ridicate (arşiţă) pagubele produse
de cosaş se măresc, întrucât în astfel de condiţii îşi compensează necesarul sporit de
umezeală prin folosirea unei cantităţi mai mari de hrană suculentă. Mai des cosaşul se
înmulţeşte pe povârnişuri, în văi şi în locurile unde cresc arbuşti şi pomi rari.
în afară de regimul fitofag, cosaşul verde se hrăneşte şi cu diferite insecte mici:
muşte, fluturi, larve, acarieni ş. a. Uneori prezintă chiar şi caractere de canibalism,
hrănindu-se cu indivizi mai slabi, sau cu larve mai mici ai aceleiaşi specii.

Cosaşul brun sau pestriţ - Decticus verrucivorus L.

Sin.: Gryllus verrucivorus L.,Locusta verrucivora Deg.
Răspândire. Cosaşul brun este răspândit în toata Europa şi Asia.
Descriere. Adultul are lungimea corpului la masculi de 30-40 mm, iar la femelă
de 30-38 mm, fiind de culoare verde sau brună-deschisă, cu pete brune-negricioase, de
formă neregulată. De aici şi denumirea de cosaş pestriţ. Tegminele (aripile anterioare)
sunt de lungimea corpului sau puţin mai lungi, de culoare verde, cu marginea
posterioară brună şi cu numeroase puncte şi pete negre. Aripile posterioare sunt
transparente şi tot atât de lungi, ca şi cele anterioare. Tibiile anterioare au 4 spini pe
partea externă, iar cele posterioare prezintă spini pe partea internă. Abdomenul este de
culoare albă-gălbuie, prezentând pe fiecare segment câte o pată de culoare neagră.
Ovipozitorul este lung, uşor curbat, dinţat la margine şi granulat lateral.
Oul este cilindric, slab curbat, de culoare liliachie, de 6,0-6,5 mm lungime şi 1,4-
1,6 mm lăţime.
Larva este asemănătoare cu insecta adultă, deosebindu-se prin dimensiunile mai
mici ale corpului şi lipsa sau dezvoltarea incompletă a aripilor.
Biologie şi ecologie. Cosaşul brun sau pestriţ are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de ou în sol. Apariţia larvelor are loc primăvara, în luna aprilie şi se eşalonează
până în luna mai. Dezvoltarea stadiului larvar durează până la sfârşitul lunii iulie sau
începutul lunii august. Ajunse la completa dezvoltare, lan ele se transformă în adulţi.
împerecherea are loc spre sfârşitul verii, fiind precedată de o stridulaţie puternică, cu
rol în chemarea sexelor pentru copulare. Spre deosebire de cosaşul verde, această
specie stridulează numai ziua. După o săptămână de la împerechere, femela începe să
depună ouăle în sol. O femelă depune în medie până la 50, mai rar 60-80 ouă, care şi
rămân să ierneze.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cosaşul brun sau pestriţ este o specie
pantofagă cu regim de hrană fitofag şi carnivor, ca şi cosaşul verde, deosebindu-se
prin aceea că se întâlneşte frecvent şi produce daune mai mari în zonele cu umiditate
ridicată.

Familia Phaneropteridae
Această familie de cosaşi cuprinde insecte de talie mare, cu tegminele scurte, fără
aripile posterioare. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care uneori prezintă
importanţă economică, se numără: Polysarcus denticaudus Charp.

Cosaşul de păşuni şi fâneţe - Polysarcus denticaudus Charp.

Sin.: OrphaniadenticaudaFisch., Barbitistesdenticauda Charp.
Răspândire. Cosaşul fâneţelor este răspândit în Europa Centrală şi Meridională.
Descriere. Adultul are corpul alungit, la femele de 30-42 mm lungime, iar
masculii sunt mai mici, având 25-30 mm lungime. Culoarea corpului variază de la
verde, cu pete brune pe partea dorsală în faza solitară, până la negru în faza gregară.
Capul se evidenţiază printr-o ridicătură largă, obtuză între antene. Antenele sunt
setiforme, de culoare verde, puţin mai scurte decât corpul. Pronotul la mascul este
boltit şi acoperă pe jumătate tegminele, iar la femele nu este boltit şi acoperă aproape
complet tegminele, acestea fiind scurte, de 4-5 mm lungime, lobiforme, verde-gălbui
sau brune. Aripile posterioare lipsesc. Abdomenul este mare şi îngroşat. Cercii la
masculi sunt uşor curbaţi şi încrucişaţi, cuprinzând între ei placa subgenitală care este
îngustă şi mai lungă decât cercii. Ovipozitorul femelelor este lung, lăţit uşor curbat şi
la vârf puternic dinţat.
Biologie şi ecologie. Cosaşul fâneţelor are o generaţie pe an. Iernează în studiul
de ou în stratul superficial al solului, la 1,5-2 cm adâncime. Larvele apar primăvara, pe
la sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie, în funcţie de hrană şi condiţiile
climatice. Se hrănesc cu diferite plante din locurile de apariţie. Pn lipsa hranei,
migrează la distanţe mari în căutarea ei. Evoluţia stadiului larvar durează 45-60 zile,
perioada în care năpârlesc de cinci ori. Larvele ajung la maturitate în luna iunie, apoi
se transformă în adulţi, care se împerechează după ce femelele încep sa depună ouăle,
procesul durând până în luna august. O femelă depune 50-60, maximum 80-100 ouă.
Femela depune ouăle izolat, în stratul superficial al solului, la 1,5-2 cm adâncime,
preferind terenurile deschise, însorite şi uscate, unde şi rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cosaşul fâneţelor este o insectă polifagă.
Atacă insectele adulte şi larvele care se hrănesc cu diferite plante furajere din păşuni şi
lâneţe, preferând gramineele. La invazii, insectele rmgrează în căutarea hranei, atacând
numeroase plante cultivate învecinate, preferând cerealele, cartoful, fasolea, legumele
(salata, varza etc.), sfecla, lucerna etc. In anii de invazii cu primăveri secetoase,
produce pagube deosebit de mari.
Familia Gryllidae
Această farnilie de ortoptere polifage cuprinde specii de greieri care, deşi se
întâlnesc într-un număr redus şi rar când produc daune de importanţă economică
uneori se înmulţesc în masă şi produc pagube considerabile. Printre speciile cu o
frecvenţă şi o importanţă deosebită se numără greierele de câmp (Gryllus campestris
L.) şi greierele de stepă (Melanogryllus (Gryllus) desertus Pali.)

Greierele de câmp - Gryllus campestris L.

Sin.: Aceta campestris Fabr., Liogryllus campestris Sauss.
Răspândire. Greierele de câmp este răspândit în Europa, Asia Mică şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul scurt şi îngroşat, aproape cilindric de 20-26 mm
lungime, de culoare neagră lucitoare. Capul este mare şi globulos, puţin mai lat decât
pronotul. Are antenele setacee, aproape tot atât de lungi ca şi corpul. Pronotul este de 2
ori mai lat decât lung. Aripile anterioare sunt fumurii şi cu pete portocalii la bază.
Aripile posterioare sunt mai scurte decât cele anterioare. Femurele posterioare prezintă
pe partea internă o pată roşie-cărămizie. Abdomenul este cilindric, voluminos şi se
termină cu o pereche de cerci lungi, conici şi articulaţi. Ovipozitorul are 10-15 mm
lungime, este cilindric, subţire şi cu vârful sub formă de lance.
Oul este alb, alungit, de 3,5 mm lungime şi de 0,1 mm lăţime.
Larva este asemănătoare cu adultul, având însă dimensiuni mai mici, este lipsită
de aripi sau are rudimentele acestora, de diferite dimensiuni în funcţie de vârstă.
Biologie şi ecologie. Greierele de câmp are o generaţie pe an. Iernează în stadiul
de larvă în galerii, făcute în sol. Apariţia larvelor hibernante are loc primăvara, spre
sfârşitul lunii martie - începutul lui aprilie, când temperatura aerului se ridică la 4-5 °C
ziua şi 1 -2 °C noaptea. Larvele apărute se hrănesc pe diferite plante până în luna mai,
când ajung la completa dezvoltare şi se transformă în adulţi.
Greierele de câmp este o specie termofilă, de aceea mai frecvent se întâlneşte în
păşuni şi fâneţe semiuscate, pe terenurile uşoare, nisipoase. După câteva zile de
hrănire, de obicei în cursul lunii iunie, are loc copulaţia şi ponta, care se eşalonează
până la sfârşitul lunii. Depunerea ouălor începe după 8-9 zile de la împerechere. O
femelă depune în sol 80-100 ouă şi chiar mai mult (până la 500-600). Incubaţia
durează 20-25 zile. Ecloziunea larvelor se eşalonează până în luna iulie, de aceea în
perioada iunie-august se întâlnesc larve de diferite vârste. Larvele de prima şi a 2-a
vârstă trăiesc la suprafaţa solului, prin crăpături, pe sub bulgări sau pe sub diferite
resturi vegetale, iar începând cu vârsta a 3-a sapă galerii în sol, mai ales în terenurile
înierbate sau sub pietre, unde trăiesc solitar. în toamnă, odată cu răcirea timpului,
larvele se retrag în galerii, în care şi iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Greierele de câmp este o specie pantofagă.
Atacă diferite plante din păşuni şi fâneţe, iar dintre plantele de cultură, mai, mari
pagube produce tutunului, grâului, orzului, porumbului, cartofului, sfeclei, tomatelor,
ardeiului, precum şi puieţilor din pepiniere. Adulţii şi larvele rod atât rădăcinile
plantelor tinere, cât şi partea aeriană, în special în zona coletului. Daune mai mari
produce în prirnăverile secetoase. în afară de regimul fitofag, această specie se mai
hrăneşte cu numeroase insecte mici, păianjeni etc.
Greierele de stepă - Gryllus desertus Pallas
Sin.: Melanogryllus desertus Pali., Gryllus tristis Sew.
Răspândire. Greierele de stepă este răspândit în Europa Centrală şi de Sud, Asia
Mică şi Centrală, Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 12-19 mm lungime, de culoare neagră, neagră-
mat, uneori neagră-gălbuie uniform pubescent. Pronotul este aproape de 1,5 ori mai lat
decât lung. Aripile anterioare sunt de culoare brună, aproape negre, mai scurte (rareori
mai lungi) decât abdomenul, iar aripile posterioare pot fi reduse sau dezvoltate,
aproape de 2 ori mai lungi decât aripile anterioare; corpul este prelungit posterior în
formă de coadă. Picioarele sunt negre. Tibiile posterioare prezintă pe marginea internă
5 spini. Ovipozitorul are 12-17 mm lungime fiind mai lung, decât femurul picioarelor
posterioare. Cercii sunt puţin mai ascuţiţi decât femurul posterior.
Oul este de culoare albă, strălucitoare, de 3,5 mm lungime şi 1,0 mm lăţime.
Larva este asemănătoare cu adultul, având însă dimensiuni mai mici, şi este
lipsită de aripi sau cu rudimente de diferite dimensiuni în funcţie de vârstă.
Biologie şi ecologie. Greierul de stepă are o generaţie pe an, uneori o generaţie la
doi ani. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a 4-a - 5-a în galerii, în sol. Apariţia
larvelor hibernante are loc în cursul lunii aprilie lirănindu-se pe diferite plante. Spre
sfârşitul lunii mai, larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în adulţi.
Greierii se întâlnesc pretutindeni, mai ales pe terenurile înţelenite (haturi,
marginea drumurilor, câmpurilor etc), iar în câmp prin crăpăturile solului, pe sub
bulgări, pe sub plante furaj ere etc. Adulţii şi larvele trăiesc solitar în galerii şi numai
în perioada împerecherii (iunie-iulie) se întâlnesc împreună. In caz că într-o galerie se
întâlnesc două larve, între ele are loc o luptă aprigă, în urma căreia cea mai slabă este
distrusă. După împerechere, femelele depun ouăle izolat în sol. Incubaţia durează 15-
20 zile. Larvele încep să apară, din a 3 -a decadă a lunii iunie şi continuă până la mij
locul lunii august. Imediat după ecloziune, larvele migrează în diferite direcţii în
căutarea hranei şi se hrănesc până toamna târziu, iar prin luna octombrie, odată cu
răcirea timpului, larvele se retrag în sol pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Greierele de stepă este o specie polifagă,
fiind cea mai răspândită şi mai dăunătoare specie de greieri. Atacă numeroase specii
de plante cultivate şi spontane. Dintre plantele cultivate, mai puternic sunt atacate
leguminoasele (fasolea, mazărea, trifoiul, lucerna etc), cerealele (grâul, porumbul etc),
precum şi sfecla pentru zahăr, cartoful, ceapa, tutunul, varza, tomatele, puieţii din
pepiniere etc. Adulţii şi larvele rod tulpina, frunzele, producând scheletări şi defolierea
plantelor.
Un rol important în reducerea populaţiei greierului are efectuarea arăturii adânci
de toamnă, în urma căreia o parte din indivizi sunt nimiciţi sau scoşi la suprafaţa
solului, unde sunt distruşi de diferite insecte entomofage sau păsări insectivore, iar cei
rămaşi în viaţă, fiind lipsiţi de condiţii favorabile de dezvoltare, migrează pe alte
câmpuri, de aceea în primăvară pe terenurile cu o agrotehnică înaltă greierii se
întâlnesc rar.
Combaterea lăcustelor, cosaşilor şi greierilor. In vederea combaterii acestor
insecte se aplică măsuri preventive şi curative. Dintre măsurile preventive se
recomandă: controlul culturilor agricole pentru depistarea la timp a focarelor, a
suprafeţei lor şi stabilirea densităţii numerice a ootecilor pe 1 m 2; desţelenirea
terenurilor puternic infestate (pârloagele, haturile, marginile drumurilor etc), care sunt
focarele principale de înmulţire a acestor dăunători; efectuarea arăturii adânci de
toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea buruienilor de pe marginea
câmpurilor şi din apropiere; distrugerea resturilor vegetale, rămase în câmp după
recoltare, prin discuirea solului; tăvălugirea terenurilor puternic infestate.
 In cazul unor infestări masive, pentru distrugerea ouălor lăcustelor în focarele
gregarigene şi mai ales a larvelor în migraţie, înainte ca acestea să ajungă la invadarea
culturilor se pot aplica măsuri mecanice (tăvălugirea terenurilor puternic infestate,
şanţurile capcană etc). Şanţurile se sapă în jurul culturilor atacate sau al vetrelor, în
faţa culturilor de apărat sau transversal faţă de direcţia de migrare a larvelor cu pluguri
speciale, pământul fiind ridicat cu cormana plugului pe partea culturii ce se
intenţionează a se proteja Dimensiunea şanţurilor variază, având în general secţiune
dreptunghiulară (0,3 -0,6/0,3 -0,4m) cu pereţii netezi astfel ca dăunătorul să nu poată
ieşi din ele. Insectele căzute în şanţuri se distrug cu insecticide cu care se tratează
adâncurile şanţurilor.
Chimic, lăcustele, cosaşii şi greierii se combat rar, deoarece se întâlnesc în
populaţii reduse, care sunt ţinute sub controlul tratamentelor chimice aplicate în
combaterea dăunătorilor principali ai culturii respective. In caz de invazii, se aplică
tratamente chimice în focarele de înmulţire a dăunătorilor, la ecloziunea larvelor, când
densitatea numerică a lor depăşeşte PED (2-5 larve/m 2) la lăcusta italiană şi alte specii
cu instinct gregar şi (10-15 lăcuste/m 2) la speciile solitare cu unul din produsele
omologate la cultură conform Registrului de Stat al produselor de uz fitosanitar.
Pentru realizarea unei combateri eficiente, tratamentele se aplică dimineaţa sau
seara împotriva larvelor tinere când stau grupate.
La combaterea larvelor în migraţie se tratează nu numai suprafaţa infestată, dar şi
culturile pe direcţia de migrare a larvelor, precum şi culturile învecinate.
Pe suprafeţele restrânse cu populaţii reduse, rezultate bune se obţin şi prin
utilizarea momelilor toxice, preparate dintr-o substanţă alimentară preferată în amestec
cu un produs toxic omologat în doză de 5-10%. Momelile se aşează în grămezi mici în
locurile infestate, obişnuit pe direcţia de înaintare a lăcustelor, în cantitate de 30 kg/ha.

Familia Gryllotalpidae
Această familie cuprinde ortoptere polifage de talie mare, adaptate la viaţa
subterană, cu picioarele anterioare adaptate pentru săpat. Printre speciile care mai
frecvent se întâlnesc şi prezintă o importanţa deosebită pentru agricultură, se numără
coropisniţa (Gryllotalpa gryllotalpa L.).
Coropisniţa - Gryllotalpa gryllotalpa Latr
Sin.: Gryllus gryllotalpae L., Gryllotalpa vulgaris Latr.
Răspândire. Coropisniţa este răspândită în Europa, Africa de Nord şi în Asia
Occidentală.
Descriere. Adultul are corpul puternic alungit, aproape cilindric, de 40-50 mm
lungime, dorsal de culoare brună-închis, iar ventral brună-gălbuie, acoperit cu perişori
deşi, scurţi, care îi dau un aspect catifelat. Capul este rotund-conic, relativ mic, cu
ochii ovali, negri şi lucioşi. Antenele sunt setiforme, puţin mai lungi decât pronotul.
Pronotul este mare, oval-alungit, globulos uşor îngustat anterior. Picioarele anterioare
sunt adaptate pentru săpat, au tibiile late şi groase, prevăzute cu dinţi puternici, foarte
pronunţaţi; picioarele mediane sunt normal dezvoltate şi servesc pentru susţinerea
corpului, iar cele posterioare sunt adaptate pentru sărit, cu femurele mai dezvoltate.
Aripile anterioare sunt pergamentoase şi scurte; în repaus acoperă numai toracele şi
baza abdomenului, prezentând pe marginea internă organul de stridulaţie. Aripile
posterioare sunt bine dezvoltate, transparente, mai lungi ca abdomenul, care în repaus
sunt strânse în formă de evantai în lungul corpului. Abdomenul este fusiform,
voluminos, format din 10 articule, cu o pereche de cerci lungi, curbaţi şi peri lungi
(fig. 25).
Oul este elipsoidal, de culoare galbenă cu luciu verziu, de 3-3,5 mm lungime. Larva
este asemănătoare cu adultul, deosebindu-se prin dimensiunile mai mici ale corpului şi
aripile nedezvoltate. La apariţie este de culoare albă, iar mai târziu devine castanie-
negricioasă.
Biologie şi ecologie. Coropişniţa are o generaţie la 2 ani. Iernează în sol, la adâncimi
de până la 1 m sau în mraniţă, în băligar, precum şi în diferite grămezi de gunoi atât în
stadiul de larvă de diferite vârste, cât şi ca adult. Primăvara, coropişniţa apare prin sere
şi răsadniţe devreme, încă din
februarie-martie, iar în câmp în
cursul lunii aprilie, când temperatura
solului la20-30 cm adâncime ajunge
la 8,5-10° C. In masă apare şi începe
să se hrănească la temperaturi de 12-
15 °C. Coropişniţa este mai activă în
timpul nopţii când sapă galerii lungi
în formă de spirală, aproape de
suprafaţa solului, migrând în sol în
căutarea hranei. In timpul zilei este
mai puţin activă, retrăgându-se de
obicei, în galeriile mai adânci.

Prezenţa coropişniţei pe terenurile infestate, poate fi uşor determinată după

Fig. 25. Coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa existenţa unor denivelări
Latr.): 1 - adult; 2 - cuib de coropişniţa cu ouă; 3 - răsad de sinuoase de pământ care apar la
tomate atacat (după Filipov). suprafaţă (mai ales după ploi) şi
care se întind de la o plantă la
alta, având 2-3 cm lăţime precum şi după plantele ofilite din jurul lor. Adulţii părăsesc
galeriile numai în perioada împerecherii care are loc în sere şi răsadniţe în luna martie,
iar în câmp mult mai târziu, de obicei în mai-iunie, mai ales în nopţile senine, când
insectele emitnişte stridulatii puternice şi distincte prin frecarea marginilor interne ale
aripilor anterioare. Coropişniţele zboară şi înoată foarte bine (însă nu la distanţe mari).
Acestea sunt atrase de lumină şi de anumite zgomote sau vibraţii sonore. După
copulaţie, care are loc totdeauna numai noaptea, femela sapă în sol la 10-20 cm
adâncime o galerie verticală pentru depunerea ouălor. La capătul galeriei îşi
amenajează din firişoare de rădăcini şi alte resturi vegetale un cuib cu pereţii netezi, de
forma şi mărimea unui ou de găină, care, de regulă, este prevăzut cu mai multe ieşiri.
Perioada de depunere a ouălor durează 8-12 zile. O femelă depune 300-400 de ouă,
uneori şi mai mult. De regulă depunerea ouălor în câmp începe în a 2-a a 3-a decadă a
lunii mai şi continuă până la sfârşitul lunii august - începutul lunii septembrie. In
condiţii de seră şi răsadniţe, depunerea ouălor începe mult mai devreme, uneori chiar
în martie. Incubaţia durează 10-15 zile, în funcţie de temperatură.
Larvele apar de la începutul lunii iunie, iar în masă-de la mij locul lunii iunie
până la sfârşitul lunii iulie. Larvele apărute rămân grupate în cuib timp de 2-3
săptămâni, fiind hrănite şi ocrotite de femelă, apoi migrează în sol, unde sapă galerii
proprii, în diferite direcţii, hrârrindu-se cu rădăcinile tinere ale diferitor plante.
Dezvoltarea stadiului larvar are loc foarte lent, din care cauză în august-septembrie
populaţia coropişniţei este alcătuită din larve de vârsta a 3-a şi a 4-a, care, odată cu
scăderea temperaturii solului, se retrag pentru iernat. Pentru hibernare larvele migrează
la adâncimi de până la 20-50 cm sau se retrag în diferite locuri călduroase (băligar,
mraniţă, gunoi etc).
în primăvara celui de-al doilea an, larvele hibernante migrează din nou în
straturile superficiale ale solului, unde continuă să se dezvolte, hrănindu-se intens cu
părţile subterane ale plantelor. Spre toamna anului al doilea, larvele ajung la completa
dezvoltare se transformă în adulţi, care migrează pentru hibernare la 50-100 cm
adâncime.
în condiţii de sere, răsadniţe, coropisniţa se dezvoltă în continuu, de aceea pe
parcursul anului dăunătorul poate fi găsit în toate stadiile de dezvoltare (ou, larvă şi
adult). Coropisniţa trăieşte numai în sol, preferând terenurile uşoare şi umede, bine
afânate şi bogate în substanţe organice, de aceea dăunează mai mult în sere, răsadniţe,
în luncile inundabile ale râurilor, iazurilor şi ale altor bazine de apă în terenurile irigate
artificial. De asemenea, coropisniţa se întâlneşte frecvent în apropierea fermelor
zootehnice, unde găseşte condiţii favorabile pentru iernat şi înmulţire - în grămezile de
bălegar.
Populaţiile de coropisniţa sunt distruse de nematozii endoparaziţi din genurile
Oxyurius şi Telestomum, de unele specii de acarieni ectoparaziţi din genurile
Neothorombium, Caloglyphus şi Rhizoglyphus, precum şi de unele specii de păsări
-cioara de câmp, grauri sau mamifere rozătoare - şoareci de câmp şi cârtiţe.
Plante atacate şi mod de dăunare. Coropisniţa este un dăunător polifag de sol.
Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane, producând daune mai mari în
răsadniţe, sere, iar în câmp, în culturile legumicole şi în special, în cele de tomate,
castraveţi, varză, vinete, conopidă, ardei etc. Este activă şi produce pagube mai ales
noaptea.
Atacă atât în stadiul de adult, cât şi ca larvă. Migrând în sol în căutarea hranei, roade,
parţial sau total rădăcinile plantelor tinere, produce dislocarea seminţelor de curând
semănate, distruge seminţele în germinaţie etc. Daune mai mari produce, în prima
perioadă de vegetaţie, când sunt atacate plantele abia răsărite sau de curând plantate
cele cu rădăcini subţiri care sunt distruse complet chiar şi de larvele tinere. După 15-
20 zile de la plantare, datorită lignificării ţesuturilor, atacul se reduce treptat, până la
completa lui dispariţie. în cursul perioadei de vegetaţie, coropişniţa iese noaptea la
suprafaţa solului şi atacă fructele diferitor legume (tomate, vinete, ardei etc), rozând
cavităţi de diferite forme şi mărimi. Pagube deosebit de mari coropişniţa provoacă şi în
culturile de legume rădăcinoase (morcov, sfeclă, pătrunjel etc), precum şi în culturile
de cartof, unde rod galerii sau cavităţi mari în care se instalează diferiţi agenţi
patogeni, provocând putrezirea organelor respective.
Daune mari coropişniţa produce şi în pepinierele pomicole, silvice şi viticole,
precum şi în plantaţiile de flori, unde roade părţile subterane ale plantelor. Plantele
atacate se ofilesc repede, se smulg uşor din sol şi se usucă, păstrându-şi la uscare
culoarea verde. La atacuri în masă pagubele produse de acest dăunător ajung până la
40-60%. Pagube mai mari se înregistrează pe terenurile structurate, bogate în substanţe
organice, aerate şi umede, care îi permit coropişniţei să circule cu uşurinţă prin sol.
Vremea caldă şi secetoasă afectează dezvoltarea insectei: devine mai puţin activă şi se
retrage în straturile mai adânci ale solului.
In afară de plante, coropişniţa consumă şi hrană animală (râme, larvele diferitor
insecte şi alte nevertebrate care trăiesc în sol). Uneori coropişniţa prezintă şi caractere
de canibalism, distrugându-şi ouăle sale sau larvele tinere.
Combatere. Pentru combaterea coropişniţei se aplică măsuri preventive şi
curative atât în răsadniţe şi sere, cât şi în câmp.
In răsadniţe şi sere ca măsuri preventive se recomandă: la înfiinţarea noilor
răsadniţe şi sere, efectuarea controlului terenurilor în prealabil pentru a evita terenurile
puternic infestate de coropişniţa; înfiinţarea noilor răsadniţe şi sere pe locuri mai înalte
şi mai departe de fermele zootehnice, pentru a preîntâmpina pătrunderea coropişniţei
în răsadniţe şi sere, pământul şi bălegarul folosit la producerea răsadului trebuie să fie
bine controlat în prealabil; tot în acest scop, se recomandă ca răsadniţele şi serele să fie
înconjurate cu şanţuri adânci de 25-30 cm, care se tratează cu insecticide; evitarea
folosirii răsadniţelor pentru producerea răsadului pe unul şi acelaşi loc mai mult de 5
ani, deoarece aceasta contribuie la înmulţirea în masă a coropişniţei; menţinerea
teritoriului răsadniţelor într-o perfectă curăţenie, întrucât dăunătorul se înmulţeşte în
masă în diferite grămezi de băligar, resturi vegetale, de unde migrează în răsadniţe.
Vara, între ciclurile de producţie, se recomandă distrugerea buruienilor, care servesc
drept hrană dăunătorului în această perioadă; în toamnă, până la retragerea coropişniţei
pentru hibernare, se recomanda dezinsecţia solului cu diferite produse insecticide.
Ca măsuri chimice în răsadniţe şi sere se recomandă aplicarea momelilor toxice,
preparate din boabe de grâu, orz, ovăz, porumb (întregi sau fărâmiţate), care se
opăresc sau se fierb puţin în apă sărată (deoarece sarea face ca momeala să fie umedă
un timp îndelungat şi să manifeste o atracţie a coropişniţei), apoi se amestecă cu ulei
de floarea-soarelui sau melasă (3 -5%), la care se adaugă un pesticid: Actellic 5 0 EC
sau Bi-5 8 Nou în concentraţie de 5-10 % faţă de greutatea boabelor uscate. Momelile
pregătite se împrăştie în doză de 25-30 g/m2 la baza tranşeelor, înainte ca să fie
umplute cu bălegar, sau se introduc în sol la 2-3 cm adâncime cu 7-10 zile înainte de
înfiinţarea culturilor.
Rezultate bune în combaterea coropişniţei în răsadniţe se pot obţine şi la
utilizarea produsului Victenon 50 WP (lOg de preparat la lkg de momeală) folosind 1
kg de momeală la 100m2 de suprafaţă, care se împrăştie până la semănat cu
încorporare în sol la adâncimea de 3 -1 Ocm.
După cercetările unor autori străini în sere şi răsadniţe, coropisniţa poate fi
distrusă şi prin aplicarea, înainte de semănat cu 10-12 zile, a unui tratament cu
Gryllosin 5 G sau Sintogrill 5 G, în doză de 3 g/m 2, prin împrăştiere pe sol, cu o uşoară
încorporare ce asigură o protecţie fitosanitară de până la 30 zile a culturilor.
în cursul perioadei de vegetaţie a răsadului, aplicarea momelilor toxice dau
rezultate mai slabe, deoarece insectele preferă plantele fragede, de aceea la semnalarea
atacurilor se aplică tratamente chimice sub formă de stropire a solului şi a plantelor cu
o soluţie de Actellic 50 EC, BI-58 Nou în concentraţie de 0,5 %, consumându-se câte
4-5 l/m2. Stropirea se va efectua seara când insectele sunt mai active, în aşa mod ca
soluţia să pătrundă în sol la 8-10 cm adâncime.
 în câmp preventiv, potenţialul biologic existent în sol poate fi diminuat printr-o
serie de măsuri agrotehnice: efectuarea arăturilor adânci de toamnă până la retragerea
dăunătorului pentru iernare, ceea ce contribuie la distrugerea în masă a stadiului
hibernant; pe terenurile puternic infestate se recomandă ca după efectuarea arăturii de
toamnă să se sape gropi-capcane, cu dimensiunile de 50x50x50 cm, care se umplu cu
bălegar proaspăt (preferabil de cal), unde se adună pentru iernat un mare număr de
dăunători, apoi iarna, în zilele mai geroase, se controlează aceste capcane şi dăunătorii
găsiţi se distrug; transportarea bălegarului în câmp şi imediata împrăştiere a acestuia
pe teren, să se facă numai iama pe timp geros după ce în prealabil a fost controlat şi
distrus dăunătorul găsit; în cursul perioadei de vegetaţie, pe terenurile infestate se
aplică lucrarea repetată a solului, ceea ce contribuie la distrugerea ouălor şi a larvelor
tinere; distrugerea sistematică a buruienilor.
Ca măsuri chimice pe terenurile puternic infestate se recomandă utilizarea
momelilor toxice, preparate în acelaşi mod ca şi pentru răsadniţe şi sere, în doză de 80-
100 kg/ha, care se introduc în sol la 2-3 cm adâncime, cu 7-10 zile înainte de
însămânţare sau plantarea culturilor.
Dacă dăunătorul continuă să atace în cursul perioadei de vegetaţie în câmp pentru
combaterea lui, momelile toxice se introduc în sol printre rândurile de plante.
Rezultate mai bune se obţin dacă momelile se aplică după ploi, iar în condiţii de
irigare după udare, când activitatea insectelor este mai intensă.
După datele unor autori, în câmp coropisniţa poate fi combătută eficient şi prin
utilizarea produselor Gryllosin 5 G sau Sintogrill 5 G, aplicate înainte de plantare prin
împrăştiere pe sol, sau în cuib ori pe rând, după plantare în doza de 25-30 kg/ha cu o
uşoară încorporare, ce determină o eficacitate de până la 90-92% cu reducerea
gradului de atac de la 25-30% la 3-4%.
Pe suprafeţe mici se poate practica şi distrugerea cuiburilor în care se găsesc ouă
sau larve tinere (cuiburile se determină uşor după pământul ridicat) sau prinderea
adulţilor cu ajutorul diferitor tipuri de capcane.

3.2. COLEOPTERELE POLIFAGE

Acest ordin cuprinde numeroase specii de insecte polifage, care atacă diverse
specii de plante din diferite familii botanice, printre care sunt şi unele care produc
daune cu o importanţă economică deosebit de mare. Unele specii atacă boabele în
germinare şi sistemul radicular, altele atacă aparatul foliar, tulpinile, lăstarii, florile şi
boabele în formare. O importanţă deosebită o prezintă speciile cuprinse în familiile:
Elateridae (gândacii pocnitori), Tenebrionidae (gândacii de întuneric), Alleculidae
(gândacii negri lucioşi), Curculionidae (gărgăriţe), Scarabaeidae (viermii albi) etc.

Familia Elateridae
Această importantă familie de coleoptere polifage cuprinde specii care sunt
cunoscute ca insecte adulte sub denumirea populară de „gândaci pocnitori" sau
„săritori", iar ca larve sub denumirea de „viermi-sârmă" ce prezintă un polifagism
accentuat, hrănindu-se cu organele subterane ale celor mai diverse plante cultivate şi
spontane.
Gândacii pocnitori (săritori), fauri sau viermii sârmă
 Răspândire. Gândacii pocnitori se întâlnesc în toate regiunile globului: Europa,
Asia Centrală, Africa de Nord şi America de Nord.
In culturile de porumb, tomate, tutun, cartofi etc, precum şi în terenurile înţelenite
sau ocupate de leguminoase perene şi uşor acide, se întâlnesc numeroase specii de
Elateridae, care se referă la genurile: Agriotes (Agriotes lineatus L.,A. sputator L.,A.
obscurus L., A. ustulatus Schall., A. gurgistanus Fald. ş. a), Selatosomus (Selatosomus
lotus F, S. aeneus L. ş. a), Melanotus (Melanotusfusciceps Gyll., M. brunnipes Ger.,
M. rufipes Hb. ş.a.), Athous (Athous niger L., A. jejunus Kiesw., A. lomnickii Reit, A.
haemorrhoidalis F. ş. a..), Cidnopus (Limonius) (Limonius pilosus Leskc, L.
aeruginosus Ol. ş. a.), care se comportă ca dăunători polifagi de primă importanţă.
După modul de dăunare şi speciile de plante atacate, viermii-sârmăpot fi împărţiţi
în 2 grupe. Prima grupă cuprinde majoritatea speciilor din gemA Agriotes, la care
formarea focarelor este în strânsă legătură cu gramineele şi, în special, cu gramineele
perene. Larvele speciilor Agriotes preferă să se hrănească cu boabele cerealelor pe cale
de germinare şi cu rădăcinile diferitor cereale cultivate şi spontane, din care cauză
speciile genului Agriotes au fost denumite gândacii pocnitori ai cerealelor. Alte
culturi, ca leguminoasele, chenopodiaceele, cruciferele, larvele acestui gen le atacă
numai în cazuri foarte rare.
A doua grupă: include speciile genurilor Selatosomus, Melanotus ş.a., care spre
deosebire de speciile genului Agriotes, nu se hrănesc cu rădăcinile cerealelor. Larvele
acestor specii atacă îndeosebi boabele însămânţate pe care le consumă parţial sau total,
txdpinile subterane, rădăcinile, tuberculii de cartofi, rădăcina sfeclei pentru zahăr,
morcovul şi alte rădăcinoase, în care rod numeroase galerii. La răsaduri (culturi
legumicole, tutun etc.), viermii-sârmă deseori pătrund în interiorul tulpinii, unde sapă
galerii de hrănire, ridicându-se mai sus de suprafaţa solului. Speciile acestui grup sunt
foarte periculoase pentru boabele însămânţate chiar şi la o densitate redusă de 1 -2
larve/m2, îndeosebi pentru semănaturile de porumb, sfeclă etc, semănate programat,
precum şi pentru răsadurile plantate în câmp (tutun, tomate, vinete etc).
Descriere. Adultul gândacilor pocnitori are corpul de mărimi foarte variate de la
1,5-2,0 mm până la 25-30 mm lungime, însă majoritatea speciilor au dimensiunile
corpului de la 7-8 până la 12-14 mm lungime. Corpul este alungit, îngustat posterior,
turtit dorso-ventral, acoperit cu o pubescenţă fină. Culoarea corpului diferă de la specie
la specie (de la brună-închisă, până la negru, cu elitrele mai deschise). Capul este mic,
lat, globulos şi des punctat, cu clipeul ascuns într-un şanţ împreună cu buza superioară.
Antenele sunt scurte, seriforme, formate din 11 articule. Pronotul este mai lat decât
lung sau aproape pătrat, cu unghiurile posterioare bine dezvoltate şi prelungite înapoi,
mobil în plan vertical, cu o punctaţie puternică distinctă Elitrele sunt alungite, cu striuri
punctiforme longitudinale, uşor îngustate în partea posterioară, de culoare variabilă de
la galbenă-brunie, brună-roşcată până la neagră, la unele specii cu reflexe metalice.
Aripile posterioare sunt bine dezvoltate, iar la unele specii sunt reduse (fig. 26).
Caracteristic pentru adulţii speciilor de Elateridae este prezenţa dispozitivului de
sărit, situat în partea ventrală a toracelui, în punctul de unire dintre prostern şi
mezostern. Prosternul este prelungit printr-un pinten care pătrunde într-o cavitate a
mezosternului. Cu ajutorul acestui dispozitiv insectele ajunse într-o poziţie
nefavorabilă de mers (pe spate) îşi îndoie corpul, apoi îl distinge brusc, izbindu-1 de
substrat, făcând un salt energic,
în urma căruia revine în poziţie normală, producând un pocnet caracteristic, de unde şi
denumirea populară de gândaci
„pocnitori" sau „săritori"

Oul este oval, de lungime ce diferă de la specie la specie de la 0,5 până la - l ,5

mm, de culoare albă, cu corionul tare şi rezistent.

78
 Larvele la Elateridae sunt cunoscute sub denumirea populară de „viermi-sârmă
adevăraţi" sau „ sârmari", din cauza corpului alungit, de formă cilindrică şi acoperit cu
un tegument cWtinizat, foarte rezistent (ceea ce le imprimă o rigiditate caracteristică),
Fig. 26. Gândacul pocnitor comun sau viermele de culoare galbenă sau galbenă-
sârmă al cerealelor (Agriotes lineatus L.): 1 - adult; castanie, lateral cu pete galbene-
2 - ouă; 3 - larvă; 4 - ultimele trei segmente abdominale ale închise. Datorită formei corpului, a
larvei; 5 - pupă; 6 - tubercul de cartof în secţiune atacat, (după rigidităţii sale şi a culorii corpului,
Bogdanov - Katikov) larvele au aspectul unui segment de
sârmă ruginită, de unde şi
denumirea populară de „ viermi-
sârmă ". Corpul larvei este bine adaptat la deplasare în sol, are capul tot atât de lung,
cât şi de lat, de forma unei pene, care este şi organul de săpat al larvei. Rolul de tăiş al
penei îl îndeplinesc mandibulele ascuţite, puternic cWtinizate şi dinţate pe marginea
lor internă. Picioarele sunt scurte, cu tarsele alcătuite din 5 articule de aceeaşi lungime,
cu ghimpi laţi, care servesc pentru aruncarea solului afânat. Ultimul segment
abdominal (al 9-lea) este conic sau bifurcat, cu două urogomfe în formă de gheare,
caracter ce serveşte la determinarea speciei. Partea dorsala a segmentului prezintă
ornamentaţii caracteristice (fig. 26).
Pupa este de culoare albă sau galbenă, cu învelişul corpului moale şi fin.
în Moldova mai frecvent se întâlnesc (deseori în populaţii care depăşesc PED
producând pagube considerabile la diferite culturi) speciile: Agriotes lineatus L., A.
ustulatus Schall.,A gurgistanus Fald., A. obscurusL.,A. sputatorL., Selatosomus latus
L., Melanotus fusciceps Gyll. etc. Celelalte specii se întâlnesc numai accidental în
populaţii reduse şi nu produc daune de importanţă economică.

Gândacul pocnitor comun sau viermele-sârmă al cerealelor - Agriotes

lineatus L.
Sin.: Agriotes segetis Bjk., A. striatus F.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 7,5-10 mm lungime, de culoare brună-
roşcată, uneori până la cafenie-negriciosă, acoperit cu o pubescenţă deasă. Capul este
mic, globulos, des punctat; antenele scurte, seriforme, formate din 11 articule. Pronotul
are lungimea egală cu lăţimea, sau puţin mai lung decât lat; este mobil, de culoare
brună-negricioasă, cu o punctaţie puternic distinctă. Elitrele sunt de 2,3-2,5 ori mai
lungi decât late la bază şi uşor îngustate în partea posterioară, de culoare roşcată, cu
puncte fine aşezate liniar, cu interstriile perechi mai înguste şi de culoare mai închisă
decât cele neperechi, mai ales în partea anterioară.
Larva are corpul alungit, de 20-25 mm lungime, de formă cilindrică şi acoperit
de un tegument chitinizat de culoare galbenă. Picioarele sunt scurte şi egale în
lungime. Piesele bucale sunt puternic dezvoltate, mandibulele fiind prevăzute cu câte
un dinte subterminal, care cu vârful acestora formează un unghi ascuţit (până 60°).
Ultimul segment abdominal (al 9-lea) este de formă conică, de 1,5 ori mai lung decât
lat, cu suprafaţa netedă şi strălucitoare; dorsal prezintă două gropiţe castanii
stigmatiforme, de la care pleacă spre partea posterioară câte o brazdă (şanţ) scurtă,
dispusă oblic.

79
Gândacul pocnitor sau viermele-sârmă al porumbului -Agriotes ustulatus L.
Descriere. Adultul are corpul de 7-11 mm lungimea, de culoare brună-închisă
sau brună-neagră, iar elitrele sunt galbene-brunii, cu extremitatea distală neagră; la
unele exemplare, elitrele sunt în întregime gălbui. Dorsal corpul este acoperit cu o
pubescenţă scurtă. Capul este globulos, antenele sunt scurte şi roşcate; al 2-lea şi al 3-
lea articule ale antenelor au aceleaşi lungime, iar al 4-lea articul cu mult mai lung decât
al 2-lea. Pronotul este bombat, pe cât de lat atât de lung, mai îngust în partea
anterioară, cu unghiurile posterioare scurte. Elitrele de 2,25 ori mai lungi decât late, cu
interstriurile fin punctate. Picioarele sunt scurte, de culoare roşcată.
Larva are corpul cilindric, dorsal, de culoare galbenă sau galbenă-roşcată, fiind
asemănătoare cu speci&Agriotes lineatus L., însă nu are dinte suplimentar pe
mandibulă. Ultimul segment abdominal este de două ori mai lung decât lat, cu vârful
alungit şi ascuţit.

Gândacul pocnitor de stepă - Agriotes gurgistanus F.

Descriere. Adultul are corpul de 10-14 mm lungime, dorsal de culoare brună-
închisă sau brună-neagră, mată, acoperit cu o pubescenţă deasă scurtă. Capul este
globulos, des punctat, cu antene scurte, la care al 2-lea articul antenal este mai scurt
decât al 4-lea. Pronotul este tot atât de lung cât şi de lat, îngustat în partea anterioară,
cu o punctaţie deasă, cu unghiurile posterioare laterale îndoite în afară. Antenele,
picioarele şi partea ventrală a corpului sunt de culoare mai deschisă. Elitrele la bază
sunt de 2,5 ori mai lungi decât late, iar de la jumătate se îngustează treptat spre vârf; la
femele deseori sunt de culoare castanie.
Larva are corpul alungit până la 36 mm lungime, acoperit de un tegument
cMtinizat, de culoare variabilă de la cafenie-deschis până la roşie castanie. Ultimul
segment abdominal este aproape de două ori mai lung decât lat, la vârf rotunjit.
Stigmatele sunt ovale, lungimea lor depăşind de două ori lăţimea.

Gândacul pocnitor sau viermele-sârmă al cartofului -Agriotes obscurus L.

Sin: Agriotes hirtellus Hb.,A variabilis F.
Descriere. Adultul seamănă cu special, lineatus L., are corp lat şi scurt, de 7-9,5
mm lungime, de culoare brună-negricioasă. Capul este globulos, des punctat, antenele
sunt scurte, brune-roşcate. Spre deosebire de special, lineatus L., pronotul este mai lat
decât lung, prelungirile posterioare sunt mai scurte, iar elitrele se lăţesc uşor de la bază
până la jumătatea lor, apoi se îngustează treptat spre vârf. Picioarele sunt scurte, brune-
roşcate.
Larva are corpul cilindric, strălucitor, dorsal de culoare de la galbenă-închis până
la brună-închis, seamănă mult cu larva speciei Agiotes lineatus L., cu deosebirea că
vârful conic al ultimului segment abdominal este mai lung şi mai ascuţit, iar dintele
suplimentar de pe mandibulă are altă poziţie, formând cu axa principală un unghi
obtuz.

Gândacul pocnitor mic sau viermele-sârmă al semănăturilor - Agriotes

sputator L.
Sin.: Agriotes brunicornis Gedl., A. graminicola Redt.

80
 Descriere. Adultul are corpul îngust şi scurt de 6-8,5 mm lungime, de culoare
neagră sau brună-roşcată, acoperit cu o pubescenţă fină, cenuşie. Capul este globulos,
des punctat. Are antenele scurte, brune-roşcate, cu al 2-lea articul puţin mai lung decât
al 3-lea, dar de aceeaşi lungime cu al 4-lea. Pronotul are lăţimea egală cu lungimea,
aproape pătrat, slab bombat, acoperit cu puncte fine. Marginile anterioară şi
posterioară

81
ale pronotului şi picioarele sunt de culoare brună-roşcată. Elitrele sunt bombate, fin
punctate, cu interstriile netede şi acoperite de o pubescenţă fină.
Larva are corpul cilindric, strălucitor de culoare galbenă sau galbenă-închis,
seamănă cu larva speciei Agriotes lineatus L., însă dintele suplimentar de pe
mandibulă face cu axul principal, un unghi drept. Ultimul (al 9-lea) segment
abdominal este conic, de două ori mai lung decât lat şi se termină cu un spin ascuţit.
Gropiţele stigmatiforme sunt înguste, având lungimea de două ori mai mare ca lăţimea.

Gândacul pocnitor lat sau viermele-sârmă lat - Selatosomus latus L.

Descriere. Adultul are corpul lat şi masiv, de 9-13 mm lungime, de culoare
neagră-aurie, pe torace cu nuanţe roşcate, fiind acoperit de o pubescenţă fină,
albicioasă. Antenele sunt scurte, de culoare neagră-brună, pronotul este bombat, tot
atât de lung pe cât de lat, cu unghiurile posterioare laterale prelungite pe lingă baza
elitrelor. Picioarele sunt brune-închise. Elitrele sunt late, de culoare neagră, striate şi
fin punctate.
Larva are corpul uşor turtit, până la 24 mm lungime, de culoare galbenă-deschis.
Clipeul este unidinţat. Tergitele prezintă câte 3 pori, purtători de peri. Ultimul (al 9-
lea) segment abdominal are suprafaţa netedă sau slab concavă, cu o brazdă
longitudinală, pe marginile externe cu câte 3 negi. Vârful ultimului segment este
bifurcat, iar cele două ramuri (urogomfe) sunt la fel bifurcate. Negii urogomfelor sunt
scurţi, îndoiţi către interior în formă de gheare, aproximativ de aceeaşi mărime, iar în
partea posterioară au câte un tubercul chitinizat de culoare brună.

Gândacul pocnitor roşcat - Melanotus fusciceps Gyll.

Descriere. Adultul are corpul alungit de 12-16 mm lungime, de culoare roşie-
brună, este lucios şi acoperit cu o pubescenţă întunecată. Capul este des punctat, fiind
mai îngust decât partea anterioară a pronotului. Antenele sunt lungi, la masculi cu 2-3
articule mai lungi decât partea posterioară a pronotului. Al 2-lea articul este puţin mai
lung decât lat, iar al 3-lea este de două ori mai lung decât al 2-lea. Al 2-lea şi al 3-lea
articule, luate împreună, sunt mai scurte decât al 4-lea. Pronotul este mai lat decât
lung, bombat şi strălucitor, cu o punctuaţie rară. Elitrele sunt paralele, strălucitoare, cu
o punctuaţie rară, aşezate liniar.
Larva are corpul de până la 40 mm lungime, strălucitor, de culoare galbenă-
cărămizie. Ultimul segment abdominal este aproape de 2 ori mai lung decât lat, dorsal
este oblic şi punctat, iar în partea distală este trilobal, lobul median fiind mai lung şi
mai ascuţit, iar cele laterale sunt dreptunghiulare şi rotunjite la vârf.
Biologie şi ecologie. Speciile de Elateridae au ciclu de dezvoltare, în general,
asemănător. Prezintă o generaţie la 3-5 ani. Speciile Agriotes obscurus L.,A. sputator
L., A. lineatus L., Selatosomus latus F. iernează în sol în stadiul de larvă de diferite
vârste şi de insectă adultă, la o adâncime de 12-40 cm, unele până la 50-80 cm, iar
speciile Agriotes ustulatus Schall., A gurgistanus Fald., Melanotus fusciceps Gyll.
iernează, în sol numai în stadiul de larvă, la o adâncime de 30-40 cm. In iernile cu
puţină zăpadă, când solul îngheaţă la o adâncime mare, insectele adulte migrează
pentru hibernare la adâncimi de până la 1 m.
 Primăvara, în cursul lunilor mai-iunie, insectele adulte hibernante îşi fac apariţia
şi se concentrează pe diferite plante cultivate şi spontane. Adulţii apăruţi au organele
sexuale nedezvoltate, de aceea pentru a se putea reproduce au nevoie de hrană
suplimentară. In acest scop se hrănesc cu elementele florale pe diferite plante spontane
umbelifere, grarninee, crucifere, leguminoase, compozite etc, sau rod parenchimul
frunzelor, fără a distruge nervurile lor, producând pe frunze adâncituri alungite, care
sunt greu de observat şi nu prezintă importanţă economica. Zborul gândacilor are loc
de la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai şi durează până la mij locul lunii iulie,
însă zborul maxim se înregistrează la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie.
Speciile genului Agriotes sunt active ziua, mai ales în timpul zilelor însorite, iar
cele ale genurilor Selatosomus, Athous şi Melanotus au un mod de viaţă nocturn,
hrânindu-se cu polenul şi nectarul florilor seara şi noaptea, între orele 19-23, iar ziua
stau ascunşi la suprafaţa solului pe sub resturile vegetale, în crăpăturile solului, sub
bulgări etc. După o perioadă de hrănire are loc copulaţia, care începe din a doua
jumătate a lunii mai şi durează până în prima jumătate a lunii iunie.
Răspândirea pe calea zborului este slab pronunţată, rareori depăşind distanţe mai
mari de 100 m. De aceea, în mod obişnuit, ouăle sunt depuse în preajma locurilor unde
au apărut. Pentru depunerea ouălor femelele preferă terenuri cu umiditate ridicată şi
bogate în substanţe organice. După ce sunt găsite terenurile favorabile, mai ales sub
plantele care acoperă bine solul, femela pătrunde în sol la o adâncime de 2-3 cm, unde
depune ouăle izolat sau în grupe de câte 3-5, uneori câte 5-20 ouă, adesea în şiruri a
câte 4-5 bucăţi. Ouăle sunt depuse, în general, lângă coletul plantelor, în sol umed şi
bogat în humus. Depunerea maximă a ouălor are loc în luna iunie. O femelă depune în
medie 150-250 ouă. Ouăle sunt foarte sensibile la uscăciune şi pier dacă stratul de sol,
în care au fost depuse se usucă. De aceea, pentru depunerea ouălor femelele preferă
terenurile înierbate cu grarninee şi leguminoase, întrucât aici întâlnesc o temperatură
mai joasă şi umiditate mai ridicată, adică microclimă favorabilă depunerii ouălor,
incubaţiei şi dezvoltării larvelor de prima vârstă. Incubaţia durează 15-45 zile, în
funcţie de temperaturi şi umiditate. In luna iunie sau la începutul lunii iulie apar
larvele, care iniţial au 1,5-2 mm lungime şi sunt transparente, din care cauză se
observă mai greu. Dacă la apariţia larvelor se înregistrează o umiditate redusa, atunci
larvele eclozate rămân la început grupate şi în acest timp pot fi distruse mai uşor prin
diferite metode agrotehnice, în condiţii optime, temperatura de 20°C şi o umiditate a
solului de 50-60%, larvele se răspândesc în sol, unde în primul an se hrănesc atât cu
substanţe organice în descompunere, cât şi cu rădăcinile fine ale plantelor în vegetaţie,
fără a produce în acest an pagube de importanţă economică. Până în toamnă larvele
năpârlesc o singură dată, rămânând pentru hibernare în vârsta a doua, având lungimea
corpului de 4-5 mm. Toamna târziu, când temperatura solului coboară sub 9 °C, larvele
se retrag la adâncimi de 50-60 cm unde hibernează. Primăvara după topirea zăpezii,
când temperatura medie a solului este de 4-5 °C, larvele încep să migreze în stratul
superior al solului, iar când temperatura solului
ajunge la 12 °C încep să se hrănească. Dacă în acest timp temperatura scade până la -1
-5°C, larvele cad în amorţire sau pier.
în al doilea an, larvele se hrănesc intens din primăvară devreme până în toamnă
târziu, atacând rădăcinile plantelor. în acest timp corpul larvelor îşi pierde
transparenţa, devenind galben-portocaliu; năpârlesc de două ori - o dată în primăvară,
apoi în toamnă, rămânând pentru hibernare în al doilea an în stadiul de larvă de vârsta
a IV-a. In timpul dezvoltării larvele au o sensibilitate foarte pronunţată la deficitul de
umiditate din sol, din care cauză execută mişcări pe verticală şi pe orizontală în funcţie
de condiţiile de umiditate şi temperaturi a solului, precum şi de hrană. Da aceea, în
cursul perioadei de vegetaţie, căldurile mari din timpul verii, ca şi seceta fac ca larvele
să-şi întrerupă activitatea de hrănire, migrând în sol la adâncimi mai mari, iar în
perioade de umiditate sporită, de obicei după ploi abundente, migrează din nou spre
suprafaţa solului, unde efectuează mişcări pe orizontală în căutarea hranei, dăunând
plantele sub nivelul coletului. Iată prin ce se explică faptul că primăvară (aprilie-mai)
şi toamna, (septembrie-octombrie) larvele se menţin în limitele stratului arabil, la
diferite adâncimi, în raport cu umiditatea solului, producând în această perioadă
plantelor cultivate cele mai mari daune.
în al treilea an larvele năpârlesc încă de două ori, astfel că în primăvara celui de al
patrulea an sunt de vârsta a Vl-a. Dezvoltarea stadiului larvar, în funcţie de specie
durează 3-5 an. în cel de-al treilea sau al patrulea an de dezvoltare, după o perioadă de
hrănire intensă, în lunile iulie sau august, larvele ajung la dezvoltarea completă,
năpârlesc pentru ultima oară, se retrag la adâncimi mai mari, de la 20 până la 40 cm,
unde îşi construiesc o căsuţă pupală, în care se transformă în pupă. Aproximativ după
o lună apar insectele adulte, care rămân în sol, în căsuţa pupală în diapauză până în
primăvara anului următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii speciilor de Elateridae au un regim
de hrană mixt (carnivor şi vegetarian) şi nu produc daune semnificative. Acestea, în
general, populează cerealele de toamnă şi de primăvară, culturile perene, haturile cu
ierburi graminee, unde se hrănesc atât cu diferite insecte mici, râme etc., cât şi cu
elementele florale din inflorescenţe, sau cu frunzele cerealelor, păioase şi ale trifoiului,
rozând parenchimul sub formă de ciuruiri, producând daune fără importanţă
economică.
Cele mai mari daune le produc larvele care se comportă ca dăunători polifagi ai
organelor subterane. în primul an larvele se hrănesc cu humus, cu substanţă organică în
descompunere şi cu rădăcinile subţiri ale plantelor, provocând daune neînsemnate. In
schimb larvele din ceilalţi ani de dezvoltare, până ajung la maturitate, produc daune
deosebit de mari, mai ales în terenurile care au fost înţelenite sau ocupate cu
leguminoase perene şi în terenurile uşor acide luate în cultură, sau care au urmat în
asolament ca premergătoare pentru semănăturile de cereale, în special pentru cele de
porumb. Larvele atacă cerealele (porumb, grâu, orz etc), plantele tehnice (floarea-
soarelui, sfecla, tutunul, cartoful etc), diferite specii de legume (tomate, vinete, varză,
morcov etc), butaşii viţei de vie, puieţii din pepinierele pomicole şi silvice etc. La
început larvele se hrănesc cu boabele în germinare, de aceea în această perioadă pot fi
găsite în apropierea seminţelor, sau chiar în interiorul lor. Adesea într-un bob de
porumb se pot găsi mai multe larve. După răsărirea plantelor, larvele continuă să se
hrănească, instalându-se în zona de ramificaţie a rădăcinilor, rozând plantele la exterior
sau pătrund în interiorul lor, săpând galerii de hrănire, din care cauză plantele
stagnează în creştere, iar cu timpul se ofilesc şi se usucă. în urma daunelor, culturile
atacate au multe goluri. O intensitate mai mare de atac se înregistrează în soluri
podzolice, lăcovişti, lunci, culturi irigate.
Viermii-sârmă produc pagube mai mari la plantele prăsitoare, în special la
porumb, tutun, cartof, floarea-soarelui, tomate etc, aflate în primele faze de vegetaţie.
O singură larvă în ultimul stadiu poate distruge timp de un an până la 10-12 plante, iar
un număr de 0,4-0,5 larve/m2, la o umiditate sporită, distrug până la 5 mii de plante de
tutun la hectar; în condiţii de umiditate redusă, sunt distruse până la 10 mii de plante.
La invazii mari pagubele cauzate de larve pot ajunge până la 60 %, iar uneori culturile
pot fi compromise. Voracitatea larvelor este extrem de mare, dacă în perioada răsăririi
plantelor şi a primelor faze de vegetaţie primăverile sunt reci şi umede, precum şi dacă
însămânţarea este adâncă, fapt ce întârzie răsărirea plantelor.
în tuberculii de cartof, la rădăcinoase (sfeclă, morcov, pătrunjel etc.) larvele rod
numeroase galerii de nutriţie în care pătrund diferite microorganisme (bacterii,
ciuperci) patogene, care provoacă putrezirea lor. La atacuri puternice, pagubele
cauzate de diferite specii de viermi-sârmă în culturile de cartofi pot ajunge până la 80-
100%.
Frecvenţa şi intensitatea plantelor atacate, precum şi pagubele larvelor depind
însă nu numai de densitatea numerică a lor, dar şi de umiditatea solului. în anii cu
umiditate sporită a solului în lunile aprilie, mai, iunie, pagubele produse de larve sunt
mai mici, deoarece în sol umed activitatea lor migratoare scade, fiindcă n-au nevoie să
se deplaseze în căutarea hranei şi umezelii, iar dacă umiditatea solului este redusă,
viermii-sârmă chiar într-un număr redus produc daune mari. Deşi viermii-sârmă
prezintă un polifagism pronunţat, unele specii de plante sunt mai puţin atacate
(mazărea, fasolea, hrişcă, lintea, bobul, inul, muştarul, rapiţa, coriandrul etc).
în limitarea acestor dăunători, un rol deosebit îl au unele insecte prădătoare, cum
sunt diferite specii de Carabidae (Carabus sp., Pterostichues sp.,Anisodactylus sp.),
unele insecte parazite (Paracodrus apteroginus Hali., Serphus grarvidator L.,
Phaenoserphus fuscipes Hali.), unele specii de nematozi (Mermithidae), precum şi
diferite vertebrate, cum sunt cârtiţa (Talpa europaea L.), fazanul (Phasianus colchicus
L.), cioara de semănătură (Corvus frugillegus L.) etc, care distrug un mare număr de
viermi-sârmă, reducând considerabil populaţia lor.
înmulţirea în masă a dăunătorului este limitată şi de diferite microorganisme
patogene, în special de ciupercile Metarehizeum sp., Entomophtora sp., Beauveria sp.,
care infectează adesea larvele de Elateridae de diferite vârste, mai ales în terenurile
umede şi în anii cu precipitaţii mai abundente, reducând astfel densitatea numerică a
lor.
Combatere. în combaterea viermilor-sârmă se aplică măsuri agrotehnice şi
chimice. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă: rotaţia raţională a culturilor în
asolament; efectuarea arăturii de vară şi de toamnă imediat după recoltarea culturilor
ceea ce contribuie la distrugerea stadiului aflat în sol (larve în diferite vârste, insecte
adulte); plantarea pe terenurile puternic infestate a culturilor mai puţin atacate de acest
dăunător, ca: mazăre, hrişcă, in, fasole, rapiţă, bob, linte ş. a.; dezmiriştirea, discuirea,
prelucrarea repetată a solului dintre rândurile culturilor prăsitoare în perioada
depunerii ouălor, apariţiei larvelor şi transformării lor în pupe, ce contribuie în mare
măsură la reducerea populaţiilor gândacilor pocnitori; aplicarea îngrăşămintelor
organice şi minerale, mai ales acelor azotate şi fosfatice (azotat de amoniu şi
superfosfat), care sporesc dezvoltarea plantelor devenind mai rezistente la atac, având
şi o acţiune nocivă asupra larvelor mai ales asupra celor din primele vârste; plantarea
sau însămânţarea culturilor în termene optime, cu seminţe cu o valoare biologică
înaltă, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, ce contribuie la o bună germinaţie şi un
bun ritm de dezvoltare, obţinându-se plante viguroase care sunt mai rezistente la atacul
larvelor; distrugerea buruienelor, în special a pirului planta-gazdă preferată a
dăunătorului; în primăvară, cultivarea repetată a solului, înainte de înfiinţarea culturii,
care pe de o parte, favorizează creşterea şi dezvoltarea plantelor, iar pe de alta,
contribuie la distrugerea larvelor; cultivarea soiurilor de plante rezistente la atacul
dăunătorului; capturarea insectelor adulte cu ajutorul capcanelor cu feromoni specifici.
în anii de invazii, când densitatea larvelor depăşeşte PED (5-6 ex/m 2) se aplică
tratamente chimice la seminţe şi la sol.
în combaterea viermilor-sârmă, cea mai eficientă, economică, sigură şi mai puţin
poluantă măsură, folosită în prezent în practica agricolă curentă, este tratarea
seminţelor, care, asigură atât protecţia seminţelor, cât şi a tinerilor plantule, până într-o
fază mai avansată.
întrucât tratarea seminţelor se efectuează cu produse foarte toxice, unele
sistemice, tratamentul acestora se face numai centralizat, de obicei la întreprinderile de
condiţionare şi calibrare specializate, sub supravegherea specialiştilor, care răspund
nemijlocit de respectarea cu stricteţe a instrucţiunilor referitoare la aplicarea
tratamentului şi a măsurilor de igienă şi protecţia muncii. Pentru tratamentul
seminţelor sunt recomandate următoarele produse avizate: Furadan 3 5 ST (25-30 l/t) -
seminţe de sfeclă pentru zahăr şi furajeră; Carbodan 35 ST (20-25 l/t) seminţe de
porumb, (20-22 l/t) seminţe de floarea-soarelui şi (15-22 l/t) seminţe de sfeclă pentru
zahăr; Carbosan FS (25 l/t) seminţe de porumb, (15,0-25,0 l/t) seminţe de sfeclă pentru
zahăr; Cosmos 250 FS (4,0-5,0 l/t) seminţe de porumb, (5,0 l/t) seminţe de floarea-
soarelui şi (25 l/t) seminţe de sfeclă pentru zahăr; Semafor 20 ST (4,0 l/t) seminţe de
sfeclă pentru zahăr; Signal (1,5 - 2,0 l/t) seminţe de grâu şi (2,0 - 2,5 l/t) seminţe de
porumb; Gaucho 70 WS (1050 g/lOOkg) seminţe de floarea-soarelui; (50 g s.a/u.s.)
pentru porumb şi (90 g s.a/u.s.) pentru sfeclă pentru zahăr; Montur Forte 23 FS (80-
100 g /u.s.) pentru sfeclă de zahăr.
Trebuie de menţionat că, deoarece insecticidele folosite la tratarea seminţelor sunt
produse toxice, seminţa tratată trebuie ambalată numai în saci din material ţesut
(cânepă, iută) pentru a se usca mai repede, şi păstrată în loc curat, izolat, uscat şi bine
ventilat, unde nu vor avea acces persoanele neautorizate. Semănatul seminţelor tratate
se va face numai mecanizat, evitându-se contactul acestora cu mâna.
Pe terenurile destinate pentru plantarea răsadului de legume sau tutun, rezultate
bune se pot înregistra şi prin aplicarea momelilor din plante verzi toxice, obţinute din
boabe de ovăz sau orz tratate cu Bi-58 Nou, Bastar 40 EC, sau cu analogii lui
Dimetoat, Danadim
400 EC, Pilarmax 400 EC în doză de 21/100 kg seminţe, semănate cu 8-10 zile până la
înfiinţarea culturii, în rânduri la distanţe de 3540 cm, folosindu-se 20-25 kg seminţe la
1 ha.
în situaţiile unor infestări puternice, peste 10 larve/m 2, tratamentele la seminţe pot
fi completate cu tratamente chimice generale la sol, la cuib, sau pe rând odată cu
semănatul culturilor prăsitoare, sau plantatul răsadurilor cu insecticide granulate pe
bază de carbofuran.
în culturile de cartof, se recomandă tratarea tubercul i I or înainte de plantare cu
Prestige 29 0FS (0,75 l/t) care asigură protecţia culturii timp de 75 - 80 zile de la
răsărire împotriva viermilor-sârmă şi alţi dăunători din sol.
Rezultate bune în combaterea viermilor-sârmă pe suprafeţe mici puternic infestate
se poate obţine şi prin mocirlirea înainte de plantare a rădăcinilor răsadului de legume,
tutun, precum şi a butaşilor viţei de vie, a puieţilor de pomi fructiferi, într-o soluţie de
consistenţa smântânii, formată din dejecţii de bovine, lut şi pământ, luate în părţi egale,
la care se adaugă apă după necesitate şi 10-20 g de Zolone 3 5 EC la 101 de mocirlă.

Familia Tenebrionidae
în cele mai diverse plante cultivate şi spontane se întâlnesc numeroase specii de
Tenebrionidae, cunoscute ca insecte adulte sub denumirea populară de gândaci de
întuneric sau gândaci negri, iar ca larvă sub denumirea de viermi-sârmă falşi, care se
comportă ca dăunători polifagi.
Dintre speciile de gândaci de întuneric mai frecvent întâlnite şi mai dăunătoare se
consideră gândacul negru de stepă (Blaps halophila Fisch.), gândacul pământiu mare
sau borza porumbului (Pedinus femoralis L.) şi gândacul pământiu (Opatrum
sabulosum L.).

Gândacul negru de stepă - Blaps halophila Fisch.

Răspândire. Gândacul negru de stepă este larg răspândit în multe regiuni din
Europa Centrală şi Orientală, în Asia de Sud şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 17-23 mm lungime, de culoare neagră mat, cu
elitrele concrescute. Posterior elitrele se îngustează formând o concrescenţă codală,
care la masculi are 1,5-2,0 mm lungime, iar la femele 0,5-1 mm. Aripile posterioare
lipsesc, de aceea adulţii nu zboară, dar se deplasează în mers şi elimină un lichid cu un
miros foarte înţepător (fig. 27).
Oul este oval, de culoare albă, de 2 mm lungime şi 1,1 mm lăţime, cu capetele
rotunjite.
Larva are până la 3 5 mm lungime, este de formă cilindrică având tegumentul
puternic cMtinizat, de culoare galbenă sau cafenie, cu inele mai întunecate pe fiecare
segment. Se aseamănă foarte mult cu viermii-sârmă, însă se deosebesc prin aceea că au
picioarele de mărimi diferite (perechea anterioară, este mai lungă decât cea posterioară
şi mediană), capul este rotund, iar ultimul segment tăiat oblic de sus în jos.
Pupa are 22 mm lungime, culoare albă foarte fină.
Biologie şi ecologie. Gândacul negru de stepă are o generaţie la 2 ani. Iernează ca
larvă de diferite vârste şi ca adult în sol şi pe sub diferite resturi vegetale. Primăvara
adulţii apar, de obicei, în aprilie, în primele zile calde şi populează terenurile însorite,
preferând plantele prăsitoare şi legumicole; mai rar se întâlnesc în culturile de cereale.
 | s Insectele adulte sunt active
J$L Jjг/ ;
**fвLj& <>"^W^- dimineaюa єi seara, iar ziua
^jMmJ j^ЄyH* migreazг sub diferite resturi
-JоiillS /-' '^Wv'" vegetale, bulgгri, оn galeriile
•^"JPHr^ ' y
\^Mr rozгtoarelor, prin depozite,
subsoluri єi оn alte locuri оntu-
necoase. Insectele trгiesc pвnг
la 2 ani єi оn fiecare an pot
depune pвnг la 300 ouг.
Femela depune ouгle оn sol, la
"Iffl y^llf de pвnг la 5 cm, оn grupe de
adвncimi
W'"ffr cвteva sute оn fiecare. Dezvol-
■*2Sl 2 Y^w tarea embrionarг dureazг pвnг

la 10 zile. Larvele apărute se

dezvoltă în sol timp de 15 luni.
Fig. 27. Gândacul

negru de stepă (Blaps halophila unse i a matUritate spre

Fisch.): sfârşitul lunii august, larvele se
al larvei; 5 - bob de porumb atacat de larvă (după Scegolev) adâncimea de 4-8 cm. Stadiul
de pupă durează până la 20 zile,
apoi apar insectele adulte, care rămân în sol pentru iernat.
O parte din larve, care n-au ajuns la maturitate în acest an, rămân pentru
hibernare, apoi primăvara continuă să se dezvolte, atacând diferite plante cultivate, iar
spre sfârşitul lui aprilie se transformă în pupe, iar în luna mai, apar insectele adulte,
care ies la suprafaţa solului.
Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii nu produc daune, dar se întâlnesc pe
sub diferite resturi vegetale unde se hrănesc cu diferite buruieni (lobodă, volbură,
pădagină, păpădie etc). Daune mari produc larvele care atacă boabele în germinare şi
părţile subterane ale diferitor plante cultivate, ca: porumbul, sfecla, răsadul legumelor
şi al tutunului, cartoful etc. Plantele atacate, mai ales în faza de răsădire, se
îngălbenesc şi se usucă, iar tuberculii de cartof, rădăcinile de sfeclă şi morcov atacate
putrezesc.
Combatere. Se recomanda aceleaşi măsuri ca şi la viermii-sârmă (Agriotes sp.)

Gândacul negru - Pedinus femoralis L.

Răspândire. Gândacul negru, fiind o insectă termofilă, este larg răspândit în
multe ţări din Europa Centrală şi Orientală, Asia de Sud şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 7,5-9,5 mm lungime, de culoare neagră
lucitoare. Corpul la masculi este mai îngust, la femelă mai lat şi bombat, cu marginile
laterale paralele. Elitrele sunt concrescute şi au aceeaşi lăţime ca şi protoracele, cu 9

89
striuri longitudinale şi cu o punctuaţie fină, amplasată uniform. Aripile posterioare
lipsesc, de aceea insectele nu zboară, deplasându-se numai în mers (fig. 28).
Oul este oval alungit, de culoare albă, cu capetele rotunjite, de 1,05 mm lungime
şi 0,65 mm lăţime.
Larva la maturitate are până la 20 mm
lungime şi este numită vierme-sârmă fals cu capul
şi segmentele toracice de culoare cafenie, iar celelalte
galbene-pale, cu dungi transversale întunecate în
partea posterioară a segmentelor. Tergi-tele
sunt aproape netede, lucitoare. Segmentul 9 al
abdomenului este ascuţit cu 4 cerci şi peri la capăt.
Pupa are 7-10 mm lungime şi culoare albă.
Biologie şi ecologie. Gândacul negru are o
generaţie la 2 ani. Iernează ca insecta
Fig. 28. Gвndacul negru (Pedinus adultă în straturile superficiale ale
femoralis L.): 1 - adult; 2 - larvг; 3 -
raportul dintre lungimea picioarelor solului, sau sub diferite resturi vegetale,
anterioare єi mediane; 4 - forma şi ca larvă în sol, la adâncimi de 20-40
ultimului segment abdominal; 5 - pupг cm. Primăvara, în a doua jumătate a
(dupг Єcegolev) lunii aprilie apar insectele adulte, care
sunt mai active noaptea, iar ziua stau ascunse pe sub diferite resturi vegetale, bulgari
etc, ieşind seara pentru a se hrăni cu diferite plante spontane; uneori atacă frunzele
cotiledonate sau retează tulpinile tinere ale diferitor plante cultivate, producând daune
fără importanţă economică. După câteva zile de hrănire, femelele încep să depună ouă.
Depunerea ouălor începe din luna aprilie, şi are loc în terenurile bine încălzite de soare
şi afânate, mai frecvent în culturile de porumb, sfeclă, tutun, floarea-soarelui. Ouăle
sunt depuse în sol, la adâncime de la 2-3 cm până la 10 cm, în funcţie de temperatură
şi umiditatea solului. Adulţii trăiesc până la 2-3 ani şi în fiecare an depun ouă. O
femelă poate depune în medie, în primul an, până la 500 ouă, iar în al doilea an 750-
800. Depunerea ouălor este foarte eşalonată şi se realizează în decursul întregii
perioade de vegetaţie, de aceea în sol se pot întâlni concomitent larve de diferite vârste
şi chiar pupe. Larvele apar după 9-15 zile. La apariţie, larvele sunt albe, foarte fine şi
puţin mobile. După 12-36 ore de la apariţie, larvele năpârlesc, capătă un aspect
morfologic caracteristic acestei specii, devin foarte mobile şi dăunătoare. Dezvoltarea
larvelor durează 12-14 luni, năpârlesc de 11 ori şi se împupează după hibernare în
iunie-iulie.
Cu o lună înainte de transformare în pupă, larvele devin imobile şi nu dăunează
plantelor. Stadiul de pupă durează 14-18 zile. Insectele adulte ies la suprafaţa solului şi
peste o lună pot să se reproducă. Femelele din generaţia nouă depun ouăle în iulie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul negru este o specie polifagă, atacă
diferite specii de plante cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă.
Adulţii atacă frunzele diferitor plante cultivate, provocând daune fără importanţă
economică. Pagube mari produc larvele, care sunt cele mai dăunătoare dintre toate
speciile de viermi-sârmă falşi. Acestea se dezvoltă în staturile superficiale ale solului,
atacând boabele în germinare, părţile subterane sau rădăcinile diferitor plante cultivate,
producând aceleaşi daune ca şi viermii-sârmă, îndeosebi la porumb, floarea-soarelui,

90
tutun, cartof. Larvele şi adulţii acestui dăunător, preferă îndeosebi solele cu umiditate
moderată, de aceea pe terenurile irigate se întâlnesc foarte rar. iar în anii cu umiditate
sporită densitatea lor este foarte redusă.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la viermii-sârmă (Agriotes sp.).

91
Gândacul pământiu sau pământiul - Opatrum sabulosum L.
Sin.: Opatrum itermedium Fitch.
Răspândire. Gândacul pământiu este răspândit în multe ţări din Europa Centrală
şi Orientală, precum şi în Asia Mică şi Mongolia.
Descriere. Adultul are corpul plat, oval-alungit, de 7-10 mm lungime, uşor
bombat, de culoare neagră-mată; dorsal adesea acoperit cu particule de pământ, care îi
imprimă
0 culoare neagră pământie, de unde şi denumirea populară de „pământiu". Clipeul
anterior prezintă o adâncitură. Pronotul mai lat decât lung, uşor rotunjit şi cu o
punctuaţie deasă, dispusă regulat. Elitrele cu striuri longitudinale şi interstrii, uşor
convexe şi mărginite de tubercule plate, lucioase. Aripile posterioare nu sunt
dezvoltate (fig. 29).
Oul este oval, de 1,4 mm lungime şi 0,9 mm lăţime, de culoare albă. Larva este foarte
asemănătoare cu acea de Agriotes, cunoscută sub denumirea populară de vierme-sârmă
fals, deosebindu-se prin aceea că, picioarele anterioare sunt mai lungi şi mai groase
decât celelalte. Capul este bombat, buza superioară pronunţată, ieşită înainte de sub
clipeu. Corpul larvei la completa dezvoltare are până la 17 mm lungime, de formă
cilindrică, acoperit cu un tegument puternic chitinizat, de culoare castanie-închisă
lucios, iar partea ventrală este mai deschisă (gălbuie). Ultimul segment abdominal este
obtuz cu vârful ascuţit şi prevăzut cu 16 - 32 - 36 spini amplasaţi neregulat.
Pupa este oval-alungită, de 8-10 mm lungime şi culoare albă.

Biologie şi ecologie.
Gândacul pământiu are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol, la 3-7 cm adâncime,
sau sub diferite resturi vegetale din câmp. Apar la suprafaţa solului în primele zile
calde ale primăverii, de obicei la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie şi se
hrănesc pe diferite plante spontane, apoi atacă numeroase plante cultivate de abia
apărute ca: floarea-soarelui, Fig. 29. Gândacul pământiu (Opatrum sabulosum L.):
sfecla pentru zahăr, tutunul etc.

92
1 - adult; 2 - larvă; 3 - raportul dintre lungimea picioarelor Adulţii pot trăi până la 2
anterioare şi mediane; 4 - forma ultimului segment abdominal [
an împerecherea are loc, de
al larvei; 5 - pupă; 6 - plante atacate (după Scegolev).
regulă, în aprilie, iar spre sfârşitul lunii femelele încep să depună ouă, proces care
durează până la sfârşitul lunii mai - începutul lui iunie. Ouăle sunt depuse în sol în
grupe de până la 10 bucăţi la adâncimea de 2-5 cm, fiind preferate terenurile uşoare,
nisipoase. O femelă depune în medie până la 100 ouă. Dezvoltarea embrionară durează
4-6 zile. Larvele apărute se dezvoltă în stratul arabil al solului. Sunt saprofage, mai
ales la început, şi se hrănesc cu resturi de plante în descompunere, iar mai târziu atacă
părţile subterane sau rădăcinile diferitor plante ierboase. Dezvoltarea larvei durează
aproape două luni: din luna mai şi până la sfârşitul lunii iunie. Larva ajunge la
maturitate la sfârşitul lunii iulie sau în august şi se transformă în pupă într-o căsuţă
pupală în sol, la adâncimea de 3 -7 cm. Toamna, prin luna septembrie, apar adulţii care
rămân pentru iernat în aceleaşi locuri. Uneori adulţii din noua generaţie apar la
suprafaţa solului şi se hrănesc puţin, apoi se retrag pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul pământiu este o specie polifagă,
atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane preferând însă floarea-soarelui,
porumbul, sfecla, cerealele, tutunul, lucerna, legumele, soia, muştarul, pepinierele
viticole etc. Atacă insectele adulte şi larvele, însă daune mai mari produc adulţii la
plantele prăsitoare primăvara şi la începutul verii, când la 1 m 2 se pot întâlni de la
câteva zeci până la 100 de insecte. La apariţie, adulţii se hrănesc cu boabele de cereale
în germinare (orz, ovăz, grâu), cu frunzele cotiledonate ale plantelor abia răsărite
(sfeclă, floarea-soarelui etc), apoi retează de la colet plantele tinere şi în cele din urmă,
rod frunzele plantelor mai dezvoltate. Insectele adulte preferă plantele ofilite, de aceea
sunt destul de periculoase răsadului de legume, tutun etc, plantate de curând în câmp.
Atacul, de obicei, are loc de-a lungul rândurilor, mai ales noaptea Plantele atacate se
usucă şi la invazii mari apare necesitatea de reîrifhnţare a culturii. Larvele trăiesc în
stratul superficial al solului şi la început sunt saprofage, apoi atacă părţile subterane
sau rădăcinile diferitor plante, producând uneori aceleaşi daune ca şi viermii-sârmă.
Pagubele cele mai mari se înregistrează în culturile de floarea-soarelui şi la alte
prăsitoare, mai ales în anii secetoşi, când pagubele pot ajunge la 15-40 %.
Combatere. în combaterea gândacului pământiu se aplică, în general, măsuri
agrotehnice şi numai în caz de invazii-măsuri curative.
Ca măsuri agrotehnice se recomandă: aplicarea unei rotaţii raţionale a culturilor
în asolament; strângerea şi distrugerea resturilor vegetale din câmp, apoi efectuarea
arăturii adânci de toamnă, pentru distrugerea adulţilor retraşi pentru hibernare; în
primăvară, distrugerea florii spontane şi a samuraslei de floarea-soarelui, pe seama
cărora adulţii se hrănesc la început, de unde mai târziu migrează în culturi; aplicarea
repetată a lucrărilor mecanice ale solului cu cultivatorul în cursul perioadei de
vegetaţie, pentru distrugerea stadiilor din sol (ouă, larve, pupe).
Măsuri chimice speciale de combatere a gândacului pământiu în general nu se
aplică, deoarece tratamentele aplicate împotriva gărgăriţelor polifage ţin sub control şi
populaţiile acestui dăunător. In cazul unor invazii puternice, îndeosebi în anii cu
primăveri secetoase, mai ales în culturile de floarea-soarelui însămânţate târziu şi cu
seminţe netratate, în perioada apariţiei plantelor, la depăşirea PED (2 adulţi/m 2) se

93
aplică tratamente cWmice cu aceleaşi produse ca şi pentru gărgăriţa frunzelor de
porumb (Tanymecus dilaticoltis Gyll.). Larvele se combat prin aceleaşi măsuri
concomitent cu viermii-sârmă (Agriotes sp.).

94
 Familia Alleculidae
Această familie de coleoptere cuprinde peste 300 de specii de insecte care se
întâlnesc în diferite regiuni ale globului. In Moldova sunt semnalate peste 13 specii,
dintre care mai frecvent se întâlneşte şi produce daune la diferite culturi specia -
Podonta dagestanica Reitt.

Gândacul negru al florilor - Podonta dagestanica Reit. Răspândire. Gândacul

negru al florilor este răspândit în partea de sud a Europei de Est.
Descriere. Adultul are corpul alungit, bombat, de 7-9,5 mm lungime, de culoare
neagră şi lucitoare. Fruntea şi clipeul sunt punctate uniform. Antenele sunt filiforme,
formale din 11 articule mai lungi decât capul şi pronotul. Al treilea segment antenal
este de 1,5 ori mai lung decât al 4-lea. Pronotul este de două ori mai lat decât lung,
îngustat anterior, iar posterior are aproape aceeaşi lăţime ca şi elitrele. Elitrele cu
striuri longitudinale şi o punctaţie fină, iar posterior îngustate (fig. 30).
Oul este oval-alungit, de 1,1 mm lungime şi de 0,3 mm lăţime, de culoare albă.
Larva seamănă mult cu larvele tenebrionidelor numite viermi-sârmă falşi cu buza
superioară foarte pronunţată. Corpul este alungit, de culoare galbenă, cu dungi cafenii
pe marginea posterioară a segmentelor. Picioarele anterioare sunt mai mari decât
celelalte şi foarte puternice. Ultimul segment abdominal este rotunjit, fără spini şi
excrescenţă, cu o punctuaţie adâncă şi deasă.
Pupa este de culoare albă, cu perişori scurţi.

Biologie şi ecologie. Gândacul negru al

florilor are o generaţie la 2-3 ani. Iernează în stadiul
de larvă de diferite vârste în sol, la adâncimi de
40-60 cm. Primăvara larvele migrează în staturile
superficiale ale solului, unde continuă să se
hrănească, atacând boabele şi părţile subterane
ale diferitor plante cultivate şi spontane. Dezvoltarea
stadiului larvar durează timp de 2 ani. Larvele
ajunse la completă dezvoltare îşi formează în sol o
cameră pupală, în care se transformă în pupă.
Insectele adulte încep să apară din a douajumătate
a lunii mai-începutul lunii iunie, atingând maximul
în luna iunie, şi se întâlnesc până la sfârşitul lunii
iulie-începutul lui august. Insectele adulte prezintă
un fototropism pozitiv, fiind active în timpul zilei.
Se hrănesc cu polenul diferitor plante: cereale,
crucifere, chenopodiacee, compozite etc.
Fig. 30. Gândacul negru al florilor h a doua . umatat£ ft ^ ^ feme,de
(Podontha dagheslanica Reitt.) ţncep gă depună Quă Q femelă depune m medie
(dupa Scegolev) pâna lft 2QQ oua 0uale smt depuse în gol în
grupe a câte 10, uneori până la 100 bucăţi la un loc, fiind acoperite cu o substanţă
mucoasă. Dezvoltarea embrionară durează până la 12 zile. Larvele apărute se hrănesc
la început cu resturi vegetale în descompunere, iar mai târziu atacă diferite plante
cultivate şi spontane, ca şi viermii-sârmă. In toamnă, când temperaturile scad, larvele
migrează în straturile mai adânci, unde iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul negru al florilor este o specie
polifagă, atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult, cât
şi ca larvă însă daune deosebit de mari produc larvele. Adulţii se hrănesc cu polenul şi
elementele florale ale diferitor plante şi nu produc daune semnificative. Larvele atacă
la fel ca şi viermii-sârmă, viermii-sârmă falşi, hrănindu-se cu boabele în geiminare, pe
care le consumă total sau parţial, sau cu părţile subterane ale diferitor plante tinere,
îndeosebi la grâu, porumb, soia, floarea-soarelui, arahis etc, pe care le rod la exterior
sau pătrund în interiorul lor, săpând galerii de nutriţie. Plantele atacate la început
stagnează în creştere, iar mai târziu se ofilesc şi se usucă
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la viermii-sârmă (Agriotes sp.).

Familia Curculionidae (Tanymecidae)

Această familie de coleoptere cuprinde numeroase specii de insecte, printre care
unele specii se comportă ca dăunători polifagi de prima importanţă. In ţara noastră cele
mai răspândite şi mai dăunătoare specii de curculionide polifage sunt: Tanymecus
dilaticollis Gyll., T.palliatus F., Psalidium maxillosum F. etc. Dintre speciile
menţionate, gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.) prezintă o
deosebită importanţă ca dăunător polifag al diferitelor plante cultivate şi îndeosebi al
culturilor de porumb, sfeclă pentru zahăr, tutun etc.

Gărgăriţa (răţişoara) frunzelor de porumb - Tanymecus dilaticollis Gyll.

Răspândire. Gărgăriţa frunzelor de porumb este răspândită la Europa de Sud şi
de Vest şi în Asia Mică.
Descriere. Adultul are corpul de 6,5-8 mm lungime, de culoare cenuşie-pământie
sau cenuşie-brună, iar ventral puţin mai deschis. Capul este prelungit sub forma unui
rostru lat, scurt şi gros, care are aspectul unui cioc de raţă, de unde şi denumirea
populară „răţişoara". Antenele sunt geniculate, la care scapul, spre deosebire de specia
Tanymecuspalliatus Fabr., nu depăşeşte marginea posterioară a ochilor. Pronotul este
mai lat decât lung, de culoare neagră, iar baza elitrelor este mai lată ca toracele. Părţile
laterale ale pronotului sunt larg rotunjite de o carenă obtuză. Elitrele sunt ascuţite la
vârf, acoperite cu solzi şi perişori albicioşi, care sunt dispuşi longitudinal sub formă de
dungi (câte 4 pe fiecare elitră), mai închise sau mai deschise. Aripile posterioare sunt
transparente, bine dezvoltate (fig. 31).
Oul are 1,0-1,2 mm lungime şi 0,4-0,5 mm lăţime, de formă cilindrică, rotunjit la
ambele capete, la depunere este de culoare galbenă, iar mai târziu devine negru-
strălucitor.
Larva este apodă - eucefală, are corpul la completa dezvoltare de 8-10 mm
lungime, curbat, de culoare albă-gălbuie lucioasă, iar capsula cefalică galbenă-cafenie.
 Pupa are 6-8 mm lungime şi de culoare
albă.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa frunzelor
de porumb are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de adult în sol, la adâncime de 40-80 cm.
Primăvara devreme, când în locurile de
hibernare temperatura solului ajunge la 4°C, de
regulă la sfârşitul lunii februarie - începutul
lunii martie, adulţii părăsesc căsuţele pupale şi
încep să migreze spre straturile superioare ale
solului (2-10 cm), unde se găsesc până când
condiţiile devin favorabile apariţiei.
Spre sfârşitul lunii martie - începutul lunii
aprilie, când temperatura medie la suprafaţa
solului este de 8-9 °C, încep să apară adulţii
hibernanţi. Apariţia lor este eşalonată şi durează
până în luna iulie, insă apariţia maximă are loc
în cursul lunii aprilie şi durează până la 20 zile.
Când temperatura medie diurnă oscilează pe
intervalele unei decade între 8 şi 10 °C,
majoritatea adulţilor se găsesc la suprafaţa
Fig. 31. Gгrgгriюa frunzelor de solului. La început gărgăriţele apărute se
porumb deplasează în mers şi se hrănesc pe diferite
(Tanymecus dilaticollis Gyll.): plante spontane, preferând pălămida, volbura
1 - adult; 2 - ouг; 3 - larvг; 4 - pupг; ş. a., şi diferite cereale cultivate de toamnă
5 - plantг de porumb atacatг (dupг (grâu, orz, secară etc), sau spontane, ca pirul
Paulian) ş. a. Când temperatura maximă a aerului atinge 10 °C, gărgăriţele
hibernante se concentrează pe semănăturile de grâu de toamnă, provocând daune
deosebit de mari, mai ales în culturile de grâu de toamnă, însămânţat după porumb. hi
unii ani, în aceste culturi densitatea numerică medie a dăunătorului ajunge la 50-70
exemplare/m2. Mai târziu, prin a doua sau a treia decadă a lunii aprilie, când
temperatura aerului depăşeşte 18-20 °C, adulţii încep să se deplaseze în zbor, migrând
în culturile de primăvară: floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr, mazăre, iar în prima
jumătate a lunii mai, în perioada răsăririi porumbului, se concentrează în aceste culturi,
migrând de pe toate celelalte plante agricole atacate.
Gărgăriţa porumbului este o specie diurnă şi termofilă, fiind mai activăm zilele
însorite şi calde, mai ales când temperatura medie a aerului depăşeşte 18-20 °C; în
zilele înnourate, răcoroase şi cu vânturi mari, gărgăriţele stau ascunse pe sub bulgări,
resturi de plante sau în sol la adâncime de până la 10 cm.
După 7-8 zile de la apariţia adulţilor din sol, are loc împerecherea şi ponta.
Depunerea ouălor decurge eşalonat, începe din a doua jumătate a lunii aprilie şi
durează până la mijlocul lunii iunie. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe a câte 5-7
bucăţi pe sub bulgării de pământ din apropierea plantelor sau în sol, la adâncime de 2-5
cm, în funcţie de umiditatea solului. O femelă depune în medie până la 300 ouă.
Incubaţia durează, în funcţie de temperatura solului, până la 3 săptămâni. Apariţia
larvelor este eşalonată şi continuă aproape două luni, de la începutul lunii mai până la
începutul lui iulie. Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante cultivate
şi spontane (mai ales de porumb şi susai, care asigură condiţii optime pentru
dezvoltarea larvelor). Evoluţia stadiului larvar durează 2-2,5 luni, timp în care acestea
trec prin 4 vârste. Pe măsură ce cresc, larvele coboară în sol la adâncimi mari, astfel că
spre sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august ajung la completa dezvoltare, aflându-se
în sol la adâncime de până la 40 cm, iar unele chiar până la 0,8-1 m şi mai mult; aici îşi
construiesc o căsuţă pupală, în interiorul căreia se transformă în pupă. Stadiul pupai
durează 11-20 zile. Spresfârşitdlunhaugust-începutul lui septembrie are loc apariţia
adulţilor noi, care rămân în căsuţele pupale până în primăvara anului viitor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa frunzelor de porumb este o specie
polifagă. Atacă peste 70 specii de plante cultivate şi spontane, însă produce pagube
mai mari în culturile de porumb, planta-gazdă preferată a dăunătorului, precum şi în
culturile de sfeclă, floarea-soarelui, tutun, sorg, mazăre, soia, grâu, orz, lucerna ş. a.
Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, însă pagube considerabile produc adulţii, care atacă
plantele începând de la faza de răsărire şi până la formarea a 3-4 frunze. Capacitatea
maximă de dăunare este cuprinsă între a treia decadă a lunii aprilie şi ultima decadă a
lunii mai. Adulţii rod primele (1 -2) frunze la porumb, sau frunzele cotiledonate la
floarea-soarelui, tutun şi sfecla pentru zahăr etc, sau retează plantele de la colet, iar
uneori chiar înainte de apariţia lor la suprafaţa solului, provocând distrugerea plantelor
în masă. Intr-un stadiu mai avansat de dezvoltare a plantelor (4-6 frunze), adulţii atacă
frunzele numai marginal, sub formă de trepte, care se refac mai uşor, întârziind doar în
vegetaţie. în general, pagube mai mari sunt înregistrate la culturile însămânţate mai
târziu, mai ales la cele de porumb, în anii cu primăveri secetoase. Larvele după apariţie
se hrănesc cu perii absorbanţi ai rădăcinilor, iar din vârsta a doua - cu rădăcinile
secundare ale diferitor plante cultivate (porumb, sorg ş. a) şi spontane (pălămidă, susai
ş. a.), provocând daune fără importanţă economică.
Combatere. în combaterea gărgăriţei frunzelor de porumb se aplică măsuri
agrotehnice şi curative. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă: rotaţia raţională a
culturilor, evitând cultivarea culturilor puternic atacate (floarea-soarelui, sfecla pentru
zahăr şi mai ales a porumbului) pe acelaşi teren mai mult de 2-3 ani, fiindcă
monocultura favorizează sporirea densităţii numerice a dăunătorului; izolarea în spaţiu
a semănăturilor noi de porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea-soarelui etc, faţă de cele
vechi, care sunt focarele principale ale gărgăriţei; semănatul cât mai timpuriu al
culturilor în terenuri bine pregătite şi fertilizate, ce asigură o dezvoltare viguroasă a
plantelor şi trecerea, într-un scurt timp, a fazei critice de 2-3 frunze; distrugerea
permanentă a florei spontane (în special a pălămidei), precum şi a samuraslei de
floarea-soarelui, care primăvara servesc ca hram dăunătorului;
admMstrareamgrăşămintelor organice şi minerale, care influenţează negativ asupra
dezvoltării larvelor; în cursul perioadei de vegetaţie, aplicarea repetată a lucrării
mecanice a solului dintre rândurile plantelor pentru distrugerea stadiilor aflate în sol
(ouă, larve, pupe, adulţi).
 Combaterea chimică a gărgăriţei frunzelor de porumb se poate realiza prin
tratarea seminţelor cu unul dintre produsele: Carbodan 35 ST (20 - 25 l/t) seminţe de
porumb, (15-22 l/t) seminţe de sfeclă pentru zahăr şi (20 -22 l/t) seminţe de floarea-
soarelui; Carbosan 35 ST (25 l/t) seminţe de porumb, (15 - 25 l/t) seminţe de sfeclă
pentru zahăr; Cosmos 250 FS (4,0 - 5,0 l/t) ori Cosmos 500 FS (2,5 IA) seminţe de
porumb şi floarea-soarelui; Diafuran 35 ST, Furadan 35 ST (25 l/t) seminţe de porumb
şi (28 l/t) seminţe de floarea-soarelui; Gaucho 600 FS (8,0 l/t) seminţe de porumb şi
(10,0 l/t) seminţe de floarea-soarelui ori Gaucho 70 WP (12,5 l/t) seminţe de porumb
etc, care asigură o protecţie îndelungată, ca şi în cazul viermilor-sârmă, datorită unei
solubilităţi ridicate şi translocării rapide a substanţei active în seminţaîn curs de
germinare, precum şi în tânăra plantulă, asigurând existenţa dozei letale de insecticide
pentru dăunător în momentul declanşării atacului.
De asemenea, rezultate bune se obţin şi prin tratarea seminţelor cu produsul
Cruiser 350 FS (9 kg/t) de seminţe de porumb şi (10 kg/t) de seminţe de floarea-
soarelui, care fiind deosebit de sistemic se translocă pe măsură ce planta se dezvoltă,
oferind o protecţie de durată din interior împotriva răţişoarei (Tanymecus sp.),
viermilor-sârmă (Agriotes sp.) şi a aridelor.
în perioada apariţiei plantelor şi până la formarea a 3 -4 frunze, dacă nu s-au
aplicat tratamente la seminţe şi densitatea numerică a gărgăriţelor depăşeşte PED (2
ex/m2), se aplică tratamente chimice cu Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Victenon 50 WP
(0,5-0,75 kg/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha) în culturile de porumb; Actara 25 WG (0,08-0,1
kg/ha), Alfaguard 10 EC (0,2 l/ha) şi Decis 2,5 EC (0,25 l/ha) în culturile de floarea-
soarelui.

Familia Scarabaeidae (Melolonthidae)

Exista numeroase specii de Scarabaeidae, care sunt cunoscute ca insecte adulte
sub denumirea populară de „cărăbuşi", iar ca larvă sub denumirea de „viermi albi",
comportându-se ca dăunători polifagi de importanţă economică. Cele mai răspândite şi
mai dăunătoare specii de cărăbuşi, ale căror larve atacă organele subterane la cele mai
diverse plante cultivate şi spontane sunt: cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha
L.,), cărăbuşul de pădure (M. hippocastani Fabr.), cărăbuşul marmorat (Polyphylla
fullo L.), cărăbuşul de grădină (Phyllopertha horticola L.), cărăbuşul păros
(Anoxiapilosa ¥.), cărăbuşul de stepă (A. villosa F), cărăbuşul porumbului (Pentodon
idiota Hrbst), cărăbuşul de aprilie (Rhizotrogus aequinoctialis Hb.), cărăbuşul de iunie
(Amphimallon solstitialis L.), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) etc. Caracteristica
morfologică, biologia, plantele atacate şi modul de dăunare al diferitor specii de viermi
albi, precum şi măsurile de combatere a lor sunt tratate în capitolele respective ale
manualului.

Cărăbuşul de mai - Melolontha melolontha L.

Sin.: Melolontha vulgaris L.
Răspândire. Cărăbuşul de mai este răspândit aproape în toate ţările din Europa.
Descriere. Adultul are corpul de 22,5-31,5 mm lungime, de culoare neagră, iar
capul şi pronotul sunt de culoare neagră lucioasă cu reflexe verzui. Antenele, picioarele
şi pigidiul sunt de culoare brună-roşcată Antenele sunt măciucate, formate din 10-11
articule. Măciuca antenelor la mascul este formată din 7 lamele lungi, iar la femelă din
6 lamele scurte, aşezate în formă de evantai. Pronotul este mai lat decât lung, dar mai
îngust decât baza elitrelor, puternic, încovoiat, pe margini, cu o punctuaţie deasă şi
fină. Elitrele sunt brune, roşcate, fin punctate şi cu 5 carene longitudinale evidente,
lucioase, prevăzute uneori cu o pubescenţă albă.
Partea ventrală a toracelui este acoperită cu peri lungi şi deşi, de culoare albă-
murdară. Abdomenul este negru-lucios. Fiecare segment prezintă pe părţile laterale
câte o pată albă, triunghiulară Pigidiul este foarte alungit, în formă de con, îndreptat
oblic înjos (fig. 32).
Oul este oval, de mărimea unui bob de cânepă, de 1,5-2 mm lungime, de culoare
albă-lăptoasă.
Larva, numită „vierme alb", sau „găinuşe", are corpul pe partea dorsală până la 65
mm lungime, de culoare albă-gălbuie şi de consistenţă moale. Capul este mare, brun,
brun-galben, cumandibule dinţate şi puternice. Picioarele sunt galbene şi inegal
dezvoltate, adaptate pentru săpat. Corpul este încovoiat şi prevăzut cu peri şi stigme de
culoare brună. Prima pereche de stigme este mai mare decât celelalte. Ultimul segment
aMorninal este voluminos şi nu prezintă zbârcituri dorsale, aşa cum au celelalte
segmente, are forma unui fund de sac, prin tegumentul căruia se vede conţinutul negru.
Deschiderea anală este arcuită şi prezintă doua şiruri de câte 25-30 de spini pe fiecare
rând, aşezaţi aproape paralel ce depăşesc limitele câmpului anal ocupat de perişori în
formă de cârlige depuse neuniform şi servesc la determinarea speciei. Prin acest
caracter se deosebeşte de alte specii de melolontoide.
Pupa este de culoare albă-gălbuie, de 20-30 mm lungime, cu 2 peri scurţi
spiniformi în vârful abdomenului.
Biologie şi ecologie. Cărăbuşul de mai, are o generaţie la 3-4 ani. Iernează în sol
în stadiul de larvă de 1 şi 2 ani şi ca adult, la o adâncime de 25-50 cm. Adulţii ies din
sol
primăvara, ceea ce coincide fenologic cu înflorirea în masă a caisului, de obicei la
sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, de
unde şi denumirea populară de „cărăbuşul
de mai". La început apar masculii, când
temperatura solului la o adâncime de 10 cm
ajunge la 9,5 °C, iar când temperatura
solului se ridică la 14-15°C, încep să apară
şi femelele. Apariţia lor are loc eşalonat, în
decurs de cea 10 zile cumaximul la
începutul lunii mai, în perioada înfloririi
prunului şi vişinului. După apariţie, adulţii
au nevoie de o perioadă de hrănire de
aproximativ 2-3 săptămâni, pentru
maturarea organelor sexuale. Se hrănesc cu
Fig. 32. Cгrгbuєul de mai frunzele pomilor fructiferi şi cu diferite specii
(Melolontha melolontha L.): 1 - forestiere, preferind însă stejarul, ulmul, fagul,
adult (dupг Bonnemaison); 2 - mesteacănul etc. S-a stabilit că un cărăbuş
larva; 3 - ornamentaюia poate distruge complet 1-2 frunze pe zi.
segmentului anal al larvei (dupг Zborul adulţilor are loc seara, în amurg.
Medvedev)
încetând odată cu căderea nopţii. Cărăbuşul de mai are un zbor
greoi. In timpul zborului cărăbuşii produc un zumzet (bâzâit) caracteristic timp de 25-
30 de minute, după care se liniştesc. Ziua adulţii stau adăpostiţi pe arbori sau arbuşti,
hrânindu-se cu frunze. Perioada de zbor durează 3-4 săptămâni. In acest timp are loc şi
copulaţia. După o perioadă de 15-20 de zile de hrănire pentru maturarea organelor
sexuale, începe ponta. Ouăle sunt depuse în sol, la adâncimi cuprinse între 10-20 cm,
uneori până la 40 cm, în funcţie de umiditatea solului. Femela depune ouăle în 2-3
etape, în grupe, sub formă de cuib, adesea câte 5-20, iar uneori până la 40 bucăţi.
Solurile preferate, sunt cele calde şi cu vegetaţie rară: pepiniere, plantaţii tinere,
poiene, culturi agricole slab dezvoltate, insuficient încheiate sau care prezintă goluri. în
căutarea locurilor preferate pentru depunerea ouălor, femelele zboară la distanţă de
0,5-2 km, alegând terenurile uşoare, bine lucrate şi bogate în substanţe organice
(humus).
Pentru depunerea ouălor femelele pătrund în sol la adâncimi variate (5-20 cm), în
funcţie de umiditatea solului, unde îşi fac o cămăruţă mică în care depun ouăle. După
prima depunere femelele ies la suprafaţă, se mai hrănesc câteva zile, se împerechează
din nou şi iarăşi se retrag în sol şi depun ouă. Uneori femela poate depune ouă şi a treia
dată însă în acest caz, numărul lor este foarte redus. în total o femelă depune în medie
70-90 ouă, în unele cazuri 120. Femelele trăiesc în medie 26 zile, iar masculii 19-20
zile. Incubaţia durează 24-35 zile.
Larvele apar în lunile iulie-august şi se hrănesc la început cu corionul ouălor,
după care se răspândesc în sol, unde se hrănesc cu humus, rod resturi vegetale sau
rădăcini fine, fragede, fără să producă în această perioadă pagube evidente. în toamnă
larvele, după prima năpârlire, se retrag în sol, la adâncimi diferite, după natura solului
şi temperatura lui, unde îşi construiesc o căsuţă mică în care rămân pentru hibernare.
Primăvara, când pământul se încălzeşte, larvele migrează în straturile superioare ale
solului, de obicei în regiunea rădăcinilor. In acest timp, au aproape 2 cm lungime şi
atacă rădăcinile diferitor plante în tot timpul perioadei de vegetaţie. Atacul lor este
caracteristic: se produce totdeauna sub colet, iar rosătura făcută este în formă de spirală
în jurul rădăcinii. Daunele produse de larve în al doilea an sunt uneori destul de mari,
iar în al treilea an, într-un timp foarte scurt (aproximativ 3 luni), pagubele ce le produc
sunt mai mari decât cele produse în primii doi ani. O larvă, ca să se hrănească, într-un
an se deplasează pe o rază de 2-3 m. Evoluţia larvară durează 2-3 ani. în cel de-al
treilea an, la sfârşitul lunii iulie sau în august, larva ajunge la maturitate, migrează în
sol la o adâncime mai mare de 10-50 cm, îşi formează o celulă de formă ovală, cu
pereţi netezi în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 4-8 săptămâni.
Adulţii, care apar în toamnă, rămân în aceleaşi cămăruţe, până în primăvara următoare,
când se începe un nou ciclu.
Caracteristic pentru această specie este că, zborul în masă al cărăbuşilor are loc
periodic, odată în 3 -4 ani, datorită faptului că are o generaţie în 3 ani. Această
periodicitate poate suferi modificări în cazul când intervine unul din factorii ce
reglează dezvoltarea cărăbuşului de mai. Se pot observa zboruri sporadice şi în alţi ani,
deoarece în sol se găsesc concomitent larve de diferite vârste, dintre care una este
predominantă.
Cunoaşterea anilor de zbor în masă al cărăbuşilor prezintă o deosebita importanţă
pentru prognozarea şi avertizarea combaterii.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul de mai este o insectă polifagă.
Atacă adulţii şi larvele. Adulţii distrug frunzele pomilor fructiferi şi ale diferitor specii
silvice. Dintre pomii fructiferi sunt preferaţi prunul, cireşul, vişinul, caisul, nucul, mai
puţin mărul şi părul, iar printre speciile silvice preferă fagul, stejarul, mesteacănul,
ulmul, carpenul ş. a. în acelaşi timp, cărăbuşul de mai atacă majoritatea arbuştilor
fructiferi şi ornamentali, precum şi multe specii de plante ierboase. Atacul adulţilor
este caracteristic, frunzele fiind roase dantelat.
în anii de invazie frunzele sunt complet distruse, rămânând numai nervurile
principale; mai ales în livezile de pomi fructiferi şi viţă de vie, aflate lângă pădurile de
stejar şi fag; uneori cărăbuşul de mai atacă florile şi chiar fructele în formare. în urma
atacului pomii sunt defoliaţi, pierd recolta, iar lemnul intră adesea necopt în iarnă şi
degeră, ceea ce influenţează şi asupra recoltei din anul viitor.
Daune mari produc şi larvele, care prezintă un polifagism accentuat. Atacă
rădăcinile plantelor ierboase, ca: porumbul, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr,
cartoful, morcovul etc., sau lemnoase. Pagubele cele mai mari le produc în pepinierele
pomicole şi silvice, în şcolile de viţă de vie. Rădăcinile subţiri sunt distruse complet,
iar la cele mai lignificate larvele rod ţesutul cortical, din care cauză plantele stagnează
în creştere şi se usucă. Larvele din anii al doilea şi al treilea, produc foarte mari pagube
în pepinierele pomicole, viticole, silvice şi în plantaţiile tinere de pomi, viţă de vie şi
silvice, în primii ani de la plantare, unde pot cauza pierderi până la 45-100 %. Atacul
larvelor se recunoaşte uşor faţă de alţi viermi albi prin rosăturile în spirală a rădăcinilor
lemnoase (fig. 3 31).
La tuberculii, rizomi şi bulbi, larvele rod galerii destul de mari (fig. 33 2), în care
apoi se localizează diferite specii de acarieni, nematozi şi unele bacterii sau
ciuperci, care produc putrezirea lor. Intensitatea atacului larvelor variază în
funcţie de densitatea lor numerică, precum şi de
conformaţia sistemului radicular al plantei-gazdă.
Astfel, în pepinierele de viţă de vie şi pomi, precum
şi la sfecla pentru zahăr, salată, căpşun etc, prezintă
pericol o densitate mică a larvelor cuprinsă între 0,5-
1 larvă la 1 m2, iar la plantele furajere şi cereale
densitatea larvelor, poate depăşi 10 larve la 1 m 2, fără
a exista pericolul distrugerii acestor culturi. Iată de ce
la aceste culturi se înregistrează, în general, daune
mai mici, chiar şi în anii de invazii.
Fig. 33. Atacul larvei cărăbuşului
de mai (Melolontha melolontha
L.): 1 - la o rădăcină de puiet de măr
(după Săvescu); 2 - la un tubercul de
cartof (după Hinfher şi Csak)

în reducerea populaţiei acestui dăunător, un rol însemnat au duşmanii naturali,

dintre care mai mare importanţă o prezintă: Dexia rustica R, D. vacua Fall., Scolia
flavipartus R, S. maculata

103
R, Tiphia femorata R, precum şi unele ciuperci entomopatogene din genul Beauveria
(B. bassiana Bals., B. tenella B.) ş. a.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri atât împotriva
adulţilor, cât şi împotriva larvelor. Pe suprafeţe mici, în perioada lirănirii şi copulaţiei,
adulţii se pot combate prin scuturarea şi adunarea pe o peliculă sau o prelată, care se
aşterne sub pomi. Aceasta se face dimineaţa, pe timp răcoros, când cărăbuşii sunt în
stare de amorţire şi cad uşor de pe pomi. Cărăbuşii colectaţi se distrug prin diferite
mijloace (opărire, gazare etc.) şi se folosesc în hrana animalelor (la porci, păsări) sau
ca îngrăşământ.
In combaterea larvelor se recomandă aplicarea lucrărilor timpurii de primăvară ale
solului, când larvele se găsesc în stratul superficial al solului, ceea ce contribuie la
distrugerea lor; fertilizarea terenurilor infestate, ceea ce determină o mai rapidă
refacere şi dezvoltare a sistemului radicular şi a întregii plante, făcându-le mai
rezistente la atacul larvelor; aplicarea tuturor măsurilor (folosirea unei seminţe
sănătoase, de calitate superioară, cu o germinaţie sporită; semănatul mai des, corect şi
într-un teren bine pregătit), pentru ca în perioada zborului principal al cărăbuşului şi
depunerii în masă a ouălor, culturile să fie bine dezvoltate şi încheiate, fără goluri,
pentru ca infestarea terenului să fie cât mai redusă.
Pe cale chimică, adulţii cărăbuşului de mai se combat începând cu faza de hrânire
şi pânălafazazborului derxmtămultiimdecadăalunii aprilie sau prima decadăalunii mai,
prin stropirea plantaţiilor pomicole şi marginea pădurilor cu Zolone 35 EC (1,4-2,0
l/ha), etc.
In combaterea larvelor, îndeosebi la înfiinţarea pepinierelor, şcolii viţei de vie şi
plantaţiilor pe terenurile puternic infestate şi umede (PED -1-3 larve/m 2) se recomandă
folosirea biopreparatelor pe bază de Beauveria bassiana sau pe bază de Bacillus
thuringiensis, care pot provoca epidemii în rândul larvelor.
Rezultate bune în combaterea viermilor albi pe suprafeţe mici puternic infestate,
se poate obţine şi prin mocirlirea înainte de plantare a rădăcinilor răsadului de legume,
tutun, precum şi a butaşilor viţei de vie, a puieţilor pomilor fructiferi şi arborilor
forestieri, într-o soluţie de consistenţa smântânii, formată din dej ecţii de bovine, lut şi
pământ, luate în părţi egale, la care se adaugă apă după necesitate şi 10-20g de Zolone
3 5 EC la 101 de mocirlă.
Pentru protecţia culturilor de câmp este suficientă tratarea seminţelor cu
insecticide carbamice (Carbodan 35 ST, Carbosan FS, Furadan 35 ST etc.) ca şi în
cazul viermilor-sârmă (Agriotes sp.).
In culturile de cartof, tratarea tuberculilor înainte de plantare cu Prestige 290 FS
(0,75 l/t) asigură protecţia culturii timp de 75-80 zile de la răsărire împotriva viermilor
albi şi alţi dăunători din sol.

Cărăbuşul de aprilie - Rhizotrogus (Miltotrogus) aeguinoctialis Hrbst

Sin: Rhizotrogus (Miltotrogus) pilicolis Kriny., R. grandicornis Pali.
Răspândire. Cărăbuşul de aprilie este răspândit în Europa şi Asia Mică.
Descriere. Adultul are corpul oval masiv, de 13,5-18,5 mm lungime, dorsal de
culoare brună-roşcată cu luciu slab, acoperit cu perişori castanii. Clipeul prezintă o
punctuaţie rugoasă şi o pubescenţă ridicată şi lungă. Antenele sunt claviforme,
lamelate, formate din 10 articule, iar măciuca din 3 lamele, puternic arcuită la mascul,
şi mică la

104
femelă. Pronotul este, acoperit cu o pubescenţă deasă şi lungă la mascul, scurtă şi rară
la femelă iar pe marginile anterioare şi laterale au câte un rând de peri lungi. Tibiile
anterioare prezintă câte 3 dinţi la marginea exterioară, dintre care cel posterior este mai
redus. Elitrele sunt castanii-roşcate, cu carene pronunţate, o punctuaţie puternică şi
rară, fiind acoperite cu o pubescenţă rară, scurtă şi culcată. Pe marginile laterale ale
elitrelor prezintă câte un rând de peri lungi, care descresc treptat ca lungime spre partea
posterioară a corpului. Pigidiul puţin convex, este acoperit cu o punctuaţie deasă şi
fină, inclusiv o pubescenţă scurtă şi deasă culcată (fig. 34A Oul este oval de culoare
albă.
Larva este asemănătoare cu cea a cărăbuşului de mai, la completa dezvoltare are
corpul de 38,5-51 mm lungime, de culoare albă puţin îndoit acoperit cu o pubescenţă
fină. Capul castaniu-gălbui lucios cu antene mici, la care al treilea articul antenal este
mai lung, iar al patrulea este cel mai scurt. Deschiderea anală, are forma de trei raze,
iar în partea mediană a sternitului anal, care este acoperit cu peri încovoiaţi, prezintă
două rânduri de ţepi, care anterior sunt simpli, iar posterior sunt formaţi din trei rânduri
de ţepi, îndreptaţi spre marginea externă a sternitului (fig. 34 4).
Pupa este fină, are 12-16 mm lungime şi culoare albă.
Biologie şi ecologie. Cărăbuşul de aprilie are o biologie asemănătoare cu cea a
cărăbuşului de mai. Are o generaţie la 3 ani. Iernează ca insectă adultă şi ca larvă de
diferite vârste în sol, până la30-60 cm adâncime. Adulţii hibernanţi apar din sol în
primăvară devreme, de la începutul lunii aprilie, ziua ascunzându-se în sol, sub bulgări
sau resturi
vegetale, fiind activi numai seara

105

Fig. 34. Cгrгbuєii: 1 - cгrгbuєul
de aprilie (Rhyzotrogus aequinoctialis Herbst);
2 - cгrгbuєul de iunie (Amphimallon solstitialis
L.); 3 - larvг; 4 - 5 - ornamentaюia ultimului
sternit al larvelor celor douг specii (dupг
Ghilearov)
şi noaptea. Zborul adulţilor
hibernanţi începe înprimele luni
ale lunii aprilie şi durează până
la mijlocul lumi iunie, însă
maximul de zbor se
înregistrează între 18 aprilie şi 6
mai. Zborul are loc la o mică
înălţime, aproape de suprafaţa
solului.
Adulţii nu se hrănesc.
După câteva zile de la apariţie
din sol are loc împerecherea şi
ponta. Pentru depunerea ouălor
femela pătrunde în sol la 10-15
cm adâncime, unde depune în
grupe până la 28 ouă. Incubaţia
durează 20-30 zile. Larvele
apărute se hrănesc cu rădăcini
fine ale diferitor plante cultivate
şi spontane. Spre sfârşitul verii
are loc prima năpârlire, după
care larvele rămân
106
pentru iernat. In al doilea an, larvele se hrănesc în sol din primăvară până în toamnă. In
cel de al treilea an, larva ajunge la completa dezvoltare în lunile iulie-august, migrează
la adâncimi mai mari în sol unde îşi formează o căsuţă pupală în care se transformă în
pupă, din care, spre sfârşitul lunii august şi în septembrie apar adulţii, care rămân în
aceleaşi locuri pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul de aprilie este o specie polifagă.
Larva ataca rădăcinile diferitor plante ierboase şi lemnoase, aşa ca varza, sfecla, soia,
morcovul, floarea-soarelui, cartoful, tutunul, vinetele, tomatele, porumbul, grâul,
ceapa, puieţii din pepinierele viticole, pomicole şi silvice etc. Rădăcinile subţiri pot fi
distruse complet, iar în cele mai groase, în tuberculi şi bulbi rod cavităţi neregulate sau
galerii în care se localizează diferite specii de nematozi, acarieni, precum şi unele
bacterii sau ciuperci patogene, care produc putrezirea organelor atacate. Plantele
atacate stagnează în creştere, iar la atacuri puternice se usucă.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la cărăbuşul de mai
(Melolontha melolontha L.).

Cărăbuşul de iunie - Amphimallon solstitialis L.

Sin.: AmphimalonsubsulcatusFald., A. automnalis Geoffh
Răspândire. Cărăbuşul de iunie este răspândit în Europa de Nord şi Centrală, în
Asia Mică, Mongolia şi China.
Descriere. Adultul are corpul alungit de 12,8 -19 mm lungime, lucios, de culoare
galbenă castanie, murdar cu pubescenţă lungă pe corp. Capul este brun-închis, aproape
negriu, având clipeul galben-roşcat, acoperit cu o pubescenţă deasă şi fină. Antenele
sunt formate din 9 articule de culoare roşcată şi măciuca din 3 articule de culoare
cafenie, mai puternic dezvoltată la mascul şi mai puţin la femelă. Pronotul prezintă
două dungi longitudinale late, de culoare brună-închisă, dispuse median şi despărţite de
o dungă longitudinală îngustă galbenă. Capul şi pronotul sunt acoperite cu o
pubescenţă scurtă, rară şi fină, de culoare galbenă-brunie. Elitrele sunt gălbui-lucioase,
cu punctuaţie şi zbârcituri neregulate şi carene puternice, acoperite cu o pubescenţă
lungă, ridicată, mai deasă şi mai lungă în regiunea scutelului. Pe marginile laterale şi
cele posterioare ale elitrelor prezintă peri lungi alternaţi cu peri scurţi. Abdomenul este
rotund la extremitatea distală, de culoare brună-negricioasă. Pigidiul puţin convex, cu
o punctuaţie fină şi deasă este acoperit cu o pubescenţă lungă, deasă şi ridicată (fig.
342).
Oul este oval de culoare albă.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 35-52 mm lungime, este
asemănătoare cu a cărăbuşului de mai, având corpul de 35-52 mm lungime, cu
deosebirea că deschiderea anală este sub formă de 3 raze, ultimul segment abdominal
dorsal este acoperit cu peri încovoiaţi, iar median prezintă două rânduri alcătuite din
câte 10-14 ţepi, toţi de aceeaşi mărime. Anterior aceste rânduri sunt aproape paralele,
iar posterior se desprind, îndreptându-se în formă de curbe spre marginea exterioară a
sternitului şi nu ies în afara zonei cu peri prevăzuţi cu cârlige (fig. 34 5).
Pupa are 10-14 mm lungime, de culoare albă, fină.
Biologie şi ecologie. Cărăbuşul de iunie are o generaţie la 2-3 ani. Iernează în
stadiul de larvă matură în sol la adâncimi cuprinse între 40-90 cm. In primăvară,
larvele hibernante migrează în stratul superior al solului, unde, la 15-20 cm adâncime,
îşi formează o căsuţă pupală în care la începutul lunii mai se transformă în pupe, apoi

107
în adulţi. Transformarea larvelor în pupe se eşalonează pe o perioadă relativ lungă şi
durează până la sfârşitul lunii iunie. Adulţii încep să apară din sol pe la sfârşitul lunii
mai. Zborul este foarte eşalonat şi durează până la mijlocul lunii august, însă zborul în
masă are loc din prima decadă a lunii iunie şi până la sfârşitul lunii iulie. Femelele,
imediat după apariţie, migrează spre arbuştii din apropiere, unde se prind de ramuri şi
se hrănesc cu frunzele acestora, cauzând uneori defolierea lor. Zborul adulţilor este
crepuscular şi nocturn. Ziua adulţii se ascund în sol, sub resturi vegetale sau pe sub
diferiţi arbuşti. Zboară mai intens masculii, efectuând zboruri în jurul arbuştilor în care
se găsesc femelele.
Imediat după apariţia adulţilor din sol are loc copulaţia, iar după 10 zile de la
împerechere începe ponta. Depunerea ouălor are loc în cursul lunilor iunie-august.
Ouăle sunt depuse izolat în sol, fiecare în câte o mică loj ă, formată din particule de
pământ. O femelă depune în medie 20-30 ouă. Incubaţia durează 25-30 zile. Larvele
apar în cursul lunilor august-septembrie. Acestea se hrănesc cu rădăcinile diferitor
plante până în toamnă, apoi se retrag la adâncimi mai mari, pentru iernat, hi al doilea
an larvele se hrănesc în sol din primăvară până în toamnă târziu, apoi migrează în
straturi mai adânci pentru iernat.
Plantele atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul de iunie este o specie polifagă.
Atacă adulţii şi larvele. Adulţii atacă frunzele pomilor şi arbuştilor fiuctiferi, ale
arborilor forestieri etc, producând daune fără importanţă economică. Daune mari
produc larvele care atacă rădăcinile diferitor specii de plante ierboase şi lemnoase, aşa
ca varza, sfecla, castraveţii, mazărea, soia, morcovul, cartoful, ceapa, usturoiul, grâul,
porumbul, puieţii din pepinierele viticole, pomicole şi silvice. Rădăcinile subţiri sunt
distruse complet, iar în cele mai groase, în tuberculi, bulbi rod cavităţi şi galerii, în care
se stabilesc diferite microorganisme patogene ce duc la putrezirea lor. Plantele atacate
stagnează în creştere, dau producţii reduse, iar la atacuri puternice se usucă.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi pentru cărăbuşul de mai
(Melolontha melolontha L.).

Cărăbuşul de stepă - Anoxia villosa F.

Răspândire. Cărăbuşul de stepă este răspândit în Europa şi Asia.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 22-30 mm lungime, dorsal de culoare
brună-gălbuie sau brună-roşcată, acoperit cu o pubescenţă fină, culcată, albă; ventral
este negru cu o pubescenţă deasă, scurtă, culcată, galbenă. Capul este mic, pe clipeus
cu o pubescenţă lungă, deasă şi culcată, dar lungă şi ridicată pe frunte. Antenele au
măciuca formată la femelă din 4, la masculi din 5 articule. Pronotul este convex,
puternic punctat, acoperit cu o pubescenţă scurtă şi culcată. Elitrele sunt castanii,
acoperite cu o pubescenţă scurtă, culcată. Sternitele abdominale sunt acoperite lateral
cu pete albe triunghiulare. Pigidiul rotunjit la vârf prezintă o scobitură apicală, fund
acoperit cu o pubescenţă deasă, scurtă, culcată şi cu peri izolaţi (fig. 3 5).
Oul este oval, de 3,5-4,0 mm lungime şi de 2,5-4,0 mm lăţime, la
depunere este de culoare albă-lăptoasă, apoi devine alb-cenuşiu
sau galben-brun.
Larva este de tip melolontoid, la maturitate are corpul voluminos,
de 25-40 mm lungime, încovoiat în forma literei „C", de culoare
albă-gălbuie. Capul este castaniu-deschis. Ultimul sternit
abdominal prezintă caractere specifice. In regiunea mediană

108
 prezintă grupe de peri în formă de cârlige, iar marginal-spini scurţi de formă conică şi
peri lungi.
Pupa are corpul alungit, de 25-35 mm lungime, la
Fig. 35. Cărăbuşul de stepă început de culoare galbenă-palidă, apoi devine brună-
(Anoxia villosa L.) (după închisă.
Manolache şi Boguleanu)
Biologie şi ecologie. Cărăbuşul de stepă are o generaţie la 3 ani. Iernează ca larvă
de diferite vârste în sol, la adâncimi cuprinse între 35-50 cm, uneori până la 90-135
cm. în primăvară, când temperatura solului la 3 0 cm adâncime depăşeşte 10 °C,
larvele hibernante migrează în stratul arabil, unde îşi reiau activitatea, hrănindu-se cu
organele subterane ale plantelor cultivate şi spontane. Larvele din anul al treilea de
dezvoltare, în iunie, ajung la maturitate şi se transformă în pupe, în nişte celule
speciale de pământ, la adâncimi cuprinse între 5 şi 7 cm. Stadiul de pupă durează 10-
14 zile.
Apariţia primilor adulţi se înregistrează, de obicei, la sfârşitul lunii iunie-
începutul lunii iulie şi corespunde fenologic cu recoltarea orzului şi înflorirea urzicii
înalte (Urtica dioica L.). Zborul maxim are loc după 10-12 zile, iar întreaga perioadă
de zbor durează 30-40 zile. Declanşarea, durata şi intensitatea zborului sunt
determinate de condiţiile climatice (temperatura aerului, intensitatea de iluminare,
umiditatea relativă a aerului şi viteza vântului). Ziua, majoritatea adulţilor se ascund în
sol sau în diferite adăposturi, zburând seara în jurul orelor 20, timp de 50-60 minute. în
timpul zborului are loc şi copulaţia. De regulă, după 10-12 zile de la apariţie, în
primele două decade ale lunii începe ponta. Ouăle sunt depuse izolat în sol, la 20-40
cm adâncime. O femelă depune între 15-50 ouă. Incubaţia durează 20-25 zile. Larvele
apărute se hrănesc pe seama organelor subterane ale diferitor specii de plante ierboase
şi lemnoase, dezvoltându-se în sol aproape 3 ani.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul de stepă este o specie polifagă.
Adulţii nu produc daune. Atacă doar larvele, care prezintă un polifagism accentuat. Se
hrănesc cu organele subterane ale diferitor plante ierboase şi lemnoase, preferând
culturile de porumb, grâu, floarea-soarelui cu cele ale plantelor tuberculifere,
rădăcinoase, ale viţei de vie, puieţilor etc. In urma atacului, plantele tinere se
îngălbenesc şi se usucă, iar cele mai dezvoltate stagnează în creştere, rămân pipernicite
şi nu fructifică sau dau producţii reduse şi de calitate inferioară.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la viermii-sârmă (Agriotes sp.)
Cărăbuşul negru al porumbului sau gândacul puturos - Pentodon idiota Hrbst.
Răspândire. Cărăbuşul negru al porumbului este răspândit în Europa Centrală, în
Periinsula Balcanică şi Asia Mică.
Descriere. Adultul are corpul convex, oval-alungit, de 15,8-25,3 mm lungime, de
culoare neagră, uneori brună-roşcată, ori brună-închisă. Capul este lat, cu un tubercul
mai ascuţit în mij locul frunţii, mandibulele sunt puternice, şi zimţate la vârf. Elitrele
sunt netede şi puţin lucioase. Are picioarele groase, puternice, cu tibiile anterioare
dinţate pe marginea externă, adaptate pentru săpat (fig. 36).
Oul este oval, de 2,8-3,3 mm lungime, de culoare albă.
Larva la maturitate are corpul voluminos, de 53-62 mm lungime, încovoiat în
formă de litera „C", de culoare albă-gălbuie. Capul este galben sau brun castaniu, cu
antene lungi, formate din 4 articule, dintre care al 3-lea şi al 4-lea sunt mai scurte decât
articulele ce le precedează. Picioarele sunt lungi, cu ghearele uşor îndoite. Sternitul

109
anal prezintă o pubescenţă neregulată formată din peri groşi de lungime diferită,
curbaţi uşor la vârf.
Pupa are corpul de 18-22 mm lungime, de culoare albă-gălbuie-cenuşie.
Biologie şi ecologie. Cărăbuşul negru al porumbului are o generaţie la 3 ani.
Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 15-20 cm, precum şi ca larvă de
diferite vârste, până la 1 m adâncime în sol. în primăvară, larvele hibernante migrează
în stratul arabil al solului, unde îşi reiau activitatea de hrănire, rozând părţile subterane
ale plantelor cultivate şi spontane. Adulţii hibernanţi încep să apară de la sfârşitul lunii
martie-începutul lunii aprilie şi zborul lor durează până la începutul lunii august.
Zborul maxim are loc de la sfârşitul lunii aprilie, până laînceputul lunii iunie. Adulţii
sunt diurni şi termofili, mai activi înzilele călduroase şi cu soare, când zboară şi se
hrănesc cel mai intens. Noaptea se retrag pe sub bulgări de

110
pământ, în crăpăturile solului sau pe sub
diferite resturi vegetale.
După o perioadă de hrănire, la
începutul lunii iunie, are loc copulaţia şi
ponta. Femela pătrunde în sol şi depune
ouăle în grupe a câte 3-4 ouă.
Dezvoltarea embrionară, în funcţie de
temperatura şi umiditatea solului, durează
22-30 zile. Larvele apărute se hrănesc cu
humus sau cu rădăcini fine. Iernează de
două ori în sol, la adâncimi de până la 1 m.
Larva ajunsă la completa dezvoltare în cel
de al treilea an, la mijlocul sau sfârşitul
lunii iulie, se retrage la o adâncime de până
la 15 cm unde, într-o celulă de formă ovală,
se

111
Fig. 3 6. Cărăbuşul negru al porumbului transformă în pupă Stadiul de pupă durează
(Pentodon idiota Hrbst.): 12-14 zile. Adulţii apăruţi rămân în aceleaşi
1 - adult; 2 - larvă; 3 - plantă de porumb atacată locuri până în primăvara viitoare,
(după Znamensky)
Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul negru al porumbului este o specie
polifagă Atacă porumbul, sorgul, floarea-soarelui, sfecla, varza, tomatele, tutunul,
mazărea, soia etc., precum şi puieţii de măr, păr, piersic, vişin, prun, nuc etc, din
pepinierele pomicole. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă însă daune mai mari produce
ca adult, mai ales în culturile de porumb. Adulţii rod tulpinile în regiunea coletului sub
formă de cavităţi de până la 7 cm adâncime, iar pe cele subţiri le retează complet.
Plantele atacate se ofilesc şi se usucă. La invazii puternice cultura poate fi compromisă
Larvele atacă rădăcinile subţiri, distrugându-le complet. Uneori larvele dăunează ca şi
adulţii, rozând plantele în regiunea coletului.
Combatere. împotriva adulţilor, la invazii mari se aplică aceleaşi măsuri ca şi
pentru gărgăriţa porumbului (Tanymecus dilaticollis Gyll.). Larvele se combat
concomitent şi cu aceleaşi produse ca şi viermii-sârmă (Agriotes sp.).

Familia Lethridae
Această familie cuprinde peste 70 specii de forfecări, care se întâlnesc în diferite
regiuni ale globului. Printre speciile mai frecvent întâlnite în republică şi care prezintă
o importanţă maj oră se numără specia Lethrus apterus Laxm.

112
Forfecarul - Lethrus apterus Laxm
Răspândire. Forfecarul este răspândit în multe ţări din Europa şi Asia Centrală.
Descriere. Adultul are corpul masiv şi convex de 15-27 mm lungime, dorsal de
culoare neagră-mată. Capul este mare, îngustat spre bază, cu mandibulele foarte
dezvoltate, ca nişte foarfece, îndeosebi la masculi de unde şi denumirea de „forfecar".
Ochii sunt mici, bruni-roşcaţi. La masculi, pe partea ventrală a mandibulei, prezintă
câte
0 excrescenţă lungă, îndreptată în jos. Antenele sunt măciucate, cu măciuca în formă
de con, compusă din 3 articule. Protoracele este mai dezvoltat decât abdomenul care
este scurt şi rotunjit la vârf. Elitrele sunt scurte, concrescute şi fin dungate, iar aripile
posterioare lipsesc (de unde şi denumirea de apterus), din care cauză forfecarul nu
poate zbura.
Picioarele au tarsele bine dezvoltate, cele anterioare fiind prevăzute cu trei dinţi
puternici şi adaptate pentru săpat
(fig. 37).
Oul are forma ovală, de 5-6
mm lungime şi de 3-3,5 mm lăţime,
de culoare albă-gălbuie.
Larva are corpul de 35-42
mm lungime, uşor curbat, de
culoare albă. Capul este mare, de
culoare brun-gălbuie, cu antene
scurte, formate din 3-4 articule.
Picioarele sunt slab dezvoltate.
Fig. 37. Forfecarul (Lethrus apterus Laxm.): - 1 - adult; 2 galeriea adulţilor cu loje
adult; 2 - galeriea adulюilor cu loje pentru pentru depunerea Orificiul anal este
depunerea ouгlor єi depozitarea hranei (dupг rotund, cu 6
Zverozomb - Zubovsky) raze dispuse radial.
Pupa este de culoare albă sau gălbuie, iar mai târziu devine neagră.
Biologie şi ecologie. Forfecarul are o generaţie pe an. Iernează ca adult în galerii
în sol la 50-70 cm adâncime. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie sau în
aprilie, când temperatura solului ajunge la 7-8 °C, forfecarul începe să iasă la suprafaţa
solului. Apariţia în masă a dăunătorului, se înregistrează din a doua decadă a lunii
aprilie, ceea ce coincide fenologic cu desfacerea mugurilor la viţa de vie. Imediat după
apariţie, insectele adulte îşi sapă galerii temporare în sol, sub un unghi de 25-30° şi la
adâncime de 15-18 cm, în care locuiesc şi se ascund noaptea şi în caz de primejdie.
Forfecarul este o insectă termofilă, fiind activ în zilele călduroase şi însorite. La
începutul lunii mai are loc împerecherea, când ambele sexe locuiesc împreună şi sapă
o galerie de 54-63 cm, mai rar până la 72 cm adâncime, cu diametrul de 15-18 mm cu
pereţii îndesaţi. Galeriile sunt săpate mai ales în terenurile înţelenite, pe marginea
drumurilor, în malurile şanţurilor, pe terasele apelor etc.
In anii de invazii forfecarul se dezvoltă şi în viţa-de-vie, săpând galerii în
apropierea butucilor sau între ei, unde solul este, lucrat mai slab. La suprafaţa solului
de o parte a locului de intrare se găseşte, o grămăjoară de pământ cu dejecţiile insectei.
In partea verticală a galeriei forfecarul sapă cămăruţe laterale speciale (10-12 la
număr) de 3 -4 cm lungime şi 2 cm lăţime, la capătul cărora, într-o lojă mică, cu
diametrul de până la 8 mm, femela depune câte un ou şi îl acoperă cu un strat subţire

113
de pământ. Apoi gândacii adună bucăţi de frunze, lăstari, muguri de viţă de vie sau alte
plante cultivate şi spontane, care sunt mărunţite şi transformate în cocoloaşe (bulgăre),
iar după aceea cămăruţele sunt acoperite cu pământ.
O femelă depune în medie 8-11 ouă, maximum până la 20-30 ouă. După 6-12 zile
apare larva, care rămâne în interiorul cămăruţei şi se hrăneşte până la maturitate cu
conţinutul acestor cocoloaşe pregătite de adulţi. Dezvoltarea larvelor durează 25-30
zile şi în această perioadă au loc trei năpârliri.
Ajungând la maturitate, larvele se transformă în pupe, iar după 12-14 zile (de
obicei, în luna iulie) apar insectele adulte, care rămân în sol pentru hibernare pâm în
primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Forfecarul este o insectă polifagă, atacă
cerealele, floarea-soarelui, sfecla, lucerna, secara, viţa de vie, precum şi pepinierele
pomicole şi viticole. Pagube mai mari se înregistrează în viţa de vie, mai ales în cea
care se mărgineşte cu terenuri înţelenite, cu drumuri, acestea fiind locurile favorabile
pentru înmulţirea dăunătorului.
Atacă insectele adulte care se hrănesc cu mugurii, frunzele, tulpinile şi lăstarii
plantelor cultivate. Retezarea lăstarilor este dreaptă ca de foarfece (de unde şi
denumirea de „forfecar"). Daune mai mari produce în perioada maturării sexuale şi, în
special, în perioada pregătirii hranei pentru larve. Timp de o zi, o singura insectă poate
ataca până la 10 lăstari de vită de vie. Pe sectoarele care se mărginesc cu terenurile
înţelenite sau drumuri, forfecarul poate distruge până la 30% din butucii de viţă de vie
tânără. In pepiniera pomicolă adulţii atacă puieţii tineri, frunzele şi lăstarii, preferând
mărul, părul şi caisul. în unii ani, forfecarul distruge până la 40% de plante tinere.
Populaţia acestui dăunător este redusă de diferite boli ale larvelor, provocate de
bacterii sau ciuperci entomopatogene, sau sunt distruse de diferite insecte prădătoare -
Hister bipustulatus Schall., Dermester lardarius L., etc. Insectele adulte sunt nimicite
de cioara de câmp, dumbrăveanca, sfrânciocul mic etc.
Combatere. In combaterea forfecarului se aplică în general, numai măsuri
agrotehnice preventive, aşa ca: aratul terenurilor înţelenite şi al pârloagelor, care sunt
focarele principale de înmulţire a forfecarului; aplicarea lucrărilor de întreţinere
aplantelor cultivate (arat, săpat, cultivat etc), încât forfecarul să nu poată săpa galerii;
izolarea focarelor dăunătorului prin şanţuri-capcane de 30-40 cm adâncime şi tot atât
de late, pentru a împiedica trecerea forfecarului în culturile cultivate. Insectele din
şanţuri se strâng sau se nimicesc cu diferite insecticide.

3.3. LEPIDOPTERELE POLIFAGE

Plantele cultivate sunt atacate de numeroase specii de lepidoptere polifage, care
sunt cuprinse în familiile: Noctuidae şi Pyraustidae.

Familia Noctuidae
Această importantă familie de lepidoptere polifage cuprinde specii cu o deosebită
importanţă pentru agricultură. Se cunosc o serie de specii de Noctuidae ale căror larve
se comportă ca dăunători polifagi de primă importanţă. Dintre acestea se consideră că
aproximativ 145 de specii sunt mai frecvente şi atacă diferite culturi în tot cursul
perioadei de vegetaţie, de la răsărirea plantelor şi până la recoltarea lor. Printre speciile
de Noctuidae cu o frecvenţă mai mare şi care prezintă o importanţă maj oră se numără:
Agrotis (Scoţia) segetum Den. et Schiff., A. exclamationis L., A. ipsilon Rott, Amathes
(Xestia) c-nigrum L.,Autographa gamma L., Mamestra brassicae L., Helicoverpa

114
armigera Hbn. etc. In funcţie de frecvenţa şi intensitatea atacului pe care-1 cauzează
plantelor agricole, diferite specii de noctuide sunt tratate în diferite capitole ale
manualului.
După modul de viaţă şi atacul plantelor, noctuidele se împart în două grupe:
omizi de pământ (viermi cenuşii) şi omizi defoliatoare. Omizile de pământ se
dezvoltă mai mult în sol şi atacă organele subterane îndeosebi în regiunea coletului ale
celor mai diverse plante cultivate şi spontane; omizile defoliatoare se dezvoltă pe
organele aeriene ale plantelor şi atacă aparatul foliar, lăstarii şi fructele diferitor plante.
Se deosebesc omizile acestor două grupe de Noctuidae şi după structura capului: la
omizile de pământ vârful suturilor frunţii continuă convergent până în vârful suturilor
occipitalului, pe când la omizile defoliatoare acestea nu ajung până la vârful suturilor
occipitale, fiind despărţite de sutura epicraniană de pe creştetul capului.

Viermii cenuşii sau omizile de pământ

In culturile agricole se întâlnesc numeroase specii de lepidoptere noctuide
polifage, cunoscute ca insecte adulte sub denumirea populară de „buhe", iar ca larve -
sub denumirea de „viermi cenuşii" sau „omizi de pământ". Printre speciile de omizi de
pământ cu o frecvenţă mai mare şi care produc pagube de importanţă economică mare
la diferite plante cultivate (îndeosebi în culturile de cereale păioase, porumb, plante
tehnice,

115
legumicole) se numără: buha semănăturilor (Agrotis (Scoţia) segetum Den. et. Schiff.),
buha sfeclei (A. exclamationis L.), buha porumbului {A. ipsilon Rott.) etc, care au o
comportare asemănătoare şi un atac similar. Dintre speciile menţionate mai sus, prin
răspândire, posibilitatea înmulţirii şi daunele produse prezintă o deosebită importantă
specia buha samănăturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff.).

Buha semănăturilor -Agrotis segetum Den. et Schiff

Sin.: Scoţia segetum Den. et. Schiff, Euxoa segetum Den. et Schiff.
Răspândire. Buha semănăturilor este răspândită în multe ţări din Europa, Asia
Mică şi Asia de Est, precum şi în Africa de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 35-45 mm. Capul este
relativ mic ochii golaşi, antenele sunt pectinate la masculi şi filiforme la femele.
Corpul este brun-cenuşiu. Aripile anterioare sunt de culoare variabilă: la masculi, de
regulă sunt de culoare mai deschisă galbenă-cafenie, galbenă-cenuşie sau brună-
cenuşie; la femele brună-cenuşie, cenuşie sau cenuşie-închisă, cu trei pete negre
caracteristice speciilor de Noctuidae (reniformă, circulară (orbiculară) şi cuneiformă)
care sunt înconjurate cu câte o bandă de culoare neagră. Câmpul aripilor este străbătut
de 5 dungi brune, transversale, în zig-zag, dintre care mai pronunţate sunt două dungi
mediane şi una marginală. Aripile posterioare la masculi sunt albe, cu nervuri de
culoare brună, iar la femele-cenuşii, mai întunecate pe marginea exterioară şi cu
franjuri albe. Tibiile picioarelor, sunt prevăzute cu câte un pinten puternic (fig. 3 8).
Oul este emisferic, uşor turtit în regiunea micropilului, în diametru de 0,5-0,6
mm, de culoare albă la depunere şi roz gălbuie spre sfârşitul incubaţiei. Pe chorion
prezintă 45-48 de creste dispuse radial, dintre care numai 16-20 ajung în zona
micropilară

Larva de vârstă inferioară este de :K";jf;;:, s-;,S^:

; culoare brună-
cenuşie sau pământie, iar în vârsta a V-a - a Vl-a
este cafenie-cenuşie sau brună-cenuşie, iii cu un
luciu unsuros. Capul este brun, galben- închis,
cu un desen brun-închis sau negru în formă
de semilună. Pe partea dorsală a corpului sunt
prezente 3 dungi brune, dintre care cea
mediană este mai lată. Pe fiecare
segment abdominal se găsesc 3-4 negi (sclerite) mici,
rotunzi, de culoare cenuşie-închisă, Fig. 38. Buha semănăturilor (Agrotis segetum
fiecare cu câte un păr senzitiv. Al 4-lea Den. et Schiff.): 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - 5 -
sclerit (scut) de pe al 4-lea segment atac de larve la sfeclă (după Scegolev) şi la porumb
abdominal, plasat în urma stigmei, este (după Manolache şi Boguleanu)
de 2,5 ori mai mare decât stigma-
caracter principal prin care se
deosebeşte de alte omizi de pământ. Croşetele de pe picioarele abdominale, în număr
de 10-12 sunt dispuse pe 3/4 de cerc. Lungimea corpului variază între 45-52 mm.
Pupa are 18-20 mm lungime şi este de culoare brună-roşcată, prevăzută apical, pe
abdomen, cu 2 spini. La baza segmentelor abdominale prezintă câte 5-7 puncte
rugoase.

116
 Biologie şi ecologie. Buha semănăturilor are 2 generaţii pe an. Iernează ca larvă
în ultimele vârste (a V-a-a Vl-a) în sol, la o adâncime de 10-25 cm. Primăvara, în luna
aprilie, când temperatura medie ajunge zilnic la 10 °C, larvele migrează în straturile
superficiale ale solului, unde continuă să se hrănească, însă un timp foarte scurt, 10-12
zile, apoi se transformă în pupă. Dacă în perioada migrării larvelor temperatura scade
sub 10 °C şi cad precipitaţii abundente (peste 50 mm), migrarea larvelor este mult
reţinută. Pupele generaţiei hibernante se dezvoltă în 18-30 zile. Temperatura optimă
pentru dezvoltarea pupei este de 25-30 °C. Primii fluturi apar primăvara, la începutul
lunii mai, când temperatura medie a aerului ajunge la 14-16 °C, iar apariţia maximă se
înregistrează la 18 °C. Zborul fluturilor este nocturn, hrănindu-se cu nectarul florilor,
iar ziua se ascund sub bulgări, în sol, sub frunze şi alte resturi vegetale. Noaptea adulţii
sunt atraşi de diferite surse de lumină preferând razele ultraviolete, se adună la unele
mirosuri alimentare (melasă în fermentaţie ş. a.). Pe baza aceasta, au fost construite
diferite capcane, folosite pentru a urmări intensitatea zborului fluturilor sau distrugerea
lor directă.
Copulaţia şi depunerea ouălor are loc după 2-3 zile de la apariţie. Buha
semănăturilor depune cel mai mare număr de ouă pe sectoarele cu plante rare (culturi
prăsitoare, porumb, tutun, sfeclă pentru zahăr, floarea-soarelui ş. a.), sau legumicole
(tomate, vinete, ardei, ceapă, usturoi ş. a.), pe terenurile crescute cu samuraslă de
mazăre şi de alte culturi, precum şi pe cele năpădite de buruieni dicotiledonate.
Ouăle sunt depuse izolat, mai rar în grupe mici până la 30 ouă pe partea inferioară
şi pe peţiolul frunzelor de diferite plante spontane (pălămidă, volbură, scaieţi, pătlagină
ş. a.), uneori pe plante cultivate (varză, tutun, sfeclă ş. a.), pe resturi vegetale sau în sol.
Femela, în general, depune ouăle sub frunzele plantelor joase, în special ale celor care
acoperă bine solul şi menţin o atmosferă umedă. Prolificitatea femelelor variază mult
în funcţie de calitatea şi cantitatea hranei, folosită de larve. Fiecare femelă poate
depune de la 600 până la 1000 ouă, uneori chiar până la 2200. Temperatura optimă
pentru dezvoltarea ouălor este cuprinsă între 20-27 °C. Incubaţia durează 4-15 zile.
Larvele apar de obicei în decada a treia a lunii mai - începutul lunii iunie,
atingând maximul la mij locul lunii iunie. In primele vârste se hrănesc cu părţile
aeriene ale plantelor, iar pe măsură ce se dezvoltă devin fototropice negative, se retrag
în sol, în apropierea plantelor şi se hrănesc la coletul lor, mai ales noaptea Ziua stau
ascunse în stratul superficial al solului, la adâncimea de 3-4 cm, răsucite sub formă de
colac. In decursul perioadei de dezvoltare, care în funcţie de temperaturi durează 20-40
zile larvele năpârlesc de 6 ori. Maj oritatea larvelor ajung la maturitate pe la începutul
lunii iulie, migrează mai adânc în sol de regulă la 5-10 cm adâncime şi se transformă în
pupă O parte din larvele primei generaţii, în anii cu verile răcoroase, cad în diapauză şi
se transformă în pupă în primăvara următoare.
După 2-3 săptămâni, la sfârşitul lunii iulie, apar fluturii generaţiei a doua, care depun
ouăle de cele mai multe ori în câmpurile eliberate de culturile leguminoase pentru
boabe sau de cereale păioase pregătite pentru semănatul cerealelor de toamnă. După 5-
10 zile apar larvele, care se dezvoltă până toamna târziu (octombrie-noiembrie) apoi se
retrag în sol la 10-25 cm adâncime, unde iernează.
Larvele acestei generaţii, care şi-au încheiat dezvoltarea, acumulează un mare
procent de grăsime şi o mică cantitate de apă, ceea ce dă posibilitate să reziste iarna la
geruri de până la -l 1 °C, în unele cazuri până la -18 °C, iar cele care nu şi-au încheiat

117
dezvoltarea toamna, au un mare procent de apă şi un conţinut scăzut de grăsimi, de
aceea pier la temperaturi mai joase de - 5 °C.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buha semănăturilor este o specie polifagă.
Atacă peste 140 specii de plante cultivate şi spontane, care aparţin la 36 familii
botanice. Larvele din prima generaţie produc daune în culturile de porumb, sfeclă
pentru zahăr, tutun, floarea-soarelui, tomate, vinete, ardei, ceapă, usturoi ş. a., precum
şi în pepinierele pomicole şi şcolile viţei de vie. O singură larvă din această generaţie
poate distruge până la 10-15 plantule tinere, timp de o noapte. Larvele la început se
hrănesc cu frunzele diferitelor plante spontane şi nu produc daune de importanţă
economică, apoi migrează în sol, unde rod boabele în germinaţie, sau atacă părţile
subterane ale plantelor tinere, îndeosebi în regiunea coletului. Noaptea ies la suprafaţă
şi rod frunzele plantelor de la exterior spre interior. Plantele tinere sunt retezate la
colet, pe cele mai dezvoltate le roade în regiunea coletului sau sapă galerii în rădăcina
principală. Plantele atacate se ofilesc, se îngălbenesc şi se usucă. Larvele generaţiei a
doua, care sunt deosebit de dăunătoare, atacă cerealele păioase de toamnă. Daune
deosebit de mari se înregistrează, în anii când în cea de-a douajumătate a verii este cald
şi umed.
înmulţirea acestui dăunător este mult frânată de activitatea a peste 70 de specii
entomofage, polifage şi oligofage, prădătoare şi parazite de ouă, larve şi pupe, printre
care o importanţă majoră prezintă: Trichogramma evanescens Westw., Banchus
falcatorius F., Amblyteles vadatorius L., Apanteles congestus Nees., Rhogas
dimidiatus Spin., Villa hottentotta L. etc, precum şi unele specii de batracieni (broasca
de uscat cafenie, broasca râioasă verde ş. a.) sau de reptile (şopârla cenuşie) sau de
păsări insectivore (cioara de câmp, coţofana, graurii, nagâţul, pupăza ş. a.).
Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice,
biologice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice, imediat după recoltarea culturilor
de cereale păioase şi leguminoaselor pentru boabe, se recomandă efectuarea arăturii
timpurii, pentru a distruge stadiile aflate în sol (larve, pupe) până la însămânţarea
cerealelor de toamnă, distrugerea sistematică a buruienilor şi a samulastrei pe
terenurile arate, lipsind, astfel fluturii de posibilitatea pontei, iar larvele tinere de
posibilitatea hranei în primele vârste; în toamnă, efectuarea arăturii adânci, pentru,
distrugerea stadiului hibernant; în primăvară, în perioada transformării larvelor
hibernante în pupe (aprilie - începutul lui mai), până la înfiinţarea culturii, se
recomandă prelucrarea minuţioasă a solului, pentru distrugerea acestor stadii; în cursul
vegetaţiei, aplicarea prelucrărilor repetate ale solului cu cultivatorul, în perioada
depunerii ouălor şi apariţiei larvelor (sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie), pentru
distrugerea lor; însămânţarea şi plantarea culturilor cât mai timpuriu, în terenuri bine
pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante viguroase, care sunt mai rezistente la atac;
cultivarea soiurilor de plante, rezistente la atacul dăunătorului.
Combaterea biologică se realizează prin utilizarea paraziţilor şi a preparatelor
biologice. Pentru distrugerea ouălor, la începutul şi în timpul pontei, se recomandă
lansarea viespii oofage Trichogramma evanescens Westw., utilizându-se câte 30 - 50
mii viespi-femelă/ha pentru flecare generaţie, realizându-se un raport dintre parazit şi
gazdă de 1:10.
în culturile legumicole, la apariţia larvelor, o eficacitate înaltă se realizează prin
aplicarea preparatului baculovirotic Virin - AScutitrul de 3 mlrd. granule (poliedre)/g.
în doză de 0,2 - 0,3 kg/ha.

118
 Ca măsuri biotehnice se recomandă folosirea capcanelor cu feromon specific
(FeroSEG) pentru aprecierea nivelului populaţiei şi avertizarea tratamentelor, precum
şi pentru captarea în masă a musculilor, utilizându-se câte 13-15 capcane la hectar.
In anii de invazii, dacă densitatea numerică a larvelor în sol depăşeşte PED (2-3
larve/m2) se aplică tratamente chimice la seminţe şi la sol, utilizând aceleaşi produse
ca şi pentru viermii-sârmă (Agriotes sp.).
După apariţia plantelor, tratamente chimice se aplică împotriva larvelor în primele
vârste la semnalarea atacului la frunze şi depăşirea PED (2-3 larve/m 2) prin stropiri cu
diferite produse - Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha), Sumithion 50 EC (1,0-1,4 l/ha) în
culturile de tutun; Arrivo 250 EC (0,24-0,32 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25-0,5 l/ha) în
culturile de pepeni verzi (harbuz) şi galbeni (zămos); Arrivo 250 EC (0,4 l/ha),
Dursban 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Şarpei ME (0,2-0,3
l/ha), Zolone 35 EC (3,0-3,5 l/ha) în culturile de sfeclă pentru zahăr.
hi terenurile puternic infestate cu larve de vârstă superioară (4-5 larve/m 2) o
eficienţă înaltă se poate realiza prin utilizarea momelilor alimentare toxice, preparate
din plante verzi (lucerna, frunze de sfeclă, varză etc.) tratate cu o soluţie de 0,5 % de
Chinmix 050 EC sau Decis 2,5 EC până la îmbibarea completă, utilizându-se câte 200-
250 kg momeală verde/ha. Rezultate mai bune se obţin dacă administrarea momelilor
se face seara, când larvele sunt mai active. La invazii puternice tratamentele chimice se
pot repeta la intervale de 8-10 zile.

Buha sfeclei sau buha cu semnul exclamării -Agrotis exclamationis L.

Sin.: Scoţia exclamationis L.
Răspândire. Buha sfeclei este răspândită în Europa de Vest, în Asia şi Africa de
Nord.
Descriere. Adultul se aseamănă cu buha semănăturilor, având anvergura aripilor
anterioare de 32-45 mm. Aripile anterioare sunt de culoare brună-închisă, brună-
cenuşie sau pământie, cu 3 pete (reniformă, orbiculară şi cuneiformă), caracteristice
speciilor de Noctuidae. Pata reniformă este brună-neagră, cea orbiculară este mai
deschisă, iar cea cuneiformă este neagră în întregime şi are aspectul semnului
exclamării, de unde vine şi numele speciei, prin ce şi se deosebeşte de buha
semănăturilor. Aripile posterioare sunt albicioase, cu marginile cenuşii brune (fig. 39).
Oul este emisferic, de culoare albă-gălbuie, de 0,7-0,9 mm lungime, cu creste radiale.

119
 Larva la completa dezvoltare, are 45-
50 mm lungime, este asemănătoare cu larva
IR buhei semănăturilor, de culoare cenuşie-
deschisâ. Protoracele este de culoare
închisă. Fiecare segment abdominal
prezintă câte patru plăci mici negricioase. Partea dorsală a corpului este
străbătută de o dungă de culoare brună. Picioarele abdominale au 10-12
croşete dispuse în formă de semicerc.

Fig. 39. Buha sfeclei sau buha cu

semnul exclamării (Agrotis
exclamationis L.) (după Scegolev)
Pupa are până la 20 mm lungime, culoare brună-roşcată, cu doi spini pe
cremaster.
Biologie şi ecologie. Biologia buhei sfeclei aste asemănătoare cu cea a buhei
semănăturilor, deosebindu-se printr-o dezvoltare mai lentă Apariţia adulţilor buhei
sfeclei are loc cu 6-8 zile mai târziu decât ai buhei semănăturilor.
Plantele atacate şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la
buha semănăturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff.)
Buha grâului - Euxoa tritici L.
Sin.: Agrotis tritici L.
Răspândire. Buha grâului este răspândită în multe ţări din Europa, în unele
regiuni din Asia Mică şi în Mongolia de Nord.
Descriere. Adultul se aseamănă foarte mult cu buha semănăturilor, însă de talie
mai mică. Anvergura aripilor anterioare este 23-35 mm. Corpul este cenuşiu. Aripile
anterioare sunt cenuşii, cenuşii-galbene, cenuşii-închise sau castanii-închise, în special
la femele, cu două linii transversale puţin vizibile. Maculele reruformă şi circulară sunt
castanii-violete, mai deschise decât aripile, iar cea cuneiformă este neagră. Spre
marginea externă se află o maculă triunghiulară mare şi două mici, negre. Aripile
posterioare sunt aproape albe, mai
închise la culoare în unghiul anterior;
nervurile sunt castanii (fig. 40).
Oul este emisferic, în diametru de
0,65-0,7 mm şi 0,43-3,48 mm înălţime,
de culoare albă, sau albă-cenuşie.
Larva la maturitate are corpul
cilindric, masiv, de 22-35 mm lungime,
de culoare cenuşie-castanie, aproape
neagră, dorsal cu o linie longitudinală
îngustă de culoare deschisă, situată pe o
bandă lată cenuşie. Capul este gal- * Fig. 40. Buha grвului (Euxoa tritici L.):
ben-cafeniu sau roşcat, cu pete întune- (după- femelг; 2 - mascul; 3 - ou; 4 - ouг оn
sol;Bogdanov - Katikov)
5 - larvг; cocon impregnat cu
cate. Scutul toracic este brun-închis, grгunciori de pгmвnt; 7-8 - pupa
uneori aproape negru Stigmele sunt ovale,
late, negre. Croşetele de pe picioarele abdominale în număr de 18-20, sunt dispuse pe
3/4 de cerc.
Pupa are 16-17 mm lungime, este de culoare brună-deschisă.
Biologie şi ecologie. Buha grâului are o generaţie pe an. Iernează larvele formate,
în interiorul oului, în stratul superior al solului. Primăvara, când temperatura aerului
ajunge la 10 °C din ouă apar larvele, care în primele două vârste trăiesc şi se hrănesc
pe frunzele plantelor din familiile solanacee şi chenopodiacee, scheletându-le. Larvele
de vârstă mai înaintată în timpul zilei stau ascunse în stratul superficial al solului, iar
noaptea atacă frunzele de jos, coletul plantelor cultivate. In lunile mai-iunie, larvele
devin mature, se retrag în sol, la câţiva centimetri, unde se transformă în pupe, iar după
15-20 zile apar adulţii. Fluturii apar treptat, din prima decadă a lunii iulie până în
august, mai intens în prima jumătate a lunii august. Sunt nocturni şi au un zbor rapid,
iar ziua se ascund în locurile umbrite printre plante. Fluturii se hrănesc în timpul nopţii
cu nectarul diferitor flori. Femelele depun ouăle pe sol, sub bulgării de pământ, în
crăpături, izolat sau în grupe a câte 35-40 bucăţi în pachete mici, acoperite cu o secreţie
vâscoasă. O femelă depune în medie 700-800 ouă, uneori chiar mai multe (până la
1500). Incubaţia durează 1 -3 săptămâni. Larvele formate rămân să ierneze în interiorul
ouălor în sol.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buha grâului este un dăunător polifag. Atacă
sfecla, tomatele, castraveţii, floarea-soarelui, tutunul, porumbul, grâul, mazărea, varza,
ceapa, cartoful, bumbacul, viţa de vie, puieţii din pepinieră ş. a Larvele atacă boabele
în germinare, ale cerealelor, retează plantele de la colet, sau rod frunzele. Plantele
atacate se usucă.
 înmulţirea în masă a buhei grâului este frânată de diferiţi factori abiotici şi biotici.
Temperaturile ridicate de la suprafaţa solului, precum şi precipitaţiile abundente de
toamnă distrug un mare număr de ouă şi larve, in mare măsură reduc densitatea
populaţiei acestui dăunător şi insectele parazitei Trichogramma evanescens
Wcstw.,Amblyteles negatorius L., A. panzeri Wesm., Rhogas dimidiatus Spin.,
Apantales congestus Nees., insectele prădătoare: Carabus auratus L. C. cancelatus
Illig., C. coriaceus L., C. violaceus L. ş. a.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la buha semănaturilor (Agrotis
segetum Den. et Schiff.).

Omizile defoliatoare
In diferite culturi agricole se întâlnesc numeroase specii de noctuide polifage,
larvele cărora atacă aparatul foliar, tulpinile tinere, florile şi fructele, provocând
pagube deosebit de importante. Printre speciile mai frecvent întâlnite se numără buha
gamma (Autographa gamma L.), buha grădinilor de legume (Xestia c-nigrum L.), buha
lucernei (Heliothis viriplaca Hfn.), buha verzei (Mamestra brassicae L.), buha
fructificaţiilor, sau omida fructelor (Helicoverpa armigera Hb.) etc.

Buha gamma -Autographagamma L.

Sin.: Phytometragamma L., Plusia gamma L.
Răspândire. Buha gamma este răspândită în Europa de Vest, Asia, America de
Nord şi în Africa de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 40-48 mm. Aripile anterioare sunt
de culoare brună-cenuşie, cu o nuanţă violetă, cu un desen caracteristic acestei specii în
forma literei greceşti y (gamma), de culoare aurie sau argintie, de unde şi denumirea
populară de „buha gamma". Pata reniformă este alungită, puternic arcuită, ca şi pata
rotundă, conturată cu o linie subţire, strălucitoare. Aripile posterioare sunt brune-
cenuşii, mai deschise la bază şi mai întunecate la vârf (fig. 41.)
Oul are în diametru 0,5-0,6 mm, de formă emisferică şi culoare albă-gălbuie cu
36-38 de creste, dispuse radial.
Larva la completa dezvoltare are 30-45 mm lungime şi 2,0-2,2 mm lăţime, de
culoare verde-închisă sau verde-deschisă, mult îngustată spre partea anterioară, cu trei
perechi de picioare abdominale. Capul este galben cu pete negre (aşezate în grupe a
câte 5-7 pete). Corpul larvei este străbătut dorsal de 8 dungi longitudinale fine.
Stigmele sunt de culoare verde, cu bordură albă sau gălbuie.
Pupa are 17-20 mm lungime de culoare brună-închisă, cremasterul fiind prevăzut
cu 2 cârlige mari şi 6 mici, adăpostită într-un cocon mătăsos, strălucitor.
Biologie şi ecologie. Buha gamma are 3-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de
larvă de diferite vârste şi pupă în sol, ca adult pe sub resturile vegetale, în crăpăturile
scoarţei, în scorburile arborilor etc. Zborul fluturilor are loc din prima decadă a lunii
mai şi durează până la sfârşitul lunii septembrie, uneori şi în octombrie. Parţial, zborul
diferitor generaţii se suprapune, de aceea se face impresia că zborul adulţilor are loc în
continuu. De obicei se înregistrează două maxime de
zbor-unul în ultima decadă a lumi iunie- \ ,
prima decadă a lunii iulie şi altul înjumătăţea a doua a lunii august. Fluturii generaţiei
hibernante, de regulă sunt puţini. Este o specie termofilă Temperatura optimă pentru
zborul fluturilor este cuprinsă între 20-25 °C. La temperaturi de până la 17 °C
nu au loc maturarea organelor sexuale şi ponta. Spre deosebire de mm alte specii de
buhe, buha gamma zboară atât ziua cât şi noaptea, hrănindu-se cu
a peste 177 specii de plante din 38 familii botanice, începând din
H nectarul florilor

luna iunie are loc copulaţia şi depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse izolat câte 1-2 mai
rar câte 3-6 îndeosebi pe partea inferioară a frunzelor, în special, pe buruieni, preferând
speciile din familia compozitelor, cruciferelor,
leguminoaselor, labiatelor şi rozaceelor. Femelele de
asemenea depun ouăle şi pe diferite plante
cultivate, ca: sfecla pentru zahăr, floarea-soarelui,
mazăre, cartof, varză, trifoi ş. a Prolificitatea
femelelor este în medie de 500 ouă, maximum
1500-2000 în funcţie de substratul trofic al larvelor, de
hrana adulţilor, de condiţiile climatice şi de
generaţie. Incubaţia durează 3-7 zile. Condiţiile
optime pentru dezvoltarea ouălor sunt umiditatea Fig. 41. Buha gamma
relativă a aerului 80-100% şi temperatura de 20- (Autographa gamma L.): - 30
°C. Larvele apărute sunt foarte higrofile, adult; 2 - larvг (dupг
dezvoltându-se la umiditatea aerului de 90-100 % Scegolev) şi temperatură de 20-
30 °C şi se hrănesc cu planta gazdă, trecând apoi în grupe, sub forma unor adevărate
migraţii, pe plantele altor culturi. Mersul larvelor este asemănător cu al cotarilor.
Stadiul larvar durează 16-25 zile; năpârlesc de 4 ori şi au 5 vârste. Ajungând la
maturitate îşi confecţionează pe ultima plantă de hrană un cocon mătăsos transparent,
prins în vârful plantelor, sau sub marginea îndoită a frunzelor, iar în toamnă - în stratul
superior al solului, în care are loc împuparea. Stadiul de pupă la temperatura de 22-
24°C durează 7-12 zile. Ciclul întreg de dezvoltare de la ou până la zborul fluturelui
constituie 25-45 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buha gamma este o specie polifagă larg
răspândită, însă se întâlneşte, de obicei, în populaţii reduse şi nu produc pagube mari,
deşi în anii de invazii poate cauza daune uriaşe. Larvele buhei gamma pot ataca peste
390 specii de plante cultivate şi spontane, care sunt cuprinse în peste 60 familii
botanice, însă cele mai preferate sunt mazărea, sfecla, varza, cartoful, floarea-soarelui,
porumbul, ceapa, morcovul, coacăzul, mărul, părul ş. a. Larvele se hrănesc cu frunzele
plantelor, la care în prima vârstă rod una din epiderme şi parenchimul, lăsând neatacată
cealaltă epidermă, iar în celelalte vârste rod frunzele marginal şi perforaţii în limb,
lăsând doar nervurile mai groase. Distrugând toate plantele pe un sector, larvele
migrează pe alte câmpuri, atacând în calea lor diferiţi arbori şi arbuşti.
Pagubele cele mai mari sunt produse în luna iulie, când larvele consumă foarte
mult, în special, în anii secetoşi.
La reducerea densităţii populaţiei acestui dăunător o mare importanţă are
influenţa nefavorabilă a factorilor mediului ambiant, insectele prădătoare şi parazite,
diferite microorganisme etc. Dintre duşmanii naturali cea mai mare importanţă o
prezintă insectele parazite: Apanteles congestus Nees., Litomastix truncatellus Dalm.,
Cratichneumon nigritarius Graw., Trichogramma evanescens Westw. etc, unele
prădătoare: Anatis acellata L., Coccinella septempunctata L., Picromerus bidens L.,
precum şi diferite păsări insectivore ca: graurii, pescăruşii, rândunelele ş. a.
 Combatere: în combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice,
biologice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor,
adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea sistematică a
buruienilor, care sunt plante-gazde intermediare ale dăunătorului; semănatul sau
plantarea cât mai timpurie a plantelor, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a
obţine plante viguroase şi rezistente la atac; prelucrarea repetată a solului dintre
rândurile plantelor.
Ca măsuri biologice se recomandă: lansarea viespei oofage Trichogramma
evanescens Vestw. în perioada depunerii ouălor, câte 20-40 mii viespi la 1 ha pentru
fiecare generaţie la intervale de 5-6 zile; aplicarea preparatelor biologice, pe bază de
bacterii - Bacillus thuringienis, la intervale de (7-8 zile) împotriva larvelor tinere
(prima a treia vârstă). Utilizarea curselor cu feromon specific pentru distrugerea
masculilor, aprecierea nivelului populaţiilor şi deterniinarea epocii optime de aplicare a
tratamentelor chimice.
La invazii puternice, când densitatea numerică a larvelor depăşeşte PED (5-8
ex/m2) se aplică tratamente chimice prin rotaţie cu unul dintre produsele: Dursban
480 EC (2,0-2,5 l/ha), Şarpei ME (0,2-0,3 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha),
Zolone 35 EC (3,0-3,5 l/ha) în culturile de sfeclă pentru zahăr; Arrivo 250 EC (0,16
l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,3 l/ha), Actellic 50 EC (0,7 l/ha),
Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha) în culturile de varză.
Buha lucernei - Heliothis viriplaca Hfn.
Sin.: Chloridea viriplaca Hbn.
Răspândire. Buha lucernei este răspândită în Europa de Vest, în Asia şi Africa de
Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 30-38 mm. Aripile anterioare sunt de
culoare cenuşie-gălbuie sau cenuşie-verzuie, cu nuanţe galbene şi cu o pată întunecată
în partea mediană a aripii. Dunga marginală - sub formă de puncte întunecate. Pata
orbiculară şi cea reniformă este mare, de culoare brună. Aripile posterioare au culoare
galbenă-pală cu o dungă lată de culoare neagră la margine şi o pată deschisă în partea
mediană (fig. 42).
Oul are diametrul de 0,5-0,6 mm, culoare albă-gălbuie la depunere şi verde sau
portocalie spre sfârşitul incubaţiei.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 35-40 mm lungime, de culoare verde-
ce-nuşie sau brună-întunecată, cu capul verde sau galben-verzui, cu un desen şi pete
negre. Corpul larvei este acoperit cu perişori negri, care se află pe scuturi de culoare
brună-întunecat şi este străbătut dorsal de dungi longitudinale de culoare galbenă.
Pupa are lungimea de 15-20 mm, este de culoare brună-roşcată.
Biologie şi ecologie. Buha lucernei are două generaţii pe an. Iernează în sol în
stadiul de pupă, într-o gogoaşa fină, la adâncime
de 6-9 cm. Adulţii primei generaţii încep să apară
de la jumătatea lunii mai şi zborul durează până
la jumătatea lunii iunie. Zborul adulţilor are loc
atât ziua, cât şi noaptea. Pentru maturarea
organelor sexuale adulţii se hrănesc pe lucerna în
floare, sparcetă, muştar, linte, floarea-soarelui şi
alte culturi. Dacă în această perioadă lipsesc
plante înflorite şi fluturii n-au cu ce să se
hrănească, femelele rămân sterile. O femelă poate
depune în medie până la 600-700, maximum
1500 ouă. Ouăle sunt depuse izolat, pe frunzele şi
florile celor mai diverse plante, mai ales pe cele
de lucerna, mazăre, sparcetă, soia, tutun, năut, Fig. 42. Buha lucernei (Heliothis
salvie ş. a. Durata depunerii ouălor constituie 6-8 viriplacaH£n.): 1 - adult; 2-3 -
zile. Incubaţia durează 3-9 zile. ou, vгzut dorsal єi lateral; 4 -
Larvele din prima generaţie apar de la pupг; 5 - ultimele segmente ale
pupei (dupг Bogdanov -
Katikov).
sfârşitul lunii mai şi se întâlnesc până la jumătatea lui iulie, hrănindu-se cu frunze şi
organe generative. Evoluţia stadiului larvar durează 19-3 3 zile. Ajungând la maturitate,
larvele se retrag în sol, unde se împupează la adâncime de 2-4 cm. După 10-17 zile apar
fluturii din generaţia a doua, care zboară de la jumătatea lunii iulie până la sfârşitul
lunii august. Larvele din a doua generaţie încep să apară de la sfârşitul lunii iulie şi se
întâlnesc până la jumătatea lui septembrie. în funcţie de temperatură, larvele se
dezvoltă 18-25 zile apoi se retrag în sol şi la adâncime de 6-10 cm se transformă în
pupe, care rămân să ierneze.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buha lucernei este un dăunător polifag.
Larvele atacă peste 70 specii de plante cuprinse în mai mult de 22 familii botanice, însă
mai frecvent atacă tutunul, lucerna, măzărichea, lintea, sulfina, trifoiul, porumbul,
culturile legumicole şi etero-uleioase. Larvele atacă frunzele, care la început sunt
scheletate, iar apoi roase în întregime. Larvele de vârstă superioară, atacă în afară de
frunze, şi organele generative. Plantele vătămate se usucă. La atacuri puternice recolta
poate fi compromisă
Combatere. Se combate, prin aceleaşi măsuri ca şi buha gamma (Autographa
gamma L.).

Buha grădinilor de legume -Xestia c-nigrum L.

Sin.: Amathes c-nigrum L., Graphiphora c-nigrum L.
Răspândire. Buha grădinilor de legume este răspândită în Europa, Asia Mică şi
Centrală şi în America de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 36-48 mm. Culoarea generală a
corpului este brună-roşcată. Antenele sunt filiforme la ambele sexe. Aripile anterioare
sunt brune-roşcate-cenuşii sau brune-cenuşii cu o nuanţă albăstrie, cu liniile
transversale de culoare brună-închisă sau neagră. Pe marginea costală, în zona mediană
prezintă o pată albă-cenuşie înconjurată în partea posterioară de o pată neagră, în forma
literei „c". Spre marginea apicală a aripii prezintă o pată reniformă mai deschisă şi o
pată mai mică triunghiulară, neagră. Aripile posterioare sunt albe-cenuşii, mai închise
la culoare de-a lungul nervurilor şi spre marginea externă (fig. 43).
Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,9 mm şi de 0,4-0,5 mm înălţime, la
depunere de culoare alb-verzuie pală, iar după o zi devine brun-închis. Chorionul este
elastic, prevăzut cu 28-30 de creste
radiale, dintre care 15 sunt mai lungi
(ajung până în zona micropilară), iar
celelalte sunt mai scurte, dispuse
alternativ cu primele.

Fig. 43. Buha grădinilor de

legume (Xestia c - nigrum L.): Larva la completa dezvoltare are corpul de
28-45 mm. Culoarea diferă de la o vârstă la alta şi
chiar în aceeaşi vârstă de la individ la individ. Larvele din primele trei vârste sunt de
1 - adult; 2 - ou; 3 - larvă; 4 - pupă (după Pospelov) cm0are verde-murdară sau verdecenuşie, iar
în vârstele a 5-ea şi a 6-ea au corpul de culoare brună-cenuşie dorsal şi verde-gălbuie
ventral. Pa partea dorsală prezintă linii oblice întunecate, iar lateral-o bandă bruna pe
linia stigmelor, urmată de o altă bandă substigmală galbenâ-deschisă. Stigmele sunt
ovale, albe, înconjurate cu negru.
Pupa are 15-17 mm lungime, de culoare brună-roşcată.
Biologie şi ecologie. Buha grădinilor de legume are 2 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de larvă în ultimele (a IV-a - a V-a) vârste în stratul superficial al solului, sau
pe sub resturile vegetale, prin crăpăturile şi scorburile pomilor etc. Primăvara larvele
hibernante continuă să se hrănească pe diferite plante spontane sau cultivate (floarea-
soarelui, sfeclă pentru zahăr, ceapă, tutun ş.a). Larvele sunt active noaptea, iar în
timpul zilei stau ascunse în stratul superficial al solului, la 3-4 cm adâncime, răsucite
în formă de colac. După o perioadă de hrănire, pe la sfârşitul lunii aprilie, larvele ajung
la completa dezvoltare şi începe transformarea în pupe în sol, într-o căsuţă din
particule de pământ. Stadiul de pupă durează 12-3 0 zile, în funcţie de condiţiile
climatice. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii mai, zborul continuă până la mij locul
lunii iulie.
Maximul de zbor are loc în mai-iunie, când temperatura medie zilnică a aerului
este de 17-18 °C. Adulţii sunt nocturni şi se hrănesc cu nectarul florilor. în timpul zilei
stau ascunşi pe sub bulgării de pământ, sub pietre sau sub frunzarul plantelor, iar când
sunt deranjaţi, au zbor scurt şi îşi caută un nou adăpost.
După 4-6 zile de la apariţie are loc copulaţia, care durează 8-12 zile. Ouăle sunt
depuse izolat sau în grupe a câte 18-40 ouă, pe suprafaţa solului sau pe partea
inferioară a frunzelor, pe diferite plante cultivate sau spontane joase, preferând locurile
cu umiditate ridicată. Prolificitatea femelelor este de 800-950 ouă, maximum până la
1450. Incubaţia durează 5-11 zile, în funcţie, mai ales, de temperatura aerului.
Larvele încep să apară din a doua jumătate a lunii iunie şi durează până la
sfârşitul lunii iulie. Acestea atacăpărţile tinere ale plantelor, mtâlnindu-se într-un
număr mare în culturile de mazăre, linte etc., unde se hrănesc cu frunzele plantelor, iar
mai târziu atacă păstăile verzi şi boabele. După recoltarea leguminoaselor pentru
boabe, larvele migrează în culturile din vecinătate, atacând tutunul, sfecla pentru
zahăr, trifoiul şi alte culturi. In primele 4 vârste larvele sunt diurne, hrănindu-se cu
părţile supraterestre ale plantelor, rozând epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor.
DupăalV-anăpârlire, larvele îşi schimbămodul de viaţă, devin solitare, lucifuge
nocturne, retrăgându-se în sol la 3-5 cm şi atacă plantele în zona coletului. Larvele mai
năpârlesc încă de două ori, perioadă în care se hrănesc foarte intens, producând şi
pagubele cele mai mari. în a douajumătate a lunii iulie larvele ajung la completa
dezvoltare şi se transformă în pupă în sol, la câţiva centimetri adâncime. Stadiul de
pupă durează 10-14 zile. Adulţii apar în lunile august-septembrie, fiind cu mult mai
numeroşi decât cei din prima generaţie. Acestea depun ouăle, din care după 8-12 zile
apar larvele generaţiei a doua. Larvele acestei generaţii se întâlnesc mai frecvent pe
diferite plante spontane, atacând foarte rar plantele cultivate. Până în toamnă târziu
larvele năpârlesc de 4 ori, iar odată cu scăderea temperaturii se retrag în sol, sau pe sub
diferite resturi vegetale pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buha grădinilor de legume este o insectă
polifagă. Atacă peste 80 de specii de plante cultivate şi spontane, producând pagube
mai mari în culturile de tutun, varză, sfeclă pentru zahăr, tomate, castraveţi, ceapă,
mazăre, soia, viţă de vie, floarea-soarelui, porumb etc. Primăvara devreme, până la
apariţia plantelor verzi, atacă mugurii viţei de vie, pomilor şi arbuştilor fructiferi. Până
la vârsta a 3-a larvele perforează sau scheletează frunzele apoi le rod de la exterior
spre interior. Cele mai mari pagube le produc larvele din ultimele vârste, care rod
plantele în zona coletului, din care cauză se vestejesc şi se usucă.
Printre duşmanii naturali, care contribuie în mare măsură la reducerea densităţii
populaţiei acestui dăunător, cea mai mare importanţă o prezintă paraziţii, printre care:
Trichogramma evanescens Westv., Apanteles bicolor Swed., A.congestus Nees.,
Ophion bilineatum Say., Amblyteles comes Gress. etc,
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice,
biologice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor
adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea sistematică a
buruienilor care sunt plante-gazde intermediare ale dăunătorului; semănatul sau
plantarea cât mai timpurie a plantelor, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a
obţine plante viguroase şi rezistente la atac; prelucrarea repetată a solului dintre
rândurile plantelor.
Ca măsuri biologice se recomandă: lansarea viespii oofage Trichogramma
evanescens Westw., în perioada depunerii ouălor, câte 20-40 mii de exemplare la 1 ha
pentru fiecare generaţie la intervale, de 5-6 zile.
Tratamentele chimice se aplică în anii de invazii, la avertizare, cu aceleaşi
produse ca şi la buha semănăturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff).

Familia Pyraustidae
Această importantă familie de lepidoptere cuprinde specii de o deosebita
importanţă pentru agricultură, printre care mai frecvent se întâlnesc omida de stepă
(Margaritia sticticalis L.) şi sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hbn.).

Omida de stepă - Margaritia sticticalis L.

Sin.: Pyrausta sticticalis L., Loxostege sticticalis L.
Răspândire. Omida de stepă este răspândită în Zona Centrală şi cea de Răsărit a
Europei, în Asia şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul mic, zvelt, de culoare brună, de 10-12 mm
lungime, cu anvergura aripilor de 18-20 mm (la masculi) şi 20-26 mm (la femele).
Capul este acoperit cu perişori de culoare albă, are ochii bombaţi, de culoare cafenie.
Antenele sunt negre, la masculi - seriforme, iar la femele-filiforme. Fluturii din prima
generaţie au culoarea brună-cenuşie, iar la celelalte generaţii culoarea este mai închisă.
Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare variabilă: brună-cenuşie, brună-mginie
sau brună-verzuie, uneori cu reflexe aurii. Pe marginea externă au o dungă transversală
de culoare galbenă aprinsă, în partea mediană cu două pete de culoare brună-închis, iar
spaţiile dintre acestea sunt galbene. Aripile posterioare sunt mai late, franjurate
marginal, de culoare brună-cenuşie, de obicei uniform colorate cu două dungi paralele
de culoare închisăpe marginea exterioară In repaus aripile stau sub forma unui
triunghi, suprapunând-se numai parţial (fig. 44).
 Oul este de formă
ovală sau elipsoidală, de
0,8-1,0 mm lungime şi 0,4-
0,5 mm lăţime. La depunere
are aspectul unei picături de
lichid tulbure, de culoare
albă-sidefie, apoi capătă
culoare gălbuie-cenuşie.
Larva la completa
dezvoltare are corpul de 28-
35 mm lungime, de culoare
verde-cenuşie-negri-

2 3 5 6

130
 Fig. 44. Omida de stepг (Margaritia sticticalis L): cioasг. Capul este negru, cu
1 - adult; 2 - ouг pe frunze de sfeclг; 3 - larvг; 4 - pupг; luciuverzui-
cenuєiu,cuopatг

dorsalг prezintг o dungг

mediană longitudinală galbenă-verzuie, iar lateral două dungi albe-gălbui înguste. Pe
fiecare segment alxlominal prezintă negi bruni, prevăzuţi cu peri scurţi şi negri, iar la
baza negilor se află inele albe subţiri.
Pupa are 8-13 mm lungime, de culoare galbenă-cafenie, cremasterul prezintă 8
peri. Pupa se află într-un cocon mătăsos de culoare albă de 20-26 mm lungime şi 3-4
mm lăţime.
Biologie şi ecologie. Omida de stepă are 3 generaţii pe an. Iernează ca larvă
matură în stratul superficial al solului (la 2-8 cm adâncime), într-un cocon mătăsos
îmbibat cu particule de pământ Larvele hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi
reduse, suportând valori de până la - 30°C. Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, când
temperatura solului la adâncimea hibernării coconilor ajunge la 12 °C, larvele
hibernante se transformă în pupe.
Dezvoltarea stadiului pupai durează 10-25 zile, în funcţie de condiţiile climatice.
In a doua jumătate a lunii mai sau începutul lunii iunie, când temperatura medie a
aerului depăşeşte 15-17°C, iar umiditatea relativă a aerului nu este mai mare de 65-
70%, încep să apară adulţii. Apariţia adulţilor (mai ales a celor din prima generaţie)
este eşalonată şi are loc sub formă de „valuri", în funcţie de temperatură, umiditatea şi
structura solului, de relief, precum şi de calitatea şi cantitatea hranei consumate de
larve. Activitatea fluturilor este nocturnă, începe la apusul soarelui şi durează până la
orele 24, iar zborul maxim are loc între orele 22 şi 24.
O particularitate biologică caracteristică omizii de stepă este însuşirea de a migra.
Cauza migraţiei fluturilor este reacţia lor la schimbările de temperatură a curenţilor de
aer, la care sunt foarte sensibili, mai ales în perioada maturizării sexuale. Direcţia
migraţiilor fluturilor este determinată de curenţii de aer. Fluturii zboară după vânt şi se
aşează în locurile unde temperatura aerului este mai joasă şi sunt depuneri atmosferice.
La o viteză medie a vântului de 2-5 m/sec fluturii pot migra timp de 24 ore la o distanţă
de 200-500 km.
Adulţii apăruţi, pentru maturizarea organelor sexuale, se hrănesc cu nectarul florilor pe
diferite plante înflorite, concentrându-se într-un număr mare pe fâneţele înflorite, pe
buruieni, ierburi furajere şi alte plante. în condiţii favorabile (hrană suficientă sub
formă de nectar, umiditatea relativă a aerului de 5 5-60% şi temperatura aerului
cuprinsă între 17-30°C) maturarea sexuala durează în medie 3 -6 zile, apoi are loc
împerecherea şi ponta. în caz de secetă sau alte condiţii nefavorabile, fluturii trăiesc
până la 50 zile şi pier sterili. După împerechere femelele încep să depună ouăle, când
este timp liniştit şi temperatura la suprafaţa solului este cel puţin de 18-20 °C. La un
vânt cât de mic (2-3 m/sec) ponta se întrerupe. Ouăle sunt depuse izolat, sau în grupe, a
câte 2-20 bucăţi (frecvent 6-8 ouă), fiind aşezate ca ţigla pe acoperiş, pe partea
inferioara a frunzelor unor plante spontane (volbură, lobodă, ştir, spanac sălbatic, susai
etc.) sau cultivate (sfeclă, lucerna etc), pe diferite resturi vegetale uscate, pe bulgării de
pământ. Femelele depun ouăle seara, la asfinţitul soarelui şi în nopţile calde, preferând
sectoarele cu plante rare şi îmburuienite cu ştir, volbură, susai etc, unde solul este bine

131
 încălzit. Depunerea ouălor durează 5-15 zile. O femelă depune în medie 120,
maximum 800 ouă.
Temperatura optimă de dezvoltare a ouălor este de 28 °C, iar umiditatea relativă a
aerului de 90-100%. La temperaturi de peste 3 0 °C şi umiditate mai redusă de 40%,
mai bine de jumătate din numărul ouălor depuse pier. Incubaţia durează 2-15 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu frunzele diferitor plante. Dezvoltarea stadiului
larvar durează 10-30 zile, în funcţie de temperatura aerului din timpul hrănirii. Ca şi
adulţii, larvele au însuşirea de a migra, în căutarea hranei şi a locurilor favorabile
pentru împupare. Larvele de vârstă inferioară migrează, parcurgând până la 5 m/zi, iar
cele de o vârstă mai înaintată, până la 1 km/zi. în afară de aceasta, pentru larve este
caracteristică însuşirea de a se îngrămădi în grupe mari, care uneori pot avea până la
câţiva kilometri lungime şi câteva sute de metri lăţime, migrând la distanţe de zeci de
kilometri de la focarul iniţial, distrugând tot ce întâlnesc în cale. Ajunse la completa
dezvoltare, larvele părăsesc plantele de hrană şi se retrag în sol, unde îşi confecţionează
un cocon mătăsos, în interiorul căruia se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează
10-35 zile.
Noii adulţi apar la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie şi dau naştere la
generaţia a D-a, iar fluturii generaţiei a Hl-a zboară din iulie-august până în
septembrie. Succesiunea şi densitatea populaţiilor celor 3 generaţii variază de la un an
la altul, în funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida de stepă este o specie polifagă. Atacă
numeroase specii de plante cultivate şi spontane (dinpeste 35 familii botanice): sfecla
pentru zahăr, floarea-soarelui, cartoful, tutunul, fasolea, soia, trifoiul, lucerna,
muştarul, porumbul, ceapa, varza, castraveţii, mărul, viţa de vie, arţarul, salcia,
salcâmul, ştirul, volbura, rapiţa, pălămida etc. Cerealele păioase sunt atacate numai
când dăunătorul n-are cu ce se hrăni. Produce pagube numai în anii când zborurile sunt
masive precum şi în cazul plantelor preferate - sfecla pentru zahăr, floarea-soarelui,
lucerna ş. a Larvele tinere atacă una din epidermele frunzelor, iar locurile atacului le
acoperă cu fire mătăsoase, care servesc pentru susţinerea larvelor în primele vârste.
Cele de o vârstămai înaintată, rod limbul frunzelorparţial sau total, lăsând neatacate
numai nervurile principale. In afară de aparatul foliar, larvele atacă şi tulpinile, bobocii
florali, florile şi fructele, provocând pierderi mari de recoltă. Uneori vatămă şi scoarţa
fragedă de pe ramurile unor arbuşti. Atacul are loc de obicei în vetre şi deseori, după
distrugerea unei culturi, dăunătorul migrează în altă parte, parcurgând uneori distanţe
destul de mari. Pagubele cele mai mari le produc larvele generaţiei a doua, densitatea
numerică a cărora uneori poate ajunge până la400-500 exemplare la 1 m 2,
compromiţând total recolta
înmulţirea acestui dăunător este puternic frânată de activitatea a peste 90 specii de
organisme entomopatogene şi entomofage, dintre care un rol deosebit îl au prădătorii:
Calosoma sp., Carabus sp., Pterostichus sp., paraziţii: Trichogramma evanescens
Westw.,Lissonotaparalella Grav., Pimplaviduata Grau.,Nemorillafloralis Fall. şi unele
păsări insectivore ca graurii, ciorile de câmp, ciocârliile, rândunelele, vrăbiile ş. a,
precum şi unele specii de microorganisme entomopatogene - Bacteriumprodigiosum,
Beauveria bassiana ş. a.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică un complex de măsuri
agrotehnice, fizico-mecanice, biologice şi chimice.

132
 Ca măsuri agrotehnice se recomandă: imediat după recoltarea culturilor infestate
dezmiriştirea solului cu discuitorul pentru distrugerea coconilor aflaţi în sol; efectuarea
arăturii adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibernant; semănatul cât mai
timpuriu al culturilor în limitele perioadei optime, în terenuri bine pregătite şi
fertilizate, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la atac; distrugerea
buruienilor înflorite de pe haturi, de pe marginile drumurilor, din fâşiile de păduri ce se
mărginesc cu plantele cultivate, lipsind astfel fluturii de hrană sub forma de nectar;
distrugerea florei spontane din culturile prăsitoare, lipsind astfel fluturii de posibilităţi
pentru pontă şi larvele tinere de hrană în primele vârste; în cursul perioadei de
vegetaţie, aplicarea lucrării repetate a solului cu cultivatorul, pentru distrugerea ouălor,
a larvelor tinere, a pupelor şi a adulţilor.
Ca măsuri fizico-mecanice se recomandă: în timpul migrării în masă a larvelor
de pe un sector pe altul, în calea lor se sapă şanţuri de 40 cm adâncime şi 35 cm lăţime
sau se trag brazde adânci cu plugul şi se tratează cu insecticide, sau se umplu cu
momeli din plante verzi, tratate cu Zolone 35 EC (20-25 g la 101 de apă); pe terenurile
necultivate sau pe drumuri, larvele migratoare pot fi strivite în mare măsură prin
tăvălugire sau grăpare; captarea adulţilor cu ajutorul curselor luminoase etc.
Ca masuri biologice se recomandă lansarea viespii oofage Trichogramma
evanescens Westw. în termenii şi normele determinate de staţiile de protecţie
aplantelor sau de laboratoarele biologice, la apariţia larvelor şi depăşirea PED (5
larve/m2 la prima generaţie şi 10 larve/m 2 la generaţia a H-a şi a Hl-a) se aplică unul-
două tratamente, pentru fiecare generaţie, la intervale de 7-8 zile cu preparate biologice
pe bază de Bacillus thuringiensis Beri.
Măsuri chimice se aplică în anii de invazii, la apariţia în masă a larvelor şi
depăşirea PED (5 larve/m2 la prima generaţie şi 10 larve/m2 la generaţia a lT-a şi alU-
a). Tratamentele cliimice se aplică utilizând prin rotaţie unul din produsele: Decis 2,5
EC (0,25-0,5 l/ha), Dursban480 EC (1,5-2,0 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha),
Zolone 35 EC (3,0-3,5 l/ha) în culturile de sfeclă pentru zahăr; Decis 2,5 EC (0,25 l/ha)
de floarea-soarelui; Sumithion 50 EC (1,0-1,4 l/ha) de tutun; Arrivo 250 CE (0,32 l/ha)
de soia; Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha) la grâu; Diazinon 60 EC (1,8 l/ha) la porumbul
zaharat etc.
Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hbn.
Sin.: Pyrausta nubilalis Hbn.
Răspândire. Sfredelitorul porumbului este răspândit în multe ţări din Europa,
Asia, Africa de Nord şi America.
Descriere. Adultul are corpul zvelt, de 13 -15 mm lungime, de culoare variabilă,
după sex, prezentând un dimorfism sexual pronunţat. Femela este mai mare, are
anvergura aripilor de 27-32 mm. Aripile anterioare sunt de culoare variabilă de la
galbenă-deschisă la brună-deschisă, cu o nuanţă mai închisă de-a lungul marginii
externe şi cu 3 dungi transversale fine, dispuse în zig-zag şi 3 pete brune-închise.
Aripile posterioare sunt galbene-cenuşii, cu o pronunţată nuanţă cenuşie către bază şi
două dungi transversale gălbui. Masculul este mai mic, are anvergura aripilor de 25-30
mm. Aripile anterioare sunt de culoare variabilă brună-deschisă, brună-închisă sau
roşcată şi aproape violacee, cu o dungă transversală dinţată, iar pe marginea externă cu
5-6 pete punctiforme, de culoare galbene-deschise. Aripile posterioare sunt cenuşii sau
galbene-deschise, cu o dungă mediană lată, mai închisă (fig. 45).
Oul este turtit (plat), de culoare albă, transparent, cu chorionul neted şi diametrul

133
de 0,48-0,52 mm. Ponta are aspectul unei picături de stearină de diferite forme.
Larva la completa dezvoltare are
corpul de 20-25 mm lungime, de
culoare variabilă de la galbenă-brună
la roz-palidă sau cenuşie. Capul, placa
pronotală şi segmentul anal sunt
brune, strălucitoare. Dorsal, pe toată
lungimea corpului, se distinge o
dungă mediană de culoare închisă.
Segmentele abdominale sunt
prevăzute dorsal cu câte 6 plăci
(sclerite) de culoare cenuşie-închisă,
lucioase dispuse după cum urmează: 4
mai mari pe prima jumătate a
segmentului şi 2 mai mici pe a doua
parte a segmentului, prevăzute cu peri
lungi, iar lateral prezintă dungi
longitudinale.
Pupa are corpul de 18-20 mm
lungime, de culoare brună-deschisă
sau galbenă-brună, prezentând în
Fig. 45. Sfredelitorul porumbului (Ostrinia vârful abdomenului 4 spini curbaţi.
nubilalis Hbn.): 1 - femelг; 2 - mascul; 3 - Biologie şi ecologie. Sfredeli-
ouг; 4 - larvг; 5 - cremasterul pupei, cu 4 torul porumbului are o generaţie pe
spini curbaюi; 6 - єtiulet (a), tulpinг (b) єi an, iar în anii cu umiditate înaltă se
inflorescenюг masculг (c) atacate (dupг dezvoltă şi cea de-a doua generaţie.
Iernează în Scegolev) stadiul de larvă de ultima vârstă în tulpinile diferitelor
plante cultivate şi spontane. Larvele hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi
reduse şi numai geruri de - 30°C cu o durată mai mult de o lună pot provoca pieirea
lor. Primăvara, la începutul sau în a doua j umătate a linii mai, când temperatura medie
zilnică a aerului depăşeşte 15-16°C, larvele hibernante rod în pereţii tulpinii un
orificiu, prin care mai târziu ies fluturii, apoi se transformă în pupă O importanţă
deosebită în perioada de împupare o are umiditatea aerului. La o umiditate scăzută,
multe larve pier şi invers la condiţii optime, majoritatea larvelor se transformă în pupe.
Dezvoltarea pupei durează 10-25 zile. Din pupe mai mari, cu greutatea de 80-120 mg
de obicei se dezvoltă femele, iar din pupe mici (60 mg) - masculi. Primii fluturi încep
să apară către sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, iar zborul maxim se înregistrează
în ultima decada a lunii iunie şi în prima decadă a lunii iulie.
Fluturii sunt activi numai noaptea, putând zbura la distanţe de 2-3 km, hrănindu-
se pe diferite plante, iar ziua stau ascunşi pe partea inferioară a frunzelor. Adulţii au o
longevitate scurtă, de 4-12 zile, în funcţie de condiţiile climaterice. Femelele exercită o
stimulare sexuală asupra masculilor, prin intermediul feromonului sexual. Dupăo
perioadă de maturaţie sexuală de cea 4-5 zile, urmează copulaţia şi ponta. Depunerea
ouălor durează 15-25 zile, însă numărul maxim de ouă este depus în prima săptămână
după apariţie, când se înregistrează şi maximum de fertilitate. Ouăle sunt depuse pe
frunzele plantelor de porumb, sorg, cânepă, mei sau pe ale celor spontane - susai, ştir,
iarbă-bărboasă, cânepă sălbatică ş. a., în grupe a câte 2-20 bucăţi, uneori până la 80

134
ouă, lipite de substrat şi suprapuse ca oloanele de pe casă, şi acoperite cu o substanţă
aglutinantă, de aceea ponta are aspectul unei picături de stearină. In general, ouăle sunt
depuse pe partea inferioară a frunzelor, aproape de nervura principală, pe plantele mai
dezvoltate, cu tulpinile groase şi bine îrifrunzite. Maj oritatea pontelor sunt depuse pe a
3-a - a 6-a frunză. O femelă depune în medie 300-350 ouă, iar în condiţii optime până
la 750-1250.
Prolificitatea femelelor este foarte mult influenţată de condiţiile climatice. Un
timp secetos şi călduros scurtează foarte mult longevitatea femelelor, care abia pot
depune câteva zeci de ouă sau chiar pier, fără a depune ouă. O mare parte din ouă (70-
80%) pier înainte de ecloziune, din cauza radiaţiilor solare, sau sunt spălate de ploi
abundente, scuturate de vânt sau din cauza uscăciunii. Dezvoltarea normală a ouălor
are loc în condiţii optime: umiditate de 70-80% şi temperaturi de 25-26 °C. In general,
incubaţia durează 3-4 zile.
Larvele apărute se hrănesc la început, timp de câteva ore, maxim până la o zi, cu
parenchimul frunzelor. In această perioadă, uneori foarte multe larve (80-90%) pier din
cauza uscăciunii. După aceea larvele se deplasează pe frunze, cu tendinţa de a pătrunde
în interiorul plantei, respectiv al Mpinii, în care, hrănindu-se, sapă numeroase galerii.
Aici rămân până la sfârşitul evoluţiei. într-o tulpină se pot dezvolta mai multe larve,
după caracterul invaziei. în unele cazuri se pot înregistra până la 117 larve într-o
singură tulpină de porumb. Evoluţia larvară durează 20-30 zile, perioadă în care trec
prin 5 vârste. La sfârşitul lunii iulie sau în luna august, larvele ajung la maturitate şi
intră în diapauză. In unii ani, mai ales în nordul republicii, se dezvoltă şi a doua
generaţie parţială, însă aceasta generaţie are o evoluţie rapidă şi prolificitatea femelelor
este mult redusă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Sfredelitorul porumbului este o insectă
polifagă Fiind o specie Mdrofilă, sfredelitorul porumbului produce daune mai mari în
anii cu o umiditate mai ridicată şi mai ales pe sectoarele irigate. Atacă peste 50 de
specii de plante cultivate (porumb, cânepă, hamei, floarea-soarelui etc.) şi peste 100
specii de plante spontane (susai, ştir, cânepă sălbatică etc). Cele mai mari pagube le
produce însă în culturile de porumb, aceste pagube variind în funcţie de condiţiile
climatice din anul respectiv.
Larvele din primele stadii de dezvoltare se hrănesc cuparenchimul frunzei, rozând
porţiuni de 2-3 cm2 în formă de perforări şi pete neregulate. Afară de frunze, larvele
tinere atacă şi inflorescenţele mascule, la care rod staminele, pedunculul şi ramurile
paniculului, acesta rupându-se cu uşurinţă la ploi şi vânt. Pagube mai mari produc
larvele într-un stadiu mai avansat, când sapă galerii în tulpini sau în ştiuleţi. Larvele
perforează tulpinile deasupra unui nod şi pătrund în interior, unde se hrănesc cu
măduva dintre noduri, rozând galerii descendente, până ajung la nivelul coletului. Pe
plantele atacate se observă, la diferite nivele ale tulpinii, perforări - orificii prin care au
pătruns larvele în interior. In dreptul orificiilor sunt aglomeraţii de rumeguş şi
excremente cafenii, eliminate din galerii de către omizi-moment caracteristic pentru
acest dăunător. Asemenea grămăj oare de rumeguş se mai pot observa şi deasupra tecii
frunzelor sau pe pământ, la baza tulpinii. La invazii mari, din tulpini larvele trec în
pedunculul şi rahisul ştiuleţilor, unde rod măduva şi chiar boabele, care sunt parţial
distruse şi murdărite cu excremente, in urma acestui atac, plantele nu se mai dezvoltă
normal, formarea boabelor şi coacerea lor este stânjenită. Tulpinile şi ştiuleţii atacaţi se
rup uşor la vânturi, ploi şi creează mari dificultăţi la recoltarea mecanizată a
porumbului. Pe timp ploios, ştiuleţii atacaţi sunt infectaţi cu diferite bacterii şi ciuperci

135
(Fusarium roseum Link. etc), din care cauză putrezesc. S-a constatat că, fiecare larvă
ajunsă la maturitate distruge în medie, producţie de 20 g boabe. In unii ani dăunătorul
atacă până la 50-80 % de plante, iar pierderile de recoltă ajung până la 6-35 %.
In limitarea populaţiei acestui dăunător, un rol important au factorii abiotici şi
biotici. Temperaturile ridicate din timpul pontei duc la uscarea ouălor, iar ploile şi
vânturile puternice distrug în masă larvele în perioada de ecloziune şi până la
pătrunderea lor în teaca frunzelor şi în tulpinile de porumb.
La reducerea populaţiei sfredelitorului porumbului contribuie şi numeroase
organisme entomofage, care se dezvoltă pe seama diferitor stadii de dezvoltare a
dăunătorului (ou, larvă, pupă), printre care o importanţă deosebită o au: Chryzsopa
vulgaris Schnk., Malachinus geniculatus Ex., Lasius niger L., Trichogramma
evanescens Wstw., Hrabrobracon brevicornis Westw., Lydella thomsonii, L. senilis
Rond. etc.
Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol hotărâtor au măsurile
agrothenice: recoltarea timpurie a plantelor puternic atacate şi folosirea lor în
alimentaţia animalelor; recoltarea mecanizată a porumbului cu maşini, care în acelaşi
timp efectuează şi tocarea tulpinilor; tăierea tulpinilor cât mai de jos, astfel încât
larvele hibernante să fie scoase de pe teren; toamna, după recoltare, adunarea resturilor
de tulpini de plante şi buruieni rămase în câmp (în care pot ierna larvele sfredelitorului)
şi distrugerea prin ardere; efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru îngroparea
resturilor de plante care mai conţin larve; primăvara devreme, distrugerea resturilor de
coceni folosiţi în hrana animalelor, precum şi a ciocălăilor după alegerea boabelor,
până la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, înainte de apariţia fluturilor;
prelucrarea tulpinilor de cânepă toamna, iama sau primăvara, până la sfârşitul lunii
aprilie; cultivarea soiurilor relativ rezistente la atacul larvelor (soiurile timpurii, cu talia
mică şi tulpina subţire sunt mai sensibile, iar cele semitimpurii şi târzii sunt mai slab
infestate); întreţinerea culturilor în bune condiţii şi utilizarea îngrăşămintelor pentru
realizarea unor culturi dese şi viguroase, care sunt mai rezistente la atacul larvelor;
distrugerea buruienilor - plante-gazde intermediare ale larvelor.
Ca măsuri biologice se aplică viespile oofage (Trichogramma evanescens Wetw.
şi T. embryophagum Hart), care se lansează în culturi în două reprize, în perioada
depunerii ouălor la interval de 5-7 zile. Termenii optimi de lansare a viespilor se
determină prin instalarea capcanelor cu feromoni specifici. Prima lansare a viespilor se
face la 2-3 zile după captarea 1 mascul/capcană, timp de 5 zile după apariţia primilor
fluturi. Dacă n-au fost instalate capcane cu feromoni, atunci perioada optimă şi
normele de lansare a viespilor se determină în funcţie de densitatea ouălor pe o plantă,
(peste 1 pontă/l 00 plante de porumb pentru boabe) utilizându-se câte 50-200 mii
viespi/ha.
Utilizarea capcanelor cu feromon specific în perioada de zbor în masă a fluturilor,
se efectuează pentru aprecierea nivelului populaţiei, avertizarea tratamentelor sau
pentru captarea în masă a masculilor.
Tratamente chimice se aplică numai în anii de invazii, în culturile de porumb
puternic infestate, când 75% de plante prezintă simptome de atac pe frunze sau pe
vârful de creştere, iar densitatea larvelor ajunge la 2-4 exemplare/plantă.
Cele mai bune rezultate se obţin în perioada apariţiei în masă a larvelor, dar până
la pătrunderea lor în interiorul plantei. Se recomandă aplicarea tratamentelor cu Karate
Zeon 5 CS (0,2 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha) etc.

136
 CAPITOLUL 4 DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE
PĂIOASE ŞI A PORUMBULUI ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ
A LOR
Producţia culturilor de cereale păioase şi de porumb este redusă în mare măsură
atât cantitativ, cât şi calitativ, de activitatea diferitelor specii de dăunători animali, ale
căror populaţii adesea depăşesc PED. Neaplicarea unor măsuri corespunzătoare de
combatere a lor, duce la înmulţirea în masă şi sporirea pagubelor pe care le produc.
Potrivit datelor statistice obţinute în cadrul Organizaţiei E A.O. pierderile de recoltă
cauzate de diferite organisme dăunătoare cerealelor se ridică anual la peste 35% din
producţia globală potenţială.
Culturile de cereale sunt atacate pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, de la
însămânţare şi până la recoltare, de o serie de dăunători polifagi sau oligofagi, dintre
care unii sunt comuni şi gramineelor perene. Printre speciile de dăunători, a căror
activitate, prezintă importanţă economică majoră se numără: viermii-sârmă (Agriotes
sp., Selatosomus sp.), viermii cenuşii (Agrotis sp.), viermii albi (Melolontha sp.),
gărgăriţa porumbului (Tanymecus dilaticollis Gyll.), sfredelitorul porumbului (Ostrinia
nubilalis Hbn.), afidele (Schizaphis graminum Rond., Sitobion avenae F. etc),
ploşniţele cerealelor (Eurygaster sp. şi Aelia sp.), dipterele cerealelor (Mayetiola
destructor Say, OscinellafritL., Opomyzaflorum L.,Phorbiafumigata Meigen.) ş. a.
înmulţirea în masă a acestor dăunători, ca şi pagubele pe care le produc pot fi limitate,
prin aplicarea unor măsuri de combatere integrată ceea ce va oferi specialiştilor din
producţie posibilitatea de a obţine producţii sporite şi de calitate superioară,
contribuind astfel la crearea unor rezerve importante de produse alimentare atât de
necesare pentru populaţia noastră.

Nematodul grâului -Anguina tritici Steinb

Sin.: Anguinascandens Good., Tylenshus tritici Steinb., Ord. Tylenchida, Fam.
Tylenchidae
Răspândire. Nematodul grâului este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa,
America de Nord, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Asia unde cultura
grâului ocupă suprafeţe mari.
Descriere. Femela are corpul de 4-5 mm lungime şi de 0,1 -0,2 mm lăţime,
răsucit în formă de spirală. Corpul este transparent, subţiat la ambele capete, şi cuticula
striată transversal. Femela matură este imobilă datorită modului de viaţă (parazitism
obligat). In partea anterioară a tubului digestiv se află cavitatea bucală, mărginită de 6
lobi, puţin vizibili, iar în interior prezintă un stilet conic la bază, trilobat, de 0,01 mm
lungime. Masculul este mai mic şi mai subţire decât femela, având 2,0-2,5 mm
lungime şi 0,05-0,08 mm lăţime şi este mobil. Are acelaşi aspect morfologic ca şi
femela, cu deosebirea că în partea posterioară prezintă o îndoitură a tegumentului, iar
orificiul genital este prevăzut cu 2 spiculi chitinoşi de 0,35-0,40 mm lungime (fig. 46).
Oul este cilindric, de 0,088-0,094 mm lungime şi 0,038-0,049 mm lăţime.

137
 Larva este mai mică şi cilindrică
ca şi adultul, de 0,6-0,9 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Nematodul
grâului are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de larvă de vârsta a doua, în
partea interioară a tecii frunzelor la baza
acestora, deasupra mugurclui de creştere
al plantelor infestate. Primăvara, odată
cu creşterea plantelor, larvele hibernante
migrează spre vârful lor şi rămân acolo
până la formarea spicului şi florilor.
întimpul înfloririi, larvele pătrund în
ovare, pe care le transformă în gale. în
interiorul ovarului larvele se dezvoltă
rapid, peste 15 zile ajung la completa
dezvoltare şi se transformă în nematozi
adulţi. Transformarea larvelor în adulţi, Fig. 46. Nematodul grвului (Anguina
precum şi maturizarea lor are loc tritici Steinb): 1 - mascul; 2 - femelг; 3 -
eşalonat, din care cauză în interiorul larvг de vвrsta a doua; 4 - plantг atacatг;
unei gale se pot găsi în acelaşi timp
5 - galг; 6 - secюiune printr-o galг (dupг
Marюinovsky, Jablonovsky).
ouă, larve şi adulţi. După copulaţie
femela depune în ovarul hipertrofiat şi transformat într-o gală câteva sute de ouă (până
la 2000-2500). într-o gală se găsesc 4000-19.000 ouă, în medie până la 14.000 ouă
depuse de mai multe femele. După o scurtă perioadă de incubaţie apar larvele care se
hrănesc cu sucul celular din pereţii ovarului hipertrofiat. In momentul coacerii
boabelor de grâu, galele sunt pline cu larve neonate, care după câteva zile se
transformă în larve de vârsta a D-a, care rămân în gale în interiorul boabelor infestate.
Galele au pereţii întăriţi şi adăposteşte numeroase larve, care sunt foarte rezistente
la uscăciune şi pot rămâne mai mulţi ani în stare latentă, uneori până la 15 ani, iar când
revin condiţii favorabile de umiditate şi temperatură, larvele îşi reiau activitatea. In
toamnă, odată cu însămânţarea grâului, boabele infestate cu nematozi (galele)
nimeresc, unde în contact cu umiditatea, se sparg şi din acestea apar larvele care
migrează în sol în căutarea plantelor de hrană şi pentru iernat. Larvele pot parcurge în
sol distanţe de până la 30 cm. Ajungând la plante, larvele se urcă pe tulpini şi se
fixează în partea interioară a tecii frunzelor, la baza acestora, unde şi rămân pentru
iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul grâului este un dăunător
monofag. Atacă grâul, care este planta-gazdă preferată, foarte rar sunt dăunate secara şi
orzul. Plantele atacate au un aspect caracteristic, sunt mai îngroşate la bază şi puternic
înfrăţite, rămân mici şi au frunzele răsucite şi încreţite cu spicele mai verzi şi
nedezvoltate, cu glumelele şi aristele îndepărtate. Boabele atacate sunt mai mici ca cele
sănătoase, aproape rotunde de culoare brună şi de consistenţă tare. Acestea pot fi uşor
confundate cu boabele mălurate, deosebindu-se, că ultimele au un conţinut negru,
prăfos, format din masa de clamidospori ai ciupercii.
Pe lângă aceasta, în anii cu primăveri cu ploi abundente, plantele de grâu infestate
de nematodul A. tritici Steinb., sunt atacate frecvent şi cu o intensitate foarte mare de
făinare (Erysiphe graminis f. sp. tritici March), de rugina galbenă (Puccinia striiformis

138
West.), precum şi de numeroase colonii de afide (Schizaphis graminum Rond.), care
grăbesc îngălbenirea şi uscarea plantelor atacate.
Combatere. în combaterea nematodului boabelor de grâu se aplică în general
măsuri agrotehnice: rotaţia raţională a culturilor; folosirea unei seminţe sănătoase,
libere de nematozi; aplicarea mgrăsămintelor minerale (superfosfat) sub arătura de
toamnă, ce stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor care devin mai rezistente la
atacul nematodului; utilizarea de soiuri rezistente; recoltarea timpurie a grâului, pentru
a se preveni scuturarea boabelor şi posibilitatea unei noi infestări a solului.

139
Acarianul florilor de grâu - Steneotarsonemuspanshini Wainst. et Begl. Ord.
Acari, Fam. Tarsonemidae
Răspândire. Acarianul florilor da grâu este răspândit în Europa, Asia şi America.
Descriere. Adultul (femela) are corpul oval-alungit de 0,20-0,24 mm lungime,
puternic turtit dorso-ventral, la apariţie de culoare albă, iar mai târziu albă-gălbuie sau
galbenă-brunie. Picioarele posterioare sunt mai subţiri decât cele anterioare şi mediane,
iar tarsul se termină cu doi perişori. Masculul are
corpul elipsoidal, sunt mai mici ca femelele, având
0,12-0,15 mm lungime cu picioarele posterioare scurte.
Ambele sexe, prezintă câte 4 perechi de picioare (fig.
47).
Oul oval-alungit de 0,13 mm lungime de culoare
albă.
Larva este asemănătoare cu adultul, dar cu corpul
mai mic, de culoare galbenă-deschisă şi numai 3
perechi de picioare.
Biologie şi ecologie. Acarianul florilor de grâu
are 4-5 generaţii pe an. Iernează ca femelă fecundată
sub formă de colonii în sol (până la2000 exemp./100 g
sol), în regiunea nodului de înfrăţire a gramineelor
spontane. Femelele hibernante sunt foarte rezistente la
temperaturi reduse şi pot suporta valori de până la -40
°C. în primăvară în perioada răsăririi plantelor de grâu,
femelele hibernante migrează pe plantele tinere,
Fig. 47. Acarianul florilor pătrund în teaca frunzelor deplasându-se spre baza
de grвu (Steneotarsonemus lor, unde încep să se hrănească depunând câte 10-15
panshini Wainst et Begl.): 1 ouă. Larvele apărute se hrănesc alături de adulţi. în
- femelг; 2 - mascul; 3 - ou; acest timp populaţiile femelelor hibernante pe o plantă
4 - floare de grвu: a - pot ajunge de la 1-3 până la 40-60 exemplare. Pe
sгnгtoasг; b - atacatг (dupг măsura creşterii plantelor, acarienii migrează pe
Badulin) internodurile superioare unde sug sucul celular din ţesuturile
fragede. în faza înspicării acarienii trec pe spic, stabilindu-se pe organele florale unde
continuă să depună ouă şi să se hrănească sugând sucul celular din pistil şi starnine. în
perioada înfloririi şi formării boabelor într-o floare se pot înregistra până la 230-250
ouă şi 100-135 larve şi adulţi, iar într-un spic până la 3-5 mii acarieni. Infestări mai
puternice se înregistrează în condiţii de mondcultură. Astfel, pe terenurile unde grâul
se cultivă primul an, se înregistrează o infestare a florilor slabă, de 0,5-2 %, în al doilea
an ajunge la 25-50 %, iar la al treilea an 75-85 %. In perioada recoltării grâului
acarienii părăsesc plantele atacate, migrează în sol, unde şi iernează.
Plantele atacate şi mod de dăunare. Acarianul florilor de grâu este o specie
oligofagă. Atacă grâul, ovăzul şi numeroase specii de grarninee spontane. Atacă adulţii
şi larvele care sug sucul celular din internoduri şi flori. Ca urmare plantele atacate
stagnează în creştere, rămân pipernicite, florile avortează, producţia de boabe scade, iar
la atacuri puternice recoltele de seminţe pot fi compromise.
Combatere. în combaterea acestui acarian se recomandă în special măsuri
agrotehnice: respectarea unui asolament raţional, în scopul de revenire a cerealelor pe

140
acelaşi teren minimum după 2-3 ani; dezmiriştirea şi arăturile adânci pentru
distrugerea stadiului hibernant; folosirea pentru semănat a boabelor de calitate
superioară, însămânţarea lor la termini şi condiţii optime, în terenuri bine pregătite,
pentru a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac; distrugerea
grarnineelor spontane, care sunt plante-gazde ale acarianului.

Acarianul grarnineelor - Siteroptesgraminum Reut.

Sin: Pediculoidesgraminum Reut., P. avenae Miill., P. dianthophilus Wolc.
Ord. Acari, Fam. Siteroptidae (Pyemotidae, Pediculoididae)
Răspândire. Acarianul grarnimeelor este răspândit în Europa, Asia şi America de
Nord.
Descriere. Femela are corpul oval-alungit de 0,20-0,25 mm lungime, de culoare
de la chihlimbariu până la portocaliu, dorsal prevăzut cu numeroase linii adâncite şi
peri groşi. Propodosoma este limitată de histerosomă printr-o brăzduţă transversală.
Histerosoma este formată din 5 segmente suprapuse, încât ultimul segment este
complet acoperit de penultimul. Femela în perioada dezvoltării embrionare se măreşte
până la 2-3,5 mm lungime. Masculul este mai mic ca femela, are aparatul bucal
rudimentar şi nu se hrăneşte, intestinul posterior şi anusul lipseşte (fig. 48).
Oul are 0,1 mm lungime, de culoare albă.
Larva este asemănătoare cu adulţii, având dimensiuni mai mici şi prezentând 3
perechi de picioare.
Biologie şi ecologie. Acarianul grarnineelor are 4-5 generaţii pa an. Iernează ca
femelă fecundată în mirişte şi în teaca frunzelor cerealelor cultivate şi grarnineelor
spontane. In primăvară când temperatura aerului ajunge la 13-15 °C femelele
hibernante îşi reiau activitatea vitală şi migrează pe tulpinile tinere unde se hrănesc cu
sucul celular. După o perioadă de hrănire are loc dezvoltarea embrionilor în urma
căruia opistosoma femelei se umflă puternic, mărindu-şi dimensiunile corpului de 10-
20 ori, ajungând până la 2-3,5

141
 mm lungime, căpătând o formă de
pară. In corpul unei femele se formează
de la 500 până la 1000 de embrioni. La
completa dezvoltare acarienii distrug
opistosoma femelei şi părăsesc corpul
ei. Printre acarienii apăruţi se pot
înregistra masculi, femele fecundate şi
nimfe. Femelele apărute migrează şi
infestează noi plante.

Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul gramineelor este o specie

oligofagă. Atacă orzul, grâul, secara, ovăzul, porumbul, orezul precum şi diferite
graminee furajere şi spontane. Atât adulţii, cât şi larvele înţeapă şi sug sucul celular din
ţesuturi. In urma atacului primăvara devreme când sunt atacate plantele tinere, frunza
centrală sau tulpina în întregime se îngălbenesc şi se usucă, iar la plantele de o vârstă
mai înaintată se răsuceşte internodul spicelor, spicele nu se mai dezvoltă normal, se
îngălbenesc şi se usucă, determinând fenomenul cunoscut sub denumirea de „albeaţa
spicelor". La atacuri masive producţia de boabe poate fi redusă simţitor.
Fig. 48. Acarianul gramineelor (Siteroptes
graminum Reut): 1 - mascul; 2 - femelă tânără; 3 -
femelă cu embrioni dezvoltaţi; 4 - plantă de grâu atacată
(după Beliaev)
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la acarianul florilor de grâu
(Steneotarsonemuspanshini Wainst. et Begl.).

Cicadele dăunătoare culturilor de cereale

în culturile de cereale se întâlnesc numeroase specii de cicade, care se comportă
ca dăunători direcţi şi indirecţi transmiţători de boli virotice ai gramineelor şi altor
plante cultivate. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care prezintă o importanţă
economică maj oră se numără; Laodelphax striatella Fall., Macrosteles laevis Rib. şi
Psammotettix striatus L.

Cicada neagră - Laodelphax striatella Fall

Sin.: Dephax striatella Fall., D. striata Fall., Laodelphax striatellus Fall. Ord.
Homoptera, Fam. Delphacidae
Răspândire. Cicada neagră este răspândită în Europa, Africa de Nord şi Asia
netropicală.
Descriere. Adultul are corpul zvelt de 3,5-4 mm lungime de culoare brună,
aproape neagră. Culoarea diferă după sexe, femela fiind de culoare mai deschisă, iar
masculul mai întunecat. Partea dorsală a capului este aproape dreptunghiulară, cu două

142
 dungi negre. Antenele sunt scurte,
al 2-lea articul fiind îngroşat şi mai
lat. Pronotul este mai
îngust decât scuterul. Scutelul este
negru, strălucitor, cu trei carene
longitudinale şi aproape de doua ori
mai lung decât pronotul. Aripile
anterioare sunt transparente, la
femele negrii, iar la masculi
fumurii, cu nervurile brune-închise
şi fin punctate, de două ori mai
Fig. 49. Cicadele cerealelor:
1 - cicada neagrг (Laodelphax striatella lungi decât abdomenul. Partea
Fall.); anterioară a corpului şi abdomenul
2- cicoriюa comunг a cerealelor ventral sunt brune-închise, uneori
(Macrosteles laevis Rib.); aproape negre
3- cicoriюa striatг a cerealelor
(Psammotettix striatus Iu); 4 - plantг de (fig. 49,).
porumb atacatг (dupг Znamensky) Oul este oval, de culoare albă, de 1
mm lungime.
Larva de vârsta I-II este galbenă, cu 3 dungi cenuşii pe abdomen, iar din vârsta a
3-a devine brună-cenuşie.
Biologie şi ecologie. Cicada neagră are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de
larvă de vârsta IH-IV în culturile de cereale de toamnă, pe diferite grarninee spontane
etc. Primăvara larvele hibernante apar în aprilie-mai, cu mult mai înainte decât
celelalte specii şi se hrănesc cu sucul celular din ţesuturile plantelor. Apariţia adulţilor
are loc în prima jumătate a lunii mai, de regulă cu 10-20 zile mai înainte decât alte
specii de cicade. Adulţii apăruţi migrează în culturi unde continuă să se hrănească, iar
la sfârşitul lunii mai începe depunerea ouălor. Femela depune ouăle în grupe la baza
plantelor, în ţesuturile frunzelor şi în teaca lor. Incubaţia durează 10-12 zile. Larvele
apar în a doua decadă a lunii iunie. Larvele se hrănesc în teaca frunzelor de la baza
plantelor. La sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie, larvele ajung la maturitate şi se
transformă în insecte adulte, care migrează în diferite culturi, unde continuă să se
dezvolte. In toamnă apar adulţii din generaţia a treia, care migrează în culturile de
toamnă, unde depun ouăle, iar larvele apărute se dezvoltă până în vârsta III-IV, care
rămân peste iarnă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cicada neagră este o specie polifagă, însă
preferă diferite cereale cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care sug
seva din ţesuturile plantelor de grâu, secară, ovăz, orz, porumb, mazăre, morcov,
castraveţi, varză, sfeclă, cartof ş. a. Plantele puternic atacate stagnează în creştere,
rămân pipernicite şi dau producţie scăzută. In anii secetoşi sunt create condiţii foarte
favorabile pentru dezvoltarea acestei cicade.
Densitatea lor în culturi este foarte ridicată, astfel producând daune mari. Această
cicadă transmite şi unele virusuri, care provoacă diferite boli virotice la plante.
Combatere. Tratamente chimice speciale de combatere a cicadelor nu se aplică
sau se aplică rar, numai în anii de invazii la atacuri puternice cu Chinmix 050 EC (0,2
l/ha) la culturile de grâu şi orz, Fastac 100 EC (0,1-0,15 l/ha) în culturile de grâu,
Karate Zeon 5 CS (0,15-0,2 l/ha) în culturile de orz.

143
Cicoriţa comună a cerealelor sau cicoriţa gramineelor - Macrosteles laevis Rib.
Sin.: Cicadula laevis Rib., C. sexnotata Fall. Ord. Homoptera, Fam. Cicadellidae
Răspândire. Cicoriţa comună a cerealelor este răspândită în Europa, America şi
sud-vestul Asiei.
Descriere. Adultul are corpul alungit, zvelt, de 3,2-4,0 mm lungime, de culoare
galbenă-verzuie sau brunie-lucitoare. Capul este mare, aproape triunghiular pe partea
dorsală de culoare mai deschisă, cu şase pete şi două dungi de culoare închisă pe
vertex. Antenele sunt setiforme. Pronotul este gălbui, aripile lungi, de culoare verde-
deschisă. La baza scutelului, de o parte şi de alta se găseşte câte o pată neagră,
triunghiulară, precum şi patru puncte negre. Abdomenul este negru dorsal, iar ventral şi
lateral - cu pete mici, mai închise. Picioarele sunt roşcate, uneori brunii, cele
posterioare adaptate pentru sărit (fig. 492).
Oul este uşor reniform, de 1,0 mm lungime şi culoare albă.
Larva este asemănătoare cu adultul, la apariţie de culoare brună, mai apoi
devenind galbenă-verzuie ca şi adulţii.
Biologie şi ecologie. Cicoriţa comună a cerealelor are 2-3 generaţii pe an.
Iernează în stadiul de ou depus în ţesuturile vegetale ale tulpinilor de cereale de toamnă
la nivelul coletului plantelor. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii aprilie-mai, din
ouăle hibernante apar larvele, care se hrănesc cu sucul celular din ţesuturile plantei.
Stadiul larvar durează 20-30 zile, perioadă în care trec prin 5 vârste. In preajma
năpârlirii larvele se fixează de plante, apoi părăsesc cu dificultate exuviile, care rămân
fixate în continuare. Ajunse la maturitate larvele se transformă în insecte adulte, care în
a II-III a decadă a lunii mai migrează în cerealele de primăvară. După o perioadă de
hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle în teaca frunzei, sub epidermă,
sau în ţesuturile plantei, amplasându-le perpendicular sau puţin înclinat. Ouăle sunt
depuse izolat sau în grupe, de câte 2-10 bucăţi, astfel încât 3/4 din ouă se află în
interiorul ţesutului. Pe fiecare frunză sunt depuse de la 2 până la 8 ouă. O femelă
depune în medie 60-80 ouă. Incubaţia durează 6-9 zile. Larvele apărute se dezvoltă 22-
30 de zile, iar la recoltarea cerealelor apar adulţii care migrează pe păşuni şi fâneţe sau
pe diferite plante cultivate (sfeclă, ceapă, varză, floarea-soarelui etc.), unde continuă să
se hrănească. In toamnă, la apariţia cerealelor de toamnă, adulţii migrează pe acestea,
unde femelele depun ouă în ţesuturile plantelor la baza lor, în apropiere de sol unde
iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cicoriţa comună a cerealelor este o insectă
polifagă. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane, producând pagube
mai mari la grâu, secară, ovăz, orz, porumb, orez, varză, castraveţi, morcov, floarea-
soarelui, mazăre, trifoi, lupin etc. Atacă atât adulţii, cât şi larvele. Sunt vătămate
frunzele, producându-le înţepături foarte fine, în urma cărora apar pete punctiforme
albe, care cu timpul se îngălbenesc şi se brunifică. Plantele atacate se dezvoltă încet,
înfrăţirea şi înspicarea este foarte slabă, iar spicele formate sunt mici. In anii de invazii,
pagube mai mari se înregistrează la cerealele de toamnă, în special la semănăturile
timpurii, cât şi primăvara şi vara. în culturile puternic atacate se constată rărirea
plantelor, înfrăţirea slabă, uscarea frunzelor şi, ca urmare reducerea recoltei.
Pe lângă pagubele directe, cicoriţa comună a cerealelor este cunoscută şi ca un
periculos vector al unor virusuri, care provoacă boli virotice la cereale (mozaicul
dungat al grâului, piticirea ovăzului şi a grâului ş. a).
 Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la cicada neagră (Laodelphax
striatella Fall.).

Cicoriţa striată a cerealelor - Psammotettix striatus L.

Sin.: Deltocephalusstriatus L., D. capitatus Mats., D. immundus Mats. Ord.
Homoptera, Fam. Cicadellidae
Răspândire. Cicoriţa striată a cerealelor este răspândită în Europa, Africa de
Nord şi Asia netropicălă.
Descriere. Adultul are corpul de 3-4,5 mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie
sau brunie, cu un desen alungit format din dungi slab pronunţate. Pronotul este galben-
cenuşiu cu 6 dungi longitudinale. Aripile anterioare sunt mai lungi decât abdomenul.
Picioarele sunt galbene-deschise adaptate pentru sărit. Abdomenul este brun-negriu
(fig. 493).
Oul are 10 mm lungime, de culoare albă, puţin reniform.
Larva este asemănătoare cu insecta adultă.
Biologie şi ecologie. Cicoriţa striată a cerealelor are 2-4 generaţii pe an. Iernează
în stadiul de ou în tulpinile cerealelor de toamnă. Apariţia larvelor începe de la
mijlocul lunii aprilie şi uneori durează până la sfârşitul lunii mai. Dezvoltarea larvelor
durează 20-3 0 zile, iar la temperaturi cuprinse între 25-26 °C este de numai 19-20 zile.
în cursul lunii iunie apar adulţi, care până la recoltarea cerealelor se întâlnesc în
culturile de toamnă, apoi migrează în cerealele de primăvară şi în grarnineele spontane,
preferând locurile mai joase şi culturi mai suculente. Femelele depun ouăle în ţesuturile
frunzelor şi paleele spiculeţelor, sub epidermă. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2-10
bucăţi. O femelă depune în total 50-200 ouă. Larvele apărute se hrănesc cu sucul
celular din ţesuturile plantelor, apoi se transformă în insecte adulte care migrează în
culturile de toamnă unde continuă să se hrănească şi depun ouăle hibernante.
Plantele atacate şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la
cicada neagră (Laodelphax striatella Fall.).

Afidele dăunătoare culturilor de cereale

In culturile de cereale se întâlnesc frecvent şi produc pagube, adesea
considerabile, numeroase specii de afide. In prezent se cunosc peste 40 specii de afide
dăunătoare culturilor de cereale. Unele atacă aparatul foliar, florile şi boabele
(Schizaphis graminum Rond., Sitobion avenae Fabr.), altele sistemul radicular
(Tetraneura ulmi L.,Anoecia vagans Koch. etc).
După ciclul biologic şi plantele gazde pe care se hrănesc, afidele dăunătoare
cerealelor se împart în două grupe: afide nemigratoare şi migratoare.
La afidele nemigratoare, ciclul evolutiv se desfăşoară pe o singură plantă-gazdă, sau
pe mai multe specii de plante înrudite, din aceeaşi familie sau gen (Sitobion avenae F,
Schizaphis graminum Rond., Brachycolus noxius Mordv., Rhopalosiphum maydis
Fitch. etc.,)
La afidele migratoare, ciclul evolutiv se desfăşoară pe douăplante-gazdă
(primară sau iniţială şi secundară), specii care din punct de vedere botanic aparţin unor
familii diferite (Tetraneura ulmi L., T. coerulescens Pass.,Anoecia vagans Koch. etc.,).

Păduchii de frunze ai cerealelor sau afidele nemigratoare

 în culturile de cereale, sunt citate numeroase specii de afide nemigratoare, însă o
importanţă deosebită pentru cereale o prezintă speciile: păduchele verde comun al
cerealelor (Schizaphis graminum Rond.), păduchele orzului (Brachycolus noxius
Mordv.) şi păduchele verde al porumbului (Rhopalosiphum maidis Fitch.).

Păduchele verde comun al cerealelor - Schizaphis graminum Rond.

Sin.: Toxopteragraminum Rond., Aphisgraminum Rond. Ord. Homoptera, Fam.
Aphididae
Răspândire. Păduchele verde al cerealelor este răspândit în Europa, Africa, Asia
Centrală, America de Nord şi de Sud.
Descriere. Femela apteră are corp oval, uşor alungit, de 1,5-2,0 mm lungime, de
culoare verde-deschis sau verde-galben, dorsal cu o dungă verde mai închisă. Antenele
sunt subţiri, formate din 6 articule de culoare galbenă-brună, în afară de articulele
bazale, care sunt mai deschise, lungimea lor depăşeşte puţin jumătatea lungimii
corpului. Ochii sunt roşii. Corniculele sunt dezvoltate, cilindrice, gălbui, cu partea
terminală bruna şi aproape de două ori mai lungi decât coada. Coada este conică,
atingând 112 sau 3/4 din lungimea corniculelor. Femela aripată este asemănătoare cu
forma apteră. Are corpul alungit de 1,2-2 mm, uşor îngustat. Capul şi toracele sunt de
culoare brună, iar abdomenul verde. Antenele depăşesc 3/4 din lungimea corpului,
articulul al 3-lea este prevăzut cu 4-7 senzorii dispuse pe toată lungimea. Corniculele
sunt scurte, ajungând la numai 1/8-1/10 din lungimea corpului. Aripile sunt
membranoase, bine dezvoltate, cu nervura mediană bifurcată (fig. 50 34).
Oul este oval-alungit, de 0,5-0,6 mm lungime şi de 0,2 mm lăţime, la depunere de
culoare verde, iar mai târziu se întunecă, devenind negru.
Larva este asemănătoare cu femela apteră.
Biologie şi ecologie. Păduchele verde comun al cerealelor are 8-15 generaţii pe
an. Este o specie nemigratoare, cu un ciclu evolutiv monoecic, dezvoltându-se numai
pe graminee cultivate şi spontane. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă de
femelele amfigone pe frunzele semănăturilor de toamnă sau pe diferite graminee
spontane. Primăvara devreme, pe la sfârşitul lunii martie-începutul lui aprilie, din oul
hibernant apare larva care se hrăneşte cu seva din ţesuturile plantei, iar după 4 năpârliri
se transformă în femelă apteră, numită fundatrix sau matcă. Aceasta se înmulţeşte pe
cale partenogenetică vivipară, formând primele colonii ale dăunătorului. O femelă dă
naştere la 25-120 larve. Larvele apărute, migrează pe frunze mai tinere unde se hrănesc
cu sucul celular. In prima decadă a lunii mai larvele se transformă în femele aptere
(virginogene aptere) şi femele aripate (virginogene aripate).
Femelele aripate au o durată de dezvoltare mai mare. o perioadă de reproducere şi
o fecunditate mai redusă decât femelele aptere. Acestea se răspândesc pe gramineele
cultivate, unde dau naştere la câteva generaţii de virginogene aptere şi aripate.
Migrarea femelelor aripate are loc îndeosebi în timpul zilei, prezentând în mod
obişnuit două maxime: unul dimineaţa şi altul după amiază, spre seară în timpul nopţii
activitatea de zbor a insectei este foarte redusă aproape inexistentă Zborul afidelor se
desfăşoară la înălţimea de până la 8 m de la suprafaţa solului, însă este mai intens
aproape de sol. Maximul de înmulţire se observă la sfârşitul lunii mai sau în iunie, iar
în luna iulie densitatea numerică a aridului şi intensitatea atacului adesea scade datorită
înmulţirii în masă a entomofagilor.
 După recoltarea cerealelor, populaţia afidului se menţine pe diferite grarninee
perene, samuraslei etc, iar în toamnă migrează în semănăturile de toamnă. în cursul
lunilor septembrie-octombrie apare ultima generaţie de femele partenogenetice aripate,
numite sexupare, ce dau naştere la formele sexuate (masculi şi femele) care după
copulaţie femela depune oul de iarnă. Prolificitatea femelelor este de 10 ouă.
Dezvoltarea unei generaţii durează, în funcţie de temperatură, între 8-18 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde comun al cerealelor este o
specie oligofagă. Atacă diferite grarninee cultivate şi spontane, producând daune mai
mari la grâu, orz, ovăz, sorg etc. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care colonizează
frunzele şi tulpinile, unde formează colonii masive. Adulţii şi larvele înţeapă şi sug
sucul celular din ţesuturi. în urma atacului frunzele se răsucesc, pe suprafaţa lor apar
pete de culoare roşie, care mai târziu se unesc şi cuprind întreaga plantă. Planta
dăunată capătă culoare ruginie şi se usucă treptat de la vârf spre bază. Plantele atacate
rămân pipernicite, au spicele sau particulele mai mici şi dau producţii scăzute. Pagube
mai mari produc la plantele în primele faze de dezvoltare şi mai ales mprimăverile
secetoase.
Populatiaacestui afid este mult limitatădeploi şi timp rece, precum şi de diferite
organisme entomofage, dintre care un rol însemnat au speciile prădătoare
(Chrysopidae, Coccinellidae şi Syrphidae) şi parazite (Aphidius avenaphis Ftich., A.
confusus Ashm., A. ervi Hal., Diaeretus obsoletus Kurd. etc), precum şi ciupercile
entomopatogene (Acrostalagmum aphidium Oud., Cladosporium aphidis Thuem. şi
Empusa aphidis Hoffm.).
Combatere. Măsuri agrotehnice: recoltarea culturilor într-un timp cât mai scurt
pentru a evita scuturarea boabelor; dezmiriştirea şi aratul de vară; distrugerea
sistematică a samuraslei, precum şi a grarnineelor spontane, care sunt plante gazde
intermediare în evoluţia acestui afid; semănatul timpuriu în terenuri bine pregătite şi
fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atacul
afidului; utilizarea soiurilor precoce şi a soiurilor rezistente; aplicarea mgrâşămintelor,
îndeosebi a celor fosfate, care sporesc creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Masuri chimice se aplică la invazii puternice la o frecvenţă a plantelor infestate
de peste 50 %, cu o densitate numerică de 20-25 afide/plantă şi un raport dintre
afidofag: păduche de 1:30-40. Se recomandă 1-2 tratamente, aplicate la avertizare cu
Actara 25
WG(0,1 kg/ha), Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Arrivo 250 CE (0,2 l/ha), BI-58 Nou(l,5
l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Fastac 100 EC (0,1 -0,15 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15
l/ha), Pirimor 50 WG (0,35 kg/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2-0,25 l/ha), Chinmix 050 EC
(0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,5 - 2,0 l/ha), Buldock 025 EC (0,25 l/ha), Sumithion 50 EC
(0,6-1,0 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha) în culturile de grâu; Chinmix 050 EC (0,2 l/ha),
Karate Zeon 5 CS (0,15-0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,5 l/ha), Pirimor 50 WG (0,35
kg/ha), Sumithion 50 CE (0,6-1,0 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha)
etc, în culturile de orz.

Păduchele ovăzului - Sitobion avenae Fabr.

Sin.: Sitobion granarium Kirby., Macrosiphum avenae Fabr., Aphis avenae
Fabr.
Ord. Homoptera, Fam. Aphididae
Răspândire. Păduchele ovăzului este larg răspândit în Europa, Asia şi Africa de
Nord.
Descriere. Femela apteră are corpul de 2,5-3,2 mm lungime, de culoare verde-
deschisă, verde-gălbuie, uneori brună-roşcată. Antenele sunt tot atât de lungi sau puţin
mai lungi decât corpul, de culoare neagră. Picioarele sunt galbene, în afară de vârful
femurelor, tarselor şi tibiilor care sunt fumurii. Corniculele sunt negre şi reticulate la
vârf, având 1/3 sau 1/4 din lungimea corpului. Coada este de culoare verde deschis,
având 2/3 din lungimea corniculelor. Femela aripată este mult asemănătoare cu forma
apteră Are corpul de 2,0-2,8 mm lungime, de culoare verde-gălbuie, iar capul şi
toracele sunt brune-roşcate, abdomenul verde cu 5-6 pete laterale mai închise. Al 3-lea
articul antenal are 5-10 senzori dispuşi în partea anterioară (fig. 50 12).
Oul este oval-alungit, la depunere verzui, mai târziu devine negru.
Larva este asemănătoare cu adultul.
Biologie şi ecologie. Păduchele ovăzului are 15-17 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de ou pe diferite graminee cultivate şi spontane. Primăvara din ouă apare
formafundatrix, care se înmulţeşte pe
cale partenogenetică şi dă naştere la
femele fundatrigene, care evoluează
dând naştere la mai multe generaţii de
femele aptere şi aripate. Toamna
apare forma sexu-pară ce dă naştere
la forma sexuată (femele şi masculi),
care după copulaţie femela depune
ouăle pentru iernat.
Plante atacate şi mod de
dăunare. Păduchele ovăzului este o
Fig. 50. Pгduchii cerealelor: 1-2 -
femelг apterг єi aripatг a pгduchelui specie oligofagă. Atacă ovăzul,
ovгzului (Sitobion avenea F.); 3-4 femelг secara, orzul, grâul, orezul, precum
apterг єi aripatг a pгduchelui comun al
cerealelor (Schizaphis graminum Rond.) 5 -
plante de grвu atacate (dupг Znamensky)

148
şi alte grarninee cultivate şi spontane. Produce daune începând din luna mai şi până la
recoltarea cerealelor, atacând aparatul foliar şi inflorescenţele, respectiv boabele. Spre
deosebire de specia Schizaphis graminum Rond., această specie nu formează colonii
masive pe frunze, tulpini sau pe spicele tinere. Atacă adulţii şi larvele care sug seva din
ţesuturi. în urma atacului plantele stagnează în creştere, ţesuturile se decolorează şi se
usucă şi, ca urmare, are loc o reducere a producţiei. Pierderile pe care le cauzează se
ridică la peste 30% din recoltă.
Populaţiile acestui afid sunt deseori reduse de diferiţi entomofagi, dintre care un
rol mai însemnat au: Chrysopaperla L., C. carnea Steph., Coccinella 7-punctata L.,
Propylaea 14-punctata L., Aphidius avenae Hali., A. ervi Hali. etc.
Combatere. în combaterea acestui afid se aplică aceleaşi măsuri ca şi la
păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.).

Păduchele orzului - Brachycolus noxius Mordv.

Sin.: Diuraphis noxia Mordv., Brachycolus noxia Mordv. Ord. Homoptera, Fam.
Aphididae
Răspândire. Păduchele orzului este răspândit în multe ţări din Europa, Africa şi
Asia Mică.
Descriere. Femela apteră are corpul îngust, alungit de 2,5-3,0 mm lungime, de
culoare galbenă-deschisă sau galben-verzuie, acoperit cu o substanţă ceroasă fină.
Antenele sunt formate din 6 articule, fiind mai scurte decât jumătatea corpului. Capul,
toracele, picioarele, corniculele sunt de culoare brună-deschisă. Corniculele sunt scurte,
abia vizibile. Coada este triunghiulară. Femela aripată are corpul de 2,5 mm lungime,
de culoare verde-deschisă, cu capul şi antenele negre. Antenele sunt mai lungi decât la
femela apteră.
Oul este oval-alungit de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verde, iar în
curând devine negru.
Larva este asemănătoare cu adultul.
Biologia, plantele atacate şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu cele
descrise la păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.).
Păduchele verde al porumbului - Rhopalosiphum maidis Fitch
Sin.: Aphis maydis Fitch., A. zeae Bonfi, Schizaphissetariae Rusan. Ord. Homoptera,
Fam. Aphididae
Răspândire. Păduchele verde al porumbului este răspândit în foarte multe ţări de
pe toate continentele.
Descriere. Femela apteră are corpul oval-alungit, de două ori mai lung de cât lat,
având 1,80-2,20 mm lungime, de culoare verde-închisă sau albastră-verzuie. Capul este
cenuşiu-închis, articulele antenale 4,5 şi 6 sunt brune-închise, iar celelalte brune-verzui.
Antenele au aproape 1/2 din lungimea corpului. Picioarele sunt verzi-brunii sau
galbene-brune, în afară de vârfurile femurelor, capetele tibiilor, precum şi tarsele care
sunt negre. Corniculele şi coada sunt negre. Femela aripată are corpul de 1,70-2,24
mm lungime, cu capul şi toracele de culoare neagră, iar abdomenul verde sau verde-
brun, cu sclerite colorate mai închise (brune). Antenele sunt negre. Articulul al 3-lea
antenal este prevăzut cu 13 -27 senzorii, iar celelalte articule (4 şi 5) au numai câte 1 -2
senzorii. Picioarele sunt galbene sau galbene-brune, în afară de cea mai mare parte a
femurelor, capetele tibiilor, precum şi tarsele, care sunt negre. Larva este asemănătoare
cu insecta adultă.

149
 Biologie şi ecologie. Păduchele verde al porumbului are până la 9-11 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de femelă apteră şi larve, pe diferite graminee spontane. Forma
sexuată şi ouăle hibernante nu sunt cunoscute. Primăvara femelele colonizează diferite
plante gazde, pe care evoluează în tot cursul perioadei de vegetaţie până toamna târziu,
înmulţindu-se pe cale partenogenetică vivipară. Primele apariţii ale acestui afid se
înregistrează în vară, la sfârşitul lunii iunie sau în prima decadă a lunii iulie. La început
se întâlnesc exemplare izolate pe frunzele de porumb sau de alte graminee (sorg, orz
etc), localizate spre baza tecii. Mai târziu, pe măsură ce se înmulţesc, păduchii trec pe
inflorescenţele mascule şi femele, formând adesea colonii masive mai ales pe partea
internă a pănuşilor. Femelele aripate apar după a 3 -a generaţie şi se întâlnesc mai ales
în timpul îfmoririi porumbului. Insecta este mai activă la temperaturi cuprinse între 17-
27 °C. Activitatea zilnică de zbor atinge maximul între orele 6 şi 10 şi din nou între 18
şi 22, în condiţii de lumină continuă, la temperatura de 20 °C şi la umiditatea de 60-
80%.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al porumbului atacă
porumbul, precum şi alte graminee (sorgul, orzul etc), colonizând frunzele
(localizându-se în partea superioară a lor) şi inflorescenţele. In urma atacului frunzele
se răsucesc, uneori în formă de cornet, şi nu se dezvoltă normal; în acestea se
acumulează o cantitate măre de hidraţi de carbon şi se produce o sinteză anormală a
antocianului, ceea ce duce la înroşirea în masă a frunzelor şi tulpinilor. Când sunt
atacate inflorescenţele de porumb, este împiedicată producerea de polen şi polenizarea,
precum şi fructificarea ştiuleţilor. în afară de aceasta, digestiile zaharoase care se adună
pe frunze, tulpini, ştiuleţi favorizează dezvoltarea fumaginii, care agravează daunele.
Pagubele acestui afid se mai manifestă prin aceea că este şi un transmiţător al bolilor
virotice şi bacteriene la sorg şi porumb.
Populaţiile păduchelui verde al porumbului sunt reduse de numeroase specii de
entomofagi, dintre care un rol mai însemnat au: Chrysopa sp., Coccinella sp., Syrphus
vitripennis Meig., Aphidius exiguus Hali., A. platensis Bret. etc.
Combatere. In combaterea dăunătorului se recomandă o serie de măsuri
agrotehnice: rotaţia raţională a culturilor; folosirea soiurilor rezistente la atacul acestui
afid; însămînţarea cât mai timpurie a porumbului în terenurile bine pregătite şi
fertilizate, pentru a obţine plante mai rezistente la atacul afidului; distrugerea
gramineelor spontane din culturile de porumb; efectuarea arăturilor adânci de toamnă,
pentru distrugerea stadiului hibernant; adunarea şi distrugerea prin ardere a resturilor de
porumb; evitarea formării samuraslei de păioase, care sunt plante intermediare ale
dăunătorului.
Tratamente chimice se aplică rar, numai în cazul unor invazii puternice la
apariţia primelor colonii de afide, mai ales în culturile de hibridare cu aceleaşi produse
ca şi la păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.).
Păduchii radicicoli ai cerealelor sau afidele migratoare Păduchele
rădăcinilor de porumb (ulmului) - Tetraneura ulmih.
Sin.: Tetraneuragallarum Gmel., T. zeae-maydis Duf.. Byrsocrypta ulmiL. Ord.
Homoptera, Fam. Pemphigidae
Răspândire. Păduchele rădăcinilor de porumb este răspîndit în multe ţări din
Europa, Asia, Africa şi America.
Descriere. Femela apteră are corpul oval, globulos, de 2,5-3,3 mm lungime, de
culoare portocalie-gălbuie sau brună, acoperit cu o secreţie ceroasă şi perişori rari, de

150
0,06 mm lungime. Antenele sunt formate din 4-5 articule. Picioarele scurte. Antenele şi
picioarele sunt castanii. Corniculele sunt reduse. Femela aripată are corpul de 1,3-1,8
mm lungime, de culoare brună-verzuie. Capul şi toracele sunt negre, abdomenul verde-
bruniu, iar antenele şi picioarele sunt galbene sau brunii. Antenele formate din 6
articule sunt mai scurte decât 1 12 din lungimea corpului. Aripile sunt membranoase
(fig. 51).
Oul este oval-alungit, de 0,5 mm lungime, la depunere de culoare verde, iar în
curând devine negru.
Larva este asemănătoare cu insecta adultă.
Biologie şi ecologie. Păduchele rădăcinilor de porumb se dezvoltă în câteva
generaţii pe an. Este un afid migrator. Iernează în stadiul de ou pe scoarţa plantei-gazdă
primară, care sunt diferite specii de ulmi (Ulmus campestris L., U. scabria Mill., U.
laevis Pali). Primăvara, din ouăle hibernante apar larvele care trec pe frunze unde se
hrănesc. în urma înţepăturilor produse, la frunze se formează gale de formă conică de 1
cm înălţime, îngustată spre bază, la început de culoare verde, mai târziu galbenă-
verzuie sau galbenă. Aceste gale apar pe partea superioară a frunzelor între nervuri. Pe
o frunză se formează până la 10 gale, iar la infestări mari - până la 40 gale, acoperind
uneori limbul în întregime. în interiorul galelor, larvele se transformăm femele
jundatrix (matcă), care se înmulţeşte pe cale partenogenetică, vivipară, dând naştere la
noi generaţii. Pe la sfârşitul lunii mai şi începutul
lunii iunie, în interiorul galei apar femele aripate,
care părăsesc galele de pe frunzele de ulm,
migrează şi colonizează rădăcinile diferitor
grarninee cultivate şi spontane mai ales ale
porumbului, unde trăiesc în asociaţie cu furnicile
(Tetra-morium caespitum etc). Pe rădăcinile
plantei, până spre toamnă, se dezvoltă pe cale
partenogenetică, vivipară, mai multe generaţii de
virginogene de forme radicicole aptere, care atacă
în continuu rădăcinile. în luna august-septembrie
apare pe rădăcini şi forma aripată porumb ^^Mra ulmi L). sexupară, care părăseşte rădăcinile
plantelor- l _ femdă apteră; 2 _ rădăcină de graminee gazde secundare şi migrează dm nou pe ulm, atacată
cu colonii ai păduchelui (Scegolev, unde dau naştere la forma sexuată (masculi şi Znamensky).

femele). După copulaţie, femela depune ouăle în crăpăturile scoarţei de ulm unde şi
iernează. Numeroşi autori au constatat că, această specie se poate înmulţi în continuu
pe cale partenogenetică numai pe rădăcinile de graminee. Aici apar de asemenea şi
forme de virginogene aripate, care migrează pe alte plante. Formele radicicole
colonizează adesea în anii de invazii în masă rădăcinile de porumb, formând colonii
masive care au aspectul icrelor, de unde şi denumirea populară „icrele porumbului".
Plantele atacate stagnează în creştere, rămân mici, ajung greu la maturitate, iar
producţia poate fi mult redusă. Pagubele cele mai mari, aceste afidele produc la
porumbul însămânţat târziu. înmulţirea acestui dăunător este controlată de activitatea
unor organisme entomofage, printre care se citează: Drepanepteryx phalaenoides L.,
Empicornis euliciformis Deg., precum şi ciuperca entomopatogenă Entomococcus
tetraneurae.
Combatere. In combaterea dăunătorului un rol important prezintă măsurile
agrotehnice: asolamente raţionale şi în primul rând alternarea cu plante neatacate de
acest afid (leguminoase); efectuarea arăturilor adânci de toamnă; însămânţarea cât mai

151
timpurie a porumbului în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru obţinerea unor
culturi viguroase, mai rezistente la atacul aridului; distrugerea gramineelor spontane şi
a samuraslei, care constituie plante-gazde intermediare pentru dezvoltarea formelor
radicicole; folosirea îngrăşămintelor, care sporesc creşterea şi dezvoltarea plantelor,
mărind totodată şi rezistenţa lor la atacul acestui afid.
Tratamente chimice se aplică rar, deoarece cele folosite în combaterea altor
dăunători ai porumbului sunt eficiente şi în distrugerea păduchelui rădăciriilor de
porumb.
Păduchele rădăcinilor de cereale (cornului) -Anoecia corniBoim
Sin.: Aphis corni R, Schizoneura corni Hart, S. graminis. Ord. Homoptera, Fam.
Anoeciidae (Thelaxidae)
Răspândire. Păduchele rădăcinilor de cereale este răspândit în diferite ţări din
Europa, Asia şi Africa de Nord.
Descriere. Femela apteră are corpul oval, globulos, de 1,5-2 mm lungime, de
culoare galbenă, uşor verzuie. Antenele sunt formate din 6 articule de culoare brună,
afară de partea bazală a articulului al 3-lea, care este mai deschis. Picioarele sunt brunii,
cu excepţia extremităţilor tibiilor anterioare care sunt fumurii. Corniculele sunt scurte şi
cu baza lăţită. Pe segmentul anal se află numeroase pete lungi. Femela aripată este
asemănătoare cu cea apteră, având însă pe articulele antenale mai mulţi senzori.
Oul este oval-alungit, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verde, în
curând devenind negru.
Larva este asemănătoare cu insecta adultă.
Biologie şi ecologie. Păduchele rădăcinilor de cereale are 6-10 generaţii pe an.
Este o specie migratoare. Iernează în stadiul de ou pe planta gazdă primară - cornul
(Cornus sp.) din care în primăvară apare larva, ce se hrăneşte cu seva din ţesuturi şi în
curând se transformă în femelă fundatrix (matcă). Aceasta, pe cale partenogenetică, dă
naştere la 3 generaţii, după care apare forma aripată care, începând de la mijlocul lunii
mai şi până la sfârşitul lunii iunie, migrează de pe corn pe plantele-gazdă secundare:
grâu, orz, ovăz, porumb, unde infectează tulpinile plantelor şi, pe cale partenogenetică
vivipară,

dau naştere la noi larve, care migrează pe rădăcinile acestor plante. Dezvoltarea unei
generaţii durează în medie până la 12 zile, de aceea infestarea cerealelor are loc foarte
repede. Pe planta gazdă secundară evoluează mai multe generaţii, iar prin lunile iulie-
august apare forma aripată sexupară, care se reîntoarce pe corn dând naştere formei
sexuate ce se împerechează, şi femela depune oul de iarnă.
Forma radicicolă trăieşte pe rădăcini, în simbioză cu diferite specii de furnici
(Lasius niger., L.flavus., Myrmica rubi noidis).
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele rădăcinilor de cereale atacă diferite
cereale, ca: grâul, orzul, ovăzul, porumbul ş. a. Ca urmare a înţepăturilor, plantele în
special cerealele de primăvară, stagnează în dezvoltare şi dau producţii scăzute.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la păduchele rădăcinilor de porumb
(Tetraneura ulmi L.).
Păduchele cenuşiu al grarnineelor (mălinului) - Rhopalosiphumpadi L.
Sin.: Rhopalosiphumprunifoliae Fitch., AphispadiL.,A. triticiLaw. Ord. Homoptera,
Fam. Aphididae

152
 Răspândire. Păduchele cenuşiu al grarnineelor este răspândit în maj oritatea
regiunilor de pe glob.
Descriere. Adultul are corpul elipsoidal de 2,0-2,5 mm lungime, de culoare
cenuşie verzuie cu pete roşcate în jurul corniculelor şi între ele, acoperit cu o secreţie
ceroasă albicioasă Antenele sunt formate din 6 articule mai lungi decâtjumătatea
corpului. Toracele este brun, iar abdomenul verde şi cu dungi laterale negre.
Corniculele sunt de formă cilindrică, scurte şi îngroşate apical. Coada este scurtă având
jumătate din lungimea corniculelor.
Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare neagră strălucitoare.
Larva este asemănătoare cu adultul
Biologie şi ecologie. Păduchele cenuşiu al grarnineelor este o specie migratoare cu
evoluţie holociclică dioecică. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă pe scoarţa pomilor
şi arbuştilor fructiferi şi ornamentali aşa ca mălinul (Pedus racemosa), prunul (Prunus
domestica, P. cerassus), care sunt plante-gazde primare ale dăunătorului. După unii
autori poate ierna şi ca forme aptere pe rădăcinile cerealelor cultivate şi grarnineelor
spontane, realizând astfel un ciclu biologic anholocicUcmonoecic. m primăvară, la
sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai în perioada desfacerii mugurilor din ouăle
hibernante apar larvele, care migrează spre vârfurile lăstarilor, pe partea inferioară a
frunzelor şi pe inflorescenţe unde se hrănesc sugând seva din ţesuturi producând
răsuciri şi deformarea organelor atacate. După câteva zile de hrănire se transformă în
iemdăfundatrix (matca), care după a perioadă de hrănire ajunge la maturitate sexuală şi
dă naştere pe cale partenogenetică vivipară până la 70 larve (în medie 40), care
migrează pe diferite organe, unde se hrănesc înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Pe
plantele gazde primare se dezvoltă 3-4 generaţii de fundatrigene aripate şi nearipate.
Formele aripate părăsesc plantele gazdă primare, migrează în culturi de grâu, secară,
orz, ovăz, porumb, care sânt plante-gazde secundare, la care colonizează frunzele şi
spicele, formând colonii masive. După recoltarea cerealelor cultivate păduchele
migrează pe diferite specii de grarninee spontane, apoi în cerealele de toamnă unde se
dezvoltă până în toamnă târziu. Spre sfârşitul lunii septembrie sau în octombrie apar
femelele aripate sexupare care retromigreazăpe plantele-

153
gazde primare unde tot pe cale partenogenetică vivipara dau naştere şi femele), care
după împerechere depun ouăle de iarnă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele cenuşiu al gramineelor este o
specie polifagă. Atacă prunul, corcoduşul, numeroase specii de cereale cultivate -
grâul, orzul, ovăzul, secara, porumbul, sorgul precum şi diferite specii de graminee
spontane. Adulţii şi larvele atacă înţepând şi sugând seva din ţesuturi. La pomii şi
arbuştii fructiferi atacă vârful lăstarilor şi frunzele, producând răsucirea longitudinală a
frunzelor şi deformarea lăstarilor, care cu timpul se usucă Pagubele cele mai mari le
produc în culturile de cereale în special în cele de toamnă şi de porumb, la care
colonizează frunzele şi inflorescenţele lor. Ca urmare organele atacate se deformează,
stagnează în creştere, iar mai târziu se usucă. In afară de daunele directe acest afid este
cunoscut şi ca un periculos transmiţător ale unor boli virotice, în deosebi îngălbenirea
şi piticirea orzului.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la păduchele verde comun al
cerealelor (Schizaphis graminum Rond.)

Ploşniţele dăunătoare culturilor de cereale

In culturile de cereale se întâlnesc peste 20 specii de ploşniţe, care sunt cuprinse
în 3 familii: Scutelleridae, Pentatomidae şi Miridae, printre care se numără:
Eurygaster integriceps Put., E. maura L., E. austriaca Schr., E. testedinarius Geof.,
Aelia acuminataL.,A. rostrataBoh.,A. sibirien Reut, TrigonotylusruficornisGeoffr., T.
erratica L., Notostrira elongata Geofrn., Palomena prasina L., Carpocoris fuscispinus
Boh., Dolycoris baccarum L. ş. a.
Dintre speciile menţionate, mai frecvent se întâlnesc în culturile de cereale şi au o
deosebită importanţă economica speciile de Eurygaster. ploşniţa asiatică a cerealelor
(Eurygaster integriceps Put), ploşniţa maura a cerealelor (E. maura L.) ploşniţa
austriacă a cerealelor (E. austriacă Sch.) şi de Aelia: ploşniţa vărgată mică a cerealelor
(Aelia acuminata L.) şi ploşniţa vărgată mare a cerealelor (A. rostrata Boh.).
Celelalte specii de ploşniţe se întâlnesc accidental în culturile de cereale şi nu
produc daune de importanţă economică Dintre speciile genului Eurygaster mai
frecvent se întâlneşte şi prezintă cel mai mare pericol pentru culturile de grâu specia
Eurygaster integriceps Put.

Ploşniţă asiatică a cerealelor - Eurygaster integriceps Put. Ord. Hemiptera, Fam.

Scutelleridae
Răspândire. Ploşniţa asiatică a cerealelor este răspândită în multe ţări din centrul
şi sud-estul Europei, în vestul Asiei şi în nord-estul Africii.
Descriere. Adultul are corpul oval, uşor turtit dorso-ventral, de 10-13 mm
lungime şi 6-7 mm lăţime, dorsal de culoare variată, de la galbenă-brunie până la
brună-închisă, uneori este de culoare neagră. Partea ventrală a abdomenului este de
culoare cenuşie, cu 2 linii punctate de culoare neagră. Speciile genului Eurygaster se
deosebesc între ele prin forma capului şi după marginea laterală a pronotului. La specia
Eurygaster integriceps Put., capul este triunghiular înclinat înainte şi rotunjit la vârf.
Rostrul este lung, depăşind în mod frecvent baza abdomenului. Pronotul este slab
bombat, cu marginile laterale convexe
în afară. Clipeul este deschis şi liber între
lamelele mandibulare. Antenele sunt lungi,
formate din 5 articule inelate. Scutelul este
bine dezvoltat, egal în lungime cu
abdomenul, sau chiar depăşindu-1, cu o
carenă în partea mediană şi cu două puncte
gălbui la bază Picioarele sunt relativ scurte,
de culoare galbenă-roşcată, cu peri pe
femure şi tibii (fig. 52).
Oul este sferic, uşor alungit, cu
diametrul de 1 mm, la depunere de culoare
verde-deschisă, aproape transparent, cu pete
albe dispuse ca o corolă, care delimitează
căpăcelul. Pe măsura dezvoltării
embrionului culoarea lor se închide, iar în a
5-6 a zi pe membrana oului apare un desen Fig. 52. Ploєniюele cerealelor:
1 - ploєniюa asiaticг a cerealelor
bine pronunţat, de culoare roşcată (Eurygaster integriceps Put.); 2 -
portocalie, de forma unei ancore. ploєniюa maura a cerealelor
Larva este asemănătoare cu adultul, (Eurygaster maura L.); 3 - ploєniюa
fiind mai mică şi lipsită de aripi, iar din austriacг a cerealelor (Eurygaster
austriaca Sch.); 4 - cinci etape de
vârsta a 3-a, cu rudimente de aripi. Culoarea dezvoltare a embrionului; 5 - larvele
la ecloziune este aproape neagră, iar la ploєniюelor 1-5 vвrste (dupг
completa dezvoltare brună-gălbuie. Grivanov)
 Biologie şi ecologie. Ploşniţa asiatică a cerealelor are o generaţie pe an. Iernează
în stadiul de insectă adultă, mai des în frunzarul pădurilor de foioase din apropierea
câmpurilor de cultură sau pe sub diferiţi arbori, tufişuri sau ierburi, însă într-un număr
mai redus. Primăvara, spre sfârşitul lunii aprilie sau începutul lui mai, când
temperatura medie a aerului în frunzişul pădurii ajunge la 12-14 °C, adulţii se trezesc
din hibernare, iar când temperatura se ridică la 16-17 °C insectele apar la suprafaţa
frunzarului şi migrează în culturile de cereale. La început adulţii se hrănesc pe diferite
grarninee spontane, apoi migrează spre culturile de cereale de toamnă. Apariţia şi
migrarea adulţilor este eşalonată şi durează 14-25 zile, iar zborul masiv are loc 3-5 zile,
când temperatura medie a aerului, se menţine între 18-19 °C. In căutarea cerealelor de
toamnă, ploşniţele se pot deplasa în zbor până la 200 km de la locurile de hibernare,
zburând fără întrerupere 20-30 km.
Numărul maxim de insecte pe culturi se înregistrează în a doua decadă a lunii
mai. La început pe timp rece, insectele se găsesc mai mult la baza plantelor, prin
crăpăturile solului sau pe sub bulgări, iar în zilele însorite şi călduroase, la temperaturi
de peste 18°C, sunt foarte active şi se hrănesc intens. După o perioadă de hrănire de 6-
10 zile, pentru maturarea sexuală, are loc copulaţia şi ponta, care este eşalonată pe o
perioadă de 25-3 5 zile, iar în mod obişnuit până la sfârşitul lunii iunie. Atât începutul,
cât şi durata depunerii ouălor depind în cea mai mare măsură de eşalonarea migraţiei şi
de condiţiile meteorologice în care se desfăşoară maturizarea sexuală în câmp. Ouăle
sunt depuse pe frunzele cerealelor de toamnă (mai ales de grâu, orz), mai rar pe alte
organe - tulpină, spic şi ariste; uneori ouăle pot fi depuse şi pe diferite plante spontane,
resturi vegetale şi chiar pe bulgări de pământ. Depunerea ouălor se face în grupe de
câte 14 bucăţi, în două rânduri aşezate regulat, unele lângă altele. O femela depune
până la 200 ouă. Incubaţia durează 6-12 zile.
Larvele apar pe la mijlociii lunii mai, care după ecloziune stau grupate în jurul
pontei, iar peste 3-4 zile se împrăştie şi se hrănesc ca şi adulţii, înţepând şi sugând
sucul celular din organele atacate. Evoluţia larvelor durează 3 5-40 zile, perioadă în
care năpârlesc de 5 ori. Spre sfârşitul lunii iunie şi în iulie, obişnuit până la recoltarea
cerealelor, larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în adulţi. După
apariţie, adulţii au nevoie de o perioadă de timp în care se desfăşoară o activitate de
hrănire intensă cu boabele cerealelor, în vederea acumulării unei cantităţi de substanţe
de rezervă sub formă de grăsimi de care depinde în mare parte rezistenţa ploşniţelor în
timpul iernării. Această perioadă coincide cu faza fenologică de coacere a cerealelor.
După recoltarea păioaselor, la sfârşitul lunii iulie sau în august, adulţii continuă să
se hrănească în mirişte cu boabele scuturate sau zboară pe diferite grarninee spontane.
în timpul căldurilor mari, spre sfârşitul lunii iulie şi în cursul lunii august, adulţii se
retrag la iernat, migrând spre păduri, unde se ascund în frunzar, în care iernează până
în primăvara următoare. In raioanele lipsite de păduri maj oritatea ploşniţelor migrează
pentru hibernare la distanţe destul de mari de la locurile de hrănire. Migrarea adulţilor
către locurile de iernare are loc treptat şi durează până toamna târziu (septembrie-
octombrie).
Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa asiatică a cerealelor este o specie
oligofagă. Atacă cerealele păioase, îndeosebi cele de toamnă (grâu, secară etc), mai
slab sunt atacate cerealele de primăvară (orz, ovăz, mei, etc.) sau diferite grarninee
spontane (pir, raigras, obsigă, păiuş), uneori se întâlneşte pe porumb şi sorg. Plantele
sunt atacate de la apariţia lor şi până la recoltare, dăunătorul provocând în prima
perioadă de atac pierderi cantitative, iar în a doua, care se manifestă pe boabe,
determină nu numai o pierdere cantitativă, ci şi calitativă a recoltei. Atacă atât ca adult,
cât şi ca larvă, care înţeapă toate organele aeriene ale cerealelor: tulpini, frunze şi spice
(rahisul spicelor, ariste, flori, glume şi boabe) şi sug sucul celular. Odată cu
introducerea rostrului, insecta injectează şi o cantitate de salivă, care conţine enzime
foarte active şi foarte toxice pentru plantă Aceasta provoacă o dezagregare a
substanţelor din celule, iar în locul unde se produce înţepătura se formează o mică
umflătură, ca un con, denumit „con salivar". Când aceste conuri se desprind şi cad, în
locul lor rămâne un punct negru înconjurat de o zonă albă-gălbuie sau brună. Atacul
variază în funcţie de faza de vegetaţie a plantei şi de organul atacat.
Primăvara, când plantele se află în
primele faze de vegetaţie, este atacată
tulpina principală. Insectele se localizează
în special în zona de amplasare a conului
de creştere, unde găsesc condiţii de
nutriţie foarte favorabile. în urma atacului
frunza centrală se îngălbeneşte, se
răsuceşte şi se usucă (fig. 53j), iar mai
târziu piere şi tulpina atacată. Când
plantele sunt atacate în perioada formării
paiului, plantele rămân pipernicite sau se
usucă, iar dacă plantele sunt dăunate în
timpul formării spicului în burduf, atunci
nu se mai desface, ci rămâne în burduf, se
îngălbeneşte şi se usucă. Dacă spicul
apare totuşi din burduf, atunci este steril şi
înălbit. Dacă atacul are loc după înspicare,
atunci spicul avortează în întregime
şi se înălbeşte. Atacul acesta, produs şi de
alţi dăunători, este cunoscut sub numele
de „albeaţa spicelor", care în funcţie de
locul atacului poate fi totală sau parţială.
Dacă atacul are loc deasupra ultimului
Fig. 53. Atacul ploєniюei asiatice a
internod, spicul se înălbeşte în întregime
cerealelor (Eurygaster integriceps
(albeaţa totală), zmulgându-se uşor de la Put.): 1 - la plantule; 2 - la spice єi la
locul înţepat, iar dacă atacul se produce pe boabe (3 - boabe sгnгtoase єi 4 - boabe
o porţiune a rahisului, atunci porţiunea atacate) (dupг Paichin)
spicului de deasupra atacului se înălbeşte (albeaţa
parţială) (fig. 532).
Odată cu înflorirea plantelor, atacul ploşniţelor se localizează aproape în
întregime pe boabe, producând în această perioadă cele mai mari daune. Dacă
ploşniţele atacă ovarele înainte sau după fecundare, atunci acestea sunt distruse
complet, se usucă şi nu mai pot forma boabe. Când sunt vătămate boabele în formare,
atunci daunele produse depind de faza de formare a acestora. Dacă boabele sunt atacate
în faza de lapte, acestea se zbârcesc complet, iar dacă atacul se produce în faza de
coacere, boabele atacate nu se deformează, doar în locul înţepat apare o zonă galbenă-
deschisă, în mijlocul căreia se găseşte un punct negru (fig. 53 M). Sub influenţa
enzimelor secretate de ploşniţe, în boabe au loc modificări care duc la înrăutăţirea
proprietăţilor tehnologice şi de panificaţie ale boabelor. In urma atacului, glutenul este
degradat, schimbându-şi compoziţia, pierzându-şi elasticitatea, devenind moale şi
lipicios. Aluatul, ca şi glutenul, devine moale şi lipicios, este greu de frământat şi
adunat iar în timpul dospitului la început creşte normal, apoi scade brusc şi se întinde.
Pâinea creşte puţin, se turteşte şi nu se mai coace bine, miezul fiind compact, îndesat şi
sfărâmicios.
înmulţirea ploşniţelor cerealelor este frânată de diferiţi factori climatici şi de
numeroase specii prădătoare şi parazite. O parte din ploşniţele hibernante pier din
cauza temperaturilor joase, mai ales în iernile cu puţină zăpadă, precum şi din cauza
lipsei de grăsimi acumulate. Vremea umedă şi rece din primăvară şi vară, împiedică
dezvoltarea normală a ploşniţelor. Un rol determinant în reglarea densităţii populaţiilor
de ploşniţe au speciile parazite şi prădătoare. Dintre speciile parazite, care au o
contribuţie mai mare în reducerea ploşniţelor se menţionează: Telenomus chloropus
Thoms., Trissolcus grandis Thoms., Microfanurus sp. ş.a., precum şi unele diptere
parazite, ca: Phasia crassipenis L., Ph. subsoleoptera L., Helomyia lateralis Meig. ş.
a., iar dintre speciile prădătoare mai frecvent se întîlnesc diferite carabide, crisope.
furnici, unele specii de acarieni, precum şi o serie de păsări (grauri, coţofene şi ciori).
Combatere. In combaterea ploşniţelor cerealelor se recomandă un complex de
masuri agrotehnice, biologice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice aplicarea unei
agrotehnici superioare, pentru a se obţine plante viguroase, care sunt mai rezistente la
atacul ploşniţelor; cultivarea soiurilor precoce şi rezistente; recoltarea cât mai timpurie
a cerealelor pentru a împiedica hrănirea şi maturarea larvelor şi acumularea
substanţelor de rezervă sub formă de grăsimi, precum şi pentru evitarea scuturării
boabelor; recoltarea cerealelor cu combine la care sunt montate dispozitive speciale
pentru strângerea şi distrugerea insectelor; imediat după recoltare, condiţionarea
cerealelor cu ajutorul maşinilor speciale, asigurate cu dispozitive pentru distrugerea
dăunătorului; efectuarea dezrruriştirii şi arăturii de vară imediat după recoltare care
contribuie la peirea a 90-100 % larve şi ploşniţe tinere; distrugerea grarnineelor
spontane.
Ca măsuri biologice: folosirea oofagilor din genurile Trisolcus, Telenomusşi
Microfanurus, care sunt înmulţiţi şi răspândiţi în culturile cerealiere, în doze de 50-100
mii viespi/ha, în perioada depunerii în masă a ouălor.
Măsuri chimice se aplică în anii de invazii la avertizare şi depăşirea PED (2
adiilţi/m2 sau 5-6 larve/m2 de vârsta a 3). Pentru combaterea ploşniţelor sunt avizate şi
pot fi utilizate următoarele insecticide aplicate prin rotaţie: Actellic 50 EC (1,2 l/ha),
Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Arrivo 250 CE (0,2 l/ha), BI-58 Nou (1,5 l/ha), Sumithion
50 EC (0,6-1,0 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Fastac 100 EC (0,1-0,15 l/ha), Karate
Zeon 5 CS (0,15 l/ha), Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Sumi - alpha 5 EC (0,2-0,25 l/ha),
Şarpei ME (0,20 l/ha), Sămpai EC (0,25-0,3 l/ha) în culturile de grâu şi Chinmix 050
EC (0,2 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Sămpai EC (0,25-
0,3 l/ha) în culturile de orz.

Ploşniţa austriacă a cerealelor - Eurygaster austriacă Sch.

Sin.: Cimex aethiopus Goeze., Eurygasterfuscus St., E. niger Sau. Ord. Hemiptera,
Fam. Scutelleridae
Răspândire. Ploşniţa austriacă a cerealelor este răspândită în Europa Centrală şi
de Sud, în Africa de Nord, în Asia Mică, în America de Nord.
 Descriere. Adultul are corpul oval de 11 -13 mm lungime, de culoare variabilă
de la gri-gălbui până la negru. Capul este mai puţin ascuţit (mai bont), cei 2 lobi
laterali ai clipeului se unesc înainte de a ajunge la marginea extremităţii anterioare a
capului, iar marginile laterale ale pronotului sunt concave. Antenele sunt de culoare
brună-deschisă sau parţial brună-închisă, iar al 5-lea articul antena! este de culoare
neagră. Scuterul este albicios, bine dezvoltat, acoperind abdomenul în întregime (fig.
523).
Oul are forma unui butoiaş de 1,15-1,23 mm lungime şi 1,06-1,11 mm lăţime, la
depunere de culoare verde-deschisă, iar pe măsura dezvoltării embrionului, culoarea se
schimbă ca şi la Eurydaster integriceps Put.
Larva este asemănătoare cu adultul.
Biologia, plantele atacate şi modul de dăunare precum şi măsurile de
combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la ploşniţa asiatică a cerealelor
(Eurygaster integriceps Put.).
Ploşniţa maura sau mică a cerealelor - Eurygaster maura L.
Sin.: Cimexmaurus L., C. lineatus Sulz., Eurygaster cognatus Wesw. Ord. Hemiptera,
Fam. Scutelleridae
Răspândire. Ploşniţa maura a cerealelor este cea mai răspândită dintre toate
speciile genului Eurygaster. Se întâlneşte în toate ţările din Europa, de la Norvegia şi
Suedia până în Grecia şi Italia, precum şi în nordul Africii şi aproape în toată Asia.
Descriere. Adultul are corpul cel mai mic dintre speciile genului Eurygaster
având 8-11 mm lungime, de formă ovală, bombat dorsal, de culoare brună-galbuie sau
brună-negricioasă. Capul are forma triunghiulară şi este ceva mai ascuţit decât la E.
integriceps Put, iar marginile pronotului sunt drepte. Clipeul nu depăşeşte lamelele
mandibulare, iar vârful se găseşte întrun singur plan cu marginile lor laterale,
asemănător ca la E integriceps Put. Scutelul este bine dezvoltat, acoperind aproape în
întregime abdomenul, carenat în regiunea mediană, iar la baza lui se găsesc 2 pete
gălbui (fig. 522).
Oul are 1,10-1,16 mm lungime şi 1,00-1,04 mm lăţime, de forma unui butoiaş, la
depunere de culoare verde-deschisă, iar pe măsura dezvoltării embrionului culoarea lui
se închide, căpătând o pigmentaţie cafenie-roşcată.
Larva este asemănătoare cu adultul.
Biologia, plantele atacate şi modul de dăunare, precum şi măsurile de
combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la ploşniţa asiatică a cerealelor
(Eurygaster integriceps Put).

Ploşniţa vărgată mică a cerealelor -Aelia acuminato L.

Sin.: Cimex acuminatus L., Aeliapallida Kiist. Ord. Hemiptera, Fam. Pentatomidae
Răspândire. Ploşniţa vărgată mică a cerealelor este răspândită în toată Europa, în
afară de zonele nordice, în Asia, cu excepţia părţilor nordice şi sudice, precum şi în
nordul Africii.
Descriere. Adultul are corpul de 7-10 mm lungime, de formă eliptică, de culoare
galbenă-brună. Pe cap, pronot şi scutel prezintă 3 dungi întunecate longitudinale,
ascuţite anterior şi posterior, ce delimitează o bandă albă. Capul este triunghiular,
ascuţit, sub formă de rostru, cu laturile uşor bombate. Antenele sunt filiforme, de
culoare roşie-portocalie. Pronotul este de formă triunghiulară, iar scutelul acoperă doar
parţial abdomenul, prezentând 2/5 din lungimea totală a corpului. Picioarele sunt de
culoare galbenă şi prezintă pe femurele mediane şi posterioare câte 2 pete negre.
Ultimul segment abdominal este prevăzut cu patru dinţi (fig. 54 2).
Oul are forma unui butoiaş de culoare crem, cu dimensiunile de 0,92 mm mălţime
şi 0,74 mm lăţime.
Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul de 1,6-6,7 mm lungime, de
culoare alb-gălbuie şi acoperit cu perişori scurţi, dar foarte bine vizibili.
Biologie şi ecologie. Ploşniţa vărgată mică a cerealelor are o generaţie pe an.
Iernează în stadiul de insectă adultă în câmp sub diferite resturi vegetale, precum şi în
frunzişul pădurilor de stej ar. Primăvara în cursul lunii aprilie, când temperatura
frunzarului
/{ s t depăşeşte 12 °C, adulţii părăsesc
locurile de hibernare, dar migrarea în
culturile de cereale, are loc în cursul
lunii mai când temperatura aerului
ajunge la 23-28 °C. Migrarea adulţilor
coincide fenologic cu înspicarea secării.
După o perioadă de hrănire pe plantele
tinere de grâu sau orz are loc împe-
recherea şi depunerea ouălor. Ponta
Fig. 54. Ploєniюe vгrgate ale este eşalonată pe o perioadă de
cerealelor: 1 - ploєniюa vгrgatг mare a
cerealelor (Aelia rostrata L.) (a - adult єi b aproximativ 30-60 de zile. Ouăle sunt
- larvг); 2 - ploєniюa vгrgatг micг a depuse pe frunze, spic, boabe şi ariste
cerealelor (A. acuminata L.) (dupг în grupe formate din 14 ouă, dispuse
Manolache єi Boguleanu) în 2 rânduri. O femelă depune în medie 40, iar maximum
100 de ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Apariţia larvelor are loc în a doua jumătate a
lunii mai sau la începutul lunii iunie. Larvele apărute se hrănesc cu seva din ţesuturile
diferitor organe ale plantei. Evoluţia larvară durează45-60 de zile. Apariţia adulţilor are
loc în prima jumătate a lunii iulie înainte de recoltarea grâului, hrănindu-se intens în
vederea acumulării de substanţe de rezervă. După recoltare adulţii migrează în diferite
locuri unde iernează.
Plantele atacate, modul de atac şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu
cele descrise la ploşniţa asiatică a cerealelor (Eurygaster integriceps Put.) cu excepţia
că, în combaterea acestor specii se aplică în general numai măsuri agrotehnice şi
numai în cazuri de invazii mari, când densitatea numerică a ploşniţelor vărgate
depăşesc PED de 3-3,5 indivizi la 1 m2, se aplică tratamente chimice.

Ploşniţa vărgată mare a cerealelor - Aelia rostrata Boh.

Sin.: Cimex acuminatus Panz., Aeliaglebana Ferr. Ord. Hemiptera, Fam.
Pentatomidae
Răspândire. Ploşniţa vărgată mare a cerealelor este răspândită aproape în toată
Europa, în afară de ţările nordice, în unele ţări din Asia, afară de Orientul Apropiat şi
Mijlociu, precum şi în Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 10-12 mm lungime, îngustat în partea anterioară
şi posterioară, de culoare brună-gălbuie. Pe partea dorsală, spre deosebire de specia
Aelia acuminata L., are numai dungi longitudinale de culoare gri-cenuşie. Capul are
forma unui triunghi ascuţit şi este ceva mai alungit decât \a.A. acumulata L., cu laturile
aproape drepte. Picioarele sunt de culoare galbenă şi prezintă pe femurele mediane şi
posterioare numai câte o singură pata punctiformă neagră (fig. 54j).
Oul are 1,02 mm lungime şi 0,80 mm lăţime, de forma unui butoiaş, de culoare
crem-palidă.
Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul de 1,7-7,5 mm lungime, de
culoare albă-gălbuie, cu dungi întunecate longitudinale, fără perişori.
Biologia, plantele atacate şi modul de dăunare sunt asemănătoare cu cele
descrise la ploşniţa vărgată mică a cerealelor (Aelia acuminato L.), iar măsurile de
combatere ca şi la ploşniţa asiatică a cerealelor (Eurygaster integriceps Put.).

Tripşii dăunători ai culturilor de cereale

în culturile de cereale păioase se întâlnesc mai multe specii de tisanoptere, din
diferite genuri, printre care se numără: Haplothrips tritici Kurd., H. aculeatus Fabr.,
Stenothrips graminum Uzel., Limothrips denticornis Hal., Frankliniella tenuicornis
Uzel., F. intonsa Tryb., Annaphothrips obscurus Mull., Chirothrips manicatus Hal.
ş.a., care dăunează deopotrivă cerealele şi grarnineele furajere din pajişti. Dintre
speciile menţionate cea mai importantă este tripsul grâului (Haplothrips tritici Kurd.),
care predomină în culturile de grâu, unde densitatea lor în unii ani ajunge la sute de
indivizi pe o inflorescenţă. Alături de această specie se întâlnesc mai frecvent şi
prezintă o deosebită importanţă ca dăunători aşa specii ca tripsul secarei (Haplothrips
aculeatus Fabr.), tripsul ovăzului (Stenothrips graminum Uzel.) şi tripsul orzului
(Limothrips denticornis Hal.), care în unii ani, produc pagube deosebit de mari, măi
ales în anii secetoşi. Celelalte specii de tripşi apar în populaţii mai reduse şi joacă un
rol secundar, ca dăunători.

Tripsul grâului - Haplothrips tritici Kurd.

Sin.: Haplothrips paluster Pr., Thrips cerealium Knech. Ord. Thysanoptera, Fam.
Phloeothripidae
Răspândire. Tripsul grâului este răspândit în multe ţări din Europa, Asia
Centrală, în partea de nord a Africii, precum şi în America de Sud.
Descriere. Adultul are corpul îngust de 1,5-2,0 mm lungime, de culoare brună
închis sau neagră Capul este de 1,1 -1,2 ori mai lung decât lat, prevăzut cu peri
postoculari foarte lungi şi ascuţiţi. Antenele sunt filiforme, galbene, iar spre vârf uşor
cenuşii, în afară de articulele al 5-lea şi al 6-lea, care sunt unicolore. Acestea sunt
formate din 8 articule, dintre care primul este scurt, iar al 3-lea de 1,6-2 ori mai lung
decât lat. Aripile sunt lungi şi înguste, transparente, cu o singură nervură longitudinală
şi cu franjuri lungi pe margini. Tibiile şi tarsele anterioare sunt galbene, iar baza şi
partea exterioară a tibiilor de culoare închisă. Tubul apical abdominal este conic, mai
scurt decât capul şi prezintă o coroană de perişori, care au lungimea tubului (fig. 55 12).
Oul este oval-alungit, de 0,4-0,5 mm lungime şi 0,16 mm lăţime, alb-gălbui la
depunere şi roz cu câteva zile înainte de ecloziune.
Larva este asemănătoare cu adultul, însă este de culoare roşie-cărămizie în afară
de cap, picioare şi ultimul segment abdominal, care sunt de culoare neagră.
Biologie şi ecologie. Tripsul grâului are o generaţie pe an. Iernează ca larvă de
vârsta a 2-a (în grupe a câte 3 5-70 larve) în interiorul resturilor de paie, la baza
plantelor uscate, la suprafaţa solului sau în sol la adâncimea de încorporare a miriştii.
Primăvara, în cursul lunilor aprilie-mai, când temperatura solului la adâncimea de 10
 cm este de 10-12 °C, iar la suprafaţă de 16-18
°C, larvele părăsesc locurile de iernare şi se
transformă în prenimfe, nimfe, iar peste 7-13
zile în insecte adulte. Spre sfârşitul lunii
aprilie şi în prima jumătate a lunii mai, când
temperatura medie a aerului depăşeşte 18° C,
apar adulţii care se întâlnesc până la sfârşitul
lunii iunie. Insectele ajung în culturile de
cereale cu ajutorul curenţilor de aer.
Apariţia în masă a adulţilor coincide cu
faza de înspicare a cerealelor de toamnă.
Zborul maxim al adulţilor se înregistrează în
lunile mai-iunie, după 3-25 zile de la apariţia
lor pe plante, eşalonându-se mai mult în anii
cu amplitudini mari de 10-23 °C ale tempe-
Fig. 55. Tripєii cerealelor: 1- raturii medii zilnice. Adulţii apăruţi în
2 - adult єi larvг a tripsului grвului momentul desfacerii burdufului pătrund în
(Haplothrips triticiKurd); 3 -tripsul spice, pe care îi înţeapă şi sug seva din
secarei (Haplothrips aculeatus ţesuturi. Durata activităţii adulţilor în culturi,
Fabr.); 4-5 - spice de grвu, atacate
de tripsul grвului (dupг Beleaev, în funcţie de condiţiile climaterice variază
completat) între 36 şi 62 zile, iar longevitatea medie a
adulţilor între 30-40 zile. Perioada preovipozitară este de 3-13 zile, fiind
mai scurtă la temperaturi de la 22-29 °C şi mai lungă la 16-18 °C. După 8-23 zile de la
apariţia adulţilor, femelele încep să depună ouăle, care sunt depuse în grupe de câte 3-8
sau izolat între paleile şi glumele spiculeţelor, mai frecvent la baza bobului. într-un
spic se pot găsi până la 98 ouă. Ponta poate dura 25-30 zile. Prolificitatea femelelor
variază între 23-28 ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărute se hrănesc în
interiorul spicelor şi după 5-6 zile năpârlesc, iar la coacerea cerealelor, părăsesc
spicele, migrând în locurile de iernare. Migrarea larvelor începe în luna iunie, la
începutul coacerii depline a boabelor şi durează 4-18 zile, în funcţie de condiţiile de
climă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul grâului este o specie oligofagă. Atacă
diferite specii de graminee păioase cultivate şi spontane, producând pagube mai mari la
grâul de toamnă şi de primăvară, secară şi orz. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, care
înţeapă şi sug sucul celular din diferite organe ale plantei. Adulţii pătrund în burduf şi
vatămă rahisul spicului, iar larvele atacă mai întâi florile, apoi boabele în lapte. în urma
atacului teaca frunzelor se încreţeşte, spicul rămâne în burduf sau apare, dar este
adesea încovoiat, parţial sau total steril. Spicele atacate devin albicioase-simptom
cunoscut sub numele de „albeaţa spicelor", au glumele şi aristele alungite şi zbârcite.
Boabele atacate în faza de lapte nu se mai dezvoltă normal, rămân mici, devin şiştave,
pierd până la 3 0% din greutate, ceea ce duce la scăderea producţiei. Pagube mai mari
se înregistrează îndeosebi în anii secetosi, când pierderile se ridică la 10-20 % din
recoltă.
Populaţiile tripsului grâului sunt deseori reduse de diferite organisme entomofage,
dintre care un rol însemnat au speciile: Aeolothrips intermedius Bagn., Anthocoris
nemorum L., Coccinella 7-punctata L., Chrysopa carnea St., Syrphus balteatus De
Geer. ş. a.
 Combatere. In combaterea tripsului grâului cea mai mare importanţă o prezintă
măsurile agrotehnice: dezmiriştirea imediată după recoltare, urmată de arătura adâncă
de toamnă, care distruge până la 90 % din larvele retrase pentru hibernare; distrugerea
grarnineelor spontane, pe care se hrăneşte şi iernează dăunătorul; semănatul timpuriu
în terenuri bine pregătite şi fertilizate pentru a se obţine plante mai rezistente la atacul
tripsului; utilizarea soiurilor precoce, care sunt mai puţin atacate; rotaţia raţională a
culturilor în asolament (cerealele semănate după leguminoase sunt mai puţin atacate de
tripşi); folosirea soiurilor rezistente şi hrănirea suplimentară a plantelor.
Tratamente chimice se aplică rar, numai în cazul unor invazii puternice,
îndeosebi în culturile de cereale semincere cu o frecvenţă de peste 75% plante infestate
şi o densitate numerică de 10 tripşi/plantă pe marginea culturii în faza de formare a
paiului şi peste 30-40 ex/spic în fazele înspicare - înflorire - formare şi coacerea în
lapte a boabelor de grâu cu: Actellic 50 EC (1,0 l/ha), BI-58 Nou (1,5 l/ha), Arrivo 250
CE (0,2 l/ha), Bulldock 025 EC (0,25 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Fastac 100
EC (0,1-0,15 l/ha), Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Decis 2,5
EC (0,25 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,2 l/ha) etc, şi Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Karate
Zeon 5 CS (0,15-0,2 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha) etc, în culturile de orz.
Tratamentele chimice aplicate frecvent în combaterea larvelor ploşniţelor
cerealelor sunt eficiente şi împotriva tripsului grâului.
Tripsul secarei - Haplothrips aculeatus Fabr.
Sin.: Thrips aculeatus Fabr., T. frumentarius Bel, Phloeothrips aculeata Hal. Ord.
Thysanoptera, Fam. Phloeothripidae
Răspândire. Tripsul secarei este răspândit în Europa, America de Nord, precum
şi în unele regiuni din Asia.
Descriere. Adultul are corpul de 2,0 mm lungime, de culoare brună-negricioasă
cu excepţia tibiilor anterioare şi farselor care sunt brune-gălbui. Capul anterior este
îngustat. Ochii dispuşi în formă de triunghi. Antenele sunt formate din 8 articule de
culoare brună-cenuşie- închisă, cu excepţia vârfului articulului al doilea şi al treilea
antenal, care sunt gălbui. Articulul al treilea antenal este asimetric, prevăzut cu un con
senzorial extern. Corpul este acoperit cu peri ascuţiţi. Perii tubulari sunt de 1,3 ori mai
lungi decât tubul. Aripile anterioare sunt de culoare brună-cenuşie, cu franjuri.
Ovipozitorul este cilindric la vârf cu perişori dispuşi în formă de coroană (fig. 55 3).
Oul este ovoid, translucid, de 0,3 -0,4 mm lungime şi 0,15 mm lăţime, de culoare
alb-gălbuie.
Larva este asemănătoare cu adultul, dar de culoare roşie-deschisă apoi roşie-
cărămizie.
Biologie şi ecologie. Tripsul secarei are 2 generaţii pe an. Iernează ca adult în
resturile vegetale. Primăvara, în lunile aprilie-mai, când temperatura medie a aerului
depăşeşte 20 °C adulţii părăsesc locurile de hibernare şi migrează în culturile de
cereale, în special pe secară şi orz în curs de înspicare. După o perioadă scurtă de
hrănire femela depune ouăle în spiculeţele plantei. Ouăle sunt depuse izolat în mij
locul florii pe suprafaţa glumelor sau la baza ovarului. Ponta se eşalonează pe o
perioadă de 20-40 zile. Incubaţia durează 5-13 zile.
Larvele apărute se hrănesc sugând seva din organele florale. Dezvoltarea larvei de
vârsta 1 durează 6-8 zile, iar de vârsta a Il-a 7-9 zile. O generaţie la temperaturi de 20-
25 °C se dezvoltă 23-28 zile. Generaţia a doua se dezvoltă pe mei, porumb, sorg şi pe
diferite graminee perene.
 Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul secarei este o specie oligofagă. Atacă
diferite specii de cereale cultivate şi spontane, provocând daune mai mari la secară şi
orz, mai puţin la ovăz şi grâu. Adulţii şi larvele se hrănesc pe teaca ultimei frunze, pe
glumele, ovare, starnine şi boabe. In urma atacului, pagubele produse de trips pot
ajunge până la 15% din producţie.
Populaţiile tripsului secarei sunt diminuate de speciile prădătoare: Aelothrips
fasciatus L., Orius minutus L. şi O. niger Wolff.
Combatere. In combaterea acestui trips se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul
grâului (Haplothrips tritici Kurd.).

Tripsul orzului - Limothrips denticornis Hali.

Sin.: Thrips denticornis Hal., T. kollari Heeg., T. bidens Reat, T. secalina Lind. Ord.
Thysanoptera, Fam. Thripidae
Răspândire. Tripsul orzului este răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord şi
America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 1,3-1,5 mm lungime, de culoare galbenă-brună
sau brună-negricioasă. Capul este mai lung decât lat, anterior îngustat. Antenele sunt
de culoare brună-cenuşie, în afară de articulul al 3-lea, care este mai deschis. Primul
articul antenal este rotunjit, iar al 3-lea prezintă o expansiune laterală pe partea externă
sub forma unui dinte de unde şi numele de „ denticornis ". Picioarele sunt de culoarea
corpului, iar tibiile anterioare şi tarsele sunt galbene. Aripile anterioare sunt brune-
cenuşii cu baza mai deschisă.
Oul este oval, uşor alungit, de culoare albă-gălbuie, de 0,3 mm lungime.
Larva este asemănătoare cu adultul, de culoare galbenă-deschis.
Biologie şi ecologie. Tripsul orzului are 1-2 generaţii pe an. Iernează femelele
adulte în resturile vegetale sau pe sub scoarţa arborilor. Primăvara, spre sfârşitul lunii
aprUie-începutul lunii mai, apar adulţii care migrează în culturile de orz şi secară de
toamnă, unde se hrănesc sugând seva din ţesuturi. Apariţia adulţilor are loc cu 8-14 zile
până la înspicarea cerealelor de toamnă, concentrându-se la început în culturile de
secară înspicată. Femelele pătrund în teaca frunzelor de graminee care înconjoară
spicul sau în paniculul în formare şi se hrănesc pe seama florilor. Ouăle sunt depuse
izolat în teaca frunzelor. Larvele apărute se hrănesc cu seva plantelor în locul de
apariţie până la maturitate. Durata stadiului larvar variază între 3-5 zile. La începutul
lunii iunie apar insectele adulte, care migrează în cerealele de primăvară (orz, grâu),
unde dau naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii durează 30-34 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul orzului este o specie oligofagă. Atacă
diferite specii de cereale cultivate şi spontane, provocând daune mai mari în culturile
de orz şi mai puţin la ovăz, secară, grâu. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care sug
seva din ţesuturile plantelor, provocând atrofieri şi sterilitate parţială a spicelor din care
cauză greutatea absolută a boabelor de secară scade cu 11 -24%.
Combatere. în combaterea acestui trips se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul
grâului (Haplothrips tritici Kurd.).

Tripsul ovăzului - Stenothrips graminum Uzel.

Sin.: Stenothripsgraminus Uzel., Baliothrips graminum Uzel., Bagnalia capito
Karn.
Ord. Thysanoptera Fam. Thripidae
 Răspândire. Tripsul ovăzului este larg răspândit în multe ţări din Europa, mai
puţin în Asia şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul îngust de 0,9-1,1 mm lungime, de culoare galbenă-
cenuşie sau cafenie. Capul este mai lung decât lat, de culoare mai închisă. Antenele
sunt formate din 7 articule. Pronotul este de două ori mai lat decât lung. Aripile
anterioare sunt uşor colorate în galben-cenuşiu. Picioarele sunt de culoarea corpului, în
afară de tibiile şi tarsele, care sunt de culoare galbenă. Ovipozitorul este dinţat.
Oul este oval-alungit, de culoare albă-gălbuie de 0,3-0,4 mm lungime.
Larva este asemănătoare cu adultul.
Biologie şi ecologie. Tripsul ovăzului are o generaţie pe an. Iernează ca adult în
sol la adâncimi cuprinse între 20-50 cm. Primăvara când temperatura solului se ridică
la 13,5 °C, adulţii hibernând ies la suprafaţă şi migrează pe cereale, în special pe ovăz.
Apariţia adulţilor are loc eşalonat şi durează 2-4 săptămâni. Apariţia adulţilor în
cultura de ovăz are loc până la înspicarea plantelor, când densitatea numerică a lor
poate ajunge până la 50-60 indivizi pe spic. După o perioadă de hrănire are loc ponta.
Pentru depunerea ouălor, femelele pătrund în burduf şi depun ouăle în ţesuturile
paleelor spiculeţelor.
Femelele depun câte 3-4 ouă pe zi. O femelă depune în medie până la 100 ouă. La
infestări mari densitatea medie ajunge până la 115 ouă pe spic. Incubaţia durează 6-8
zile. Larvele apărute trăiesc în grupe, între paleele şi glumele spiculeţelor de ovăz,
unde se hrănesc sugând seva din stamine, ovare şi boabele în formare. După 15-17 zile
larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în sol la 50-70 cm adâncime, iar unii
indivizi până la 100-110 cm, unde se transformă în insecte adulte, care şi rămân pentru
hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul ovăzului este o specie oligofagă.
Atacă diferite specii de cereale cultivate şi spontane, producând pagube mai mari în
culturile de orz şi ovăz. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care înţeapă şi sug seva din
ţesuturi. în urma atacului are loc îngălbenirea şi sterilitatea spiculeţelor, precum şi
deformarea şi sistarea boabelor. Recolta de ovăz poate fi redusă cu 4-15%.
Densitatea numerică a tripsului ovăzului este limitată de precipitaţiile abundente
din timpul retragerii larvelor în sol, precum şi de larvele prădătorului Aeolothrips
intermedius Brag. şinematozii endoparaziţi.
Combatere. In combaterea acestui trips se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul
grâului (Haplothrips tritici Kurd.).
Coleopterele dăunătoare culturilor de cereale
Culturile de cereale, sunt atacate de numeroşi dăunători coleopteri specializaţi
oligofagi dintre care cele mai răspândite şi mai dăunătoare specii sunt: gândacul
ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia
sp.), gândacul ovăzului (Oulema melanopa L.), puricele vărgat al cerealelor
(Phyllotreta vittula Regt), puricii tulpinilor de cereale (Chaetocnema sp.) etc.
Dintre speciile menţionate, un rol important au carabidele care sunt reprezentate
prin mai multe specii înrudite cum sunt: Zabrus tenebrioides Goeze., Z. blapoides Cr.,
Z. spinipes Fabr., Z. morio Men., Ophonus calceatus Duft. etc. însă mai frecvent se
întâlneşte şi prezintă o deosebită importanţă economică gândacul ghebos al cerealelor
(Zabrus tenebrioides Goeze.).
Gândacul ghebos al cerealelor- Zabrus tenebrioides Goeze.
Sin.: Zabrus gibbus F.
Ord. Coleoptera, Fam. Carabidae (Zabridae)
Răspândire. Gândacul ghebos al cerealelor este răspândit în Europa, Orientul
apropiat şi Asia Centrală.
Descriere. Adultul are corpul masiv, oval-alungit, de 12-16 mm lungime, dorsal
de culoare brună-închisă sau neagră, cu
reflexe metalice, iar ventral brun-roşcat.
Antenele, piesele aparatului bucal şi
picioarele sunt de culoare brună-roşcată,
cu femurele mai închise. Pronotul este
convex dorsal şi uşor îndoit în jos faţă de
corp, care îi dau un aspect ghebos de unde
şi denumirea populară „gândacul ghebos",
cu baza şi marginile laterale puternic
punctate. Elitrele sunt convexe, cu 9 striuri
longimdinale accentuate, iar interstriurile
cu puncte fine. Picioarele sunt scurte şi
puternice, tibiile păroase prevăzute cu câte
un ghimpe (fig. 56).
Oul este oval de 2,0-2,3 mm lungime
şi 1,3-1,4 mm lăţime, de culoare albă.
Larva la completa dezvoltare are
corpul de 25-28 mm lungime, uşor turtit
dorso-ventral, îngustat treptat spre partea
Fig. 56. Gвndacul ghebos al cerealelor posterioară de culoare albă-verzuie în
(Zabrus tenebrioides Goeze): 1 - adult; primele vârste şi albă-cenuşie la
2 - larvг; 3 - ouг depuse оn sol; 4 - maturitate. Capul este aproape
plantг atacatг de larvг; 5 - pupг, 6 - dreptunghiular brun-închis, dorsal aproape
spice sгnгtoase (a) єi atacate (b) (dupг plan şi convex ventrai. Mandibulele
puternice şi Criajev) dinţate. Toracele este brun, segmentele abdominale
prezintă lateral negi păroşi, iar dorsal câte o placă chitinizată de culoare de la cafeniu
la negru-brun. Penultimul segment abdominal este prevăzut cu două apofize chitinoase
şi păroase, de culoare mai închisă, caracteristice genului Zabrus.
Pupa are 12-14 mm lungime, de culoare albă-cafenie.
Biologie şi ecologie. Gândacul ghebos al cerealelor are o generaţie pe an.
Iernează în stadiul de larvă de vârsta a H-a şi a Hl-a în sol, retrasă în galerii la 15-40
cm adâncime. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii februarie sau în martie, când
temperatura medie zilnică depăşeşte 7-8 °C, larvele hibernante migrează în straturile
superficiale ale solului şi îşi reiau activitatea de hrănire care durează în medie 5-7
săptămâni. în luna mai larvele ajung la completa dezvoltare, se retrag în partea de jos a
galeriilor, unde se transformă în pupe. Transformarea în pupă are loc în loje speciale,
cu pereţii netezi, la adâncime de 15-30 cm în funcţie de umiditatea solului. Stadiul
pupai durează 12-18 zile.
Apariţia adulţilor începe în a doua jumătate a lunii mai, ceea ce corespunde
fenologic cu înspicarea cerealelor de toamnă (grâu, orz), iar spre sfârşitul lunii mai
începutul lunii iunie, are loc apariţia lor în masă, ceea ce corespunde fenologic cu faza

166
de coacere în lapte sau deplină a boabelor. Apariţia adulţilor începe de regulă până la
formarea boabelor la cerealele cultivate, de aceea se hrănesc la început cu boabele
diferitor graminee spontane, apoi migrează în cerealele cultivate. La apariţie, adulţii
sunt mai activi spre seară, noaptea şi dimineaţa până la orele 11, când se întâlnesc pe
spicele cerealelor şi se hrănesc cu boabele aflate în faza de coacere în lapte, iar ziua, în
mod normal, stau ascunşi: la baza plantelor, pe sub bulgării de pământ, în crăpăturile
solului etc. Uneori se hrănesc şi în timpul zilei, mai ales în acele înnourate sau pe timp
ploios. Mai târziu, din a doua decadă a lunii iunie, când începe zborul masiv al
insectelor, care durează 15-20 zile până la recoltarea cerealelor, adulţii devin
fototropici pozitivi şi se hrănesc pe plante şi ziua. în această perioadă adulţii zboară
foarte intens în căutarea hranei, fiind capabili să se răspândească pe această cale la
distanţe considerabile, concentrându-se într-un număr foarte mare pe cerealele
nerecoltate, unde continuă să se hrănească. Hrănirea adulţilor durează până la sfârşitul
lunii iunie-începutul lunii iulie, când începe recoltarea cerealelor, acumulând o
cantitate foarte mare de grăsime (până la 40-42%), depusă în formă de substanţe de
rezervă. în a doua perioada de hrănire, adulţii trec din nou la o activitate nocturnă.
O activitate vitală intensă a adulţilor, are loc la condiţii optime de temperatură 20-
26 °C, însă dacă aceste valori ajung până la 30 °C, dezvoltarea lor este frânată, iar dacă
depăşesc 36 °C, adulţii pier. De aceea, la sfârşitul lunii iunie - mijlocul lunii iulie,
imediat după recoltarea cerealelor, când se înregistrează un timp călduros şi secetos,
adulţii se retrag în sol, la diferite adâncimi şi intră în diapauză de estivaţie, care
continuă până în august-septembrie în funcţie de umiditatea solului. în verile secetoase
adulţii se pot retrage în sol la adâncimea de până la 30 cm. în cursul lunii august, după
ce cad precipitaţiile, adulţii revin la suprafaţă, şi reiau activitatea de hrănire pentru
maturarea sexuală, care durează până în septembrie.
După câteva zile de la copulaţie începe ponta, care durează până toamna târziu.
Ouăle sunt depuse în sol, la o adâncime de 3-10 cm, iar dacă solul este uscat până la
25-50 cm

167
adâncime le amplasează în grupe de câte 20-30, uneori 50-60 ouă. Fiecare ou este
depus în celulă separată cu diametrul de 2 mm şi amplasate una faţă de alta la 2-5 cm.
O femelă depune în medie 50-70, maximum 172-272 ouă Incubaţia durează 10-14 zile.
In a doua - a treia decadă a lunii august apar larvele, care se răspândesc în sol şi
sapă galerii tubulare în jurul plantelor de abia răsărite, hrănindu-se cu frunzele lor. Pe
timp secetos, larvele apărute rămân în locurile de ecloziune şi nu se hrănesc, nici nu
năpârlesc. Iirănirea larvelor în acest caz începe îndată după căderea precipitaţiilor care
asigură o umiditate corespunzătoare a solului. In timpul zilei larva stă retrasă în galerie,
unde se hrăneşte cu frunze trase în interiorul ei, iar noaptea larva părăseşte galeria, iese
la suprafaţa solului şi consumă frunzele până lanivelul coletului. Hrănirea larvelor
continuă pânăîn lunile noiembrie-decembrie, când temperatura medie a aerului scade
sub 0-5 °C şi ele se retrag în adâncul galeriilor pentru hibernare. în unii ani procesul de
hrănire poate continua şi în „ferestrele" din timpul iernii, când solul este fără zăpadă,
iar temperatura medie depăşeşte 0 °C.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul ghebos al cerealelor este o insectă
oligofagă. Este considerat cel mai periculos dăunător al păioaselor de toamnă. Atacă
numeroase gimninee cultivate şi spontane, producând daune mai mari la grâu, orz,
secară. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, dar produce pagube deosebit de mari ca larvă.
Adulţii atacă toate organele spicului. Acestea rod glumele, aristele, paleele, florile şi
boabele aflate în faza de coacere în lapte, iar mai târziu rod şi scutură boabele coapte
deplin. Hrănirea intensă se înregistrează în orele răcoroase după miezul nopţii, boabele
fiind roase în diferite grade împreună cu paleele. O insectă distruge timp de o noapte şi
o zi în medie 2-4 (26-33 mg) boabe de grâu, iar până la retragere în diapauză 50-60
boabe.
Cele mai mari pagube le produc însă larvele care atacă frunzele, îndeosebi la grâul
de toamm, prezentând un atac caracteristic. Ele nu rod frunzele, ci le mestecă (rumegă)
în aparatul bucal, extrăgând sucul din ele. Din frunzele atacate nu rămân decât partea
fibroasă, respectiv nervurile, care după uscare se îngrămădesc la baza plantei având
forma unui ghem din câlţi sau fire răsucite. Atacul larvelor la început, apare sub formă
de vetre, care treptat se măresc şi cuprind întreaga cultură La invazii mari, semănaturile
pot fi distruse complet.
înmulţirea gândacului ghebos al cerealelor este puternic frânată de activitatea
diferitor organisme entomofage, dintre care un rol deosebit al au: Vrviania cinerea
Fall., Ernestia consobrina Meig., Tachinafallax Meig., precum şi diferiţi agenţi
entomopatogeni şi păsări insectivore.
Combatere. In combaterea acestui dăunător un rol important le revine măsurilor
agrotehnice: rotaţia raţională a culturilor, întrucât cultivarea repetată a păioaselor pe
aceleaşi terenuri favorizează înmulţirea dăunătorului; recoltarea cerealelor cât mai
timpuriu posibilă (la începutul perioadei optime sau chiar ceva mai devreme), pentru a
se împiedica hrănirea adulţilor cu boabe, precum şi pentru a se evita scurtarea boabelor;
aplicarea imediat după recoltare a dezmiriştitului, iar peste 10-15 zile efectuarea
arăturii de vară, pentru a evita formarea samuraslei; strângerea şi evacuarea paielor şi
altor resturi vegetale care constituie locurile preferate ale adulţilor pentru adăpost în
perioada diapauzei estivale; distrugerea sistematică a pirului (Agropirum repens L.),
care este o plantă preferată a dăunătorului; întreţinerea curată a terenurilor, pentru a
împiedica formarea samuraslei, cu care se hrănesc larvele până la apariţia culturilor de
toamnă din care cauză larvele pier de foame; însămânţarea cerealelor de toamnă în
terenuri bine pregătite după leguminoase sau prăsitoare care contribuie la reducerea
densităţii numerice a dăunătorului; captarea adulţilor cu ajutorul diferitor tipuri de
capcane artificiale şi distrugerea lor.
Combaterea chimică a gândacului ghebos al cerealelor se poate realiza prin
aplicarea tratamentelor la seminţe şi la plante. Tratarea seminţelor se aplică înainte de
semănat când densitatea numerică a femelelor depăşeşte 0,5 ex/m 2, iar a larvelor 2
ex/m2 cu Signal 1,5-21 la tona de seminţe de grâu.
Tratamente chimice la plante se aplică în general numai pentru combaterea
larvelor, iar în cazul unor atacuri masive şi împotriva adulţilor. Combaterea larvelor se
efectuează toamna, în cazul apariţiei unor focare masive, la răsărirea cerealelor de
toamnă, când larvele se află în primele vârste şi sunt mai sensibile. Tratamentele
chimice împotriva larvelor se efectuează în funcţie de condiţiile climatice, faza de
dezvoltare a plantelor, densitatea plantelor şi a larvelor. La apariţia plantelor, în faza de
1 -2 frunzuliţe, la o desime optimă (450-600 plante/m 2) tratamente chimice se aplica
când densitatea larvelor depăşeşte PED (2 larve/m 2), iar pe timp secetos la 1,0 larvă/m 2;
în culturile rare (250-300 plante/m 2) tratamente chimice se aplică la 0,5-0,7 larve/m 2. în
faza frunza a treia - înfrăţire tratamente chimice se aplică în focare la depăşirea PED
(2-3 larve/m2), iar în caz că larvele au o răspândire difuză, tratamentele se aplică la 3-4
larve/m2.
Rezultate bune în combaterea larvelor se obţine aplicând două tratamente: primul
la semnalarea atacului, iar al doilea, la un interval de două săptămâni, utilizându-se
produsele Victenon 50 WP (0,8 kg/ha), Actara 25 WG (0,125 kg/ha) etc.
Combaterea chimica a adulţilor gândacului ghebos se aplică rar, deoarece
populaţiile lor sunt ţinute sub control de tratamentele chimice aplicate împotriva
păduchelui verde al cerealelor, ploşniţelor cerealelor, etc.
în cazul unor infestări puternice, la o densitate numerică de peste 8-10 adulţi/m 2 în
faza de coacere în lapte, când insectele se hrănesc pe spice, se aplică tratamente
chimice speciale, utilizându-se aceleaşi produse ca şi la cărăbuşeii cerealelor. Rezultate
mai bune se realizează dacă tratamentele se aplică seara când insectele sunt mai active
şi se găsesc pe spice.

Cărăbuşeii cerealelor - Anisoplia sp.

Ord. Coleoptera, Fam. Scarabaeidae (Rutelidae)
Culturile de cereale păioase sunt dăunate de mai multe specii de cărăbuşei ai
cerealelor din genul Anisoplia, dintre care prezintă importanţă economică mai mare
următoarele specii: Anisoplia austriaca Hrbst., A.agricola Poda., A, segetum Flrbst. şi
A. lata Fr.
Răspândire. Cărăbuşeii cerealelor sunt răspândiţi în multe ţari din Europa Centrală
şi Orientală, îndeosebi în Peninsula Balcanică.
In Moldova, mai frecvent se întâlnesc şi în populaţii care depăşesc PED
producând pagube considerabile speciile: Anisoplia austriaca Hrbst. (92.0 %), A. lata
Er. (7%), A. segetum Hrbst. (aproape 1 %) şi foarte rar A. agricola Poda.
Speciile genului Anisoplia, fiind mult asemănătoare se deosebesc între ele după
următoarele caractere morfologice.

Cărăbuşelul spicelor -Anisoplia austriaca Hrbst.

Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 12-16 mm lungime de culoare
neagră. Capul, pronotul, scuterul şi picioarele sunt de culoare neagră, cu reflexe verzui.
Elitrele sunt castanii-roşcate, cu o pată pătrată de culoare neagră în regiunea scutelului,
mai pronunţată la femelă. Marginea laterală a elitrelor, mai ales în partea anterioară,
prezintă un rând de peri în formă de ţepi groşi şi scurţi, precum şi o peliculă albicioasă,
ceroasă, îngustă Pigidiul este acoperit cu o pubescenţă culcată, mai deasă posterior,
formând o tufă conică. Partea ventrală este păroasă, abdomenul cu o pubescenţă deasă
culcată (fig. 57^.

Cărăbuşelul lat al cerealelor - Anisoplia lata Er.

Descriere. Adultul are corpul lat (de unde şi numele speciei) de 12-15 mm
lungime, de culoare neagră, iar capul şi pronotul cu reflexe verzui slabe. Elitrele sunt
late, de culoare foarte variabilă: galbenă-brunie, brună-roşcată, castanie-roşcată,
neagră-cafenie, uneori neagră complet. Femela are pe elitre lângă scutel o maculă
păroasă, care poate lipsi (fig. 573).

Cărăbuşelul de stepă al cerealelor - Anisoplia segetum Hrbst.

Descriere. Adultul are corpul alungit, de culoare, neagră-verzuie, cu un reflex
metalic pronunţat, de 8-12 mm lungime, acoperit cu o pubescenţă fină, de culoare
deschisă. Capul, pronotul şi picioarele negre cu luciu verzui sau arămiu. Pronotul
prezintă o pubescenţă lungă, verticală. Elitrele sunt castanii-gălbui, cu pubescenţă rară
şi mai scurtă decât pe pronot, iar pe marginile lor prezintă un rând de peri groşi, erecţi
şi lungi.

Cărăbuşelul cerealelor -Anisopia agricola Poda.

Descriere. Adultul are corpul de 10,5-13 mm lungime, de culoare neagră cu
reflex metalic verzui. Pronotul cu o punctuaţie deasă şi o pubescenţă scurtă, deasă şi
ridicată. Elitrele sunt de culoare castanie-gălbuie, castanie-roşcată, unicolore sau cu un
desen în formă de ancoră sau de cruce. Abdomenul este negru şi păros (fig. 57 2).
Ouăle sunt ovale-elipsoidale, de 1,8-2,0 mm lungime şi de 1,3-1,5 mm lăţime, de
culoare albă-mată.
Larvele celor 4 specii de Anisoplia sunt de tip melolontoid, la completa
dezvoltare au corpul de 28-35 mm lungime, cu peri rari curbaţi, de culoare albă-
cenuşie, cu capul brun şi picioarele roşcate. Larvele genului Anisoplia sunt foarte
asemănătoare, deosebindu-se între ele prin caracterele şi dispoziţia perişorilor de pe
tergitul şi sternitul anal. La Anisoplia austriacă Hrbst. şi^4. lata Er. larvele au sternitul
anal prevăzut cu două şiruri mediane, longitudinale, paralele, de câte 7-9 spini, iar larva
la^4. segetum Hb. prezintă sternitul anal cu două rânduri de câte 6-8 spini, paralele,
longitudinale, mediane.
Pupele au 14-17 mm lungime şi 5-8 lăţime, la început sunt de culoare albă, iar în
curând devin galbene-brunii.
 Biologie şi ecologie. Cărăbuşeii
cerealelor au în general o biologie
asemănătoare. Speciile Anisoplia aus-
triaca Hrbst., A. lata Er. şi A. agricola
Poda. au o generaţie la doi ani, iar specia
Anisoplia segetum Hrbst. o generaţie pe
an. Iernează ca larvă în sol în primul an la
admcimi cuprinse între 30-55 cm, iar în al
doilea la 20-45 cm, în funcţie de natura
solului. Primăvara, în cursul lunilor
martie-aprilie, când temperatura solului la
5 cm adâncime depăşeşte 8-10 °C, larvele
migrează în stratul superficial al solului
unde continuă să se hrănească. Prin a
doua decadă a lunii mai, larvele de vârsta
a 3-ea ajung la completa dezvoltare, îşi
construiesc o căsuţă pupală la adâncimi de
8-12 cm, în care se transformă în pupă,
stadiul care durează 15-20 zile.
Spre sfârşitul lunii mai-începutul Fig. 57. Cгrгbuєeii cerealelor:
lunii iunie apar adulţii. Apariţia adulţilor, 1 - Anisolpia austriaca Herbst; 2 - A.
agricola Poda; 3 - A. lata Er.; 4 - ouг оn
de regulă, corespunde fenologic sol; 5 - larvг; 6 - pupг; 7 - plantг tвnгrг
cuînspicarea cerealelor de toamnă. Primii atacatг de larvг; 8 - spice de grвu
apar adulţii de Anisoplia segetum Hrbst., atacate de adult (dupг Znamensky) iar
peste
4-16 zile - A agricola Poda. apoi A. austriaca Hrbst. şi A. lata Er. La început adulţii
cărăbuşeilor se întâlnesc pe diferite specii de graminee spontane, apoi migrează în
culturile de cereale de toamnă, când acestea se găsesc în faza înfloririi şi formării
boabelor. Când boabele se întăresc, adulţii trec pe cerealele de primăvară.
Zborul cărăbuşeilor se eşalonează pe o perioadă de 20-30 zile. Zborul maxim la
specia Anisoplia segetum Hrbst durează de regulă 7-14 zile, la A. agricola Poda. -10-
16, iar la A. austriaca Hrbst 20-30 zile. De regulă, la început adulţii se hrănesc în
număr mai mare pe marginea câmpurilor de grâu şi secară (în anii de invazii - până la
150-250 ex./ m2), apoi treptat se răspândesc în întreaga cultură. Speciile genului
Anisoplia sunt insecte diurne şi termofile, de aceea au o activitate de zbor şi hrănire
mai intensă în orele însorite şi călduroase ale zilei, iar când temperatura scade mai jos
de 15 °C, precum şi noaptea se retrag în diferite adăposturi (pe sub bulgării de pământ
sau în crăpăturile solului).
După 10-15 zile de la apariţie are loc copulaţia şi începe depunerea ouălor, care
durează 10-14 zile. Ponta începe din prima sau a doua decadă a lunii iunie şi durează
până în luna iulie. Locul de depunere a ouălor este determinat de umiditatea solului, de
aceea pot fi depuse în locurile de hrănire sau în diferite culturi, preferând solurile
afânate şi umede, concentrându-se mai mult în culturile prăsitoare. Pentru depunerea
ouălor femela pătrunde în sol la adâncimi cuprinse între 5-20 cm în funcţie de
umiditatea solului şi depune ouăle numai în staturile umede ale solului, întrucât sunt
sensibile la uscăciune şi pier când umiditatea solului scade. Femela depune ouăle
izolat, la 0,5-2 cm unul de altul. Ouăle sunt depuse în 2-3 reprize peste 2-3 zile,
depunând de fiecare dată câte 10-12 ouă. După fiecare depunere de ouă, femelele ies la
suprafaţa solului unde continuă să se hrănească, are loc copulaţia, apoi din nou pătrund
în sol pentru depunerea ouălor. După ultima depunere a ouălor, femelele pier în sol,
fără să iasă la suprafaţă. O femelă depune în medie 30-50 ouă, maxim 50-80. Incubaţia
durează 15-20 zile.
La sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie încep să apară larvele. Apariţia larvelor
este eşalonată şi durează până în luna septembrie. Larvele se dezvoltă în sol la
adâncimi cuprinse între 10-49 cm în funcţie de umiditatea solului şi se hrănesc cu
substanţe humice, cu resturi de plante în descompunere sau cu rădăcini subţiri ale
plantelor. Evoluţia larvară variază după specie. Astfel, la Anisoplia austriaca Hrbst., A.
lata Er. şi A. agricola Poda. dezvoltarea larvelor durează 22-22,5 luni, iar la special,
segetum Hrbst., numai 10-10,5 luni. In cursul perioadei de dezvoltare larvele năpârlesc
de 3 ori: prima năpârlire are loc în septembrie-octombrie, a doua în martie, iar ultima
înainte de transformare în pupă. Toamna, când temperatura solului la 5 cm adâncime
scade sub 8 °C larvele se retrag în straturile mai adânci pentru iernare, iar primăvara
reiau activitatea de hrănire.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşeii cerealelor atacă atât ca adult cât şi ca
larvă, dar pagube mai mari produc adulţii. Adulţii cărăbuşeilor cerealelor sunt insecte
oligofage, atacă numeroase specii de grarninee cultivate şi spontane, producând daune
mai mari la grâu şi secară. Acestea desfac paleele spicelor şi rod la început ovarele
florilor mai ales adulţii speciei (Anisoplia segetum Hrbst.), apoi boabele aflate în faza
de coacere în lapte şi pârgă pe care le distrug complet sau parţial. Caracteristic pentru
cărăbuşeii cerealelor este că, atacă boabele mai mult parţial (pe jumătate sau 1/3 din
bob), prefăcându-le în resturi, care la recoltare sunt aruncate .în paie. în afară de
pagubele directe, provoacă pagube şi indirecte prin scuturarea boabelor m timpul
hrănirii. O insectă, în timpul vieţii sale, poate consuma boabele din 9-10 spice.
Pagubele cauzate de insectele adulte variază între 5-35 % din producţia de boabe.
Daune mai mari se înregistreazăpe marginile semănaturilor, unde pierderile de recoltă
în anii de invazii ajung până la 150-200 kg/ha.
Larvele suntpolifage, atacă peste 34 specii de plante, din diferite familii botanice.
Atacă organele subterane îndeosebi la grarninee, tuberculifere şi rădăcinoase, însă
aceste atacuri nu prezintă importanţă economică.
înmulţirea cărăbuşeilor cerealelor este limitată de activitatea numeroaselor specii
de organisme entomofage. Adulţii sunt distruşi de Machimus rusticus Mg.,
Satanasgigas Ev., Carabus scabriusculus ş. a precum şi de o serie de păsări ca: şoimul
de stepă, ciocănitoarea, pescăruşul, potârnichea, coţofana, cioara sură, cioara de câmp
etc. Larvele sunt parazitate de Typhiafemorata E., T. morio ¥., Scolia quadripunctata F,
Microphthalma disjuncta Wied. sau pier în urma bolilor, provocate de diferite
microorganisme entomopatogene, ca Bacillus suturalis şi Entomophtora anisopliae sau
sunt consumate de unele specii de păsări: cioara cenuşie, cioara de semănătură,
pescăruşi etc.
Combatere. In combaterea cărăbuşeilor un rol deosebit le revine măsurilor
agrotehnice: rotaţia raţională a culturilor; efectuarea arăturilor imediat după recoltarea
cerealelor, pentru distrugerea ouălor şi larvelor abia apărute; semănatul timpuriu în
terenuri bine pregătite şi fertilizate, precum şi folosirea soiurilor precoce, care
contribuie în mare măsură la reducerea atacului; efectuarea praşelor manuale şi
mecanice la culturile prăsitoare pentru distrugerea stadiilor din sol: ouăle, larvele de
abia apărute, precum şi a pupelor şi adulţilor tineri; recoltarea cât mai timpurie a
cerealelor.
La invazii mari când densitatea numerică a cărăbuşeilor depăşeşte PED (4-5
adulţi/m2) se aplică tratamente chimice: la început pe marginea culturilor sub formă de
benzi de 20-30 m lăţime, iar mai târziu întreagă cultură cu Decis 2,5 EC (0,25 l/ha),
Karate Zeon 5 CS (0,2 l/ha) în culturile de grâu şi Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha) în
culturile de grâu şi orz.

Puricii dăunători ai culturilor de cereale

Se cunosc numeroase specii de purici care atacă culturile de cereale. Printre
speciile cu o frecvenţă mai înaltă şi cu o importanţă majoră se numără: Phyllotreta
vittula Redt., Chaetocnema aridula Gyll., şi Ch. hortensis Geoffr.
Puricele vărgat al cerealelor - Phyllotreta vittula Red. Ord. Coleoptra, Fam.
Chrysomelidae (Alticidae)
Răspândire. Puricele vărgat al cerealelor este răspândit în Europa, Africa de Nord,
Asia Centrală şi Coreea.
Descriere. Adultul are corpul oval-
alungit, uşor bombat, de 1,8-2,3 mm
lungime, de culoare neagra cu luciu metalic-
verzui. Antenele sunt formate din 11
articule, dintre care 4 sunt galbene-roşcate,
iar celelalte negre. Elitrele sunt negre
lucitoare, dens punctate şi prevăzute cu două
dungi longitudinale de culoare galbenă.
Partea bazală atibiilor este galbenă-roşcată.
Picioarele posterioare sunt adaptate pentru
sărit (fig. 5 8).
Oul este oval, de culoare galbenă-
deschisă, de 0,5 mm lungime.
Larva are corpul alungit, aproape
cilindric, de 3,5 mm lungime, de culoare
albă-gălbuie, acoperit cu pieri rari. Capul,
pronotul, partea dorsală a ultimului segment
abdominal şi picioarele sunt brunii. Pe
fiecare segment al corpului prezintănegi de
culoare închisă, de mărime diferită, cu peri pe Fig. 58. Puricele vгrgat al
ei. Pe placa anală se află o proeminenţă cerealelor
chitinoasă îndoită în sus. (Phyllotreta vittula Redt.): 1 -
Pupa are 1,5-2,0 mm lungime, de culoare adult; 2 - ouг; 3 - larvг, 4 - frunze
galbenă-brunie. atacate
Biologie şi ecologie. Puricele vărgat al
cerealelor are o generaţie pe an. Iernează ca adult de adult (duPă Beleaev) în sol, pe sub
resturile vegetale, în frunzar etc. Primăvara devreme, în a doua jumătate a lunii aprilie,
apar adulţii care la început se întâlnesc pe diferite grarninee spontane, sau pe cerealele
de toamnă, iar la apariţia cerealelor de primăvară (grâu, orz, porumb etc.) migrează pe
acestea şi se hrănesc cu parenchimul frunzei. Adulţii sunt mai activi în zilele însorite şi
călduroase, la temperaturi de 17-20 °C, când se hrănesc foarte intens, paralel în acest
timp are loc şi copulaţia După o perioadă de hrănire, în cursul lunilor mai-iunie, femela
depune ouăle în sol la adâncime de 1 -3 cm. Pe timp secetos ouăle depuse pier.
Incubaţia durează 5-7 zile. Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile plantelor grarninee.
Dezvoltarea stadiului larvar durează 15-25 zile, după care îşi construiesc o căsuţă
specială în sol la adâncime de 5-7 cm, în care se transformă în pupă. Acest stadiu
durează 8-12 zile. în luna iulie apar adulţii care se hrănesc în culturile de porumb,
precum şi pe diferite grarninee spontane. După recoltarea cerealelor, adulţii se retrag în
diferite adăposturi pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele vărgat al cerealelor este o insectă
oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca
larvă, însă produce daune mai mari ca adult. Primăvara devreme, în cerealele de
primăvară, la răsărirea plantelor, adulţii rod frunzele de abia apărute, consumând
epiderma superioară şi parenchimul, sub formă de ciupituri circulare sau alungite, hi

174
cazuri de invazii mari, şi mai ales în anii cu primăveri secetoase, plantele stagnează în
creştere, rămân mici sau se usucă. Noii adulţi se hrănesc cu frunzele porumbului în
care rod orificii mici.
Larvele atacă rădăcinile plantelor, provocând daune fără importanţă economică.
Combatere. Măsuri agrotehnice: aplicarea unei agrotehnici superioare, care să
favorizeze dezvoltarea rapidă şi viguroasă a plantelor; efectuarea arăturilor de vară,
pentru distrugerea adulţilor hibernanţi; distrugerea resturilor vegetale creându-se astfel
condiţii nefavorabile pentru hibernarea adulţilor; distrugerea grarnineelor spontane,
plante-gazdă intermediare ale puricilor; însămânţarea cât mai timpurie a cerealelor de
primăvara, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase,
astfel încât la apariţia adulţilor hibemanţi plantele să fie bine dezvoltate, înfrăţite, mai
rezistente la atac; apHcareaîr^râşărnintelor.
Măsuri chimice se aplica în anii de invazii puternice, la depăşireaPED (300
adulţi/100 mişcări cu fileul entomologie sau 45 adulţi/m 2), în primăvara la apariţia
plantelor şi adulţilor dimineaţa sau seara când stau liniştiţi. Se recomandă de utilizat
prin rotaţie unul din următoarele produse':Arrivo250EC(0,2 l/ha),Fastac 100EC(0,l-
0,151/lm),Cliinmix050EC(0^1/ha) în culturile de grâu şi Decis 2,5 EC (0,2 l/ha),
Chinmix 050 EC (0,2 l/ha) în culturile de orz.

Puricele mare al tulpinilor de cereale sau puricele negru al cerealelor

-Chaetocnema aridula Gyll.
Sin.: Chaetocnema aridela Payk.
Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Alticidae)
Răspândire. Puricele mare al tulpinilor de cereale este răspândit în Europa şi
Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul oval, convex dorsal de 1,8-2,8 mm lungime, de
culoare neagră cu reflex metalic arămiu sau verzui. Pe cap are o punctuaţie fină mai
pronunţată pe marginea internă a ochilor. Pronotul este punctat uniform, iar scutelul
este neted. Antenele sunt formate din 10 articule, dintre care articulele2-6 sunt brun-
roşcate. Elitrele sunt bronzate, putin strălucitoare, cu puncte dispuse neregulat sau în
formă de striuri. Picioarele sunt gălbui sau brune, iar femurele negre-verzui metalic.
Tibiile picioarelor mediane şi posterioare prezintă câte un dinte postmedian puternic.
Tarsul este forniat din 4 articule. al 3-lea fiind lăţit Picioarele posterioare sunt adaptate
pentru sărit de unde şi denumirea populară de „purice" (fig. 59).
Oul este oval-alungit, de 0,8 mm lungime, puţin curbat de culoare albă.
Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, aproape cilindric de 4-5 mm
lungime, de culoare albă-gălbuie. Capul, pronotul, segmentul anal, picioarele şi petele
de pe partea dorsală şi laterală ale abdomenului sunt de culoare neagră-brunie. Pe
mezo- şi metatorace şi pe fiecare segment abdominal prezintă dorsal 12-16 pete
cafenii, în rânduri transversale, dintre care patru sunt ovale şi aproape de aceeaşi
mărime, dispuse în formă de pătrat în mijlocul segmentului şi cu câte un păr. Al 9-lea
segment este acoperit de o singură placă neagră, cu câţiva perişori.
Pupa are 1,5-2,5 mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Puricele mare al tulpinilor de cereale are o generaţie pe an.
Iernează ca adult sub diferite resturi vegetale în locuri foarte diverse. Primăvara, la
sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura medie a aerului atinge
10-12 °C, apar adulţii care după 2-3 săptămâni de la apariţie, timp de 10-12 zile,
migrează la început pe cerealele de toamnă, apoi în cerealele de primăvară, însă nu

175
produc daune economice întrucât adulţii se hrănesc cu, parenchimul frunzelor ofilite
sau uscate. După o perioadă de hrănire, pe la sfârşitul lunii mai au loc copulaţia şi
depunerea ouălor, care se eşalonează până la sfârşitul lunii iunie. De obicei ponta
coincide fenologic cu răsărirea în masă a grâului de primăvară şi a orzului. Femela
depune ouăle la baza plantelor tinere, pe tulpină, teacă sau limbul foliar al acestora
uneori chiar pe sol.
După 5-6 zile de incubaţie, pe la mijlocul lunii iunie, apar larvele care perforează
ţesuturile şi pătrund în nodul inferior al tulpinii, unde se hrănesc cu părţile interne ale
tulpinii. în perioada dezvoltării larvele trec de la o plantă la alta. Dezvoltarea stadiului
larvar durează 2-3 săptămâni. Ajunse la completa dezvoltare, larvele rod deasupra
orificiului de intrare ţesuturile tulpinii,
formând în orificiu, prin care ies din tulpină şi
migrează în sol la 2-5 cm adâncime, unde
construiesc o căsuţă pupală în care se
transformă în pupă. împuparea începe la
sfârşitul lunii mai şi durează toată luna
iunie. Stadiul pupai durează 20-30 zile. Noii
adulţi apar în cursul lunii iulie- august,
lirănindu-se cu diferite graminee spontane,
samuraslă etc, apoi migrează în locurile
de iernare.
Plante atacate şi mod de Fig. 59. Puricele mare al tulpinilor de
dăunare. Puricele tulpinilor de cereale
cereale este o insectă oligofagă, (Chaetocnema aridula Gyll.): -
atacând diferite cereale cultivate şi adult; 2 - larvг; 3 - tulpinг atacatг (dupг
spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca Scegolev) larvă, însă daunele produse de
adulţi, nu au importanţă economică. Cele mai mari daune le produc larvele, îndeosebi
la grâul de primăvară, orz şi mai rar la secară. Atacuri mai puternice se înregistrează în
culturile de primăvară însămânţate târziu, precum şi în culturile din preajma păşunilor
sau a terenurilor necultivate, invadate de buruieni. Larvele perforează baza plantelor şi
pătrund în nodul inferior al mlpinii, unde se hrănesc cu ţesuturile interne fragede,
rozând galerii lungi, care uneori ajung până în al doilea internod. Ca urmare la plantele
atacate frunza centrală se îngălbeneşte şi se usucă. Plantele atacate, la exterior se
aseamănă mult cu cele dăunate de musca suedeză (Oscinella jrit L.), deosebindu-se
prin orificiul ros de larvă la baza tulpinii la ieşirea din plantă sau prin secţionarea
tulpinii şi examinarea larvei.
Combatere. Se combate la depăşirea PED (30 adulţi/100 mişcări cu fileul
entomologie) cu aceleaşi produse ca şi la puricele vărgat al cerealelor (Phyllotreta
vittula Redt.).

Puricele mic al tulpinilor de cereale - Chaetocnema hortensis Geoffr. Ord.

Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Alticidae)
Răspândire. Puricele mic al tulpinilor de cereale este răspândit în Europa de
Vest, Asia Centrală şi China de Est.
Descriere. Adultul are corpul de 1,6-2,3 mm lungime, uşor bombat de culoare
arămie întunecată, uneori cu reflexe verzui, mai rar albastră-închisă. Pe cap şi pronot
prezintă o punctuaţie fină. Elitrele sunt mai late decât pronotul. Picioarele suntbrune-

176
roşcate. Coapsele anterioare dorsal, iar cele mediane şi posterioare în întregime, sunt
de culoare arămie.
Oul este oval de 0,5-0,6 mm lungime, de culoare galbenă.
Larva este asemănătoare cu cea a speciei Chaetocnema aridula Gyll.
Pupa este de culoare galbenă, de 1,4-2,0 mm lungime.
Biologia, plantele atacate şi modul de dăunare sunt asemănătoare cu cele
descrise la specia Chaetocnema aridula Gyll., deosebindu-se prin aceea că se
întâlneşte frecvent şi produce pagube mai mari, în cerealele de primăvară şi în
gramineele spontane, decât în cele de toamnă, precum şi prin faptul că femelele depun
ouăle în stratul superficial al solului din jurul plantelor.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la specia (Phyllotreta vittula Redt.)

Gândacul ovăzului - Oulema melanopa L.

Sin.: Lema melanopa L., L. melanopus L.
Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Crioceridae)
Răspândire. Gândacul ovăzului este răspândit în numeroase ţări din Europa,
Asia, Africa de Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime de culoare albastră-verzuie.
Capul este mic, de culoare albastră-metahcă sau neagră, cu ochi mari bine conturaţi şi
mandibule puternice. Antenele sunt lungi, formate din 11 articule de culoare neagră
Pronotul, femurele şi tibiile picioarelor sunt roşii-portocalii, în afară de vârful tibiilor şi
tarsele care sunt negre. Elitrele sunt alungite, cu 12 striuri longitudinale paralele,
punctiforme (fig. 60).
Oul este oval-alungit, aproape cilindric, de 0,8-1 mm lungime şi 0,2-2,4 mm
lăţime, de culoare galbenă-portocalie.
Larva la maturitate are corpul de 7,0-8,0 mm lungime, bombat dorsal şi plan
ventral, la apariţie de culoare albă-gălbuie sau galbenă-deschisă murdar, iar capul şi
pronotul cafenii. în curând corpul se acoperă în partea dorsală cu o mantie formată din
excremente în amestec cu o substanţă mucilaginoasă (sac stercoral) de culoare brună-
lucitoare, care o apără de duşmani şi condiţii nefavorabile, dându-i un aspect bălos, de
unde şi numele popular de „viermi-băloşi".
Pupa are 4,0-5,0 mm lungime, galbenă-cenuşie şi se găseşte într-un cocon din
particule de pământ.
Biologie şi ecologie. Gândacul ovăzului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul
de adult m sol, laadâncime de 3-5 cm, saumfrunzardpMurtior,pesubierbu^ Primăvara,
în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura medie zilnică ajunge la 10 °C, apar
adulţii. La apariţie se hrănesc pe diferite grarninee spontane în locurile de hibernare,
apoi migrează în culturile de cereale cultivate, concentrându-se la început pe marginea
culturii, hrănindu-se cu parenchimul frunzelor, perforând frunzele sub formă de dungi
longitudinale, paralele, de 1 -2 mm lăţime. Caracteristic pentru această specie este că,
adulţii se strâng în colonii mici sau mari (10-50) şi zboară la început pe cerealele de
toamnă (grâu, orz), apoi pe cele de primăvară (orz şi, în special ovăz). Zborul adulţilor
este relativ rapid, putând străbate distanţe mari, mai ales

177
pe timp călduros. Zborul în masă al apărut, iar pe măsură ce se dezvoltă trec
adulţilor are loc în prima decadă a lunii pe frunzele din etajul superior sau pe alte
mai, când temperatura medie zilnică plante. Dezvoltarea
ajunge la 18 °C. La sfârşitul lunii aprilie
sau începutul lunii mai au loc copulaţia şi
ponta.
Depunerea ouălor este mult
eşalonată şi durează până lamijlocul lunii
iunie. Ouăle sunt depuse în grupe de 3-7,
amplasate în lanţ, de regulă pe partea
superioară a frunzelor cerealelor de
primăvară (ovăz, orz), mai rar pe
cerealele de toamnă (grâu). Longevitatea
adulţilor durează 30-40 zile şi în acest
timp femelele depun de la 120 până la
300 ouă. Incubaţia durează 5-12 zile. 1
Larvele apar la începutul lunii mai,
iar apariţia în masă are loc în a doua - a
treia decadă a lunii mai. La început Fig. 60. Gândacul ovăzului (Oulema
larvele se hrănesc pe frunzele care au melanopa L.): 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 -
frunze atacate (după Bogdanov - Katikov)

178
larvelor durează 14-17 zile, năpârlind de 3 ori. Ajungând la completa dezvoltare,
larvele se curăţă de substanţa mucilaginoasă şi migrează în sol la o adâncime de 3-5
cm, unde îşi confecţionează un cocon dintr-o secreţie spumoasă care este îmbibat cu
particule de pământ, în interiorul căruia peste o săptămână se transformă în pupă.
Stadiul de pupă durează 10-12 zile.
Noii adulţi apar pe la mijlocul sau sfârşitul lunii iunie, o mare parte rămân în sol
până în primăvara următoare, iar ceilalţi ies la suprafaţă şi migrează în culturile de
ovăz, porumb etc., precum şi pe diferite graminee spontane, unde se hrănesc până la
sfârşitul lunii iulie sau începutul lunii august, când se retrag în sol sau pe sub diferite
resturi vegetale pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul ovăzului este o insectă oligofagă
Atacă diferite specii de cereale păioase, cultivate şi spontane, producând daune mai
mari la ovăz, grâu, orz, porumb, precum şi la diferite graminee perene. Atacă atât ca
adult, cât şi ca larvă, prezentând un atac caracteristic. Adulţii hibernanţi la apariţie
atacă cerealele de toamnă (grâu, orz, etc.), apoi trec pe cerealele de primăvară de
abiarăsărite. Adulţii rod frunzele sub formă de perforaţii longitudinale, paralele cu
nervurile, de diferite dimensiuni. Pagube mai mari produc larvele, îndeosebi la
cerealele păioase de primăvara (ovăz, orz) la care consumă epiderma superioară şi
parenchimul frunzelor, lăsând neatacată epiderma inferioară. în urma atacului pe
frunze apar dungi longitudinale de culoare albă. La atacuri puternice, frunzele atacate
se îngălbenesc şi se usucă, fapt care face ca plantele atacate să fie observate de la
distanţă. Atacul are loc în vetre, care uneori pot cuprinde tot lanul. Pagube mai mari
produce în anii secetoşi. Plantele atacate stagnează în creştere şi dau producţie scăzută.
Populaţiile gândacului ovăzului pot fi reduse periodic în mod considerabil ca
urmare a activităţii speciilor entomofage: Nabis feroides R.M., Anaphes flavipes Forst,
Tetrastichus julis Wlk., Meigenia mutabilis Hali., Terisolchus moderator L. ş.a.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice şi
chimice. Dintre măsurile agrotehnice au însemnătate: rotaţia raţionala a culturilor;
dezmiriştirea şi efectuarea arăturii imediat după recoltarea cerealelor păioase, pentru
distrugerea larvelor retrase în sol pentru împupare, precum şi a pupelor şi adulţilor noi;
însămânţând cât mai timpuriu al cerealelor de primăvară (ovăz, orz) în terenuri bine
pregătite şi fertilizate, ca plantele să fie cât mai viguroase la apariţia insectelor;
izolarea în spaţiu a culturilor noi de ovăz şi orz de cele din anul trecut, care au fost
atacate de acest dăunător.
Masuri chimice se aplica în anii de invazii mari, împotriva adulţilor hibernanţi,
înainte de depunerea ouălor şi eclozării larvelor la apariţia lor în masă şi depăşirea
PED (30-40 adulţi/m2), în culturile de grâu de toamnă sau 10-15 adulţi/m 2 în cerealele
de primăvară sau 0,5 ouă şi larve /plantă, sau o frecvenţă de 10-15 % frunze atacate).
Se recomandă de utilizat prin rotaţie unul din următoarele produse: Chinmix 050 EC
(0,2 l/ha), Arrivo 250 EC (0,2 l/ha), Bi-58 Nou (1,5 l/ha), Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha),
Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15 l/ha), Mavrik 2F 22,3 FLO (0,2 l/ha),
Sumi -alpha 5 EC (0,2 - 0,25 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha), Sămpai EC (0,25 - 0,3 l/ha)
etc, în culturile de grâu şi Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Karate
Zeon 5 CS (0,15 - 0,2 l/ha), Sumi - alpha 5 E (0,2 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha), Sâmpai
EC (0,25 - 0,3 l/ha) etc, în culturile de orz.

179
Viermele vestic al rădăcinilor de porumb - Diabrotica virgifera Le Conte Ord.
Coleoptera, Fam. Chrysomelidae
Răspândire. Viermele vestic al rădăcinilor de porumb este originar din America
de Nord, unde este considerat unul dintre cei mai importanţi dăunători al
monoculturilor de porumb, fiind cunoscut şi sub deniumirea de gândacul din Colorado
al porumbului. în Europa a fost semnalat pentru prima dată în iulie 1992 în Iugoslavia,
într-un mic câmp de porumb de lângă aeroportul internaţional din Belgrad, de unde se
extinde rapid cu aproximativ 50 km/an, fiind semnalat în 1995 în Ungaria şi Croaţia,
iar în 1996 în Bosnia - Herţegovina şi în partea de vest a României etc. în Moldova
este considerat un dăunător de carantină.
Descriere. Adultul are corpul alungit de 6,2 - 6,8 mm lungime, de culoare
cenuşie-gălbuie sau galbenă-verzuie, femela cu protoracele deschis şi prezintă pe elitre
două dungi longitudinate, iar masculii au elitrele uniform întunecate.
Oul este oval, de 0,5 mm lungime şi 0,4 lăţime de culoare galbenă-pală.
Larva are corpul subţire, de 13-18 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun
Biologie şi ecologie. Viermele vestic al rădăcinilor de porumb atât în ţara de
origine (SU A), cât şi în Europa are o singură generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou
în sol la 15-30 cm adâncime, la baza plantelor de porumb. Apariţia larvelor începe la
mujlocul lunii mai şi coincide fenologic cu faza de formare a tulpinii plantelor de
porumb. Acestea se hrănesc cu rădăcinile plantelor gazde. Evoluţia stadiului larval
durează timp de 30-40 zile, până la începutul lunii august. La completa dezvoltare,
larvele se transformă în pupe, în apropierea locului de hrănire.
Primele pupe apar la sfârşitul lunii iunie şi pot fi întâlnite până la sfârşitul lunii
august. Apariţia adulţilor în culturile de porumb are loc, de la sfârşitul lunii iunie şi pot
fi întâlniţi până în octombrie, cu apariţia maximă în perioada înfloririi porumbului.
Adulţii sunt mai activi în zori şi în amurg, timp în care se pot răspândi la distanţe mari,
pe direcţia vântului, parcurgând distanţe de până la 50 km pe an. Gândacii se instalează
pe inflorescenţele de porumb şi se hrănesc cu polen, mătase, ştiulete imature şi frunze
de porumb, dar nu produc pagube importante decât atunci când numărul lor depăşeşte
25-30 exemple pe un ştiulete, mai ales în culturile irigate. Pe frunze, atacul este
asemănător cu cel produs de Lema melanopus L.
Adulţii se pot hrăni şi cu grarninee, compozite, leguminoase şi cucurbitacee.
După o perioadă de 10-15 zile de hrănire şi împerechere femelele depun ouăle în sol
până la 35 cm adâncime, cele mai multe până la 15 cm. O femelă depune până la 350
ouă, care trec în diapauza hiemală ce durează până în vara anului următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele vestic al rădăcinilor de porumb este
o specie oligofagă, atacă diferite specii de grarninee, preferând porumbul. Atacă adulţii
şi larvele. Adulţii se hrănesc cu polenul, mătasea ştiuleţilor şi frunzele de porumb,
provocând daune fără importanţă economică In anii cu populaţii masive de adulţi, pot
afecta capacitatea de polenizare aplantelor de porumb. Daune mai mari produc larvele,
care distrug sistemul radicular al plantelor de porumb. Larvele la început, se hrănesc cu
perişorii sugători ai rădăcinilor de porumb, sau cu ţesuturile externe ale rădăcinilor. Pe
măsura creşterii larvelor,

acestea sfredelesc rădăcinile, hrănindu-se cu ţesuturile lor, contribuind astfel la

infestarea rădăcinilor cu diferiţi agenţi patogeni, care grăbesc putrezirea rădăcinilor.

180
 Plantele atacate debilitează, se îngălbenesc şi cad. Pagube mai mari se
înregistrează în culturile de porumb irigate.
Combatere. Se recomandă măsuri preventive şi curative. Ca măsuri preventive:
resrjectarea măgurilor de carantină fitosmilură, vizând împiedicarea răspândirii
dăunătorului: rotaţia culturilor în asolament, care joacă unrol esenţial în combaterea
dăunătorului, deoarece începe să producă pagube importante, numai după 4-6 ani de la
apariţie în zonele de cultură a porumbului; monitorizarea culturilor de porumb pentru
depistarea dăunătorului utilizând capcane cu feromoni specifici (AtraVirg) care
capturează masculii sau capcane galbene cu adeziv ori capcane alimentare tip
Cucurbitacin, numite şi „atrage şi ucide" care capturează masculii şi femelele; aratul
adânc de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibemant; însămânţarea culturilor de
porumb pe terenuri nisipoase şi lutoase care nu sunt favorabile pentru dezvoltarea
larvelor; utilizarea unor hibrizi de porumb cu sistem radicular bine dezvoltat şi
capacitate mare de regenerare; recoltare timpurie a culturilor de porumb atacate pentru
siloz sau masă verde; distrugerea samuraslei de porumb; cultivarea de parcele-capcană
(5-10% din suprafaţa cultivată cu porumb) care se seamănă mai târziu, astfel încât
plantele tinere, mai suculente decât restul culturii, să atragă insectele adulte pentru
hrănire şi să depună ouă, care apoi se recoltează pentru masă verde sau siloz.
Tratamente chimice. După unele estimări în combaterea larvelor rezultate bune
se pot obţine prin tratarea seminţelor înainte de semănat cu unul din produsele:
Carbodan 35ST,Gaucho70WGetc.
După cercetările efectuate în diferite ţări, pentru combaterea insectelor adulte se
recomandă tratamente chimice prin aviostropirea culturilor de porumb în perioada de
maximă apariţie a insectelor, perioadă ce coincide cufenofazade înflorire aporumbului,
r
utilizându-se unul din următoarele produse: jyrinex 48 CE, Regent 200 SC, Reldan 40
CE etc.

Lepidopterele dăunătoare culturilor de cereale Buha boabelor de grâu

-Apamea sordens Hufn.
Sin.: Hadenabasilinea Schiff.,A. sordidaBektl. Ord. Lepidoptera, Fam. Noctuidae
Răspândire. Această specie are o răspândire largă în multe ţări din Europa, Asia
şi America de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 32-42 mm, iar lungimea corpului
până la 20 mm. Aripile anterioare sunt cenuşii-deschise, cafenii-gălbui sau cenuşii-
brunii. Pe marginea apicală a aripilor anterioare prezintă o dungă transversală roşie-
ruginie, iar la baza lor o dungă scurtă de culoare neagră Pata reniformă este delimitată
de un cenuşiu-des-chis, iar jumătatea inferioară de un cenuşiu-închis, aproape negru.
Aripile posterioare sunt de culoare brună-cenuşie, mai închise pe margini, cu nervurile
negricioase (fig. 61).
Oul este uşor turtit, cu diametrul de 0,38-0,52 mm, de culoare albă-sidefie.
Chorionul prezintă 34-36 creste dispuse sub formă de raze.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 24-26 mm lungime, de culoare brună

181
cenuşie, iar capul este brun-roşcat cu pete mai întunecate. Pe
■

partea dorsală a corpului prezintă longitudinal şi median o dungă

albă, iar lateral - două dungi mai puţin distincte.

Pupa are corpul de 15 -18 mm

lungime, de culoare brună-roşcată.
Cremasterul este prevăzut cu 2 spini în
formă de cârlige şi 4 peri aspri. 2

Biologie şi ecologie. Buha boabelor de grâu are o generaţie pe an. Iernează în

stadiul de larve de diferite vârste în sol la 5-10 cm adâncime, sub diferite resturi
vegetale şi în magazii, unde pătrund cu boabe-

f:4'
le depozitate. în primăvară, larvele Fig 61 Buha (Apamea sordens Hufn.): 4W
cenUşie a booabelor de grâu
se transformă în pupă, stadiu care
durează20-25 zile. Spre sfârşitul lunii 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - boabe de grâu
mai începutul lunii iunie, înainte de atacate; 6 - spic atacat (după Volkov şi Zimin) înspicarea
cerealelor de primăvară
apar adulţii, care se hrănesc cu nectarul florilor. Zborul adulţilor este mai mult
crepuscular şi nocturn, iar în timpul zilei se ascund pe sub frunze, pe sub bulgării de
pământ etc. După 4-7 zile de hrănire pentru maturarea organelor sexuale are loc
copulaţia şi ponta. Femelele încep să depună ouăle pe la sfârşitul lunii mai - începutul
lunii iunie. Ouăle sunt depuse izolat la baza spiculeţelor de grâu, secară, mai rar pe orz,
precum şi pe diferite graminee spontane, în special pe pir, pe glumele spiculeţelor şi
mai rar pe frunze. O femelă depune în medie 400, maximum până la 2000 ouă.
Incubaţia durează 8-14 zile. Larvele apărute pătrund în boabele aflate în faza de
coacere în lapte, consumând conţinutul lor. într-un bob se pot hrăni 1 -3 larve. După
prima năpârlire, larvele migrează dintr-un bob în altul, apoi părăsesc boabele şi
continuă să se hrănească la exteriorul lor până la recoltare, rozând cavităţi neregulate în
ele. După recoltarea cerealelor, larvele care n-au ajuns la completa dezvoltare continuă
să se hrănească în magazii cu boabele depozitate, iar cele rămase în câmp cu boabele
scuturate. La sfârşitul verii larvele ajung la completa dezvoltare. Cele din câmp se
retrag în sol sau pe sub diferite resturi vegetale, pentru hibernare, iar cele din magazii
iernează în locurile de hrănire sau prin diferite adăposturi.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buha boabelor de grâu este o insectă
oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate (grâu, orz, secară şi ovăz) şi spontane (pir ş.
a.). Larvele tinere la început rod orificii în glumele spiculeţelor până ajung la boabele
aflate în faza coacerii în lapte, consumând conţinutul lor. După orificiile din glumele şi
boabe se poate uşor determina atacul omizilor. începând cu a doua vârstă larvele atacă
boabele la exterior, rozând cavităţi mari şi ţesând un păienjeniş mătăsos cu care
îmbracă spicul, datorită
cărui fapt spicele atacate pot fi uşor identificate. In urma atacului boabele sunt
diminuate atât cantitativ, cât şi calitativ.
înmulţirea acestei insecte este mult frânată de activitatea intensă a unor specii
entomofage, printre care un rol mai însemnat au: Carabus cribelatus Ad., C.
bessarabicus Fis., Calosoma auropunctatum G., Apanteles gastropachae Bche.,
Rhogas demidiatus Spin. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice şi
chimice. Printre măsurile agrotehnice: respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor,
evitând astfel repetarea culturii grâului în terenurile infestate; recoltarea timpurie şi în
două faze a culturilor; dezmiriştirea şi arătura de vară distrug boabele scuturate care
servesc hrană pentru larve, cât şi larvele rămase în câmp după recoltare; alegerea
boabelor de grâu înainte de depozitare, îndepărtând astfel boabele atacate şi larvele
rămase în noua recoltă; folosirea cât mai rapidă a boabelor atacate în hrana păsărilor şi
altor animale; însămânţarea grâului la epoca optimă; cultivarea soiurilor cu coacere
timpurie, rezistente la atacul acestei insecte.
Măsuri chimice se aplică rar, deoarece se întâlneşte în populaţii reduse, iar
tratamentele aplicate împotriva ploşniţelor, cărăbuşeilor cerealelor etc, sunt eficiente şi
împotriva buhei boabelor de grâu.
Buha tulpinilor de grâu sau buha cerealelor - Oria musculosa Hb.
Sin.: Tapinostola musculosa Hb. Ord. Lepidoptera, Fam. Noctuidae
Răspândire. Buha tulpinilor de grâu este răspândită în Europa Centrală şi de Sud,
Asia şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 15-17
mm lungime, cu anvergura aripilor anterioare
de 25-38 mm. Aripile anterioare sunt albe-
gălbui, cu o dungă mediană castanie-deschisă
şi cu nervurile gălbui. Petele, reniformă şi
orbiculară, caracteristice speciilor Noctuidae
lipsesc. Aripile posterioare sunt albui la
femele şi cenuşii la mascul (fig.62).
Oul este oval, uşor turtit, cu diametrul de
0,5-0,6 mm, de culoare galbenă-palidă.
Larva la completa dezvoltare are corpul
de 25-30 mm lungime, de culoare verde-
palidă. Capul este castaniu-roşcat, iar pronotul
galben, cu două pete de culoare închisă pe
Fig. 62. Buha tulpinilor de grвu marginea anterioară a mezotoracelui. Pe
(Oria musculosa Hb.): 1 - adult; 2 - partea dorsală a corpului, longitudinal şi
larvг; 3 - capul єi picioarele median prezintă dungi de culoare cenuşie.
toracice ale larvei; 4-5 - penultima Pupa are corpul de 15 mm lungime, de
єi ultima pereche de picioare culoare brună-roşcată, strălucitoare, fără spini
abdominale ale larvei; 6 - plantг de pe cremaster.
grвu atacatг (dupг Znamensky) Biologie şi ecologie. Buha tulpinilor de grâu
are o generaţie pe an. Iernează ca ou cu embrionul format la baza tulpinilor diferitor
cereale cultivate şi spontane, pe samuraslă etc. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii
martie-aprilie, când temperatura medie zilnică ajunge la 6-8 °C, apar larvele care rod la
baza plantelor un orificiu şi pătrund în interiorul tulpinii, unde se hrănesc cu ţesuturile
fragede, rozând galerii longitudinale. Dacă plantele atacate pier, larvele trec în alte
plante din apropiere. Până în a patra vârsta larvele se hrănesc în interiorul plantelor,
apoi părăsesc tulpinile şi se hrănesc la exteriorul lor.
Dezvoltarea stadiului larvar durează până la 50 zile, timp în care larvele trec prin
5 vârste. La începutul fazei de coacere în lapte, larvele ajung la completa dezvoltare,
migrează în sol, unde într-o căsuţă pupală, la adâncime de 5 -10 cm se transformă în
pupe. Stadiul de pupă durează până la 24 zile.
Apariţia adulţilor are loc la sfârşitul lunii iunie, primajumătate a lunii iulie şi
durează până în august. Femelele depun ouăle pe tulpină, în teaca frunzelor şi la baza
tulpinilor culturilor de cereale, pe mirişte, pe samuraslă, precum şi pe diferite plante
spontane. Ouăle sunt depuse în grupe sub formă de lănţişor în 1 -2 rânduri. într-o grupă
se pot înregistra 8-130 ouă. Prolificitatea unei femele este de 100-350 ouă. După
câteva zile are loc formarea embrionului, care rămâne în interiorul oului pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buha tulpinilor de grâu este o specie
oligofagă. Atacă cerealele păioase de toamnă şi primăvară, precum şi porumbul,
sorgul, meiul, iar din cele spontane pirul şi ovăzul sălbatic. Larvele atacă tulpinile
plantelor în care rod o galerie longitudinală, în urma căruia planta se usucă. Plantele
dăunate au la exterior găuri (de pătrundere şi de ieşire). Tulpinile sunt vătămate în
diferite faze de dezvoltare. Dacă plantele sunt atacate în perioada de înfrăţire, atunci
pier, iar dacă în perioada formării paiului - partea de sus se usucă şi nu formează spic.
Atacul într-o fază de dezvoltare mai avansată, distruge spiculeţele din spic.
înmulţirea acestei insecte este frânată de activitatea paraziţilor: Bracon abscissor
Nees., Anomalon latro Schr, Barylypa rufa Holm., Conomorium eremita Forst, precum
şi a diferitor păsări insectivore: ciocârlie, sfrâncioc, grauri, pietrar ş. a.
Combatere. în combaterea acestei insecte se aplică îndeosebi măsuri
agrotehnice: respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor, pentru a evita cultivarea
repetată a cerealelor în terenurile puternic infestate; dezmiriştirea şi arătura de vară,
pentru distrugerea ouălor hibernante; izolarea spaţială a noilor culturi de cereale faţă de
terenurile puternic infestate; cultivarea soiurilor de cereale rezistente la atacul insectei.

Viespile dăunătoare culturilor de cereale

în culturile de cereale cultivate şi perene se întâlnesc mai multe specii de viespi
din genurile Cephus şi Trachelus printre care se citează: Cephus pygmaeus L., C.
nigrinus Thoms., C cultratus Ever, Trachelus tabidus F. şi T troglodyta F. ş a. Dintre
aceste specii se întâlnesc mai frecvent şi prezintă o deosebită importanţă economică 2
specii: viespea grâului sau viespea mare a paiului (Cephuspygmaeus L.) şi viespea
neagră cu ferestrău a paiului sau viespea mică a paiului (T"achelus tabidus F), care au
o biologie asemănătoare, un mod de atac similar şi se combat prin aceleaşi măsuri.
Viespea grâului sau viespea mare a paiului - Cephuspygmaeus L. Ord.
Hymenoptera, Fam. Cephidae
Răspândire. Viespea grâului este răspândită în Europa, Asia Centrală, Africa de
Nord şi în America de Nord.
Descriere. Adultul prezintă diformism sexual evident. Masculul este mai mic ca
femela, are corpul alungit, aproape cilindric, de 8-10 mm lungime, de culoare neagră-
strălucitoare, în afară de buza superioară, clipeul şi părţile laterale ale toracelui care
sunt galbene. Capul este mare, aproape pătrat, mai lat decât toracele, cu pete galbene.
Antenele sunt lungi, formate din 18-21 articule, de culoare neagră, la masculi cu vârful
gălbui. La ambele sexe segmentele abdominale 4-6 şi 9, iar la masculi şi segmentele 3
şi 7, uneori chiar şi segmentul 5 prezintă câte o dungă transversală galbenă, iar
segmentele 2,4 şi 7 lateral cu pete galbene. La femelă coloraţia galbenă este mai
redusă. Aripile sunt transparente, picioarele la femele sunt negre, în afară de tibia şi
tarsul anterioare, care sunt galbene, iar la mascul picioarele sunt negre, mai rar galbene
(fig. 63).
Oul este oval-alungit, de 1 mm lungime şi 0,28 mm lăţime, uşor curbat, de culoare
albă Larva la maturitate are corpul aproape cilindric de 12-14 mm lungime, uşor
curbat este apodă de culoare albă sau galbenă-deschisă, lucios în afară de cap care este
globulos şi de culoare brună-gălbuie. Antenele sunt scurte, formate din 5 articule.
Segmentele toracice şi abdominale prezintă câte o cută transversală în partea dorsală,
care împarte fiecare segment în doi lobi succesivi. Ultimul segment abdominal prezintă
6-9 ghimpi,
dispuşi, într-un rând, cu ajutorul cărora larva se sprijină în interiorul paiului.
Pupa este la început albă, iar spre sfârşitul
dezvoltării devine brună, adăpostită într-un
cocon rar pergamentos.
Biologie şi ecologie. Viespea grâului are o
generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă
matură în cocon la baza tulpinilor de
cereale (mirişte). Primăvara, la sfârşitul
lunii aprilie - începutul lunii mai, larvele
hibernante se transformă în pupe în
locurile unde au iernat. Pentru a părăsi
locurile de hibernare şi a ieşi la suprafaţă,
adulţii împing afară dopul sau rod pereţii
paiului în descompunere. Adulţii încep să
apară din a doua decadă a lunii mai şi
apariţia lor durează 10-20 zile. Zborul în
masă se înregistrează la sfârşitul lunii mai
începutul lunii iunie. Apariţia adulţilor
Fig. 63. Viespea grвului (Cephus coincide fenologic cu formarea paiului la
pygmaeus L.): adult; 2 - ouг; 3 - larvг; 4 grâul de toamnă şi cu începutul înfloririi
- pupг; 5-6 -tulpinг de grвu atacatг cu salcâmului alb.
larvг єi pupг (dupг Scegolev) După apariţie, adulţii se întâlnesc
pe diferite plante spontane înflorite, din împrejurimile culturilor de grâu, unde se
hrănesc cu nectarul şi polenul florilor, fiind atraşi mai ales de florile de culoare galbenă
şi albastră. Viespea grâului este mai activă în zilele însorite şi călduroase, zburând de
la o plantă la alta. Zborul adulţilor este greoi, putând fi uşor capturaţi. După 3-5 zile de
hrănire pentru maturarea sexuală, adulţii migrează în culturile de cereale cultivate,
unde are loc copulaţia şi ponta.
Pentru depunerea ouălor sunt preferate cerealele de toamnă şi în special grâul, iar
pe cerealele de primăvară, ponta are loc numai în anii răcoroşi, când zborul adulţilor se
prelungeşte mult timp. Ouăle sunt depuse pe plantele mai dezvoltate, cu paiul mai gros
şi gol. Soiurile cu paiul umplut nu sunt atacate de viespe.
Pentru depunerea ouălor, femela face cu ajutorul ovipozitorului o incizie
(tăietură) în zona ultimului internod, în care depune un singur ou. O femelă depune în
total 35-55 ouă. Incubaţia durează 5-10 zile. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile
interne ale tulpinii, mişcându-se treptat spre baza paiului. Larva străbate puţin câte
puţin tot paiul, perforând nodurile şi rozând un canal sinuos care în urma larvei se
umple cu rumeguş şi excremente. Atacul larvei continuă până ajunge la baza paiului, în
sol. Aici larva îşi schimbă poziţia, se reîntoarce cu capul spre vârful paiului şi, la
nivelul solului sau la o înălţime de 1 -2 cm de la suprafaţa solului, roade un inel
circular în pereţii paiului, fără însă să-1 taie complet. Aceasta coincide atât cu formarea
boabelor în spic, cât şi cu ajungerea la maturitate a larvei. Sub inelul tăiat, larva
confecţionează un dop din rumeguş şi excremente, apoi ţese un cocon brun-deschis, în
care rămâne pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea grâului este o specie oligofagă.
Atacă diferite specii de cereale păioase cultivate şi spontane, dar produce daune mai
mari la grâul de toamnă şi la secară. Mai puţin este atacat grâul de primăvară şi foarte
puţin-ovăzul. Atacă ca larvă care roade ţesuturile sub formă de galerii neregulate,
perforând tulpina până la bază. Ca urmare spicele nu se mai dezvoltă normal, se
îngălbenesc şi se usucă, având aspectul de spic ajuns la maturitate, fenomen cunoscut
sub denumirea de „albeaţa spicelor". în lanul de grâu, plantele atacate se pot deosebi
foarte uşor, întrucât boabele din spice nu sunt complet formate, fiind foarte uşoare
(şiştave), ceea ce face ca spicul matur, în loc să stea încovoiat cu vârful în jos din
cauza greutăţii boabelor, stă drept şi este de culoare albă. In afară de aceasta, dacă o
planta atacată se trage puţin în sus, se rupe uşor de la tăietura circulară făcută de larvă.
In anii de invazii pot fi atacate până la 30-40 % de plante. Plantele atacate se rup uşor
la vânturi, ploi şi cad.
în urma atacului, producţia de boabe scade până la 5-10 % precum se reduce şi
calitatea furajeră a paielor. Pagube mari se înregistrează în culturile de pe terenurile
adăpostite, ferite de curenţi.
Populaţia viespii grâului este redusă de activitatea unor specii de himenoptere
parazite, dintre care cele mai eficace sunt: Collyriapuncticeps Thoms., C. coxatar Vili.,
Pisrascytus scabriculus Nees. şi Bracon regularis Wesm, care distrug 70-95 % din
larve.
Combatere. în combaterea viespii grâului se folosesc în general numai măsuri
agrotehnice, care sunt destul de eficace: dezmiriştirea şi efectuarea arăturii imediat
după recoltarea cerealelor păioase, pentru distrugerea stadiului hibernant; semănatul
cât mai timpuriu al grâului de primăvară şi al orzului; recoltarea cerealelor în perioade
optime şi cât mai de jos; cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia raţională a culturilor.

Muştele dăunătoare cerealelor

Culturile de cereale păioase cât şi cele de porumb sunt dăunate de peste 30 specii
de diptere a cerealelor care sunt cuprinse în familiile: Cecidomyidae, Chloropidae,
Opomyzidae, Anthomyidae ş. a., dintre care mai frecvent se întâlnesc şi prezintă o
deosebită importanţă-economică speciile: Mayetiola destructor Say., Haplodiplosis
marginata Riibs., Contarinia tritici Kirby., OscinellaJrit L., O. pusilla Mg., Chlorops
pumilionis Bjerk., Meromyza nigriventris Macg., Opomyza florum F, Phorbia
fumigata Meigen., Ph. genitalis Schn., Leptohylemyia coarctata FII. ş. a.

Ţânţarii sau dipterele Cecidomyidae (Itonididae) dăunătoare culturilor de cereale

în culturile de cereale de toamnă şi de primăvară se întâlnesc mai multe specii de
Cecidomyidae dăunătoare a căror aspect general seamănă cu al ţânţarilor, printre care,
se citează: musca de Hesa (Mayetiola destructor Say.), ţânţarul florilor de grâu
(Contarinia tritici Kirby), ţânţarul oranj al cerealelor (Sitodiplosis mosellana Gehin.)
ţânţarul cerealelor (Hybolasioptera cerealis Lind.), ţânţarul roşu al paiului
(Haplodiplosis equestris Wagner.), musculiţa meiului (Stenodiplosispanici P.) ş. a.
Printre speciile menţionate dăunează frecvent: musca de Hesa (Mayetiola destructor
Say), ţânţarul florilor de grâu (Contarinia tritici Kirby), ţânţarul roşu al paiului
(Haplodiplosis marginata Riibs.) şi ţânţarul oranj al cerealelor (Sitodiplosis mosellana
Gehin.).

Musca de Hessa - Mayetiola destructor Say.

Sin.: Cecidomyia destructor Say, Phytophaga destructor Say.
Răspândire. Musca de Hessa este larg răspândită în multe ţări din Europa,
America da Nord, Africa de Nord şi Noua Zeelandă.
Descriere. Adultul are aspectul unui mic ţânţar, prezentând un dimorfism sexual
accentuat. Femela are corpul de 3,0 -3,5 mm lungime, de culoare neagră-cenuşie
acoperit cu peri fini negri. Capul este mic cu ochii mari. Antenele sunt moniliforme,
galbene-brunii, lungi, formate din 17 articule care ajung până la 1 /3 din lungimea
corpului. Aripile sunt rotunjite la vârf, transparente, acoperite cu peri mici cenuşii, cu 3
nervuri longimdinale şi peri lungi pe margine. Picioarele sunt lungi şi subţiri, mai ales
cele posterioare, cu tarsele formate din 5 articule. Abdomenul este oval-alungit, ascuţit
la capăt, prevăzut cu un ovipozitor scurt, lateral cu pete, iar dorsal cu o dungă
longitudinală de culoare roşcată. Masculul este mai mic decât femela, are corpul
alungit şi zvelt, de 2,0-2,5 mm lungime, de culoare brună-roşcată, acoperit cu perişori
galbeni-roşcaţi. Antenele sunt filiforme ajungând până la 2/3 din lungimea corpului.
Abdomenul este îngustat, cu două apendice în formă de cleşte la capăt (fig. 64).
Oul este cilindric, strălucitor, de 0,5 mm lungime şi de 0,1 mm lăţime, la
depunere transparent cu pete roşii, iar mai târziu devine de culoare brună-roşcată.
Larva este apodă, cu capsula cefalică invaginată în torace, cu corpul uşor turtit, la
completa dezvoltare de 4-5 mm lungime,
culoare albă sau transparentă, cu o dungă
verde în partea dorsală (datorită intestinului
care este plin cu suc verde şi se străvede
prin tegument). Pe partea ventrală a
protoracelui prezintă o spatulă sternală de
culoare închisă
Pupariul are 4-4,5 mm lungime, de
culoare brună-roşcată, strălucitor, după
formă şi culoare se aseamănă unei seminţe
de in.
Biologie şi ecologie. Musca de Hessa
are 2-4 generaţii pe an în funcţie de
condiţiile climatice. Iernează ca larvă în
interiorul pupariului în teaca frunzelor
culturilor de toamnă şi a diferitor grarninee
spontane (pir, obsigă ş. a.). Primăvara, când Fig. 64. Musca de Hessa
temperatura aerului depăşeşte 5 °C larvele (Mayetiola destructor Say.): 1 -
mascul; 2 - femelг; 3 - ouг; 4 - larvг;
hibernante încep să se transforme în pupă,
5 - pupariul; 6 - plante atacate оn
iar după 14 zile apar insectele adulte. faza de оnspicare; 7 - plantulг de
Zborul adulţilor din prima generaţie are loc grвu de toamnг atacatг (dupг
la sfârşitul primei sau în a doua decadă a Beleaev)
lunii aprilie, când temperatura aerului
ajunge la 10-12 °C, însă

189
la aşa temperaturi pier după 2-3 zile, fără a
depune ouă. La temperaturi de 14 °C muştele sunt mai active, are loc copulaţia şi
ponta. Adulţii sunt foarte vioi şi în anii de invazii zboară sub formă de roiuri de asupra
culturilor de cereale, mai ales în zilele însorite şi călduroase.
Apariţia în masă a adulţilor are loc la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai şi
coincide fenologic cu răsărirea cerealelor de primăvară şi formarea paiului la cerealele
de toamnă, pe care se şi dezvoltă prima generaţie a dăunătorului. Adulţii apăruţi au
organele sexuale complet dezvoltate şi sunt capabili să se reproducă, de aceea imediat
după apariţie are loc copulaţia şi ponta. Longevitatea adulţilor este foarte scurtă (5-7
zile), au aparatul bucal rudimentar şi nu se hrănesc. In această perioadă o femelă
depune între 150-500 ouă. Ouăle sunt depuse pe partea superioară a frunzelor de
grarninee cultivate şi spontane, în grupe, de obicei câte 6 ouă sub formă de lănţişor, în
şănţuleţul nervurii principale. Condiţiile optime de dezvoltare a tuturor stadiilor este
temperatura cuprinsă între 16-24 °C. La temperaturi de peste 24 °C ouăle şi larvele
eclozate pier, din care cauză densitatea populaţiei dăunătorului se reduce simţitor.
Incubaţia durează 4-7 zile.
Larvele apărute se pot hrăni numai pe ţesuturile fragile, de aceea imediat după
apariţie, de regulă după 5-6 ore, larvele migrează în teaca frunzelor (faza de migraţie).
în aceasta fază nu toate larvele pot să migreze de pe frunze în teaca lor, de aceea un
mare număr de larve pier, mai ales pe timp de secetă, ploi abundente şi vânturi
puternice şi în special cele ce provin din ouăle depuse la exterior. Ajunse în teaca
frunzelor, larvele se fixează în zona coletului, aproape de nodul bazai, care este de fapt
zona de creştere a tulpinii, năpârlesc, trec în vârsta a Il-a, devin imobile şi încep
activitatea de hrănire. Dezvoltarea stadiului larvar durează 14-25 zile. Ajunse la
completa dezvoltare, larvele în locurile de hrănire, după a doua năpârlire se transformă
în pupe, în interiorul ultimei exuvii larvare, numite puparium. Stadiul pupai durează
13-18 zile.
în condiţii secetoase, care sunt nefavorabile pentru dezvoltarea insectei, pupele
acestei generalii rămân în diapauză până în toamnă, când apar adulţii care dau naştere
generaţiei a doua, ce se dezvoltă pe seama culturilor de toamnă.
în condiţii optime, la sfârşitul lunii mai, apar adulţii generaţiei a doua de vară,
care se dezvoltă pe cerealele de primăvară şi parţial pe cele de toamnă. După recoltarea
cerealelor şi până la apariţia culturilor de toamnă, musca de Hessa dă a treia generaţie,
care se dezvoltă pe samuraslă şi gramineele spontane. In cursul lunilor septembrie-
octombrie, în perioada răsăririi culturilor de toamnă apar adulţii, care dau naştere celei
de a patra generaţie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca de Hessa este o insectă oligofagă. Se
dezvoltă pe diferite cereale cultivate (grâu, secară şi orz) şi spontane (pir, obsigă ş. a.).
Atacă ca larvă ce produce pagube mai mari la grâul de toamnă, însămânţat timpuriu,
care este planta-gazdă preferată, precum şi la cerealele de primăvară semănate târziu.
Atacul larvelor este caracteristic şi diferă după generaţie şi faza de dezvoltare a plantei.
Secretă salivă care subţiază pereţii a 4-5 straturi de celule, cauzând o scurgere a sevei,
ce este absorbită prin osmoză. Ca urmare, în locul de hrănire a larvei se produce o
alterare şi slăbire a ţesuturilor, formându-se pete de culoare brună-închis. Primăvara şi
toamna când sunt atacate plantele în primele faze (1-2 frunze) de dezvoltare, frunzele
centrale se îngălbenesc şi se usucă. Dacă sunt atacate plantele mai dezvoltate, acestea
se îngroaşă la bază şi formează mulţi fraţi, care rămân piperniciţi şi nu dau în spic.

190
Când sunt atacate plantele la înspicare, la locul de fixare a larvei, tulpina se brunifică,
pereţii se subţiază, iar plantele se îndoaie. Culturile atacate puternic au un aspect de
parcă ar fi bătute de grindină sau călcate de animale, dau producţii scăzute şi prezintă
dificultăţi în timpul recoltării. La invazii mari, pierderile de recoltă pot ajunge până la
80%. Pagube deosebit de mari se înregistrează în culturile de toamnă, irigate.
Dinamica populaţiilor muştei de Hessa este puternic influenţată de activitatea
numeroaselor specii entomofage. Printre insectele prădătoare se remarcă îndeosebi
speciile de ploşniţe din familiile Anthocoridae şi Nabidae şi coleopterele din familia
Carabidae, iar printre insectele parazite - Platygaster minutula D.T., PI. zosine Wlak..
Eupteromalus micropterus Lind., Merisus destructor Say. ş. a.
Combatere. în combaterea muştei de Hessa se aplică în prezent mai ales măsuri
agrotehnice: respectarea unui asolament raţional; treieratul rapid şi clăditul paielor
contribuie la distrugerea pupariilor muştei, care se găsesc în paie; imediat după
recoltarea cerealelor efectuarea dezmiriştirii şi aratului de vară; distrugerea cu
regularitate a samuraslei şi a grarnineelor spontane pe care se dezvoltă generaţia de
vară a muştei; respectarea epocilor optime de semănat, pentru ca răsărirea plantelor să
aibă loc după ce a trecut perioada depunerii maxime de ouă, întrucât însămânţarea prea
timpurie, a cerealelor de toamnă şi însămânţarea prea târzie a celor de primăvară
contribuie la o infestare şi un atac deosebit de puternic; izolarea spaţială a
semănăturilor de grâu de primăvară şi orz faţă de sernănăturile de grâu de toamnă la
distanţe cel puţin de 1 -2 km, încât longevitatea adulţilor este scurtă (4-7 zile) şi nu pot
zbura la distanţe mari; însămânţarea cerealelor în terenuri bine pregătite şi fertilizate,
cu sămânţă selecţionată precum şi aplicarea fertilizării foliare a grâului, ce contribuie
la o dezvoltare mai viguroasă a plantelor, astfel ca la apariţia adulţilor plantele să se
afle într-o fază de dezvoltare mai avansată (3-5 frunze, înfrăţire) care sunt mai puţin
infestate şi atacate de muşte; cultivarea soiurilor de grâu rezistente la atacul muştei.
Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, la semnalarea zborului în masă a
muştelor şi depăşirii PED (20-30 muşte/100 mişcări cu fileul entomologie) în faza de
apariţie a plantelor în toamnă şi primăvară. Pentru distrugerea muştelor în perioada
depunerii ouălor şi apariţiei larvelor se aplică stropiri cu BI-58 Nou (1,5 l/ha), Decis
2,5 EC (0,25 l/ha) etc, în culturile de grâu şi Decis 2,5 EC (0,2 l/ha), Karate Zeon 5 CS
(0,15-0,2 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,5 l/ha) etc, în culturile de
orz.

191
Musculiţa sau ţânţarul florilor de grâu - Contarinia tritici Kirby.
Răspândire. Ţânţarul florilor de grâu este răspândit în multe ţări din Europa şi
America de Nord, cu un climat mai umed şi mai răcoros.
Descriere. Adultul are corpul asemănător unui ţânţar, de 1,0-1,5 mm lungime, de
culoare galbenă ca lămâia. Antenele sunt lungi de culoare neagră, formate din 13-14
articule la femelă şi 26 la masculi. Picioarele sunt lungi, de culoare închisă. Aripile
sunt acoperite cu perişori fini, cu câte 3 nervuri longitudinale, dintre care cea mediană
este bifurcată. Segmentele abdominale prezintă posterior grupe de perişori lungi.
Ultimul segment abdominal la femelă prezintă un ovipozitor telescopic alungit, care la
evaginare este de două ori mai lung decât abdomenul (fig. 65).
Oul este de formă cilindrică, la depunere transparent, iar apoi devine roşcat, de
0,2 mm lungime.
Larva este apodă hemi-cefală, la completa dezvoltare are corpul alungit, uşor
turtit dorso-ventral, de 2-3 mm
lungime, de culoare galbenă ca lămâia.
Ultimul segment abdominal este lat şi
turtit.
Pupariul este de culoare brunie,
de 1,0-1,4 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Ţânţarul
florilor de grâu are 1 -2 generaţii pe an.
Iernează ca larvă matură într-un cocon
mătăsos în sol, la 3-5 cm adâncime.
Primăvara în cursul lunii mai, are loc
transformarea larvelor hibernante
în pupe. Stadiul pupai durează Fig. 65. Musculiюa sau ювnюarul florilor de
10-15 zile. în luna iunie apar grвu (Contarinia tritici Kirby): 1 - adult; 2 -
adulţii. Zborul lor coincide cu larvг; 3 - floare de grвu atacatг (dupг
faza de înflorire a grâului. în Balachowsky єi Mesnil)
condiţii favorabile apariţia adulţilor durează aproape o lună, însă longevitatea lor este
scurtă (2-3 zile). Activitatea insectelor este mai intensă în orele de după masă, spre
seară, cu 3-4 ore până la apusul soarelui. Curând după apariţie are loc copulaţia şi
ponta. Femelele, cu ajutorul ovipozitorului lor lung depun ouăle în grupe de câte 8-15,
uneori până la 20-40 ouă în florile de grâu, mai rar pe alte cereale. Incubaţia durează 5-
10 zile.
Larvele apărute stau grupate la baza organelor florale, hrănindu-se cu seva
starninelor, pistilului, ovarului şi altor organe. Dezvoltarea larvelor durează 18-20 zile.
Ajunse la completa dezvoltare, mai frecvent în urma unei ploi, larvele părăsesc locurile
de hrănire, cad pe sol, pătrund în straturile superficiale la 3-5 cm adâncime, unde şi
rămân pentru iernat. In condiţii nefavorabile, larvele hibernante intră în diapauză, care
poate să dureze 3-4 ani, iar în condiţii optime, larvele se transformă în pupe, din care
apar adulţii care dau naştere la a doua generaţie ce se dezvoltă pe seama gramineelor
spontane.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul florilor de grâu este o insectă
oligofagă Atacă cerealele păioase cultivate, precum şi diferite graminee spontane, însă
produce pagube mai mari la grâu, îndeosebi la grâul de primăvară şi mai puţin la orz şi
secară. Atacă ca larvă care se hrăneşte pe seama organelor florale (starnine, pistil, ovar)

192
sugând seva din ţesuturile lor. La infestări puternice într-un spiculeţ se pot găsi până la
40-80 (în medie 20-30) larve într-o floare, iar într-un spic în medie 300-580, maximum
până la 780 larve. In urma atacului organele florale se usucă, spiculeţele rămân sterile
şi nu mai formează boabe sau ele rămân şiştave. Plantele atacate au spice mai mici, mai
subţiri şi mai scurte, asemănându-se cu cele atacate de tripsul grâului. în anii de invazii
pierderile de recoltă cauzate de acest dăunător pot ajunge până la 30-80%.
înmulţirea acestui ţânţar este limitată de factori climatici: uscăciunile lungi din
primăvară duc la pieirea pupelor, iar umiditatea ridicată la pieirea insectelor din cauza
unor boli provocate de ciuperci entomopatogene. Larvele în timp ce atacă boabele de
grâu, dar mai ales când cad pe sol, sunt distruse de carabide prădătoare printre care se
numără: Pterostichus vulgaris L.,Agonum dorsale Pont. şi Loricerapilicornis L.,
precum şi unele specii de Coccinelidae şi Chrysopidae etc.
Dintre insectele parazite au fost identificate numeroase specii, printre care:
Prosapha speculum Hali., Platygaster hiemalis Forbs., PI. zosine Walk., PI.,
scutellaris Walk., Isostasius inserens Kirby., I.punctigerNees., Coelocentus spicator,
Leptacis tipulae, Macroganes penetranus, Pteromalus micans ş. a.
Combatere. împotriva ţânţarului florilor de grâu se aplică în general măsuri
agrotehnice: respectarea unui asolament raţional; dezmiriştirea şi aratul de vară, care
contribuie la distrugerea în masă a larvelor retrase în sol pentru transformare în pupă
sau pentru diapauză; asigurarea unei densităţi normale şi dezvoltarea uniformă a
senlănaturilor; cultivarea soiurilor timpurii de grâu de toamnă, care sunt mai puţin
atacate.
Musculiţa (ţânţarul) galicolă a cerealelor sau viermele roşu al paiului -
Haplodiplosis marginata Riibs.
Sin.: Haplodiplosis equestris Wagn.
Răspândire. Ţânţarul galicol al cerealelor este răspândit în multe ţări din Europa.
Descriere. Adultul este o musculiţa mică, cu corpul cilindric, de 4-5 mm
lungime, masculul fiind de obicei mai mic ca femela. Corpul este de culoare roşie-
intensă, cu capul şi toracele de culoare mai închisă Antenele sunt lungi, formate din 12-
15 articule. Aripile sunt transparente cu irizaţii.
Oul are 0,8 mm lungime şi 0,3 mm lăţime, de culoare roşcată.
Larva este apodă, cu corpul turtit dorso-ventral, la maturitate de 3-5 mm lungime
cu tegumentul rugos şi mat de culoare roşie intensă.
Pupariul are corpul oval-alungit, de culoare brunie.
Biologie şi ecologie. Ţânţarul galicol al cerealelor are o generaţie pe an. Iernează
în stadiul de larvă matură în sol, la 3-10 cm adâncime. în primăvară pe măsură ce
temperatura creşte, obişnuit la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, larvele
hibernante migrează în stratul superficial al solului şi se transformă în pupe. în condiţii
de uscăciune larvele nu se împupează rămân în diapauză care durează un an sau mai
mulţi. Stadiul de pupă durează 6-8 zile, după care apar insectele adulte. Apariţia
muştelor în culturile de cereale de obicei se înregistrează în a doua jumătate a lunii mai
şi zborul lor durează până la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie. După
împerechere are loc ponta. Femelele depun ouă pe frunzele de grâu, orz, ovăz sau pe
grarninee spontane, în grupe câte 5-10 ouă, preferând frunzele tinere din vârful plantei.
Incubaţia durează 6-8 zile la temperaturi de 18-19 °C şi 8-10 zile la temperaturi de 16-
17 °C. Larvele neonate pătrund între teacă şi tulpină, unde se hrănesc până la
maturitate. După o perioadă de hrănire de 20-30 zile larvele ajung la completa
dezvoltare, migrează în sol, unde îşi construieşte o cămăruţă din particule de pământ

193
întreţesute cu fire mătăsoase, în care rămân pentru iernat, până în primăvara anului
următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul galicol al cerealelor este o specie
oligofagă. Atacă grâul, ovăzul, secara, orzul etc, producând daune mai mari în culturile
de grâu şi ovăz. în urma hrăriirii larvelor, în teaca primelor două internoduri pe pai apar
deformări (gale), în care se găsesc larve. Ca urmare a atacului spicul devine steril sau
cu un număr redus de boabe.
în reducerea populaţiilor de ţânţari un rol important îl joacă paraziţii himenopteri:
Chrysocharis seiuncta Del. şi Platygaster equestris Sgitt.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la ţânţarul florilor de grâu (Contarinia
tritici Kirby.).

Muştele sau dipterele Chloropidae (Oscinidae) dăunătoare culturilor de cereale

Dipterele Chloropidae constituie un grup important de dăunători care se întâlnesc
în diferite agroecosisteme. Printre speciile de diptere Chloropidae care produc pagube
însemnate la culturile de cereale de toamnă şi primăvară, precum şi la cele de porumb
se numără peste 10 specii, însă se întâlnesc mai frecvent şi prezintă o deosebită
importanţă economică numai câteva specii printre care se numără: muştele suedeze sau
negre (Oscinella sp.), musca galbenă a cerealelor (Chloropspumilionis Bjerk.) şi
meromiza cerealelor sau musca galbenă a spicelor (Meromyza nigriventris Meg.).

Muştele suedeze sau muştele negre - Oscinella sp.

Sub denumirea populară de „muşte negre" ale cerealelor se cunosc mai multe
specii de muşte suedeze care atacă gramineele cultivate şi spontane, printre care se
întâlnesc frecvent şi prezintă o importanţă economică mai mare: musca suedeză a
ovăzului (OscinellafritL.). musca suedeză a grâului (O. frit. f. vindicata) şi musca
suedeză a orzului (Oscinellapusilla Meig.), care morfologic sunt foarte asemănătoare,
deosebindu-se prin aceea că la Oscinella frit L. picioarele în întregime sunt de culoare
închisa, neagră, cu excepţia tarselor care sunt galbene, pe când la O. pusilla Meig.
tibiile picioarelor anterioare şi mediane sunt de culoare galbenă, iar cele posterioare au
câte un inel de culoare închisă. Culoarea corpului este mai închisă cu un luciu mai
accentuat. Pe lângă aceasta, Oscinella frit L. este o specie Wdrofilă în timp ce O.
pusilla Meig. este xerofilă In general ambele specii sunt subtile, au o biologie
asemănătoare, un mod de atac similar şi se combat prin aceleaşi măsuri.

Musca suedeză a ovăzului - Oscinella frit L.

Sin.: Oscinella avenae Bjerk., OscinisfritL.,MuscafritL.
Răspândire. Musca suedeză a

194
 ovăzului este răspândită foarte larg în
multe ţări din Europa, Asia şi America
de Nord.
Desriere. Adultul are corpul de
1,5-2 mm lungime, de culoare neagră
lucioasă, în afară de partea ventrală a
abdomenului care este galbenă Capul
este globulos, tot atât de lat ca şi
toracele; ochii sunt mari de culoare
roşie, fin păroşi. Antenele sunt scurte
de culoare neagră. Toracele este
negru-strălucitor convex

195
 dorsal, prevăzut cu o punctuaţie fină şi
acoperit cu peri fini. Aripile sunt transpa-
rente, uşor fumurii cu reflexe metalice, iar
balansierele sunt albe. Abdomenul este
format din cinci segmente, acoperit cu peri
Fig. 66. Musca suedeză a ovăzului fini. Picioarele sunt negre, cu excepţia
(Oscinella frit L.): tarselor care sunt galbene (fig. 66).
1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupariul; Oul are 0,6-0,7 mm lungime şi
5 - extremitatea abdominala a larvei; 6 - spiculeţ 0,16-0,2 mm lăţime, de formă alungită- atacat;
7 -plantula atacată (după Bogdanov-Katikov) cilindrică de culoare albă-lucitoare, prevăzut pe
toată suprafaţa cu strii fine, longitudinale, care în partea mediană sunt aproape
paralele, iar spre vârfuri se contopesc.
Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul cilindric, uşor turtit,
de 4-5 mm lungime, la început transparent, mai târziu alb-gălbui. Partea anterioară a
corpului este ascuţită, cu două cârlige chitinoase în formă de seceri, de culoare
închisă, prevăzute cu trei dinţi mai dezvoltaţi de-a lungul marginii externe şi cu câte
patru dinţi mai mici, pe partea internă. Ultimul segment abdominal este puţin rotunjit
şi prezintă doi tuberculi mici membranoşi, în vârful cărora se găsesc stigmele de
culoare galbenă.
Pupariul este cilindric de 2-3 mm lungime, de culoare de la galbenă-
deschisăpână la brună-închisă, în partea anterioară prevăzut cu 4 formaţiuni
chitinoase, iar posterior cu 2 prelungiri caracteristice de culoare brună-închisă.
Biologie şi ecologie. Musca suedeză are 4-5 generaţii pe an. Iernează în stadiul
de larvă matură în tulpinile cerealelor de toamnă sau a gramineelor spontane.
Primăvara, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura stratului superficial al
solului ajunge la 12 °C, larvele îşi reiau activitatea şi în curând se transformă în pupe
în tulpinile plantelor în care au iernat. Stadiul pupai durează 10-12 zile.
La sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai apar adulţii. Apariţia primelor muşte
are loc de regulă peste 8-10 zile după răsărirea cerealelor de primăvară şi coincide
fenologic cu înfloritul merilor, rapiţei de câmp ş. a. Muştele zboară mai ales în zilele
însorite şi călduroase, deseori sub formă de roiuri, care se ridică până la 50 m
înălţime. Pe timp rece, înnorat şi cu vânt, muştele stau adăpostite pe sub diferite
plante, resturi vegetale, arbuşti, arbori etc. La temperaturi de peste 35 °C muştele se
ascund în diferite locuri umbrite, iar o mare parte pier, de aceea în anii secetoşi
densitatea numerică a insectelor este foarte redusă.
După 10-12 zile de hrănire pentru maturarea sexuală cu nectar şi polenul florilor,
are loc copulaţia şi ponta. Femelele încep sa depună ouăle când temperatura medie
zilnică trece de 16-17 °C şi plantele se găsesc în faza de 2-3 frunze. Maximum de
depunere are loc la temperaturi cuprinse între 18-30 °C şi o umiditate relativă a
aerului de 60-70%. Pe plantele care se găsesc într-o fază de dezvoltare mai înaintată
(au mai mult de 3 -4 frunze şi sunt înfrăţite), femelele nu depun sau depun un număr
foarte redus de ouă Ouăle sunt depuse izolat la baza plantei, de regulă, sub teaca
frunzelor, în dreptul ligulei, mai rar pe limbul foliar sau pe sol. Longevitatea adulţilor
durează 30-45 zile, perioadă în care o femelă depune între 20-50 ouă, în funcţie de
condiţiile de hrănire. Incubaţia durează 4-18 zile în funcţie de condiţiile climatice.
Larvele apărute pătrund spre centrul tulpinii, instalându-se de asupra mugurelui de
creştere, pe care îl distrug. Dezvoltarea larvei durează 18-28 zile în funcţie de
condiţiile climatice. Ajunse la maturitate larvele se transformă în pupă între ţesuturile

196
plantelor atacate sau între frunze. Stadiul pupai durează 10-16 zile, în funcţie de
temperatură.
Zborul adulţilor generaţiei a doua are loc în a douajumătate a lunii iunie, în
perioada înspicării cerealelor. Femelele acestei generaţii depun ouăle între spiculeţe
de ovăz, orz sau graminee spontane. In perioada formării bobului apar larvele care se
hrănesc cu boabele în faza coacerii în lapte. Din cauza temperaturilor mai ridicate şi a
umidităţii reduse, durata dezvoltării acestei generaţii este mult mai scurtă decât la
prima. Ajunse la maturitate larvele în cursul lunilor iunie-iulie se transformă în pupe
între spiculeţe.
După recoltarea cerealelor spre sfârşitul lunii iulie şi în august apar adulţii care
dau naştere celei de a treia generaţie care se dezvoltă pe samuraslă şi diferite
grarninee perene (timoftică, pir etc).
La sfârşitul lunii august şi în septembrie apar noii adulţi şi dau naştere celei de-a
patra generaţii de toamnă. Zborul insectelor durează până în octombrie. Femelele
acestei generaţii depun ouăle pe cerealele de toamnă, care se află în faza de 1 -3
frunze şi pe diferite grarninee spontane. Larvele apărute se hrănesc, ca şi cele din
prima generaţie, pe seama plantelor tinere, distrugând conul de creştere al lor. Ajunse
la completa dezvoltare, larvele acestei generaţii rămân pentru iernare, în locurile de
hrănire.
Condiţiile optime de dezvoltare a muştei suedeze sunt temperaturile cuprinse
între 22-24 °C şi umiditatea relativă a aerului de 60-70%. Dezvoltarea unei generaţii
durează 22-46 zile în funcţie de condiţiile climatice.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca suedeză a ovăzului este o specie
oligofagă. Atacă cerealele de toamnă şi de primăvară, precum şi diferite grarninee
furajere şi spontane, însă produce pagube mai mari în culturile de ovăz şi orz de
primăvară, precum şi în cele de porumb. Atacul larvelor este caracteristic şi diferă
după generaţii şi faza de dezvoltare a plantei. Larvele din generaţia de primăvară şi
cele din generaţia de toamnă atacă plantele tinere, în faza de 1-3 frunze, distrugând
conul de creştere al plantelor. în urma atacului frunza centrală se ofileşte, se
îngălbeneşte şi se usucă. La plantele mai dezvoltate, larvele atacă tulpina principală,
în urma căreia plantele atacate se colorează mai închis, stagnează în creştere şi
înfrăţesc puternic, dar nu produc spice. Larvele generaţiei a doua atacă cerealele
înspicate, lirănindu-se cu ovarele şi boabele în faza coacerii în lapte, cauzând
avortarea florilor, îngălbenirea şi uscarea spicelor, precum şi şiştăvirea boabelor
atacate. La invazii mari, producţia plantelor atacate scade, simţitor.
Musca suedeză a ovăzului, în afară de cerealele păioase atacă şi porumbul.
Larvele primei generaţii atacă culturile de porumb aflate în faza de 2-4 frunze. în
urma atacului plantele stagnează în creştere şi nu înspică, sunt mai puternic infectate
de tăciune şi fuzarioză La atacuri puternice producţia culturilor de cereale şi de
porumb uneori poate fi redusă până la 20-30%.
înmulţirea muştei suedeze a ovăzului este puternic frânată de activitatea multor
specii entomofage. Unele specii de coleoptere prădătoare şi păsări insectivore distrug
un mare număr de insecte adulte. Un rol important în reglarea naturală a populaţiilor
muştei suedeze au speciile parazite, printre care se citează: Callitula bicolor Spin.,
Pediobius epigonus Wlk., Pteromalus puparum L. etc.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola
destructor Say.).

197
Musca galbena a cerealelor - Chloropspumilionis Bjerk.
Sin.: Chlorops taeniopus Mg., Oscinis taeniopa Mg.
Răspândire. Musca galbenă a cerealelor este răspândită în multe ţări din Europa
de Vest şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 3-5 mm lungime, de culoare galbenă cu 3 dungi late
şi 2 înguste lateral de culoare neagră, pe partea dorsală a toracelui. Capul este galben,
mai îngust decât toracele, cu ochi mici şi globuloşi de culoare verde şi cu o pată
triunghiulară neagră între ochi. Antenele sunt scurte, de culoare neagră. Aripile sunt
transparente, iar balansierele albe. Abdomenul este scurt şi lat cu pete mici
transversale simetrice, brune. Picioarele sunt de culoare deschisă (fig. 67).
Oul este alungit, uşor îngustat la capete, de 0,8-1 mm lungime, de culoare albă,
transparent şi acoperit cu creste dese longitudinale.
Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul alungit, cilindric,
uşor turtit, de 6-8 mm lungime, de culoare albă uneori galbenă sau verzuie-deschisă
cu capetele rotunjite. Mandibulele în formă de seceră de culoare închisă, cu un dinte
ascuţit la mijlocul marginii interne. Ultimul segment abdominal dorsal este puţin
turtit, cu 2 tuberculi în vârful cărora se găsesc stigmele de culoare galbenă.
Pupariul este cilindric, de 5-7 mm lungime de culoare variabilă, de la galben-
deschis până la brun-deschis.
Biologie şi ecologie. Musca galbenă a cerealelor are 2 generaţii pe an. Iernează
în stadiul de larvă matură în tulpinile cerealelor de toamnă şi gramineelor spontane.
Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, după o scurtă perioadă de
hrănire larvele se transformă în pupe, în locurile unde s-au hrănit. Stadiul pupai
durează 15-35 zile în funcţie de condiţiile climatice.
Adulţii apar la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie, în perioada formării
paiului la cerealele de primăvară, când
temperaturile medii zilnice ajung la 16,5 °C
(cu două săptămâni mai târziu decât musca
suedeză). Zborul maxim al adulţilor are loc în
primele decade (1-2) a lunii iunie. Insectele
adulte sunt active mai ales în zilele însorite şi
călduroase. După 4-5 zile de hrănire pentru
maturarea sexuală au loc copulaţia şi ponta.
Femelele depun ouăle izolat, de-a lungul
nervurilor, pe partea superioară a frunzelor
din vârful cerealelor de primăvară (grâu, orz,
etc.). In perioada depunerii ouălor, cele mai
favorabile condiţii pentru muşte sunt
umiditatea ridicată şi temperaturile zilnice
cuprinse între 23-30°C. Ouăle muştei galbene
a cerealelor sunt foarte hidrofile şi pe timp
călduros şi uscat foarte repede pier. O femelă
Fig. 67. Musca galbenг a depune în medie până la 100-140 ouă
cerealelor (frecvent 30-50). Incubaţia durează 3-8 zile.
(Chlorops pumilionis Bjerk.): 1 Larvele apărute pătrund în burduf şi se
- adult; 2 - ouг; 3 - larvг; 4 - localizează în zona primului nod al paiului,
pupariul; 5 - tulpinг atacatг; 6 -
plantulг de grвu atacatг оn toamnг
(dupг Znamensky)
198
unde se hrănesc cu ţesuturile moi şi fragede, rozând un şănţuleţ longitudinal de la baza
spicului şi până la primul nod. Internodul rămâne scurt, iar spicul din teaca frunzei se
umflă puternic, şi de multe ori rămâne steril. Dacă plantele intră în fazaînspicării
înainte ca larvele să aj ungă la completa dezvoltare, larvele nu sunt acoperite de teaca
frunzei, nu se pot reţine în şănţuleţ, cad pe pământ şi pier. Stadiul larvar durează 15-
30 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în pupe în locurile de
hrănire. Condiţiile optime pentru dezvoltarea pupelor este umiditatea relativă a aerului
cuprinsă între 75-90 %. La o umiditate mai joasă de 35% pupele pier. Durata stadiului
pupai este de 8-20 zile.
Noii adulţi apar în cursul lunii iulie, înainte de recoltarea cerealelor de primăvară
şi zboară până în luna octombrie. In condiţii nefavorabile insectele cad în diapauză
până în toamnă (când răsar cerealele de toamnă). Femelele acestei generaţii depun
ouăle foarte intensiv pe cerealele de toamnă însămânţate mai timpuriu sau pe diferite
grarninee spontane, la temperaturi cuprinse între 23-28 °C, dacă temperatura aerului
scade sub 16 °C, muştele încetează depunerea ouălor. Larvele apărute pătrund în
interiorul tulpinii, unde se hrănesc până în toamnă-târziu, apoi în aceleaşi locuri
rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca galbenă a cerealelor este o specie
oligofagă. Atacă cerealele de toamnă şi de primăvară, precum şi gramineele spontane,
mai ales pirul şi timoftica, însă produce pagube mai mari la grâu şi orz. Cerealele de
primăvară şi cele de toamnă sunt dăunate în mod diferit. Primăvara larvele primei
generaţii atacă îndeosebi orzul şi grâul de primăvară şi mai rar grâul de toamnă.
Atacul larvelor este caracteristic şi diferă după generaţie, faza de dezvoltare a
plantelor şi momentul ecloziunii larvelor. Astfel, dacă plantele sunt atacate într-o fază
de vegetaţie mai înaintată, când spicul este format şi ieşit din burduf până la apariţia
larvelor din prima generaţie, acestea nu pot ajunge la rahis şi pier fără a produce
pagube mari. Dacă plantele sunt atacate într-o vegetaţie mai întârziată, larvele rod o
galerie neregulată de la baza spicului şi până la primul nod (ce se lărgeşte de sus în j
os), în urma căruia plantele atacate nu mai cresc în înălţime, intemodurile superioare
rămân scurte şi se îngroaşă, circulaţia substanţelor nutritive spre spic este stingenită,
plantele numai înspică sau spicele rămân sterile. Daune mai mari, această generaţie
produce la cerealele de primăvară însămânţate mai târziu. Larvele generaţiei a doua
atacă cerealele de toamnă, simptomele atacului fiind asemănătoare cu cele produse de
musca suedeză (Oscinellafrit L.). Pagube deosebit de mari această generaţie produce
la cerealele de toamnă, însămânţate mai timpuriu.
Populaţiile muştei galbene a cerealelor este puternic influenţată de activitatea
diferitor specii entomofage, printre care: Aeolothripsperentus L.,Forficula auricularia
L., Stenomalus micans OL, Stenomalina laeta Rschk., Callitula bicolor Spin.
Combatere. Se recomandă, aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola
destructor Say.).

Meromiza cerealelor sau musca galbenă a spicelor - Meromyza nigriventris

Meg.
Sin.: Meromyza cerealium Reat,M. saltatrixL.
Răspândire. Meromiza cerealelor este răspândită în multe ţari din Europa de
Vest şi America de Nord.

199
 Descriere. Adultul este foarte asemănător
cu musca galbenă a cerealelor (Chlorops
pumilionis Bjerk.), deosebindu-se prin corpul
mai alungit şi îngustat, precum şi prin coapsele
posterioare mai groase. Are corpul de 3-4 mm
lungime de culoare galbenă, iar abdomenul
verzui. Capul este globulos, galben-palid cu
fruntea largă, ochii roşii proeminenţi. Toracele
este galben-verzui, pe partea dorsală prezintă 3
dungi negre longitudinale, iar lateral pete
negre. Aripile sunt transparente, oval-alungite.
Abdomenul este verzui, cu 3 dungi negricioase.
Picioarele sunt deschise la culoare, iar tarsele
întunecate (fig. 68).
Oul are 0,6-0,8 mm lungime, ascuţit la
capete, de culoare albă, puternic striat
lorigitudinal.
Larva este apodă-acefală, la maturitate
are corpul alungit, cilindric, mai subţire la
extremităţi până la 7 mm lungime, de culoare
verzuie. Ultimul segment abdominal este
aproape rotund, dorsal cu o cavitate adâncă
pe el. Fig. 68. Meromiza cerealelor
Pupariul este alungit, cilindric, de 5-6 (Meromyza nigriventris Macg): 1 -
adult; 2 - larvг; 3 - extremitatea
mm lungime, de culoare galben-verzui. abdominalг a larvei; 4 - croєete
Biologie şi ecologie. Meromiza mandibulare; 5 - pupariul (dupг
cerealelor are 2 generaţii pe an. Iernează în Znamensky)
stadiul de larvă matură în tulpinile cerealelor de toamnă şi
gramineelor spontane. Primăvara, în aprilie-mai larvele se transformă în pupe în
locurile de hrănire.
Adulţii meromizei apar la sfârşitul lunii mai, sau în primele zile ale lunii iunie.
Apariţia lor are loc după 2 săptămâni de la apariţia muştei suedeze. Adulţii apăruţi
migrează de pe culturile de toamnă în cele de primăvară unde după o perioadă de
hrănire, are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat, pe partea superioară a
frunzelor cu partea bombată spre frunză. O femelă depune 15-60 ouă. Incubaţia
durează 11-13 zile.
Larvele apar în perioada formării paiului la plante şi pătrund în interiorul
tulpinilor, unde se hrănesc cu ţesuturile fragede. Stadiul larvar durează 15-45 zile în
funcţie de condiţiile climatice. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în
pupe în interiorul tulpinilor (în teaca frunzelor din jurul spicului) unde s-au hrănit.
Stadiul pupai durează 10-15 zile.
Noii adulţi apar la sfârşitul verii şi zborul lor continuă până în toamnă.
Depunerea ouălor la această generaţie are loc pe cerealele de toamnă însămânţate mai
timpuriu, pe samuraslă sau pe gramineele spontane. Larvele apărute pătrund în
interiorul tulpinii, unde se hrănesc până în toamnă, apoi rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Meromiza cerealelor este o insectă
oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate şi spontane. Produce pagube mai mari în

200
culturile de grâu de toamnă şi primăvară, secară şi diferite grarninee furajere.
Simptomele atacului sunt asemănătoare cu cele produse de musca galbenă a cerealelor
(Chloropspumilionis Bjerk.), deosebindu-se că spicul dăunat de meromiza cerealelor
niciodată nu se umflă.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola
destructor Say.).

Dipterele Opomyzidae dăunătoare cerealelor

A

In culturile de cereale sunt semnate mai multe specii de Opomyzidae dăunătoare,

însă se întâlnesc mai frecvent şi prezintă o deosebită importanţă economică aşa specii
ca: opomiza grâului (Opomyza florum L.) şi opomiza cerealelor (O. germinationis L.),
care au o biologie asemănătoare, un mod de atac similar şi se combate prin aceleaşi
măsuri.

201
Opomiza grâului - Opomyza florum L. Răspândire. Opomiza grâului este răspândită
larg în toată Europa. Descriere. Adultul are corpul subţire de 4 mm lungime, de
culoare galbenă-ruginie. Capul este globulos, cu fruntea largă şi ochii mari rotunzi,
roşietici, cu reflexe verzi. Antenele, palpii şi trompa sunt de culoare galbenă. Pe partea
dorsală a toracelui prezintă
2 rânduri de câte 4 peri lungi şi groşi.
Aripile sunt ovale-alungite, transparente,
gălbui cu pete negre, dispuse caracteristic
la vârf şi în jurul fiecărei nervuri transver-
sale. Abdomenul este subţire, la femelă,
ascuţit la capăt, iar la mascul oval. Picioa-
rele sunt galbene, acoperite cu perişori
deşi, scurţi (fig. 69).
Oul este oval-alungit, de 0,8-0,9 mm
lungime, de culoare albă-gălbuie, cu
chorionul uşor striat longitudinal.
Larva este apodă-acefală, la
completa dezvoltare are corpul până la 7
mm lungime, de culoare albă-apoasă sau
gălbuie. Este asemănătoare cu larva
muştei suedeze, deosebindu-se de aceasta
Fig. 69. Opomyza grвului (Opomyza
florum L.): 1 - adult; 2 - larvг; 3 - 4 - că este mai mare, iar ultimul segment
ornamentaюia ultimului segment abdominal prezintă 2 apendici
abdominal al larvei vгzute dorsal єi caracteristici, între care se găseşte o
lateral; 5 - croєte mandibulare; 6 - adâncitură mai mare ca la Oscinella frit
pupariul (dupг Zna-mensky єi L.
Pavliucuk)
Pupariul este oval, de 4,5-5 mm lungime, de culoare galbenă bruniu, fin
striat transversal, cu 4 dinţişori în partea anterioară şi doi apendici în cea posterioară.
Biologie şi ecologie. Opomiza grâului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de
ou în sol, până la 3 cm adâncime, în semănăturile cerealelor de toamnă. Primăvara
devreme apar larvele, care pătrund în interiorul tulpinilor tinere de grâu. imediat ce
plantele reîncep vegetaţia. în tulpină larvele se hrănesc atacând conul de creştere a
plantei. Stadiul larvar durează 25-30 zile. După câteva năpârliri, pe la sfârşitul lunii
aprilie sau începutul lunii mai, larvele ajung la completa dezvoltare, aproximativ cu o
săptămână mai târziu decât larvele muştei cenuşii a grâului (Leptochylemia coarctata
Fall.). Transformarea în pupă are loc în interiorul tulpinilor atacate. Stadiul pupai
durează 15-20 zile.
Adulţii încep să apară la sfârşitul lunii mai-începutul lumi iunie, cu maximul în
luna iulie şi se întâlnesc până în toamnă pe florile diferitor plante umbelifere,
leguminoase etc. Maturarea sexuală şi copulaţia are loc toamna în lunile septembrie-
octombrie, odată cu răcirea timpului. Femelele depun ouăle în stratul superficial al
solului, în culturile de toamnă care rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Opomiza grâului este o insectă oligofagă.
Atacă numai culturile de toamnă: grâul şi secara. Pagube mai mari produce la grâul de
toamnă. Larvele rod galerii în tulpini şi distrug conul de creştere, din care cauză frunza

202
centrală se îngălbeneşte şi se usucă. Simptomele atacului sunt asemănătoare cu cele
produse de musca suedeză (Oscinella frit L.), dar se deosebesc de plantele atacate de
musca cenuşie a grâului (Leptohylemyia coarctata Fall.) prin faptul că nu au orificiu
pe tulpină
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola
destructor Say.).

Dipterele Anthomyidae (Muscidae) dăunătoare cerealelor

Culturile de cereale păioase adesea sunt dăunate de mai multe specii de
Anthomyidae. Printre speciile de diptere Anthomyidae care produc pagube însemnate
în culturile de cereale de toamnă şi primăvară se numără musca neagră a grâului
(Phorbia fumigata Meigen.), musca cerealelor de primăvară (Ph. genitalis Sch.) şi
musca cenuşie a grâului (Leptohylemyia coarctata Fall.).

Musca neagră a grâului - Phorbia fumigata Meigen.

Sin.: Phorbia securis Tiensum.
Răspândire. Musca neagră a grâului este răspândită în multe ţări din Europa
Centrală şi de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 4,5-6 mm lungime de culoare neagră, cu
abdomenul puţin mai deschis. Toracele, abdomenul şi partea anterioara a capului sunt
acoperite cu un strat fin cenuşiu-închis. Tot corpul, inclusiv picioarele sunt acoperite
cu peri aspri negri. Picioarele sunt negre, aripile transparente fumurii cu nervurile
negre. Abdomenul este cilindric, strălucitor (fig. 70).
Oul este oval-alungit de 1,25 mm lungime şi de 0,35 mm lăţime, de culoare albă-
mată cu o mică adâncitură la mij loc, cu chorionul uşor încreţit.

203

Wmmmmm
Fig. 70. Musca neagrг a grвului
(Phorbiafumigata Meigen.): 1 - mascul;
2 - femelг; 3 - ou; 4 - ou depus sub
teaca frunzei; 5 - larvг; 6 -
ornamentaюia ultimului segment
abdominal al larvei; 7 - pupariul; 8 -
plantulг de grвu atacatг (dupг
Antonova)
204
Larva este apodă-acefală, la com-
pleta dezvoltare are corpul de 7-8 mm
lungime, de culoare galbenă-albuie.
Otimul segment abdominal este oblic şi
formează un sector cu stigme mici,
întunecate, puţin cWtinizate, înconjurat
pe marginea dejos de 4 tuberculi, iar pe
cel de sus de 6 tuberculi mai mici,
amplasaţi câte 3.
Pupariul este oval-alungit de 3,1-
5,7 mm lungime, de culoare la început
galbenă, apoi brună-cafenie.
Biologie şi ecologie. Musca neagră
a grâului are 2 generaţii pe an. Iernează
în stadiul de pupariuîn sol la2-3 cm
adâncime, la baza plantei atacate, în
semănaturile cerealelor de toamnă,
precum şi pe diferite grarninee spontane,
îndeosebi pe pir. Primăvara devreme, în
prima şi a doua decadă a lunii aprilie
când temperatura medie zilnică ajunge
la 8 °C apar adulţii. Zborul lor durează
5-6 săptămâni cu maximul în a
douajumătate a lunii aprilie. Apariţia
adulţilor are loc cu 10-15 zile mai
devreme decât musca suedeză.
Unzbormai intensiv se înregistrează în
primele 20 zile de
 la apariţie. Adulţii sunt mai activi
dimineaţa şi seara, iar pe timp înnourat şi ziua Muştele se hrănesc pe florile diferitelor
plante, deplasându-se uneori în căutarea hranei la distanţe de până la400-600m. După
5-7 zile de hrănire pentru maturarea sexuală la temperatura nu mai joasă de 15 °C, are
loc copulaţia şi ponta, care coincide fenologic cu faza gerrninării şi răsăririi cerealelor
de primăvară Ouăle sunt depuse după coleoptele sau teaca primei frunze a cerealelor
cultivate sau spontane, frolificitateaunei femele este în medie 25-30, maximum 48 ouă
Incubaţia durează 3-7 zile.
Larvele apărute se hrănesc în interiorul tulpinilor plantelor tinere, distrugând
mugurele de creştere provocând mgălbenirea şi uscarea frunzei centrale şi a întregii
plante. Stadiul larvar durează 17-20 zile. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în
pupe la bazaplantelor atacate sau în sol. De la sfârşitul lunii mai până lamijlocul lunii
iulie, pupele rămân în diapauză. O parte (30-35%) din pupele aflate în diapauză, rămân
în acest stadiu până în primăvara anului următor, iar din cealaltă parte, în toamnă, apar
adulţii generaţiei a doua.
Zborul adulţilor acestei generaţii începe în prima decadă a lunii septembrie cu
maximum în a douajumătate a lunii şi durează până în octombrie. Dezvoltarea larvelor
generaţiei a doua are loc în tulpinile grâului şi orzului de toamnă. Stadiul de larvă
durează până la sfârşitul lunii octombrie, apoi se transformă în pupă, care rămâne să
ierneze.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca neagră a grâului este o specie
oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate şi spontane, dar mai ales grâul şi secara.
Larvele generaţiei de primăvară atacă cerealele de toamnă şi de primăvară, iar a celei
din toamnă - cerealele de toamnă. Larvele rod în tulpină o galerie în formă de spirală
distrugând mugurele de creştere. în urma atacului frunza centrală se îngălbeneşte şi se
usucă iar mai târziu întreaga plantă. Simptomele atacului acestei specii sunt
asemănătoare cu cele produse de musca suedeză (Oscinella jrit L.), deosebindu-se
numai prin aceea că, larvele muştei negre a grâului (Phorbia fumigata Meigen.) rod în
tulpinile plantelor atacate o galerie spiralată şi distrug mai puternic partea inferioară a
tulpinii decât larvele muştei suedeze.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola
destructor Say.).

205
Musca cenuşie a cerealelor de primăvară - Phorbia genitalis Schn.
Răspândire. Musca cenuşie a cerealelor de primăvară este răspândită în Europa
Centrală şi de Nord, precum şi în America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 4,5-5 mm lungime, de culoare neagră, acoperit
cu peri lungi aspri. Aripile sunt transparente, la bază cu nervurile negre. Abdomenul
este lat, păros, turtit dorso-ventral. Picioarele sunt scurte, de culoare neagră; tibia
picioarelor anterioare are 4-5 peri scurţi (fig. 71).
Oul este oval-alungit, uşor curbat, de 1,0-1,25 mm, de culoare albă, cu o
adâncitură la mijloc, cu chorionul uşor striat.

Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are până la 8 mm lungime,

aproape cilindrică de culoare albă sau gălbuie, strălucitoare. Ultimul segment
abdominal este oblic, prevăzut pe partea ventrală cu 4 tuberculi de aceeaşi mărime.
Pupariul este elipsoidal, de 4,2-5 mm lungime, de culoare brună-cafenie,
strălucitor şi neted.
Biologie şi ecologie. Musca cenuşie a cerealelor de primăvară are 2 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de pupariu în sol, la 1-3 cm adâncime în apropierea plantelor
atacate. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii aprilie, ceea ce coincide fenologic cu
răsărirea cerealelor de primăvară.
După o perioadă de hrănire pentru maturarea organelor sexuale, femelele depun
ouăle după coleoptele sau teaca primei frunze a cerealelor de primăvară. După 3-6 zile
apare larva care migrează în j os pe plantă până la Fig. 71. Musca cenuşie a
nodul de îrtfraţire, rozând în tulpină o galerie în formă cerealelor de primăvară
de spirală, distrugând conul de creştere. La plantele (Phorbiagenitalis Schn.): 1 -
atacate în primele faze de dezvoltare frunza centrală se adult; 2 - larvă; 3 - ornamentaţia
îngălbeneşte şi se usucă, iar mai târziu şi întreaga ultimului segment al larvei; 4 - croşete
plantă. mandibulare; 5 - pupariul (după
Znamensky)

Stadiul larvar durează aproape o lună de zile. Ajunse la maturitate, larvele se

transformă în pupe în sol lângă planta atacată. O parte din pupe rămân în diapauză până
în primăvară, iar din celelalte la sfârşitul lunii august şi în septembrie, apar adulţii
generaţiei a doua, zborul cărora durează până în octombrie. Femelele acestei generaţii
depun ouăle pe cerealele de toamnă de abia răsărite. Larvele apărute se hrănesc în
interiorul tulpinilor până în toamnă, când se transformă în pupe, care rămân să ierneze.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cenuşie a cerealelor de primăvară este
o insectă oligofagă. Atacă cerealele cultivate şi gramineele spontane, producând daune
mai mari la grâul de primăvară, orz şi grâul de toamnă. Simptomele atacului sunt
asemănătoare cu cele produse de musca neagră a grâului (Phorbia fumigata Meigen.).
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola
destructor Say.).

206
 Musca cenuşie a grâului, sau musca cerealelor de toamnă - Leptohylemyia
coarctata Fall.
Sin.: Hylemyia coarctata Fall., Phorbia coarctata Fall., Delia coarctata Fall.
Răspândire. Musca cenuşie a grâului este răspândită în Europa Centrală şi Nordică.
Descriere. Adultul are corpul de 6-9 mm lungime de culoare cenuşie-gălbuie,
semănând mult cu musca de casă Corpul este acoperit cu perişori deşi, lungi, negri, mai
scurţi şi mai deschişi pe abdomen, iar în partea anterioară a capului - albi. Fruntea la
masculi este îngustă şi cu ochii aproape uniţi, iar la femele fruntea este lată şi ochii
separaţi. Antenele sunt negre cu seta păroasă (penată). Aripile sunt transparente,
gălbui, cunervurilebrune-închise. Picioarele sunt lungi, negricioase, în afară de tibiile la
masculi, care sunt gălbui. Abdomenul îngust,
cu o dungă longitudinalăneagră (fig. 72).
Oul este oval-alungit, de culoare albă, de
1,8 mm lungime şi 0,4-0,5 mm lăţime, în
partea dorsală bombat, iar central plat, cu o
adâncitură longitudinală
Larva este apodă-acefală, la completa
dezvoltare are corpul alungit, aproape cilindric,
de 7-11 mm lungime, de culoare galbenă-
deschisă. Partea posterioară a abdomenului
este trunchiată oblic şi prezintă în mij loc două
stigme, iar pe margini - şase perechi de
formaţiuni digitiforme membranoase
caracteristice, dintre care două ventrale sunt
mai groase şi bifurcate. Fig. 72. Musca cerealelor de
Pupariul are forma eliptică, de 7 mm toamnг
lungime, de culoare galbenă-brunie, strălu- (Leptohylemyia coarctata Fall.):
citoare, în partea posterioară prezintă 4 1 - adult; 2 - ou (puternic mгrit); 3
formaţiuni digitiforme caracteristice. - larvг; 4 - pupariul; 5 -6 - croєete
Biologie şi ecologie. Musca cenuşie a mandibulare a larvelor de vвrsta 1
grâului are o generaţie pe an. Iernează în - 2 (dupг Znamensky) stadiul de
ou cu embrionul format în sol, până la 3 cm adâncime în semănăturile cerealelor de
toamnă. Primăvara devreme la începutul vegetaţiei, apar lavrele care rod un orificiu la
baza plantelor în zona nodului de înfrăţire şi pătrund în interiorul tulpinilor unde se
hrănesc cu ţesuturile fragede, distrugând mugurele de creştere şi nodul de înfrăţire al
plantei, din care cauză plantele pier. O larvă poate distruge în medie 3-5 tulpiniţe de la
plantele apropiate, trecând dintr-o tulpină în alta şi de la o plantă la alta. Stadiul larvar
durează 30-36 zile.
Pe la mijlocul lunii mai larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în sol, în
jurul rădăcinilor plantelor atacate, unde la 5-10 cm adâncime se transformă în pupe.
Stadiul pupai durează25-36 zile.
La sfârşitul lunii iunie apar adulţii. Zborul adulţilor este foarte eşalonat şi durează
până în luna septembrie. Muştele sunt mai active pe timp răcoros şi umed, dimineaţa şi
seara la temperaturi cuprinse între 15-20 °C. Pe timp secetos se retrag în locuri
umbrite, unde stau nemişcate. Adulţii apăruţi se hrănesc până în toamnă cu nectar şi
polen pe florile diferitor grarninee, umbelifere, leguminoase etc.

207
 Maturarea sexuală a adulţilor are loc pe la sfârşitul lunii august începutul lui
septembrie, la temperaturi mai reduse. După câteva zile de la apariţie are loc copulaţia
şi ponta. Femelele depun ouăle în stratul superficial al solului, în semănăturile
cerealelor de toamnă şi diferite grarninee spontane (pir, etc). După 2 săptămâni de la
depunerea ouălor, are loc formarea embrionului (larva), care rămâne în interiorul oului
pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cenuşie a grâului este o specie
oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate şi spontane, dar mai ales grâul de toamnă şi
secara. Larvele distrug mugurele de creştere, provocând la mceput mgălbenirea şi
uscarea frunzei centrale, iar mai târziu şi aplantei întregi. Deseori larva distruge şi
nodul de înfrăţire ceea ce duce la pieirea plantelor, mai ales a acelora care au înfrăţit
slab.
Simptomele atacului acestei specii sunt asemănătoare cu cele produse de musca
suedeză, deosebindu-se prin aceea că tulpina atacată de musca cenuşie a grâului
prezintă un orificiu, prin care larva a pătruns în interiorul tulpinii.
înmulţirea muştei cenuşii a grâului, deseori este frânată de activitatea diferitor
organisme entomofage (insecte prădătoare, parazite, ciuperci entomopatogene etc).
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola
destructor Say.).

Păsările dăunătoare culturilor de cereale

Se cunosc unele specii de păsări, care în unii ani se înmulţesc în masă formând
colonii masive, care se comportă ca dăunători ai plantelor cultivate. Acestea culeg de la
suprafaţă ori ciugulesc boabele semănate sau aflate în germinare, mai ales cele
semănate mai superficial ori smulg plantulele abia răsărite, frecvent atacă spicele din
culturile de cereale, ciugulesc boabele de porumb din vârful ştiuleţilor. Printre speciile
de păsări frecvent întâlnite în culturile de cereale se numără: cioara de semănătură
(Corvus frugilegus L.), cioara cenuşie (Corvus cornix L.), vrabia de casă (Passer
domesticus L.), vrabia de câmp (Passer montanus L.), coţofana (Picapica L.), gâscă
sălbatică (Anser anser L.) etc. Dintre speciile menţionate, importanţă practică pentru
culturile de cereale o prezintă: cioara de semănătură (Corvus frugilegus L.) şi vrabia de
casă (Passer domesticus L.).
Cioara de semănătură - Corvus frugilegus L. Ord. Passeriformes, Fam. Corvidae
Răspândire. Cioara de semănătură este răspândită în multe ţări din Euroasia,
fiind mai abundente în partea de mijloc şi de Sud-Est a Europei.
Descriere. Cioara are corpul alungit de 45-52 cm lungime şi greutatea de 310-
490 g, cu penajul de culoare neagră şi reflexe violete-albăstrui. Picioarele şi ciocul sunt
de culoare neagră. La păsările tinere în primul an baza ciocului este acoperită cu pene,
iar cele mai în vârstă au baza ciocului goală lipsită de pene de culoare albă sau cenuşie
datorită scormonirii pământului în căutarea seminţelor. Coada este rotundă la vârf,
acoperită de aripi în întregime (fig. 73).
Oul este eliptic de 34-43 mm lungime şi de 25-30 mm lăţime, de culoare cenuşie-
verzuie acoperit cu pete neregulate brune-măslinii şi negre, mai pronunţate în partea
mai largă a oului.
Puiul după trei săptămâni de la ieşirea din ou, seamănă cu adultul.
Biologie şi ecologie. Cioara de semănătură este în general o specie migratoare,
migrând în toamnă de la nord-est spre sud-vest, iar primăvara se întoarce la locurile
iniţiale. Fiind păsări sociale, în toate anotimpurile trăiesc în cârduri masive,

208
deplasându-se la distanţe mari în căutarea hranei. Iama ciorile migrează în sate unde îşi
caută hrana pe lângă arii, ferme, depozite şi locuinţe omeneşti. Se înmulţeşte o dată pe
an. Jocurile premărgătoare împerecherii, încep încă din luna februarie, iar în primăvară
la începutul lunii martie are loc împerecherea. Se împerechează numai ciorile care au
depăşit vârsta de 3 ani. După împerechere ciorile cuibăresc, formând colonii de cuiburi
în grupurile de arbori bătrâni şi înalţi, liziere de păduri, prin plantaţiile de salcâm, prin
perdelele de protecţie sau de pe marginea drumurilor, prin parcurile de arbori înalţi etc.
Coloniile de ciori cuprind uneori un număr mare de cuiburi unul lângă altul, de obicei
100-500 sau chiar 800-1000 cuiburi, suprapuse sau izolat, de regulă în locul de
ramificare a 2-3 ramuri. Cuiburile sunt confecţionate de ambele sexe. Masculii aduc
ramuri uscate sau

209

Fig. 73. Cioara de semănături
(Corvus frugilegus L.)
210
verzi, iar femela construieşte cuibul,
aşezând ramurile uscate la baza
cuiburilor, iar pe cele verzi deasupra.
Interiorul cuibului este căptuşit cu
iarbă uscată, cârpe, lână şi excremente
uscate de bovine. In perioada cuibă-
ritului, ciorile fac un zgomot caracte-
ristic, care se aude la distanţe mari.
Ciorile îşi construiesc coloniile an de
an în aceleaşi locuri. Uneori fiecare
pereche de ciori folosesc aceleaşi
cuiburi mai mulţi ani la rând, pe care
în fiecare an îl repară şi îl
îmbunătăţesc. La sfârşitul lunii
martie, femela începe se depună ouă,
proces care durează până în prima
decadă a lunii aprilie. O
femelă depune în total 4-6 ouă, depunându-le zilnic sau la o zi unul după altul. în caz
că ouăle din cuib sunt luate sau sparte şi cuibul dărâmat, femela îl reface şi depune ouă
a doua, a treia sau chiar a patra oară, însă de fiecare dată cu un ou mai puţin.
Ouăle sunt clocite numai de femelă timp de 17-20 zile, iar masculul îi aduce
hrană. După ieşirea puilor din ouă, femela consumă cojile ouălor, ocroteşte şi hrăneşte
puii. Peste 2-3 zile de la ieşirea din ouă puii încep să se mişte, iar după 10 zile sunt
lăsaţi singuri în cuib, iar masculii şi femela zboară în căutarea hranei pentru pui,
aducând (larve şi insecte) care constituie hrana de bază a lor. După 32 zile de la ieşirea
puilor din ouă, ei devin apţi de zbor şi părăsesc cuibul, hrănindu-se alături de păsările
adulte, revenind în fiecare seară cu puii să-şi petreacă noaptea în colonii, dormind pe
ramurile pomilor.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Cioara de semănătură are un regim de
hrană foarte variat. In perioada hrănirii puilor cioara se comportă ca o specie
folositoare pentru agricultură, consumând diferite specii de insecte, melci, şoareci.
După unii autori în perioada cuibăritului hrana acestui corvid este formată din 81 -90%
insecte şi numai 4-19% din hrana sa o formează boabele de cereale.
Primăvara devreme când sunt lipsite de hrană atacă semănăturile de grâu, ovăz,
porumb, ciugulind boabele de la suprafaţă ori scot boabele în germinaţie, scormolindu-
le cu ciocul din sol sau smulg plantulele abia răsărite. Vara atacă boabele din păstăile
verzi de mazăre, apoi boabele în lapte sau uscate din ştiuleţii de porumb, serninţele de
floarea-soarelui, în anii secetoşi consumă fructele de cireş şi vişin, boabele din struguri,
nucile etc.
Combatere: Se aplică în general măsuri preventive: distrugerea cuiburilor,
spargerea ouălor, vânareapăsărilor la cuib sau alungarea cu ajutorul diferitor sperietori,
pentru aîmpiedica staţionarea ciorilor în culturi şi plantaţii; aplicarea produselor
repelente (corbifuge) care datorită mirosului urât îndepărtează păsările.

Vrabia de casă - Passer domesticus L. Ord. Passeriformes, Fam. Ploceidae

Răspândire. Vrabia de casă este răspândită în Europa, mfâlnindu-se mai frecvent
lângă locuinţele omeneşti, unde găseşte mai multă hrană.
Descriere. Vrabia are corpul de 14-18 cm lungime şi 22,4-37,2 g, cu anvergura
aripilor de 21 -26 cm. Prezintă un dimorfism sexual pronunţat. Masculul este mai mare
decât femela, cu ciocul, penele de sub ochi şi guşă negre. Partea dorsală a capului este
cenuşie, iar spatele, coada şi aripile caferui-castanii cu o dungă transversală pe aripi.
Partea ventrală este albă-murdară. Femela are negru doar în jurul ochilor, cu penajul
dorsal de un brun deschis.
Oul este oval-alungit de 18-25 mm lungime de culoare albă-cenuşie cu puncte şi
pete cenuşii-cafenii sau roşcate.
Puiul în timp îndelungat este golaş, iar după 3-4 săptămâni de hrănire seamănă cu
adulţii.
Biologie şi ecologie. Vrabia de casă iernează ca păsări adulte sub streşina caselor,
magaziilor, în crăpăturile zidurilor ori fântânilor pietruite, prin grajduri, depozite etc. In
primăvară începând cu luna martie are loc împerecherea, iar la începutul lunii aprilie
încep să-şi confecţioneze cuiburi în adăposturile unde au iernat, mai rar sau de loc în
scorburile pomilor, sau la bifurcaţia ramurilor, sau îşi repară cuiburile vechi. Cuibul îl
construieşte din fulgi, paie, peri, lână, bucăţi de cârpe etc, curăţindu-1 după fiecare
rând de pui eclozaţi.

211
 Vrabia de casă este o pasăre socială, trăieşte în grupuri sau în perechi, ziua
zburând în continuu în căutarea hranei, iar seara se adună pe sub streşinile caselor sau
în arborii stufoşi unde ciripesc zgomotos până la căderea nopţii. Zborul vrabiei este
iute, zgomotos, dar nesigur când se aşează jos. Zboară la înălţimi mici şi nu la distanţe
mari. După o perioadă de hrănire femela începe să depună ouă. Păsările tinere depun
ouă de 2 ori pe an, cele bătrâne de 3 ori. Femela depune de fiecare dată câte 5-8 ouă,
fiind clocite pe rând de femelă şi mascul 12-14 zile.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Puii sunt hrăniţi cu larve şi insecte mici
timp de 25-28 zile apoi devin apţi de zbor, părăsesc cuibul şi se hrănesc alături de
păsările adulte. Puii apăruţi din primele ponte devin maturi şi se reproduc în acelaşi an.
Vrabia de casă este o pasăre sedentară, trăieşte acolo unde se găsesc aşezări
omeneşti şi culturi ce-i asigură hrana. Are un regim de hrană foarte variat. Primăvara şi
vara se hrănesc cu plante tinere, muguri, flori, frunze de salată şi sfeclă, boabe de
cereale, seminţe de cânepă, floarea-soarelui, fructe de cireş, vişin, agriş, coacăz,
zmeură, căpşun, boabe de struguri, producând mari pagube agriculturii. Iama se
hrănesc prin depozite, distrugând mari cantităţi de produse vegetale depozitate. După
unii autori vrăbiile sunt şi transmiţători a unor specii de dăunători din depozite.
Vrabia de casă în acelaşi timp este şi o specie folositoare pentru agricultură, în
special în timpul hrănirii puilor când se comportă ca insectivoră, adunând numeroase
specii de insecte dăunătoare (omizi, mai ales omizile păroase pe care numai cucul le
mai consumă, insecte mici sau mari - cărăbuşi, gărgăriţe etc.) cu care îşi hrăneşte puii,
aceasta constituind hrana de bază a lor.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la specia Corvus frugilegus L. In
asociaţie cu vrabia de casă se întâlneşte în culturi şi vrabia de câmp (Passer montanus
L.) care atât morfologic cât şi biologic sunt asemănătoare şi se combate prin aceleaşi
măsuri.

Rozătoarele dăunătoare culturilor de cereale

Se cunosc mai multe specii de rozătoare, care în anii cu ierni blânde, primăveri şi
toamne secetoase se înmulţesc în masă, formând colonii masive care produc pierderi
mari în culturile de cereale. Printre speciile cu o frecvenţă mai mare şi o importanţă
practică pentru culturile de cereale se numără: popândăul pătat (Citellus suslicus
Guld.), şoarecele comun (Microtus arvalis Pali.), hârciogul comun (Cricetus cricetus
L.), şoarecele de mişună (Mus musculus spicilagus Peten.), şoarecele pitic (Micromus
minutus Pali.) ş. a.

Popândăul pătat sau ţâstarul - Citellus suslicus Guld

Sin.: Spermophilus suslicus Guld. Ord. Rodentia, Fam. Sciuridae
In culturile agricole se întâlnesc mai multe specii de popândăi: popândăul pătat
(Citellus suslicus Guld.), popândăul comun (C. citellus L.) şi popândăul cenuşiu (C
pygmaeus Pali.). Mai frecvent se întâlneşte şi prezintă o deosebita importanţă
economică popândăul pătat (Citellus suslicus Guld.).
Răspândire. Popândăul pătat este răspândit mai ales în Europa Centrală şi de
Sud.
Descriere. Popândăul pătat are corpul zvelt, alungit de 18-22 cm lungime, cu
coada de 3,2-5 cm, acoperit de o blană cenuşie-cafenie, cu pete de culoare albă. Vârful
botului, mustăţile şi ghearele sunt negre. Picioarele sunt scurte mai ales cele anterioare,
cu ajutorul cărora ţine hrana (fig. 74).

212
 Biologie şi ecologie. Popândăul pătat iernează ca adult în galerii verticale la
adâncime de până la 150-170 cm. Primăvara apare devreme la sfârşitul lunii martie-
începutul lunii aprilie. In curând după apariţie are loc împerecherea, care durează
aproape 2 săptămâni. Popândăul se reproduce o dată pe an, în primăvară. Perioada
gestaţiei durează 25-30 zile. O femelă naşte 6-8, uneori până la 12 pui, care la început
se hrănesc numai cu laptele femelelor. Puii cresc foarte repede, iar după o lună de la
naştere se răspândesc săpând galerii noi sau le adaptează pe cele vechi. Longevitatea
animalelor este în medie de 3 4 ani.
Popândăul pătat populează mai ales terenurile înţelenite, lizierele pădurilor,
şanţurile înierbate, marginea drumurilor, haturile etc. Apare mai rar pe solurile
pietroase şi pe cele nisipoase. Trăieşte în galerii subterane - înguste, perfect circulare
cu 2-3 ieşiri, iar cuibul îl construieşte la adâncimi cuprinse între 1,0-1,5 m. Trăieşte în
galerii individuale, în afară de perioada de alăptaţie, când într-o galerie trăieşte femela,
împreună cu puii. Galeriile popândăului pot fi verticale şi oblice, care au diametrul în
medie de 5 cm. Adâncimea galeriilor depinde de relieful terenului, de însuşirile solului
şi nivelul apelor subterane.
Adâncimea maximală a galeriilor oblice ajunge până la 120, iar a celor verticale
până la 170 cm. Galeriile în care trăieşte popândăul sunt de două tipuri: provizorii sau
temporare (de refugiu), cu rol de adăpost temporar, pentru apărare şi mai puţin pentru
depozitarea hranei şi permanente, care reprezintă locuinţa (vizuina) propriu-zisă, în
care are loc reproducerea, creşterea puilor şi depozitarea hranei.
Galeriile provizorii sunt de regulă oblice sau drepte, de lungime variabilă, însă nu
depăşesc adâncimea de 40-60 cm. Uneori sunt paralele cu suprafaţa solului şi
prevăzute cu ieşiri verticale, circulare. Galeria permanentă este formată din mai multe
galerii lungi şi întortocheate, pentru comunicare şi are la exterior mai multe orificii de
4-6 cm în diametru, dintre care una este principală. Galeria permanentă începe printr-o
galerie verticală de 1 - l ,5 m lungime, ce se
continuă cu 2-5 galerii secundare lungi de 10-
150 cm, ce se leagă cu galeria principală a
cărei lungime ajunge la 5-6 m, fiecare având
2-4 încăperi pentru locuit, reproducere şi în
majoritate pentru depozitarea hranei. în anii
de înmulţire în masă numărul galeriilor
variază între 100 şi 200, chiar până la 300 la
hectar. Pe terenurile arabile numărul acestor
galerii este mult mai redus. Activitatea
popândăului pătat este diurnă, mai ales între oreleFig. 74. Popândăul pătat (Citellus
9-11 şi 15-18. suslicus Guld.) (după Poleacov)
Noaptea stau în galerii, iar dimineaţa, când se încălzeşte ies şi încep să se hrănească. In
zilele cu arşiţă, popândăul pătat de asemenea se ascunde în galerii. Popândăul pătat
este un animal vioi şi foarte fricos, care se ascunde în galerie la cel mai mic zgomot.
Popândăul pătat se retrage pentru hibernare (somn de iarnă) începând din luna
septembrie în cuibul subteran şi nu se trezeşte până primăvara.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Popândăul pătat are un regim de hrană
foarte variat în funcţie de anotimp. Atacul se manifestă în vetre, înjurai galeriilor, şi pe
rând, prin scoaterea seminţelor semănate sau distragerea plantelor tinere. Primăvara
devreme se hrăneşte cu diferite plante verzi din jurul galeriilor permanente, iar mai
târziu atacă diferite plante cultivate abia răsărite, ca porumbul, floarea-soarelui,

213
cerealele tinere, lucerna, trifoiul etc., producând pagube mai mari în culturile de grâu,
porumb şi floarea-soarelui. Vara distruge diferite plante suculente (morcovul, sfecla,
castraveţii etc). Umblă după hrană numai în timpul zilei. Daune deosebit de mari,
popândăul pătat produce în perioada coacerii cerealelor păioase când animalele retează
spicele, desface boabele pe care le transportă în galerii. Un singur popândău, consumă
peste 4 kg de cereale pe an. Popândăul pătat deasemenea scutură şi risipeşte mari
cantităţi de boabe.
Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări au evidenţiat că popândăul poate
consuma zilnic cea lOOg de hrană uscată (seminţe de floarea-soarelui, boabe de
cereale), iar în perioada verii peste 4 kg boabe şi seminţe de cereale, plante tehnice şi
peste 10-15 kg seminţe de plante furajere.
In afară de daunele directe, popândăul pătat este o sursă de infecţie a diferitelor
boli infecţioase acute ale omului şi animalelor, aşa ca pesta (ciuma), braceloza etc.
hi reducerea populaţiilor de popândăi un rol important îl au unele mamifere
carnivore (dihorii, vulpile), precum şi unele păsări răpitoare ca şoimul de dumbravă
etc.

Şoarecele de câmp - Microtus arvalis Pali Ord. Rodentia, Fam. Cricetidae

Răspândire. Şoarecele de câmp este larg răspândit în Europa şi Asia.
Descriere. Şoarecele de câmp este p de talie mică, are lungimea corpului de 8.5-12
cm. Coada este scurtă, de 3,5-4,5 cm. Blana,
dorsal este de culoare f gri-cenuşiu sau
cenuşiu-murdar, cu o < \ţ nuanţă brună-
roşcată la şoarecii bătrâni. Lateral are o
dungă albă-gălbuie, iar ventral cenuşie-
deschis saugri-deschis, uneori argintie.
Botul este scurt şi lat, cu ochii şi urechile
mici, pe jumătate ascunse în blană.
Picioarele sunt cenuşii. Coada este
formată din 55-80 de inele, de Fig. 75.
Şoarecele de câmp (Microtus cuioare brună-închisă, acoperită pe toată arra/zsPall.)
(după Marcheşşi Alexandri) lungimea cu păr (fig. 75).
Biologie şi ecologie. Şoarecele de câmp populează mai frecvent câmpurile
deschise ocupate de păşune, fâneţe, culturi cerealiere, haturile înierbate, lucernăriile şi
trifoiştile, precum şi plantaţiile pomicole tinere, plantaţiile silvice şi mai ales
pepinierele, însă biotipurile preferate sunt ierburile perene, fâneţele şi culturile de
cereale. Locurile de instalare a şoarecelui de câmp se schimbă în funcţie de prezenţa
sau absenţa hranei. Trăieşte în galerii subterane individuale sau în familii, coristruind
cuiburi cu numeroase galerii, săpate la 30-40 cm adâncime, care comunică cu
exteriorul printr-un număr variabil de orificii (frecvent 4-8 orificii de ieşire).
în cazul când densitatea animalelor este mare, galeriile sunt unite între ele, iar
numărul orificiilor pot ajunge până la 10-15 ex./m 2, formând colonii. Galeriile sunt
dispuse dezordonat în vetre, care se observă uşor pe suprafaţa culturilor.
Galeriile au diametrul mijlociu de 4 cm şi sunt dispuse în grupe de câte 4-5, unite
prin mici cărări bătătorite. Cuibul şoarecelui este format dintr-o cameră spaţioasă
căptuşita cu iarbă, pănuşi de porumb, spice de cereale ş. a.
Pământul în aceste locuri este ridicat în sus şi lipsit de vegetaţie în dreptul lor.
Muşuroiul este lat cu suprafaţa neregulată.

214
 Numărul mare de galerii nu corespunde unui număr mare de şoareci. în general
numărul orificiilor este cu mult mai mare decât cel al şoarecilor. Densitatea animalelor
depinde de o serie întreagă de factori abiotici şi biotici (temperatură, umiditate, hrană
etc). Temperatura favorabilă de dezvoltare a şoarecilor este cuprinsă între 5 şi 22 °C,
nepriindu-le temperaturile prea ridicate sau prea j oase (sub 0 °C). Ploile reci şi
abundente din timpul toamnei, urmate de temperaturi sub 0 °C precum şi topirea
bruscă a zăpezii, sunt condiţii nefavorabile dezvoltării, în urma cărora se înregistrează
o mare mortalitate a şoarecilor.
înmulţirea în masă a şoarecelui începe în locurile de supravieţuire a lor: terenurile
înţelenite, ierburile perene, haturile înierbate etc, unde animalele nu sunt deranj ale prin
lucrările agricole.
în anii cu condiţii favorabile, şoarecii migrează de la staţiile de supravieţuire şi
ocupă în 2-3 luni nu numai păşunile şi fâneţele, dar şi diferite culturi proaspăt
însămânţate, formând colonii destul de mari. înmulţirea şoarecelui de câmp are loc în
tot cursul anului. începe primăvara devreme şi durează până în toamnă târziu, iar în
condiţii nefavorabile (sub căpiţele de fân, scârtele de paie, porumb etc) unde continuă
şi în timpul iernii.
ProUficitatea şoarecelui este destul de mare. O femelă se poate reproduce de 4-8
ori pe an, născând până la 20-88 pui pe an, câte 5-8 pui la fiecare naştere, însă la cele
din toamnă, numărul puilor este mai mic (3-4). Durata unei gestaţii este de 16-18 zile.
în anii cu condiţii deosebit de favorabile (anii de invazie), o femelă naşte 6-10 şi chiar
14-16 pui în fiecare generaţie. După 16-22 zile de la naştere, puii-femele se
maturizează şi sunt capabili să se reproducă. In unii ani cu condiţii favorabile,
densitatea şoarecilor în diferite culturi poate ajunge până la 5.000-7.000, uneori
10.000-15.000 şoareci/ha Longevitatea adulţilor este în medie de 18-19 luni. Şoarecii
de câmp sunt foarte vioi, aleargă repede, având mirosul şi auzul foarte dezvoltate.
Activitatea este diurnă şi nocturnă, care se desfăşoară în tot timpul anului, chiar şi sub
zăpadă. In toamnă şoarecii se concentrează sub scârtele de paie, fân etc., sau sunt duşi
cu recoltele în arii, pe lângă locuinţe. De multe ori în lipsa hranei se înregistrează şi
migrări naturale ale şoarecilor de câmp, spre ariile din sate, fermele de animale,
locuinţe etc, parcurgând distanţe de până la 5-6 km. Pătrunde de asemenea în sere şi
răsadniţe, unde atacă legumele, cărora le retează tulpinile.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Şoarecele de câmp are un regim de hrană
foarte variat şi constă aproape exclusiv din produse vegetale. Se hrăneşte cu boabele
cerealelor şi leguminoaselor depozitate, rădăcinile diferitor plante, tuberculi etc.
Produce daune mai mari în culturile proaspăt răsărite, precum şi în lucernăriile şi
păşunile naturale. In semănăturile de cereale de toamnă deseori iarna îşi construieşte
galerii sub zăpadă, cauzând daune deosebit de mari plantelor de abia răsărite sau
insuficient înfrăţite.
Pagubele cauzate de şoarecele de câmp sunt în funcţie de densitatea populaţiei, de
natura culturii şi de perioada de atac Cantitatea de hrană consumată de un individ într-
un an se ridică la 7 kg boabe şi 11 kg de alte produse vegetale. în toamnă îşi adună
rezerve de hrană în galeriile din pământ sau îşi face provizii sub forma unor muşuroaie,
care constau din spice de cereale, boabe de porumb, spice de mohor etc, greutatea
cărora variază între 250-280 g.
In afară de aceasta, în timpul iernii în lipsa de hrană şoarecele de câmp atacă
pomii şi arbuştii fructiferi, arborii forestieri şi mai ales puieţii. Acesta roade scoarţa în
regiunea coletului sau chiar rădăcinile, în cazul puieţilor. Atacul în plantaţiile pomicole

215
şi pepiniere se recunoaşte uşor după rosăturile de pe rădăcinile pomilor şi puieţilor sau
de pe tulpinile acestora, care sunt roase la o înălţime de până la 5 -10 cm şi tocate în
bucăţi mici chiar la locul atacului, sau sunt trase în galerii.
Pomii tineri şi puieţii din pepiniere atacaţi, stagnează în creştere şi treptat se
usucă, în anii de invazii, la puieţii din pepiniere, pierderile ajung până la 40-50%.
Daune mari deseori şoarecele de câmp produce puieţilor depozitaţi în şanţuri de
iernare.
Şoarecele de câmp, pe lângă daunele directe, fiind parazitat de o serie de
arachnide şi purici, este cunoscut şi ca un periculos transmiţător de boli virotice la om
şi animale (encifalită, tularemie etc).
în reducerea populaţiilor de şoareci un rol important îl au păsările răpitoare (ciuful
de pădure, vânturelul, şorecarul comun, cucuveaua), precum şi unele mamifere
carnivore (vulpea, nevăstuica, ş. a.).

Hârciogul comun sau căţelul (ţâncul) de pământ - Cricetus cricetus L. Ord.

Rodentia, Fam. Cricetidae
Răspândire. Hârciogul este larg răspândit în Europa Centrală.
Descriere. Hârciogul comun este un animal de talie mare, are corpul masiv de
până la 30-32 cm lungime şi 600 g şi coada scurtă de 3-4 cm. Blana este de culoare
castanie-roşcată pe partea dorsală şi neagră pe partea ventrală. Capul este conic, obtuz.
Obrajii, gâtul şi toracele prezintă lateral câte o pată albă-gălbuie. în interiorul cavităţii
bucale de o parte şi alta a fălcilor are două pungi-buzunare care servesc animalului
pentru transportarea hranei la cuib, unde o depozitează. Picioarele sunt scurte,
puternice, cu labele albe. Coada este conică, uşor trunchiată la capăt (fig. 76).
Biologie şi ecologie. Hârciogul comun trăieşte în regiunile de stepă şi silvostepă,
preferând ca şi popândăul pătat, solurile compacte, de obicei solurile înţelenite uscate
(haturi, marginea drumurilor, lizierele pădurilor
etc.), evitând terenurile nisipoase, mlăştinoase,
pădurile compacte, arăturile etc.

In anii de înmulţire în masă (invazie) pătrunde în toate culturile agricole şi chiar

în depozite de cereale şi aşezări omeneşti. Hârciogul iernează în sol, în galerii.
Primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când timpul se
încălzeşte, hârciogul îşi începe activitatea care durează până în luna octombrie.
Uneori apare şi mai târziu, dacă primăvară este întârziată. Hârciogul comun
trăieşte în galerii subterane până la 2,5 m adâncime (frecvent
Fig. 76. Hârciogul 60-80 cm), care comunică cu exteriorul prin 2-5 galerii de
comun (Cricetus cricetus ieşire. Galeriile sunt compuse din mai multe camere: de
L.)
refugiu, de provizii şi odihnă sau cuibul.

216
 Galeriile se complicăm raport cu vârsta animalului. Animalele adulte construiesc
galerii cu ramificaţii şi mai adânci, pe când animalele tinere fac galerii mai simple.
Camera de culcuş este cea mai mare (cu diametrul de 20-25 cm), de la care se ramifică
camerele pentru rezervele de hrană şi comunică cu exteriorul prin galerii înclinate şi
verticale. Galeriile hârciogului comun sunt asemănătoare cu a popândăului pătat,
deosebindu-se printr-un diametru mai mare la ieşire, fiind mai largi, în formă de pâlnie,
iar lângă fiecare gaură se află câte o grămadă de pământ, aruncat afară Indivizii tineri
îşi construiesc câte o singură cameră de provizii, pe când cei mai în vârsta câte 3 -5 în
care pot depozita de la 6-18 până la 30-40 kg rezerve de hrană compuse din boabe de
cereale (grâu, porumb etc.), floarea-soarelui, părţi din plante şi rădăcini de lucerna,
trifoi, varză, cartofi, sfeclă, morcov etc. Proviziile nu sunt amestecate, ci sunt depuse în
camere separate. Consumarea proviziilor se face începând cu cele care în curând pot
putrezi. în fiecare cuib locuieşte câte un singur individ, în afară de perioada de
împerechere, când masculul şi femela trăiesc împreună. Hârciogul este un animal
nocturn Umblă în căutarea hranei numai noaptea, ziua stă ascuns în galerie, unde se
odihneşte.
înmulţirea începe în primăvară (martie-aprilie) şi durează până în august. Femela
naşte de 2 ori pe an: prima - în martie-aprilie, iar a doua - în iulie - august. în fiecare
generaţie femela naşte câte 6-12, în unele cazuri chiar şi 20 pui, care după 8-9 zile
încep să se hrănească singuri, iar după 15 zile îşi construiesc galerii. Puii născuţi în
luna mai devin adulţi, capabili a se reproduce în acelaşi an.
Retragerea pentru hibernare are loc toamna prin luna octombrie, când începe să
scadă temperatura sub 9 °C. Somnul hibernal durează până în lunile februarie-martie.
Spre deosebire de popândău, la hârciog perioada de somn hibernal nu este obligatorie
şi completă; animalul din când în când se trezeşte şi consumă din rezervele de hrană
depozitate. în timpul iernii, dacă este blândă şi fără zăpadă, animalele sunt active mai
ales ziua, când temperatura este mai ridicată.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Regimul de hrană al hârciogului comun
este foarte variat. Atacă părţile vegetale, rMăcinile şi seminţele la diferite plante
cultivate şi spontane, producând pagube deosebit de mari la grâu, secară, orz, porumb,
lucerna, mazăre, fasole, cartof, morcov, sfeclă, floarea-soarelui, ardei etc. Primăvara
hârciogul se hrăneşte cu părţile verzi ale plantelor cultivate şi spontane, iar vara şi
toamna cu diferite seminţe şi rădăcini. In afară de hrană vegetală hârciogul consumă şi
hrană animală ca: insecte, melci şi alte nevertebrate, precum şi unele vertebrate
(şoareci, păsări etc.). In anii de invazii, produce pagube foarte mari.
în câmp prezenţa hârciogului comun poate fi recunoscută uşor după galeriile mari,
de obicei în formă de pâlnie, cât şi după potecile mici făcute prin lanurile de cereale, în
care paiele sunt retezate sau culcate la pământ cu spicele rupte.
Populaţiile hârciogului comun sunt deseori reduse în primăverile şi verile
ploioase şi reci, precum şi de o serie de păsări răpitoare (ciuful de pădure, huhurezul,
şorecarul comun, şorecarul de iarnă ş. a.) şi mamifere carnivore (vulpea, nevăstuica. ş.
a.).

Şoarecele de mişună - Mus musculus spicilegus Peten Ord. Rodentia, Fam.

Muridae
Răspândire. Şoarecele de mişună este o subspecie sălbatică a şoarecelui de casă
(Mus musculus L.) şi este răspândit în toate regiunile globului.

217
 Descriere. Şoarecele de mişună este de talie mică, are lungimea corpului de 6,5-
8,0 cm, cu coada scurta de până la 5,6-6,5 cm, dar mai groasă ca la şoarecele de casă.
Corpul este acoperit cu blană dorsal, de culoare cenuşie-deschisă, cu peri bruni roşcaţi.
Abdomenul este delimitat de spate printr-o dungă de culoare gălbuie-închisă sau albă-
portocalie. Picioarele sunt scurte, albicioase.
Biologie şi ecologie. Şoarecele de mişună trăieşte în populaţii, în galerii subterane
şi cuib. Spre deosebire de şoarecele de casă (Mus musculus L.) în câmp de asupra
galeriilor formează mişuni (muşuroi), unde îşi adună rezerve de hrană pentru iernat, pe
care le astupă cu pământ.
Uneori, în anii mai călduroşi o parte din şoareci nu-şi fac mişună, ci trăiesc în
câmp, iar toamna, odată cu începerea ploilor şi răcirea timpului, se retrag pentru iernat
în stogurile de fân, glugile de porumb, locuinţe, scârte de paie etc. Şoarecele de mişună
preferă în special terenurile cu ierburi perene, înţelenite, culturile de cereale, perdelele
forestiere de protecţie etc., evitând pădurile compacte. Activitatea şoarecelui durează în
tot cursul anului fiind mai intensă în timpul nopţii.
Primăvara şoarecele părăseşte mişunile şi migrează pe semănăturile ierburilor
perene, apoi în cele de cereale unde după recoltare se concentrează, îşi face provizii şi
iernează.
Vara îşi construieşte galerii temporare, la adâncimi de până la 30-3 8 cm, simple,
formate dintr-o galerie de intrare în cuib şi una de ieşire.
In încăperi şoarecele formează cuibul, folosind diferite materiale - hârtie, lână,
câlţi, cârpe etc, iar în câmp, pereţii cuibului sunt acoperiţi cu fire de iarbă uscată.
Şoarecele de mişună este o specie foarte fecundă. In mod normal are 4-5 generaţii
pe an, iar în anii cu condiţii foarte favorabile - până la 7 generaţii pe an. Perioada de
gestaţie durează aproximativ 20 zile. Naşte câte 7-8 pui in fiecare generaţie, care după
50-60 zile se maturizează, iar după 2-3 luni încep să se reproducă. în condiţii
favorabile şoarecele se înmulţeşte în masă, prezentând migraţii sezoniere şi neperiodice
pe distanţe mici.
în toamnă, adunându-se pentru iernare în populaţii de până la20-25 indivizi,
formează mişune sub care sapă numeroase galerii sub formă de reţea complicată
Galeriile se deschid 2-3 sub mişună, în depozitul de provizii şi câteva în jurul rnişunii.
Cuibul propriu-zis, î-1 sapă sub mişună, la 15-35 cm adâncime, în care animalele
iernează Construirea rnişunii şi pregătirea proviziilor de hrană pentru iarnă, începe la
sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august şi durează 25-30 zile, adică până în
septembrie, iar în toamnele călduroase şi lungi, construirea mişunilor, continuă până în
octombrie-noiembrie.
Dimensiunile mişunilor se află în funcţie de cantitatea de hrană depozitată şi de
numărul animalelor care-1 construiesc. înălţimea mişunilor ajunge până la 80-100 cm,
iar diametrul până la 150-200 cm. Densitatea mişunilor în anii de invazii poate ajunge
până la 8-10 ex/ha în culturile de cereale, şi 6-8 ex/ha în terenurile înţelenite. La mij
locul mişunii şoarecele îşi face depozit de provizii de hrană, pe care odată cu începerea
ploilor de toamnă o acoperă cu pământ, ca să nu pătrundă apa ce ar putea uda proviziile
care ar contribui la putrezirea acestora. Intr-o mişună, şoarecii pot depozita provizii de
hrană pentru iarnă, în cantităţi de 6-12 kg.
Numărul şoarecilor ce trăiesc într-o mişună este de 5-14, mai rar 20-25 indivizi.
In anii secetoşi sau cu precipitaţii abundente, densitatea numerică a şoarecelui de
mişună scade simţitor.

218
 Regim alimentar şi mod de dăunare. Şoarecele de mişună este un dăunător
polifag, atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Este unul dintre cei mai
periculoşi dăunători ai cerealelor. Atacă îndeosebi boabele de grâu, orz, ovăz, secară,
porumb etc, precum şi diferite plante verzi. Primăvara produce pagube mari în culturile
de floarea-soarelui, porumb, mazăre şi alte culturi consumând boabele proaspăt
însămânţate. în anii de invazii produce pagube deosebit de mari. In afară de pagubele
directe, şoarecele de mişună este cunoscut şi ca un transmiţător al virusurilor unor boli
infecţioase ca tularemia, horiomeningita etc

Şoarecele pitic - Micromys minutus Pali Ord. Rodentia, Fam. Muridae

Răspândire. Şoarecele pitic este larg răspândit în multe regiuni din Europa şi
Asia, îndeosebi în cele cu o umiditate relativă ridicată.
Descriere. Şoarecele pitic este cel mai mic mamifer din Europa, are lungimea
corpului de 5-7 cm, iar a cozii de 4,5-6,5 cm. Corpul este acoperit dorsal cu o blană de
culoare castanie-gălbuie, iar ventral albă Capul este scurt, cu ochii mici, bulbucaţi, iar
urechile sunt mici, rotunde şi catifelate. Picioarele sunt gălbui. Coada este gălbuie,
nepăroasă, lungă şi subţire, care se învălătuceşte împrejurul plantelor, de care
animalele se sprijină (fig. 77).
Biologie şi ecologie. Trăieşte în terenurile de la marginea pădurilor, în stufăriile
de pe lângă lacuri, bălţi şi iazuri, precum şi în grădini. Nu hibernează. Este un animal
vioi, sare şi înoată cu uşurinţă. Se mişcă cu multă iscusinţă pe paiele cerealelor cărora
le retează spicul. Se hrăneşte cu boabe, fructe uscate etc. Vara, în timpul reproducerii
îşi construieşte, fie pe tulpinile
de cereale adunate în mănunchi, fîepe stuf
sau buruieni un cuib, de formasferică, de 10-
12 cm în diametru. Cuibul este construit din
fire de iarbă uscată şi frunze ca şi la unele
păsărele, iar în interior este căptuşit cu câlţi.
Uneori îşi face cuibul şi în muşchi, sub arbori
sau arbuşti. Cuibul are numai o singură
deschizătură mică pe unde intră şi iese,
pmtmanupătrundeploaia şi a fi apărat de
duşmani. In acest cuib şoarecele se
reproduce. Este foarte agil şi prolific. Femela
naşte de 2-3 ori pe an, câte 4-6 pui la fiecare
naştere. Puii după 2 luni de la naştere devin
maturi, fiind capabili să se reproducă
Toamna, şoarecele pitic migrează din culturi în scârtele de paie, stogurile de porumb
Fig. 77. Şoarecele pitic (Micromys sau de fân din apropierea locuinţelor, unde
minutus Pali.) (după Săvescu) iernează. Cei care rămân în câmp îşi construiesc
cuiburi de iarnă în sol. Regim alimentar şi mod
de dăunare. Şoarecele pitic este o specie polifagă. Atacă numeroase plante cultivate şi
spontane. Produce daune mai mari în culturile de cereale (grâu, orz, ovăz, secară etc).
Retează spicele cerealelor şi le cară în cuib, unde apoi se hrăneşte cu boabele.
Prezenţa şoarecelui pitic se poate recunoaşte uşor după paiele la care spicele sunt
retezate, precum şi după cuiburile sferice, fixate pe paiele de cereale sau pe stufăriş. în
anii de invazii, şoarecele pitic produce daune deosebit de mari.

219
 Combaterea rozătoarelor. Pentru combaterea rozătoarelor se aplică măsuri
agrotehnice, mecanice biologice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă:
recoltarea la timp şi cât mai repede a culturilor din câmp, care formează locurile
preferate pentru adăpostirea şi înmulţirea rozătoarelor; distrugerea buruienilor şi mai
ales a celor de pe marginea şanţurilor, drumurilor, haturilor, care pe lângă aceea că sunt
locurile preferate pentru adăpostire şi înmulţire ale animalelor, le servesc şi ca hrană,
îndeosebi în timpul iernii; efectuarea arăturilor adânci de vară şi de toamnă pentru
distrugerea cuiburilor rozătoarelor; întreţinerea în bune condiţii a păşunilor, fâneţelor şi
grădinilor de legume.
Ca măsuri mecanice se recomandă: aplicarea diferitor tipuri de capcane, curse,
gropi-capcane, borcane etc.; inundarea galeriilor cu apă; prinderea animalelor cu laţul
etc.
Ca măsuri biologice se recomandă utilizarea preparatului biologic Bacterodencid
condiţionat sub formă de momeală din boabe de cereale cutitrul nu mai puţin de 1
miliard spori/g, care se introduce direct în galeriile animalelor (câte 10 g
momeală/galerie, peste fiecare 5-10 m) sau se aplică în pachete de hârtie în doză de 10-
30 g, pe marginea culturii în două rânduri: primul la - 3 0 m, al doilea la - 60 m de la
margine. Pe suprafeţele puternic atacate preparatul se aplică peste fiecare 20-25 m pe
tot câmpul, utilizându-se câte 2 kg/ha sau se împrăştie în culturi în doză de 1 -4 kg/ha.
Preparatul se aplică numai în perioada rece a anului.
în anii de invazii, când densitatea animalelor depăşeşte PED (50 galerii locuite/ha
în plantaţiile pomicole şi peste 100 glerii locuite/ha în culturile leguminoase perene), se
aplică tratamente chimice sub formă de momeli toxice, pregătite din hrana preferată a
animalelor (boabe de grâu, ovăz, porumb, floarea-soarelui, înmuiate în prealabil timp
de 24 ore, sau fierte putin ca să fie moi) care se amestecă cu un raticid avizat şi se
aplică direct în galeriile animalelor sau în lăzi speciale, sau se introduce sub adăposturi
naturale sau artificiale confecţionate special în acest scop din hârtie, carton etc., sub
formă de tuburi alungite ca să nu fie accesibile pentru păsări şi animale folositoare.
Pentru pregătirea momelelor toxice pot fi folosite ca hrană şi resturile de plante verzi,
preferate de animale (tulpini, frunze etc.), care se mărunţesc şi se amestecă bine cu un
produs raticid, apoi se aplică primăvara devreme, îndată după topirea zăpezii, la ieşirea
animalelor din hibernare, înainte de răspândirea şi înmulţirea lor, sau toamna târziu
când animalele nu au la dispoziţie hrană suficientă
CAPITOLUL 5 DĂUNĂTORII CULTURILOR DE
LEGUMINOASE ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR

5.1. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUMINOASE ANUALE PENTRU

BOABE
Culturile de leguminoase anuale pentru boabe prezintă o deosebită importanţă
economică datorită conţinutului ridicat al boabelor în substanţe proteice, constituind
principala sursă de proteine pentru hrana oamenilor şi animalelor. însă producţia de
boabe la unitate de suprafaţă a culturilor de leguminoase anuale este mică, deoarece
este diminuată semnificativ de activitatea unor dăunători periculoşi cum sunt:
gărgăriţele frunzelor de leguminoase (Sitona sp.), unele specii de afide
(Acyrthosiphonpisum Harris.), gărgăriţele boabelor de mazăre, bob (Bruchus sp.),
gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.), moliile păstăilor de mazăre (Cydia
nigricana Steph.) şi de soia (Etiella zinckenella Tr.) ş. a.

220
 Ignorarea rolului nefast pe care îl joacă principalele specii de dăunători a
culturilor de leguminoase anuale enumerate, a căror populaţii adesea depăşesc PED şi
neaplicarea unor măsuri corespunzătoare de combatere a lor, duce la înregistrarea unor
mari pierderi de recoltă de boabe. De aceea, cunoaşterea dăunătorilor culturilor de
leguminoase pentru boabe şi măsurile de combatere integrată a lor este sarcina de
primă importanţă a speciaUştilor din producţie, pentru a interveni la timp şi a obţine
recolte sporite şi de calitate superioară

5.1.1. Dăunătorii culturilor de mazăre

Păduchele verde al mazării -Acyrthosiphon pisum Harr.
Sin.: Acyrthosiphonpisi Kalt, A. onobrychis Boyer. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae
Răspândire. Păduchele verde al mazării este răspândit în majoritatea ţărilor din
Europa, Asia, Africa.
Descriere. Femela apteră are corpul de 4-5,5 mm lungime, în primăvară de
culoare verde, iar vara de culoare brună-deschisă, roşcată. Ochii sunt roşii. Antenele
sunt de lungimea corpului, uneori chiar şi mai lungi, aşezate pe tuberculi bine
dezvoltaţi, de culoare verde-deschis, în afară de extremităţile articulelor 3-6, care sunt
fumurii. Al 3-lea articul antenal prezintă 1 -2 senzorii circulare. Picioarele sunt lungi şi
subţiri, de culoare deschisă, în afară de extremităţile tibiilor şi tarselor, care sunt brune.
Corniculele sunt lungi şi subţiri la vârf, de culoare verde-deschisă la bază, şi verde-
închisă către vârf. Coada este lungă şi ascuţită, în formă de săgeată, de culoare verde,
fiind egală sau mai lungă decât jumătate din lungimea corniculilor. Femela aripată are
corpul de 5-5,5 mm lungime cu anvergura aripilor de 10 mm, de culoare verde sau
brună. Antenele sunt mai lungi decât corpul, de culoare verde-gălbuie. Al 3-lea articul
este prevăzut cu 15-20 senzorii. Corniculele sunt mai scurte decât la formele nearipate.
Picioarele sunt verzui, cu vârfurile femurelor şi tibiilor mai închise, iar tarsele sunt
negre (fig. 78).
Oul are 0,4-0,5 mm lungime, la depunere de culoare verzuie, iar peste 3-4 zile de
culoare neagră, lucioasă.
Larva este asemănătoare cu insecta adultă, de culoare verde, primele trei vârste
fără codiţă.
Biologie şi ecologie. Păduchele verde al mazării este o specie nemigratoare,
polivoltină. Are până la 18 generaţii pe an (uneori şi mai multe), dintre care 4-6
generaţii evoluează pe mazăre, iar restul pe lucerna sau alte leguminoase. Pe terenurile
irigate, dăunătorul poate avea20-22 generaţii. Iernează în stadiul de ou, depus în
toamnă de către femela amfigonă, pe tulpinile diferitor plante leguminoase perene,
cultivate şi spontane.
Primăvara devreme, spre sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când
temperatura medie zilnică depăşeşte 7-8 °C, odată cu pornirea în vegetaţie a culturilor
de lucerna din ouăle hibernante apar larvele. Acestea se hrănesc cu seva lăstarilor şi
frunzelor fragede, năpârlesc de 4 ori şi peste 10-15 zile se transformă în femele aptere
fundatrix (matcă), care pe cale partenogenetică vivipară dă naştere la larve noi.
Prolificitatea unei femele care trăieşte 20-30 zile variază dau la 50 la 170, în medie 80
larve. Larvele apărute migrează pe alţi lăstari şi frunze, hrăriindu-se cu seva lor, iar
peste câteva zile se transformă în femele funddtrigene aptere şi aripate, care la rândul
lor se înmulţesc pe aceeaşi cale, în mai multe generaţii de femele aptere şi aripate.

221
 După câteva generaţii pe leguminoasele perene (lucerna), pe la mijlocul lunii mai,
de obicei din a treia generaţie, o parte din formele aripate, migrează din culturile de
lucerna pe alte leguminoase şi în primul rând pe mazăre, măzăriche şi bob furajer, pe
care se înmulţesc, tot pe cale partenogenetică vivipară, în mai multe generaţii de
virginogene aptere şi aripate, colonizând
frunzele şi florile. Migrarea dăunătorului
corespunde fenologic cu înflorirea mazării.
Intensitatea migrării este mult mai mare în
cursul lunii iunie, uneori chiar şi în iulie.
Generaţiile din mai-iunie au o durată scurtă
de evoluţie, iar femelele o prolificitate foarte
înaltă, din care cauză numărul de afide pe
plante în a doua jumătate a lunii iunie şi în
iulie este foarte mare.

Frecvenţa dăunătorului în această

perioadă ajunge la peste 300 exemplare
pe o plantă. Prolificitatea femelelor Fig. 78. Păduchele verde al mazărei
aripate în medie este de aproape 30, (Acyrthosiphonpisum Harr.):
maxim 62 larve. Spre sfârşitul verii, când 1 - femelă aripată; 2 - femelă apteră; 3 - ouă; 4 - plantă
temperatura aerului coboară sub 15 °C, de mazăre atacată (după Scegolev, Znamensky) în
coloniile de virginogene, apar femele aripate-sexupare, care retromigrează pe
leguminoasele perene unde dau naştere la formele sexuate - masculi şi femele, care
după copulaţie depun ouăle pentru iernat. Depunerea ouălor, în funcţie de temperatură
continuă până la sfârşitul lunii octombrie. Ouăle sunt depuse izolat pe partea inferioară
a frunzelor sau pe tulpinile de lucerna. Prolificitatea femelelor amfigone - ajunge până
la 10-12, uneori până la 18 ouă. Durata generaţiilor variază între 6-15 zile, fiind mai
lungă în lunile de primăvară şi toamnă (10-15 zile), şi mai scurtă în cursul verii (6-8
zile).
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al mazării este o specie
oligofagă Atacă numeroase specii de leguminoase cultivate şi spontane, printre care
mazărea, măzărichea, lintea, bobul, lucerna, sparceta, trifoiul, sulfina ş. a, producând
daune mai mari în culturile de mazăre şi lucerna. Atacă atât larvele, cât şi adulţii, care
colonizează mai ales partea superioară a plantelor, în special inflorescenţele, păstăile în
curs de formare şi frunzele, sugând seva din ţesuturi. Plantele atacate stagnează în
creştere şi dezvoltare, frunzele se ofilesc şi cad; florile rămân sterile, iar păstăile rămân
mici, se deformează şi dau producţii scăzute. Daune mai mari se înregistrează în anii
secetoşi, când pagubele la mazăre se pot ridica până la 10-20%, iar la lucerna se reduce
producţia de masă verde cu 5-10% şi conţinutul de caroten.
In afară de pagubele directe, păduchele verde al mazării transmite şi unele boli
virotice, cum sunt: răsucirea frunzelor de mazăre, mozaicul comun şi mozaicul
nervurian al mazării.
Populaţia păduchelui verde al mazării este adesea diminuată de epizootii cauzate
de diferite specii de ciuperci din genul Entomophthora, aşa ca Entomophthora aphidis
Hoffm., E.thaxteriana Petch., E.sphaerosperma Fres., care distrug până la 50% de
afide precum şi de diferite insecte entomofage prădătoare şi parazite. Printre speciile

222
prădătoare se menţionează: Chrysopa perla L., Ch. carnea Steph., Coccinella
septempunctata L., C. 14-punctata L.,Adalia bipunctata L., Syrphus sp. etc, iar ca
parazite Aphidius ervi Hal., Praon dorsale Hal. ş. a., dintre care prezintă o deosebită
importanţă Aphidius ervi Hal., care distruge până la 96% de afide.
Combatere. Măsuri agrotehnice. Recoltarea mazării la timp pentru a evita
scuturarea boabelor; efectuarea arăturilor de vară; distrugerea samuraslei, pe care
dăunătorul îşi poate continua evoluţia; amplasarea noilor semănături cu leguminoase
anuale la distanţe de cel puţin de 2-3 km faţă de cele perene; însămânţarea cât mai
timpuriu şi cultivarea soiurilor precoce, care sunt mai puţin atacate de acest dăunător;
cositul leguminoaselor perene cât mai de jos, pentru distrugerea ouălor depuse pentru
iernat; utilizarea în perioada de vegetaţie a îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, cât şi
cu microelemente, care măresc rezistenţa mazării la atacul acestui afid; distrugerea
buruienilor leguminoase care pot servi plante-gazde intermediare ale acestui dăunător.
în condiţii de irigare1 se aplică ploi artificiale, în urma cărora se distrug până la 70% de
afide.
Măsuri chimice se aplică rar, numai în anii de invazii când densitatea
dăunătorului depăşeşte PED (20-50 afide/plantă şi o frecvenţă a plantelor infestate de
30-50%), iar raportul între afidofagi şi păduchi este de peste 1:30 -1:40 ce nu poate
frâna înmulţirea în masă a dăunătorului.
La o frecvenţă a plantelor infestate de 10-15 % se aplică tratamente marginale, în
faza de îmbobocire sau la începutul înfloririi mazării, moment ce corespunde cu
migrarea aridelor din culturile de lucerna şi alte leguminoase perene în cele de mazăre
şi formării primelor colonii de păduchi.
în cazul unor densităţi masive (20-50 afide/plantă sau 3000 afide/m 2) se aplică,
tratamente pe întreaga cultură cu Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Aktara 25 WG (0,1 kg/ha),
Decis 2,5 EC (0,2 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2 - 0,25 l/ha), Zolone 35 EC (1,4 l/ha) etc.
în culturile de mazăre verde (pentru conservare) la infestări puternice se aplică un
tratament la sfârşitul înbobocirii - începutul mfloririi cu Actara 25 WG (0,1 kg/ha),
Decis 2,5 EC (0,21 /ha), Actellic 50 EC (1,0 l/h) etc.
La atacuri mari tratamentele se repetă la 8-10 zile.

223
 Tripsul mazării - Kakothrips robustus Uzel.
Sin.: Kakothripspisivora Westw., Physopus robusta Uzel., Thripspisivora Westw. Ord.
Thysanoptera, Fam. Thripidae
Răspundere. Tripsul mazării se întâlneşte în majoritatea ţărilor din Europa.
Descriere. Adultul (femela) are corpul alungit, uşor turtit dorso-ventral, de 1,4-
1,8 mm lungime, de culoare brună, brună-închisă, aproape neagră Capul are aceeaşi
lăţime ca şi lungime. Antenele sunt formate din 8 articule, dintre care primele două,
precum şi articulele 5-8 sunt de culoare brună-închisă, iar celelalte sunt galbene, mai
ales la bază Picioarele au în general culoarea corpului, în afară de tibiile anterioare şi
farsele, care sunt galbene. Aripile sunt înguste, cu nervurile distincte, cu franjuri pe
margini, de culoare brune-cenuşii, dar spre bază mai deschise. Aripile anterioare au
câte 25-30 peri. Masculul este de talie mai mică, culoarea antenelor fiind puţin mai
deschisă decât la femelă (fig. 79).
Oul are 0,27-0,40 mm lungime, reniform, de culoare albă-gălbuie.
Larva este asemănătoare cu insecta adultă, la apariţie de culoare albă, iar la
maturitate devine galbenă-cafenie sau portocalie, cu dtimele segmente abdominale
brune-închise.
Biologie şi ecologie. Tripsul mazării are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de
larvă de vârsta a doua în sol. Primăvara, la
sfârşitul lunii aprilie, sau începutul lunii mai
larvele hibernante se transformăm prenimfe
apoi în nimfe. Transformarea larvelor în nimfe
are loc în sol, în aceleaşi locuri unde au iernat.
Stadiul de nimfă durează între 7-10 zile.
Apariţia adulţilor are loc din decadele a doua şi
a treia a lunii mai, la temperaturi medii ale
aerului cuprinse între 14,2-22,0 °C şi umiditatea
relativă a aerului între 48-89%. Obişnuit apar
înaintea înfloririi plantelor de mazăre. Adulţii
sunt mai activi în zilele călduroase şi senine,
între orele 10 şi 14. Zboară până la 5-6 m Fig. 79. Tripsul mazгrii
înălţime, dar cel mai frecvent de asupra (Kakothrips robustus Uzel.): 1 -
culturilor, la 0,5-1,0 m înălţime. adult; 2 - larvг; 3 - 4 - floare єi
Primele apar femelele şi apoi masculii. De pгstгi atacate (dupг Scegolev)
aceea la început femelele sunt dominante, din care cauză în această perioadă se în-
mulţesc pe cale partenogenetică. Insectele adulte se hrănesc în perioada preovipozitării
pe seama organelor florale.
După 3-6 zile de la apariţia adulţilor în câmp, are loc copulaţia pe plantele de
mazăre, mai frecvent în flori. Ponta începe din a treia decadă a lunii mai. Ouăle sunt
depuse majoritatea în florile de mazăre, în ţesuturile staminelor, iar un număr mai redus
-pe păstăile tinere, pe partea neexpusă ltirninii şi pe partea inferioară a frunzelor tinere
de mazăre. Intr-o stamină sunt depuse mai multe ouă, iar într-o floare până la 29-37
ouă. Perioada de depunere a ouălor durează 6-12 zile. O femelă depune în total între
12-27 ouă, în mod normal câte 1-5 ouă pe zi. Incubaţia durează 5-9 zile.
Primele larve apar la începutul lunii iunie cu maximum în a doua sau a treia
decadă a lunii iunie. Acestea se hrănesc cu organele florilor, cu păstăile şi frunzele
tinere, înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Stadiul larvar durează 12-18 zile. Din a

224
doua şi a treia decade ale lunii iunie, larvele ajunse în vârsta a doua părăsesc plantele
atacate, se retrag în sol la adâncime cuprinse între 3-50 cm, unde iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul mazării este o insectă oligofagă.
Atacă diferite specii de leguminoase cultivate şi spontane, dar produce pagube mai
mari în cdturile de mazăre şi bob, îndeosebi la soiurile zaharate, a căror înflorire
coincide cu apariţia în masă a tripsului. Atacă atât adulţii cât şi larvele, care înţeapă şi
sug seva din muguri, flori, lăstari şi frunzele fragede, păstăile în curs de formare etc. în
urma atacului, lăstarii stagnează în creştere, mugurii nu se mai deschid, frunzele se
ofilesc şi se usucă, florile se răsucesc, se îngălbenesc, apoi se brunifică sau avortează,
iarpăstăile rămân mici şi deformate. Pe păstăile atacate apar pete caracteristice, la
început cu strălucire argintie, apoibrune-lucioase. Păstăile tinere nu se mai dezvoltă, iar
cele în creştere se deformează în dreptul petelor brunificate plesnesc, iar boabele se
împrăştie. Pagube deosebit de mari se înregistrează în anii cu climat călduros şi uscat în
lunile mai, iunie şi iulie, mai ales pe solurile uşoare când pierderile pot ajunge până la 3
8-50% din producţia de boabe.
Populaţia tripsului mazării este mult limitată de diferite insecte prădătoare:
Chrysopa vulgaris Schm, Aeolothripsfasciatus L., Coccinella 7-punctata L.,Adalia
bipunctata L. şi Syrphus sp. precum şi de unele insecte parazite ca Tripoctenus brui
Witt. şi T. kutteri Ferr., ce parazitează larvele şi nimfele.
Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol hotărâtor prezintă măsurile
agrotehnice: respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor în asolament; izolarea în
spaţiu la 0,5-1 km a noilor semănături de mazăre faţă de cele vechi, care constituie o
sursă importantă de răspândire a dăunătorului; efectuarea arăturilor de vară sau de
toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante; cultivarea soiurilor timpurii;
însămânţarea mazării cât mai timpuriu sau mai târziu, pentru a evita coinciderea
înfloririi plantelor cu perioada de apariţie în masă a insectelor.
Măsuri chimice se aplică numai în anii de invazii, la semnalarea apariţiei
adulţilor sau a larvelor în culturi şi depăşirii PED (250-300 ouă/l 0 flori sau 20 larve
/10 flori) utilizându-se aceleaşi produse ca şi pentru combaterea păduchelui verde al
mazării (Acyrthosiphon pisum Harr.).
Gărgăriţele frunzelor de leguminoase - Sitona sp. Ord. Coleoptera, Fam.
Curculionidae (Brachyderidae)
în culturile de leguminoase anuale şi perene se întâlnesc peste 46 specii de
gărgăriţe din genul Sitona, însă numai 18 specii sunt deosebit de dăunătoare, printre
care se întâlnesc mai frecvent şi produc daune de importanţă economică: Sitona
lineatus L. şi S. crinitus Hbst.

Gărgăriţa dungată a frunzelor de mazăre - Sitona lineatus L.

Sin.: Sitona lineata L., S. griseus Marsh.
Răspândire. Gărgăriţa dungată a frunzelor de mazăre este larg răspândită în
Europa, Asia şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 3,5-5,0 mm lungime, de culoare
cenuşie-brună sau neagră. Capul cu ochi mari şi un rostru scurt şi gros, plat, lipsit de
carenă mediană longitudinală. Pronotul este scurt, mai lat decât lung, prevăzut cu 3
dungi albe-aurii longitudinale şi cu o punctuaţie simplă deasă şi fină Solzii de pe elitre
formează dungi longitudinale paralele, mai deschise şi mai închise. Uneori elitrele pot
fi unicolore, brune-cenuşii sau cafenii. Femurele sunt negre, iar tibiile roşcate (fig. 80j).

225
Gărgăriţa dungată şi păroasă a frunzelor de mazăre - Sitona crinitus Hrbst
Sin.: Sitona dispersus Muls.

226
 Răspândire. Gărgăriţa dungată şi
păroasă a frunzelor de mazăre este
răspândită în toată Europa, în Africa de
Nord, în Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Descriere. Adultul este mai mic
decât la S. lineatus L., are corpul de 2,8-
4,5 mm lungime, de culoare cenuşie-
închisă. Ochii sunt foarte convecşi.
Rostrul este scurt şi gros, lăţit. Jgheabul
de pe rostru se întinde din vârful lui până
la înălţimea ochilor şi se termină într-o
gropiţă. Partea dorsală a corpului este
acoperită cu solzi de culoare albă-
murdară. Pe elitre se afla câte patru
rânduri de peri oblici, care au lungimea
egală cu lăţimea interstriurilor (fig. 802).
Oul este aproape sferic, neted, de

227
0,2-0,3 mm lungime şi 0,15-0,2 Fig. mm 80. Gărgăriţele frunzelor de
lăţime la depunere de culoare galbenă, iar leguminoase:
1 -3 zile devine cenuєiu, aproape negru. 1 - adult de Sitona lineatus L.; 2 - adult de Sitona
Larva la maturitate are 5-6 mm crinitus Hbst.; 3 - larvг; 4 - pupг; 5 - plante lungime, este
apodг, eucefalг, cu corpul atacate de adulfr 6 ~ rгdгcinг єi nodozitaюi atacate
după de larve (după Bogdanov-Katikov)
puţin încovoiat, acoperit cu peri lungi de

228
culoare albă cu striuri transversale. Capul este galben sau brun-deschis. Segmentele
abdominale prezintă dorsal câte un rând transversal de perişori mici, iar ventral cu câte
2 peri mai dezvoltaţi.
Pupa are 4,5-6,0 mm lungime, de culoare alb-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţele frunzelor de leguminoase (Sitona lineatus L. şi S.
crinitus Hrbst.) au o generaţie pe an şi iernează ca insecte adulte în stratul superficial al
solului, pe sub bulgării de pământ şi resturile vegetale, în special pe terenurile cu
leguminoase perene - lucerna, trifoi etc.
Apariţia adulţilor are loc primăvara devreme, de obicei la începutul lunii aprilie,
când temperatura aerului ajunge la 3-5 °C, deplasându-se la început în mers, iar când
temperatura se ridică la 7-8 °C încep să se hrănească cu frunzele diferitor leguminoase
perene - lucerna, trifoi ş. a. Apariţia adulţilor hibernând este foarte eşalonată şi durează
2-3 luni, din aprilie, uneori chiar din a 3-a decadă a lunii martie şi durează până în iulie.
La răsărirea leguminoaselor anuale (mazăre, măzăriche ş. a.) adulţii migrează pe plante
deplasându-se în zbor sau prin mers. Adulţii se hrănesc în timpul nopţii, urcându-se pe
plantă şi rozând frunzele, pe margini sub formă dantelată. în zilele cu temperaturi mai
reduse stau ascunşi la baza plantelor, sub bulgării de pământ sau la îndoitura frunzelor,
iar la atingerea plantelor cad la pământ. Uneori, în zilele călduroase adulţii pot zbura.
Longevitatea adulţilor durează 2-3 luni, din aprilie şi până în iulie.
Când temperatura aerului depăşeşte 13 °C are loc copulaţia şi depunerea ouălor,
care durează de la sfârşitul lunii mai până în luna iulie. Ouăle sunt depuse izolat sau în
grupe mici pe frunzele şi tulpinile diferitor specii de leguminoase, pe sol, la baza
plantelor. In majoritatea cazurilor ouăle depuse pe plante cad pe sol datorită acţiunii
vânturilor sau sunt spălate de ploi, în urma cărora multe sunt distruse. O femelă depune
de la câteva zeci până la 3600 ouă. Prolificitatea femelelor este condiţionată în special
de hrana larvelor şi a adulţilor, cât şi de temperatura din timpul pontei. Temperatura
optimă în perioada de depunere a ouălor este de 24-25 °C.La temperaturi mai joase de
10-11 °C, depunerea ouălor se întrerupe. Incubaţia durează 7-36 de zile, în funcţie de
temperatură. Larvele apărute migrează în sol. Pe timp călduros şi uscat, precum şi din
cauza dimensiunilor mici ale larvelor, în timpul pătrunderii lor în sol, o mare parte din
larve pier. La început larvele se stabilesc pe nodozităţile de pe rădăcinile plantelor
leguminoase pe care le perforează şi pătrund în interior, unde se hrănesc cu conţinutul
lor. La câteva zile de hrănire, după prima năpârlire, când lungimea corpului larvei
ajunge la 2 mm, acestea părăsesc interiorul nodozităţilor şi le rod la suprafaţă sau
pătrund în rădăcinile plantelor, unde rod galerii neregulate. Evoluţia stadiului larvar
durează 30-50 zile. La maturitate, larvele părăsesc rădăcinile şi migrează la adâncimi
cuprinse între 5-30 cm, unde formează o cămăruţă, în care se transformă în pupă,
stadiul ce durează 8-11 zile.
Adulţii încep să apară de la mijlocul lunii iulie şi se eşalonează până la sfârşitul
lunii august, iar o parte rămân în sol până în primăvara următoare. Gărgăriţele apărute
migrează din nou pe terenurile de lucerna, trifoi ş. a., unde după o scurtă perioadă de
hrănire se retrag în sol sau sub resturi vegetale, unde hibernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţele frunzelor de leguminoase sunt insecte
oligofage. Atacă diferite specii de leguniinoase anuale şi perene: mazărea, trifoiul,
lucerna, bobul furajer, lintea, sparcetă etc, provocând daune mai mari în culturile de
mazăre. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii produc daune mari în culturile de
mazăre, mai ales atunci când plantele se găsesc în primele faze de dezvoltare şi în

229
 deosebi în anii cu primăveri secetoase. Atacul adulţilor este caracteristic: rod limbul
frunzelor marginal sub formă dantelată. Pagube mari produc şi larvele, care la început
rod nodozităţile de pe rădăcinile plantelor leguminoase, iar mai târziu sapă în rădăcini
galerii adânci, neregulate, în care pătrund agenţi patogeni ce provoacă putrezirea lor. In
urma atacului plantele stagnează în creştere şi dau producţii scăzute.
înmulţirea acestor gărgăriţe este puternic frânată de activitatea diferitor specii
entomofage: Bembidion lampros Hbst., B. guttula R, Pterostichus cupreus L., Perilitus
rutilus Nees. etc, precum şi a ciupercii entomopatogene Beauveria bassiana Vuill.
Combatere. In combaterea acestui dăunător un mare rol au măsurile
agrotehnice: respectarea asolamentului; imediat după recoltare, efectuarea arăturii de
vară, în urma căreia este distrusă o cantitate mare de larve şi pupe din sol; izolarea
spaţială a leguminoaselor anuale, în special a mazării, de leguminoasele perene la o
distanţă de cel puţin (0,5-1,0 km); semănatul timpuriu al leguminoaselor anuale, ca în
perioada migrării gărgăriţei, plantele să fie bine dezvoltate; îngrijirea semănăturilor, ce
favorizează creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Măsuri chimice se aplică în caz de invazii, primăvara timpuriu, la începutul
răsăririi plantelor şi apariţiei în masă a gândacilor hibernanţi şi depăşirea PED (20-25
adulţi/m2, iar în anii secetoşi 10-15 adulţi/m2).
La început se aplică tratamente marginale, iar la invazii puternice întreaga cultură,
utilizând-se aceleaşi produse ca şi la gărgăriţa boabelor de mazăre (Bruchuspisorum
L.).

Gărgăriţa boabelor de mazăre - Bruchus pisorum L.

Sin.: Bruchus pisi L., Laria pisi L. Ord. Coleoptera, Fam. Bruchidae
Răspândire. Gărgăriţa boabelor de mazăre este o specie cosmopolită, răspândită
în toate regiunile globului, cultivatoare de mazăre pentru seminţe.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 4-5 mm lungime, de culoare
neagră-cenuşie, acoperit cu peri deşi cenuşii-roşcaţi. Antenele sunt seriforme, formate
din 11 articule de culoare neagră, în afară de primele 4 articule care sunt roşcate.
Pronotul este aproape de două ori mai lat decât lung şi prevăzut lateral cu câte un dinte,
iar scutelul în partea posterioară - cu o pată
albă. Elitrele sunt mai scurte decât abdomenul,
acoperite cu pete albe, dispuse neregulat şi
dungi longimdinale paralele. Picioarele
anterioare sunt roşcate cu femurele negre, iar
cele mijlocii-negre. Femurele picioarelor
posterioare prezintă câte un dinte.
Pigidiul este acoperit cu perişori albi şi
două pete negre de formă ovală, care împreună
cu partea posterioară a elitrelor formează un
desen în formă de cruce (fig. 81).
Oul este alungit, de 0,5-0,7 mm lungime şi
0,2-0,25 mm lăţime, de culoare gălbuie.
Larva la apariţie are corpul de culoare
galbenă-roşcată sau cărămiziu, cu capul
castaniu şi 3 perechi de picioare. După ce
pătrunde în bob şi năpârleşte, picioarele se

Fig. 81. Gгrgгriюa boabelor de

mazгre
230
(Bruchus pisorum L.): 1 -
adult, 2 - ou, 3 - pгstaie de mazгre
mazгre atacate (dupг Sгvescu)

reduc şi astfel devine apodă. La completa dezvoltare are corpul de 5-6 mm lungime,
uşor încovoiat, de culoarea albicioasă sau albă-gălbuie, cu capul galben sau brun.
Pupa are 4-5 mm lungime, de culoare alb-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa boabelor de mazăre are o generaţie pe an. Iernează
ca insectă adultă în boabele de mazăre infestate în diferite locuri de depozitare a lor. în
anii cu toamne lungi şi călduroase, ies din boabe şi se retrag pentru iernat în crăpăturile
pereţilor şi podelelor, pe sub saci şi în alte locuri adăpostite. Pot ierna şi în boabele
rămase în câmp după recoltare, pe sub resturile vegetale sau sub scoarţa pomilor, pe sub
frunzele căzute în crăpăturile solului etc.
Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie -începutul lunii mai, când temperatura aerului
se ridică la 14 °C insectele părăsesc locurile de hibernare şi migrează în zbor în
căutarea culturilor de mazăre. Apariţia adulţilor durează aproape o lună de zile. Dacă la
însămânţare gărgăriţele sunt duse în câmp împreună cu boabele de mazăre, atunci pe
timp rece se retrag sub bulgări de pământ, în crăpăturile solului, pe sub diferite resturi
vegetale, unde stau amorţite până în luna mai, când se răspândesc în lanurile de mazăre
înflorite.
Migrarea în masă a gărgăriţelor are loc la temperatura aerului cuprinse între 25-
28°C şi coincide fenologic cu faza de îmbobocire şi de înflorire a mazării.
în căutarea culturilor de mazăre, gărgăriţele parcurg uneori distanţe până la 3 km
sau chiar mai mult. în culturile de mazăre dăunătorul se întâlneşte în zbor mai ales în
zilele călduroase şi însorite, iar pe timp răcoros sau în zilele înnourate gândacii stau
retraşi pe sub tufele de mazăre. Adulţii se hrănesc cu polenul florilor de mazăre, uneori
atacă şi petalele, sepalele sau lăstarii plantelor. în această perioadă are loc şi copulaţia.
După 8-15 zile de hrănire pentru maturarea organelor sexuale, femelele încep să depună
ouă. Ponta coincide cu formarea păstăilor la mazăre. De obicei femela începe să depună
ouă când 5-6 % din păstăi s-au format. Ouăle sunt depuse câte unul sau câte două pe
păstăile tinere sau ajunse la o creştere maximă, fiind lipite de peretele păstăilor cu o
substanţă aglutinantă, care se întăreşte în prezenţa aerului.
Pe o singură păstaie în cazuri de invazii se pot înregistra până la 30 sau chiar mai
multe 40-50 ouă, depuse de mai multe femele. Cele mai multe ouă sunt depuse pe
păstăile etajului inferior, apoi pe cele din mijlocul şi vârful plantei. Prohficitatea unei
femele este de 100-200, maximum - 500 ouă. Depunerea ouălor durează de la sfârşitul
lunii mai până în luna iunie. Incubaţia durează 8-12 zile. Larva apărută roade peretele
păstăii, apoi tegurnentul bobului şi pătrunde în interiorul lui, unde năpârleşte, devenind
apodă Uneori în interiorul unui bob pătrund până la 7 sau mai multe larve, însă ajunge
la maturitate numai una singură, în bob, larva roade o galerie de nutriţie a cărei
dimensiuni cresc paralel cu dezvoltarea larvei. Evoluţia larvei are loc numai în
interiorul boabelor, trece prin 4 vârste, ajungând la maturitate după40-45 zile, în funcţie
de factorii climatici. Ajungând la completa dezvoltare, larva înainte de împupare roade
în tegumentul bobului un opercul circular care nu se deschide decât la ieşirea adultului
din bob. Maturizarea larvelor coincide cu faza de coacere în pârg şi respectiv de
recoltare a mazării, de aceea împuparea are loc de obicei în condiţiile de depozitare.
Stadiul pupai durează 18-20 zile.
Apariţia noilor adulţi are loc de regulă, după 60-75 zile de la depunerea ouălor,
calendaristic la sfârşitul lunii iulie sau în cursul lunii august. Noii adulţi părăsesc
boabele înainte sau după recoltare şi se retrag în diferite locuri pentru hibernare, iar o

231
altă parte rămân în boabe până în primăvara viitoare. Uneori, în anumite condiţii de
temperatură (sub 12°) adulţii pot rămâne în diapauză în boabe până la 1 -2 ani.
Gărgăriţele sunt foarte sensibile la oscilaţiile de temperatură şi umiditate din
timpul iernii. îngheţurile şi dezgheţurile cât şi umiditatea ridicată, provoacă moartea
unui mare număr de gărgăriţe, uneori peste 80%. Larvele sunt sensibile mai ales la
secetă. De aceea uscăciunile din vară care accelerează coacerea boabelor, provoacă
pieirea până la 70 % din larve şi pupe.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa boabelor de mazăre este o specie
monofagă, atacând boabele de mazăre cultivată şi spontană. Atacă numai larvele, care
rod în boabe cavităţi sub forma unor loji, consumând uneori până la 50 % din
conţinutul bobului. Atacul variază după soiuri, cele mai atacate sunt soiurile
semitardive şi cele tardive. In unu ani infestarea unor soiuri de mazăre poate să ajungă
până la 80% şi chiar mai mult. Mai puternic sunt infestate păstăile de la baza plantelor,
iar în păstaie cel mai mult sunt atacate boabele din mijloc. La invazii mari numărul
boabelor atacate poate ajunge până la 50-70%. Boabele atacate sunt devalorizate,
cantitativ şi cahtativ. în urma atacului boabele gărgăriţate pierd 5-20% din greutate şi
au o capacitate de germinare redusă.
înmulţirea gărgăriţei mazării este puternic frânată ca urmare a activităţii unui
complex de entomofagi din care fac parte speciile: Bruchobius laticollis Ash.,
Bruchoctonus senex Gresc, Lathromeris bruchocida Vas., Triaspis thoracicus Curt. etc.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă aplicarea măsurilor atât
în câmp, cât şi în depozite.
în câmp se recomandă următoarele măsuri agrotehnice: folosirea unei seminţe
sănătoase, liberă de gărgăriţe; cultivarea soiurilor de mazăre timpurii, care ajung la
maturitate înainte ca dăunătorul să depună ouă; folosirea soiurilor precoce cu o
perioadă scurtă de mflorire; recoltarea mazării la timp pentru a se evita scuturarea
boabelor; treieratul imediat după recoltare; distrugerea tuturor resturilor de plante (paie,
fân, pleavă) de mazăre, rămase in câmp după recoltare, în care se găsesc şi gărgăriţe;
discuirea solului imediat după recoltare pentm a provoca germinarea boabelor rămase
în câmp şi distrugerea dăunătorului; efectuarea arăturii de vară, care distruge un număr
mare de gărgăriţe.
Măsuri chimice se aplică în anii de invazii la depăşirea PED (150-200 adulţi/100
mişcări cu fileul entomologie). Se recomandă trei tratamente: primul în faza
îmbobocirii sau la începutul îrmoririi plantelor (5-10% de plante înflorite), al doilea-
după înflorirea plantelor şi începutul formării păstăilor (la depistarea a peste 20-25
ouă/100 păstăi), iar al treilea după 10-14 zile.
La început se aplică tratamente pe marginea culturii, iar la invazii puternice se
tratează întreaga cultură cu Actara 25WG (0,1 kg/ha), în culturile de mazăre pentru
boabe şi (0,08-0,1 kg/ha) în culturile de mazăre verde pentru conservare; Şarpei ME
(0,2-0,3 l/ha) în culturile de mazăre pentru boabe.
In depozit. In cazul când combaterea în câmp nu a fost efectuată şi s-au depistat
peste 10 gărgăriţe/ lkg de boabe, combaterea insectei se realizează prin gazarea mazării
gărgăriţate, înainte de depozitare cu Phostoxin, Magtoxin, Quickphos, Magnophos etc,
pastile care se introduc în stocuri sau printre saci şi prin reacţia cu vaporii de apă din
atmosferă degajă hidrogen fosforat, care este extrem de toxic pentru insecte dar şi
pentru om. Dozele de aplicare variază de la 3 până la 12 g/m 3 în funcţie de temperatură.
Pentru menţinerea un timp mai îndelungat a vaporilor toxici în vrac este recomandată

232
acoperirea boabelor gazate cu prelate impermiabile sau peliculă sintetică. Durata
gazării este de 5 zile la temperaturi de 20-25 °C şi de 10 zile la temperaturi mai reduse,
apoi vracul se aerează. în general, pentru a obţine o eficienţă înaltă şi a nu afecta
facultatea şi energia germinativă ale boabelor, gazarea trebuie efectuată le o
temperatură a aerului de peste 12 °C şi umiditatea boabelor sub 16%. Gazarea se face
până la ieşirea gărgăriţelor din boabe (până la mijlocul lunii august), în camere special
amenajate, sau în depozite cu etanşare perfectă sau sub prelate ori peliculă sintetică etc.
In condiţii de gospodărie, cantităţi mici de mazăre atacată pot fi dezinsectizate
prin utilizarea tratamentelor termice, fiind expuse timp de 1-2 ore la temperaturi de 55-
58 °C sau la temperaturi scăzute de - 8-11°C timp de 24-48 de ore.

Gărgăriţa punctată a mazării (leguminoaselor) - Tychius quinquepunctatus L.

Sin.: Tychiusfasciatus Fourc, Aoromius quinquepunctatus L. Ord. Coleoptera, Fam.
Curculionidae
Răspândire. Gărgăriţa punctată a mazării este răspândită în toată Europa, Asia,
Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Descriere. Adultul are corpul de 3,5-4,0 mm lungime, dorsal acoperit cu solzi de
culoare variată castaniu-roşcată, aurie, arămie sau albă-argintie, care îi dau un aspect
mătăsos sau metalic Partea ventrală a corpului este de culoare albă. Rostrul este lung şi
subţire. Pe pronot, care este puternic şi larg bombat, inclusiv pe sutura elitrelor prezintă
o dungă mediană longitudinală de culoare albă. Elitrele sunt ovale şi prezintă câte două
pete liniare albe. Femurele picioarelor sunt dinţate (fig. 82).
Oul este de culoare albă, alungit.
Larva este apodă, la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime, de
culoare albă-gălbuie, iar capul este castaniu-deschis. Pe pronot şi abdomen prezintă o
pubescenţă rară roşcată.

233
 Pupa are corpul de 3-3,5 mm
lungime, de culoare albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa
punctată a mazării are o generaţie pe
an. Iernează în stadiul de adult în
stratul superficial al solului la 3-10 cm
adâncime. Primăvara, spre sfârşitul
lunii aprilie -începutul lunii mai, când
temperatura stratului superficial al
solului depăşeşte 12°C, adulţii
hibernanţi încep să apară în câmp.
Apariţia adulţilor este eşalonată şi
durează până în luna iunie, zburând
uşor la distanţe apreciabile. Adulţii
apăruţi se hrănesc în cursul lunilor mai
şi iunie cu frunzele, Mpinile, lăstarii şi
bobocii florali ai diferitor plante
leguminoase anuale şi perene, rozând
orificii, care uneori ajung

234
până la 5 mm în diametru. Fi& g2. Gărgăriţa punctată a mazărei

mperioadaMoririiplantelorareloc (Tychius quinquepunctatus L):

copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor are i - adult; 2 - ouă în interiorul păstaiei; 3 - larvă; loc în
mai-iunie, la 6-12 zile de la apariţia 4 - păstăi de mazăre atacate la exterior; 5 - boabe de
adulţilor. Ouăle sunt depuse în florile sau mazăre atacate (după Osmolovsky) pe păstăile
tinere ale plantelor de mazăre,
fasole etc. în acest scop femela roade nişte cavităţi mici în pereţii păstăii şi depune în
interior 3-7, uneori 9-12 ouă. O femelă depune 60-160 ouă. Ponta durează 15-30 zile.
Incubaţia la temperatura de 20-23 °C durează 5-7 zile.
Larvele apărute sunt foarte mobile, pătrund în interiorul păstăilor şi se hrănesc cu
boabele verzi, în care rod galerii, trecând de la un bob la altul. Într-o păstaie se pot
dezvolta 2-3, obişnuit 9, uneori până la 12 larve, iar într-un bob 1-3 larve, fără a migra
în alte păstăi. Stadiul larvar durează 18-25 zile, trecând în această perioadă prin 4
vârste. Pe la sfârşitul lunii iulie, larvele ajung la completa dezvoltare, rod orificii
circulare în pereţi şi părăsesc păstaia migrând în sol, unde se transformă în pupă
Stadiul pupai durează 8-15 zile. In luna august-septembrie apar adulţii care, după
câteva săptămâni se retrag pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţapunctată a mazării este o insectă
oligofagă Atacă diferite leguminoase cultivate şi spontane, mai ales mazărea, bobul,
soia, fasolea, lupinul, lucerna, măzărichea, lintea ş. a. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă.
Adulţii la apariţie atacă tulpinile, lăstarii, frunzele şi organele florale. în urma atacului
are loc atrofierea tulpinilor tinere, iar frunzele prezintă la bază şi la vârful limbului
perforaţii circulare de 2-5 mm în diametru. Plantele dăunate stagnează în creştere,
cauzând întârzierea dezvoltării păstăilor şi deformarea lor. Larvele rod boabele în
formare, reducând greutatea lor cu 5-20%, iar capacitatea de gerniinare cu 15-40%.
Pagube mai mari, gărgăriţaproduce la soiurile de mazăre timpurii şi tardive, unde
pierderile de producţie pot ajunge până la 35-40%.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la gărgăriţa boabelor de
mazăre (Bruchuspisorum L.).

Buha mazării - Ceramicapisi L.

Sin.: Mamestra pisi L., Barathra pisi L., Polia pisi L., Scotogramma pisi L. Ord.
Lepidoptera, Fam. Noctuidae
Răspândire. Buha mazării este răspândită în Europa de Vest şi în Japonia.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 36-42 mm. Aripile anterioare sunt
de culoare castanie-roşcată lucioase, cu două linii transversale de culoare gălbuie şi
câte o pată triunghiulară albăîntre rnargineaposterioară şi externă a aripilor. Maculele
reniformă şi circulară sunt cenuşii-castanii, iar între ele se află o pată triunghiulară
neagră. Aripile posterioare sunt mai scurte decât cele anterioare şi au culoarea
castanie-deschisă, cu marginile mai închise.
Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,75 mm, de culoare albă-gălbuie, cu
numeroase creste caracteristice, dispuse radial.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 29-45 mm lungime, pe partea dorsală
de culoare verzuie-gălbuie, cu patru dungi longitudinale galbene, iar pe partea ventrală
marmorat. Capul este de culoare roză.
Pupa are 18-19 mm lungime, de culoare brună-roşcată, aproape neagră.

235
 Biologie şi ecologie. Buha mazării are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de
pupă în sol, la adâncime de 5-10 cm. Fluturii apar la sfârşitul lunii mai - începutul lunii
iunie şi au un zbor crepuscular sau nocturn. In timpul zilei adulţii stau ascunşi pe sub
frunze, bulgări de pământ sau în alte adăposturi. Zborul adulţilor este eşalonat şi
durează până în luna septembrie. Adulţii apăruţi, pentru maturarea organelor sexuale,
se hrănesc cu nectarul florilor. După 2-3 zile de hrănire are loc împerecherea şi ponta.
Femela depune ouăle în grupe de 40-50 (uneori până la 400). Ouăle sunt depuse în
rânduri drepte, pe partea inferioară a frunzelor de mazăre. Depunerea ouălor coincide
cu formarea primelor păstăi la soiurile timpurii. Incubaţia durează 8-12 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu frunzele de mazăre mai ales noaptea, rozând orificii
neregulate. Stadiul larvar durează 20-30 zile, trecând prin 6 vârste şi năpârlind de 5 ori.
Ajunse la maturitate larvele migrează în sol la 5-15 cm adâncime, unde se transformă
în pupe. Stadiul pupai durează 10-12 zile.
Spre sfârşitul lunii iulie - începutul lunii august apar adulţii generaţiei a doua care
se dezvoltă pe alte specii de leguminoase sau crucifere, până în luna septembrie, când
larvele ajunse la maturitate se retrag în sol, unde se transformă în pupe, care rămân
pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buha mazării este o specie polifagă. Atacă
numeroase specii de plante cultivate şi spontane, producând însă pagube mai mari la
mazăre. Pe lângă culturile leguminoase (mazărea, lucerna, trifoiul, măzărichea, lupinul
ş. a.) larvele atacă frecvent sfecla pentru zahăr, inul, ceapa, porumbul, cartoful, varza,
puieţii tineri de măr şi conifere, plantele ornamentale etc. Larvele atacă frunzele
plantelor, rozând orificii neregulate. La început larvele atacă frunzele din etajele
superioare ale plantelor, iar cele din vârstele mai înaintate, frunzele din etajele
inferioare. In anii de invazii aparatul foliar este distrus în întregime, rămânând numai
nervurile mai groase. In urma atacului plantele dăunate stagnează în creştere şi dau
producţii scăzute.
Combatre. Ca măsuri agrotehnice se recomandă efectuarea arăturilor de vară,
imediat dupărecoltareamazăriipentm distrugerea larvelor şi piipelordm sol; cultivare de
mazăre care ajung la maturitate, înainte ca larvele să producă pagube mari.
Ca măsuri biologice - utilizarea viespei oofage Trichogramma evanescens
Westw., în perioada depunerii în masă a ouălor, folosind până la 50 mii de exemplare
la 1 ha, în funcţie de densitatea ouălor pe 1 m 2, la intervale de 6-8 zile.
Măsuri chimice speciale pentru combaterea acestui dăunător nu se aplică sau se
aplică foarte rar, deoarece tratamentele chimice efectuate împotriva dăunătorilor
principali ai mazării, concomitent reduc simţitor şi populaţiile acestui dăunător.
în caz de invazii masive se aplică tratamente chimice speciale folosind aceleaşi
produse ca şi în combaterea gărgăriţei boabelor de mazăre (Bruchuspisorum L.).

Molia păstăilor de mazăre - Cydia nigricana Fabr.

Sin.: Laspeyresia nigricana F., Grapholitha nigricana Steph. Ord. Lepidoptera, Fam.
Tortricidae
Răspândire. Molia păstăilor de mazăre este o specie frecvent mtâlnită în multe
ţari din Europa, Asia şi America de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 11 -16 mm. Aripile anterioare sunt
de culoare brună-închisă, cu reflexe mginii, prevăzute pe marginea anterioară cu 3-5
dungi oblice, albe şi brune, dispuse regulat, iar în partea posterioară cu o pată

236
caracteristică în formă de virgulă, de culoare galbenă-palidă. Pe marginea costală a
aripilor anterioare se află o maculă cu patru liniuţe scurte şi negre. Aripile posterioare
sunt puţin mai scurte, de culoare cafenie la femele şi cenuşii-albicioase la masculi, cu
franjuri pe margini (fig. 83).
Oul este turtit, de formă ovală, de 0,6 mm lungime şi de 0,75 mm lăţime, la
depunere transparent, apos, mai târziu devine de culoare albă-lăptoasă.
Larva la maturitate are corpul de 12-13 mm lungime, de culoare albă-verzuie sau
albă-gălbuie cu puncte întunecate. Capsula cefalică, placa pronotală şi cea anală

sunt de culoare brunie sau cenuşie-brunie. Picioarele abdominale posedă 17-20, iar
cele anale 12 croşete chitinoase dispuse în semicoroană
Pupa are 8 mm lungime, de culoare brună-închis. Cremasterul are 6-8 peri
încovoiaţi.
Biologie şi ecologie. Molia păstăilor de mazăre are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de larvă
matură într-un cocon mătăsos, cu Fig. 83. Molia păstăilor de mazăre
peretele dens, în stratul superficial al (Cydia nigricana Fabr):
solului, la adâncime de 2-5 cm, iar în 1 - adult; 2 - 3 - larvă văzută lateral şi dorsal; 4 - păstaie
solurile nisipoase până la 15 cm. Şi boabe de mazăre atacate (după Scegolev)
Primăvara, în luna aprilie când temperatura aerului depăşeşte 8°C, larva care a iernat în
stratul superficial al solului la adâncimi de până la 3 cm se transformă în pupă în
acelaşi cocon, iar larvele care au iernat la adâncimi mai mari, părăsesc coconii şi
migrează în stratul superficial al solului, unde îşi construiesc, un nou cocon mătăsos cu
pereţii subţiri în care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 11-18 zile. Spre
sfârşitul lunii mai sau în prima jumătate a lunii iunie, în perioada apariţiei primelor
flori în culturile de mazăre, apar fluturii care se hrănesc cu nectarul florilor. Zborul în
masă al adulţilor, coincide cu faza înfloririi mazării.
Perioada de hrănire, pentru maturarea organelor sexuale variază între 4-15 zile în
funcţie de diferiţi factori climaterici. Longevitatea adulţilor este de 12-23 zile. Fluturii
sunt mai activi în orele de după masă, pe timp însorit, cu temperaturi mai mari de 18
°C. Peste 3-8 zile de la apariţia fluturilor, femelele încep să depună ouă, ce durează
mai mult de o lună, deoarece apariţia fluturilor este foarte eşalonată. Depunerea mai
intensivă a ouălor durează aproximativ 10 zile şi coincide cu zborul maxim al adulţilor.
Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de câte 2-4, pe partea inferioară a frunzelor şi
mai rar pe sepale sau pe păstăile în curs de formare. Prolificitatea femelelor este de
250-360 ouă. Incubaţia durează 4-15 zile (mai frecvent 5-10 zile), fiind determinată de
temperaturi de peste 12 °C.

237
 Larvele încep să apară spre sfârşitul lunii iunie, iar în masă - la mijlocul lunii
iulie. După 1 -2 ore de la apariţie, larvele perforează tegumentul păstăii şi pătrund în
interior unde rod boabele de la exterior. într-o păstaie pot pătrunde 3-4 larve, dar
acestea se distrug una pe alta, rămânând obişnuit numai câte una în fiecare păstaie.
Dacă la apariţia larvelor încă nu sau format păstăi, atunci larvele la început pătrund în
tulpini sau în bobocii florali, iar mai târziu în păstăi. Dezvoltarea larvelor este
eşalonată şi durează de la 15 până la 28 zile, trecând prin 5 vârste. Temperatura optimă
de dezvoltare a larvelor este cuprinsă între 22-27 °C. Suma temperaturilor efective este
de 161 °C, iar pragul biologic inferior 12-13 °C. Pentru dezvoltarea unei generaţii este
necesară o sumă a temperaturilor efective de aproximativ 422 °C. Spre sfârşitul lunii
iulie - începutul lunii august, larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc păstaia şi
se retrag în sol, unde îşi construiesc un cocon mătăsos în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia păstăilor de mazăre este o insectă
oligofagă. Ataca mazărea, măzărichea şi lintea, precum şi diferite legurninoase
spontane, producând pagube mai mari în culturile de mazăre. Larvele rod boabele de la
exterior în mod neregulat, parţial sau total. O singură larvă poate distruge 2-4 boabe.
Păstăile cu boabele atacate sunt pline de resturi de hrană, excremente, care duc la
putrezirea şi devalorizarea boabelor. în urma atacului germinaţia boabelor este redusă,
în anii de invazii, dăunătorul atacă la mazăre peste 80% păstăi şi până la 50% boabe.
Daune mai mari se înregistrează la soiurile de mazăre târzii şi semitârzii, îndeosebi în
anii cu ierni blânde şi veri secetoase.
Înmulţirea moliei păstăilor de mazăre este frânată de activitatea unor specii de
insecte entomofage, prădătoare şi parazite, dintre care cele mai eficace sunt viespea
oofagă Trichogramma evanescens Westw. şi diferite himenoptere, care parazitează pe
larve: Glypta haesicator Grav., Hemiteles rudibundus Grav.
şiAscogasterquadridentatus Wesm.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică în special măsuri
agrotehnice şi numai în anii de invazii se folosesc şi măsuri chimice. Ca măsuri
agrotehnice se recomandă: aplicarea unui asolament raţional: însămânţarea cât mai
devreme şi cultivarea soiurilor timpurii în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a
obţine plante mai viguroase, care ajung la maturitate înainte ca dăunătorul să depună
ouă, din care cauză sunt mai puţin atacate; amplasarea noilor culturi de mazăre la
distanţe cât mai mari faţă de cele vechi; recoltarea şi treieratul imediat al mazării
pentru a împiedica maturizarea şi retragerea larvelor în sol pentru iernat; distrugerea
tuturor resturilor vegetale rămase după treierat; efectuarea arăturilor adânci de vară
imediat după recoltarea mazării, pentru distrugerea larvelor hibernante prin
încorporarea lor la adâncimi mari de unde fluturii nu mai apar, sau prin scoaterea
coconilor la suprafaţa solului şi expunerea lor la acţiunea uscăciunii şi a prădătorilor,
precum şi a temperaturilor reduse din cursul iernii; utilizarea capcanelor cu feromoni
specifici pentru aprecierea nivelului populaţional şi deterniinarea epocii optime de
aplicare a tratamentelor chimice, precum şi la reducerea numerică a populaţiilor
dăunătorului prin eliminarea masculilor.
La semnalarea apariţiei larvelor, dar până la pătrunderea acestora în păstăi se
aplică tratamente chimice cu aceleaşi produse ca şi la specia (Bruchus pisorum L.). în
general tratamentele aplicate în combaterea gărgăriţei boabelor de mazăre şi a moliei
păstăilor de soia sunt eficace şi împotriva moliei păstăilor de mazăre.

238
Molia pătată a păstăilor de mazăre - Cydia dorsana Fabr.
Sin.: Laspeyresia dorsana F., Carpocapsa dorsana F., Grapholita dorsana F. Ord.
Lepidoptera, Fam. Tortricidae
Răspândire. Molia pătată a păstăilor de mazăre, este o specie frecvent întâlnită
aproape în toate ţările din Europa, Africa de Nord, precum şi unele ţări din Asia Mică.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 16-18 mm. Aripile anterioare sunt
de culoare brună-închisă, mai deschise către bază, unde culoarea lor tinde spre
portocaliu, prevăzute pe marginea anterioară cu dungi oblice, albe şi brune, dispuse
regulat, iar în partea posterioară cu o maculă caracteristică. Aripile posterioare sunt
mai scurte decât cele anterioare, la femele de culoare brună uniform, iar la masculi
cenuşii-albicioase, în afară de marginile lor, care sunt fumurii, cu franjuri pe margini
(fig. 84).
Oul are 0,5-0,6 mm, este turtit, de formă ovală, la depunere transparent, apos,
apoi devine de culoare albă-lăptoasă.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 11 -13 mm lungime, de culoare
galbenă-portocalie deschis, iar capul şi pronotul sunt brune-închis sau negre. Pe partea
dorsală a corpului pe fiecare segment toracic şi abdominal, se află tuberculi negri pe
care sunt dispuşi grupe de perişori negri. Picioarele abdominale cu 28-30, iar cele anale
cu 17 croşete cMtinizate dispuse în semicerc.
Pupa are 8-10 mm lungime, de culoare brună-închis.
Biologie şi ecologie. Molia pătată a păstăilor de mazăre are o generaţie pe an.
Iernează în stadiul de larvă matură, în stratul superficial al solului, într-un cocon
mătăsos de culoare albă sau între bulgării de pământ. Primăvara larvele hibernante se
transformă
оn pupe, adulюii apгrвnd spre sfвrєitul lunii mai sau h
оnceputul lunii iunie, cвnd mazгrea se gгseєte оn faza
ce оnflorire. Dupг o perioadг scurtг de hrгnire pentru
maturarea organelor sexuale, are loc copulaюia єi
ponta. Femela depune ouгle izolat, mai rar оn grupe de
2-4. ce obicei pe partea superioarг a frunzelor tinere, iar
mai tвrziu pe pгstгile bine dezvoltate. Ponta se
prelungeєte оn unii ani pвnг оn luna iulie. Incubaюia
dureazг 6-10 zile.
Larvele primelor 2-3 vвrste se hrгnesc pe frunze
sau pгtrund оn tulpini, apoi pгtrund оn pгstгi, unde se
hrгnesc cu conюinutul boabelor. O singurг larvг poate
ataca mai multe boabe. Dezvoltarea larvarг se
eєaloneazг pe o perioadг de 30-50 zile. La sfвrєitul
iffy lunii iulie-оn-ceputul lunii august, larvele-ajung la
maturitate, pгrгsesc pгstгile, lгsвndu-se pe un fir
4r " mгtгsos pвnг la pгmвnt unde оєi cautг un loc adгpostit
Fig. 84. Molia оn stratul superficial al solului sau chiar pe sub bulgгrii
pătată a păstăilor de mazăre de pгmвnt, unde оєi юes un cocon mгtгsos оn care
(Cydia dorsana Fabr.): 1 - ierneazг.
adult; 2 - larvă; 3 - pupă, 4 - păstaie
Plante atacate єi mod de dгunare. Molia pгtatг a
şi boabe atacate (după Scegolev)
pгstгilor de mazгre atacг diferite specii єi soiuri de
mazгre, mгzгriche, dar pagube mai mari se
оnregistreazг la mazгre. Larvele rod boabele de mazгre
de la exterior, distrugвndu-le parюial sau total. O larvг
239
 Boabele atacate prezintă la exterior un orificiu de
formă neregulată, înconjurat de excrementele larvei. Intr-o păstaie, de obicei mai multe
boabe sunt împreunate cu frre mătăsoase şi cu resturi de hrană şi excremente, care
contribuie la putrezirea şi devalorizarea boabelor. Daune mai mari produce în anii
secetoşi şi cu ierni blânde, mai ales la soiurile de mazăre târzii şi semitârzii.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia (Cydia
nigricana Fabr.).

Ţânţarul sau musculiţa galicolă a florilor de mazăre - ContariniapisiWinn. Ord.

Diptera, Fam. Cecidomyidae
Răspândire. Ţintarul florilor de mazăre este răspândit în multe ţări din Europa de
Vest.
Descriere. Adultul are corpul zvelt de 1,5-1,8 mm lungime, de culoare gălbuie
sau brună-gălbuie cu dungi negre transversale pe abdomen. Tot corpul şi aripile sunt
acoperite cu peri negri sau cenuşii.
Oul are 0,2 mm lungime, este oval-alungit, de culoare albă.
Larva este apodă-hemicefală, la maturitate are corpul de 2-3 mm lungime, uşor
îngustată în partea anterioară, de culoare albă-gălbuie. Pe partea ventrală, pe primul
segment toracic prezintă o spatulă stemală pentru sărit.
Pupariul are 1,3-1,4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Ţânţarul florilor de mazăre are două generaţii pe an. Ier-
nează în stadiul de larvă matură, într-un cocon în sol, la 6-8 cm adâncime. Primăvara,
în cursul lunii mai, de obicei după o cădere de cel puţin 15-20 mm precipitaţii, are loc
transformarea larvelor în pupe. în anii cu primăveri călduroase şi uscate, larvele rămân
în diapauză până în anul următor. Spre sfârşitul lunii mai, când temperatura solului, la
2 cm adâncime, este de 15°C, încep să apară adulţii. Zborul insectelor are loc în
perioada când plantele din culturile de mazăre ajung în faza de înflorire.
După copulaţie femela depune ouăle în vârful frunzelor nedesfăcute ale
mugurilor, dar mai ales în flori, între sepale şi petale. Intr-o floare pot fi depuse în
medie până la 30 ouă. O femelă depune 20-40 ouă. Incubaţia durează 4-5 zile.
Lavrele apărute pătrund în bobocii florali, flori, ovar, păstăile tinere, tulpini,
frunze, unde se hrănesc sugând sucul celular din ţesuturile acestor organe, determinând
deformarea organelor atacate fără a forma gale. La maturitate larvele părăsesc plantele
atacate, pătrund în sol, unde se transformă în pupe. Prima generaţie se dezvoltă în
cursul lunilor mai-iunie. Stadiul pupai durează 5-7 zile, apoi apar adulţii generaţiei a
doua, care se dezvoltă în lunile iuhe-august Larvele acestei generaţii se dezvoltă în
interiorul păstăilor, sugând sucul celular din pereţii interni, împiedicând astfel
formarea boabelor. Într-o păstaie, la o infestare puternică, se pot dezvolta până la 300
larve. La completa dezvoltare larvele părăsesc păstăile, migrează în sol, unde iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul florilor de mazăre atacă mazărea.
Larvele din prima generaţie se dezvoltă pe seama mugurilor florali, iar cele din a doua
pe seama boabelor din păstăi. în urma atacului mugurii cresc în formă de rozetă, florile
avortează, păstăile se deformează şi rămân mici, iar boabele se zbârcesc şi se
deformează. Daune mai mari, ţintarul produce la soiurile de mazăre semitârzii şi târzii,
a căror înflorire coincide cu apariţia adulţilor.

240
 în reducerea populaţiei dăunătorului, un rol important îl au câteva specii de
nucrohimenoptere, care parazitează larvele şi pupele: Scotogasterpisi Forst, Inostema
boscii Tur., Leptacis tipulae Hal., Pirene graminea Hal., Polymecus hopkins Kro. ş. a.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se folosesc în general măsuri
agrotehnice şi numai în caz de invazii foarte mari se aplică tratamente chimice. Ca
măsuri agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor de vară imediat după
recoltarea mazării, pentru distrugerea larvelor, retrase în sol pentru hibernare;
însămânţarea cât mai timpuriu şi cu soiuri foarte precoce, în soluri bine pregătite şi
fertilizate; respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor în asolament; distrugerea
sistematică a buruienilor.
La invazii mari se aplică tratamente chimice, utilizând aceleaşi preparate ca şi
pentru molia păstăilor de mazăre (Cydia nigricana Fabr).
5.1.2. Dăunătorii culturilor de fasole
Gărgăriţa fasolei - Acanthoscelides obtectus Say.
Sin.: Acanthoscelides obsoletus Say, Bruchus obtectus Say, B. obsoletus Say. Ord.
Coleoptera, Fam. Bruchidae
Răspândire. Gărgăriţa fasolei este originară din zona tropicală a Americii de
Sud. în Europa a fost introdusă mai întâi în Spania, cu câteva secole în urmă, de unde
s-a răspândit în Franţa şi Italia, apoi a cuprins toate ţările bazinului mediteranean.
Actualmente este răspândită în maj oritatea ţărilor din estul Europei, Africa, America,
Australia, precum şi în ţările din Orientul Apropiat, India, China.
Descriere. Adultul are corpul oval, de 2,8-3,5 mm lungime şi de 1,7-1,9 mm
lăţime, de culoare cenuşie-roşcată sau brună, iar capul este negru. Corpul este acoperit
cu perişori de culoare albicioasă pe torace, verzui pe elitre şi cenuşii pe partea ventrală.
Articulele bazale ale antenelor şi picioarele sunt roşcate. Pronotul este îngustat
anterior, de formă aproape conică, cu marginile laterale arcuite şi fără nici un dinte. Pe
partea internă a femurelor posterioare se află câte 3 spini, dintre care unul este mai
lung. Elitrele nu acoperă în întregime abdomenul, sunt roşcate la extremitatea
posterioară, cu 10 linii longitudinale punctate şi pete galbene dreptunghiulare, dispuse
neregulat. Abdomenul este galben-roşcat, pigidiul de culoare roşcată-gălbuie şi lipsit
de pete de culoare închisă. Masculii şi femelele se deosebesc prin forma pigidiului (fig.
85).
Oul are 0,6-0,7 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, de formă ovală-alungită, la
început transparent, apoi de culoare albă-lăptoasă.
Larva la ecloziune are 3 perechi de picioare toracice lungi şi subţiri, formate din
câte 2 articule, ultimul fiind asemănător unui
& i peduncul, prevăzut cu un păr. După prima
miiî năpârlire, picioarele dispar şi larva devine apodă
, Jt Ş1 eucefală, fără peri lungi, şi lăţită în regiunea
/
jff59^ ^ Ţ\ segmentelor abdominale 3 şi 4. La completa
dez-

241
voltare are corpul de 3,0-4,0 mm lungime, este aproape cilindrică cu partea posterioară
îngustată şi uşor curbată, de culoare albă, în afară de cap şi pronot care sunt brune.

Pupa are 3,5-3,8 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, lipsită de peri, având

segmentele abdominale turtite dorsal.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa fasolei se dezvoltă atât în condiţii de câmp, prezentând
1 -2 Fig 85 Gărgăriţa fasolei generaţii, cât şi în depozite unde are 3-4 generaţii
(Acanthoscelides obtectus Say.): peaamdq»zfefe&K^te,g^lasetoi^ 1 - 2 - adult văzut
dorsal şi lateral după hi tot cursul anului, având 5-6 generaţii pe an. (Balachowsky); 3 - larvă
(după Bavirg); Iernează ca adult în interiorul boabelor de fasole
4 - boabe de fasole atacate (după depozitate sau în diferite locuri în magazii, locuinţe
Scegolev) etc. Primăvara o parte din gărgăriţe ajung în culturile de fasole prin
însămânţarea fasolei gărgăriţate, iar o altă parte continuă să se dezvolte înmagazii pe
seama boabelor depozitate. Spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, după
prima generaţie din depozite, gărgăriţele zboară în câmp, parcurgând distanţe de până
la 2,5-3,0 km, unde se hrănesc cu polenul diferitor specii de plante cultivate şi
spontane. Zborul maxim se înregistrează în a doua decadăalunu iulie, când
temperaturile medii sunt cuprinse între 22 şi 25°C, iar umiditatea relativă între 50-
62%. După o scurtă perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta.
Femela depune ouăle pe păstăile aproape coapte, în zona de contact a tecilor.
Ponta are loc de obicei la începutul lunii iulie când păstăile unor soiuri de fasole situate
la baza plantelor încep să se îngălbenească. Cel mai mare număr de ouă este depus pe
soiurile de fasole timpurii. La soiurile cu o perioadă de vegetaţie lungă sau la cele
însămânţate mai târziu, femelele depun ouăle şi pe păstăile verzi. Depunerea ouălor se
eşalonează pe o perioadă de 12-20 zile. Ouăle sunt depuse în grupe de 20-40, sau mai
puţine în regiunea de contact între păstăi, însă deseori şi pe păstăile care nu se ating.
Pentru depunerea ouălor femela roade cu mandibulele un orificiu adânc în păstaie, de
obicei în sutura dorsală, apoi introduce, în orificiul făcut un grup de ouă (10-20), care
în mod obişnuit sunt lipite cu ajutorul unei substanţe aglutinante de peretele carpelar de
sub sutura dorsală a tecii. Fiecare femelă depune mai multe grupuri de ouă.
Prolificitatea unei femele este de 70-100 ouă. Incubaţia durează 5-11 zile în funcţie de
factorii climatici. Condiţiile optime fiind temperaturile cuprinse între 28-30 °C şi
umiditatea relativă a aerului de 70-80%.
După ecloziune, larvele se deplasează timp de 24 ore pe suprafaţa păstăilor, după
care sapă galerii în teacă şi pătrund în interiorul boabelor. Orificiul de pătrundere a
larvei în interiorul bobului se cicatrizează treptat, recunoscându-se totuşi după o mică
ridicătură a tegumentului. După pătrundere în bob, larva năpârleşte, trece în vârsta a
doua devenind apodă şi eucefală. întreaga evoluţie larvară are loc în interiorul bobului,
durând 20-30 zile, larva trecând prin 4 vârste. Ajungând la completa dezvoltare, larva
roade un mic orificiu circular în tegumentul bobului, asigurând astfel ieşirea adultului,
după care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 8-16 zile.
La recoltare, în boabele infestate se întâlnesc larve de diferite vârste, pupe sau
insecte adulte, care apar de obicei în magazii, către sfârşitul lunii august-începutul lui
septembrie, care se dezvoltă pe seama boabelor depozitate, dând naştere la câteva

242
generaţii noi, până în primăvara anului viitor. îndată ce fasolea recoltată este adusă în
magazie, adulţii sparg căpăcelul format în tegumentul bobului deasupra galeriei şi se
răspândesc în depozit. La scurt timp de la apariţie are loc copulaţia şi femelele încep să
depună ouăle. în condiţii de depozite femelele depun ouăle izolat direct pe boabele de
fasole, sau pe sacii cu fasole. Condiţiile optime pentru pontă sunt între 25 şi 27 °C şi
90-100% umiditatea relativă. Larvele apărute se dezvoltă în acelaşi fel. Întregul ciclu
biologic durează la temperatură de 20 °C 68-83 zile, iar la 25 °C în 36,8-44,5 zile.
Gărgăriţa fasolei este foarte sensibilă la acţiunea temperaturilor joase. La
temperaturi de -10°C adulţii în interiorul bobului pier după 12 ore, pupa după 8, larva
după 7, ouăle după mai mult de 16 zile, iar la temperaturi de 0° larvele şi pupele din
boabe pier după 30 zile, la -2° după 25, la -4° după 15 zile, la -12° şi mai reduse - după
24 ore. Insectele adulte aflate în afară de boabe pier la temperaturi de 0-2° peste 15
zile, la -4° după 10 zile, la -12 -18° după 1 -2 zile. Distrugerea gărgăriţei în toate
stadiile de dezvoltare se poate realiza la temperaturi de 0 °C timp de 56 zile. Gărgăriţa
piere la păstrarea fasolei în poduri, unde temperatura scade sub -2 °C, şi de asemenea
în câmp, când iernile sunt geroase, pragul inferior de dezvoltare fiind de 14 °C. Zona
biologică de creştere, dezvoltare şi înmulţire a gărgăriţei este cuprinsă între 14-34 °C
fiind optimă în subzona delimitată de 20-30 °C.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa fasolei atacă boabele diferitor
specii şi soiuri de fasole, uneori şi alte leguminoase ca: bobul, năutul, soia etc. Atacă
larvele, care consumă o mare parte din conţinutul boabelor, rămânând numai
tegumentul cu resturi de hrană făinoasă, pulverulentă, exuvii larvare şi excremente ale
insectei. într-un bob de fasole se pot dezvolta mai multe larve, uneori până la28-30.
Boabele atacate prezintă la exterior numeroase orificii de ieşire a adulţilor şi sunt
complet devalorizate. Atacuri mai puternice se înregistrează la soiurile de fasole cu o
perioadă de vegetaţie mai lungă. Pagube mai mari dăunătorul produce în anii secetoşi,
când sunt atacate peste 50% de boabe. în condiţii de depozitare gradul de infestare a
boabelor depinde de durata păstrării fasolei şi poate ajunge uneori până la 100%, dacă
nu se întreprind masuri de combatere. în urma atacului greutatea boabelor poate fi
redusă cu peste 70%, iar germinaţia cu 70-90%.
Înmulţirea gărgăriţei fasolei este puternic frânată de activitatea unor specii
entomofâge, printre care un rol important au speciile parazite Pyemotes sp., Eupelmus
cyaniceps Aschm., Bruchobius laticeps Aschm.
Combatere. în combaterea gărgăriţei fasolei se aplică în general numai măsuri
preventive (agrotehnice, termice etc.) şi numai la invazii mari se pot aplica tratamente
chimice. Ca măsuri preventive se recomandă amplasarea culturilor noi de fasole la
distanţe de cel puţin 3 km de depozitele infestate; însămânţarea fasolei cât mai
timpuriu, folosindu-se soiuri precoce cu o perioadă de vegetaţie cât mai scurtă;
folosirea pentru însămânţare a unei seminţe sănătoase, liberă de gărgăriţe; utilizarea
soiurilor rezistente la atacul insectei (soiurile timpurii şi cu păstăile de culoare verde
sunt mai puţin atacate); recoltarea fasolei la timp pentru a evita scuturarea boabelor
infestate; imediat după recoltare efectuarea arăturii de toamnă, pentru a distruge stadiul
hibernant, rămase în câmp; depozitarea recoltei noi numai în depozite prealabil
dezinsectizate; în timpul depozitării asigurarea unei aerisiri cât mai bune pentru a
obţine o temperatură cât mai redusă, care împiedică continuarea evoluţiei dăunătorului
etc.

243
 Distrugerea gărgăriţei în toate stadiile de dezvoltare se poate obţine şi cu ajutorul
tratamentelor termice, prin expunerea fasolei infestate în straturi subţiri la
temperaturi ridicate, de până la 52-55 °C timp de 30 minute, sau la temperaturi scăzute
de -2 şi -3 °C timp de 5-6- zile.
Tratamente chimice se aplică în anii de invazii în câmp şi în depozite imediat
după recoltare. In câmp se combate chimic, prin efectuarea a trei tratamente foliare
dintre care primul se aplică când primele păstăi bazale încep să se îngălbenească, iar
celelalte la interval de 10-12 zile unul de altul, folosindu-se aceleaşi produse şi în
aceleaşi mod ca şi la combaterea gărgăriţei mazării (Bruchuspisorum L.).
în depozite stocurile de seminţe de fasole infestate se vor trata prin gazare cu unul din
următoarele produse asfixiante: Phostoxin, Magtoxin, Quickphos, Magnophos etc.
pastile în doză de 30 g/t, cu timpul de expunere la toxic de 3-5 zile.
în condiţiile de gospodărire, cantităţi mici de fasole atacată, pot fi dezinsectizate
prin utilizarea tratamentelor termice, încălzirea timp de 1 -2 ore la 55-58°C, sau răcirea
la - l 1 °C timp de 24-48 ore.

5.1.3. Dăunătorii culturilor de bob

Gărgăriţa bobului - Bruchus rufimanus Boh.
Sin.: BruchusfabaeMatsch., B. velutinus Myls., Laria rufimana Boh. Ord. Coleoptera,
Fam. Bruchidae
Răspândire. Gărgăriţa bobului este originară din Egipt, de unde cu boabele
infestate s-a răspândit aproape în toate părţile lumii. în prezent se întâlneşte în Europa
Centrală şi de Sud, în Africa de Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul seamănă mult cu gărgăriţa mazării, deosebindu-se prin aceea
că are corpul mai zvelt, pronotul de culoare neagră fiind mai lat decât lung, lateral cu
un dinte foarte mic ascuns sub o pubescenţă, aproape de mijlocul marginii laterale;
primele 4 articule antenale şi tibiile picioarelor anterioare sunt de culoare galbenă-
roşcată, iar la marginea internă a tibiilor posterioare prezintă câte un dinte puternic.
Corpul are 4-5 mm lungime, dorsal cu pete pubescente gălbui sau alburii, iar în faţa
scutelului o pată albă slab pronunţată. Pigidiul este mai puţin deschis decât la gărgăriţa
mazării, de culoare albicioasă, cu două pete difuze, de culoare brună-negrie (fig. 86).
Oul are 0,5-0,6 mm lungime, cu chorionul neted şi de culoare galbenă-verzuie.
Larva la eclozare are 3 perechi de picioare toracice, iar după prima năpârlire
devine apodă şi eucefală. La maturitate are corpul curbat,
de 5-6 mm lungime, de culoare albă-sidefie, în afară de
cap, care este de culoare brună.

244
Pupa are 3-4 mm lungime, de culoare crem.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa bobului are un ciclu biologic asemănător celui al
gărgăriţei mazării. Are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult în interiorul
boabelor sau sub scoarţa pomilor, sub stratul vegetal uscat sau în crăpăturile solului.
Primăvara, când temperatura ajunge la 15 °C, gărgăriţele hibernante părăsesc locurile
de iemare şi migrează în câmp. Dacă timpul se răcoreşte se ascund între frunzele
plantelor.
Calendaristic apariţia adulţilor coincide cu lunamai sau
începutul lunii iunie, iar fenologic cu înflorirea plantei-gazde.
în perioadapreovipozitară, gărgăriţele hibernante se hrănesc Fig. 86. Gărgăriţa
bobului
un timp, consumând polenul, nectarul şi petalele plantelor (Bruchus rufimanus Boh.)
crucifere, umbelifere şi leguminoase sau cu ţesuturile tinere (după Perju)
cu sucuri nectarifere, trăind 10-15 zile, însă pot exista şi fără hrană, dar au o
prolificitate mai redusă
După copulaţie femela depune ouăle de obicei izolat la baza florilor, pe
pedunculii florali şi pe păstăile în formare ale diferitor plante leguminoase (soia,
mazăre, lupin, salcâm etc). Fiecare femelă depune pe o păstaie câte un singur ou,
prolificitatea fiind de 200-300 (maximum până la 600 ouă). Depunerea în masă a
ouălor are loc în a treia decadă a lunii iunie. Incubaţia durează 2-21 zile.
Larva apărută perforează peretele păstăii şi pătrunde în interior, unde se hrăneşte
cu boabele în formare. Larvele primei generaţii se dezvoltă de obicei în culturile de
mazăre, deseori migrând dintr-o păstaie în alta, în căutarea hranei preferate. Evoluţia
lor durează 20-30 zile, în care perioadă năpârlesc de 4 ori, trecând prin 5 vârste.
Ajungând la completa dezvoltare larvele părăsesc păstăile şi migrează în sol la baza
plantelor, unde îşi ţes un cocon mătăsos în interiorul căruia se transformă în pupe.
Stadiul de pupă durează între 12-20 zile, în funcţie de factorii climatici.
Adulţii generaţiei a doua apar spre sfârşitul lunii iunie, atingând maximum 1 în a
doua decadă a lunii iulie, iar a treia generaţie apare în august-septembrie. Larvele
acestor generaţii se dezvoltă în iulie-septembrie, producând pagube în culturile de soia,
lupin şi alte leguminoase. Spre sfârşitul lunii august sau în prima-jumătate a lumi
septembrie larvele ajung la completa, dezvoltare, se retrag în stratul superficial al
solului, unde îşi ţes un cocon mătăsos, în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia păstăilor de soia este o insectă
oligofagă, atacă peste 80 specii de leguminoase cultivate şi spontane, producând
pagube mai mari în culturile de soia, mazăre, fasole, lupin, linte etc. Larvele rod
boabele din păstaie, parţial sau total. După distrugerea boabelor dintr-o păstaie, larvele
migrează în altele alăturate. In anii de invazii se pot înregistra pagube până la 60% în
culturile de mazăre şi până la 80% în cele de soia.
înmulţirea moliei păstăilor de soia este frânata de activitatea a peste 70 specii
entomofage prădătoare şi parazite, printre care un rol important îl au: Trichogramma
evanescens Wstw., Phanerotoma rjobovi Voin-Kr., Ph. planifarans Nees. etc.
In anii cu umiditate ridicată, larvele hibernante sunt atacate de ciuperca
Beauveria bassiana Bals.
Combatere. In combaterea moliei se aplică în general măsuri agrotehnice,
biologice şi numai în caz de invazii se aplică măsuri chimice. Printre măsurile
agrotehnice un rol important îl au: însămânţarea cât mai timpuriu şi cu soiuri cu o

245
perioadă de vegetaţie scurtă; recoltarea la timp a culturilor, pentru a evita scuturarea
boabelor şi distrugerea larvelor înainte de retragerea lor în sol pentru iernat; imediat
după recoltare, efectuarea discuirii solului şi aratului de vară, pentru distrugerea
larvelor hibernante prin scoaterea coconilor la suprafaţa solului şi expunerii lor la
temperaturile reduse din cursul iernii, precum şi la acţiunea diferitor organisme
entomofage; izolarea în spaţiu (0,5-1,0 km) a leguminoaselor de plantaţiile de salcâm
alb şi salcâm galben; distrugerea leguminoaselor spontane, care formează focare de
înmulţire a dăunătorului; folosirea soiurilor timpurii de soia care sunt mai puţin
atacate.
Ca măsuri biologice - folosirea viespei oofage Trichogramma evanescens
Westw., prin lansarea în culturile leguminoase a câte 50-100 mii exemplare la 1 ha în
perioada depunerii în masă a ouălor; tratarea culturilor cu biopreparate pe bază de
Bacillus thuringiensis Ber.
în anii de invazii, la apariţia larvelor, se aplică tratamente chimice cu Arrivo 250
EC (0,32 l/ha), Zolone 35 EC(2,5-3,0 l/ha) etc.

Molia boabelor de soia sau viermele soiei - Laspeyresia glicinivorella Mats.

Sin.: Cydia glicinivorella Mats. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae
Răspândire. Molia boabelor de soia este răspândită în Europa şi Asia.
Descriere. Adultul are corpul mic şi subţire, de 5 mm lungime, cu anvergura
aripilor anterioare de 12-13 mm. Aripile anterioare sunt de culoare cenuşie - gălbuie,
cu un desen mic din solzi galbeni şi brunii ce formează dungi transversale. Spre
marginea externă prezintă două pete în formă de virgulă. Aripile posterioare sunt
uniform colorate cenuşii-brunii, înconjurate cu franjuri mai deschise.
Oul este oval, turtit, de 0,5-0,6 mm în lungime, la depunere alb-gălbui, apoi
devine roşu-portocaliu.
Larva în vârstele 1 -3 este albă, albă-verzuie, cu capul, pronotul şi picioarele
negre. La completa dezvoltare, are corpul de 9-10 mm lungime de culoare rozovie -
portocaliu, pe fiecare segment cu pete albe-gălbui şi stigmele negre. Capul, placa
toracică şi picioarele galbene-brunii. Pe fiecare segment abdominal prezintă câte 4 pete
negre chitinizate, prevăzute cu peri fini.
Pupa are 5,5-6,0 mm lungime, galbenă-brunie, cu nuanţă roşcată.
Biologie şi ecologie. Molia boabelor de soia are o generaţie pe an. Iernează ca
larvă matură adăpostită într-un cocon mătosos, acoperit cu particule de pământ în sol la
adâncimea de 3-7 cm. în mai - iunie larvele hibernante se transformă în pupe stadiul
care durează 10-14 zile. Primii fluturi apar spre sfârşitul lunii iunie-începutul lui iulie,
însă zborul lor este mult eşalonat şi are loc până în august. Zborul în masă coincide
fenologic cu faza de formare a păstăilor de soia. Adulţii sunt crepusculari şi nocturni,
iar în timpul zilei stau imobili pe sub diferite adăposturi. Femelele depun ouăle izolat
sau în grupe mici, de 2-4 ouă. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează pe tot
parcursul lunii iulie, cu maximum la mijlocul lunii. Ouăle sunt depuse pe suprafaţa
păstăilor în formare, mai rar pe frunze şi lăstari. O femelă depune 80-140 ouă. După o
perioadă de incubaţie de 6-8 zile apar larvele care la început ţes pe suprafaţa păstăii o
pânză rară din fire de păianjen, sub adăpostul cămia perforează pereţii păstăii şi
pătrunde în interiorul acestuia. Pătrunderea larvelor în păstaie are loc după 5-6 ore de
la eclozare, iar uneori după 24 ore. Locul de pătrundere a larvei se vede greu, uneori în
acest loc apare o picătură de sevă lipicioasă, după care se poate determina mai uşor.

246
Mai târziu, locul unde păstaia a fost perforată se brunifică, rămânând vizibilăo mică
cicatrice. Uneori larvele lamceputpătrund sub epiderma păstăilor, unde se hrănesc
rozând o galerie (mină). Larvele ajunse în păstaie se hrănesc cu boabele verzi. La
început larvele atacă tegumentul boabelor, în care rod cavităţi mici, apoi pe măsură ce
cresc, rod boabele parţial sau total, distrugând în special embrionul lor. Dezvoltarea
stadiului larvar durează 24-30 zile, trecând prin 4 vârste. Ajunse la completa
dezvoltare, larvele rod în peretele păstăii un orificiu cu diametrul de 0,5 mm, prin care
le părăsesc şi se retrag în sol la 3-7 cm adâncime, unde îşi confecţionează un cocon
mătăsos în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia boabelor de soia atacă mai ales soia şi
mai puţin alte leguminoase. Atacă larvele care rod neregulat boabele de la exterior
distrugând în special embrionul. O larvă atacă 2-4 boabe dintre care 1 -2 pot fi
consumate complet. Prin consumarea embrionului şi parţial a cotiledoanelor, boabele
sunt devalorizate cantitativ şi calitativ, reducându-se greutatea şi capacitatea de
germinare.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se
recomandă: respectarea unui asolament ca soia să nu revină pe aceleaşi sole decât după
minim 2-3 ani; amplasarea noilor culturi la distanţe cât mai mari faţă de cele vechi;
distrugerea buruienilor de pe margine şi din culturi, lipsind astfel adulţii de hrană;
recoltarea şi treieratul cât mai timpuriu şi fără pierderi, pentru distrugerea larvelor
aflate încă în păstăi; adunarea şi distrugerea resturilor rămase după recoltare;
efectuarea arăturilor adânci imediat după recoltare, pentru distrugerea larvelor
hibernante.
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazie la depăşirea
PED (o frecvenţă a plantelor infestate cu ouă de peste 5% şi o densitate de 2-3 ouă/
plantă) se recomandă tratarea plantelor cu aceleaşi produse ca şi la specia Etiella
zinckenella Tr.

5.2. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUMINOASE PERENE

Culturile de plante leguminoase perene (lucerna, şparcetă etc.) prezintă o
importanţă deosebită în furajarea animalelor, datorită conţinutului lor bogat în
proteine. Insă realizarea unor producţii de masă verde, fân şi seminţe constante şi de
calitate superioară este posibil numai în cazul aplicării măsurilor corespunzătoare de
combatere a dăunătorilor. Pe seama diferitor organe vegetative şi generative se
dezvoltă un mare număr de acarieni, insecte şi rozătoare, care produc în fiecare an
pierderi importante din producţia de masă
A

verde, fân şi sămânţă. îndeosebi în cazul culturilor semincere se înmulţesc în masă şi

produc pagube considerabile speciile: ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus
Goeze.), gărgăriţele frunzelor (Sitona sp., Pkytonomus sp.), gărgăriţa rădăcinilor
(Otiorrhynchus ligustici L.), gărgăriţa seminţelor de lucerna (Tychius flavus Beck.),
gărgăriţa seminţelor de sparcetă (Bruchidius unicolor Oliv.), ţânţarii galicoli ai florilor
(Contarinia sp., Dasyneura sp.), viespile seminţelor (Bruchophagus sp., Eurytoma
onobrychidis Nic.) ş. a.
în anii de invazii, producţia de masă verde şi fân este diminuată şi depreciată
calitativ, pierderile ajungând până la 12%, iar în cazul culturilor semincere, producţia
de sămânţă este redusă până la 50-60%. Cunoaşterea dăunătorilor culturilor de plante

247
leguminoase perene, va permite specialiştilor să asigure o asistenţă fitosanitară
corespunzătoare.
5.2.1. Dăunătorii culturilor de lucerna
Păduchele negru al lucernei -Aphis craccivora Koch.
Sin.: Aphis medicaginis Koch., A. laburni Koch., A rotiriae Macch. Ord. Homoptera,
Fam. Aphididae
Culturile de lucerna sunt atacate de mai multe specii de afide: păduchele negru al
lucernei (Aphis craccivora Koch.), păduchele galben al lucernei (Aphis ononidis Kalt),
păduchele verde al mazării (Acyrtosiphonpisum Ham), păduchele negru al bobului
(Aphis fabae Scop.) şi păduchele trifoiului (Therioaphis trifolii Mon.).
Dintre speciile menţionate, păduchele negru al lucernei este o specie mai
frecventă, care atacă culturile de lucerna îndeosebi cele semincere, deseori apare în
masă şi produce pagube mari, necesitând măsuri de intervenţie.
Răspândire. Păduchele negru al lucernei este o specie cosmopolită cu o largă
răspândire pe tot globul - Europa, Asia Centrală, Bazinul mediteranean, Africa de Nord
şi America de Nord.
Descriere. Femela apteră are corpul globulos, oval de 1,6-2,1 mm lungime, de
culoare neagră-mată sau brună-închisă, uşor lucitoare. Capul şi toracele sunt mai
întunecate decât abdomenul, care are uneori reflexe brunii. Antenele sunt negre,
formate din 5 articule, având 2/3 din lungimea corpului. Coada este conică. Picioarele
sunt negre, corniculele de asemenea negre, cilindrice, având 0,35-0,40 mm lungime,
fiind de 1,8-2,2 ori mai lungi decât coada. Femela aripată are 1,5-2,5 mm lungime, de
culoare neagră sau brună-închisă, corniculele sunt mai scurte decât la formele aptere,
însă de 1,3-1,8 ori mai lungi decât coada.
Oul este oval-alungit, de 0,4-0,5 mm lungime, la depunere de culoare verzuie,
apoi negru, lucios.
Larva este asemănătoare cu femela apteră, la apariţie de culoare verde-închisă,
iar din a doua şi a treia vârstă devine brună, acoperita cu o secreţie fină, ceroasă.
Biologie şi ecologie. Păduchele negru al lucernei prezintă până la 12-15 generaţii
pe an, în funcţie de condiţiile de temperatură şi umiditate. Este o specie migratoare
având în Europa ca plantă-gazdă primară lucerna, migrând pe plantele-gazde secundare
- salcâmul alb etc. în America de Nord, plante-gazde primare sunt salcâmul-alb de pe
care, migrează pe lucerna şi alte plante secundare. După unii autori, forma sexuată a
acestei specii nu este cunoscută, de aceea păduchele negru al lucernei iernează sub
formă de femelă apteră, în colonii, la coletul plantelor sau chiar pe sol în jurul
plantelor. Primăvara devreme, începând din luna martie, formează colonii masive pe
ramurile lucernei, iar în luna mai apare forma aripată care migrează pe salcâm şi alte
plante secundare.
Pe lângă aceasta s-a constatat că păduchele negru al lucernei iernează şi în stadiul
de ou, depuse în toamnă la baza tulpinilor de lucerna şi pe resturile vegetale.
Primăvara devreme, spre sfârşitul lunii martie, cândtemperaturamedie zilnică
depăşeşte 8-10 °C, din ouăle hibernante apar larvele, care se răspândesc pe frunze şi pe
lăstari, hrănindu-se cu seva lor, producând răsucirea frunzelor. După 8-12 zile larvele
se transformă în femele aptere - fundatrix (matcă), care se înmulţesc pe cale
partenogenetică vivipară şi dau naştere la larve noi. Prohficitatea unei femele variază
de la 50 la 150, în medie 80 larve.

248
 Larvele apărute migrează pe alţi lăstari şi frunze, unde se hrănesc cu seva lor. în
luna mai apare femela aripată, care migrează pe alte plante leguminoase şi în special pe
salcâm, instalându-se pe peţiolii frunzelor, dar mai ales la extremitatea lăstarilor care,
din cauza numeroaselor înţepături, de obicei se usucă In cursul lunii mai păduchele se
dezvoltă pe aceste plante, înmulţindu-se tot pe cale partenogenetică vivipară, formând
câteva generaţii de femele aptere şi aripate, care migrează apoi pe lucerna şi alte
plante. Cea mai mare densitate apopulaţiilor de afide se înregistrează în lunile mai-
iulie, apoi densitatea lor scade, datorită influenţei negative a diferiţilor factori ecologici
(temperatură, umiditate) şi activităţii entomofagilor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al lucernei atacă peste 50 de
specii de plante, dar îndeosebi lucerna, salcâmul, sparcetă şi sulfina. Daune mai mari
se înregistreazăpe terenurile irigate, pe terenurile din luncile râurilor, bogate în
substanţe organice şi pe terenurile îngrăşate abundent cu mgrâşăminte organice şi
minerale. Atacă atât larvele, cât şi adulţii, care colonizează mai ales partea superioară a
plantelor, sugând seva din ţesuturi. Plantele atacate stagnează în creştere şi dezvoltare,
frunzele se ofilesc şi cad, florile rămân sterile şi dau producţii scăzute. In anii de
invazii recolta poate fi redusă până la 50 %.
In afară de daunele directe, acest afid este şi un periculos transmiţător al bolilor
virotice.
Populaţia păduchelui negru al lucernei este deseori diminuată de aceiaşi factori
ecologici ca şi păduchele verde al mazării (Acyrthosiphonpisum Harx).
Combatere. Pentru combaterea păduchelui negru al lucernei se aplică în general
numai măsuri agrotehnice şi numai în caz de invazii puternice pot fi aplicate şi măsuri
chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: în primăvară devreme-boronirea
lucernei în una sau două direcţii şi distrugerea prin ardere a resturilor vegetale, pentru
reducerea rezervei biologice a dăunătorului; amplasarea noilor culturi de lucerna faţă
de cele vechi la o distanţă cel puţin de 0,5-1,0 km; folosirea alternativă pentru fân sau
masă verde şi pentru sărninţă a culturilor de lucerna puternic atacate de dăunător.
Măsuri chimice se aplică în culturile de lucerna serninceră la apariţia primelor
colonii de afide şi depăşirea PED (800-1000 afide/100 de mişcări cu fileul
entomologie) cu Actelhc 50 EC (1,0-1,5 l/ha), Zolone 35 EC (1,4-2,8 l/ha), Fastac 100
EC (0,15-0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Chinmix 050 EC (0,3-0,4 l/ha), Karate
Zeon 5 CS (0,15 l/ha) etc.
Ploşniţa lucernei - Adelphocoris lineolatus Goeze.
Sin: Cimex lineolatus Geoze. Ord. Hemiptera, Fam. Miridae
Culturile de lucerna şi alte leguminoase furajere sunt atacate de mai multe specii
de ploşniţe înrudite, aşa ca: ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus G.), ploşniţa de
câmp (Lyguspratensis L.), ploşniţa sfeclei (Polymerus (Poeciloscylus) cognatus Fieb.)
şi ploşniţa verde de câmp (Lygus rugulipennis Popp.), care morfologic sunt foarte
asemănătoare, au acelaşi mod de comportare şi de aici posibilitatea de combatere a lor
prin aceleaşi mijloace.
Dintre speciile de ploşniţe menţionate mai sus, prezintă o deosebită importanţă ca
dăunător ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus G).

249
 Răspândire. Ploşniţa lucernei este răspân-
dită în toată Europa, Asia, Africa de Nord şi
America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 7,5-9 mm
lungime, de culoare galbenă-verzuie sau verde-
brunie. Pronotul prezintă două pete de culoare
neagră, iar scutelul două dungi longitudinale
paralele de culoare cafenie. Pe partea convexă a
hemielitrelor se află o pată de culoare brună.
Picioarele sunt de culoare brune-gălbui cu pete
brune-negrii, in afară de extremităţile tibiilor şi
tarselor, care sunt de culoare închisă (fig. 88).
Oul are 1,26-1,40 mm lungime, la depunere
Fig. 88. Ploєniюa lucernei
de culoare albă, strălucitor, apoi devine gălbui, (Adelphocoris lineolatus
iar înainte de ecloziune - galben sau brun. Goeze.): 1 - adult; 2 - ouг оn
Larva este asemănătoare cu insecta adultă, tulpinг; 3 - nimfг; 4 - plantг de
deosebindu-se de aceasta prin dimensiunile mai lucerna atacatг (dupг Kolobova)
mici, la început de culoare brună-roşcată, apoi
verde-deschisă şi lipsa sau prezenţa rudimentelor de aripi.
Biologie şi ecologie. Ploşniţa lucernei are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul
de ou, în tulpinile plantelor de lucemă, sparcetă, precum şi pe unele plante spontane ca
loboda, volbura, coada-şoricelului etc.
Primăvara, în a douajumătate a lunii aprilie, sau la începutul lunii mai, când
temperatura aerului ajunge la 13-14 °C, apar larvele care se hrănesc cu seva din
ţesuturi. La început larvele se găsesc în partea de jos a plantei sau chiar pe suprafaţa
solului, apoi se urcă spre etajul de sus al plantelor la începutul îmbobocim, ce coincide
de obicei cu trecerea larvelor în a treia vârstă. Din acest moment dăunătorul produce
cele mai mari daune. Dezvoltarea stadiului larvar, durează aproximativ 20-30 de zile,
în funcţie de temperatură, trecând prin 5 vârste apoi se transformăm insecte adulte.
Ploşniţele tinere din prima generaţie apar pe la mijlocul lunii mai, de regulă în
perioada dc
înflorire a lucernei din prima coasă Zborul lor în masă are loc la sfârşitul lunii mai sau
începutul
ltMiunie.Adulţiisuntfoarte activi, rnaialesmzMe însorite zburând şi
hră-
nindu-se cu seva dm frunze şi tulpini. Pe timpnorosploşniţele stau nemişcate pe partea
inferioară a frunzelor. După o scurtă perioadă de hrănire are loc copulaţia şi începe
depunerea ouălor.
Femela depune ouăle în tulpinile tinere şi fragede, de obicei în partea de jos a lor.
în acest scop cu ajutorul aparatului bucal înţeapă tulpina şi în rana formată depune un
ou, apoi face altă înţepătură şi depune altul etc. Ouăle sunt depuse în rânduri liniare sau
neregulate, perpendiculare pe tulpină. Intr-o grupă pot fi depuse 1 -20, uneori până la
50 ouă. O femelă în cursul vieţii sale, care durează 15-20 zile, poate să depună 40-120
ouă, iar în unele cazuri până la 300 de ouă. In condiţii optime (temperatura aerului de
19-30°C şi umiditatea de 60-70 %) incubaţia durează 8-12 zile. în unii ani, mai ales
secetoşi, o mare parte din ouăle depuse cad în diapauză până primăvara următoare.

250
 Larvele generaţiei a doua apar în iunie şi se dezvoltă mai ales pe culturile de
seminceri. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în adulţi, care apar la sfârşitul
lunii iunie, iar în masă la mijlocul lunii iulie. Dezvoltarea larvelor din a treia generaţie
are loc în cursul lunii iulie, iar adulţii apar de la începutul lui august până în a doua
jumătate a lunii august şi se întâlnesc până la sfârşitul lunii octombrie. Femelele
acestei generaţii depun ouăle hibernante.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa lucernei este o specie oligofagă,
atacă numeroase specii de plante legurninoase (lucerna, sparcetă, bobul furajer, sulfina
ş. a.), dar produce pagube mai mari la semincerii de lucerna. Dăunează atât insectele
adulte, cât şi larvele care înţeapă şi sug sucul celular din frunze, tulpini, muguri,
boboci florali şi păstăile verzi. In urma atacului frunzele se îngălbenesc, se răsucesc şi
se usucă, iar la plantele tinere se usucă lăstarii şi tulpinile. Cele mai mari daune le
produc larvele de vârsta a 3 -5, care populează de obicei etaj ul superior al plantelor în
faza îmbobocirii lucernei, precum şi insectele adulte, care atacă bobocii florali, florile
şi păstăile tinere. Pagube deosebit de mari ploşniţa lucernei produce îndeosebi în anii
secetoşi, când organele generative atacate cad, rămânând lăstarii floriferi goi. Ca
urmare producţia de seminţe poate fi redusă până la 15-30 % din recoltă.
Populaţiile ploşniţei sunt limitate de diferiţi duşmani naturali printre care se
semnalează oofagul Telenomus strelcovi, braconidul Euphoruspalipes Curt., ce
parazitează larvele şi insectele adulte, precum şi urni prădători caNabisferus L.,N.
rugosus L., Zicrona cerulea L. ş.a.
Combatere. In combaterea ploşniţei în culturile semincere de lucerna se aplică în
general măsuri agrotehnice, iar în anii de invazii pot fi aplicate şi tratamente chimice.
Ca măsuri agrotehnice se recomandă: primăvara - boronirea timpurie a lucernei şi
distrugerea prin ardere a resturilor vegetale, care reduc simţitor densitatea ouălor
hibernante; amplasarea semănăturilor noi de lucerna şi alte legurninoase perene faţă de
cele vechi la o distanţă de cel puţin 0,5-1 km, dar mai bine la 1 -1,5 km; însămânţarea
lucernei numai sub plantă protectoare; eliberarea semănăturilor noi de lucerna de
planta protectoare, când depunerea în masă a ouălor este pe sfârşit; cositul lucernei cât
mai de jos până la 5 cm înălţime pentru distrugerea ouălelor hibernante; folosirea
semănăturilor vechi de lucerna numai pentru fân sau masă verde ce reduce considerabil
numărul larvelor, care pier de foame sau din cauza schimbărilor brusce a temperaturii
şi umidităţii.
Măsuri chimice se aplică în culturile de lucerna semincierăîn anii de invazii
mari, la depăşirea PED (10-15 ploşniţe/m2 sau 100 ploşniţe/100 mişcări cu fileul
entomologie) cu Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha) în culturile de lucemă seminceră şi (1,0
l/ha) în culturile de lucemă furajeră; Karate Zeon 5 CS (0,15 l/ha), Zolone 35 EC (1,4-
2,8 l/ha), Chimmix 050 EC (0,3-0,4 l/ha), Fastac 100 EC (0,15-0,2 l/ha) etc.

Tripsul lucernei - Odontothripsphaleratus Haliday.

Sin.: Odontothrips confusus Pries. Ord. Thysanoptera, Fam. Thripidae
In culturile de lucemă şi alte leguminoase furajere se întâlnesc ca dăunătoare mai
multe specii de tripşi, aşa ca Odontothrips phaleratus Haliday., O. intermedius Uzel.,
O. loti Haliday., Frankliniella intonsa Trybon. şi Haplothrips niger Osborn., însă cea
mai răspândită şi mai dăunătoare specie este tripsul lucernei f Odoniothripsphaleratus
Haliday.), care uneori produce pagube destul de mari.
Răspândire. Tripsul lucernei este răspândit în Europa şi Orientul Mijlociu.

251
 Descriere. Adultul are corpul de 1,2-1,4 mm lungime, de culoare brună-închisă,
aproape neagră, cu o pată decolorată la baza aripilor. Capul este puţin mai lung decât
lat, antenele fihforme, la care al 6-lea articul antenal are un con senzorial în formă de
solz. Tibiile anterioare sunt prevăzute cu 1 -2 gheare. Vârful tibiilor anterioare şi
tarsele sunt de culoare galbenă. Aripile sunt lungi şi înguste, fianjurate. Segmentul al
6-lea abdominal este prevăzut cu un pieptene întrerupt la mijloc.
Oul este reniform, de 0,25 mm lungime şi 0,15 mm lăţime, alb-gălbui.
Larva este asemănătoare cu insecta adultă, având dimensiuni mai mici, la început
albă-gălbuie, iar mai târziu devine galbenă-portocalie.
Biologie şi ecologie. Tripsul lucernei are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de
larvă matură, în sol la adâncimi cuprinse între 20-50 cm, iar uneori până la 2 m. In
primăvară, în cursul lunilor mai-iunie, când temperatura solului la 25 cm adâncime
ajunge la 17-18 °C, apar adulţii, eşalonându-se pe o perioadă de 25-30 zile. Primii apar
masculii, care fecundează femelele imediat după apariţie pe sol. Zborul maxim se
înregistrează pe la sfârşitul lunii iunie, însă adulţii se pot întâlni până în august-
septembrie. După 10-15 zile de la apariţie femelele încep depunerea ouălor. Ouăle sunt
depuse izolat câte 3-4 în ţesutul lăstarilor de lucemă şi al mugurilor, bobocilor florali
sau în pedunculul floral, într-o inflorescenţă, femela depune până la 80-100 ouă.
Incubaţia durează 6-10 zile. Pe la mijlocul lunii iunie, apar larvele care migrează în
inflorescenţe unde se hrănesc cu seva din ţesuturile organelor florale.
Pe la sfârşitul lunii iunie apar larvele de vârsta a doua, care sunt foarte agile şi se
hrănesc abundent, ajungând la densitatea maximă pe la sfârşitul lunii iulie-începutul
lunii august. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-20 zile. Ajunse la maturitate
larvele migrează în sol, la adâncimi de 25-30 cm unde rămân pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul lucernei este o specie oligofagă.
Atacă diferite specii de plante leguminoase cultivate şi spontane, preferând lucerna.
Atacă ca adult şi larvă, care la început se hrănesc cu conţinutul celular al ţesuturilor
lăstarilor de lucerna, iar mai târziu sug seva din organele florale, care în urma atacului
se usucă; staminele nu se mai deschid şi florile rămân sterile. Pe organele atacate, în
locurile înţepăturilor apar pete albe-argintii, care mai târziu se necrozează, şi ca urmare
mugurii şi florile atacate se usucă şi cad. Daune mai mari se înregistrează în culturile
semincere de lucemă, din coasa a doua, deoarece înfloritul plantelor coincide cu
densitatea maximă a dăunătorului. în anii de invazii, pierderile se ridică până la 30%
din producţia de seminţe.
înmulţirea tripsului lucernei este limitată de factorii climatici, dintre care un rol
mai însemnat au ploile abundente, care inundă crăpăturile şi spaţiile din sol, în timpul
diapauzei larvelor, provocând înecarea lor.
Combatere. Se combate prin aceleaşi măsuri şi concomitent cu ploşniţa lucernei
(Adelphocoris lineolatus Goeze.).
Gândacul roşu al lucernei - Gonioctena fornicata Bruggm
Sin.: Phytodectafornicata Bruggm., Gonioctena sexpunctata F. Ord. Coleoptera,
Fam. Chrysomelidae
Răspândire. Gândacul roşu al lucernei este un dăunător periculos al culturilor de
lucemă în multe ţări din Europa, Africa de Nord, Asia şi America.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 5-6 mm lungime, bombat dorsal,
de culoare roşie-cărărnizie pe partea dorsală şi negru pe partea ventrală Capul şi
scutelul sunt negre. Antenele, tibiile şi tarsele sunt roşii-gălbui. Pronotul este de două

252
ori mai lat decât lung, de culoare roşie-închis, prevăzut cu două macule negre. Elitrele
sunt de culoare roşie-închis, cu 7 puncte negre, de niărime variabilă, câte 3 pe fiecare
elitră, plus una comună pe sutură. Uneori aceste puncte se unesc în diferite combinaţii
sau pot lipsi (fig. 89).
Oul este oval-alungit de 1,5-1,6 mm lungime şi de 0,5-0,6 mm lăţime, de culoare
galbenă-palidă sau verde-palidă.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 8-10 mm lungime convex dorsal şi mai
îngust la extremităţi, de culoare galbenă-cenuşie sau brună, iar capul şi placa pronotală
sunt brune. Corpul este convex şi prevăzut dorsal cu negi de culoare închisă, dispuşi în
rânduri transversale şi cu peri de diferite mărimi. Picioarele sunt negre. Pupa este
liberă, de culoare galbenă-portocalie, de 5-6 mm lungime. Biologie şi ecologie.
Gândacul roşu al lucernei are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult în sol, la 6-
15 cm adâncime. Primăvara devreme, când temperatura aerului ajunge la 8-9 °C, mai
cu seamă la sfârşitul lunii martie-începutul lui aprilie adulţii apar în culturile de lucemă
unde se hrănesc cu frunzele plantelor rozând parenchimul de la exterior spre interior
sau le perforează, sau atacă lăstarii fragezi ai plantelor. După o perioada de hrănire de
6-8 zile are loc copulaţia şi ponta, care începe timpuriu, uneori din prima decadă a lunii
aprilie şi durează până la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie.
Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2-25 pe partea inferioară a frunzelor sau pe
peţiolul lor, mai rar pe vârful lăstarilor. O femelă, timp de 40-60 de zile depune în
medie 500-600 ouă, uneori până la 1100. Incubaţia durează 4-10 zile.
La sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai apar larvele, care se hrănesc cu
parenchimul frunzelor, iar mai târziu
v/ atacă peţiolul şi chiar ramurile
tinere.
Evoluţia larvelor durează 3-4 săptămâni,
timp în care năpârlesc de 4 ori. Ajungând
la completa dezvoltare, larvele părăsesc
plantele de hrană şi se retrag în sol la o
adâncime de 6-8 cm, unde într-o
2 cămăruţă pupală se transformă în pupe (a
doua sau a treia decadă a lunii mai).
Fig. 89. Gвndacul roєu al
Stadiul de pupă durează 6-14 zile.
lucernei La începutul lunii iunie apar adulţii,
(Gonioctena fornicata Bruggm.): ^ §e dg luC£mă

253
l - adult, 2 - larvă (după Hrisafi) până în luna august. Acestea se
hrănesc

254
un timp scurt (10-18 zile), însă acest atac practic nu are importanţă Spre sfârşitul lunii
iunie sau începutul lui iulie, adulţii încep să se retragă în sol, la adâncime de 6-15 cm
unde întră în diapauză, care apoi continuă cu hibernarea.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul roşu al lucernei este un dăunător
monofag; atacă numai lucerna, provocând daune atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii
rod frunzele pe margini sau le perforează. Uneori atacă şi vârfurile tulpinilor,
împiedicând astfel dezvoltarea plantelor. Larvele la început rod frunzele de la margini
spre nervurile principale, iar mai târziu distrag limbul foliar în întregime, lăsândnumai
nervurile principale. Produce pagube cu atât mai mari, cu cât lucerna este mai tânăra.
Organele atacate se usucă şi cad, iar planta capătă aspect scheletic. In anii de invazii,
când se înregistrează atacuri puternice, pagubele pot ajunge la 30-40 %, iar în anii
secetoşi recolta de nutreţ poate fi compromisă.
Combatere. Se combate prin aceleaşi măsuri şi concomitent cu gărgăriţa frunzelor
de lucerna (Phytonomus variabilis Hbst.) şi ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus
Goeze.).

255
Buburuza lucernei - Subcoccinella vigintiquatuorpunctata L.
Sin.: Subcoccinella 24-punctata L., Epilachna globosa Sch., Lassia globosa Sch. Ord.
Coleoptera, Fam. Coccinellidae
Răspândire. Buburuza lucernei este răspândită în Europa, Asia şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 3-4 mm lungime, aproape emisferic; partea
dorsală bombată de culoare roşie-închisă, cu
peri scurţi, iar partea ventrală este plană şi de
culoare neagră. Capul este mic, antenele sunt
foarte scurte, măciucate, având ultimul
articol mai lat decât celelalte şi trunchiat. Pe
pronot prezintă 1 -3 puncte negre, iar pe
elitre 24 pete punctiforme (câte 12 pe fiecare
elitră) de culoare neagră, de unde şi
denumirea speciei „24 - punctata". Petele de
pe elitre pot varia ca formă, dimensiune şi
număr, iar uneori pot lipsi complet (fig. 90).
Oul are 1 -1,2 mm lungime şi 0,4-0,5
mm lăţime, de formă conică şi de culoare
galbenă ca lămâia.
Larva la completa dezvoltare are corpul
oval-alungit de 5-6 mm lungime, de culoare
galbenă-deschisă sau galbenă-verzuie,
cupete negre, iar capul roşcat. Pe partea Fig. 90. Buburuza lucernei
dorsală şi laterală prezintă numeroşi spini (Subcoccinella
ramificaţi, dispuşi în 6 rânduri transversale vigintiquatuorpunctata L.): 1 - adult,
şi prevăzuţi, cu perişori de diferite mărimi. 2 - larvг; 3 - frunze de lucerna
Pupa are corpul fin, de culoare albă, de 3-4 atacate (dupг Hrisafi)
mm lungime.
Biologie şi ecologie. Buburuza lucernei are două generaţii pe an. Iernează ca adult
sub frunzele uscate din lucernărie şi trifoişti la baza plantelor, în stratul superior al
solului, în scorburile copacilor etc. Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie sau începutul
lunii mai, când temperatura medie zilnică a aerului ajunge la 11 -12 °C, apar adulţii
care sunt mai activi începând din a doua jumătate a lunii mai. Adulţii hibernanţi se
hrănesc cu frunzele lucernei şi trifoiului sau migrează în zbor pe alte legurninoase
furajere, unde pot fi mtâlniţi până la mijlocul lui iunie. Adulţii se hrănesc cu epiderma
inferioară şi parenchimul frunzelor. După o perioadă de hrănire de 5-7 zile are loc
copulaţia şi ponta.
Depunerea ouălor începe din a doua decadă a lunii mai şi coincide fenologic cu
înflorirea lucernei, din prima coasă. Perioada ovipozitară este eşalonată şi durează între
10-45 zile, terminându-se de obicei prin luna iunie. Femela depune ouăle pe partea
inferioară a frunzelor diferitelor plante leguminoase şi chenopodiacee, preferând
îndeosebi lucerna şi trifoiul. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2-30, fiind fixate pe
frunze în poziţie aproape verticală. O femelă poate să depună până la 900 ouă, frecvent
între 300-500 ouă. Incubaţia durează 6-9 zile, în funcţie de temperatură.
Larvele apar pe la sfârşitul lunii mai şi se hrănesc cu epiderma şi parenchimul
frunzelor, ca şi adulţii, însă modul de atac este caracteristic. Dezvoltarea larvei durează

256
20-30 zile, năpârlind în această perioadă de 4 ori. începând din a doua decadă a lumi
iunie larvele ajung la completa dezvoltare, se fixează pe partea inferioară a frunzelor
unde se transformă în pupe. După 6-10 zile, de obicei la sfârşitul lunii iunie sau
începutul lunii iulie, apar adulţii care se dezvoltă în cursul lunilor iulie-septembrie,
uneori chiar şi până în octom-brie-noiembrie. După 10-20 zile de hrânire, la începutul
lunii iulie femelele încep să depună ouăle. Larvele generaţiei a doua se dezvoltă din
iulie până în octombrie. Pe la mijlocul lunii august larvele ajung la maturitate şi se
transformă în pupe. La sfârşitul lunii august apar adulţii, care se hrănesc pe frunze până
la începutul lunii octombrie, apoi se retrag pentru hibernare. Adulţii zboară greu, de
aceea pot fi întâlniţi mai mult pe marginile câmpurilor, precum şi în locurile unde au
rămas nestrânse resturile vegetale, care constituie adăposturile de iarnă ale
dăunătorului.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buburuza lucernei atacă diferite legurninoase
furajere cultivate şi spontane, preferând însă îndeosebi lucerna şi trifoiul, dar se
hrăneşte şi pe seama unor specii de Chenopodiaceae, Caryophylaceae, Compoziteae
etc. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, care rod epiderma inferioară şi parenchimul
frunzelor, lăsând neatacată epiderma superioară. Atacul acestui dăunător se manifestă
sub formă de vetre, care se măresc treptat. Un atac caracteristic prezintă larvele, care
desprind cu mandibulele ţesuturile fragede ale frunzelor, apoi le presează şi extrag
sucul celular. Ţesuturile astfel presate rămân lipite de limbul foliar sub formă de dungi
paralele albicioase, ca nişte creste ce alternează cu porţiuni sănătoase. In urma atacului
frunzele capătă un aspect reticulat, se răsucesc şi se usucă. Buburuza lucernei produce
pagube mai mari în stadiul de larvă, mai ales la coasa a doua şi a treia, când densitatea
numerică a lor este mai mare. La invazii mari insecta produce pagube deosebit de
periculoase, distmgând tot aparatul foliar al plantei, reducând simţitor producţia de
seminţe, calitatea masei verzi şi a fânului.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri preventive
ca şi la specia (Phytonomus variabilis Herbst), iar la invazii puternice când densitatea
numerică a insectelor depăşeşte PED (100 şi mai mulţi adulţi la 100 mişcări cu fileul
entomologie, sau 200-300 larve/m2, ori 1 -2 larve/plantă) în culturile semincere se
aplică 1 -2 tratamente chimice pentru fiecare generaţie la apariţia în masă a adulţilor,
dar înainte de depunerea ouălor sau când larvele se găsesc în primele două vârste,
utilizându-se aceleaşi produse pesticide ca şi pentru gărgăriţa frunzelor de lucerna
(Phytonomus variabilis Herbst.).

Gărgăriţa frunzelor de lucerna - Phytonomus variabilis Herbst.

Sin. :Hypera variabilitis Herbst., H. postica Gyll., Phytonomus posticus Gyll.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Hylobiidae)
în culturile de lucemă se întâlnesc două specii de gărgăriţe ale frunzelor de
lucemă: Phytonomus variabilis Herbst. şi Ph. transsylvanicus Perti. care morfologic
sunt foarte asemănătoare, au o biologie similară şi produc aceleaşi daune. Specia
Phytonomus variabilis Herbst., este un dăunător mai frecvent al culturilor de lucerna,
populaţiile căruia adesea depăşesc pragul economic de dăunare, necesitând intervenţii
de combatere.
Răspândire. Gărgăriţa frunzelor de lucerna este răspândită în multe ţări din
Europa, Africa de Nord, America de Nord şi Asia Mică.

257
 Descriere. Adultul are corpul de 4,5-6,5 mm lungime, de culoare brună-cenuşie
sau cenuşie-verzuie, mai rar cenuşie-roşcată. Rostrul este alungit, cilindric, în partea
apicală mai gros decât baza, recurbat, prevăzut cu un şanţ longitudinal. Antenele sunt
geniculate şi măciucate. Pronotul este aproape tot atât de lat cât şi de lung, cu dungi
longitudinale, mai mult sau mai puţin diferenţiate, de culoare deschisă. Uneori dunga
mediană lipseşte, iar cele laterale ocupă toată partea laterală a pronotului. Partea dorsa-
lă a corpului este de culoare variabilă: cenuşie, cafenie, uniformă sau pătată. Elitrele
sunt mai late decât pronotul, cu umerii proeminenţi şi rotunjiţi, acoperite cu solzi şi peri
ce formează pete mai închise. Pe elitre în continuarea dungilor de pe pronot, se distinge
o dungă de culoare mai închisă, care treptat se îngustează în partea posterioară. Tibiile
sunt cilindrice, prevăzute cu un pinten intern, puţin vizibil (fig. 91).
Oul are 0,5-0,7 mm lungime şi 0,22 mm lăţime, oval-alungit, de culoare galbenă,
strălucitor.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 8-10 mm
lungime, de culoare verde-deschisă, cu o linie subţire albicioasă longitudinală pe partea
dorsală. Corpul este aproape circular, mai subţire la capete, acoperit cu peri mici.
Pupa are 5,5-8 mm lungime, de culoare verde, se găseşte într-un cocon mătăsos,
rar, de culoare albă, transparentă.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa frunzelor
de lucerna are o generaţie pe an. Iernează ca
insectă adultă în stratul superficial al solului,
sub resturile vegetale etc. hi primăvară
devreme, când temperatura medie a zilei
ajunge la 10 °C, de obicei în a doua sau a
treia decadă a lunii aprilie, apar adulţii care se
hrănesc cu frunzele şi lăstarii plantelor
leguminoase. Apariţia adulţilor hibernând
este eşalonată şi durează până la sfârşitul lunii
mai. Zborul în masă a adulţilor are loc la
temperaturi medii zilnice de 14-18 °C, dar
zborul lor este greoi, parcurgând distanţe
mici. Adulţii sunt activi mai ales în zilele
însorite, când temperatura aerului se ridică la
17-24 °C, având o activitate mai intensă seara
între orele 20.00 - 22.00 şi dimineaţa între
8.00-10.00. La temperaturi mai joase de 10
°C sau mai ridicate de 26°C activitatea lor
Fig. 91. Gгrgгriюa frunzelor de
vitală este oprimată. După 7-10 zile de
lucemг
hrănire pentru maturarea organelor sexuale
(Phytonomus variabilis Herbst.):
1 - adult; 2 - larvг; 3 - pupa оn femelele încep a depune ouăle, ponta
cocon; 4-5 - atac la lucerna produs eşalonându-se din aprilie până în iunie.
de adulюi єi larve (dupг Sгvescu) Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de câte 2-
30, uneori chiar până la 50 bucăţi. In acest scop
femela sapă în tulpini, uneori în peţiolul frunzelor sau în mugurii florali, cavităţi în care
depune ouăle şi apoi le acoperă cu un dop din excremente. O femelă depune de la 500
până la 1500, uneori până la 2000-2500 ouă. Incubaţia durează în funcţie de condiţiile
climatice 10-15 zile.

258
 Larvele din prima vârstă sunt miniere,
pătrund în interiorul mugurilor florali şi foliari, unde se hrănesc cu frunze mici
nedesfăcute, apoi, pe măsură ce se dezvoltă, apar la suprafaţa organelor atacate. Larvele
de vârstă a treia şi a patra atacă frunzele din vârful de creştere al lăstarilor şi
inflorescenţelor. Apariţia larvelor în masă are loc la începutul perioadei de îmbobocire
a lucernei. Această perioadă este hotărâtoare pentru combaterea larvelor, deoarece se
găsesc la suprafaţa organelor pe care se hrănesc. Dezvoltarea stadiului larvar durează
15-25 zile, trecând prin 4 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele pe planta-
gazdă, între frunzele sau lăstarii atacaţi, îşi ţes un cocon mătăsos, rar şi transparent pe
care îl fixează pe frunze şi lăstari, unde se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează
7-12 zile.
Adulţii tineri apar în a douajumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie. Pe
timp uscat şi foarte cald (iunie-iulie) adulţii se retrag în sol pentru diapauză, iar în
august sau în prima jumătate a lunii septembrie apar şi se hrănesc foarte activ, iar unele
femele chiar depun ouă din care apar larve, dar care nu ajung la completa dezvoltare şi
sunt distruse de temperaturile joase. în toamnă, când temperatura aerului ajunge la 11
-12 °C adulţii se retrag în sol pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa frunzelor de lucemă este o insectă
oligofagă, atacă diferite leguminoase cultivate şi spontane preferând însă lucerna şi
trifoiul. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă Adulţii rod lăstarii tineri, perforează neregulat
frunzele, însă aceste daune nu prezintă importanţă economică. Pagube mai mari produc
larvele care în primele vârste rod mugurii florali şi vegetativi, distrugând vârful de
creştere din care cauză acestea se usucă. într-un stadiu mai avansat larvele atacă
frunzele în mod neregulat, ca şi adulţii. In unii ani gărgăriţa frunzelor de lucerna
produce pagube considerabile, mai ales în acei cu primăveri secetoase şi îndeosebi pe
sectoarele folosite timp de câţiva ani pentru producerea seminţelor. In urma atacului
producţia de seminţe, de masă verde şi de fân se reduce simţitor.
Populaţiile gărgăriţei sunt menţinute sub PED de numeroase specii de entomofagi,
printre care un rol mai important au Chrysopa carnea Steph., Dolichus halensis Shall.,
Bathyplectes curculionis Thoms., B. stenostigma Thoms., Tetrastichus incertus N. etc.
Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol deosebit au măsurile
preventive printre care mai importante sunt: strângerea şi distrugerea tuturor resturilor
vegetale rămase în câmp după recoltare; efectuarea arăturilor adânci de toamnă a
culturilor vechi de lucerna, puternic infestate; efectuarea boronitului sau discuirea
timpurie a semincerilor de lucerna; amplasarea noilor culturi de lucerna faţă de cele
vechi la o distanţă de 1,0-1,5 km; folosirea alternativă pentru seniinţe şi pentru fân a
terenurilor de lucerna puternic atacate de dăunător; folosirea culturilor semincere
pentru producerea seminţelor nu mai mult de doi ani; pe terenurile irigate se poate lăsa
pentru seminţe a doua coasă, care este mai slab atacată; cosirea lucernei pentru nutreţ
verde sau fân în faza îmbobociţii sau la începutul înfloririi.
Ca măsuri biologice - folosirea entomofagilor locali mai ales din familia
Coccinellidae, printre care cea mai răspândită este specia Coccinella septempunctata
L., care la un raport al larvelor gărgăriţei şi a adulţilor coccinelidelor de 1:0,5,1:1,1:2
timp de o zi şi o noapte distrug complet populaţia acestui dăunător.
Tratamente chimice se aplică în cudrurile seminciere în caz de invazii, la
începutul îmbobocirii lucernei (10-15% boboci florali) şi depăşirea PED (peste 150
larve de vârsta 2-3/100 mişcări cu fileul entomologie), cu Zolone 35 EC (1,4-2,8 l/ha),

259
Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha), Chinmix 050 EC (0,3-0,4 l/ha),
Fastac 100 EC (0,15-0,2 l/ha), în culturile de lucemă seminceră; Dursban 480 EC (1,5
l/ha), Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15 l/ha), Arrivo 250 EC (0,24
l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha) în culturile de lucemă furajeră etc.

Gărgăriţa seminţelor de lucerna - Tychius flavus Becker. Ord. Coleoptera, Fam.

Curculionidae
Seminţele de lucemă sunt atacate de mai multe specii de gărgăriţe. Până în prezent
au fost semnalate peste 70 specii, dintre care în Moldova, ca dăunători periculoşi ai
seminţelor de lucemă s-au semnalat numai 4 specii: Tychiusflavus Becker, T. femoralis
Bris., T. junceus Rche. şi T. medicaginis Bris. Dintre aceste specii mai frecvent se
întâlneşte în culturile semiticere de lucerna şi produce anual daune mari gărgăriţa
seminţelor de lucemă (Tychius flavus Becker.) şi gărgăriţa galicolă a lucernei (Tychius
medicaginis Bris.).
Răspândire. Gărgăriţa seminţelor de lucemă este larg răspântiitămmulteţM din Europa
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 2-3 mm lungime, de culoare galbenă

260
 brunie. Corpul este acoperit cu solzi mici deşi,
de formă ovală, trunchiaţi la vârf, de culoare
galbenă-aurie. Rostrul este lung şi subţire, uşor
curbat, necarenat, de culoare roşcată. Antenele
sunt geniculate şi măciucate. Antenele şi
picioarele sunt de culoare roşcată (fig. 92).
Oul are 0,59 mm lungime şi 0,52 mm
lăţime, de formă oval-alungită, de culoare
galbenă-

261
Fig. 92. Gărgăriţa seminţelor de deschisă, transparent.
Larva este
lucemă (Tychius flavus Becker.): apodă-eucefală, la maturitate are
1 adult; 2 - păstaie şi seminţe de lucemă corpul de 2-4 mm lungime, uşor curbat acoperit
atacate de larve (după Kolobova) cu perişori rari albi, de culoare albă-gălbuie, cu
capul brun. Pupa este albă, de 2,2-2,3 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa seminţelor de lucemă are o generaţie pe an.
Iernează în stadiul de adult în sol, la adâncimea de 3-7 cm, în deosebi la baza mlpinilor
de lucemă sau sub resturile vegetale. Primăvara, în perioada de creştere a lucernei,
când temperatura medie zilnică a aerului ajunge la 10-13 °C, iar temperatura solului la
adâncimea de 5 cm - la 15-17 °C, în mod obişnuit în a doua - a treia decadă a lunii
aprilie sau la începutul lunii mai, încep să apară adulţii hibernanţi. Fenologic apariţia
adulţilor corespunde cu perioada de lăstărire a plantei. Apariţia adulţilor este eşalonată,
durând o lună şi chiar mai mult, în funcţie de condiţiile climatice. La temperaturi
scăzute insectele sunt inactive. La început când temperatura aerului ajunge la 15-17°C,
adulţii se află mai mult la baza plantelor şi de aceea nu prea sunt observaţi. Mai târziu,
când temperatura aerului se ridică la 20 °C, insectele se urcă pe plante. Apariţia în
masă a adulţilor are loc în luna mai în faza de îmbobocite a lucernei. După 3-5 zile de
la apariţie, adulţii încep să se hrănească, la început cu lăstarii tineri, iar mai târziu cu
frunze şi muguri.
In perioada îmbobocirii şi înfloririi lucernei are loc maturarea organelor sexuale şi
începe migrarea insectelor de pe terenurile vechi şi cosite pe semănăturile noi de
lucerna, parcurgând distanţe de până la 7 km, uneori chiar şi mai mult. Migrarea
adulţilor are loc de obicei în zilele călduroase şi însorite. Noaptea, pe timp răcoros şi în
zilele înnourate adulţii stau retraşi pe sub tufele de lucerna, bulgări, crăpăturile solului
etc. In această perioadă, pe sernincerii vechi de lucerna densitatea dăunătorului poate
ajunge până la400-500 de indivizi la metru pătrat.
După o perioadă de hrănire de 2-3 săptămâni are loc ponta, care coincide cu
formarea păstăilor. Calendaristic depunerea ouălor începe în prima sau a doua decadă a
lunii iunie, durând până în august, fiind deosebit de intensă la mijlocul lunii iunie.
Ouăle sunt depuse izolat, sub epiderma frunzelor tinere şi în interiorul păstăilor în
formare. în acest scop, cu ajutorul rostrului femela perforează pereţii păstăii şi în
orificiul ros este depus oul, apoi acoperit cu o substanţă brună, ce se vede bine pe
suprafaţa păstăii. Intr-o păstaie pot fi depuse 1 -3 ouă. Femelele pentru pontă preferă
păstăile mai mari. O femelă depune în medie 150 ouă. Depunerea ouălor se eşalonează
pe perioada iunie-august. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apar eşalonat, începând
de la sfârşitul lunii iunie şi până în luna august. Larvele apărute se hrănesc cu
seminţele verzi. Perioada larvară durează 16-20 zile. în luna iulie larvele ajung la
completa dezvoltare, rod un orificiu în peretele păstăii prin care le părăsesc, migrând în
stratul superficial al solului, unde la 5-7 cm adâncime se transformă în pupe în celule
de pământ.
Stadiul pupai durează 10-15 zile. De la sfârşitul lunii iuhe şi până în septembrie
are loc transformarea în adulţi, care rămân în cămăruţele pupale pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa seminţelor de lucemă atacă
lucerna, sparcetă, trifoiul, sulffna şi alte plante leguminoase. Atacă atât adulţii, cât şi
larvele. Adulţii hibernanţi la început rod epiderma şi parenchimul frunzelor de lucemă,
iar mai târziu perforează mugurii, bobocii florali şi florile, consumând organele

262
interne. In urma atacului mugurii şi florile se usucă şi cad, plantele nu formează nici
Mpini, nici seminţe. La atacuri puternice, plantele sunt defoliate complet.
Larvele pătrund în păstăile tinere şi rod pereţii şi seminţele încă verzi ale acestora.
O larvă atacă mai multe păstăi. La invazii mari frecvenţa păstăilor atacate poate ajunge
la 80-90%. într-o inflorescenţă se pot găsi până la 7 păstăi atacate, iar într-o păstaie la
3-5 larve. O larvă distruge până la 5 seminţe. Mai puternic sunt atacate semănăturile de
lucemă din prima coasă lăsate pentru seminţe şi mult mai puţin cele din coasa a doua.
Daune deosebit de mari gărgăriţa seminţelor de lucemă produce în anii secetoşi şi
în deosebi în semănăturile de lucemă, care se folosesc timp de 3-4 ani pentru
producerea seminţelor, unde producţia este redusă peste 60-70 % din recoltă.
înmulţirea gărgăriţei seminţelor de lucerna este deseori frânată de activitatea
diferitor insecte entomofage, aşa ca Habrocytus microgasteris Kurd., Eupelmus
microzonus Forst, Tetrastichus brevicornis Nees., Chrysomalla roseri Forst. ş. a.
Combatere. Măsuri agrotehnice. Primăvara efectuarea boronitului sau a
discuitului semănăturilor de lucemă; strângerea resturilor vegetale şi arderea lor;
izolarea spaţială a noilor semănături de cele vechi la o distanţă de 4-6 km; folosirea
semănăturilor pentru producerea seminţelor nu mai mult de doi ani; cosirea lucernei
pentru nutreţ verde şi fân în faza îmbobocirii sau la începutul înfloririi lucernei.
Tratamente chimice se aplică în anii de invazii la începutul îmbobocirii lucernei
(10-15% boboci florali) şi apoi la începutul formării păstăilor (10-25%) şi în masă (35-
60 % păstăi) la depăşirea PED (20-40 adulţi/100 mişcări cu fileul entomologie), înainte
de depunerea ouălor cu aceleaşi produse ca şi la gărgăriţa frunzelor de lucemă
(Phytonomus variabilis Herb.).

Gărgăriţa galicolă a lucernei - Tychius medicaginis Bris.

Sin.: Tychius argentellus Desbr.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae
Răspândire. Gărgăriţa galicolă a lucernei este o specie răspândită în toate ţările
din Europa, Asia Mijlocie şi Mică.
Descriere. Adultul are corpul oval-convex, de 2-2,5 mm lungime. Partea dorsală
a corpului este acoperită cu solzi deşi de culoare roşcată sau gălbuie, uneori albă-
argintie lucioasă, iar ventral cu solzi de culoare deschisă. Pe partea laterală şi pe elitre
prezintă
dungi longitudinale înguste, de culoare albă.
1 '"i"J F a JP^pk C\ Rostrul este curbat în jos, de culoare brună-
%J ^ ş JF ^ffCflrJll^II roşcată. Antenele sunt geniculate şi
măciucate,
de culoare brună- închisă, roşcate în afară de
măciucă, care este neagră (fig. 93).
1 ^ Om are 0,6 mm lungime, este oval-
alungit,

i .^p
J. M ^ l .
2 t'
,j , •
de culoare galbenă-deschisă.
Larva este apodă-eucefală, la completa
Fig. 93. Garganţagahcolaalucernei ^^^^z^^^^c^
(Tychius medicaginis Bns.): de 3;5 ^ lungime. Corpul este de culoare ^
1 - adult; 2 - lăstar de lucerna cu fructe , , ,„
. ^ ' i . . acopentr cu penşonran,
r scurţi, de culoare roşcata T
A /1WJ w
sănătoase (a) şi atacate (b) (dupa Kolobova) , _ ,T „ , , „ _ w
cu capsula cefahca de culoare galbena-roşcată

263
Pupa este albă, de 2-2,3 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa galicolă a lucernei are o generaţie pe an. Iernează
în stadiul de insectă adultă în stratul superficial al solului la 5-10 cm adâncime.
Primăvara, după începerea vegetaţiei plantelor de lucemă, de obicei în a douajumătate
a lunii mai, adulţii părăsesc locurile de hibernare şi apar în culturi, hrănindu-se cu
tulpinile fragede şi frunzele de lucemă. Mai târziu, după formarea bobocilor florali,
adulţii migrează spre inflorescenţele în formare, unde rod orificii în boboci, hrănindu-
se cu organele generative ale florii. După 2-3 săptămâni de hrănire pentru maturarea
sexuală are loc copulaţia şi ponta, care coincide cu faza înfloririi lucernei. Pentru
depunerea ouălor, femela perforează cu rostrul baza florii şi depune câte un ou la
partea inferioară a sepalelor. Incubaţia durează 4-5 zile. Larva apărută se hrăneşte cu
ovarul florii. Ca urmare a secreţiei salivare, ţesuturile vegetale se hipertrofiază,
formându-se astfel o gală caracteristică. Frecvent gala se formează doar ca urmare a
roaderii bobocilor florali de către femelă, fără ca aceasta să depună ouă. Stadiul larvar
durează 2-3 săptămâni. Ajunsă la completa dezvoltare, larva roade un orificiu în pereţii
galei, şi migrează în sol la o adâncime de 5-10 cm, unde formează o căsuţă pupală, în
care se transformă în pupă, iarpeste câteva zile - în insecte adulte, care rămân în aceste
căsuţe, în diapauză, până în primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa galicolă a lucernei atacă lucerna
cultivată şi spontană. Atacă atât adulţii cât şi larvele. Adulţii rod tulpinile, lăstarii tineri
şi organele florale, care în urma atacului se usucă. Larvele se hrănesc cu ovarul florilor
şi cu ţesutul vegetal hipertrofiat din gale. Pagube deosebit de mari gărgăriţa galicolă a
lucernei produce în anii secetoşi, când producţia de seminţe poate fi redusă cu 20-30%.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru combaterea gărgăriţei
seminţelor de lucemă (Tychiusflavus Becker).

Gărgăriţa rădăcinilor de lucerna - Otiorrhynchus ligustici L.

Sin.: Brachyrrhinus ligustici L., Aramnychnus ligustici L. Ord. Coleoptera, Fam.
Curculionidae (Otiorrhynchidae)
Pe rădăcinile de lucerna se întâlnesc trei specii de gărgăriţe: Sitona longulus G.,
Otiorrhynchus ligustici L. şiPlagionotus floralis Pali. Insă mai frecvent se întâlneşte şi
produce daune mai mari gărgăriţa rădăcinilor de lucemă (Otiorrhynchus ligustici L).
Răspândire. Gărgăriţa rădăcinilor de lucerna
este larg răspândită în multe ţări din Europa, America
de Nord şi Orientul Apropiat.
Descriere. Adultul are corpul de 10-13 mm
lungime, bombat dorsal, de culoare neagră, acoperit
cu solzi deşi, alungiţi, cenuşii-cafenii, care formează
numeroase pete mai închise şi neregulate. Rostrul
este scurt, prevăzut cu o carenă mediană
longitudinală. Antenele sunt geniculate, de culoare
neagră. Pronotul este mai lat decât lung, însă mai
îngust decât elitrele, punctat şi acoperit cu o
pubescenţă culcată rară şi fină. Elitrele sunt ovale şi
convexe, cu striuri fine longitudinale şi acoperite cu
granule foarte mici şi plate. Elitrele sunt concrescute,
iar aripile posterioare lipsesc, de aceea gândacul nu
Fig. 94. Gгrgгriюa
rгclгcinilor de lucerna
(Otiorrhynchus ligustici L.):
264 1 - adult; 2 - larvг; 3 - pupг;
4 - rгdгcinг de lucerna
atacatг de larve; 5 - lгstar de
lucerna atacat de adult (dupг
poate zbura. Picioarele sunt puternice, de culoare neagră, femurele anterioare prezintă
câte un dinte pe latura internă (fig. 94).
Oul are până la 1 mm lungime, este oval, la depunere de culoare albă-lăptoasă, iar
peste 1-2 zile devine de culoare galbenă-închisă.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare, are corpul de 8-14 mm
lungime, uşor curbat, acoperit cu perişori aspri, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun.
Pupa are 8-12 mm lungime, de culoare galbenă.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa rădăcinilor de lucemă are o generaţie la doi sau
trei ani. Iernează în stadiul de adult şi larvă în sol, la adâncime de 20-60 cm. Primăvara
devreme, în prima sau a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura solului la 10 cm
adâncime ajunge la 6,5-9 °C, iar temperatura medie zilnică a aerului este de 12-13 °C,
apar adulţii care migrează pe diferite plante leguminoase, preferând lucerna şi trifoiul.
Adulţii hibernanţi se hrănesc perforând frunzele în mod neregulat. Insectele sunt mai
active dimineaţa, în amurg şi în timpul nopţii, iar în zilele înnourate şi ziua. Această
specie se înmulţeşte pe cale sexuată şi partenogenetic, deoarece masculii se întâlnesc
într-un număr foarte redus. După o lună de la apariţie, în mod obişnuit, pe la sfârşitul
lunii aprilie-începutul lunii mai, când temperatura medie zilnică a aerului se ridică
peste 13-14 °C, femelele încep să depună ouăle, care durează peste două luni, însă cele
mai multe ouă sunt depuse în mijlocul lunii mai şi până în iulie. Ouăle sunt depuse
izolat sau în grupe de câte 8-15 ouă, în stratul superficial al solului la adâncime de 2-5
cm (în solurile afânate până la 10 cm) la baza plantelor, în jurul rădăcinilor diferitor
plante leguminoase - lucerna, trifoi, sparcetă ş. a. O femelă depune 300-400 ouă,
uneori până la 900. Ouăle sunt foarte sensibile la oscilaţiile condiţiilor climatice,
pierind în masă în perioadele de secetă. Incubaţia durează 10-30 zile, în funcţie de
condiţhle mediului.
Larvele din primele vârste se hrănesc cu rădăcinile tinere, subţiri (rădăcinile
secundare), iar mai târziu atacă rădăcina principală, pătrunzând în interior ei, unde sapă
galerii. Hrănirea larvelor durează până la sfârşitul lunii octombrie, apoi migrează în sol
la adâncimi mari de 40-50 cm, uneori până la 75 cm, unde iernează în căsuţe speciale.
în primăvara anului viitor larvele îşi reiau activitatea de hrănire, care se prelungeşte
până în luna iunie. Dezvoltarea larvelor durează aproximativ 12-13 luni, în care timp
năpârlesc de 7 ori, mai rar de 8-9 ori. Ajunse la completa dezvoltare larvele îşi
construiesc căsuţe speciale, în care se transformă în pupe. Stadiul pupai durează 20-25
zile. Spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, apar adulţii care nu părăsesc
căsuţele pupale decât în primăvara viitoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa rădăcinilor de lucemă este o
insectă polifagă, atacă peste 80 de specii deplante din 19 familii botanice, preferând
diferite leguminoase cultivate şi spontane, precum şi hameiul, viţa de vie, sfecla,
căpşunul, salata, coacăzul, agrişul ş. a. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, însă pagube
mai mari produc larvele. Adulţii rod frunzele, mugurii şi lăstarii. La plantele tinere,
imediat dupărăsărire, adulţii rod frunzele sau le retează de la colet ceea ce duce la
compromiterea culturii. La plantele mai dezvoltate rod frunzele în mod neregulat,
lăsând doar nervura principală Larvele atacă rădăcinile diferitor plante şi mai ales cele
de lucerna, săpând numeroase galerii. Plantele atacate se smulg uşor din sol, treptat se
îngălbenesc şi se usucă Ca urmare, în culturile de lucerna apar vetre, lipsite complet de
plante. La invazii mari, când se înregistrează atacuri puternice a larvelor, pagubele
produse pot ajunge până la compromiterea totală a culturii.

265
 Populaţia gărgăriţei rădăcinilor de lucerna este limitată de diferiţi entomofagi,
dintre care un rol important are musca Aphiochaeta rufipes Flln., care distruge până la
50% de adulţi.
Combatere. De regulă se aplică măsuri preventive: amplasarea noilor culturi de
leguminoase la cel puţin un kilometru distanţă faţă de cele vechi; deoarece adulţii se
deplasează numai prin mers, se recomandă izolarea culturilor prin şanţuri-capcane de
30-40 cm adâncime, care se sapă cu pluguri speciale, pământul fiind ridicat cu
cormana plugului pe partea culturii ce se protejează. Pentru distrugerea insectelor,
adâncul şanţurilor se tratează cu diferite insecticide.
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazii când în
primăvară timpuriu densitatea insectelor bibernante depăşeşte PED (100 adulţi/100
mişcări cu fileul entomologie), la începutul perioadei preovipozitare a adulţilor
utilizându-se aceleaşi produse pesticide ca şi pentru gărgăriţa frunzelor de lucemă
(Phytonomus variabilis Hrbst.).

Molia seminţelor de lucerna - Laspeyresia medicaginis Kuzn.

Sin.: Endopsia medicaginis VI. Kuzn. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae
Răspândire. Molia seminţelor de lucemă este răsrihdtămmulteţăriclmEu^ Descriere.
Adultul are anvergura aripilor de 8-12 mm, iar lungimea corpului de 5-6 mm.
Culoarea corpului şi a aripilor anterioare este cenuşie. Pe aripile anterioare, la
marginea costală se disting pete şi dungi albe, dispuse oblic, iar spre partea externă
prezintă câte o pată semilunară de culoare brună, mărginită de dungi bronzate. Aripile
posterioare sunt mai deschise şi înconjurate cu franjuri scurte.
Oul la depunere este de culoare albă, iar mai târziu rozoviu, de formă elipsoidală,
de 0,5-0,6 mm lungime şi de 0,3 mm lăţime.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 5,5-7,0 mm lungime, de culoare
galbenă, în afară de cap care este bruniu-deschis.
Pupa are 4-5 mm lungime, de culoare galbenă-brunie.
Biologie şi ecologie. Molia seminţelor de lucemă are o generaţie pe an. Iernează
în stadiul de larvă matură într-un coconmătăsos, în stratul superficial al solului (5-7
cm) la baza plantelor. în primăvară, pe la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie
larvele părăsesc locurile de hibernare şi migrează mai aproape de suprafaţa solului,
unde îşi confecţionează un nou cocon mătăsos, în interiorul căruia se transformăînpupă
Stadiul de pupă durează 8-11 zile. Transformarea în pupe este mult eşalonată, de aceea
şi zborul fluturilor durează de la începutul lunii iunie până în a doua decadă a lunii
august. Primii fluturi de obicei apar în perioada de diferenţiere ainflorescenţelor şi
înflorire a lucernei, hrănindu-se câteva zile cunectarul florilor de lucemă, apoi are loc
copulaţia. După 5-7 zile de la apariţie, femelele încep să depună ouăle. Ouăle sunt
depuse izolat, iar uneori câte două pe frunzuliţele încă nedesfăcute din vârful lăstarilor,
în apropierea nervurilor centrale. Incubaţia durează 6-10 zile.
Larvele apărute migrează şi pătrund în bobocii florali, în flori sau în păstăile
tinere, unde la început se hrănesc cu elementele florale, iar mai târziu perforează
pereţii păstăilor tinere, de regulă la partea lor bazală şi se hrănesc cu seminţele în
formare. Ca urmare organele atacate se ofilesc şi cad. Evoluţia stadiului larvar
durează20-30 zile. Ajunse la maturitate larvele părăsesc păstăile, perforând din nou
pereţii lor, migrează în stratul superficial al solului, unde îşi confecţionează câte un
cocon mătăsos, în care şi rămân pentru hibernare.

266
 Plante atacate şi mod de dăunare. Molia seminţelor de lucemă este o specie
monofâgă Atacă, în stadiul de larvă diferite soiuri de lucerna La apariţia lor, larvele se
hrănesc puţin timp cu elementele florale, apoi instalându-se în păstăi consumă seminţe
verzi. O larvă până a ajunge la maturitate poate ataca 5-6 păstăi verzi, consumând
parţial sau total seminţele din acestea. Păstăile atacate sunt uşor deformate în regiunea
orificiilor de pătrundere a larvelor şi prezintă orificii mai largi de părăsire. In interiorul
păstăilor se distinge o ţesătură rară din fire mătăsoase cu excremente de culoare neagră
şi seminţele roase parţial şi neuniform. Daune mari produce mai ales în culturile de
semincere de lucemă din al treilea şi al patrulea an de vegetaţie. în unii ani pierderile
de sămânţă pot ajunge până la 90%.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la gărgăriţa seminţelor de lucemă
(Tychius flavus Becker.).

Vespea seminţelor de lucerna - Eurytoma roddi Guss.

Sin.: Bruchophagus medicaginis Kolch., B. roddi Guss. Ord. Hymenoptera, Fam.
Eurytomidae
Răspândire. Viespea seminţelor de lucemă este larg răspândită în toate regiunile
globului, unde se cultivă sau cresc spontan diferite specii de Medicago: Europa,
America, Africa de Nord, Asia Centrală, Australia şi Noua Zelandă.
Descriere. Adultul (femela) are corpul de 1,3-
1,8 mm lungime, de culoare neagră-lucioasă în afară
de partea distală a tibiilor mediane şi posterioare,
inclusiv picioarelor care sunt galbene-brune. Capul
este mai lat decât toracele, cu antenele geniculate şi
măciucate la vârf, acoperite cu perişori. Toracele este
bombat şi lat. Abdomenul este lucios, de forma unui
ou puţin mai lung decât toracele, în partea inferioară
este drept sau slab bombat, fusiform, pedunculat şi se
termină cu un ovipozitor. Aripile sunt transparente şi
acoperite cu o pubescenţă fină. Masculul este
Fig. 95. Viespea seminюelor
asemănător femelei dar este mai mic având corpul de
de lucerna (Eurytoma roddi
1,0-1,5 mm lungime, zvelt, de aceeaşi culoare ca şi
Guss.): femelele, cu abdomenul mic, oval, cu antene lungi şi
1 - adult; 2 - ou; 3 - larvг; 4
- pгstгi de lucerna atacate păroase (fig. 95).
(dupг Kolobova) Oul are 0,2-0,22 mm lungime şi 0,08 mm
lăţime, de formă eliptică, pedicelat, care este de 2-3 ori mai lung
decât oul; chorionul este neted şi transparent.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 2-2,4 mm
lungime, uşor curbat. Culoarea variază în funcţie de vârstă - la început verzuie, iar la
maturitate roşcată. Pupa are 1,8-2,5 mm lungime, de culoare brună-negricioasă, de tip
liber. Biologie şi ecologie. Viespea seminţelor de lucerna are 2 generaţii pe an, uneori
parţial şi a treia. Iernează în stadiul de larvă matură în interiorul seminţelor de lucerna
atacate şi depozitate în magazii sau rămase în câmp după recoltare, prin diferite deşeuri
etc. In primăvară, în cursul lunii aprilie are loc transformarea larvelor hibernante în
pupe, care este eşalonată şi durează o perioadă de până la două săptămâni. Stadiul de
pupă durează 10-14 zile. Adulţii apăruţi rod un orificiu în săminţă, prin care ies şi
încep să zboare.

267
 Apariţia insectelor are loc la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, când
temperatura medie zilnică ajunge la 18-20 °C şi coincide fenologic cu faza de
îmbobocire şi înflorire a lucernei. Zborul adulţilor durează de regulă timp de o lună, iar
în anii cu primăveri reci, apariţia lor se reţine, eşalonându-se până la mijlocul lunii
iulie. Zborul în masa al viespilor are loc în a doua şi a treia decadă a lunii iunie,
obişnuit în faza de apariţie a primelor păstăi de lucerna spontană. Longevitatea
adulţilor din această generaţie este cuprinsă între 3-14 zile, femelele trăind până la 3
săptămâni. Viespile zboară la soare în căutarea florilor de lucerna şi alte leguminoase
pe care se hrănesc cu nectar. După 2-3 zile de la apariţie are loc copulaţia şi ponta.
Depunerea ouălor începe îndată ce seminţele din primele păstăi ajung în faza de
coacere în lapte. Ouăle sunt introduse de femelă cu ajutorul ovipozitorului în seminţele
de lucerna, care se găsesc în faza de lapte. Într-o sămânţă este depus un singur ou, în
cazuri rare pot fi depuse câte două. Prolificitatea unei femele diferă foarte mult - de la
15 până la 65 de ouă. Incubaţia durează 6-9 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu conţinutul semilichid al seminţelor. Dezvoltarea
larvei în sămânţă durează20-25 zile, trecând prim trei vârste. O mare parte din larve
(83-96%) din cauza lipsei de umiditate în această perioadă cad în diapauză estivală şi
îşi continuă dezvoltarea în primăvara anului următor. în condiţii de secetă larvele pot
rămâne în diapauză 1 -2 ani. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în pupe în
interiorul seminţei atacate. Stadiul de pupă durează 18-14zile. Dezvoltarea primei
generaţii durează 24-34 zile.
Apariţia adulţilor din a doua generaţie are loc în prima jumătate a lunii iulie, iar
zborul în masă se eşalonează până în a douajumătate a lunii august. Larvele acestei
generaţii se dezvoltă pe culturile semincere de lucemă, precum şi pe lucerna sălbatică,
pe sulfină şi leguminoase spontane. în unii ani, se dezvoltă şi a treia generaţie parţial,
larvele căruia se dezvoltă pe lucerna regenerată după a doua coasă şi pe diferite
leguminoase spontane.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea seminţelor de lucemă este cea mai
frecventă şi cea mai dăunătoare din toate speciile acestui gen, întâlnite în culturile
semincere de lucemă Atacă în stadiul de larvă, care se dezvoltă în seminţe, consumând
în întregime conţinutul lor; rămâne intact numai tegumentul, care deseori prezintă
orificii prin care au ieşit adulţii. In general o larvă în cursul vieţii sale distruge
conţinutul unei seminţe, însă uneori poate trece dintr-o sărninţă în alta. In unii ani
pierderile de săfninţă, produse de acest dăunător în culturile semincere de lucerna, se
ridică până la 23-52% din producţia de seminţe.
înmulţirea acestei viespi este semnificativ frânată de activitatea organismelor
entomofage, îndeosebi parazite, aşa ca Habrocytus medicaginis Gah., Eutelus
bruchophagii Gah., Tetrastichus bruchophagi Ashm., Geniocerus bruchophagi Ash.
ş.a, care parazitează în unii ani până la 80-90% din larvele seminifagului.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri
agrotehnice, ca şi pentru gărgăriţa seminţelor de lucemă (Tychiusflavus Becker.).
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în culturile serninciere la
invazii masive şi depăşirea PED (30-50 viespi/l 00 mişcări cu fileul entomologie), la
începutul formării păstăilor (10-25% păstăi) sau la formarea lor în masă (35-60%
păstăi), înainte de depunerea ouălor, utilizându-se aceleaşi produse ca şi pentru
ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.), gărgăriţa frunzelor de lucerna

268
(Phytonomus variabilis Herb.) şi gărgăriţa seminţelor de lucemă (Tychius flavus Beck.)
cu care se combate concomitent.

Ţânţarul sau musculiţa galicolă a florilor de lucerna - Contarinia medicaginis

Kieff.
Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae (Itonididae)
în culturile semincere de lucerna se întâlnesc cu dăunătoare mai multe specii de
diptere Cecidomyidae cunoscute popular sub denumirea de ţânţari galicoli, aşa ca:
ţânţarul mugurilor (Dasyneura ignorata Wachte.), ţânţarul galicol al frunzelor
(Jaapiella medicaginis Rub.), ţânţarul galicol al florilor (Contarinia medicaginis
Kieff), ţânţarul galicol al păstăilor (Asphondylia milă Wacthb.), însă cea mai
răspândită şi mai dăunătoare specie mtâlnită în culturile semincere de lucemă este
ţânţarul galicol al florilor de lucemă (Contarinia medicaginis Kieff), care în anii
favorabili de înmulţire poate compromite recolta de seminţe.
Răspândire. Ţânţarul galicol al florilor de lucemă este răspândit în toate ţările
din Europa Centrală.
Descriere. Adultul are corpul zvelt de 1,6-2,0 mm lungime, de culoare galbenă-
cenuşie, iar posterior şi dorsal de culoare negricioasă, acoperit cu perişori scurţi. Capul
este de culoare negricioasă, cu ochii mari ce ocupă cea mai mare parte a lui. Antenele
sunt lungi, formate din 14 articule. Picioarele sunt lungi, castanii, pubescente; farsele

269

Fig. 96. Ювnюarul galicol al
florilor de lucerna (Contarinia
medicaginis Kieff.): 1 - adult;
2 - lгstar de lucerna cu boboci
florali sгnгtoєi (a) єi atacaюi
transformaюi оn gale (b); 3 -
galг secюionatг cu larve (dupг
Kolobova)
270
formate din 5 articule, pretarsul prevăzut cu 2
gheare şi un empodiu. Aripile sunt cenuşii,
acoperite cu perişori fini, mai lungi decât
abdomenul, cu 3 nervuri longitudinale. Abdomenul
la femelă se terrnină cu un ovipozitor telescopic
(fig. 96).
Oul este oval, de 0,2 mm lungime, de culoare
albă, în partea posterioară prezintă un pedicel.
Larva este apodă-hemicefală, la completa
dezvoltare are corpul de 2-3 mm lungime, uşor
subţiat în partea anterioară, de culoare galbenă. In
partea ventrală, pe primul segment toracic prezintă
o spatulă stemală, bilobată, având rol în mişcările
prin sărituri la părăsirea galei.
Pupariul este galben, se găseşte într-o
gogoaşă mătăsoasă.
Biologie şi ecologie. Ţânţarul galicol al
florilor de lucerna are trei generaţii pe an. Iernează
în stadiul de larvă matură în stratul superficial al
solului, la 4-8 cm adâncime. In primăvară, în
cursul lunilor aprilie-mai, când temperatura aerului
ajunge la 10 °C, iar umiditatea solului este înaltă
(40-100%), larvele hibernante se transformă în
pupe, apoi în insecte adulte.
 Apariţia adulţilor este mult eşalonată, în
funcţie de condiţiile climatice (temperatură şi precipitaţii). Temperaturile scăzute şi
predpitaţiile reduse din această perioadă împiedică apariţiile adulţilor din primăvară
Apariţia adulţilor începe din a doua jumătate a lunii mai sau începutul lunii iunie şi
durează timp de20-25 zile. Intensitatea zborului creşte dimineaţa şi spre seară După 2-3
zile de la apariţie are loc copulaţia şi depunerea ouălor, care durează 15-20 zile.
Femela depune ouăle în grupe de câte 8-30 bucăţi în fiecare boboc floral. O
femelă depune în medie 30-70 ouă. Incubaţia durează 4-10 zile.
Larvele apărute rămân în bobocul floral până la completa dezvoltare, hrănindu-se
cu organele interne ale florilor. într-un boboc pot fi de la 2 până la 14 larve.
Dezvoltarea stadiului larvar, în funcţie de temperatură, durează 13-20 zile. Ajunse la
completa dezvoltare, larvele părăsesc bobocii florali şi pătrund în sol, unde se
transformă în pupe. In anii cu climat cald şi secetos o mare parte din larve pier în sol,
până a se transforma în pupe, contribuind semnificativ la reducerea populaţiei
dăunătorului, de aceea populaţia generaţiei a doua este mai puţin numeroasă. Stadiul de
pupă durează 12-14 zile. Dezvoltarea generaţiei de vară durează 25-35 zile.
Zborul insectelor din a doua generaţie începe din a doua jumătate a lunii iunie şi
durează până la mij locul lunii iulie, insă apariţia în masă are loc în a treia decadă a
lunii iunie. Zborul insectelor din a treia generaţie începe la sfârşitul lunii august-
septembrie. Larvele acestei generaţii, ajunse la completa dezvoltare iernează în sol.
înmulţirea insectei este mult favorizată de o umiditate mai înaltă, de aceea în anii cu
precipitaţii abundente, precum şi pe terenurile irigate, această specie este unul dintre
principalii dăunători ai culturilor de lucerna seminceră. Pierderile de seminţe pot ajunge
la 40-80%. In afară de aceasta, însămânţarea lucernei în rânduri dese favorizează mult
înmulţirea insectei, şi din contra, culturile rare, însămânţate la intervale ca şi plantele
prăsitoare, nu sunt favorabile pentru dezvoltarea dăunătorului din cauza unui
microclimat uscat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul galicol al florilor de lucemă este o
insectă monofagă, atacă diferite specii de lucemă cultivată şi spontană. Atacă larvele,
care se dezvoltă în bobocii florali, distrugând organele florale şi hipertrofiază floarea
care nu se mai deschide, transformându-se într-o gală-piriformă de culoare albăstrie sau
violetă. Bobocii florali atacaţi cad, inflorescenţele rămân golaşe. Pagubele produse la
culturile semincere de lucerna în anii cu umiditatea ridicată se ridică până la 40-80%
din producţia de seminţe recoltate.
înmulţirea ţânţarului galicol al florilor de lucemă este limitată în mare măsură de
numeroase specii entomofage, mai ales parazite, aşa ca: Systasis encyrtoides Wlk.,
Omphole chryseis Grah., Inosteiia contariniae Szepl. etc.
Combatere. De regulă se aplică măsuri agrotehnice ca şi pentru gărgăriţa
seminţelor de lucemă (Tychius flavus Beck.) care ţin sub control populaţiile acestui
dăunător.
Tratamente chimice speciale se aplica numai în culturile seminciere în anii de
invazii la începutul apariţiei bobocilor florali (10-15% boboci) şi depăşirea PED (5 0
musculiţe/ 100 mişcări cu fileul entomologie), înainte de depunerea ouălor, utilizându-
se aceleaşi produse ca şi în combaterea gărgăriţei frunzelor de lucemă (Phytonomus
variabilis Herb.).

2.3. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE SPARCETĂ

271
Tripsul sparcetei - Odontothrips loti Haliday.
Sin.: Odontothrips ulicis Pries., Thrips loti Haliday., Physopus ulicis Uzel. Ord.
Thysanoptera, Fam. Thripidae
Răspândire. Tripsul sparcetei este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa.
Descriere. Adultul are corpul alungit şi îngust de 1,3-1,6 mm lungime, de culoare
brună-neagră Antenele sunt filiforrne cenuşii, iar articulele al treilea şi al patrulea sunt
galbene. Aripile sunt lungi înguste şi franjurateriar cele anterioare sunt de culoare
cenuşie-întunecată. Tibiile anterioare au pe partea internă câte un dinte lung în formă
de cârlig.
Oul este reniform, de 0,22-0,25 mm lungime şi 0,14-0,16 mm lăţime.
Larva este asemănătoare cu insecta adultă, însă are corpul de culoare galbenă.
Biologie şi ecologie. Tripsul sparcetei are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul
de larvă matură în stratul superficial al solului, într-o cămăruţă formată din grăuncioare
de pământ. Primăvara, în luna mai, larvele năpârlesc şi se transformă în insecte adulte,
care ies la suprafaţa solului şi se urcă pe plante sau zboară în căutarea plantelor-gazdă.
Apariţia adulţilor are loc în cursul lunii iunie, odată cu înflorirea sparcetei. Insectele
apărute se hrănesc cu seva din ţesuturile organelor tinere. După o perioadă scurtă de
hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle în ţesutul vegetal al mugurilor
sau în ţesuturile pedunculului irrfloresceriţei sau în interionil bobocilor florali ai
sparcetei. într-o inflorescenţă sunt depuse peste 100 ouă. Larvele apărute se hrănesc
sugând sucul celular din organele infestate. Stadiul larvar durează 12-15 zile. Ajunse la
completa dezvoltare, larvele migrează în sol, unde îşi confecţionează o căsuţă nimfală.
Peste 3-6 zile apar adulţii, care dau naştere la o nouă generaţie, ce se dezvoltă în cursul
lunilor iulie-august. Larvele ultimei generaţii, ajunse la maturitate se retrag în sol, unde
îşi formează o căsuţă, în care iernează
Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul sparcetei este o specie florifagă.
Atacă diferite specii de legumimoase cultivate şi spontane, preferând sparcetă, trifoiul
şi lucerna. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care se hrănesc sugând conţinutul celular
al organelor tinere: muguri, frunze şi inflorescenţe, hi urma atacului, organele atacate se
deformează, se îngălbenesc, se usucă şi cad. In anii de invazii, pagubele produse de
acest dăunător se ridică la 10-30% din producţia de seminţe.
Densitatea numerică a populaţiilor de tripşi este simţitor redusă de unele specii
prădătoare: Chrysopidae şi Anthocoridae, care distrug în mod constant ouăle, larvele şi
insectele adulte.
Combatere. Se combate simultan cu viespea seminţelor de sparcetă (Eurytoma
onobrychidis Nik.).

Gărgăriţa seminţelor de sparcetă - Bruchidius unicolor Oliv

Sin.: Bruchidius olivaceus Germ., B. canus Gyll., B. calabrius Schilse. Ord.
Coleoptera, Fam. Bruchidae
Răspândire. Gărgăriţa seminţelor de sparcetă este răspândită în Europa Centrală
şi de Sud, precum şi în Asia Mică.
Descriere. Adultul are corpul oval, de 2,4-3,5 mm lungime, de culoare neagră sau
cenuşie-închisă, dorsal (pronotul şi elitrele) cu o pubescenţă deasă cenuşie sau galbenă-
brunie, iar ventral cenuşie-deschisă. Capul este scurt, mai îngust decât pronotul

272
spre partea inferioară. Ochii sunt mari. Pronotul transversal, conic, dorsal uşor convex
şi punctat. Scutelul este mic, dreptunghiular.
Elitrele sunt mai lungi decât late, insă nu acoperă
ţ complet abdomenul cu marginile paralele, uşor |
convexe dorsal şi cu dungi uniforme (fig. 97).

Oul este oval-alungit, de 0,6 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, cu chorionul

neted de culoare galbenă-verzuie.
Larva este apodă-eucefală, la maturitate
are corpul de 2,8-3,0 mm lungime, uşor curbat,
cu segmentele toracice puternic lăţite de culoare
Fig. 97. Gărgăriţa seminţelor de albă-gălbuie, iar capsula cefahcăbrună
sparcetă (Bruchidius unicolor Oliv.): Pupa are 2,5-3 mm lungime, de culoare
1 - adult; 2 - fruct şi seminţe de sparcetă albă-brunie. atacate (după Vernigor)
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa seminţelor de sparcetă are o generaţie pe an.
Iernează ca larvă sau insectă adultă în seminţele atacate în câmp sau în depozite.
Adulţii hibernanţi apar în culturile de sparcetă primăvara târziu, pe la sfârşitul lunii
mai-începutul lunii iunie. Zborul masiv al adulţilor coincide fenologjc cu faza de
înflorire a sparcetei şi formării păstăilor. Gărgăriţele hibernante, pentru maturarea
sexuală se hrănesc în culturile de sparcetă cu polenul florilor şi parenchimul sepalelor,
precum şi pe alte plante cultivate şi spontane (susai, floarea- soarelui, lucemă, grâu,
dovleac etc). După o scurtă perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Depunerea
ouălor coincide cu formarea păstăilor. Femela depune ouăle pe păstăile tinere sau
ajunse la creşterea maximă. Ouăle sunt depuse izolat, fiind lipite de peretele păstăii. Pe
o păstaie sunt depuse mai multe ouă. O femelă depune până la 50 ouă. Incubaţia
durează 6-8 zile.
Larvele apărute rod peretele păstăii, apoi tegumentul bobului şi pătrund în interior,
hrănindu-se cu conţinutul seminţelor. într-o sernmţăpătrund mai multe larve, dar se
dezvoltă numai una singură. Dezvoltarea larvelor durează până la recoltarea sparcetei.
Ajunse la completa dezvoltare, rămân să hiberneze în interiorul seminţelor în câmp, în
seminţele scuturate sau în depozite. In unii ani, o parte din larve se transformă în pupe,
din care în cursul lunilor august-septembrie apar adulţii ce dau naştere la o nouă
generaţie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa seminţelor de sparcetă atacă diferite
specii de sparcetă, lucemă şi măzăriche, preferând sparcetă. Atacă atât ca adult, cât şi
ca larvă, dar pagube mai mari produce larva. Adulţii atacă frunzele, florile, producând
pagube neînsemnate. Larvele consumă, parţial sau total, conţinutul seminţei, lăsând
intact numai tegumentul ce prezintă orificii circulare, prin care au ieşit afară adulţii. în
urma atacului greutatea seminţelor este redusă cu 35-45%, iar capacitatea de germinare
scade până la 45-75%. în anii de invazii pagubele de pe urma acestei gărgăriţe se pot
ridica până la 30-35% din producţia de seminţe.

273
 înmulţirea gărgăriţei seminţelor de sparcetă este frânată de activitatea unor specii
himenoptere, care parazitează ouăle, larvele şi pupele gărgăriţei, printre care un rol mai
însemnat au: Lathromeris senex Gresc, Habrocytus medicaginis Gah., Brachycircus
ornatus Kriceh., precum şi acarianul prădător Pediculoides ventricosus Nesp. ş. a.
Combaterea. Se combate simultan şi prin aceleaşi măsuri ca şi viespea seminţelor
de sparcetă (Eurytoma onobrychidis Nik.).

Viespea seminţelor de sparcetă - Eurytoma onobrychidis Nik Ord. Hymenoptera,

Fam. Eurytomidae
Răspândire. Viespea seminţelor de sparcetă este larg răspândită în multe ţări din
Europa, Asia şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 2,5-3,5 mm lungime la femele, şi de 2,0-2,5 mm
lungime la masculi, de culoare neagră, în afară de extremităţile tibiilor, tarselor şi a
ovipozitorului care sunt de culoare castanie-gălbuie. Capul şi toracele prezintă
numeroase puncte adânci şi reflexe argintii. Antenele sunt formate din 5 articule, iar
măciuca din 3. Metatoracele este rugos, cu aspect reticulat. Aripile sunt incolore, cele
anterioare sunt mai lungi, având 2,2 mm lungime, şi mai late decât cele posterioare.
Abdomenul este oval, cu segmentul al 4-lea mai lung.
Oul este oval, transparent, de 0,15-0,2 mm lungime, pedunculat.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 2,0-2,8 mm
lungime, curbat, mai subţire la extremităţi, de culoare albă sau verde-galbenă, cu capul
mai întunecat, lucitor, ce poartă două mandibule puternice, bidinţate, de culoare brună.
Pupa are 2-2,5 mm lungime, la început de culoare albă-gălbuie, iar mai târziu
devine brună-negricioasă.
Biologie şi ecologie. Viespea seminţelor de sparcetă are 1 -2 generaţii pe an.
Iernează în stadiul de larvă în seminţele de sparcetă infestate şi depozitate sau scuturate
în câmp. Primăvara, larvele hibernante se transformă înpupe, în interiorul seminţelor în
care au iernat.
Spre sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie apar adulţii, care perforează pereţii
păstăilor, zburând în culturile de sparcetă. Apariţia lor coincide, de obicei, fenologic cu
faza îmbobocirii şi mfloririi sparcetei. Zborul viespii este foarte eşalonat şi durează
până la sfârşitul lunii iulie. Femela depune ouăle sub tegumentul seminţelor verzi. într-
o seminţă este depus un singur ou. O femelă depune până la 150 ouă. Incubaţia durează
6-8 zile. Larvele apărute se hrănesc cu conţinutul seminţelor, distrugându-le parţial sau
total. Evoluţia stadiului larvar la temperaturi cuprinse între 18,9-26,8 °C durează 17-21
zile. Ajunse la maturitate, majoritatea larvelor rămân în interiorul păstăilor infestate
pentru hibernare, iar o parte se transformă în pupe din care apar adulţii, ce rod un
orificiu în tegumentul seminţei, ies afară şi dau naştere la o nouă generaţie, ce se
dezvoltă parţial în cursul lunilor august-septembrie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea seminţelor de sparcetă este o insectă
monofagă. Atacă diferite specii de sparcetă cultivată şi spontană. Este cea mai
frecventă şi mai dăunătoare specie de insecte întâlnite în culturile semincere de
sparcetă. Atacă în stadiul de larvă, care consumă parţial sau total conţinutul seminţei.
Procentul de infestare a seminţelor de sparcetă variază de la un an la altul între 20-90%.
înmulţirea viespii seminţelor de sparcetă este semnificativ frânată de activitatea
diferitor organisme entomofage, în deosebi parazite, dintre care un rol mai important au

274
aşa specii ca: Tetrastichus brevicornis Nees., T. rosellae Nees., Habrocytus
medicaginis Gah., Eutelus bruchophagii Gah. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător rol important au măsurile
preventive: recoltarea semincerilor de sparcetă la timp pentru evitarea pierderilor de
seminţe; curăţitul seminţelor infestate de cele sănătoase; folosirea sau distrugerea
tuturor resturilor de la treieratul sparcetei, pentru a evita zborul viespilor din aceste
deşeuri; efectuarea boronitului timpuriu al semincerilor de sparcetă pentru distrugerea
larvelor hibernante din seminţele scuturate; folosirea seminţei sănătoase pentru
semănat; amplasarea noilor culturi de sparcetă de cele vechi la o distanţă de 1 -1,5 km;
folosirea alternativă pentru seminţă şi pentru fân a suprafeţelor ocupate cu sparcetă;
păstrarea seminţelor la temperaturi joase de-40 °C, timp de 5 zile, care provoacă pieirea
tuturor larvelor.
Tratamente chimice se aplică numai în culturile semincere în anii de invazii, la
începutul formării păstăilor sau la formarea lor în masă şi depăşirea PED, înainte de
depunerea ouălor cu Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha) în culturile semincere de
leguminoase perene.
CAPITOLUL 6 DĂUNĂTORII CULTURILOR TEHNICE ŞI
COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR

Culturile de plante tehnice (sfecla, floarea-soarelui, tutunul, cartoful) prezintă o

deosebită importanţă economică, îndeosebi pentru industrie, de aceea ocupă un loc
important în agricultura Moldovei. Insă producţia poate fi influenţată în mare măsură,
atât cantitativ cât şi calitativ, de atacul diferitor specii de animale dăunătoare, care se
referă la mai multe grape sistematice (nematozi, acarieni, insecte, rozătoare), dintre
care cel mai mare număr îl formează insectele. Printre acestea se numără o serie de
dăunători polifagi şi oligofagi, care atacă plantele pe parcursul întregii perioade de
vegetaţie, de la însămânţare şi până la recoltare. Dintre speciile de dăunători ce prezintă
o importanţă practică deosebită se numără: nematodul sfeclei (Heterodera schachtii
Schmidt), viermii sârmă (Agriotes sp.), viermii cenuşii (Agrotis sp.), viermii albi
(Melolontha sp.), puricii de pământ ai sfeclei (Chaetocnema sp.), gărgăriţa cenuşie a
sfeclei (Bothynoderes punctiventris Germ.), răţişoarele (Tanymecus sp.), molia sfeclei
(Scrobipalpa ocelatella Boyd.), omizile defoliatoare (Margaritia sticticalis L.,
Mamestra brassicae L.), molia florii-soarelui (Homoeosoma nebulella Hb.), tripsul
tutunului (Thrips tabaci Lind.), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata
Say.) etc.
în caz de invazii, aceste specii, produc daune mari, iar uneori pot compromite
cultura în întregime. De aceea, cunoaşterea dăunătorilor şi măsurilor de combatere
integrată a lor este o sarcină profesională de primă importanţă a specialităţilor -
agronomi. Aceasta le va permite să intervină la timp, corect din punct de vedere
ecologic dar şi justificate economic.

6.1. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE SFECLĂ

Nematodul sfeclei - Heterodera schachtii Schmidt
Sin.: Heterodera schachtii minor Schm., Tylenchus schactii Schm. Ord. Ţylenchida,
Fam. Heteroderidae
Răspândire. Nematodul sfeclei este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa,
America, Asia, Africa, Australia.

275
 Descriere. Adultul prezintă dimorfizm sexual pronunţat. Femela are corpul de
0,6-0,8 mm lungime şi de 0,4-0,5 mm lăţime, de forma unei lămâi. Femelele tinere sunt
de culoare albă-gălbuie, iar cele mature sunt brune, acoperite cu o cuticulă groasă,
lipsită de striuri transversale, cu un desen sub formă de linii dispuse în zig-zag şi
punctat neuniform, în partea anterioară corpul se îngustează într-un gât scurt, la capătul
căruia se află capul cu stiletul cu care înţeapă şi suge seva din ţesuturi. Masculul are
corpul viermiform, striat, de 1,3-1,6 mm lungime, cu un stilet masiv de 25-28 u, iar în
regiunea cefalică cu 3-4 inelari cuticulate (fig. 98).
Oul este de formă oval-alungită, de 110 u. lungime şi 42 [x lăţime, de culoare brună.
Larva are corpul filiform, incolor, de
0,45-0,55 mm lungime, cu cuticula în
regiunea
orificiului anal fin striată transversal, în
partea posterioară subţiat, iar în cea
anterioară prezintă un stilet puternic, de
23-25 u. lungime.
Biologie şi ecologie. Nematodul
sfeclei are de la 2-3 până la 5-6 generaţii
pe an, în funcţie de o serie de factori,
Fig. 98. Nematodul sfeclei (Heterodera dintre care mai importanţi sunt: tempera-
schachtii Schmidt): 1 - larvг; 2 - tura şi umiditatea solului, planta-gazdă,
umflгturг pe rгdгcinг de sfeclг, formatг tipul de sol, pH, sistemele de asolament,
de femelг; 3 - femelг; 4 - plantг de
sfeclг atacatг (dupг Korabu) epocile de semănat şi recoltat, soiul de
sfeclă cultivat etc. Iernează sub formă de
chişti, care reprezmfâtegimentul femelei moarte în interiorul cărora se pot găsi de la
200 până la 800 de larve şi ouă. Primăvara, când temperatura ajunge la 10 °C, iar
umiditatea solului este ridicată încep să apară larvele, care are loc treptat şi uneori poate
dura câţiva ani. Apariţia larvelor din chişti este stimulată şi de secreţia perişorilor
absorbanţi ai plantei. Larvele apărute se deplasează în sol în căutarea plantelor de
hrană, parcurgând adesea distanţe mari. Găsind planta preferată, larvele pătrund în
ţesuturile tinere, mai ales în apropierea vârfului de creştere, unde se fixează în poziţie
verticală şi se hrănesc intens, năpârlind de 4 ori, trecând prin 5 vârste. Evoluţia larvară
durează 30-50 de zile. După cea de-a doua năpârlire, larvele încep să se diferenţieze pe
sexe: în masculi mobili şi femele imobile. După năpârlire corpul larvei-femelă se
măreşte luând treptat forma de pară. Partea anterioară a corpului este fixată în ţesuturile
plantei, iar cea posterioară prin ruperea cuticulei plantei, iese în exterior ca o
proeminenţă.
Masculii după fecundarea femelelorpier, iar femelele mature după împerechere
secretă o substanţămucilaginoasă, care formează în partea posterioară a corpului aşa-
numitul „sac oviger" sau ootecă în care femela depune 100-150 ouă, rareori mai mult
(uneori până la 600). După un timp, sacii ovigeri se desprind de corpul femelei şi se
află liber în sol, din care apar larve în acelaşi an, care la rândul lor dau naştere la o nouă
generaţie. Spre toamnă, de obicei începând cu luna august femelele îşi schimbă
culoarea, devin brune, cuticula se întăreşte transformându-se în chişti, în interiorul
cărora se găsesc numeroase ouă (de la200 până la 500-800). Chiştii rămân în sol pentru
hibernare, până în primăvara viitoare, iar în condiţii nefavorabile (mai ales la
uscăciune) o parte de chişti rămân inactivi, uneori până la 10 ani. Majoritatea chiştilor

276
se localizează în sol la adâncime de 30-40 cm, uneori până la 1 m. La infestări
puternice ale solului de nematodul sfeclei, într-un dm 3 de sol se înregistrează până la
9000 de chişti. Dezvoltarea unei generaţii în condiţii optime (temperaturi cuprinse între
18-28 °C, umiditatea relativă între 50-90%) durează 4-8 săptămâni.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul sfeclei este un dăunător polifag.
Atacă peste 60 specii de plante cultivate şi spontane din diferite familii:
Chenopodiaceae, Polygonaceae, Cruciferae etc., preferând în mod deosebit sfecla.
Produce daune mari în culturile de sfeclă pentru zahăr şi furajeră, la care atacă
rădăcinile. In urma atacului rădăcinile principale stagnează în creştere, rămân scurte şi
subţiri, iar cele secundare (radicelele) se dezvoltă foarte mult şi se îndesesc, căpătând
un aspect caracteristic, sub forma unor smocuri sau tufe de peri, pe care se pot observa
mici umflături albe-gălbui cu diametrul de 1 mm, care nu sunt altceva decât femelele
nematodului, denumite şi „chişti", care suntpline cu ouă.
Atacul nematodului se manifestă de obicei spre sfârşitul lunii iunie, pe plante
izolate sau în vetre. La plantele atacate, frunzele interne rămân mici, pipernicite, de
culoare caracteristică verde-închis; frunzele laterale se ofilesc, apoi se îngălbenesc şi se
usucă. La atacuri puternice producţia de sfeclă pentru zahăr poate fi redusă până la
60%, iar conţinutul de zahăr până la 15%.
In reducerea populaţiei acestui nematod un rol însemnat îl joacă unele boh,
provocate de diferite specii de ciuperci.
Combatere. In combaterea acestui nematod se aplică în general măsuri
preventive: respectarea unui asolament raţional; adrnimstrareamgrăşămintelor
organice naturale; semănatul timpuriu al sfeclei în terenuri bine pregătite; pe solele
puternic infestate cultivarea plantelor nepreferate de nematod (muştar, porumb, sorg,
orz, secară, grâu, trifoi, lucemă, sparcetă, cartof etc), care reduc până la 35-60% din
populaţiile acestui dăunător; distrugerea florei spontane, care sunt plante-gazde
intermediare; utilizarea soiurilor rezistente la atacul acestui nematod.

Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop.

Sin.: Doralisfabae Scop., Aphispapaveris Fabr. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae
Răspândire. Păduchele negru al sfeclei este răspândit pe tot globul.
Descriere. Femela apteră are corpul globulos de 1,6-2,5 mm lungime, de culoare
neagră-mată sau uşor lucitoare, acoperită dorsal cu un strat subţire de ceară albă
Antenele sunt scurte, nedepăşind două treimi din lungimea corpului, formate din 6
articule din care al treilea este de o dată şi jumătate mai lung decât al patrulea. Articulul
bazai şi porţiunea terminală sunt negre, iar celelalte articule sunt galbene-deschis,
aproape albe. Picioarele sunt relativ scurte, cu femurele anterioare brune-deschise, iar
cele mediane şi posterioare, precum şi vârful tibiilor şi farsele sunt negre. Tuberculii
laterali de pe protorace, precum şi acei de pe primul şi al 8-lea segment abdominal sunt
dezvoltaţi. Corniculele sunt cilindrice, negre, de 0,24-0,35 mm lungime. Coada este
mai scurtă şi groasă, conică, de culoare neagră, de 0,15-0,25 mm lungime prevăzută cu
peri subţiri. Femela aripată are corpul de 1,5-2,6 mm lungime, de culoare neagră,
lucioasă. Abdomenul verde-negricios cu reflexe verzui şi dungi transversale negre.
Antenele sunt negre, puţin mai scurte decât corpul. Articulul al 3-lea antenal este
prevăzut cu 11 -20 de senzile olfactive. Picioarele, corniculele şi coada au culoarea şi
structura ca şi la formele aptere (fig. 99).

277
 Oul este oval-alungit de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere galben-verzui, iar mai
târziu devine negru strălucitor.
Larva este asemănătoare cu femela apteră, având dimensiunile corpului mai mici.
Biologie şi ecologie. Păduchele
negru al sfeclei are până la 10
generaţii pe an, este
o specie migratoare. Iernează în
stadiul de ou la baza mugurilor sau
în crăpăturile scoarţei, pe tulpinile
şi ramurile unor arbuşti
ornamentaţi, aşa ca vonicerul
(Evonymus euro-paeus L.), lemnul
râios (E. verru-cosa Scop.),
călinul (Viburnum opulus L.),
iasomia = jasminul de grădină
(Philadelphus coronarius L.) etc,
care suntplante gazde-pri-mare ale
dăunătorului.
în primăvară, în luna aprilie,
Fig. 99. Pгduchele negru al sfeclei (Aphis la pornirea în vegetaţie a
fabae Scop.): 1 - femelг aripatг; 2 - femelг
apterг; 3 - larvг; 4 - nimfг; 5 - frunze de arbuştilor, când temperatura medie
sfeclг atacate; 6 - lгstar єi inflorescenюe zilnică ajunge la 7-9°C, din ouăle
atacate (dupг Brunner). hibernante apar larvele care se
hrănesc pe frunze sau pe seama
lăstarilor fragezi, sugând seva din ţesuturi. După 12-14 zile de hrănire larvele ajung la
completa dezvoltare şi se transformă în femele fundatrix (matcă), care dau naştere pe
cale partenogenetică şi vivipar la câteva generaţii (3-4) de femele fundatrigene. hi unii
ani, înmulţirea aridului pe arbuşti are loc atât de intens încât la 1 m liniar de ramuri se
înregistrează peste 18 mii de indivizi. De regulă, începând cu generaţia a doua de
fundatrigene, când temperatura aerului depăşeşte 14-17 °C, de rând cu femelele aptere
apar şi formele aripate care părăsesc arbuştii pe care au apărut şi migrează pe diferite
plante-gazde secundare ierboase, la care colonizează frunzele şi tulpinile. Migrarea
formelor aripate începe în a doua jumătate a lunii mai şi are loc în zilele călduroase, de
obicei dimineaţa şi seara pe timp liniştit, fără vânt. Părăsirea completă a arbuştilor
corespunde fenologic cu ligmficarea lăstarilor.
hi culturile de sfeclă păduchele la început se instalează pe marginea terenurilor,
apoi treptat se răspândeşte şi în centru. Ajuns pe sfeclă, dăunătorul se înmulţeşte foarte
intens, dând primele 2-3 generaţii în care predomină femelele aptere, iar mai târziu şi
femelele aripate. Fiecare femelă dă naştere la 5-10 larve pe zi, iar în total 70-80, uneori
până la 120-150 şi chiar mai mult. Larvele apărute se hrănesc cu seva din ţesuturi,
dezvoltându-se foarte repede. După 10-15 zile de hrănire ajung la maturitate şi se
transformă în femele virginogene, care la rândul lor dau naştere partenogenetic şi
vivipar la noi generaţii de femele virginogene. Înmulţirea în masă a păduchelui are loc
în lunile iunie-iulie, formând colonii masive pe frunze, tulpini şi inflorescenţe. Spre
toamnă, la sfârşitul lunii august-septembrie în coloniile de virginogene apar formele
sexupare, care retromigrează pe arbuştii unde dau naştere la formele sexuate (masculi
aripaţi şi femele aptere). După copulaţie, femelele depun pe tulpinile şi ramurile

278
arbuştilor câte 3-4 ouă, care rămân pentru iernare. în condiţii climatice optime pentru
dezvoltarea păduchelui negru (temperaturi de 23-28 °C şi umiditatea relativă de 60-
80%), o generaţie a afidului se dezvoltă în curs de 10-12 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al sfeclei este un dăunător
polifag. Atacă peste 200 specii de plante-gazde secundare cultivate şi spontane, printre
care cele mai preferate sunt sfecla pentru zahăr şi furaj, bobul, fasolea, hrişcă, trifoiul,
mazărea, macul, bumbacul, spanacul, porumbul, măzărichea, meiul, floarea-soarelui,
loboda, ştirul, pălămida, susaiul ş. a. Pagubele cele mai mari le produce însă la culturile
de sfeclă pentru zahăr şi îndeosebi la seminceri. Adulţii şi larvele colonizează frunzele,
lăstarii, florile şi tulpinile pe care le înţeapă şi sug seva din ţesuturi. In urma atacului
are loc răsucirea frunzelor şi un dezechilibru fiziologic al plantelor cu consecinţe
asupra cantităţii şi calităţii producţiei. La atacuri puternice se înregistrează până la 6920
de indivizi pe o plantă. Plantele atacate stagnează în creştere, frunzele se brunifică, se
usucă şi dau producţii scăzute. In anii de invazii producţia de sfeclă pentru zahăr se
reduce până la 25-32%, iar conţinutul de zahăr scade până la 0,7-1,7%. Pagube deosebit
de mari acest dăunător produce în semincerii de sfeclă, la care atacă îndeosebi lăstarii şi
inflorescenţele, producând avortarea şi uscarea florilor. Plantele semincere atacate nu
mai fructifică, iar uneori se usucă complet. La atacuri puternice, producţia de sentinţe
scade până la 45-72%, sau poate fi compromisă.
în afară de daunele directe, păduchele negru al sfeclei este cunoscut şi ca un
periculos transmiţător al bolilor virotice la sfeclă, lupin, lucemă, fasole etc.
înmulţirea păduchelui negru este controlată de acţiunea unor factori abiotici, ca
temperaturi ridicate, precipitaţii abundente şi biotici - diferite specii de insecte
prădătoare: Coccinella septempunctata L., Adalia bipunctata L., Syrphus ribesii L.,
Chrysopa prasina Burm. etc. şi parazite: Aphidius fabarum Marsh., Praon objectum
Hal., Aphelinus chaonia Walk. etc.
Apreciind valoarea prădătorilor faţă de acest afid, s-a constatat că afidofâgul
Coccinella 7-punctata L. este unul din cei mai constanţi. O buburuză consumă până la
400 afide, iar o larvă între 600 şi 900 de păduchi, reducând simţitor populaţiile acestui
afid.
Combatere. Se recomandă măsuri agrotehnice şi chimice. Ca măsuri
agrotehnice se recomandă: asolamente raţionale şi o rotaţie corespunzătoare a
culturilor; arătura adâncă de toamnă; fertilizarea echilibrată; pregătirea unui pat
germinativ de calitate; utilizarea unei seminţe cu însuşiri biologice superioare, care să
asigure o răsărire uniformă; distragerea sistematică a buruienilor din familiile
Ghenopodiaceae şi Compozite în special a lobodei, ştirului şi pălămidei, care sunt
plante-gazdă intermediare ale acestui dăunător; amplasarea culturilor noi de sfeclă cât
mai departe (peste 2 km) de păduri şi distrugerea arbuştilor, care constituie plante
gazdă-primare pentru dăunător; cultivarea sfeclei în terenuri bine pregătite, fertilizate şi
aplicarea tehnologiilor progresiste, asigurându-se astfel o dezvoltare mai viguroasă a
plantelor, care sunt mai rezistente la atacul afidului.
Combaterea chimică se realizează prin aplicarea de tratamente în timpul
perioadei de vegetaţie în caz de invazii, la semnalarea atacului şi formării primelor
colonii de afide, înainte de răsucirea frunzelor, la depăşirea PED (15 afide/plantă, la o
frecvenţă a plantelor infestate de 5-20%). La infestări de până la 5% plante se aplică
tratamente chimice pe marginea culturii pe o fâşie de 40-60 m sau a vetrelor atacate. In
caz de atac a peste

279
20% din plante, iar raportul între prădători şi afide este de peste 1:30 - l :40, ce nu poate
frâna înmulţirea în masă a păduchelui, se aplică tratarea culturilor în totalitate prin
rotaţie cu unul dintre următoarele produse: Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Actara 25 WG
(0,1 kg/ha), Dursban 480 EC (0,8 l/ha), Bl - 58 Nou (0,5-1,0 l/ha), Sumithion 50 EC
(0,6-1,0 l/ha), Bastar 40 EC (0,8-1,0 l/ha), Diazol 60 EC (0,6-0,8 l/ha) etc. Pentru a
obţine o eficienţă înaltă, se vor stropi mai ales părţile inferioare ale frunzelor, unde se
găsesc coloniile cu păduchi. La invazii mari tratamentele se repetă după 8-10 zile.

280
Păduchele rădăcinii sfeclei - Pemphigus fuscicornis Koch.
Sin.: Amyclafuscicornis Koch.
Ord. Homoptera, Fam. Pemphigidae
Răspândire. Păduchele rădăcinii sfeclei este răspândit în Europa şi America de Nord.
Descriere. Femela apteră are corpul oval-alungit, de 2,1-2,6 mm lungime şi de 1,35-
1,40 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie sau verzuie-cenuşie, acoperit cu o secreţie
ceroasă, care formează un înveliş ceros fin. In partea posterioară a abdomenului
prezintă peri albi-argintii ceroşi de 1,0-1,5 mm lungime pe care îi pierde când ies din
sol, însă aceştia se refac repede când insectele se reîntorc în sol. Partea dorsală a
capului, antenele, picioarele şi plăcile stigmelor sunt brune şi acoperite cu secreţie
ceroasă fină. Ochii roşii sau negri formaţi din 3 facete. Antenele sunt scurte, nu mai
lungi decât capul, la formele de vară formate din 5 articule, iar la cele hibernante din 6
articule. Corniculele lipsesc. Femela sexupară este aripată, are corpul oval alungit, de
2,5 mm lungime, capul, toracele, antenele şi picioarele sunt brune-negre, iar
abdomenul alb-gălbui, acoperita cu o secreţie ceroasă fină. Antenele sunt formate din 6
articule. Corniculele lipsesc. Masculul şi femela generaţiei amfigone sunt apteri, au
forma de larve şi fără aparat bucal. Femelele au dimensiuni mai mari decât masculii şi
sunt de culoare verde, iar masculii gălbui (fig. 100). Larva de vârsta 1 este foarte
mobilă, de aceea este numită larvămigratoare, are corpul
zvelt oval-alungit, de 0,7-0,86 mm
lungime, de culoare verzuie sau cenuşie-
gălbuie şi acoperit cu o secreţie ceroasă
fină.
Biologie şi ecologie. Păduchele
rădăcinii sfeclei are până la 8-13
generaţii pe an. Iernează în stadiul de
femelă apteră partenogenetică în sol, la
20-60 cm adâncime, rareori până la 100-
110 cm. în general, iernează pe terenurile
unde s-a cultivat sfecla şi pe cele
înburuienite cu lobodă, spanac alb,
Fig. 100. Pгduchele rгdгcinii sfeclei spanac roşu şi alte chenopodiacee
(Pemphigus fuscicornis Koch.): - spontane. Primăvara, când temperatura
femelг aripatг, 2 - femelг apterг; 3 - solului la adâncimea hibernării ajunge la
larvг, rгdгcinг de sfeclг atacatг (dupг 7-8 °C, are loc maturizarea organelor de
Brunner). reproducere, iar când temperatura depăşeşte 10-12 °C, femelele
hibernante fără a-şi relua activitatea de hrănire pe cale partenogenetică şi vivipară, dau
naştere la 15-30 de larve la adâncimi de cea 20 cm, apoi pier. Prolificitatea femelelor
depinde de condiţiile climatice de dezvoltare a păduchelui în toamnă. Aceasta este mai
mare în toamnele uscate şi calde. Pentru dezvoltarea totală a embrionilor este necesară
o sumă de temperaturi pozitive la adâncimea de 30 cm de 460-490 °C.
în general apariţia larvelor se înregistrează în a douajumătate a lunii mai. Larvele
apărute sunt foarte mobile, o parte rămân pe rădăcinile chenopodiaceelor spontane,
care sunt plante intermediare ale dăunătorului, iar o altă parte iese la suprafaţa solului
şi migrează în căutarea plantelor de hrană. în perioada migrării, larvele cu ajutorul
vântului, apei, insectelor, uneltelor de muncă etc, sunt transportate şi în culturile de

281
sfeclă. Vântul cu o intensitate de 3,5 m/sec, le ridică şi le transportă la câteva zeci de
metri. Pe măsură ce viteza vântului creşte, posibilitatea de răspândire este mai mare.
Culturile de sfeclă sunt populate de acest dăunător după o lună de la începutul
apariţiei larvelor din generaţia hibemantă, aproximativ spre sfârşitul lunii iunie-
începutul lunii iulie. La început focarele dăunătomlui apar pe marginea culturilor de
sfeclă. In momentul găsirii plantelor preferate, larvele pătrund în sol şi se instalează pe
rădăcinile acestora, unde încep să se hrănească intens. După 9-14 zile de la începutul
hrăniţii larvele ajung la maturitate şi se transformă în femele aptere, forma de vară,
care partenogenetic şi vivipar, dau naştere la o nouă generaţie. Spre deosebire de
femelele din generaţia de iarnă, acestea ajung mult mai repede lamaturitate,
dezvoltarea embrionilor făcându-se la 9-11 zile, pe când la femelele hibernante în 30-
40 zile. în perioada de depunere a larvelor, femelele migrează spre suprafaţa solului, la
adâncimi cuprinse între 5-25 cm, în funcţie de sol şi structura lui.
Prolificitatea femelelor de vară variază de la 40 până la 80-120 larve. în urma
suprapunerii generaţiilor ce se datoreşte condiţiilor de hrană, începând din luna mai
până în luna octombrie putem întâlni larvele migratoare. Creşterea populaţiilor acestui
afid se înregistrează în cursul lunilor iulie-august, uneori chiar la începutul lui
septembrie, variind în funcţie de temperatură şi zonă. în aceeaşi vreme formarea
focarelor noi are loc pe contul migraţiei intensive a larvelor, care deosebit de active
sunt în timpul nopţilor calde şi uscate. înmulţirea şi răspândirea păduchelui sunt
determinate de gradul de îmburmenire puternică a culturilor de sfeclă cu specii de
chenopodiacee, temperatura aerului peste 24-25 °C şi umiditatea relativă sub 50%.
Spre sfârşitul lunii august-începutul lumi septembrie, mai ales în straturile
superficiale ale solului, o parte din larve se transformă în nimfe, apoi în femele
partenogenetice aripate-sexupare. Numărul acesta este redus, deoarece o mare parte
pier datorită condiţiilor nefavorabile. După apariţie femelele aripate migreazăpe plop,
unde dau naştere la formele sexuate, masculi şi femele. După copulaţie femelele depun
ouă hibernante, care însă nu joacă nici un rol în ciclul biologic al acestei specii,
deoarece pier în timpul iernii sau dacă nu pier, atunci larvele de fundatrix care iau
naştere în primăvară pier înainte de a se reproduce.
Fiind o specie xerofilă, frecvenţa şi intensitatea atacului păduchelui rădăcinilor de
sfeclă depinde foarte mult de tipul de sol şi de prelucrarea lui. Verile cu temperaturi
între 24-26 °C şi cu o umiditate relativă între 3 5 şi 60 % sunt favorabile pentru
dezvoltarea în masă a acestui dăunător. O influenţă negativă o au verile umede şi
irigaţia.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele rădăcinii sfeclei este o specie
oligofagă; atacă diferite chenopodiacee cultivate şi spontane. Atacul se manifestă în
vetre, adulţii şi larvele (X)lonizând rădăcinile şi în special radicelele din care sug
conţinutul celular. In urma atacului radicelele pier, rizocarpul plantei se ofileşte şi
poate fi scos uşor din sol. Atât pe rădăcina atacată, cât şi în sol în regiunea radicelelor,
se pot observa coloniile păduchelui, care prezintă nişte aglomerări albe-argintii formate
din exuviile larvare şi din secreţiile ceroase ale dăunătomlui, precum şi un puf alb
caracteristic, produs de insecte. La infestări puternice plantele atacate îşi pierd
turgescenţa şi nu-şi mai revin, se îngălbenesc şi se usucă Rădăcinile puternic atacate,
scoase din sol, au un aspect flasc, zbârcit, tinzând spre mumifiere. Pe timp ploios,
rădăcinile încep să putrezească, datorită unor bacterioze sau micoze (Fusarium sp.).
Plantele mai puţin atacate ce rămân în cultură, pierd foarte mult cantitativ şi calitativ,

282
ha unii ani producţia de rădăcini se reduce cu 30% şi mai mult, conţinutul de zahăr
scade cu 3,5-4,3%, iar producţia de zahăr-până la 180-200 kg/ha. Pagube deosebit de
mari se înregistrează în anii secetoşi, mai ales în a doua jumătate a verii.
înmulţirea acestui dăunător este controlată într-o mare măsură de activitatea
numeroaselor organisme entomopatogene şi entomofage, printre care cele mai eficace
sunt: Chloropisca glabra Mg., Coccinella septempunctata L., Syrphus sp. etc.
Combatere. In combaterea dăunătomlui un rol important au măsurile
preventive: aplicarea unui asolamemt raţional; distrugerea permanentă a buruienilor şi
în special a chenopodiaceelor (loboda, spanacul porcesc ş.a.); recoltarea tuturor
rădăcinilor din câmp; aplicarea mgrăşămintelor organice şi minerale; izolarea în spaţiu
a culturilor noi de sfeclă faţă de cele vechi; efectuarea arăturilor adânci prin care se
scot la suprafaţă o serie de colonii, realizându-se astfel o mortalitate de 80-95%;
irigarea culturilor de sfeclă în lunile de vară
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazii puternice,
mai ales în vetrele atacate, în perioada de migrare în masă a larvelor şi o frecvenţă a
plantelor infestate de peste 20% şi când înmulţirea afidului nu poate fi frânată de
activitatea speciilor entomopatogene şi entomofage. Combaterea chimică se realizează
cu aceleaşi produse ca şi pentru păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae Scop.). La
invazii mari tratamentele pot fi repetate peste 6-7 zile.

Ploşniţa neagră a sfeclei - Polymerus cognatus Fieb.

Sin.: Poeciloscylus cognatus Fieb. Ord. Hemiptera, Fam. Miridae
Răspândire. Ploşniţa neagră a sfeclei este răspândită în partea centrală şi de sud a
Europei de Vest, în Africa de Nord, Turcia, Mongolia şi China.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 3,5-4,6 mm lungime, de culoare
neagră sau neagră-brunie, pe alocuri galbenă-verzuie, acoperit cu perişori argintii sau
albi, foarte fiagili, care cad cu uşurinţă Pe părţile laterale ale toracelui prezintă o pată
neagră, mătăsoasă Rostrul este format din 4 articule. Antenele sunt brune-negricioase,
formate din 4 articule. Pronotul şi hemielitrele sunt fin punctate. Marginea posterioară
apronotului este de obicei mai deschisă la culoare. Hemielitrele prezintă pete roşii.
Tarsele picioarelor sunt formate din trei articule, la care articulul al doilea al tarselor
posterioare este mai lung decât primul (fig. 101).

283
 Oul este oval-alungit, de 0,9-1,0
mm lungime şi 0,25 mm lăţime, la
depunere de culoare gălbuie, iar mai
târziu devine portocaliu. în partea
mediană este uşor curbat, la cea
posterioară rotunjit şi puţin îngustat, iar
în partea anterioară este plat şi cu o pată
brună.
Larva este asemănătoare cu
adultul, are 1,1 -3,5 mm lungime, la
ecloziune de culoare galbenă-verzuie, cu
ochii roşii, iar la maturitate verde-închis,
cu peri aspri de culoare brună. Pe partea
dorsala a abdomenului prezintă o pată
rotundă de culoare neagră.
Biologie şi ecologie. Ploşniţa
neagră a sfeclei are 3 generaţii pe an.
Iernează în stadiul de ou, în nervurile Fig. 101. Ploєniюa negrг a
frunzelor sau în tulpinile unor plante sfeclei (Polymerus cognatus
ierboase, mai ales ale leguminoaselor 1 -
Fieb.): adult; 2 - ouг оn
peюiolul frunzei; 3 - larvă,
perene (lucemă, sparcetă, trifoi etc.). 4 - frunză atacată; 5 nimfă (după Bogdanov-
Ouăle hibernante sunt foarte rezistente la Katikov)
temperaturi reduse şi pot suporta temperaturi de până la 40-44 °C. Primăvara, spre
sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, când temperatura aerului depăşeşte 13-14
°C, încep să apară larvele. Apariţia larvelor este determinată în mare măsură de
condiţiile climatice, de aceea în primăverile călduroase şi uscate o mare parte din ouăle
hibernante pier. Larvele apărute se hrănesc în culturile de leguminoase perene, pe
tulpini şi frunze pe care le înţeapă şi sug seva din ţesuturi, producând daune deosebit de
mari. Stadiul larvar durează25-30 zile, timp în care larvele năpârlesc de 5 ori. Spre
sfârşitul lunii mai larvele ajung la maturitate şi se transformă în insecte adulte, care
migrează din leguminoasele perene în culturile de sfeclă industrială, pe seminceri şi
alte plante.
Ploşniţa neagră a sfeclei în timpul migraţiei se poate deplasa în zbor până la 3 -4
km şi mai mult. Migrarea în masă a ploşniţei are loc spre sfârşitul lunii mai şi până în a
doua jumătate a lunii iunie. După o perioadă de 5-8 zile de hrănire pentru maturarea
sexuată, femelele încep să depună ouăle. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 8-10 în
tulpini, în peţiolul şi nervurile frunzelor de sfeclă şi alte plante. O femelă depune în
medie 140-250 ouă Incubaţia durează 7-12 zile. Larvele apărute se hrănesc cu seva din
ţesuturile plantelor. Stadiul larvar al generaţiei a doua durează 20-30 zile. Ajunse la
maturitate, larvele se transformă în insecte adulte, care dau naştere la o nouă generaţie.
Femelele din ultima generaţie în cursul lunilor septembrie-octombrie depun ouăle de
iarnă în tulpinile fragede şi în peţiolii frunzelor diferitor plante.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa neagră a sfeclei este o specie
polifagă. în afară de sfeclă atacă numeroase plante cultivate şi spontane, care aparţin la
diferite

284
genuri şi familii: lucerna, sparcetă, trifoiul, soia, măzărichea, cartoful, floarea-soarelui,
diferite plante medicinale etc, preferând însă sfecla pentru zahăr şi diferite plante
oleaginoase. Această specie este considerată drept unul din cei mai importanţi
dăunători ai culturilor de sfeclă pentru zahăr. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, care
înţeapă şi sug seva din ţesuturile plantelor. In urma unui atac intens, frunzele se
răsucesc, se brunifică şi se usucă, ceea ce are repercusiuni asupra producţiei. Pagube
mai mari produce în culturile semincere, la care în urma atacului lăstarilor şi
inflorescenţelor se usucă, iar florile avortează şi cad. La atacuri puternice, producţia de
seminţe poate fi compromisă.
In afară de daunele directe acest dăunător este cunoscut şi ca un transmiţător al
unor boli virotice, precum şi a unor ciuperci fitopatogene, sporii cărora pătrund în
plante, prin mţepăturile de ploşniţe.
înmulţirea ploşniţei este frânată de activitatea unor specii entomofage, printre care
un rol semnificativ au: Polynemapratensphaga Wall., Euphoriana unifomis Gah.,
Anagrus ovidentatus Gr., Anthocoris nemorum L. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la păduchele negru al sfeclei (Aphis
fabae Scop.).

285
Gândăcelul sfeclei sau gândăcelul atomaria -Atomaria linearis Steph.
Sin.: Atomaria betae. Macq.,A pygmaea Heer. Ord. Coleoptera, Fam.
Cryptophagidae
Răspândire. Gândăcelul sfeclei este răspândit în multe ţări din Europa de Vest şi
Africa Descriere. Adultul este de talie mică, are corpul alungit şi uşor turtit dorso-
ventral, de 1,2-1,8 mm lungime şi 0,24-0,26 mm lăţime, de culoare brună-închisă,
aproape neagră. Pronotul este aproape pătrat. Pe pronot şi elitre prezintă puncte dese şi
o pubescenţă fină roşcată. Antenele sunt măciucate, formate din 10 articule de culoare
ruginie sau galbene (fig. 102).
Oul este oval-alungit, uşor curbat, de 0,4 mm lungime şi 0,16 mm lăţime, de
culoare albă, strălucitoare.

Fig. 102. Gândăcelul sfeclei (Atomaria linearis Larva la completa dez-

Steph.): voltare are corpul de 2,5-3 mm
1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - 6 - germini şi plantule lungime şi 0,5-0,7 mm lăţime,
atacate (după Petruha)
acoperit cu perişori rari de
culoare albicioasă aproape
transparentă, cu capul plat, galben-bruniu. Antenele sunt triarticulate. Picioarele sunt
scurte, cu gheare lungi. Ultimul (al 9-lea) segment abdominal este bruniu şi se terniină
cu două urogomfe în formă de croşete, recurbate spre interior şi în sus.
Pupa are 1,6-2 mm lungime, albă, semitransparentă, acoperită cu peri aspri
subţiri şi lungi. Ultimul segment abdominal prezintă 2 apendice lungi, ascuţite.
Biologie şi ecologie. Gândăcelul sfeclei are o generaţie pe an. Iernează ca adult în
sol la adâncime de până la 15 cm sau pe sub resturile vegetale în câmp, pe marginea
drumurilor, în fâşiile forestiere şi în alte locuri. Unii adulţi pot ierna la adâncimi mai
mari, uneori până la 120 cm sau mai mult. Adulţii hibernând sunt foarte rezistenţi la
ger şi pot suporta temperaturi de până la -20 °C şi mai mult.
Primăvara adulţii hibernând apar foarte devreme şi migrează în stratul superficial
al solului, când temperatura medie zilnică ajunge la 2-3,6 °C, iarmaximul apariţiei
adulţilor se înregistrează când temperatura depăşeşte 6-8°C. Adulţii apăruţi se hrănesc
cu diferite resturi vegetale de sfeclă, plante spontane etc. La început adulţii hibernanţi
se deplasează prin mers, iar la temperaturi, de peste 17-19°C încep să zboare, mai ales
seara pe timp liniştit, fără vânt sau la un vânt foarte slab. Pe timp cald zboml adulţilor
poate dura toată noaptea. în această perioadă adulţii migrează în masă în culturile noi
de sfeclă pentru zahăr - planta preferată a dăunătorului, concentrându-se pe aceste
culturi în unii ani în număr foarte mare (800-1000, uneori până la 2600 adulţi/m 2).
în timpul zilei dăunătorul se află în staturile superficiale ale solului, iar seara şi
noaptea iese la suprafaţă Adulţii hibernanţi se hrănesc cu germenii seminţelor,
rădăcinile plănuitelor sau pe partea subterană a tulpinii în care produc rosături ovale

286
sau circulare. După o perioadă de hrănire intensă pentru maturarea organelor sexuale,
are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor începe la mijlocul lunii mai, iar în masă
are loc în cursul lunii iunie şi durează 1,5-2 luni, până în luna august. Ouăle sunt
depuse în sol, de obicei la adâncime de 20-30 cm, în apropierea rădăcinilor.
Prolificitatea femelelor este de 40-50 ouă. Incubaţia durează 5-6 zile.
Larvele încep să apară pe la sfârşitul lunii mai şi apariţia lor durează până în
august sau chiar mai târziu, hrănindu-se pe rădăcinile plantelor. Larvele, la început în
condiţii optime de umiditate, se întâlnesc în stratul superficial al solului la adâncime
de 4-6 cm, iar mai târziu, mai ales la o umiditate redusă, migrează treptat la adâncimi
mari de 80-100 cm şi chiar mai adânc. Stadiul larvar durează 35-40 zile, ajunse la
completa dezvoltare, larvele se transformă în pupe, stadiul care durează vara 11-13
zile, iar toamna 16 zile. Adulţii noi încep să apară pe la mijlocul lunii iulie, august-
septembrie, şi durează până în octombrie. Spre sfârşitul lunii septembrie - începutul
lunii octombrie adulţii apar în masă, mai ales după căderea ploilor, concentrându-se în
stratul superficial al solului sau sub resturile vegetale, unde mai târziu rămân pentru
iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândăcelul sfeclei este o specie oligofagă.
Atacă diferite specii de sfeclă: sfecla pentru zahăr, sfecla furajeră şi sfecla de masă.
Este o specie deosebit de dăunătoare culturilor de sfeclă pentru zahăr. Atacă atât ca
adult, cât şi ca larvă, însă pagube mai mari le produc adulţii, care primăvara devreme
atacă germenii seminţelor, rădăcinile plantulelor, partea subterană a tulpinii, precum şi
frunzele cotiledonate în care produc rosături mici-ovale sau rotunde. Daune deosebit
de mari se înregistrează în anii cu primăveri reci şi umede, mai ales în culturile rare şi
cu plante slab dezvoltate. La invazii mari dăunătorul distruge peste 40-80% de
germeni ai seminţelor. Plantele atacate, pe timp uscat pier, cea ce duce la rărirea
semănăturilor, în unele cazuri la reânsămânţarea culturii. In afară de daunele directe,
această specie contribuie şi la răspândirea agenţilor patogeni care cauzează boala
putregaiului germenilor şi al plantulelor. Larvele atacă rădăcinile, provocând daune
fără importanţă economică.
Combatere. Măsuri preventive: recoltarea tuturor rădăcinilor de sfeclă;
strângerea şi distrugerea resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare; efectuarea
arăturilor adânci de toamnă; izolarea în spaţiu (la 500-1000 m) a semănăturilor noi faţă
de cele vechi; semănatul sfeclei cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite şi
fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase care sunt mai rezistente la atac.
Combaterea chimică a gândăcelului sfeclei se poate realiza prin tratarea
seminţelor cu unul din următoarele produse: Carbodan 35 ST (15,0-22,0 l/t), Furadan
35 ST (25,0-30,0 l/t), Montur Forte 23 FS (80-100 g./u.s.), Gaucho 70 WS (90 g. s.
a./u. s.) etc. care asigură o protecţie îndelungată a germenilor şi plantulelor. în cazul
când nu s-au aplicat tratamente chimice la seminţe, la apariţia plantelor şi depăşirea
PED (50 adulţi/m2) se aplică tratamente chimice la plante cu Dursban 480 EC (2,0-2,5
l/ha) etc.

Puricii de pământ ai sfeclei - Chaetocnema sp. Ord. Coleoptera, Fam.

Chrysomelidae (Alticidae)
In culturile de sfeclă se întâlnesc ca dăunători mai multe specii de purici de
pământ ai sfeclei, printre care mai frecvent produc daune de importanţă economică:
Chaetocnema concinna Marsh., Ch. breviuscula Fald. şi Ch. tibilias Mg., care în

287
general au o biologie asemănătoare, un mod de atac similar şi se combat prin aceleaşi
măsuri.
Răspândire. Puricii de pământ ai sfeclei sunt răspândiţi în multe ţări din Europa
de Vest şi din Asia, până la Extremul Orient.
Descriere. Adulţii au corpul oval-alungit, puternic bombat, la Ch. concinna
Marsh, de 1,5-3,0 mm lungme, iar la Ch. breviuscula F. şi Ch. tibialis Dl. de 1,5-2 mm
lungime, de culoare neagră-brunie cu reflexe metalice la Ch. concinna Marsh., iar la
Ch. breviuscula Fald. şi Ch. tibialis 111. verde-închis cu reflexe metalice arămii în
afară de primele 5 articule antenale, tibiile şi tarsele picioarelor care sunt galbene-
roşcate. Pe frunte, în apropierea ochilor, prezintă 8-10 puncte mari. Pronotul este
punctat. Femurele picioarelor posterioare sunt negre, foarte dilatate, adaptate pentru
sărit. Tibiile posterioare la Ch. concinna Marsh, au un dinte lat şi un şanţ vizibil.
Elitrele sunt verzui sau castanii, cu puncte dispuse în rânduri longitudinale şi cu
interstriurile rugoase (fig. 103).
Oul este oval-alungit, de 0,6-0,7 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, de culoare
galbenă-deschisă.
Larva are corpul alungit, de 3,5-5 mm lungime, de culoare albă, iar capul galben.
Pupa are 1,8-2 mm lungime de culoare albă, în partea posterioară cu 2 apendice.
Biologie şi ecologie. Puricii de pământ ai
sfeclei prezintă o generaţie pe an, iar specia
Chaetocnema breviuscula Fald. în unii ani
poate avea 2 generaţii pe an. Iernează ca adult
pe sub rămăşiţele vegetale, în frunzaml din
liziera pădurilor, în stratul superficial al solului,
în special pe sectoarele nesăpate. Primăvara
apar devreme prin luna aprilie la o temperatură
a aerului de 3-4°C, iar când valorile
temperaturii ating 10°C gândacii
încep să se hrănească. La început se întâlnesc
pe diferite Chenopodiaceae şiPolygonaceae
spontane, apoi în timpul răsăririi plantelor culti-
vate migrează în culturile de sfeclă, unde
continuă să se hrănească. După o perioadă de
hrănire şi împerechere, începe depunerea
ouălor. Copulaţia şi ponta au loc în luna mai şi Fig. 103. Purici de pгmвnt ai sfeclei
durează până la sfârşitul lunii iulie. Ouăle sunt (Alticidae):
depuse în sol, la o adâncime de 3-5 mm izolat 1 - Chaetocnema breviuscula Fald.;
2- Ch. concinna Marsh.; 3 - larvг; 4
sau în grupe mici de câte 8-12 bucăţi în jurul - pupг;
coletului plantelor de sfeclă. O femelă depune 5 - frunze cotiledonate єi
de la 200 până la 240 ouă. Incubaţia durează plantule atacate;
11-13 zile, apoi apar larvele, care se hrănesc 6 - frunze de sfeclг atacate
pe rădăcinile diferitor plante Polygonaceae (dupг Verdere vsky) sau
Chenopodiaceae, rozând galerii superficiale. Stadiul larvar durează26-40 zile. Ajunse
la completa dezvoltare larvele se transformă în pupe în căsuţe pupale în sol la o
adâncime de 5-20 cm. După 10-16 zile apar noi adulţi, care se hrănesc cu frunzele
sfeclei, apoiînseptembrie-octombrie migrează în locurile de iernat.

288
 Plante atacate şi mod de dăunare. Puricii de pământ ai sfeclei atacă diferite
specii de plante din familiile Chenopodiaceae (sfecla, spanacul, loboda ş. a.) şi
Polygonaceae (măcrişul, troscotul, hrişcă ş. a.), producând pagube mai mari în
culturile de sfeclă, mai ales în perioada de răsărire a plantelor. Atacă atât ca adult, cât
şi ca larvă. Pagube deosebit de mari produc adulţii care rod epiderma superioară şi
mezofilul frunzelor, lăsând intactă epiderma inferioară, sub formă de scobituri mici
circulare. Cu timpul, epiderma inferioară rămasă intactă se usucă, se mpe, cauzând
ciuruirea frunzelor, care mai târziu pe măsură ce frunzele cresc, se transformă în găuri
mai mari cu marginile neregulate, de culoare brună. In afară de frunze adulţii atacă de
asemenea şi conul de creştere al plantulelor. în urma atacului frunzele plantelor tinere
abia răsărite capătă un aspect de perforaţie şi se usucă. Pagube deosebit de mari se
înregistrează mprimăverile călduroase şi secetoase. Când sunt atacate plantele într-o
fază de vegetaţie mai înaintată, nu pier, ci numai stagnează în creştere şi. dau producţii
scăzute. Larvele puricilor de pământ se dezvoltă pe rădăcini, fără a produce daune
mari.
Combatere. Ca măsuri agrotehnice se recomandă efectuarea arăturilor imediat
după recoltarea sfeclei pentru distrugerea stadiului hibemant al insectei. Distrugerea
sistematică a bumienilor chenopodiacee din culturi prin lucrări de întreţinere,
contribuie la reducerea atacului şi rezervei biologice. Pregătirea unui pat germinativ de
înaltă calitate, bine fertilizat şi un semănat uniform şi cât se poate de timpuriu, ca la
apariţia insectelor hibernante plantele să fie cât mai dezvoltate.

289
 Combaterea chimică se realizează prin folosirea seminţei tratate cu produse pe
bază de carbofuran, care asigură o protecţie îndelungată a plantulelor. în cazul unor
invazii puternice şi îndeosebi în anii cu primăveri secetoase mai ales în culturile de
sfeclă însămânţate târziu şi cu seminţe netratate, în perioada de la răsărirea plantelor şi
până în faza de 4-5 frunze, la depăşirea PED (1 adult/4-5 plantule sau 10 adulţi/m 2) se
aplică tratamente chimice speciale cu Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Actara 25 WG (0,1
kg/ha), Decis Duplet 36 EC (0,05 l/ha), Decis Forte 120 EC (1,0 l/ha), Dursban 480 EC
(2,0-2,5 l/ha), Zolone 35 EC (2,0 l/ha), BI-58 Nou (0,5-1,0 l/ha) etc. Atunci când se
aplică combaterea gărgăriţei cenuşii ai sfeclei, precum şi a altor specii de gărgăriţe se
realizează în acelaşi timp şi combaterea puricilor sfeclei.

290
Gândacul testos mare al sfeclei - Cassida nebulosa L.
Sin.: Cassida affimis F., C. maculata. F. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae
In prezent sunt semnalate peste 50 specii de gândaci ţestoşi dar se întâlnesc mai
frecvent şi prezintă o deosebită importanţă economică două specii care adesea se
întâlnesc în asociaţie: gândacul ţestos mare al sfeclei (Cassida nebulosa L.) şi gândacul
ţestos mic al sfeclei (Cassida nobilis L.).
Răspândire. Gândacul ţestos mare al sfeclei este răspândit în Europa de Vest,
Asia (China de Nord, Coreea, Japonia) şi în America de Nord.
Descriere. Adultul are un aspect caracteristic, uşor de recunoscut. Corpul este
oval, de 6-7 mm lungime şi de 3-5 mm lăţime, dorsal uşor convex, acoperit cu o
carapace la început de culoare verzuie-gălbuie, apoi devine brun-castaniu cu luciu
auriu-metalic, iar ventral este plan şi negru. Marginile pronotului şi elitrelor sunt mult
lăţite încât acoperă restul corpului (capul, abdomenul şi toracele), depăşind marginile
lui, având aspectul
unui scut sau ţeastă de unde şi numele de gândac ţestos. Elitrele au marginile îngroşate
şi îndoite orizontal cu numeroase puncte şi pete negre,
dispuse în rânduri longitudinale, cu rugozităţi transversale şi
cu interstrii în formă de carenă. Picioarele sunt galbene, iar
abdomenul este negru, mărginit cu galben (fig. 104j).

Gândacul ţestos mic al sfeclei (Cassida nobilis L.) este asemănător cu specia
Cassida nebulosa L., deosebindu-se prin aceea că este mai mic, are corpul
de 4-6 mm im f lungime, de culoare verzuie, iar pe elitre prezintă două linii
paralele aurii cu reflexe metalice (fig. 1043).
11
Fig. 104. Gândacii ţestoşi
(Chrysomelidae): 1-2 - adulţi şi larve de
Cassida nebulosa L.; 3-4 - de Cassida nobilis
L.; 5 - frunză de sfeclă atacată (după Brunner)

Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare gălbuie, acoperit cu o

mucozitate închegată, având aspectul unei pelicule străvezii.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 7-8 mm lungime, de culoare verde-
palid, turtit dorso-ventral, în partea anterioară rotunjit, îngustându-se spre partea
posterioară. Capul este ascuns sub protorace. Pe partea laterală a corpului, prezintă 17
perechi de prelungiri spiniforme, ramificate la vârf, caracteristice. Ultimul segment
abdominal prezintă la partea ventrală o prelungire retractilă (pygopodium = picior fals
nepereche), care serveşte la locomoţie, iar pe partea dorsală două prelungiri în formă
de furcă, de care se prinde sacul stercoral, format din exuvii şi excremente pe spate.

291
 Pupa are 6,5 mm lungime, de culoare verde-deschisă, turtită dorso-ventral. Pe
partea laterală prezintă 5 prelungiri lobate, zimţate şi 2 dungi longitudinale de culoare
galbenă, iar pe partea dorsală o dungă neagră.
Biologie şi ecologie. Gândacul ţestos mare al sfeclei are două generaţii pe an.
Iernează în stadiul de adult sub resturile vegetale, în frunzarul pădurilor, sub diferiţi
tufari, în livezi etc. Adulţii apar primăvara devreme, în prima jumătate a lunii aprilie-
mai, concentrându-se la început într-un număr mare pe niarginile drumurilor,
culturilor, lizierele pădurilor, în culturile rare de leguminoase perene etc, unde se
hrănesc pe diferite chenopodiacee spontane: lobodă, spanac etc, apoi treptat migrează
deplasându-se în zbor în culturile de sfeclă pentru zahăr, unde continuă să se
hrănească, perforând frunzele. După 5-8 zile de la apariţie şi bănire pentru maturarea
organelor sexuale are loc copulaţia, iar aproximativ pe la începutul lunii mai începe
depunerea ouălor. Specia Cassida nebulosa L. depune ouăle în mod obişnuit pe diferite
chenopodiacee spontane: lobodă, spanac şi în cazuri mai rare pe sfeclă, iar specia
Cassida nobilis L., dimpotrivă, depune ouăle pe culturile de sfeclă. Ouăle sunt depuse
pe partea superioară şi cea inferioară a frunzelor, în grupe de câte 8-20 bucăţi fiind
acoperite cu o mucozitate vâscoasă secretată de femelă Ponta durează 14-20 zile,
depunând în fiecare zi câte 1 -2 grupe. Prolificitatea unei femele, în condiţii de
umiditate redusă, poate să ajungă la cel mult 120 ouă, iar la o umiditate ridicată, până
la 150-250, maximum până la 1040 ouă. Incubaţia durează în medie 3-7 zile.
Larvele apar pe la sfârşitul lunii mai şi în iunie şi se hrănesc cu frunzele plantei-
gazdă. Stadiul larvar durează 15-25 zile, timp în care larvele năpârlesc de 4 ori, trecând
prin 5 vârste. Ajunse la maturitate, larvele cu ajutorul pigopodiumului se fixează pe
partea inferioară a frunzei pe care s-au hrănit şi, în a doua jumătate a lunii iunie, se
transformă în pupe, stadiul care durează 8-12 zile.
Spre sfârşitul lunii iunie sau în iulie apar noii adulţi, la care după o perioadă de
două săptămâni de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femelele din a doua generaţie,
spre deosebire de cele din prima generaţie depun ouăle în special pe partea inferioară a
frunzelor de sfeclă şi, un număr redus, pe diferite chenopodiacee spontane. Larvele
apărute se hrănesc în culturile de sfeclă până pe la mijlocul lunii august, apoi se
transformă în pupe. Spre sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie apar noii
adulţi, care după o perioadă de hrănire de 10-12 zile se retrag pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul ţestos al sfeclei este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de plante cultivate şi spontane din familia
Chenopodiaceae (sfeclă, lobodă sălbatică, lobodă de grădină, spanac etc). Atacă atât ca
adult, cât şi ca larvă. Adulţii hibernanţi primăvara atacă frecvent diferite
chenopodiacee spontane şi rareori sfecla cultivată, provocând daune fără importanţă
economică, iar adulţii apăruţi în vară atacă îndeosebi sfecla pentru zahăr şi furajeră, la
care rod frunzele, provocând perforaţii neregulate. La atacuri puternice frunzele sunt
roase complet, rămânând numai nervurile. Larvele, spre deosebire de adulţi, prezintă
un atac caracteristic. Larvele tinere rod epiderma şi parenchimul inferior, fără a
distruge epiderma superioară formând nişte ferestruici cu dimensiunile de până la 1
cm2. La atacuri puternice frunzele capătă un aspect albicios, se brunifică şi se usucă.
Larvele de o vârstă mai înaintată rod frunzele, producând perforaţii neregulate ca şi
adulţii.

292
 înmulţirea gândacului ţestos al sfeclei este ffâriată de activitatea unor specii de
insecte entomofage, printre care un rol deosebit au: Zicrona coerulea L., Tetrastichus
cassidarum Rtzb., Closterrocerus ovulorum Rtzb. etc.
Combatere. Ca măsuri agrotehnice se recomandă aplicarea unui asolament
raţional; adunarea şi arderea resturilor vegetale rămase pe câmp, sub care se adăpostesc
adulţii pentru hibernare; efectuarea arăturilor adânci imediat după recoltarea sfeclei
pentru distrugerea adulţtior hibernanţi; în perioada de vegetaţie distrugerea sistematică
aburuienilor chenopodiacee, pentru nimicirea pontelor şi larvelor tinere.
Tratamente chimice se aplică împotriva adulţilor până la depunerea ouălor la
depăşirea PED (2 adulţi/m2) şi la apariţia primelor larve (8-10 larve/m 2) cu Actara 25
WG (0,1 kg/ha), Dursban 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Pirimor 50 WG (0,35 kg/ha) etc.

Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris Germ.

Sin.: Cleonuspunctiventris Germ.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Cleonidae)
Răspândire. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei este răspândită în multe ţări din Europa
Centrală şi Orientală, precum şi în Peninsula Balcanică până în Asia Mică şi China.
Descriere. Adultul are corpul alungit de 12-16 mm lungime, de culoare neagră,
acoperit cu solzi deşi cenuşii cu vârful triflid care îi dau culoarea generală a corpului
cenuşie cu nuanţe brune. Capul este alungit printr-un rostru care are pe partea
superioară trei carene longitudinale. Pronotul prezintă o carenă longitudinală mediană
şi o gropiţă bazală mediană plană. Elitrele sunt alungite, acoperite cu solzi deşi cenuşii-
cafenii, iar în partea posterioară prezintă câte o dungă transversală oblică, mediană, de
culoare negricioasă, iar în spatele acesteia câte un tubercul evident alb. Striile elitrelor
sunt fine şi punctate, iar interstriile plane. Aripile membranoase sunt bine dezvoltate,
însă nu întotdeauna pot fi folosite pentru zbor. Picioarele sunt robuste, de culoare
închisă. Partea ventrală a abdomenului este acoperită cu solzi şi prevăzută cu mici pete
negre-lucioase, rotunde, de unde şi denumirea de „punctiventris " (fig. 105).
Oul are 1,2-2 mm lungime şi 1 -1,1 mm lăţime, de formă ovală, de culoare albă
sau albă-gălbuie.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 27-30 mm
lungime, uşor curbat, crestat şi acoperit cu perişori fini, de culoare albă-gălbuie, cu
capul brun. Pe partea dorsală prezintă numeroase linii transversale sub formă de
zbârcituri. Segmentul anal este rotunjit şi mai mic decât celelalte, iar deschizătura
anală în formă de 4 raze.
Pupa are 11 -15 mm lungime şi
6 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa
cenuşie a sfeclei are o generaţie pe
an. Iernează ca adult în sol la diferite
adâncimi, cuprinse între 20-50 cm.
Primăvara devreme, începând din a
doua - a treia decadă a lunii martie,
când temperatura solului la 30 cm
adâncime ajunge la 5 °C, ceea ce
corespunde unei temperaturi medii
zilnice de aproximativ 8 °C,
gărgiriţele sfeclei încep să părăsească

Fig. 105. Gгrgгriюa cenuєie a sfeclei

293 (Bothynoderes punctiventris Germ.): 1 -
adult; 2 - larvг, 3 - plantule de sfeclг
atacate de adult; 4 - rгdгcinг de sfeclг
atacate de larvг (dupг Brunner, completat)
locurile de hibernare. Apariţia adulţilor hibernanţi are loc eşalonat şi durează în mod
obişnuit până la mij locul sau sfârşitul lunii mai. Apariţia în masă are loc la temperaturi
de 12-20 °C şi corespunde cu începutul înfloririi corcoduşului, caisului şi a încolţirii şi
răsăririi sfeclei. O parte din adulţii hibernanţi (5-15%) nu ies din hibernare în acest an,
ci rămân în sol în diapauză pe 1 -2 ani.
în primele zile după apariţie, gândacii se hrănesc pe diferite plante spontane
pentru maturarea organelor sexuale, iar după răsărirea sfeclei, dăunătorul se
concentrează în aceste culturi, deplasându-se la început prin mers, parcurgând pe zi de
la 200 până la 300 m. Mai târziu, odată cu încălzirea timpului, când temperatura
aerului ajunge la 22-25 °C, adulţii încep să se deplaseze în zbor în căutarea hranei.
Zborul este mai frecvent în orele călduroase ale zilei, de la orele 11 până la 16, la o
înălţime de 3-4 m, parcurgând la un zbor o distanţa de 200-400 m, iar distanţele până la
care se pot răspândi pot ajunge până la 7-10 km şi chiar 20-40 km. După 4-5 săptămâni
de la apariţie are loc copulaţia şi apoi depunerea ouălor. Ponta începe când temperatura
aerului ajunge la 16-17 °C, de regulă în prima decadă a lunii mai şi continuă până în
luna iulie. Ponta durează în general 20-45 zile, însă numărul maxim de ouă este depus
la temperatura medie de peste 20 °C.
Femelele pentru depunerea ouălor preferă solurile afânate şi bine lucrate. Ouăle
sunt depuse în sol, în apropierea coletului plantelor de hrană, la o adâncime de la 0,2-
0,3 mm până la 1 cm. Ouăle depuse sunt acoperite cu pământ cu ajutorul rostrului şi
picioarelor, care apoi este bine îndesat. O femelă depune zilnic 1 -2, uneori până la 11
ouă, în medie 200-300, maximum până la 755. Incubaţia durează în medie 8-12 zile.
Larvele apărute sunt foarte mobile, imediat după apariţie migrează în sol, unde se
hrănesc la început cu rădăcinile secundare de sfeclă sau de alte plante chenopodiacee,
iar mai târziu cu rădăcina principală a sfeclei, săpând la început adâncituri mici de
formă ovală, apoi cavităţi mai mari. Dezvoltarea stadiului larvar durează45-90 zile,
timp în care năpârlesc de 4 ori, trecând prin 5 vârste ajungând la maturitate la sfârşitul
lunii iulie sau în august.
Ajunse la completa dezvoltare, larvele se transformă în pupe în sol, la adâncimi de 10-
40 cm, într-o căsuţă pupală în apropierea plantelor-gazdă. Stadiul de pupă durează 16-
20 zile. In general, întregul ciclu de dezvoltare al gărgăriţei sfeclei durează de la 65
până la 148 zile, în medie 70-90 zile. Noii adulţi apar începând de la sfârşitul lunii
august sau septembrie, însă nu părăsesc căsuţele pupale, rămânând în acestea pentru
iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei este o insectă
oligofagă. Atacă diferite specii de Chenopodiacee, Amaranthacee etc, însă preferă în
mod deosebit sfecla, de aceea gândacii sunt într-o permanentă mişcare în căutarea
acestei culturi. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, însă cele mai mari daune le produc
adulţii primăvara în timpul răsăririi plantelor, când acestea sunt retezate de la colet sau
le rod complet frunzele cotiledonate. Pagube mai mari se înregistrează la coinciderea
răsăririi sfeclei cu apariţia în masă a gărgăriţei (sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii
mai). în aceste cazuri gândacii distrug plantele pe rând, fie la suprafaţă, fie chiar sub
scoarţă, înainte de răsărire rămânând doar tijelele cotiledonale. O insectă poate distruge
în această perioadă 10-12 plante pe zi producând pagube de 20-40 %. Daune deosebit
de mari produce această specie în primăverile călduroase şi secetoase, care provoacă o
pierdere exagerată a umidităţii din corpul insectei şi imprimă necesitatea unui consum
ridicat de masă verde şi mobilitate în căutarea de hrană Un individ poate consuma o

294
cantitate de substanţă verde de cea 100 ori mai grea decât greutatea corporală proprie.
La atacuri puternice culturile se răresc într-atât, încât apare necesitatea reînsămânţării
lor. După formarea perechii a 2-a de frunze daunele sunt mai reduse, adulţii rod
frunzele parţial, de la exterior spre nervura principală sau atacă peţiolul frunzei,
provocând daune fără importanţă economică.
Larvele atacă rădăcinile plantelor. La apariţie distrug radicelele, iar cele de o
vârsta mai înaintată atacă rădăcina principală săpând galerii de diferite mărimi. în anii
de invazii, pe o rădăcină se pot găsi până la câteva zeci de larve, iar pe o rădăcină de
seminceri până la 100 larve. Plantele, în urma atacului larvelor stagnează în creştere,
rămânpipernicite şi dauproducţii scăzute, iar în condiţii de secetă se ofilesc, apoi se
îngălbenesc şi se usucă.
înmulţirea gărgăriţei cenuşii a sfeclei este controlată într-o mare măsură de
activitatea organismelor entomopatogene şi entomofage, printre care un rol însemnat
prezintă aşa speciile: Hister bipustulatus Schrnk., Poecylus cupreus L., Zabrus
blapoides Kr. Carabus morio Manch., Caenocrepis bothynoderes Grom., Rondania
dimidiata Meg., R. cucullata L., Neoaplectana bothynaderi Kirjan et Putschk., precum
şi diferite specii de păsări insectivore, ca cioara neagră, potârnichea, graurii, găinile de
casă care consumă până la 100 şi chiar 300-400 insecte pe zi.
Un rol deosebit au şi diferite specii de ciuperci entomopategene, cum sunt
Beauveria bassiana Vuill., B. tenella, Metarrhyzium anisopliae, Tarichnium cleoni şi
Fusarium sp. care în anii favorabili parazitează până la 53% de insecte.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice,
mecanice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice un rol deosebit au: aplicarea unui
asolament raţional pentru a evita semănatul sfeclei pentru zahăr pe acelaşi teren mai
mult de 2 ani la rând; amplasarea noilor semănături de sfeclă pentru zahăr la o distanţă
cât mai mare faţă de cele vechi, care reprezintă focarele principale ale gărgăriţei,
pentru a se crea un decalaj apreciabil între răsăritul plantelor şi ajungerea gărgăriţelor
in noua cultură; semănatul sfeclei cât mai timpuriu şi în terenuri bine pregătite şi
fertilizate, ca la apariţia gărgăriţei plantele să fie cât mai bine dezvoltate; folosirea
mgrăşămintelor pentru a spori creşterea şi dezvoltarea plantelor şi rezistenţa lor la
atacul gărgăriţei: lucrarea solului în perioada de depunere a ouălor, apariţiei larvelor şi
transformării lor în pupe, cea ce contribuie la nimicirea acestor stadii; distrugerea
buruienilor care sunt plante-gazde intermediare; imediat după recoltarea terenul trebuie
arat adânc, pentru a fi distruşi adulţii hibernanţi.
în anii de invazii, în combaterea acestui dăunător se aplică şi măsuri mecanice:
primăvara devreme înainte de apariţie şi migrarea gărgăriţelor în jurul terenurilor noi
însămânţate cu sfeclă şi a terenurilor vechi, puternic infestate, se sapă şanţuri-capcană
de 30-32 cm adâncime şi 15 cm lăţime sau se trag brazde adânci care se tratează cu
insecticide.
Tratamente chimice. La infestări puternice în combaterea gărgăriţei sfeclei şi a
unor specii de dăunători din sol se aplică tratamente la seminţe cu produse pe bază de
carbofuran, care asigură o protecţie îndelungată, datorită solubilităţii ridicate şi
translocării rapide a substanţei active în seminţă, în curs de germinare, precum şi în
tânăra plantulă, ce asigură existenţa dozei letale de insecticide pentru dăunător în
momentul declanşării atacului.
La infestări masive, dacă nu s-au aplicat tratamente la seminţe, la depăşirea PED
(2 adulţi/m2) în perioada de la răsărire a plantelor şi până la faza de 3-4 frunze, se

295
aplică tratamente la plante: primul la începutul răsăririi plantelor, al doilea la maximul
de răsărire şi al treilea după necesitate cu Decis Forte 120 EC (1,0 l/ha), Decis Duplet
36 EC (0,05 l/ha), Actellic 50 EC (2,0 l/ha), Bastar40 EC (0,8-1,0 l/ha), Zolone 35 EC
(3,0-3,5 l/ha), Dursban 480 EC (2,0-2,5 l/ha) etc.

Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F.

Sin.: Tanymecusgraminicola Ol. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae
(Tanymecidae) Răspândire. Răţişoara sfeclei este răspândităînmulte ţări din centrul şi
estul Europei, precum şi în Asia.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 8-12 mm lungime, de culoare neagră-
cenu-şie, în afară de părţile laterale şi partea ventrală care sunt mai deschise. Rostrul
este scurt, lat şi îngroşat, având aspectul unui cioc de raţă de unde şi denumirea
populară de „răţişoara". Antenele sunt geniculate, aşezate în vârful rostrului, iar scapul,
spre deosebire de specia Tanymecus dilaticollis Gyll, depăşeşte marginea posterioară a
ochiului. Pronotul este mai lung decât lat, dar mai lat decât capul şi mai îngust decât
elitrele de bază Corpul şi elitrele sunt acoperite cu solzi şi perişori bruni, care sunt
dispuşi longitudinal pe elitre şi au formă de dungi. Elitrele sunt înguste posterior, iar
aripile posterioare sunt slab dezvoltate, de aceea gândacii nu zboară (fig. 106).
Oul are 0,9-1,2 mm lungime şi 0,5-0,6 mm lăţime, de formă ovală, la depunere de
culoare albă-gălbuie, iar peste 4-7 zile devine negru.
Larva este apodă-eucefală la completa dezvoltare are corpul de 10-12 mm
lungime, aproape cilindric, uşor curbat, la apariţie de culoare albă, iar după hibernare
gălbuie cu capul galben-brun.
Pupa are 8-12 mm lungime, de culoare
albă.
Biologie şi ecologie. Răţişoara sfeclei
are o generaţie la doi ani. Iernează ca larvă de
diferite vârste şi ca adult în sol la adâncimi
cuprinse între 20-60 cm. Primăvara, pe la
sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai,
încep să apară adulţii hibernanţi. Migrarea
adulţilor spre suprafaţa solului începe când
temperatura solului în straturile de hibernare a
insectei depăşeşte 3 °C, iar când solul se
încălzeşte până la 10 °C, apariţia adulţilor din
sol se termină. Apariţia adulţilor are loc cu
10-15 zile mai târziu ca la specia
Bothynoderes punctiventris Germ., deoarece
iernează în straturi mai adânci.
Fig. 106. Rгюiєoara sfeclei La început adulţii hibernanţi se întâlnesc
(Tanymecus palliatus F.): pe diferite specii de plante spontane
1 - adult, 2 - capul, 3 - larvг; 4 - (pălămidă, susai, scaieţi etc), iar mai târziu
pupг; migrează în culturile de sfeclă, porumb,
5 - plantule de sfeclг atacate de floarea-soarelui, lucerna, sparcetă etc, unde se
adulюi (dupг hrănesc cu frunzele acestor plante. Adulţii sunt foarte activi,
Petruha, completat) mai ales în zilele călduroase şi însorite. Longevitatea adulţilor
constituie 2,5-3 luni, din aprilie şi până în iulie. După o perioadă de hrăriire are loc
copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 20-25 bucăţi, în stratul

296
superficial al solului, de regulă în jurul diferitorplante spontane, ca pălămidă, susaiul,
scaieţii etc. Depunerea ouălor este eşalonată şi durează din luna mai până la începutul
lunii iulie, cu maximum din mijlocul lunii mai până la jumătate de iunie. Prohficitatea
unei femele în medie este 300-350 ouă, iar maximum până la 700 ouă. Incubaţia
durează 18-22 zile.
Larvele încep să apară la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie. Larvele apărute
se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante spontane (pălămidă, susai, scaieţi etc) sau rod
galerii de diferite mărirm^rădăcimprincipală Pe rădăcinile plantelor cultivate, larvele
nu se hrănesc. Evoluţia stadiului larvar durează 13-14 luni, în care perioadă năpârlesc
de 9 ori, trecând prin 10 vârste. Spre iarnă, o mare parte de larve migrează la adâncimi
mari, până la 1 -2 m. în cel de-al doilea an, în iulie-august, larvele îşi formează o
căsuţă pupală, în care se transformă în pupe. După20-25 zile apar adulţii, care rămân în
aceleaşi locuri până în primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Răţişoara sfeclei este o specie polifagă. Atacă
diferite plante cultivate, ca sfecla, porumbul, floarea-soarelui, tutunul, macul, mazărea,
lucerna, sparcetă, precum şi diferite plante spontane, preferând pălămidă, susaiul,
scaieţii etc. Atacă numai în stadiul de insectă adultă care produce daune deosebit de
mari în perioada de răsărire a plantelor, la care roade complet frunzele sau retează
tulpinile de la colet, ceea ce duce la uscarea plantelor în masă şi la compromiterea
totală a culturilor. După formarea a 2-3 perechi de frunze, adulţii rod frunzele pe
margini, de obicei sub formă de trepte, însă aceste daune nu prezintă importanţă
economică, deoarece plantele atacate în majoritatea cazurilor se refac şi dau producţii
normale.
Larvele se dezvoltă pe rădăcinile diferitelor plante spontane.
înmulţirea acestei gărgăriţe este frânată de activitatea duşmanilor naturali, printre
care se numără: Histerfimetarius Hrbst., Pterostichus melas Greut, Ophonus griseus
Panz., precum şi unele specii de păsări, bacterii patogene şi ciuperci entomopatogene.
Combatere. în combaterea acestei gărgăriţe, la depăşirea PED (2 şi mai multe
adulţi/m2) se aplică aceleaşi măsuri ca şi la gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderes
punctiventris Germ.).

297
Gărgăriţa neagră a sfeclei - Psalidium maxillosum F. Ord. Coleoptera, Fam.
Curculionidae
Răspândire. Gărgăriţa neagră a sfeclei este răspândită în multe ţări din Europa.
Descriere. Adultul are corpul de 7-10 mm lungime, de culoare neagră
strălucitoare, pe partea ventrală cu o pubescenţă fină cenuşie. Rostrul este scurt, gros şi
lat, separat de frunte printr-o adâncitură, cu mandibule puternice. Antenele sunt brune-
roşcate. Părţile laterale ale pronotului şi elitrele sunt rotunjite. Elitrele sunt bombate,
concrescute şi prevăzute cu dungi longitudinale din puncte negre-lucioase şi interstriuri
late. Aripile posterioare lipsesc, de aceea gândacii nu pot zbura (fig. 107).
Oul are 1 mm lungime şi 0,5 lăţime, este oval şi de culoare albă.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 12-16 mm
lungime, uşor curbat, de culoare albă-gălbuie, iar capul galben-brun. Segmentul anal
prezintă 12 peri lungi şi aspri.
Pupa are 7-10 mm lungime, la început de culoare albă, apoi devine brună.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa neagră a sfeclei are o
generaţie la doi ani. Iernează ca larvă şi adult în sol la
adâncime de 20-40 cm. Adulţii încep să părăsească locurile
de hibernare în primăvară devreme, spre sfârşitul lunii
martie-începutul lunii aprilie, când temperatura solului la
adâncime de 10 cm se ridică la 7-10 °C, iar apariţia în masă
are loc când temperatura solului depăşeşte 12 °C. Imediat
după apariţie, adulţii încep să se hrănească şi migrează în
căutarea plantelor de hrană.
Adulţii sunt activi în cursul zilei, mai ales la
temperaturi ridicate de 20-30 °C. Noaptea, când temperatura
aerului scade, precum şi în zilele răcoroase, adulţii se retrag
în sol la diferite adâncimi sau pe sub diferite resturi
vegetale şi apar dimineaţa când începe să se
Fig. 107. Gărgăriţa neagră a
sfeclei (Psalidium maxilosum
încălzească Adulţii apăruţi se hrănesc cu frunzele şi
F.) (dupăPetruha)
lăstarii, iar uneori şi cu florile diferitelor plante.
Această specie se înmulţeşte pe cale partenogenetică, ovipar. Masculii nu sunt
cunoscuţi. Longevitatea adulţilor durează 2 ani şi în fiecare an femelele depun ouă
Ouăle sunt depuse în stratul superficial al solului, la adâncime de 3-5 cm. Ponta se
eşalonează de la sfârşitul lunii aprilie până în august, însă numărul maxim de ouă este
depus în a douajumătate a lunii mai. Prolificitatea medie aunei femele mprimul an este
de 66 ouă, în al doilea 63, iar maximum - 230-300 ouă. Incubaţia durează în funcţie de
temperatură de la 28 până la 47 zile.
Apariţia larvelor începe spre sfârşitul lunii mai şi durează până la sfârşitul lunii
octombrie, iar apariţia în masă are loc la mijlocul verii-sfârşitul lunii iunie-începutul lui
iulie. Larvele apărute se hrănesc pe rădăcinile sfeclei, florii-soarelui, pălămidei,
lobodei, spanacului alb, ştirului etc. Spre toamnă majoritatea larvelor (peste 70%)
ajung la vârsta IU şi IV şi rămân în sol să ierneze. In al doilea an, larvele continuă să se
dezvolte până în mijlocul lunii iunie, apoi la adâncime de 30-40 cm îşi formează o
căsuţăpupală, în care se transformă în pupe. Stadiul pupai durează 25-29 zile.
Spre sfârşitul lunii iuhe-începutul lunii august apar noi adulţi, care nu părăsesc
căsuţele pupale, ci rămân în acestea pentru hibernare până în primăvara următoare.

298
 Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa neagră a sfeclei este o specie
polifagă. Atacă peste 130 specii de plante cultivate şi spontane, producând daune
deosebit de mari în culturile de sfeclă, porumb, tutun, floarea-soarelui etc. Atacă atât ca
adult cât şi ca larvă, însă produc daune mai mari adulţii, mai ales primăvara în faza de
răsărire a plantelor, când gândacii rod complet frunzele sau le retează de la colet.
Larvele atacă rădăcinile în care sapă galerii de diferite mărimi, în urma cărora plantele
stagnează în creştere şi dau producţii scăzute.
înmulţirea gărgăriţei negre a sfeclei este frânată de activitatea unor duşmani
naturali cum sunt Graphogaster maculatus Bel, precum şi a diferitelor specii de păsări.
Combatere. în combaterea acestei gărgăriţe, la depăşirea PED (peste 2 adulţi/m 2)
se aplică aceleaşi măsuri ca şi la gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderespunctiventris
Germ.).

Molia sfeclei - Scrobipalpa (Euscrobipalpa) ocellatella Boyd.

Sin.: Gnorimoschema ocellatella Boyd., Phthorimaea ocellatella Boyd. Ord.
Lepidoptera, Fam. Gelechiidae
Răspândire. Molia sfeclei este răspândită în multe ţări din Europa Centrală şi de
Sud, Asia Mică şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul mic de 6-7 mm lungime, cu anvergura aripilor
anterioare de 12-14 mm, de culoare variată de la galben-cafeniu la femelă, până la
brun-cenuşiu la mascul. Aripile anterioare sunt alungite, înguste şi ascuţite, de culoare
cenuşiu-gălbuie sau cenuşiu-castanie cu pete ocelare negre, strălucitoare. La marginea
posterioară a aripilor anterioare se află o dungă de culoare deschisă de formă
neregulată, iar spre vârf au peri lungi mătăsoşi, acoperiţi pe partea superioară cu solzi,
ce sunt vizibili mai ales pe partea inferioară Aripile posterioare sunt cenuşii-deschise,
prevăzute cu franjuri lungi pe margini. Masculul este mai mic şi mai zvelt, pe când
femela este mai mare cu abdomenul globulos (fig. 108).
Oul este oval, opac, de 0,4-0,5 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, la depunere de
culoare albă cu reflexe sidefii, iar după câteva zile devine galben-brun.
Larva la completa dezvoltare are corpul
alungit, de 11-12 mm lungime, de culoare variată în
funcţie de vârstă, de la cenuşiu-gălbuie până la
cenuşiu-verzuie sau roşietică, cu excepţia capului care
este galben-brun, a pronotului şi segmentului anal care
au pete brune. Pe partea dorsală şi laterală ale
corpului prezintă tuberculi bruni, peri aspri şi dungi
longitudinale roşii întrerupte neregulat între
segmente.
Pupa are 5,0-6,5 mm lungime, brună-
deschisă, în partea anterioară are 2 pete roşii
caracteristice, cu 4 perişori sub formă de cârlige pe
cremaster; se află într-o gogoaşă mătăsoasă
acoperită cu particule de pământ.
Biologie şi ecologie. Molia sfeclei are 3-4
generaţii pe an, care de obicei se suprapun.
Iernează în stadiul de larvă în diferite vârste şi Fig. 108. Molia sfeclei
de pupă în resturile de sfeclă rămase în câmp (Scrobipalpa ocellatella Boyd.):
- adult, 2 - larvг, 3 - regiunea
analг a larvei;
299 - pupг (dupг Scegolev)
după recoltare, în coletul plantelor însilozate, precum şi în stratul superficial al solului.
O mare
parte din larve, care rămân pentru hibernare în frunze, pier sub acţiunea factorilor
biotici (paraziţi, prădători) şi mai ales a celor abiotici (temperaturile scăzute din timpul
iernii).
Primăvara, când temperaturile medii zilnice sunt cuprinse între 11 -13 °C, începe
apariţia adulţilor; în acelaşi timp are loc şi transformarea în pupe a larvelor hibernante.
Calendaristic, apariţia adulţilor are loc de regulă spre sfârşitul lunii aprilie-începutul
lunii mai, cea ce coincide fenologic cu răsărirea plantulelor de sfeclă. Temperaturile de
peste 15 °C favorizează în mod deosebit apariţia lor, iar temperatura sub 10 °C
determină moartea adulţilor. Apariţia şi zborul adulţilor este eşalonată şi durează
aproape o lună şi jumătate. După apariţie, adulţii, în crepuscul migrează în masă spre
culturile de sfeclă noi. în timpul migraţiei o mare parte pier, de aceea cu cât
semănăturile noi sunt amplasate la distanţe mai mari de cele vechi, cu atât sunt mai
puţin atacate de acest dăunător. Femelele stau ascunse în timpul zilei sub frunzele de
sfeclă sau sub bulgării de pământ.
mpericada împerecherii, pentru căutarea femelei, masculii zboară şi m timpul
zilei. După găsirea femelei are loc jocul prenupţial, apoi împerecherea. In timpul
depunerii ouălor femela se împerechează de mai multe ori. Longevitatea adulţilor este
cuprinsă între 12-18 zile.
Femela depune ouăle izolat sau în grupe mici, de câte 2-5 bucăţi pe peţiol, pe
partea inferioară a frunzelor de sfeclă, pe coletul plantelor, pe resturile vegetale uscate
şi pe sol, în jurul plantelor. Prolificitatea femelelor este de 100-150 ouă, maximum
până la 3 50, în funcţie de temperatură. Asupra fecundităţii şi depunerii pontei are o
influenţă stimulatoare mirosul plantei şi rugozitatea părţii inferioare a frunzelor. Pentru
depunerea ouălor femela preferă plantele din genul Beta; în lipsa acestora, femela nu
depune ouă pe alte plante. In condiţii favorabile de temperatură ridicată (25 °C)
depunerea ouălor începe chiar din a doua zi după împerechere şi durează aproximativ
20-30 zile. Incubaţia durează 5-8 zile.
Larvele apărute, la început se hrănesc pe limbul frunzelor tinere, în care pătrund
devenind miniere. După 2-3 zile, părăsesc limbul şi trec pe nervurile principale sau în
peţiol, unde rod galerii. Uneori larvele pătrund direct în peţiol, în colet sau în rădăcina
sfeclei, rozând galerii de nutriţie ai căror pereţi se căptuşesc cu mătase. Excrementele
sunt aruncate afară de către larve, prin orificii speciale determinând ca frunzele să se
lipească între ele. Stadiul larvar durează 18-23 zile, în funcţie de condiţiile climatice,
trecând prin 5 vârste. La temperaturi reduse (12 °C) dezvoltarea larvelor este eşalonată,
durând uneori până la 102 zile. Ajunse la maturitate larvele părăsesc galeriile şi
migrează în regiunea coletului sub frunzele uscate, în resturile rămase de la atac sau în
stratul superficial al solului, la 2-10 cm adâncime, unde îşi ţes un cocon de 7-10 mm
lungime şi 3-4 mm lăţime, în care se împupează. Stadiul pupai durează 10-12 zile.
Spre sfârşitul lunii iunie apar adulţii care dau naştere la a doua generaţie iar a treia
se dezvoltă în lunile iulie-august, şi a patra în august-septembrie. Dezvoltarea unei
generaţii, în condiţii optime durează 35-60 zile, în funcţie de condiţiile climatice. De
regulă primele două generaţii nu sunt numeroase, iar spre sfârşitul verii numărul
dăunătorului creşte simţitor. La atacuri puternice densitatea larvelor pe o plantă poate
ajunge până la 25-146 exemplare, mai ales în lunile august-septembrie. Condiţiile

300
optime de dezvoltare a acestei specii sunt temperatura cuprinsă între 20-25°C şi
umiditatea relativă de 70-85%. Timpul

301
 călduros şi uscat favorizează atât
creşterea numărului generaţiilor prin
scurtarea ciclului unei generaţii, cât şi
creşterea numărului indivizilor dintr-o
generaţie.
Plante atacate şi mod de dău-
nare. Molia sfeclei este o insectă
monofagă Atacă diferite soiuri de
sfeclă cultivată şi spontane, începând
de la apariţia a 2-3 perechi de
frunzuliţe adevărate şi până la
recoltare, distrugând frunzele şi
rădăcinile. Larvele în primele vârste
minează parenchimul frunzelor, iar
multimele vârste rod galerii în
nervurile principale ale limbului, la
colet sau în rădăcini (fig. 109). La
început larvele atacă frunzele din
mijlocul rozetei, apoi înaintează la

302
Fig. 109. Frunză (1) şi rădăcină (2) de sfeclă frunzele laterale. Frunzele atacate se
atacate de larvele moliei sfeclei (Scrobipalpa lipesc între ele datorită excrementelor

303
ocellatella Boyd.) (după Scegolev) de larve, se îngălbenesc şi se usucă;
la

304
o umiditate ridicată putrezesc, formând în locul rozetei centrale o masă neagră gela-
tinoasă din frunze, înfăşurate cu păienj eniş şi excremente larvare.
La invazii mari, plantele pierd toate frunzele. In afară de frunze larvele atacă şi
coletul plantelor în care rod numeroase galerii, ajungând uneori la o adâncime de până
la 2-5 cm şi mai mult. în rădăcinile puternic atacate, atacul larvelor continuă şi în siloz,
iar în galeriile săpate de larve în rădăcini, pătrund numeroşi agenţi patogeni care
provoacă putrezirea rădăcinilor însilozate. în urma atacului, plantele nu se mai dezvoltă
normal şi producţia de sfeclă scade simţitor, atât cantitativ cât şi calitativ. Pe o plantă
de sfeclă se pot înregistra de la 3 până la 3 5 larve, iar densitatea maximă a larvelor pe
o plantă în luna septembrie poate ajunge la 80-146 omizi. Cele mai mari pagube le
produce în primăverile secetoase, când pierderile pot ajunge până la 30-60 % din
recoltă. La o densitate a larvelor de 10-25 exemplare la o plantă, producţia scade până
la 290 kg/ha, iar conţinutul de zahăr cu 0,9% sau 69 kg/ha de zahăr.
Daune mari produce această specie şi în culturile semincere de sfeclă, atacând
rădăcinile butaşilor, mugurii, lăstarii florali, apoi inflorescenţele şi seminţele în
formare. La atacuri puternice lăstarii floiiferi se curbează, se îngălbenesc şi se usucă,
iar producţia de sămânţă scade. La o densitate a larvelor de 9-10 exemplare la o plantă,
culturile semincere pier complet.
înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea numeroaselor specii
prădătoare şi parazite, care distrug diferite stadii de dezvoltare. Printre speciile
prădătoare se numără Formca fusca glebaria Nyl., Lasius niger niger L., Chrysopa sp.,
Nabis ferus L. etc, iar ca specii parazite se cunosc: Apanteles albipennis
~Nees.,Agathis tibialis Nees., Bracon stabilis Wesm. etc.
Combatere. în combaterea moliei sfeclei se aplică o serie de măsuri agrotehnice,
iar în cazuri de invazii se aplică şi tratamente chimice. Printre măsurile preventive un
rol deosebit au: respectarea rotaţiei culturilor în asolament; recoltarea totală a
rădăcinilor din câmp; recoltarea timpurie a sfeclei pentru zahăr de pe terenurile
puternic infestate şi prelucrarea imediată, deoarece însilozate putrezesc repede;
strângerea şi distrugerea tuturor resturilor de sfeclă rămase în câmp de la recoltare sau
folosirea lor în hrana animalelor; la însilozare efectuarea sortării rădăcinilor cu scopul
de a le alege pe cele infestate şi a le prelucra în primul rând sau a le folosi în hrana
animalelor; efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru a se îngropa resturile de
sfeclă rămase în câmp cât mai adânc, de unde adulţii, primăvara, nu pot ieşi la
suprafaţa solului; primăvara, după scoaterea rădăcinilor pentru seminceri din silozuri se
recomandă ca toate resturile vegetale să fie strânse şi aruncate în adâncul silozului şi
acoperite cu un strat de pământ de cel puţin 50 cm; izolarea în spaţiu (la distanţe de cel
puţin 1 km) a semănaturilor noi faţă de cele vechi; aplicarea tehnologiei intensive de
cultivare a sfeclei.
în anii de invazii la o frecvenţă a plantelor infestate de peste 30 % şi depăşirea
PED (2-3 larve de generaţia a doua/plantă), ori o frecvenţă a plantelor infestate de peste
60 % şi 3-4 larve de generaţia treia/plantă se aplică tratamente chimice prin rotaţie cu
unul din următoarele produse: Actara25 WG (0,1 kg/ha), Bastar 40 EC (0,8-1,0 l/ha),
BI-58 Nou (0,5-1,0 l/ha), Decis Duplet 36 EC (0,05 l/ha), Pirimor 50 WG (0,35 kg/ha),
Pyrinex 250 ME (4,0 l/ha), Sumithion50EC(0,6-l,01/ha), Şarpei ME (0,2-0,3 l/ha)etc.

305
Musca cenuşie minieră a sfeclei - Pegomyia hyoscyami Panz.
Sin.: Pegomyia chenopodiiRond.,P. spinaciae Ho]mgc.,Anthomyia hyoscyami Panz.
Ord. Diptera Fam. Anthomyidae
în prezent în Europa, în culturile de sfeclă se întâlnesc peste 10 specii de muşte
miniere ale frunzelor de sfeclă, însă prezintă importanţă ca dăunători ai culturilor de
sfeclă două specii de muşte miniere înrudite: Pegomia hyoscyami Panz. şi P. betae
Curtis., care din punct de vedere morfologic şi biologic sunt foarte asemănătoare, au un
mod de atac identic şi se combat prin aceleaşi măsuri.
Răspândire. Musca cenuşie a sfeclei este răspândită în Europa Centrală şi de
Nord, America de Nord, Africa de Nord şi Japonia.
Descriere. Adultul are corpul de 6-8 mm lungime, de culoare cenuşie-
negricioasăcu pronotul şi abdomenul cenuşn-brunii, uneori lateral roşietic, acoperiţi cu
perişori scurţi de culoare brună-închisă, aproape negri. Antenele sunt păroase cenuşii-
închise, formate din trei articule, dintre care primele două la specia Pegomia betae
Curt. sunt de culoare închisă, aproape negre, iar laP. hyoscyami Panz. sunt roşii-gălbui.
Capul este semicircular, cu ochii mari, de culoare brună-roşcată. Masculul are orbitele
oculare separate printr-o bandă lată evidentă şi înpartea superioară a frunţii. Picioarele
mediane şi posterioare au femurele şi tibiile închise la culoare, uneori negre, pe când la
femelă sunt cenuşii. Palpii suntbruni-închişi, cu baza deschisă Aripile sunt galbene-
cenuşii, cu nervurile gălbui. Abdomenul este prevăzut cu o dungă mediană lată
longitudinală de culoare brună-închis (fig. 110).
Oul este oval-alungit, de 0,5-0,8 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, de culoare
albă-mată, cu chorionul reticulat.
Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul de 6-8 mm lungime
uşor curbat şi îngustat anterior, cu zbârcituri transversale, de culoare albă-lăptoasă,
albă-
verzuie sau galbenă-deschisă. în partea anterioară prezintă mandibule lungi, ascuţite şi
puternic dinţate. Partea posterioară a corpului este trunchiată, marginal
cu un rând de formaţiuni cWtinizate
spiniforme şi 2 prelungiri scurte,
reprezentând tuburi respiratorii, prezente şi
lapupariu.

1'

Pupariul are 4,5-5 mm lungime şi 1,8-2 mm lăţime, oval, de

culoare brună-roşcată. Slillfîl ml-
Biologie şi ecologie. W Musca cenuşie a sfeclei are 2-3 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de
al solului (la 3-10 cm IB larvă matură în pupăriu, în stratul superficial
adâncime). Adulţii apar primăvara spre
1I1
Fig. 110. Musca cenuşie a sfeclei
(Pegomyia hyoscyami Panz.): 1 - adult; 2 -
sfârşitul lunii apruie-începutul lunii mai,
când temperatura medie este înjur de 10°C,
1
ouă; 3 - larvă; 4 - puparium; 5 - frunză de sfeclă şi are loc eşalonat în funcţie de condiţiile
atacată (după Bogdanov-Katikov) climatice. De regulă, apariţia adulţilor, are
5 loc dimineaţa de la orele 4 până la 8, când
solul este umed, iar temperatura aerului este

306
scăzută. Deosebit de intensiv insectele apar după ploile care înmoaie pământul,
uşurând ieşirea muştelor la suprafaţa solului.
Apariţia în masă are loc de obicei în a doua jumătate a lumi mai - începutul lunii
iunie. în timpul nopţii şi când plouă sau este rece, adulţii stau ascunşi sub frunzele de
sfeclă, iar când este cald, zboară activ în căutarea hranei lichide şi dulci ca nectarul
florilor etc. După o perioadă de lirănire de 5-8 zile pentru maturarea organelor sexuale,
pe la sfârşitul lunii mai, are loc copulaţia şi ponta. începutul depunerii ouălor coincide
fenologic cu faza de formare la plantele de sfeclă a 2-3 perechi de frunze. Femela
depune ouăle pe partea inferioară a frunzelor de sfeclă, spanac, măsălăriţă, lobodă etc.
Ouăle sunt depuse orizontal, în pachete de câte 2-6 bucăţi aşezate unul lângă altul în
rânduri paralele şi bine lipite. Prolificitatea unei femele variază între 40-100 ouă.
Incubaţia durează 2-14 zile în funcţie de condiţiile climatice.
La temperaturi ce depăşesc 14°C şi umezeală relativă ridicată, din ouă apar
larvele care pătrund prin epiderma inferioară în mezoiilul frunzei, unde se hrănesc,
săpând la început galerii foarte fine, care pleacă uneori aproape din acelaşi loc, iar mai
târziu pe măsură ce cresc larvele îşi lărgesc galeria, hrănindu-se cu parenchimul
frunzei lăsând neatacate numai epidermele. Dacă frunzele atacate se vestejesc sau sunt
inundate, larvele părăsesc galeria şi se instaleazăpe alte frunze. Pătrunderea larvelor
mparencliimul frunzei are loc pe ambele feţe. Dezvoltarea stadiului larvar variază între
7-22 zile în funcţie de condiţiile climatice, trecând prin 3 vârste. Ajunse la maturitate,
larvele rod orificii prin epiderma frunzei şi migrează în stratul superficial al solului (la
2-10 cm adâncime), unde se transformă în pupe. S-a constatat că larvele speciei
Pegomyia hyoscyami Panz., din generaţiile de vară, ajung la maturitate şi se împupează
de obicei în galeriile de nutriţie din frunze, fenomen neobservat niciodată lai? betae
Curtis. Stadiul de pupă durează 14-18 zile.
Spre sfârşitul lunii iunie apar adulţii care dau naştere la o nouă generaţie, iar în
august-septembrie are loc dezvoltarea generaţiei a treia care de obicei se suprapune cu
cea de a doua. Dezvoltarea unei generaţii durează 35-50 zile în funcţie de condiţiile
climatice.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cenuşie minieră a sfeclei (Pegomyia
hyosciami Panz.) atacă diferite specii de plante din familia Chenopodiaceae (sfecla,
loboda, spanacul etc), precum şi diferite plante din familia Solanaceae (ciumăfaia,
măsălăriţă etc). Este o specie frecventă şi adesea dăunătoare, îndeosebi când culturile
sunt îmburuieriite de lobodă şi alte chenopodiacee spontane.
Atacă larvele care în primele vârste hrănindu-se cu parenchimul frunzei, sapă în
ţesutul lor galerii înguste, iar larvele de o vârstă mai înaintată, formează galerii mari de
formăneregulată La atacuri puternice aceste galerii se unesc, formând pete mari de
culoare deschisă în interiorul cărora se văd larvele şi excrementele, ca nişte granule
mici negre, fn urma atacului, după ce larvele părăsesc galeriile, frunzele se ofilesc, se
îngălbenesc şi se usucă, având aspectul unei arsuri. Plantele atacate stagnează în
creştere şi dau producţie scăzută. Pagube mai mari produc larvele de prima generaţie
care atacă frunzele tinere, care sunt mai sensibile la atac şi de asemenea asupra
semincerilor, unde frecvenţa plantelor atacate poate fi de 15-25 %. La atacuri puternice
pierderile pot ajunge până la 10-20 % din recoltă
Înmulţirea acestei specii este frânată de activitatea a peste 60 de specii prădătoare
şi parazite. Printre speciile prădătoare se numără Allotrombium fuliginosum Her.,

307
Anthocoris sp., Chrysopa sp. etc, iar printre speciile parazite Biosteres sp., Opius sp.,
Phygadeuonpegomyiae Holmgr., Cyrtogaster vulgaris Hab. etc.
Combatere. In combaterea mustii sfeclei se aplică în general măsuri agrotehnice
şi numai la invazii mari tratamente cliimice. Ca măsuri agrotehnice un rol important
au: în toamnă după recoltarea culturii se recomanda distrugerea resturilor vegetale
rămase în câmp şi efectuarea arăturii adânci pentru distrugerea stadiului hibemant;
însămânţarea sfeclei timpuriu şi în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine
plante mai viguroase, rezistente la atacul dăunătorului; în cursul perioadei de vegetaţie,
lucrarea repetată a solului dintre rândurile plantelor, ce contribuie la reducerea
populaţiei dăunătorului; la rărirea plantelor, distrugerea celor atacate; distrugerea florii
spontane, îndeosebi a speciilor chenopodiacee şi solanacee, care sunt plante-gazdă
intermediare ale dăunătomlui.
In anii de invazii la depăşirea PED (6 ouă sau 2 larve de prima generaţie/plantă
tânără şi la o frecvenţă a plantelor infestate de 20 %) se aplică tratamente chimice cu
Bi-58 Nou (0,8-1,0 l/ha), Decis Forte 120 EC (1,0 l/ha), Sumithion 50 CE (0,6-1,0
l/ha) etc. Primul tratament se aplică la începutul depunerii în masă a ouălor, iar al
doilea la apariţia în masa a larvelor.

6.2. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE FLOAREA-SOARELUI

Păduchele verde al florii-soarelui - Brachycaudus helichtysiKalt.
Sin.: Aphis helichrysi. Kalt, AnuraphishelichrysiTheob. Ord. Homoptera, Fam.
Aphididae
Răspândire. Păduchele verde al florii-soarelui este o specie cosmopolită,
răspândită pe tot globul.
Descriere. Femela apteră are corpul de 1,1 -2,0 mm lungime, de culoare verde-
deschisă lucioasă sau galbenă-verzuie, uneori brună Antenele sunt lungi, până la
jumătatea corpului de culoare galbenă, în afară de ultimul articul care este brun.
Picioarele sunt galbene, cu vârful tibiilor şi tarsele negre. Corniculele sunt brune, cu
partea distală mai subţire şi neagră. Coada este puţin mai scurtă, galbenă-închisă,
prevăzută cu câte trei peri laterali. Femela aripată are corpul de 1,2-1,7 mm lungime,
capul şi toracele de culoare neagră, abdomenul galben-deschis, cu o pată mare brună
pe tergitul IV, şi tuberculii laterali bruni. Antenele sunt lungi, ajung până la jumătatea
corpului, de culoare neagră, cu 25-28 senzorii pe articulul al 3-lea. Picioarele sunt
galbene-cenuşii, în afară de vârful tibiilor şi tarsele care sunt negre. Corniculele sunt
brune-închise, puţin mai lungi decât coada, care este brună-verzuie, semiovală (fig.
111).
Oul este oval-alungit, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere galben-verzui, apoi
devine negru strălucitor.
Larva este asemănătoare cu femela
apteră, deosebindu-se prin dimensiunile
corpului mai mici.
Biologie şi ecologie. Păduchele
verde al florii-soarelui este o specie
migratoare. Are până la 10-16 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de ou, depus încă
din toamnă la
baza mugurilor şi pe ramurile diferitor
specii de sâmburoase (prun, piersic,
migdal şi cais), care sunt plantele-gazdă

308 Fig. 111. Pгduchele verde al florii-soarelui

(Brachycaudus helichrysi Kalt.): 1 - femelг
aripatг; 2 - femelг apterг; 3 - 4 - frunze єi
calaюidiu de floarea-soarelui atacate (dupг
primare ale acestui afid. Primăvara devreme, în luna aprilie-mai, când se înregistrează
temperaturi medii zilnice de 7,5-8,0°C, de regulă în perioada formării frunzelor, din
ouăle hibernante, apar larvele, care se hrănesc, sugând seva din ţesuturile plantelor.
După 10-12 zile de lirănire larvele se transformă în femele fundatrix (matcă), care dau
naştere pe cale partenogenetică vivipară până la 70-80, uneori până la 120-150 larve,
care în curând, după o perioadă scurtă de hrăriire, se transformă în femele
fundatrigene, acestea dând naştere, de asemenea pe cale partenogenetică vivipară, la
câteva generaţii de femele fundatrigene. Acestea formează colonii masive şi se
hrănesc, ca şi forma fundatrix, pe partea inferioară a frunzelor, cauzând răsucirea lor.
Spre sfârşitul lunii mai, în coloniile afidului, la rând cu forma apteră apar şi
formele aripate, care migrează pe diferite plante ierboase spontane şi cultivate, cum
sunt floarea-soarelui (Helianthus annuus L.), Myosotis sp., Achillea sp., Senecio sp.,
Chrysan-themus sp., Erigeron sp. ş. a., care sunt plante-gazdă secundare. Femelele
stabilite pe planta-gazdă secundară continuă să se înmulţească tot pe cale
partenogenetică vivipară, până în toamnă, dând naştere la o serie de generaţii de femele
aptere şi aripate.
hi toamnă, în coloniile afidului apar femelele sexupare, care retromigreazăpe
prun, piersic şi alte sâmburoase unde dau naştere la formele sexuate, care după
copulaţie depun ouă de iarnă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al florii-soarelui este o
specie polifagă. Atacă numeroase specii de plante lemnoase (gazde-primare) şi
ierboase (gazde-secundare). Produce pagube mari în livezi şi în pepiniere, în special la
prun şi piersic, pe care formează colonii masive pe partea inferioară a frunzelor.
Datorită mţepăturilor şi sugerii sevei frunzele se răsucesc, se îngălbenesc şi se usucă,
iar pomii tineri, mai ales puieţii din pepiniere, se debilitează. Dintre plantele-gazdă
secundare, deosebit de puternic este atacată floarea-soarelui, la care coloniile de afide
se dezvoltă pe ambele feţe ale frunzelor, şi pe inflorescenţe, provocând deformări
caracteristice inundate cu rouă de miere. Plantele atacate stagnează în creştere,
calatidiile rămân mici, cu toate achenele din zona centrală seci.
în afară de daunele directe, afidul transmite diferite boli virotice, ca mozaicul
florii-soarelui etc.
înmulţirea acestui afid în mare parte este controlată de activitatea numeroaselor
specii entonofage, cum sunt: Chrysopa sp., Adalia bipunctata L., Coccinella 7-
punctata L., Exochomus quadripustulatus L., Stethoruspunctillum Weise. etc.

309
 Combatere. Măsuri preventive: distrugerea florii spontane din familiile
Compozitae, Borraginaceae ş. a. care sunt plante-gazdă intermediare ale acestui afid;
amplasarea culturilor noi de floarea-soarelui nrinimum la distanţe de 2 km de
plantaţiile de sâmburoase (prun, piersic, migdal, cais ş. a.); aplicarea tehnologiilor
intensive, asigu-rându-se astfel o dezvoltare mai viguroasă a plantelor, care sunt mai
rezistente la atac.
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazii puternice,
îndeosebi în culturile seminciere de floarea-soarelui. La o frecvenţă a plantelor
infestate slabă de până la 5 % şi o densitate numerică de 10-15 afide/plantă se aplică
tratamente pe marginea culturilor, pe o bandă de 50 m lăţime. La o frecvenţă a
plantelor infestate de peste 20 %, o densitate de 10 afide/plantă şi un raport dintre
entomofagi: păduchi de peste 1:30 ce nu poate frâna înmulţirea în masă a dăunătorului
şi reducerea populaţiilor de păduchi sub pragul economic de dăunare, se tratează
întreaga cultură, la apariţia primelor colonii de afide cu produse permise pentru
utilizare în această cultură Stropitul se va efectua mai ales pe partea inferioară a
frunzelor, unde se găsesc coloniile de păduchi, iar la invazii masive pot fi repetate la
intervale de 8-10 zile.

310

Fig. 112. Croitorul florii-
soarelui (Agapanthia dahli
Richt.): 1 - adult; 2 - tulpini
cu ouг; 3 - larvг; 4 - pupг; 5
- rгdгcinг de floarea-
soarelui atacatг (dupг
Scegolev)
311
Croitorul florii-soarelui - Agapanthia dahli
Richt.
Ord. Coleoptera, Fam. Cerambycidae
Răspândire. Croitorul florii-soarelui este răs-
pândit în Europa de Vest, Iranul de Nord şi Asia
Mică.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 19-21
mm lungime, de culoare neagra, lucioasă acoperit cu
solzi şi perişori roşcaţi şi galbeni, care pe protorace
formează 3 dungi longitudinale, iar pe elitre pete.
Antenele sunt setiforme mai lungi decât corpul, de
culoare roză cu vârfurile negre. Elitrele sunt mai late
labază decât pronotul şi au suprafaţa cu rugozităţi
(fig. 112).
Oul este alb, de formă cilindrică, uşor îngustat şi
la capete rotunjit.
Larva este apodă-eucefală cu corpul îngust,
uşor curbat, de 20-27 mm lungime, alb-gălbui cu
capul brun lucitor, partea abdominală este aproape
plată. Primele două segmente sunt îngroşate, care în
partea ventrală au două rânduri de perişori roşcaţi.
Ultimul segment este oblic şi acoperit cu perişori deşi
roşcaţi.
Pupa are 18-20 mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Croitorul florii-soarelui are
o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură,
în partea subterană a tulpinii florii-soarelui sau alte
compozite spontane. Primăvara, în cursul lunilor
aprilie-mai, larvele hibernante se transformă în pupe
în locurile
de iernare. Spre sfârşitul lunii mai şi în iunie apar adulţii care la început se
concentrează pe diferite compozite spontane înflorite, apoi migrează în culturile de
floarea-soarelui. Adulţii se hrănesc rozând epiderma de pe tulpini şi de pe partea
inferioară a peţiolului frunzelor florii-soarelui sau pe diferite plante spontane. Zborul
adulţilor durează pânăînlunaiuhe, fiind mai activi ziua. După o perioadă de lirănire, are
loc copulaţia şi ponta.
Ouăle sunt depuse în tulpinile florii-soarelui, precum şi pe diferite compozite
spontane, ca: susai, brusture, scai roşu, lăptuci sălbatici, scai măgăresc ş. a. Înainte de a
depune ouăle adulţii rod epiderma pe tulpini formând o suprafaţă ovală, cu
dimensiunile de 5-8 mm, apoi în centrul ei rod o gaură până la măduva tulpinii, în care
depune câte un ou. în general la început pontele sunt depuse la o înălţime de 20-60 cm
de la suprafaţa solului, uneori şi mai jos, în funcţie de starea tulpinii. Mai târziu ouăle
sunt depuse aproape sub calatidiu. Prolificitatea femelelor - până la 50 ouă. Incubaţia
durează 3-9 zile.
Larvele apărute rod în măduva tulpinilor galerii de nutriţie spre baza acesteia.
Hrănindu-se cu măduva şi parţial, cu pereţii tulpinilor, larva treptat creşte, formează
galerii mai largi, care sunt umplute cu rumeguş.
în momentul recoltării florii-soarelui, larvele ajung la baza tdpinii, pătrund în
partea subterană a ei, unde continuă să se hrănească şi după recoltarea acestei culturi.
La sosirea gerurilor, larvele pătrund în partea cea mai de j os a părţii subterane a
tulpinii, astupând în prealabil canalul cu rumeguş din lemn şi excremente, unde şi
rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Croitorul florii-soarelui este o specie
oligofagă. Atacă diferite plante cultivate şi spontane din familia Compositae (floarea-
soarelui, susai, scai roşu, brusture, pelin ş. a.). Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă.
Adulţii rod pe tulpini şi pe peţiolul frunzelor epiderma de sus în jos, sub formă de
dungi înguste şi lungi, provocând daune fără importanţă economică Pagube mari
produc larvele, mai ales în culturile însămânţate târziu în care sapă galerii înmăduva
tulpinilor, pe care o consumă în urma atacului în interiorul tulpinii, formează o galerie
care se lărgeşte treptat până la partea superioară a rădăcinii sub nivelul solului. Ca
urmare a atacului plantele stagnează în creştere, de obicei rămân mici şi se ofilesc
îhainte de a înflori. La atacuri puternice plantele se frâng uşor, dau producţie scăzută şi
de calitate inferioară. Pagubele produse se ridică la 8-12 % din producţia de seminţe.
Combatere. în combaterea croitorului florii-soarelui se aplicăîn general numai
măsuri agrotehnice: distrugerea florei spontane, mai ales din familia Compositae, care
suntplante-gazdă intermediare ale dăunătorului; imediat după recoltare tăierea cât mai
de jos a tulpinilor şi distrugerea prin ardere; efectuarea arăturilor de toamnă, pentru a
distruge larvele rămase pentru iernat; îrisămânţarea florii-soarelui cât mai timpuriu şi în
terenuri bine pregătite şi fertilizate, asigurându-se astfel o dezvoltare mai viguroasă
aplantelor, care sunt mai rezistente la atac.

Gândăcelul minier al florii-soarelui - Mordellistenaparvula Gyll

Sin.: Mordellistena pumila Redt., M.pusilla Redt. Ord. Coleoptera, Fam. Mordellidae
în cultura florii-soarelui se întâlnesc mai frecvent şi produc daune două specii de
gândăcei rninieri ai tulpinii florii-soarelui, cum santMordellistenaparvula Gyll.
şiM.parvuliformis Sts., care au o biologie asemănătoare, un atac similar şi se combat
prin aceleaşi măsuri.

312
 Răspândire. Gândăcelul minier al florii-soarelui este răspândit în Europa şi Asia.
Descriere. Adultul are corpul de 2-3 mm lungime, de culoare neagră, acoperit cu
o pubsecenţă cenuşie deasă. Capul este mai lat decât partea anterioară a pronotului. Pe
părţile laterale ale pronotului prezintă un chenar vizibil. Antenele şi picioarele sunt
negre, uneori picioarele anterioare sunt galbene. Elitrele se îngustează spre partea
posterioară şi nu acoperă abdomenul. Tibiile posterioare au câte doi spini negri
neegali. Pigidiul este scurt şi destul de lat (fig. 113).

00.
Oul este galben-deschis, de 0,3-0,4 mm lungime.
Larva la completa dezvoltare are corpul până la 10 mm lungime, acoperit cu
.
i ■.V
IL
^LL
Fig. 113. Gândăcelul minier al perişori rari şi scurţi de culoare galbenă, iar capul
florii-soarelui (Mordellistena mai închis. Picioarele sunt foarte scurte, lipsite de
parvula Gull.): 1 - tulpină de floarea- gheare. Otimul segment abdominal se termină cu
soarelui atacată de larvă; 2 - larva (după doi spini lungi şi doi mai scurţi, care sunt îndreptaţi
Scegolev) în sus şi înapoi. Partea dorsală a segmentului anal
este acoperit cu perişori şi spini mici.
Pupa are 2-2,5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gândăcelul minier al florii-soarelui are o generaţie pe an.
Iernează în stadiul de larvă m tulpinile florii-soarelui sau diferite plante spontane.
Primăvara devreme larvele hibernante, îşi reiau activitatea vitală şi până la sfârşitul
lunii aprilie-începutul lunii mai continuă să se hrănească săpând galerii spre suprafaţa
Mpinilor, unde şi se transformă în pupe. Adulţii apar în lunile mai-iunie,
concentrându-se într-un număr foarte mare pe diferite plante înflorite. Insectele sunt
active ziua, mai ales în timpul zilelor însorite şi călduroase. Se hrănesc cu polenul şi
nectarul florilor. Femelele depun ouăle sub epiderma tulpinilor de floarea-soarelui.
Larvele apărute pătrund în interiorul Mpinilor, unde se hrănesc cu măduva lor, rozând
galerii înguste sinuoase. Uneori într-o tulpină se pot găsi până la câteva zeci de larve.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândăcelul minier al florii-soarelui este o
specie monofagă. Larvele atacă tulpinile florii-soarelui, în care sapă galerii înguste şi
scurte, dar fără a produce daune de importanţă economică.
Combatere. Se aplică în general numai măsuri preventive, prin lucrări agrocul-
turale. In toamnă, după recoltare, adunarea resturilor de plante rămase în câmp şi
distrugerea lor prin ardere; efectuarea arăturilor adânci de toamnă.
Molia florii-soarelui - Homoeosoma nebulella Hb.
Sin.: Homoeosoma nebulellum Hb. Ord. Lepidoptera, Fam. Phycitidae
Răspândire. Molia florii-soarelui este răspândită în Europa, Asia de Vest, Asia
Mică şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de culoare galbenă-cenuşie, de 8-12 mm lungime,
cu anvergura aripilor de 22-27 mm. Aripile anterioare sunt înguste, alungite, de
culoare galbenă-cenuşie, cu o bandă lată albicioasă pe marginea costală şi cu 4 puncte
negre în partea mediană. Aripile posterioare sunt mai late, de culoare cenuşie, cu
nervurile şi marginile mai închise şi cu franjuri pe margini (fig. 114).
Oul este oval-alungit, de 0,8 mm lungime şi 0,4 mm lăţime, de culoare albă-
lucitoare, cu chorionul uşor încreţit.

313
 Larva la completa dezvoltare are corpul de 15-16 mm lungime, de culoare brună-
gălbuie sau cenuşie-verzuie. Capul este brun-gălbui, protoracele galben-deschis. Pe
partea dorsală a corpului prezintă 3 dungi longimdtnale de culoare roşie-violacee şi
câte una lateral întreruptă între segmente. Lateral, în zona stigmelor respiratorii
prezintă puncte negre.
Pupa are 9-12 mm lungime, de culoare castanie, iar cremasterul prevăzut cu 6-7
spini clavaţi la vârf.
Biologie şi ecologie. Molia florii-soarelui are două generaţii pe an. Iernează ca
larvă în ultima (IV) vârstă în stratul superficial al solului într-un cocon mătăsos de
culoare albă, acoperit cu particule de pământ. Primăvara larvele hibernante se
transformă în pupe care se dezvoltă până la 17 zile.
Pe la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai apar adulţii, care au un zbor
nocturn, iar în timpul zilei stau ascunşi pe sub diferite
plante. Fluturii manifestă un accentuat fototropism
pozitiv, fiind atraşi de lumină. In general zborul
adulţilor corespunde fenologic cu înflorirea speciilor
de Carduus şi Cirsium, hrănindu-se cu polenul şi
nectarul florilor acestor plante. Generaţia de primăvară
se dezvoltă de obicei pe diferite compozite spontane
ca: ciulinul (Carduus nutans L.), scaiul roşu (Carduus
acanthoides L.), pălămidă de câmp (Cirsium arvense)
etc. La câteva zile de la apariţie are loc împerecherea
şi ponta. Femelele depun ouăle în florile acestor şi
altor plante spontane, aproximativ câte un ou în
fiecare floare. O femelă depune în medie 200-300 de
ouă. Incubaţia durează 4-5 zile.
în cursul lunii iunie apar larvele care la început se
hrănesc cu organele florale, apoi cu seminţele. Fig. 114. Molia florii-
Stadiul larvar durează 13-20 zile. m timpul soarelui (Homoeosoma
dezvoltării larvele năpârlesc de 3 ori. Ajunse la nebulella Hb.): 1 - adult; 2 -
maturitate părăsesc plantele de hrană, migrează în larvг; 3-4 - seminюe єi
sol, unde îşi construiesc un cocon mătăsos, în care calatidiu atacate de larve se
transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 13-16 (dupг Volkov) zile.
Pe la mijlocul lunii iulie apar adulţii, care dau naştere la generaţia a doua, care se
dezvoltă pe seama inflorescenţelor de floarea-soarelui. Evoluţia generaţiei a doua are
loc în cursul lunMoriuMe-augustpânăkrecoltareaflorn-soarelm In anii secetoşi o mare
parte din larvele din prima generaţie nu se transformă în pupe, ci rămân în interiorul
coconilor în diapauză estivală care apoi se continuă cu hibernarea. In aceşti ani
numărul fluturilor care dau naştere generaţiei a doua, este relativ redus. In anii cu
precipitaţii abundente fluturii generaţiei a doua apar în masă şi larvele lor produc
pagube destul de mari în culturile de floarea-soarelui.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia florii-soarelui este o insectă oligofagă,
fiind cel mai periculos dăunător al culturii de floarea-soarelui. Atacă diferite plante
cultivate (floarea-soarelui) şi spontane (ciulinul, pălămidade câmp, scaieţii, păpădia,
albăstriţa etc), preferând floarea-soarelui, la care produce pagube mari. Dăunează
larvele, care atacă calatidiul şi seminţele. Larvele inferioare (de vârsta 1 şi a 2-a),
dezvoltarea cărora durează 1 -2 zile, se hrănesc cu polen sau cu organele florale, fără a
produce pagube de importanţă economică. Începând cu a treia vârstă şi până la

314
maturitate (care durează 12-15 zile) larvele atacă seminţele în formare, bracteele de la
capitule şi chiar măduva inflorescenţei. La seminţe, perforează coaja şi pătrund în
interior, unde se hrănesc cu miezul lor, reducând simţitor procentul de germinare,
energia gerrninativă precum şi calitatea seminţelor. In calandru larvele sapă numeroase
galerii pe care le ţes cu fire mătăsoase, pe unde circulă după hrană în urma atacului
întreg calatidiul, mai ales fructele sunt împânzite cu fire mătăsoase sub care se găsesc
excremente şi rumeguş. In galeriile formate pătrunde cu uşurinţă apa, care favorizează
instalarea diferitelor microorganisme fitopatogene ce provoacă putrezirea calatidiului
şi a seminţelor. Pagube deosebit de mari produce acest dăunător în anii cu precipitaţii
abundente, mai ales în a douajumătate a verii, când se înregistrează putrezirea în masă
a capitulelor, reducând simţitor producţia de seminţe. Pagubele produse la soiurile
sensibile pot ajunge la 40-60% din producţia de seminţe.
înmulţirea moliei florii-soarelui este în mare măsură frânată de activitatea
speciilor entomofage, printre care se numără: Cremastus ornatus Szepl., Scambus
brevicornis Grav., Apanteles lactaeus Nees. etc.
Combatere. Se aplică în general măsuri preventive: efectuarea arăturilor de
toamnă pentru a distruge stadiul hibernant; în cursul perioadei de vegetaţie distrugerea
compozitelor spontane, care sunt plante-gazdă intermediare ale acestei insecte şi
aplicarea praşilelor repetate, pentru distrugerea larvelor şi pupelor.
Cele mai bune rezultate în combaterea acestui dăunător se obţin prin cultivarea
soiurilor şi a hibrizilor de floarea-soarelui rezistente la atacul acestui dăunător,
achenele cărora conţin între stratul de suber şi între sclerenchim un strat negru
carbonogen (fitomelan) mai gros, care conţine 93-98 % carbon, pe care larvele nu-1
pot perfora, strat care lipseşte la soiurile sensibile.

315
 6.3. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE TUTUN
Păduchele verde al piersicului (tutunului) - Myzodespersicae Sulz.
Sin.: Myzodes tabaci Mordv., Aphis persicae Sulz., Myzus persicae Sulz. Ord.
Homoptera, ¥am.Aphididae
Răspândire. Păduchele verde al piersicului (tutunului) este răspândit pe toate
continentele: Europa, Asia, America de Nord, Africa şi Australia.
Descriere. Femela apteră are corpul oval şi globulos, de 2,2-2,5 mm lungime, de
culoare verde sau verde-gălbuie. Pe frunte are o pereche de proieminenţe pe care sunt
aşezate antenele, care sunt mai scurte decât corpul, formate din 6 articule de culoare
neagră, în afară de al 3-lea articul care este galben-verzui către bază. Picioarele sunt
galbene-deschise, cu tarsele negre. Corniculele sunt lungi, cilindrice şi uşor umflate în
jumătatea apicală, de culoare galbenă-verzuie. Coada este scurtă, conică, aproape de
1/2 din lungimea corniculelor, de culoare galbenă-palidă, lateral fiind prevăzute cu câte
3 peri. Femela aripată are corpul mai mic şi mai zvelt decât cea apteră, de 1,8-2,2 mm
lungime, de culoare variabilă: capul şi toracele sunt negre, abdomenul verde-gălbui sau
roşcat, părţile dorsale şi laterale cu 4 pete negre şi cu 1 -2 dungi transversale care
median se unesc într-o pată mare neagră. Antenele sunt lungi, având aproape lungimea
corpului, de culoare neagră. Al treilea articul antenal este puţin mai lung decât al 4-lea
şi prevăzut cu 12-14 senzorii, aşezaţi într-un singur rând. Picioarele sunt galbene-
brune, în afară de vârful femurelor, tibiilor şi tarselor care sunt negre. Corniculele sunt
brune, în partea mediană puţin îngroşate şi prevăzute la capăt cu 1 -2 striuri. Coada
este brună, având 2/3 din lungimea corniculelor (fig. 115).
Oul la depunere este de culoare verde, iar mai târziu devine negru strălucitor, de
formă oval-alungită, de 0,4-0,5 mm lungime.

Larva la completa dezvoltare este asemănătoare cu femela apteră de culoare

verde-deschisă.
Biologie şi ecologie. Păduchele verde al piersicului (tutunului) are un ciclu
biologic diferit, in funcţie de condiţiile de mediu din câmp sau din sere. în condiţii de
seră păduchele se înmulţeşte în tot cursul anului pe cale partenogenetică vivipară,
având până la 20 generaţii pe an, iar în câmp se comportă ca o specie migratoare,
dezvoltând anual până la 15 generaţii. Iernează în stadiul de ou la baza
mugurilor, pe scoarţa ramurilor de un an sau în Fig- 115 • Păduchele verde al
crăpăturile scoarţei ramurilor de piersic, mai piersicului (Myzodespersicae Sulz.):
rar pe zarzăr, cais şi cireş care sunt plante- J ~
,„ - i i
ar ată
1
y / " femelf apteră; (dup.ă
HilleRisLambers); 3- frunza de tutun atacata;
gazda prrmare pentru păduche. (dupâLazări)

316
 Primăvara devreme, la sfârşitul lunii mame-începutul lunii aprilie, apar primele
larve. Fenologjc, apariţia corespunde cu începutul umflării mugurilor de rod.
Ecloziunea larvelor se eşalonează pe o perioadă de 18-25 zile. Larvele apărute
migrează pe muguri, frunzuliţe, flori şi încep să se hrănească, sugând seva din ţesuturi.
Dezvoltarea larvelor durează 25-30 zile. Ajunse la completa dezvoltare se transformă
în femde-fundatrix, ce dau naştere pe cale partenogenetică vivipară la 5-35 de larve,
care pe la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, ajung la maturitate şi se
transformă în femde-fundatrigene nearipate, care continuă să se înmulţească, dând
naştere încă la două generaţii de fundatrigene aptere.
Spre sfârşitul decadei a doua a lunii mai, când lăstarii de piersic încep să se
hgnifice, în coloniile păduchelui la rând cu femele fundatrigene nearipate, apar şi
femelefundatrigene aripate. De la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie migrează
pe diferite plante ierboase cultivate şi spontane, ca: tutun, tomate, vinete, cartof, ardei,
măsălăriţa etc., care sunt plante-gazdă secundare ale dăunătorului. Temperatura optimă
pentru zborul activ al afidului variază între 18 şi 20 °C, iar intensitatea maximă de zbor
se înregistrează la temperaturi de 17-23 °C. In cursul zilei, un maxim de zbor se
constată dimineaţa şi altul foarte ridicat seara, între orele 18 şi 20. Pe aceste plante,
păduchele continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară dând naştere la
7-10 generaţii de femele aripate şi aptere. Durata dezvoltării unei generaţii variază
între 9-14 zile. In condiţii climatice optime o femelă poate da naştere la 50-150 de
larve, care devin adulte după 5-8 zile.
In toamnă, pe la sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie şi până la
începutul lunii noiembrie apar femelele sexupare care retromigreazăpe plantele-
gazdăprimare şi dau naştere la formele sexuate (masculi şi femele), care după
împerechere depun oul de iarnă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al piersicului (tutunului)
este o specie polifagă. Atacă piersicul, caisul (plante-gazdă primare), precum şi peste
400 de specii de plante ierboase (plante-gazdă secundare), ce aparţin la 64 de familii
botanice, preferind piersicul, caisul, cartoful, tomatele, vinetele, ardeiul, tutunul,
macul, mazărea, fasolea, spanacul, lucerna, rapiţa ş. a. Produce pagube mai mari în
plantaţiile şi pepinierele de piersic şi cais, în culturile de tutun, tomate, vinete, ardei,
cartof etc. Păduchele colonizează lăstarii, frunzele şi florile pe care formează colonii
masive, sugând seva din ţesuturi. In urma atacului lăstarii se deformează, ţesuturile se
necrozează, frunzele se răsucesc, apoi se îngălbenesc şi se usucă. Plantele atacate
puternic dau producţii scăzute şi de calitate inferioară.
în afară de daunele directe, acest afid este cunoscut şi ca un periculos transmiţător
al virusurilor, transmiţând peste 100 de boli virotice la diferite plante de cultură.
Evoluţia acestui dăunător pe ambele gazde este influenţată de diferite organisme
entomopatogene şi entomofage. Printre speciile prădătoare se numără: Chrysopa sp.,
Coccinella quinquepunctata L., C. 7-punctata L., Adonia variegata Goeze., Adalia
bipunctata L., Syrphus ribesii L., iar ca paraziţi: Praon myzophagum Mack., Aphidius
matricariae Hal., A. picipes Nees., Ephedruspersicae Frogg. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul tutunului (Thrips tabaci Lind.).
Ploşniţa de câmp sau castanie - Dolycoris baccarum L.
Sin.: Cimex baccarum L., C. verbasci De Geer., Pentatoma baccarum Lat. Ord.
Hemiptera, Fam. Pentatomidae

317
 Răspândire. Ploşniţa de câmp are o răspândire largă pe glob, cu frecvenţă mare
în regiunea palearctică.
Descriere. Adultul are corpul ovoid, turtit dorso-ventral de 10-12 mm lungime,
dorsal de culoare verzuie-cenuşie sau brună-roşcată, iar lateral cu numeroase pete
negre ce alternează cu pete gălbui şi acoperit cu o pubescenţă aproape dreaptă, iar
ventral de culoare verde-deschis. Scutelul de formă triunghiulară, mai scurt decât
abdomenul, cu vârful de culoare galbenă. Antenele sunt negre, cu inele galbene,
formate din 5 articule, la care al 2-lea articul este de două ori mai lung decât al 3-lea.
Picioarele sunt verzui, în afară de vârful tibiilor şi tarsele care sunt negre.
Oul are 1,12 mm lungime şi 0,75 mm lăţime, de culoare galbenă-castanie, cu pete
mai închise.
Larva la completa dezvoltare seamănă cu adultul, dar este mai mică, având
corpul de 6-8 mm lungime, de culoare roşie-brunie, cu capul şi toracele negru, ochii
roşii, abdomenul gălbui, cu nuanţă brunie şi cu linii transversale roşii pe partea dorsală
Picioarele şi antenele sunt negre în primele faze, apoi se deschid la culoare.
Biologie şi ecologie. Ploşniţa de câmp are una-două generaţii pe an. Iernează ca
adult
sub resturile vegetaledincâmp, bulgări depăniântsausub fhrrizarid fâşiilor
forestiere.
Apariţia adulţilor are loc primăvara devreme, când temperatura aerului depăşeşte 12,5
°C. hi cdturile de tutun, adulţii apar imediat după plantarea răsadului în câmp şi
durează în tot cursul lunii mai. Perioadapreovipozitară durează 35-45 de zile. După
copulaţie, femelele încep să depună ouăle pe frunzele de tutun, cartof şi alte plante.
Ouăle sunt depuse în grupe, în ordine de şah, de cele mai dese ori aşezate în două
rânduri de câte 16-30 bucăţi. Incubaţia durează 6-10 zile. După apariţia larvei din ou,
operculul revine în poziţie iniţială, astfel că de la distanţă ouăle par încăpline. Larvele
apărute stau grupate un timp, apoi se împrăştie pe plantă. Stadiul larvar durează48-53
zile, timp în care larvele năpârlesc de 5 ori. După fiecare năpârlire au o culoare roză
deschisă Pe la mijlocul verii larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în
insecte adulte, care dau naştere la o nouă generaţie. Ploşniţele din generaţia a doua apar
în jumătatea a doua a lunii iulie sau în august.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa de câmp este o insectă polifagă.
Atacă numeroase plante cultivate şi spontane, cum sunt: floarea-soarelui, cartoful,
tutunul, fragul, căpşunul, sfecla pentru zahăr, cerealele ş. a. Atacă atât ca adult, cât şi
ca larvă care sug conţinutul celular din ţesuturile frunzelor, bobocilor florali şi din
capsulele verzi, în locurile înţepate apar pete de culoare galbenă-palidă, în dreptul
cărora, cu timpul, ţesuturile se necrozează. La atacuri puternice petele pot cuprinde tot
limbul foliar, din care cauză procesele fiziologice (asimilaţia, respiraţia etc), sunt
stingherite. Frunzele atacate se îngălbenesc, se răsucesc şi se usucă, hi anii de invazii,
acest dăunător produce pagube deosebit de mari. Pagube mari se înregistrează în
culturile semincere de tutun, la care florile avortează şi producţia de seminţe este
distrusă parţial sau total.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul tutunului (Thrips tabaci L.).
Tripsul tutunului sau tripsul comun - Thrips tabaci Lind.
Sin.: Thrips striatus Gill., T. communis Uzel., T. allii Sirr. et Lowe. Ord.
Thysanoptera, Fam. Thripidae

318
 Răspândire. Tripsul tutunului este răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord,
America de Nord şi Australia.
Descriere. Adultul are corpul îngust, de 0,8-1,2 mm lungime şi 0,25 mm lăţime,
uşor turtit dorso-ventral, de culoare galbenă-cenuşie sau galbenă-deschisă cu o nuanţă
slabă cafenie, acoperit cu perişori mărunţi de culoare brună sau neagră. Capul este mai
lat decât lung, iar ochii, vârful trompei şi marginile posterioare ale inelelor abdominale
sunt de culoare neagră. Antenele sunt formate din 7 articule de lungimi diferite. Aripile
sunt alungite şi înguste, mai scurte decât corpul, cenuşii-pale, cu franjuri lungi, cele
anterioare cu două nervuri, iar cele posterioare cu o singură nervură longimdinală
Picioarele sunt galbene, cu pete cenuşii. Abdomenul este neted, tergitul al 8-lea
prezintă un pieptene complet de peri lungi, pe marginea posterioară (fig. 116).
Oul este mic, de 0,25 mm lungime şi 0,15 mm lăţime, reniform, de culoare albă
sau roşcat.
Larva se aseamănăcu adultul, însă este mai mică la completa dezvoltare are 0,8-
1,0 mm lungime, fără aripi; la apariţie de culoare albicioasă, iar mai târziu galbenă-
palidă, cu capul şi protoracele mai închise. Antenele sunt formate din 6 articule.
Picioarele sunt cenuşii.
Biologie şi ecologie. Tripsul tutunului se dezvoltă atât în câmp, cât şi în spaţii
protej ate. In câmp are 3 -6 generaţii pe an în funcţie de zona de răspândire, iar în sere,
la condiţii optime a temperaturii şi umidităţii aerului se pot dezvolta până la 8-10
generaţii pe an. Iernează în stadiul de insectă adultă sub resturile vegetale rămase după
recoltare sau în stratul superficial al solului la 5-7 cm adâncime. Primăvara, în prima
jumătate a lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 10 °C şi are tendinţa de
creştere, adulţii

319
 hibernanţi părăsesc locurile de
ternare şi migrează la început
pe diferite plante spontane,
apoi pe cele cultivate unde
încep să se hrănească intens.
După câteva zile de lirănire are
loc copulaţia şi ponta. Ouăle
sunt depuse izolat pe frunzele
diferitor specii de plante, fiind
introduse cu ajutorul
ovipozitorului în ţesutul foliar.
Uneori unul din polii oului este
vizibil la suprafaţa frunzei. In
3
20-25 zile, o
femelг depune
Fig. 116. Tripsul tutunului (Thrips tabaci Lind.): 80-100 ouг. Ouгle sunt
depuse 1 - adult; 2 - ouг; 3 - 4 - larve; 5 - nimfг, 6 - frunzг de tutun pe ambele
pгrюi ale frunzelor
timpul vieţii sale, care durează

320
atacată (după Bogdanov-Katikov) (superioară şi inferioară), de

321
obicei în apropierea nervurilor principale ale frunzei. Incubaţia durează 3-5 zile, variind
între 3-30 zile în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute se localizează pe
partea inferioară a frunzelor, de obicei de-a lungul nervurilor şi se hrănesc sugând seva
din ţesuturi. La plantele ornamentale larvele se concentrează de regulă sub solzii
bulbilor sau la subţioara bufonilor florali.
Dezvoltarea stadiului larvar durează în medie 8-13 zile, apoi larvele migrează în
sol până la 15 cm adâncime unde are loc rurnfoza (nronimfa şi nimfa), care durează 4-5
zile, apoi se transformă în imago, care iese la suprafaţă, invadează plantele şi dă naştere
la o nouă generaţie. întregul ciclu de dezvoltare a tripsului durează 20-30 de zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul tutunului este un dăunător polifag.
Atacă peste 100 de specii de plante cultivate şi spontane în câmp, sere, răsadniţe etc,
dar produce pagube mai mari la tutun, ceapă, cartofi, tomate, ardei, vinete, castraveţi,
grâu, secară, orz, ovăz, lucemă, varză, plante ornamentale etc.
Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care infestează frunzele, lăstarii şi florile,
sugând seva din ţesuturi. La tutun, în lunile mai-iunie sunt atacate frunzele bazale, mai
târziu în iulie-august cele mediane, iar spre toamnă, în august-septembrie frunzele de la
vârful plantei. La atacuri puternice, în răsadniţe, plantele tinere se pot usca în masă, iar
în câmp la plantele mai dezvoltate frunzele se decolorează, la început apar pete
lucioase, care mai târziu devin aproape albe; după uscarea frunzei devin galbene-brune
sau raginii, fiind mai frecvent dispuse de-a lungul nervurilor frunzelor. In afară de
aceasta, frunzele atacate de trips după uscare îşi pierd elasticitatea şi aroma, nu se
umezesc uniform pe toată suprafaţa, din care cauze la sortarea lor se fărâmiţează,
mărind astfel pierderile. în câmp pagubele cele mai mari se înregistrează în cursul
lunilor iulie şi august, uneori chiar şi în iunie, mai ales în anii secetoşi.
în afară de daunele directe, tripsul tutunului este cunoscut şi ca un periculos
transmiţător al diferitor virusuri care produc boli grave (viroze) la diferite plante de
cultură şi în deosebi la tutun, cum ar fi Lycopersicum virus 3, care produce o reducere a
recoltei cu 20-60 % şi deprecierea calităţii acestuia.
înmulţirea în masă a tripsului tutunului este limitată de activitatea multor
organisme entomopatogene şi entomofage. Dintre speciile prădătoare se citează:
Aeolothrips fasciatus L.,A. intermedius Bag., Anthocoris nemorum L., Coccinella 7-
punctata L., Chrysopa carnea Steph., etc, iar ca paraziţi: Tripoctenus brui Vuil., T.
russelli Crwfi, Dasyscapusparvipennis Gah., Ceranisus sp. precum şi ciuperca Entomo-
phthora sphaerosperma.
Combatere. în combaterea tripsului tutunului se aplică măsuri agrotehnice şi
chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: rotaţia raţională a culturilor în
asolament; izolare spaţială a răsadniţelor de legume şi tutun de uscătoriile de tutun;
izolarea spaţială cel puţin la 1000 m a culturilor legumicole (tomate, ardei, ceapă,
vinete etc), a cartofului şi altor plante sensibile la atacul tripsului de cele de tutun;
recoltarea la timp a tutunului şi fără pierderi; distingerea resturilor vegetale rămase în
câmp după recoltare şi efectuarea arăturii adânci de toamnă; distingerea sistematică a
buruienilor din plantaţiile de tutun, precum şi din jurul lor, plante-gazdă intermediare
ale dăunătorului; plantarea răsadului de hitun în câmp cât mai timpuriu în terenuri bine
pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase ca la apariţia tripsului să fie
bine dezvoltate şi mai rezistente la atac; cultivarea soiurilor rezistente la atacul
tripsului.
In răsadniţe, când plantele se află în faza de 2-3 frunze, se aplică măsuri chimice
profilactice prin stropirea răsadului cu soluţie de Zolone 35 EC în concentraţie de 0,2

322
%, utilizându-se 0,1-0,2 l/m2, Decis 2,5 EC - 0,05 % (0,25-0,5 l/m 2), BI-58 Nou - 0,1%
(0,08-0,1 l/m2).
In câmp tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în cazul unor infestări
puternice, la o frecvenţă a plantelor infestate de peste 2 % prin stropirea plantelor cu
Actellic 50 EC (0,8-1,0 l/ha), BI-58 Nou (0,8-1,0 l/ha), Diazol 50 EW (2,0 l/ha),
Pirimor 25 WG (0,5-0,75 kg/ha), ori de 50 WG (0,25-0,35 kg/ha), Actara 25 WG (0,06-
0,1 kg/ha), Decis 2,5 EC (0,25-0,5 l/ha), Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha), etc.
Tratamentele se vor efectua mai ales pe partea inferioară a frunzelor unde se
localizează tripşii, iar la atacuri puternice se repetă la intervale de 8-10 zile.

6.4. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CARTOF

323
Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof - Ditylenchus destructor Thorne Ord.
Ţylenchida, Fam. Tylenchidae
Răspândire. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof este răspândit aproape în
toate zonele de pe glob unde se cultivă cartoful - Europa, America de Nord, Africa de
Nord Descriere. Adultul se aseamănă foarte mult prin forma şi dimensiunile corpului
cu nematodul hdpinilor şi bulbilor (Ditylenchus dipsaci E). Corpul este viermiform,
îngustat în regiunea capului şi în partea posterioară, de culoare albă-transparentă, în
general de talie mai mică decât la specia D. dipsaci R, având 0,8-1,4 mm lungime şi de
0,02-0,03 mm lăţime; femelele în general sunt mai mari ca masculii. Cuticula este
transparentă, fin striată transversal. Spre
deosebire de specia D. dipsaci E, partea
distală a corpului este rotunjită, conică,
dreaptă (fig. 117).
Oul este oval-alungit, de 65 \i
lungime şi 25 a, lăţime, de culoare albă, în
partea dorsală uşor bombat, iar ventral
concav.
Larva este fmformă, transparentă, la
ecloziune de 0,4-0,6 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Nematodul
Fig. 117. Nematodul tulpinilor єi tulpinilor şi tuberculilor de cartof se
tuberculilor de cartof dezvoltă în câteva generaţii pe an.
(Ditylenchus destructor Thorne.): 1 - Iernează în stadiul de ou, larvă şi adulţi în
mascul; 2 - femelг; 3 - 4 - tuberculi de sol sau în tuberculii atacaţi şi depozitaţi,
cartof atacaюi (dupг Thorne) însă principala sursă de infestare a unei
culturi de cartof o prezintă tuberculii atacaţi şi plantaţi primăvara ca material de
serninţă. Din ţesuturile acestor tuberculi infestaţi o parte din nematozi pătrund în
tulpină, iar o altă parte migrează în sol, de unde în perioada de formare a noilor
tuberculi, nematozii din sol şi tulpini migrează in masă în tuberculi. Nematozii pătrund
în tuberculii de cartof de obicei prin stoloni sau prin diferite răni de pe suprafaţa
tuberculilor. Dezvoltarea şi reproducerea au loc la valori de temperatură între 5 şi 34
°C, cu optimul de 20-26 °C.
Femelele fecundate pătrund în tuberculii de cartof unde depun până la 200-250 de
ouă, care în funcţie de temperatură şi umiditate, se dezvoltă de la 15 până la 45 zile.
Larvele apărute se hrănesc pe seama ţesuturilor, preferându-le pe cele de sub epiderma
cartofului. Dezvoltarea larvară se desfăşoară în 4 etape (stadii larvare), separate între
ele de 5 năpârliri. Dezvoltarea unei generaţii la temperaturi de 20-24 °C durează 20-26
zile, iar la 6-10 °C se prelungeşte până la 68-70 zile.
înmulţirea nematozilor în tuberculi are loc în condiţiile unei hrăniri intense şi este
favorizată de precipitaţiile abundente. In cazul unei uscări accentuate a solului
dăunătorul trece în anabioză, revenind la o nouă activitate biologică odată cu
restabilirea condiţiilor favorabile de temperatură şi umiditate, în sol nematozii se pot
păstra câţiva ani, în timpul iernii putând suporta temperaturi scăzute.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof
este o specie polifagă. Atacă numeroase plante cultivate: cartoful, morcovul, tomatele,
castraveţi, ardeiul, vinetele, ceapa, trifoiul, lucerna etc., precum şi o serie de plante
spontane. Dăunează atât adulţii, cât şi larvele care atacă tuberculii de cartof în câmp şi
în depozite, daunele fiind mai uşor observate în depozite. Pe suprafaţa tuberculilor

324
atacaţi la început apar mici zone decolorate, iar pe măsura evoluţiei nematodului şi a
atacului, epiderma se ofileşte, apoi se usucă şi crapă. Tuberculii infestaţi devin
spongioşi şi au culoare brună, cu aspect de putregai. Deseori pe tuberculii atacaţi de
nematod se instalează diferiţi agenţi fitopatogeni (Fusarium, Mucor ş. a.), care
provoacă putrezirea lor completă.
Combatere. In combaterea acestui nematod un rol important le revin măsurilor
agrotehnice: respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor în asolament; imediat după
recoltare efectuarea arăturii adânci de toamnă; distrugerea buruienilor, care sunt
plante-gazde intermediare ale dăunătorului; după recoltare distrugerea prin ardere a
tuturor resturilor vegetale; sortarea tuberculilor după recoltare, pentru mlăturarea celor
infestaţi şi folosirea lor în consum sau pentru lirănirea animalelor; utilizarea pentru
însămânţare a unui material sănătos, provenit din culturile neinfestate; cultivarea
soiurilor rezistente la atacul nematodului.

Gândacul din Colorado - Leptinotarsa decemlineata Say.

Sin.: Chrysomela decemlineata Say. Doryphora decemlineata Rod. Ord. Coleoptera,
Fam. Chrysomelidae
Răspândire. Gândacul din Colorado este originar din America de Nord, de unde
s-a răspândit pe alte continente. In prezent această specie este larg răspândită în maj
oritatea ţărilor din Europa şi America de Nord, unele ţări din America de Sud şi în
Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul oval de 9-12
mm lungime şi de 6-8 mm lăţime, convex dorsal şi
aproape plan ventral, de culoare galbenă-
portocalie, cărămizie. Capul
ortognat, retras sub pronot, roşcat-închis, cu o pată
mediană triunghiulară de culoare neagră şi două
pete laterale cu contur neregulate. Antenele sunt
filiforme, formate din 12 articule, la bază de
culoare deschisă, iar spre vârf întunecate. Pronotul
este mai deschis la culoare decât capul şi prevăzut
cu 11 pete negre de diferite mărimi, dintre care cea
mediană este mai dezvoltată şi de forma literei
„V". Picioarele sunt de culoarea corpului, iar
tarsele negre. Elitrele sunt galbene-roşcate,
prevăzute fiecare cu câte 5 dungi longitudinale
negre, de unde şi denumirea de „ decemlineata ".
Aripile posterioare sunt bine dezvoltate la
Fig. 118. Gвndacul din început transparente, apoi roşii sau brune. Partea
Colorado (Leptinotarsa ventrală a corpului este de culoare portocalie, cu
decemlineata Say.): 1 - adult; 2 - 3-4 rânduri de pete negre (fig. 118).
pontг de ouг pe frunzг; 3 - ou; 4 Oul este oval-alungit, de 1,2-1,8 mm
- larvг; 5- pupг; 6 - plantг de
lungime, de culoare galbenă-portocalie.
cartof atacatг (dupг Bogdanov-
Katikov) Larva la completa dezvoltare are corpul
bombat dorsal, de 15-16 mm lungime de culoare galbenă-portocalie. Capul
este negru, iar pronotul brun-roşcat. Pe torace şi părţile laterale ale abdomenului
prezintă câte 2 pete negre pe fiecare segment. Picioarele sunt brune-închise, aproape
negre.

325
 Pupa are corpul de 10-12 mm lungime, dorsal bombat, iar ventral plan, de culoare
roşie-portocalie.
Biologie şi ecologie. Gândacul din Colorado are 2 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de adult în sol, la adâncimi cuprinse între 20 şi 90 cm, în funcţie de natura
solului. Apariţia adulţilor are loc în primăvară pe la mijlocul lunii aprilie, când
temperaturile medii zilnice trec de 10°C timp de 2-3 zile, şi are tendinţa de creştere şi
apariţia durează până la sfârşitul lunii mai. Maximum de apariţie se înregistrează de
regulă la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, la temperaturi medii zilnice
cuprinse între 14-21 °C. O parte din adulţii hibernanţi (18-20%), uneori până la 74 %,
rămân în sol în diapauză până în primăvara anului viitor. După apariţie adulţii
hibernanţi timp de 2-3 zile se găsesc la suprafaţa solului, apoi se deplasează în căutarea
hranei prin zbor, când temperatura aerului este mai ridicată, iar la temperaturi reduse -
în mers. După 2-3 zile de hrânire are loc copulaţia, iar încă după 2-3 zile începe
depunerea ouălor. De obicei, depunerea ouălor începe când temperatura aerului
depăşeşte 17 °C, de la sfârşitul lunii aprilie şi continuă până în iunie. Ouăle sunt
depuse în grupe de câte 20-80, uneori până la 150 bucăţi pe partea inferioară a
frunzelor de cartof sau alte plante solanacee cultivate şi spontane (vinete, tomate,
ardei, măsălăriţă etc), uneori chiar pe solul din jurul plantelor. Prohficitatea unei
femele este de 500-1500, maximum 2000-3000 ouă. Depunerea ouălor are loc eşalonat
şi durează o perioadă de până la 2 luni. Incubaţia durează 6-18 zile, în funcţie de
condiţiile climatice.
Larvele, apar începând din a doua decadă a lunii mai şi evoluţia lor durează 15-30
zile. Imediat după ecloziune larvele se hrănesc cu chorionul, după care migrează pe
suprafaţa frunzelor, începând să se hrănească cu ţesutul vegetal. In cursul evoluţiei
fiecare larvă năpârleşte de 3 ori, trecând prin 4 vârste. La sfârşitul lunii mai - începutul
lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc plantele de hrană şi se retrag
eşalonat în sol la 5-15 cm adâncime, unde îşi confecţionează o cameră pupală din
particule de pământ, în care se transformă în pupe, stadiul care durează 10-24 zile.
întregul ciclu de dezvoltare, de la ou şi până la adult durează 30-60 zile.
Noii adulţi încep să apară din a doua decadă a lunii iunie. Apariţia lor are loc
eşalonat, datorită pontei prelungite în primăvară şi a retragerii eşalonate a larvelor
pentru împupare. De aceea, în această perioadă pe plante se pot găsi diferite stadii ale
dăunătorului (ouă, larve, adulţi) din prima generaţie, având loc o suprapunere a
generaţiilor. Imediat după apariţie, adulţii au corpul moale de culoare deschisă, fără
dungile şi petele caracteristice, care apar în primele 5 -10 ore de viaţă. CMtinizarea
corpului se face treptat după o perioadă de hrănire de 3-4 zile. Dacă în timpul apariţiei
adulţilor generaţiei de vară temperatura aerului este ridicată, iar umiditatea redusă, o
mare parte (până la 50%) se retrag din nou în sol, intrând într-o perioadă de
diapauzăestivală Adulţii apăruţi se hrănesc cu frunzele de cartof sau alte solanacee.
După o perioadă scurtă de hrănire pentru maturarea organelor sexuale, începe copulaţia
şi ponta. O femelă din generaţia de vară depune maximum 500 ouă
Larvele apărute se hrănesc de asemenea cu frunzele de cartof sau alte solanacee,
însă au o evoluţie mai scurtă, de 12-20 zile. Spre sfârşitul lunii iulie-august, larvele
ajung la completa dezvoltare, migrează în sol, unde se transformă în pupe. Adulţii apar
în cursul lunii august şi continuă până în septembrie, însă o parte rămân în sol, în
căsuţele pupale, până în primăvara următoare. Aceştia se hrănesc cu frunzele soiurilor
târzii de cartof, vinete, tomate şi alte solanacee, unde se întâlnesc până în toamnă

326
târziu (octombrie-noiembrie). Odată cu scăderea temperaturii aerului adulţii se retrag
în sol pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul din Colorado este o specie
oligofagă. Atacă diferite specii de plante cultivate şi spontane, producând pagube mai
mari în culturile de cartof şi vinete. Prin pagubele pe care le produce, datorită
prolificităţii ridicate şi a posibilităţilor de răspândire atât pe cale naturală, cât şi prin
transport cu diferite produse, gândacul din Colorado este considerat ca unul dintre cei
mai periculoşi dăunători al culturilor de cartof şi altor solanacee (vinete, tomate, ardei
etc). Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă Adulţii rod frunzele, începând cu cele din vârful
tulpinii, sub formă de perforaţii neregulate. Pagube mari produc adulţii în perioada
hrănirii pentru maturizarea sexuală. Uneori adulţii generaţiei de vară când nu mai
găsesc plante verzi, pot să se hrănească cu tuberculii de cartof, aflaţi la suprafaţa
solului sau pot ataca fructele de vinete. S-a constatat că 100 de adulţi pot consuma în
30 zile 1 -2 kg de frunze.
Pagubele cele mai mari le produc larvele care sunt extrem de dăunătoare. Larvele
tinere perforează frunzele sub formă de mici orificii, iar pe măsură ce înaintează în
vârstă devin tot mai lacome şi consumă frunzele în întregime, uneori şi lăstarii foarte
tineri. S-a constatat că suprafaţa foliară distrusă de o larvă (stadiile I şi IV) ajunge până
la 2.900 mm2, iar 10 larve consumă într-un interval de 15 zile cea 400 cm 2 sau 8 g de
frunză. La atacuri puternice, plantele pot fi defoliate complet, rămânând numai resturi
de Mpini, iar pierderile de producţie pot ajunge până la 40-95% din recolta de cartofi.
Populaţiile gândacului din Colorado sunt reduse în mod constant de multe specii
de duşmani naturali prădători şi paraziţi, printre care se numără: Ghrysopa vulgaris
Schn., Ch. perla L.,Nabisferus L.,Perillus bioculatus Fabr., Podisus maculiventris
Say., Calosoma sycophanta L., Carabus ulrichi Germ., C. violaceus L. etc. Un rol
deosebit în reducerea populaţiilor gândacului din Colorado prezintă şi unele păsări:
Sturnus vulgaris L.,Hirundo rustica L., şi mamifere insectivore: Erinaceus europaeus
L., Talpa europaea L., etc. precum şi unii agenţi entomopatogeni: Bacterium
leptinotarsae White. Pseudomonas septica Berg., Bacillus cereus Fr. et Fr., B.
mycoides Flugge., B. subtilis Cohn. etc.
Combatere. Se recomandă aplicarea unui complex de măsuri agrotehnice,
biologice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice: recoltarea cartofului în termeni
optimi şi fără pierderi; după recoltare, efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru
distrugerea adulţilor retraşi in sol pentru hibernare; in cursul perioadei de vegetaţie,
aplicarea repetată a lucrării solului dintre plante, pentru distrugerea larvelor retrase în
sol, pentru împupare, precum şi a altor stadii aflate în sol (pupe, adulţi); utilizarea
mgrăşămintelor; cultivarea soiurilor rezistente la atacul gândacului; distrugerea
samuraslei de cartof şi a solanaceelor spontane care suntplante-gazdă intermediare
pentru înmulţirea şi hrăriirea dăunătomlui; folosirea pentru plantare a unui material
sănătos şi de o calitate superioară; sădirea cât mai timpurie a cartofului, în terenuri
bine pregătite şi fertilizate, în vederea creării unor condiţii optime pentru dezvoltarea
plantelor care sunt mai rezistente la atac.
Pe suprafeţe mici se recomandă şi metoda mecanică simplă - colectarea adulţilor
(până la depunerea ouălor), a pontelor şi a larvelor de pe plante manual sau cu diferite
dispozitive şi aparate. Astfel, recent a fost lansat pe piaţă un aparat pneumatico-
mecanic de colectare a adulţilor şi larvelor gândacului din Colorado, denumit „Bio-
Collector" care se montează pe tractor timp de 15 minute şi acţionează pe 2,3 şi 4
rânduri de cartofi. Principiul de funcţionare al biocolectorului constă în desprinderea

327
prin insuflare a adulţilor şi larvelor de pe plante şi apoi aspirarea lor în rezervoare de
colectare. într-o oră acest agregat poate colecta adulţii şi larvele de pe un hectar.
Eficacitatea dispozitivului este de 95% pentru adulţi şi 85% pentru larve.
Măsuri biologice. Înmulţirea şi lansarea în culturi a microhimenopterului ovifag
-Edovumputleri, a nematozilor paraziţi: Hexamermis albicans Sieb., Pristionchus
uniformis Fed. şi Neoaplectana carpocapsae Weis. şi a ploşniţelor răpitoare Perillus
bioculatus Fabr. şi Podisus maculiventris Say., care uneori reduc populaţiile
gândacului sub PED; utilizarea produselor biologice pe bază de ciuperci (Beauveria
bassiana) şi bacterii (Bacillus thuringiensis), care pot provoca epidemii în rândul
larvelor.
Combaterea chimică a gândacului din Colorado se poate realiza prin tratarea
tuberculilor înainte de plantare şi plin aplicarea de tratamente cWrnice pe vegetaţie.
Pentru tratarea tuberculilor înainte de plantare se recomandă produsul Prestige
290 FS (0,75 l/t) care asigură protecţia culturilor de cartof timp de 75-80 zile de la
răsărirea plantelor împotriva gândacului din Colorado, viermilor-sârmă, viermilor albi,
păduchi şi Rizoctonia solani.
Tratamente chimice pe vegetaţie se aplică la apariţia în masă a adulţilor şi a
larvelor de vârsta 1 şi 2, la depăşirea PED (15 ex. adulţi, larve şi ponte/plantă atacată)
cu produse la cartof: Mospilan 20 SP (0,06-0,08 kg/ha) care are şi acţiune ovicidă,
Acetamiprid22,5 SL (0,045-0,055 l/ha), Pilarking20 EC (0,2-0,25 l/ha), Actara25 WG
(0,05 -0,06 kg/ha), Victenon 50 WP (0,5 kg/ha), Confidor SL200 (0,25-0,3 l/ha), ori
Confidor Maxi 70 WG (0,07-0,08 kg/ha), Actellic 50 EC (1,5 l/ha), Arrivo 250 CE
(0,1-0,16 l/ha), Regent 25 EC (0,5-0,6 l/ha), Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha), Decis 2,5 EC
(0,1-0,15 l/ha), Decis Duplet 36 EC (0,35-0,5 l/ha), Decis Forte 120 EC (0,04-0,06
l/ha), Nomolt 150 SC (0,3-0,4 l/ha), Bulldock 025 EC (0,25-0,5 l/ha), Rimon 10 EC
(0,25 l/ha), Chinmix 050 EC (0,15-0,2 l/ha), Fastac 100 EC (0,07-0,1 l/ha), Karate
Zeon 5 CS (0,1 l/ha), Sonet 100 EC (0,2 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,25 l/ha), Sâmpai
EC (0,25 l/ha) etc; la vinete şi tomate: Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha), Victenon 50 WP
(0,5 kg/ha), Decis 2,5 EC (0,15 l/ha), Confidor SL 200 (0,25-0,3 l/ha), Confidor Maxi
70 WG (0,07-0,08 kg/ha), Actara 25 WG (0,06 kg/ha) etc.
în general se recomandă 1-2 tratamente chimice pentru fiecare generaţie. Primul
tratament se aplică la apariţia în masă a adulţilor hibernanţi, iar al doilea se execută
împotriva larvelor de vârsta 1 şi 2. In cazul unor atacuri puternice, sau când apariţia
este eşalonată, tratamentul poate fi repetat după 10-12 zile.
Pentru realizarea unei combateri eficiente a gândacului din Colorado se
recomandă ca tratamentele să se execute pe timp răcoros, cu un sortiment variat de
pesticide cu substanţă activă diferită care să permită „o rotaţie" a diferitor grape de
substanţe evitând astfel apariţia raselor rezistente faţă de una sau două categorii de
substanţe. Nici într-un caz nu se admite mărirea dozelor de insecticide pentru
combaterea gândacului din Colorado, deoarece aceasta nu asigură o mortalitate mai
înaltă, ci duce la selectarea de forme (rase) care nu mai sunt afectate de substanţa
toxică, la distrugerea duşmanilor naturali şi poluarea mediului ambiant.
CAPITOLUL 7 DĂUNĂTORII CULTURILOR LEGUMICOLE ŞI
COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR

Necesarul de legume pentru hrana populaţiei şi pentru industrie, precum şi pentru

crearea unor disponibilităţi la export creşte an de an. Satisfacerea acestui necesar este
posibil numai în mică măsură prin extinderea suprafeţelor cultivate, cele mai

328
 importante posibilităţi de sporire a producţiei de legume, fiind introducerea soiurilor
de înaltă productivitate, folosirea îngrăşărrimtelor,mecartizarea lucrărilor agricole etc.
Efectele acestormăsuri sunt mult diminuate şi chiar anulate de activitatea
numeroaselor specii de dăunători animah care atacă plantele legumicole pe parcursul
întregii perioade de vegetaţie, de la însămânţare până la recoltare, precum şi în timpul
depozitării. Printre acestea se numără o serie de dăunători polifagi şi oligofagi cu
importanţă economică majoră: păduchele cenuşiu al verzei (Brevicoryne brassicae L.),
puricii cruciferelor (Phyllotreta sp.), omizile defoliatoare (Pieris sp., Mamestra
brassicae L.,Autographa gamma L., Plutella maculipennis Curt.), muştele (Delia
brassicae Bche., D. antiqua Meig.), nematodul bulbilor şi tulpinilor (Ditylenchus
dipsaci Kuhn.) ş. a. Pierderile de recoltă, cauzate culturilor legumicole de dăunători,
dacă nu se aplică măsuri de prevenire şi combatere, pot ajunge la 30-70% din recoltă.
De aceea, cunoaşterea dăunătorilor culturilor legumicole şi măsurilor de combatere
este necesară pentru a interveni la timp şi corect, în vederea obţinerii unor producţii
sporite şi de calitate superioară.
Ţinând cont de specificul culturilor legumicole, fructele cărora sunt folosite mai
mult în stare proaspătă sau pentru conserve, este important ca tratamentele chimice să
se aplice cu produse fitofarmaceutice selective, cu remanentă mică şi un grad de
toxicitate redus şi numai la avertizare în număr strict necesar, pentru a evita formarea
reziduurilor toxice.

7.1. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME CRUCIFERE (VARZĂ, CONOPIDĂ,

GULII, RIDICHI)
Limaxul cenuşiu sau limaxul de grădină - Deroceras agreste L.
Sin.: Agriolimax agreste L., Deroceras agrestis L., Limax agreste L.
Ord. Stylommatophora, Fam.Agriolimacidae (Limacidae)
In culturile de legume, tutun şi alte plante se întâlnesc mai multe specii de limaxi,
care adesea apar în populaţii masive şi produc daune deosebit de mari. Cele mai
frecvente şi mai dăunătoare sunt speciile: limaxul cenuşiu (Deroceras agreste L.),
limaxul pătat (D. reticulatus Mul.) şi melcul golaş de grădină (Arion hortensis Fer.)
care au o comportare asemănătoare, un atac similar şi se combatprin aceleaşi măsuri.
Limaxul cenuşiu (Deroceras agreste L.) este specia cea mai frecventă şi mai
dăunătoare mai ales în anii ploioşi.
Răspândire. Limaxul cenuşiu este larg răspândit in Europa şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul alungit, îngustat posterior, de 40-60 mm lungime.
Corpul este moale şi lunecos, acoperit cu mucilagiu incolor, care îl apără de uscare şi
supramcălzire, de culoare variabilă: galben-albicios, cenuşiu-deschis, cenuşiu-gălbui
sau brun-roşcat cu dungi fine de culoare închisă, dispuse neregulat. Pe partea dorsală a
corpului prezintă un scut (limacelă) redus, format dintr-o placă calcaroasă, anterior
rotunjit şi cu striuri concentrice fine. in regiunea capului se află două perechi de
tentacule inegale (două scurte şi două lungi retractile), care îndeplinesc funcţia
organelor de simţ. La vârful tentaculelor mai lungi se află ochii, iar in cavitatea bucală
se găseşte radula (organ de mărunţire a hranei), cu care scheletează frunzele. Piciorul
este de formă ovală, în partea ventrală lat şi musculos, cenuşiu-gălbui, cu ajutorul
căruia melcul se deplasează (fig. 119).
Oul este oval, de 2-2,5 mm lungime, semitransparent, de culoare albă.
Larva este asemănătoare cu adultul, de culoare cenuşie-deschisă, acoperită cu un
mucilagiu apos de culoare deschisă.

329
 Biologie şi ecologie. Limaxul cenuşiu în condiţii de seră are 3-4, iar în câmp 2-3
generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou mai rar ca adult în sol la adâncime de 20-30
cm, pe sub bulgări, pietre, la baza plantelor etc. Primăvara, după o perioadă de
incubaţie de 2-3 săptămâni, apar larvele, care încep să se hrănească. Apariţia larvelor şi
părăsirea locurilor de hibernare are loc, de regulă, în prima jumătate a lunii mai, când
temperatura medie zilnică este de 8-10° C. Larvele apărute au un mod de viaţă
nocturn. In timpul zilei stau ascunse pe sub bulgări de pământ, pietre, pe sub diferite
resturi vegetale, la baza plantelor etc, iar în cursul nopţii se hrănesc cu frunzele
plantelor ce le întâlnesc în cale. Pe timp
ploios, când umiditatea este ridicată, limaxii se
hrănesc şi ziua. Dezvoltarea larvelor durează 1,5-
2 luni. Ajunse la maturitate larvele se
transformă în adulţi.
După o scurtă perioadă de hrănire are loc
copulaţia şi începe depunerea ouălor. Femela
depune ouăle eşalonat, începând din a doua j
umătate a lumi mai, continuând în tot cursul
verii. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 20- 30
bucăţi în sol, pe sub pietre, frunzar, muşchi,
bulgări de pământ, în lemn putred etc. O
femelă depune în medie 500-600 ouă.
Incubaţia durează 2-3 săptămâni. Larvele
apărute se dezvoltăm aceleaşi locuri ca şi
adulţii, ajungând la maturitate peste 1,5-2
luni.
Plante atacate şi mod de dăunare.
Limaxul cenuşiu este o specie polifagă.
Atacă diferite plante cultivate şi spontane Fig. 119. Limaxii (Gastropoda): 1 -
(cereale, leguminoase, plante tehnice, Deroceras agreste L; 2 - Deroceras
legumicole, viţa de vie, pomi şi arbuşti reticulatus Milll.); 3 - 5 - atacul
fructiferi, plante furajere, medicinale limaxilor la morcov (3), secarг (4) єi
etc). Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, tubercul de cartof (5) (dupг Vavilov)
care distrug frunzele sau părţile subterane ale plantelor. Pe frunze rod perforaţii de
diferite forme şi mărimi, iar pe rădăcini sapă cavităţi adânci. Organele atacate de
regulă sunt acoperite cu un mucus alb-lucios, care rezultă din substanţa mucilaginoasă
pe care o secretă la alunecarea pe substrat, ceea ce indică prezenţa melcilor. La atacuri
puternice frunzele se usucă, iar rădăcinile putrezesc.
Pagube mai mari limaxii produc plantelor legumicole: varză, castraveţi, morcov,
dovlecei, salată, tomate, vinete etc, mai ales în anii cu umiditate ridicată. Daune
deosebit de mari se înregistreazăîn grădinile de legume, răsadniţe şi în sere, mai ales
când apariţia limaxilor coincide fenologic cu răsărirea plantelor. în această perioadă
plantele sunt distruse complet.
După formarea căpăţinei, limaxii pătrund între frunze, cauzând leziuni profunde,
fără ca varza să-şi piardă valoarea comercială. Atac mai frecvent se înregistrează în
zonele umbrite şi terenuri îmbumienite.
înmulţirea limaxului este frânată de activitatea diferitor factori abiotici şi biotici.
Printre factorii abiotici un rol deosebit are temperatura şi umiditatea. în anii cu veri
răcoroase şi ploioase, care sunt favorabile în dezvoltarea limaxului, se înmulţeşte în

330
masă şi produce daune mari la diferite culturi, iar în verile călduroase şi secetoase
densitatea acestora este foarte redusă.
Dintre factorii biotici se citează un mare număr de animale nevertebrate
(miriapode, insecte) şi vertebrate (amfibii, reptile, păsări şi mamifere), care în unii ani
reduc simţitor populaţia acestui dăunător.
Combatere. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: distrugerea buruienilor şi a
resturilor vegetale din răsadniţe şi sere prin lucrarea repetată a solului; efectuarea
arăturilor adânci de toamnă; aplicarea corectă a tehnologiilor de cultură şi în primul
rând la respectarea densităţii optime aplantelor, deoarece la o densitate mai mare a lor
decât cea recomandată se creează un microclimat cu umiditate ridicată, ce favorizează
înmulţirea acestui dăunător.
Ca măsuri mecanice pe suprafeţe mici, răsadniţe, sere se recomandă strângerea
manualăalimaxilor în timpul nopţii la lumină artificială prin efectuarea unui control
riguros al plantelor şi solului; crearea unor adăposturi artificiale (capcane) din saci
vechi sau cârpe umede, bucăţi de carton, rogoj ină, furnir sau ţiglă, frunze de varză,
salată, brustur etc., în locurile de apariţie în masă a melcilor, sub care se retrag în
timpul zilei, de unde se strâng şi se distrug, punându-i într-un vas cu apă sărată, gaz,
sau într-o soluţie de detergent; aplicarea momelilor simple din coajă de pepeni, sau
dovleac, sau rădăcini de morcov, sfeclă, tuberculi de cartof care se taie în felii mici şi
se aplica seara în grămezi mici printre rândurile plantelor sau în jurul răsadniţelor, în
special în locurile invadate de melci pe care în timpul nopţii se concentrează melcii, iar
în dimineaţă se strâng şi se distrag.
Tratamente chimice se aplică rar, numai în anii de invazii, mai ales in locurile
invadate de melci. Pe suprafeţe mici în răsadniţe, sere, grădini de legume, în pivniţe
unde se păstrează legumele în stare proaspăta se recomandă aplicarea pulberalui de var
nestins sau cenuşă din lemn cernută (30 g/m 2), superfosfat sau sare de potasiu (30-40
g/m2), sau var în amestec cu praf de tutun (1:1) câte 20-25 g/m 2 sau sare de bucătărie
mărunţită (20-30 g/m2),care acţionează prin deshidratarea corpului limaxilor.
Tot în acest scop pot fi utilizate şi momelile toxice, preparate din târâte de grâu în
amestec cu Metaldehidă 5 G (40-60 g Metaldehidă+1 kg târâte de grâu+lOOml apă),
care se aplică în mici grămezi, pe locurile invadate de melci, seara sau noaptea când
activitatea limaxilor este mai intensă.
Rezultate mai bune se obţin, la folosirea preparatului moluscocid Metaldehidă 5
G (3-4 g/m2) care se aplică seara, sau noaptea, când limaxii sunt mai activi, prin
împrăştierea lui directpe suprafaţa solului, evitând pe cât este posibil contactul direct
cu frunzele plantelor.
După unele cercetări efectuate în diferite ţări se menţionează că se mai pot folosi
şi produsele Mesurol 4 G, în doză de 3-6 kg/ha (0,3-0,6 gr/m 2) sau Optimol 4 G, în
doză de 15 kg/ha (1,5 gr/m 2), care se administrează pe sol, fără încorporare, în zonele
de atac, de regulă seara când limaxii apar în cultură, pentru a se hrăni în timpul nopţii.

Păduchele cenuşiu al verzei - Brevicoryne brassicae L.

Sin.: Aphis brassicae L., Brachycolus brassicae L. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae
Răspândire. Păduchele cenuşiu al verzei este răspândit în multe ţări din Europa,
America, Asia şi Africa de Nord.
Descriere. Femela apteră are corpul oval-globulos, de 1,8-2,5 mm lungime, de
culoare verde-gălbuie, acoperit cu o secreţie ceroasă albă, care îi dă un aspect cenuşiu-
albastru. Capul, antenele, tibiile, corniculele şi coada sunt de culoare brună. Antenele

331
sunt scurte, formate din 6 articule, ajungând până la jumătatea corpului. Corniculele
sunt scurte, cilindrice, puţin îngroşate în partea mediană. Coada are aceeaşi lungime ca
şi corniculele, este conică, prevăzută pe părţile laterale cu câte 3 peri. Femela aripată
are corpul subcilindric, de 1,5-2,1 mm lungime, acoperit cu o secreţie ceroasă, cenuşie.
Capul şi toracele sunt brune, iar abdomenul galben-verzui. Antenele sunt de culoare
verde-închis, lungi, aproape cât corpul, cu al treilea articul antenal prevăzut cu 50-60
de senzorii. Abdomenul prezintă pe părţile laterale ale tergitelor pete transversale şi
dungi mediane de culoare brună. Corniculele sunt scurte şi umflate median, brune-
negricioase. Coada este aproape triunghiulară, puţin mai lungă decât corniculele (fig.
120).
Oul este oval-alungit, de 0,5 mm lungime, la depunere de culoare galbenă, iar
mai târziu (peste 3-4 zile) neagră-lucioasă.
Larva este asemănătoare cu adultul, având dimensiuni mai mici.
Biologie şi ecologie. Păduchele cenuşiu al verzei are până la 18 generaţii pe an cu
dezvoltarea holocichcă-monoecică Iernează în stadiul de ou pe resturile vegetale
(cotoare, frunze, tulpini etc.) ale diferitor specii de plante crucifere cultivate şi
spontane rămase în câmp după recoltare. Primăvara devreme, pe la sfârşitul lunii
martie sau începutul lunii aprilie, din ouăle hibernante apar larvele care se hrănesc cu
seva din ţesuturi. După câteva zile de hrănire larvele ajung la maturitate şi se
transformă în femele apterefundatrix sau matcă. Prima generaţie din primăvară are o
evoluţie mai lentă şi durează până la 15-30 zile, fiind determinată de temperatură.
Primele femele fundatrix apar în cursul
lunilor mai-iunie şi se stabilesc pe partea
inferioară a frunzelor, formând la început
colonii mici care în curând se măresc atât
de
mult încât pot acoperi întreaga frunză, iar
mai târziu toată planta. După câteva zile
de hrănire încep să se înmulţească pe cale
partenogenetică vivipară. O femelă dă
naştere la 30-40 de larve, care coloni-
zează diferite organe ale plantelor cruci-
fere, formând noi colonii. In cursul
lunilor aprilie-mai, coloniile de păduchi
sunt formate din femele aptere şi larve
care se dezvoltă mai mult pe crucifere
spontane sau pe varza timpurie,
seminceri etc. Dupăcâtevazile, larvele
ajung la completa dezvoltare şi se
transformă în femele aptere fundatrigene,
care colonizează noi frunze şi plante,
înmulţindu-se tot pe cale
Fig. 120. Pгduchele cenuєiu al verzei
(Brevicorne brassicae L.): 1 - femelг partenogenetică vivipară, dând naştere
aripatг; 2 - femelг apterг; 3 -ouг; 4 - la 16-44, uneori 50-62 larve.
larvг; 5 - cotor de varzг cu ouг Spre starşitullunuiunie-
hibernate; 6,7 - plante de varzг atacate începuMlunii iulie pe lângă femelele
(dupг Sгvescu, completat) aptere apar şi femele aripate, care
migrează în culturile de varză, conopidă, răpită, muştar şi alte crucifere, unde continuă
să se înmulţească totpe cale partenogenetică vivipară, până în toamnă, dând naştere la

332
o serie de generaţii de femele aptere şi aripate. In cursul verii pe plante se întâlnesc
femele aptere, aripate şi larve ce aparţin la mai multe generaţii, care de obicei se
suprapun.
In toamnă, către sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie, apar femelele
aripate-sexupare, care dau naştere la formele sexuate (masculi şi femele) care după
copulaţie, de regulă pe la începutul lunii octombrie, depun ouăle hibernante pe
frunzele şi tulpinile diferitor crucifere sau pe cotoarele verzei, adăpostindu-le mai ales
prin crăpături.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele cenuşiu al verzei este o insectă
oligofagă, nemigratoare. Atacă diferite specii de plante crucifere cultivate şi spontane,
preferind varza, conopida şi alte crucifere. Atacă atât adulţii, cât şi larvele, formând
colonii masive, ce acoperă uneori complet frunzele şi lăstarii din care sug conţinutul
celular. Atacul uneori este atât de intens, încât densitatea insectelor ajunge până la 250
afide/cm2. Frunzele atacate se decolorează, pe acestea apar pete galbene-palide sau
roşii, din care cauză plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite, nu formează
căpăţână şi se usucă. Ca urmare a atacului se reduce producţia atât cantitativ, cât şi
calitativ. La atacuri în masă pagubele de producţie ajung până la 36-40% din recoltă.
Daune mai mari produce la sernincerii de varză, conopidă, ridiche, rapiţă şi
muştar, la care colonizează mai ales lăstarii şi inflorescenţele şi suge seva din ţesuturi,
din care cauză pedunculul floral se colorează în albastru-roşu, iar florile se usucă şi
cad. Pe lângă aceasta, organele atacate sunt „inundate" de rouă de miere, pe care se
instalează şi se dezvoltă diferite ciuperci saprofite (fumagine). In anii de invazii,
pierderile ajung până la 30-70% din recolta de seminţe. Păduchele este şi un important
vector de viroze transmise la varză şi conopidă-mozaicul cruciferelor (Brassica virus
I j etc.
înmulţirea afidului este limitată de un complex de duşmani naturali, dintre care un
rol mai important au numeroase specii de prădători: Episyrphus balteatus De Geer.,
Metasyrphus corollae Fabr., Syrphus sp., Chrysopa sp., Coccinella sp., Adalia sp. şi în
deosebi paraziţii: Diaeretiella rapae Curt., Aphidius matricariae Hal. etc.
Combatere. In combaterea acestui afid se recomandă măsuri agrotehnice, iar la
atacuri în masă şi măsuri chimice. Printre măsurile agrotehnice un rol mai important
au: adunarea şi distrugerea resturilor de plante rămase în câmp după recoltare şi
efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; folosirea
unui răsad sănătos şi plantarea timpurie în terenuri bine pregătite şi fertilizate pentru a
obţine plante mai viguroase care sunt mai rezistente la atac; aplicarea de îngrăşăminte
cu fosfor şi potasiu, care măresc rezistenţa plantelor la atac: distrugerea cruciferelor
spontane plante-gazdă intermediare ale dăunătorului; cultivarea de plante melifere in
apropierea culturilor legumicole crucifere pentru a asigura o hrană suplimentară
entomofagilor, inclusiv ai atrage şi menţine în apropierea culturilor.
Ca măsuri biologice - lansarea în culturile de varză a prădătorului Aphidoletes
aphidimyza Rond. Prima lansare se va efectua la apariţia primelor colonii de păduchi,
iar următoarele (în total 4 lansări, câte 20-30 mii pupe/ha) la intervale de 7 zile
asigurând un raport dintre prădători şi pradă de 1:15.
Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, mai ales în culturile de varză
seminceră, când frecvenţa plantelor infestate depăşeşte 10%, iar raportul dintre
entomofagi şi afide este mai mare decât 1:30-40, la semnalarea primelor colonii de
păduchi cu Bi-58 Nou (0,75-1,0 l/ha), Actellic 50 EC (0,7 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2
l/ha), Decis 2,5 EC (0,3 l/ha), Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha) etc.

333
 Deoarece varza, conopida, guliile prezintă frunze lucioase (ceroase) pentru ca
picăturile să adere pe suprafaţa frunzei şi să reziste la spălarea de către ploi se
recomandă la soluţiile de tratament de adăugat în mod obligatoriu o substanţă adezivă
(1 % de zăr).

Ploşniţele cruciferelor -Eurydema sp. Ord. Hemiptera, Fam. Pentatomidae

în culturile de legume vărzoase se întâlnesc mai multe specii de ploşniţe a
cmciferelor însă mai frecvent produc daune de importanţă economică două specii:
ploşniţa roşie a verzii (Eurydema ornată L.) şi ploşniţa albastră a verzei (E. oleracea
L.), care au o biologie asemănătoare şi un mod de atac similar.

Ploşniţa roşie a verzei - Eurydema ornată L.

Sin.: Eurydema ornatum L.
Răspândire. Ploşniţa roşie a verzei este răspândită în multe ţări din Europa
Centrală şi Orientală, Asia Mică, America şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul oval, de 8-10
mm lungime, uşor îngustat posterior,
turtit dorso-ventral, de culoare roşie. Capul,
antenele, picioarele, partea ventrală a
toracelui şi cea mediană a abdomenului sunt
de culoare neagră. Pronotul este roşu cu 6
pete negre. Scutelul este roşu cu o pată mare
neagră caracteristică Aripile sunt roşii cu o
pată alungită, două rotunde şi membrana
negre. Abdomenul dorsal este roşu cu pete
negre, în afară de ultimele segmente care sunt
negre (fig. 121).
Oul este cilindric, de forma unui butoiaş,
Fig. 121. Ploєniюele cruciferelor de 0,6-0,8 mm înălţime, de culoare cenuşie, la
(Eurydema oleraceum L.): 1 - ambele capete cu câte o dungă circulară
adult; 2 - ouг; 3-4 - larve; 5 - nimfa neagră şi o pată neagră pe partea laterală.
(dupг Katikov)
Larva este asemănătoare cu adultul, însă
este mai mică şi apteră, la apariţie de culoare galbenă-roşietică, apoi devine roşie-
cărămizie.
Biologie şi ecologie. Ploşniţa roşie a verzei are 2 generaţii pe an. Iernează ca
adult pe sub resturile vegetale rămase în câmp după recoltare, în frunzarul din păduri
sau din plantaţiile pomicole, pe marginea drumurilor etc. hprimăvarăploşniţele
hibernante apar devreme, pe la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie. La început
se hrănesc pe diferite plante crucifere spontane, apoi migrează în culturile de crucifere
cultivate (ridichi, răsaduri sau seminceri de varză conopidă etc). Migrarea ploşniţelor
are loc mai ales în zilele însorite şi călduroase, când sunt foarte active şi se pot deplasa
în zbor la distanţe destul de mari. După 15-20 de zile de hrănire pentru maturarea
organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta.
Femela depune ouăle în grupe de câte 12-24 bucăţi, dispuse în două rânduri
paralele, pe partea inferioară a frunzelor, iar la invazii mari ouăle sunt depuse şi pe
peţiolul frunzelor sau pe ramificaţiile Mpinilor. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi
durează 4-6 săptămâni de la mijlocul lunii aprilie până la sfârşitul lunii mai. O femelă
depune 80-120 ouă Incubaţia durează 5-13 zile, în funcţie de condiţiile climatice.

334
 Larvele apărute până la prima năpârlire stau grupate pe locul unde au fost depuse
ouăle, apoi se răspândesc pe toate organele plantei, hrănindu-se cu sucul celular,
ducând o viaţă solitară. Dezvoltarea stadiului larvar durează 25-65 zile în funcţie de
condiţiile climatice şi de hrană, năpârlind de 5 ori. Spre sfârşitul lunii iunie larvele
ajung la completa dezvoltare şi se transformă în insecte adulte. După o perioadă de
hrănire dau naştere generaţiei a doua, care se dezvoltăm cursul lunilor iulie-
septembrie. în toamnă adulţii generaţiei a doua, odată cu răcirea timpului se retrag în
diferite adăposturi pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa roşie a cmciferelor este o insectă
oligofâgă Atacă numeroase specii de plante crucifere cultivate şi spontane,
producândpagube mai mari în culturile de varză, conopidă etc şi îndeosebi, în culturile
de seminceri. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, sugând seva din ţesuturi. In locurile
înţepate apar pete galbene, care la atacuri puternice cuprind tot limbul foliar. Plantele
atacate se vestejesc şi se usucă iar la seminceri cad florile şi fructele sau acestea rămân
nedezvoltate. In anii de invazii mai ales pe timp săcetos şi călduros pagubele ajung
până la 90% din recolta de seminţe.
înmiuţirea ploşniţei este puternic frânată de diferiţi duşmani naturali, dintre care
un rol mai important au speciile Telenomus truncatus Nees.. Trissolcusflavipes
Thoms., T. semistriatus Nees. etc.
Combatere. în combaterea ploşniţelor cruciferelor un rol important revine
măsurilor agrotehnice: în toamnă după recoltare, strângerea tuturor resturilor de
plante rămase în câmp şi distrugerea prin ardere; efectuarea arămiilor adânci de
toamnă contribuie la distrugerea stadiului hibernant; distrugerea cruciferelor spontane
plante-gazdă intermediare ale dăunătorului; plantarea timpurie a răsadurilor în terenuri
bine pregătite şi fertilizate, precum şi aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere,
pentru a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac.
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii apariţiei unor populaţii
masive cu aceleaşi produse ca şi la specia precedentă.

335
Gândacul lucios al rapiţei - Meligethes aeneus F.
Sin.: Meligethes brassicae F.
Ord. Coleoptera, Fam. Nitidulidae
Răspândire. Gândacul lucios al rapiţei este larg răspândit în Europa, Asia Mică,
Africa de Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 1,5-2,7 mm lungime, convex dorsal
şi plan ventral, de culoare neagră, cu luciu metalic verzue sau albastru-mchis, de unde
şi denumirea populară „gândacul lucios". Dorsal
prezintă o punctuaţie densă, uniformă, acoperit cu
o pubescenţă fină, cenuşie. Capul este mic, cu
marginea anterioară a cUpeului dreaptă Antenele
sunt scurte, de culoare brună-roşcată, măciucate,
cu măciuca formată din 3 articule. Picioarele sunt
negre-brunii, cu excepţia femurelor anterioare care
sunt roşcate sau galbene. Marginea externă a
tibiilor anterioare este uşor dinţată. Elitrele sunt
trunchiate la vârf şi nu acoperă mmtregime
abdomenul (fig. 122).

Oul este oval-alungit, de 0,3-0,4 mm

lungime, de culoare albă, cu chorionul neted.
Larva la completa dezvoltare are corpul
Fig. 122. Gândacul lucios al rapiţei alungit, de 3-4 mm lungime, de culoare albă-
(Meligethes aeneus E): gălbuie cu mici tuberculi negri. Capul şi
1 - adult; 2 - ouă; 3 - ouă în interiorul florii; picioarele sunt brune, iar celelalte segmente au 4 -
larvă; 5 - pupă; 6 - plantă de rapiţă atacată pe părţile latero-dorsale câte 2-3 pete negre, (după
Bogdanov-Katikov)
Pupa are 2-2,5 mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Gândacul lucios al rapiţei are o generaţie pe an. Iernează ca
adult în sol, la 2-3 cm adâncime sau la suprafaţa solului pe sub frunze şi alte resturi
vegetale. Adulţii apar în primăvară la începutul lunii aprilie, ceea ce corespunde
fenologic cu înflorirea sălciei sau a unor pomi fructiferi (cais, corcoduş etc). Zborul
masiv al adulţilor are loc când temperatura aerului ajunge la 15-16°C. La început
adulţii se întâlnesc pe diferite plante înflorite, mai ales pe cmcifere spontane, apoi trec
pe florile diferitor specii de pomi fructiferi (vişin, prun, măr, păr etc), unde se hrănesc
cu polenul şi nectarul florilor sau distrug diferite organe ale florii. La înflorirea rapiţei,
migrează în aceste culturi sau în semincerii de varză, conopidă şi alte cmcifere
cultivate. După o perioadă de hrănire are loc copulaţia care durează până în luna mai,
apoi femelele încep să depună ouă.
Ponta începe din prima jumătate a lunii mai şi durează până în luna iunie. Ouăle
sunt depuse izolat sau în grupe de câte 8-15 bucăţi în butonii florali ai diferitor specii
de crucifere (rapiţă, varză, conopidă, muştar etc). In acest scop femela perforează
bobocul floral şi în fiecare perforaţie depune câte 1 -2 ouă, lipindu-le de organele
florale (antere, pistil etc). Intr-un boboc floral pot depune ouă mai multe femele, astfel

336
se pot găsi până la 10-15 ouă. O femelă depune în medie 150-200, maximum până la
400 ouă. Incubaţia durează 4-10 zile în funcţie de condiţiile climatice.
Apariţia larvelor corespunde fenologic cu deschiderea bobocilor florali ai
cmciferelor. Larvele apărute se hrănesc cu organele florale. Dezvoltarea stadiului
larvar durează 20-30 zile, trecând prin 3 vârste. La completa dezvoltare larvele
migrează în stratul superficial al solului, unde într-o celulă specială se transformă în
pupe, stadiul care durează 10-12 zile.
Către sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie, apar noii adulţi, care se hrănesc pe
florile diferitor specii de plante, apoi când temperatura medie scade sub 15°C se retrag
în diferite adăposturi pentru iernat. O generaţie durează 40-50 zile, în funcţie de con-
diţiile climatice, optime fiind temperatura cuprinsă între 20-27°C.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul lucios al rapiţei este o insectă
oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând
pagube mai mari în culturile de răpită, muştar şi la semincerii de varză, conopidă,
ridichi etc. Atacă ca adult şi ca larvă, care se hrănesc cu organele florale (antere, ovare
şi uneori petale). Pagube mai mari produc când sunt atacaţi bobocii nedeschişi, mai
ales în anii cu primăveri răcoroase şi prelungite, când se pot găsi până la 10-15 larve
într-o floare. în anii de invazii pierderile de seminţe pot ajunge la 30-80 % din recoltă.
înmulţirea gândacului lucios al rapiţei este adesea frânată de activitatea unor
specii parazite, printre care un rol mai important au unele himenoptere braconide din
genurile Blacus şi Eubasus.
Combatere. Măsuri agrotehnice: efectuarea arăturilor imediat după recoltarea
cmciferelor; semănatul sau plantarea semincerelor de varză să se facă cât mai timpuriu,
în terenuri bine pregătite şi fertilizate; cultivarea de soiuri de rapiţă şi alte cmcifere
precoce; distrugerea buruienilor crucifere, prin efectuarea de praşile cât mai dese, mai
ales în perioada împurării larvelor în sol.
Tratamente chimice. în general, pentru eradicarea atacurilor se aplică două
tratamente, primul în perioada de maximă apariţie a adulţilor. înainte de pontă, ceea ce
corespunde cu apariţia bobocilor florali, iar cel de-al doilea la interval de 8-10 zile,
etapa care corespunde cu eclozarea larvelor din ouă, utilizându-se prin rotaţie unul din
următoarele produse: Actellic 50 EC (0,5 l/ha), Victenon 50 WP (1 kg/ha), Chinmix
050 EC (0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha) etc, în culturile de rapiţă.

337
Puricii de pământ ai cruciferelor - Phyllotreta sp. Ord. Coleoptera, Fam.
Chrysomelidae
în culturile de crucifere dăunează mai multe specii de purici de pământ ai
cmciferelor, printre care se numără: Phyllotreta atra E, Ph.nemorum L., Ph. undulata
L., Ph. nigripes F. etc. Cele mai frecvente şi mai dăunătoare în republica noastră sunt
trei specii care adesea se întâlnesc în asociaţie: puricele negru al verzei (Phyllotreta
atra E), puricele vărgat al verzei (Phyllotreta nemorum L.) şi puricele ondulat al verzei
(Phyllotreta undulata Kutsch.).

Puricele negru al verzei - Phyllotreta atra F. Sin.: Phyllotreta cruciferae Goeze.

Răspândire. Puricele negru al verzei este larg răspândit în multe ţări din Europa,
sudul Asiei şi Africa de Nord.

Descriere. Adultul are corpul oval -alungit, de 2,0-3,0 mm lungime, de culoare

neagră- mată, dorsal adesea cu luciu metalic verde - închis sau verde - albăstriu închis.
Capul, pronotul şi elitrele prezintă o punctuaţie deasă puternică, aşezate neregulat,
uneori sub formă de dungi longitudinale. Antenele sunt filiforme, de culoare neagră cu
excepţia articulelor bazale 2 şi 3 care sunt galbene-roşcate. Partea dorsală a corpului
este glabră. Picioarele posterioare adaptate pentru sărit cu femurele puternic îngroşate
(fig. 123).
Oul este oval, de 0,6-0,8 mm lungime, de culoare albă-gălbuie.
Larva la completa dezvoltare are corpul alungit de 3-5 mm lungime, de culoare
albă -gălbuie. Capul, partea anterioară a toracelui şi
, unele sclerite abdominale sunt negre -lucioase.
Fig. 123. Puricele negru al verzei i... . w x
„„ ' Segmentul anal esteputeniicchitinizat şi prevăzut
(Phyllotreta atra E): ^ . w l A i <v~ .
1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - 5 - pupă; cuunspincamos, curbat la varfinjos.
6 - 1 - frunză şi rădăcină atacate (după Pupa are 1,9-2,6 mm lungime, de cu-
Bogdanov-Katikov) loare albă.
Biologie şi ecologie. Puricele negru al verzei are o generaţie pe an. Iernează ca
adult sub resturile de plante rămase în câmp după recoltare sau în sol la adâncimi

338
variate, în primăvară adulţii hibernanţi apar devreme, la sfârşitul lunii rnartie-începutul
lunii aprilie. La început se hrănesc pe diferite cmcifere spontane, iar mai târziu
migrează pe cmciferele cultivate (răsaduri de varză, conopidă, ridichi, hrean etc).
Adulţii sunt mai activi în zilele însorite şi călduroase, când se găsesc pe suprafaţa
frunzelor, hrănindu-se intens cu epiderma superioară a frunzelor, iar pe timp înnorat şi
ploios se ascund în diferite adăposturi sau în sol. După o perioadă de hrănire de 2-4
săptămâni pentru maturarea organelor sexuale în luna mai are loc copulaţia şi începe
ponta. Femela depune ouăle izolat sau în grupe de câte 14-20 bucăţi în sol, lângă
coletul plantelor. Incubaţia durează 2-13 zile.
Larvele apar în a treia decadă a lunii mai sau la începutul lunii iunie şi se hrănesc
pe rădăcinile plantelor cmcifere fără a produce daune importante. Dezvoltarea stadiului
larvar durează 15-30 zile. La maturitate, îşi formează în sol o căsuţă specială, în care se
transformă în pupă, stadiul ce durează 10-15 zile.
Noii adulţi apar la sfârşitul lunii iunie şi în iulie, hrănindu-se pe diferite plante
cmcifere până în toamnă târziu (octombrie - noiembrie), când se retrag pentru
hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele negru al verzei este o specie
oligofagă Atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând
daune mai mari la varză, conopidă, ridichi, rapiţă etc. Atacă ca adult şi larvă. Adulţii
rod epiderma superioară şi parenchimul sub formă de ciupituri circulare mai ales pe
margini care, cu timpul, odată cu creşterea frunzei, se transformă în goluri dând frunzei
un aspect ciuruit. Frunzele puternic atacate cu timpul se usucă. Daune mai mari se
înregistrează primăvara la răsadurile de varză, conopidă, ridichi etc, mai ales pe timp
călduros şi secetos, din care cauză acestea se usucă în masă. La culturile semincere, pe
lângă aparatul foliar, adică mugurii şi florile, reduc producţia de sentinţe.
Larvele atacă rădăcinile, provocând daune fără importanţă economică.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice, iar la
invazii mari şi măsuri chimice. Ca măsuri preventive se recomandă: adunarea şi
distrugerea resturilor vegetale şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru
distrugerea stadiului hibernant; semănatul şi plantarea timpurie a răsadurilor în terenuri
bine pregătite, fertilizate şi irigate, pentru a obţine plante mai viguroase cu o dezvoltare
mai rapidă, care sunt mai rezistente la atac; distrugerea cmciferelor spontane, care sunt
plante - gazdă intermediare ale puricilor prin praşile repetate, pliviri etc; irigarea la
timp şi abundentă a culturilor.
In anii de invazii şi cu condiţii favorabile evoluţiei dăunătorului (densitatea
adulţilor hibernanţi este mare în timpul secetos), la semnalarea apariţiei în masă a
adulţilor şi o frecvenţă a plantelor infestate de peste 10% şi depăşirea PED (3-5
adulţi/plantă) se aplică tratamente chimice pe marginea culturii, iar la atacuri mai
puternice (10 adulţi/ plantă, la o frecvenţă a plantelor infestate de 25%) pe întreaga
cultură cu Decis 2,5 EC (0,3 l/ha), Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Chinmix 050 EC (0,2
l/ha) etc. Pentru a obţine o eficienţă mai înaltă este necesar ca tratamentele să se aplice
primăvara la apariţia puricilor, dimineaţa sau seara, când timpul este mai răcoros şi
adulţii stau liniştiţi pe plante. La atacuri puternice tratamentele pot fi repetate la
intervale de 6-8 zile.
Puricele vărgat al verzei - Phyllotreta nemorum L.
Răspândire. Puricele vărgat al verzei este răspândit în toate regiunile unde se
cultivă legume vărzoase din Europa Centrală şi de Nord, Asia şi Africa de Nord.

339
 Descriere. Adultul este asemănător cu specia precedentă, are corpul oval-alungit,
însă puţin mai mare, de 2,5-3,5 mm lungime, de culoare neagră sau albastră-verzuie
închisă, dorsal adesea cu luciu metalic. Antenele sunt fihforme, negre cu excepţia
articulelor bazale (1-3) care sunt galbene-roşcate. Tibiile şi tarsele sunt galbene-
roşcate. Spre deosebire de Phyllotreta atra F. pe elitre prezintă câte o dungă
longitudinală de culoare galbenă, cu marginile interne aproape paralele, uşor curbate la
partea distală (fig. 124).
Oul este oval, de 0,8 mm lungime, de culoare albă - gălbuie.
Larva are corpul alungit de 3-5 mm lungime, de culoare galbenă, capul şi
pronotul brune, iar picioarele negre. Pe corp prezintă puncte negre cu peri scurţi, iar
segmentul anal este prevăzut cu un apendice sub formă de cârlig.
Pupa are corpul de 2,5-3,0 mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Puricele vărgat al verzei are o generaţie pe an. Iernează ca
adult sub resturile de plante rămase în câmp după recoltare, în stratul superficial al
solului etc. în primăvară adulţii încep să părăsească locurile de iemare din a doua
jumătate a lunii aprilie şi durează până la mijlocul lunii mai. Adulţii apăruţi la început
sunt puţin activi şi se întâlnesc în locurile de apariţie pe diferite crucifere spontane, iar
mai târziu, la temperaturi medii ale
aerului de peste 9-12 °C, migrează pe
răsadurile de varză, conopidă, ridichi
etc, unde se hrănesc, rozând epiderma
superioară a frunzelor sub formă de mici
orificii (de 1-2 mm), fără a distruge
epiderma inferioară Atacul este mai
intens pe timp călduros şi secetos, iar pe
timp înnorat, cu vânturi, ploi reci etc, la
temperaturi sub 15 °C, adulţii se ascund
în diferite locuri adăpostite. După o
perioadă de hrănire de 30 - 40 zile
pentru maturarea sexuală are loc
copulaţia şi ponta. Spre deosebire de
Phyllotreta atra F., femelele acestei
specii depun ouăle izolat pe partea
inferioară a frunzelor, de obicei între
nervuri, spre baza lor. O femelă depune
până la 100 ouă. Incubaţia durează 10- Fig. 124. Puricele vгrgat al verzei
12 zile, apoi are loc ecloziunea (Phyllotreta nemorum L.): 1 - adult; 2 -
larvelor. Imediat după apariţie, larvele ouг; 3 - 4 - larve vгzute dorsal єi lateral;
pătrund sub epiderma frunzei, unde rod 5 - 6 - pupe vгzute ventral єi lateral; 7 -
parenchimul sub forma unor galerii frunzг atacatг de larve (dupг Bogdanov-
sinuoase. O singură larvă atacă mai multe frunze. Ajunse Katikov) la maturitate,
larvele perforează epiderma frunzelor şi se retrag în sol, unde îşi construiesc o căsuţă
specială în care se transformă în pupă. După 10-15 zile apar noii adulţi, care în toamnă
după o perioadă de hrănire se retrag pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele vărgat al verzei este o specie
oligofagă atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând
pagube mai mari la varză, conopidă, ridichi, răpită muştar etc. Atacă în stadiul de adult

340
şi de larvă frunzele. Adulţii atacă asemănător speciei Phyllotreta atra R, iar larvele
sunt miniere, atacăpeţiolul şi limbul frunzelor în care rod galerii sinuoase. Frunzele
atacate se usucă. In anii cu primăveri şi veri călduroase şi secetoase, atacul cauzat de
puricele vărgat poate compromite total recolta.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi pentru puricele negru al verzei
(Phyllotreta atra F).

Puricele ondulat al verzei - Phyllotreta undulata Kutsch. Răspândire. Puricele

ondulat al verzei este răspândit în Europa, Asia Mică, Algeria şi America de Nord.
Descriere. Adultul este asemănător cu Phyllotreta nemorum L., însă este mai
mic, are corpul de 2,0-2,3 mm lungime, de culoare neagră, dorsal cu luciu verzui-
metalic. Pe elitre prezintă câte o dungă longimdrnală galbenă, care, spre deosebire de
Phyllotreta nemorum L. sunt de formă ondulată (fig. 1252).
Oul este oval, de culoare albă-gălbuie.
Larva la completa dezvoltare, are

341
 corpul de 4-5 mm lungime, de
culoare cenuşie deschisă. Segmentul
anal pe partea
dorsalăprezintăopatăcirculară cu
mai multe puncte negre.
Pupa are corpul de 1,8-2,0 mm
lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Puricele
ondulat al verzei are o generaţie pe
an. Iernează ca adult sub resturile
vegetale rămase în câmp după
recoltare sau în stratul superficial al
solului. în primăvară pe la sfârşitul
lunii aprilie şi în cursul lunii mai,
gândacii părăsesc adăposturile de
hibernare şi la început se întâlnesc
pe diferite plante cmcifere spontane,
apoi migrează în culturile de
cmcifere cultivate unde se hrănesc

342
 Fig. 125. Puricele ondulat al verzei rozând epiderma superioară a
(Phyllotreta undulata Kutsch.): frunzelor. După o perioadă de hrănire,
1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - frunze atacate de adulţi pe la sfârşitul lunii mai, are loc
împere-
(după Viangeliauskaite) cherea, iar laînceputul lunii iunie
începe
ponta. Ouăle sunt depuse în apropierea plantelor pe sol, sau în sol la adâncimi mici.
Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apărute migrează în sol, unde pătrund sub
epiderma rădăcinilor, hrănindu-se cu ţesuturile fragede. Dezvoltarea stadiului larvar
durează 18-25 zile. La completa dezvoltare, larvele părăsesc rădăcinile atacate,
migrează în sol, unde îşi formează o căsuţă pupală, în care se transformă în pupă.
Stadiul de pupă durează 6-14 zile. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie sau în iulie şi se
hrănesc cu frunzele diferitor plante cmcifere până în toamnă, când se retrag pentru
hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele ondulat al verzei este o specie
oligofagă. Atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane. Atacă ca adult
şi ca larvă. Adulţii atacă frunzele în care sapă mici orificii. La atacuri puternice
frunzele atacate se usucă îndeosebi pe timp călduros şi secetos. Larvele ataca
rădăcinile plantelor tinere, săpând galerii superficiale, fără importanţă economică.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru puricele negru al verzei
(Phyllotreta atra F.).

343
Gândacul hreanului - Phaedon cochleariae F. Ord. Coleoptera, Fam.
Chrysomelidae
Răspândire. Gândacul hreanului este răspândit în multe ţări din Europa, Asia şi
Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul globulos, aproape oval, de 3,5-4,0 mm lungime, de
culoare verde-închis (aproape negru) cu reflexe metalice, strălucitoare. Antenele sunt
negre, cu excepţia primelor 2 articule bazale care sunt roşcate. Elitrele cu striuri
longimdinale punctate, dintre care
primele 8 striuri de puncte sunt regulate,
iar a noua strie este formată din puncte
mai fine şi mai rare (fig. 126).
Oul este oval-alungit, de 1,0 mm
lungime, de culoare albă-gălbuie.
Larva la completa dezvoltare are
corpul de până la 5,5 mm lungime, de
culoare gălbuie, cu capul negru străluci-
tor. Pe partea dorsală a corpului prezintă
4 rânduri de tuberculi negri, cu câte un
păr fiecare. Picioarele, toracele sunt
negre.
Pupa are 3,2-3,8 mm lungime, de
culoare galbenă, strălucitoare.
Biologie şi ecologie. Gândacul Fig. 126. Gгrgгriюa hreanului (Phaedon
hreanului are 1 -2 generaţii pe an cohleariae F.): 1 - adult; 2 - ou; 3 - pontг
Iernează ca adultprm crăpăturile dc ou pe frunzг; 4 - larvг; 5 - pupг; 6 -
solului, sub bulgări de pământ, în frunzг atacatг dc larve (dupг Bogda-nov-
frunzar etc. Primăvara, când timpul se Katikov)
încălzeşte, de obicei la sfârşitul lunii aprilie, adulţii părăsesc locurile de hibernare şi
încep să se hrănească cu frunzele diferitor crucifere la început spontane apoi cultivate.
Adulţii atacă parenchimul frunzelor de la diferite crucifere şi în deosebi al hreanului,
pe care le perforează, formând galerii de 3-6 mm în diametru sau le rod pe margine. în
caz de invazii, adulţii distrug parenchimul frunzei în întregime, lăsând numai nervurile
principale. Adulţii se hrănesc intens mai ales în zilele însorite şi călduroase, iar când
plouă sau bate vântul, adulţii stau ascunşi în diferite locuri adăpostite. După
împerechere femelele încep să depună ouă. In acest scop femelele sapă în parenchimul
frunzei, de regulă de-a lungul nervurilor cavităţi în care depun câte un ou şi îl acoperă
cu o substanţă galbenă vâscoasă, care se întăreşte la aer. O femelă depune 300-400 de
ouă. Incubaţia durează 8-10zile. Larvele apărute se hrănesc cu parenchimul frunzelor,
la fel ca şi adulţii. Dezvoltarea larvelor durează 16-25 zile. Ajunse la completa lor
dezvoltare, larvele migrează în sol la 2-3 cm adâncime, unde îşi construiesc o căsuţă
pupală în care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 10-12 zile, apoi apar adulţii
ce dau naştere generaţiei a doua care se dezvoltă în iulie - august.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul hreanului este o specie oligofagă,
atacă diferite cmcifere cultivate şi spontane, însă produce pagube, în deosebi, la
culturile de hrean, ridiche şi muştar. Atacă adulţii şi larvele, care perforează
parenchimul frunzei sau îl distrug în întregime, lăsând numai nervurile principale.

344
Plantele atacate stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la atacări puternice se
usucă.
Combatere. Măsuri agrotehnice. Distrugerea resturilor vegetale, rămase în
câmp după recoltare; aratul adânc de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant;
lucrarea cât mai des a solului cu cultivatorul în perioada retragerii larvelor în sol pentru
împupare; distrugerea cmciferelor spontane pe care se hrăneşte la început acest
dăunător.
In anii de invazii, la o frecvenţă a plantelor infestate de peste 10% şi depăşirea
PED (6 şi mai multe exemplare/plantă) se aplică tratamente chimice cu aceleaşi
produse ca şi pentru specia (Colaphellus sophiae Schall.).

Gândacul roşu sau viermele negru al rapiţei - Entomoscelis adonidis Pali.

Sin.: Entomoscelis dorsalis Pabr.
Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae
Răspândire. Gândacul roşu al rapiţei este răspândit în Europa Centrală şi
Orientală, Asia Mică şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul oval, bombat, de 7-10 mm lungime, dorsal de
culoare roşie-castanie, iar ventral neagră. Capul cu o pată neagră pe vertex. Antenele
sunt negre, moniliforme, formate din 2 articule. Pronotul cu o punctuaţie fină şi o pată
mediană lată şi două laterale mai mici negre. Elitrele prezintă o punctuaţie fină
neregulată şi câte o dungă neagră discoidală longitudinală lată şi una comună suturală,
care se lăţeşte treptat în partea anterioară, dar nu ajunge la scutel, care este negru (fig.
127).
Oul este oval-alungit, de 1,4-1,6 mm lungime şi 0,6-0,7 mm lăţime, la depunere
de culoare galbenă-portocalie, apoi castaniu.
Larva la completa dezvoltare are corpul
de 13-15 mm lungime, dorsal de culoare
verde-castanie până la brună-negricioasă (de
unde şi denumirea populară de „viermele
negru al rapiţei"), ventral galben-brună, cu
capul negru. Pe partea dorsală a corpului
prezintă rânduri transversale de negi cu
numeroşi peri.
Pupa are 8-9 mm lungime, de culoare
galbenă-portocalie.
Biologie şi ecologie. Gândacul roşu al
Fig. 127. Gвndacul roєu al rapiюei
(Entomoscelis adonidis Pali.): 1 -
rapiţei are o generaţie pe an. Iernează ca ou,
adult, 2 - ouг; 3 - larvг; 4 - pupг
cu embrionul format încă din toamnă în sol la (dupг Bogdanov-Katikov)
2-8 cm adâncime. In primăvară pentru
ecloziunea larvelor sunt suficiente doar câteva zile cu temperaturi de 4-6 °C. Apariţia
larvelor are loc în primăvară devreme (martie-aprilie) sau la sfârşitul lunii aprihe-
mceputul lunii mai. La apariţie larvele rămân grupate, apoi migrează în căutarea hranei,
lirănindu-se cu frunzele diferitor cmcifere spontane, iar la invazii mari migrează în
culturile de varză, ridiche şi alte cmcifere cultivate, producând daune mari. Atacul
larvelor are loc în vetre. Evoluţia stadiului larvar durează 15-28 zile în funcţie de
condiţiile climatice, hrană etc, timp în care larvele năpârlesc de 3 ori. Ajunse la
completa dezvoltare, larvele părăsesc plantele-gazdă, migrează în sol, la 5-8 cm

345
adâncime unde îşi construiesc o căsuţă pupală, în care se transformă în pupe. Stadiul de
pupă durează 14-20 zile. Către sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie apar adulţii, care
se hrănesc intens pe diferite cmcifere cultivate şi spontane. După o perioadă de hrănire
de 20-30 zile, în timpul verii, când se stabilesc temperaturi foarte ridicate, adulţii se
retrag în sol, la 15-20 cm adâncime pentru diapauză, care durează până în toamnă. în
timpul diapauzei are loc maturarea organelor sexuale. Spre sfârşitul lunii august sau în
septembrie, adulţii părăsesc locurile de diapauză şi încep sa se hrănească. Apariţia
adulţilor din diapauză coincide fenologic cu răsărirea rapiţei de toamnă. Adulţii apăraţi
în căutarea hranei se pot deplasa chiar sub formă de colonii, la distanţe de 10-15 km.
Către sfârşitul lunii septembrie, după o perioadă de lirănire are loc copulaţia şi ponta.
Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează în medie 50-60 zile, uneori 93, până în
luna noiembrie. Ouăle sunt depuse în grupe de până la 200 ouă pe sub bulgări, prin
crăpăturile solului sau în sol la 3-4 cm adâncime. O femelă depune până la 2000 ouă, în
medie 900 ouă. Ouăle depuse în sol rămân pentru hibernare. în unii ani cu toamne lungi
şi călduroase din ouăle depuse timpuriu, în aceeaşi toamnă apar larvele, care după un
timp scurt de hrănire se retrag în sol pentru hibernare, însă în timpul iernii pier.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul roşu al rapiţei este un dăunător
polifag, atacă numeroase specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând
rapiţa, muştarul, ridichea, varza etc, iar uneori atacă şi sfecla, napul, cerealele,
compozitele (Cardus sp. etc). Daune mai mari produce la culturile de rapiţă. Atacul
este specific în vetre. Atacă ca adult şi ca larvă, care rod frunzele, bobocii, florile,
uneori şi silicvele, iar la invazii mari sunt atacate şi tulpinile plantelor şi chiar tecile
încă verzi. La plantele tinere larvele distrug frunzele complet, lăsând neatacate doar
nervurile principale. Plantele atacate stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la
atacuri puternice se usucă. în anii de invazii, pagubele produse de acest dăunător, ajung
până la 20-60%, iar uneori producţia poate fi compromisă.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi pentru gândacul albastru al
verzei (Colaphellus sophiae Schall.) şi viespea rapiţei (Athalia rosae L.).

Gândacul albastru al verzei - Colaphellus sophiae Schall. Ord. Coleoptera, Fam.

Chrysomelidae
Răspândire. Gândacul albastru al verzei este răspândit în Europa şi Asia Mică.
Descriere. Adultul are corpul oval, de 4,0-4,5 mm lungime la mascul şi de 5,5-
6,0 mm la femelă, de culoare albastră cu reflexe gălbui, dorsal cu pete mai închise,
dispuse neregulat. Antenele sunt negre, cu excepţia articulelor bazale care sunt roşcate.
Femurele, tibiile şi tarsele picioarelor sunt roşietice, cu ghearele negre.
Oul este oval-alungit, de 1,20-1,25 mm lungime şi 0,5-0,53 mm lăţime, de
culoare portocalie.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 9-10 mm lungime, filiform de culoare
galbenă-murdară, cu picioarele negre, convex dorsal. Segmentele toracice şi
abdominale prezintă dorsal şi ventral şiruri de negi de culoare neagră.
Pupa are 8 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie.
Biologie şi ecologie. Gândacul albastru al verzei are o generaţie pe an. Iernează ca
adult în sol, la 4-5 cm adâncime. Apariţia adulţilor hibernanţi are loc în primăvară, de
regulă în a douajumătate a lunii aprilie şi se eşalonează până în luna mai. Adulţii
apăruţi la început se întâlnesc pe diferite cmcifere spontane, iar după câteva zile
migrează pe cruciferele cultivate unde se hrănesc distmgând frunzele tinere şi bobocii

346
florali. Gândacii sunt mai activi şi atacă mai intens în zilele însorite şi călduroase, iar
pe timp înnourat şi rece se retrag în diferite adăposturi (pe sub plante, rămăşiţi
vegetale, în crăpăturile solului etc.). După o perioadă de hrănire are loc copulaţia şi
ponta. Depunerea ouălor are loc de fapt în a douajumătate a lunii mai. Ouăle sunt
depuse pe frunzele plantelor în grupe de câte 5-8, uneori până la 38-40 ouă. Pe timp
ploios şi vânturi puternice, ouăle se desprind şi cad pe sol în jurul plantei. O femelă
depune 200-400 ouă. Incubaţia durează 5-8 zile. Apariţia larvelor are loc la începutul
lunii iunie şi se hrănesc cu parenchimul frunzei dintre nervuri. Dezvoltarea stadiului
larvar durează 20-28 zile. în a douajumătate a lunii iunie larvele ajung la completa
dezvoltare, părăsesc frunzele, se retrag în sol, unde îşi formează o căsuţă specială în
care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-12 zile. Noii adulţi apar în
prima jumătate a lunii iulie şi rămân în căsuţele pupale pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul albastru al verzei este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând
varza. Atacă ca adult şi ca larvă. Adulţii atacă în primăvară frunzele tinere pe care le
rod marginal sau le distrug complet. Daune mai mari produc larvele care atacă limbul
foliar sub formă de perforaţii neregulate. La atacuri în masă frunzele pot fi distruse
complet. Plantele atacate stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la atacuri
puternice se usucă.
Populaţiile gândacului albastru al verzei adesea sunt reduse de diferite organisme
entomofage, printre care un rol mai important au: Meigenia mutalilis Ta\\.,Maguartia
chalconota Meig. etc.
Combatere. Măsuri preventive: aplicarea unui asolament raţional; arătura
adâncă de toamnă pentru distrugerea adulţilor hibemanţi; distrugerea plantelor cmcifere
din flora spontană, care servesc drept gazde intermediare de hrană şi înmulţire;
plantarea unui răsad sănătos; aplicarea mgrăşămintelor, care modifică gradul de
rezistenţă a plantelor la atacul dăunătorului.
în anii de invazii se aplică tratamente chimice cu Actellic 50 EC (1,0 l/ha) etc.

Gărgăriţile cruciferelor - Baris sp., Ceuthorrhynchm sp.

în culturile legumicole vărzoase (varză, conopidă, gulii şi ridichi) se întâlnesc mai
multe specii de gărgăriţe dăunătoare. Printre speciile mai frecvente în culturile de
legume cmcifere mai ales în partea de nord a Republicii Moldova se numără: gărgăriţa
albastră a verzei (Baris chlorizans Germ.), gărgăriţa neagră a verzei (B. laticollis
Marsh.), gărgăriţa tulpinilor de varză (Ceuthorrhynchus quadridens Panz.), gărgăriţa
semincerilor de varză (C. assimilis Payk.), gărgăriţa galicolă a verzei (C. pleurostigma
Marsh.) etc. Deşi importanţa economică a acestor specii este redusă nu sunt excluse şi
invaziile unora din aceste specii, ce pot compromite parţial sau total producţia
culturilor de legume cmcifere.

347
Gărgăriţa albastră a verzei -Baris chlorizans Germ.
Sin.: Baris brassica Duf.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Barididae)
Răspândire. Gărgăriţa albastră a verzei este larg răspândită în multe ţări din
Europa Centrală şi de Sud.
Descriere. Adultul are corpul alungit, convex dorsal şi glabru de 3,5-4,5 mm
lungime de culoare albastră sau verde-închis cu luciu metalic. Rostrul este lung, uşor
curbat spre partea ventrală a corpului la baza picioarelor anterioare, de culoare verde
sau albastru-închis. Pronotul este fin punctat. Elitrele
prezintă strii longitudinale, bine distincte, punctate şi
interstriuri late şi plane. Tibiile picioarelor sunt
prevăzute în vârf cu câte un dinte în formă de cârlig
(fig. 128).
Oul este de formă ovală, de 0,6 mm lungime,
de culoare albă-mată cu chorionul neted.
Larva este apodă-eucefală, la completa
dezvoltare are corpul de 5-6 mm lungime, uşor
curbat, de culoare albă, cu capul castaniu.
Pupa are 5-5,5 mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa albastră a verzei
are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol la 5-10 Fig. 128. Gгrgгriюa albastrг
cm adâncime, uneori în cotoarele de varză atacate. în a verzei (Baris chlorizans
primăvară, adulţii încep să apară când temperatura Germ.): 1 - adult; 2 - larvг
solului ajunge la 9-10 °C şi apariţia se eşalonează pe (dupг Sгvescu) o perioadă de
2-4 săptămâni. La început se hrănesc pe diferite specii de plante crucifere spontane, iar
către sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai migrează pe răsadurile de varză şi alte
crucifere cultivate. Adulţii sunt mai activi, îndeosebi la temperaturi de 17-18 °C,
hrănindu-se cu frunzele diferitor plante cmcifere sau cu mugurii şi tulpinile
semincerilor. Longevitatea adulţilor durează aproape 2 luni. După copulaţie, pe la
mijlocul lunii mai, femelele depun ouăle în mici cavităţi săpate cu rostrul la coletul
plantelor sau în peţiolul frunzelor. Ponta are loc eşalonat şi durează40-45 zile. O
femelă depune în medie 100 de ouă. Incubaţia durează 8-10 zile. Larvele apărute
pătrund în tulpini şi în peţiolul frunzelor, unde se hrănesc cu ţesuturile, rozând galerii
numeroase neregulate. Dezvoltarea stadiului larvar durează 35-50 zile. Ajunse la
maturitate, la sfârşitul lunii iuHe-începutul lunii august, larvele se transformă în pupe
în galeriile de hrănire. După 8-12 zile apar noii adulţi, care se eşalonează până în
toamnă. Adulţii apăruţi după o perioadă de hrănire se retrag în locuri adăpostite pentru
iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa albastră a verzei este o specie
oligofagă, atacă numeroase specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând
pagube mai mari în culturile semincere de varză, conopidă, ridiche şi alte cmcifere.
Atacă ca adult şi ca larvă, dar produc daune mai mari ca larvă. Adulţii rod frunzele, iar
în culturile semincere produc leziuni şi la nivelul Mpinilor. Larvele sapă galerii în
tulpini şi în peţiolul frunzelor. Daune mai mari se înregistrează la răsaduri. Plantele
tinere atacate se ofilesc şi se usucă iar cele mai dezvoltate stagnează în creştere, nu mai
formează câpăţână, se mp uşor şi se usucă treptat. Pagube mai mari se înregistrează la

348
soiurile de varză albă, care sunt mai sensibile la atac decât cele de varză roşie şi creaţă,
ce sunt mai rezistente.
Combatere. Se recomandă în special măsuri agrotehnice: strângerea şi
distingerea resturilor din câmp după recoltare şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă
pentru distrugerea stadiului hibernant; aplicarea unui asolament raţional; plantarea
timpurie a răsadurilor, în terenuri bine pregătite şi fertilizate; distingerea cmciferelor
spontane care sunt plante-gazdă intermediare ale dăunătorului.

Gărgăriţa neagră a verzei - Baris laticollis Mars.

Sin.: Baris carbonaria Boh., B. picina Germ. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae
(Barididae)
Răspândire. Gărgăriţa neagră a verzei este larg răspândită în ţările din Europa.
Descriere. Adultul are corpul alungit, convex dorsal, de 5-8 mm lungime, de
culoare neagră, lucioasă pe partea dorsală Pronotul este fin şi rar punctat. Elitrele
prezintă storuri longitudinale adânci puţin evidente, pe interstriuri câte un rând de
puncte fine (fig. 129).
Oul este oval, de 0,9 mm lungime, de culoare albă, mată.
Larva este apodă-eucefală la completa dezvoltare are corpul scurt şi gros, uşor
curbat având până la 10 mm lungime, de culoare albă, cu capul mic, de culoare brună.
Pupa are corpul de până la 9 mm lungime de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa neagră a verzei are o generaţie pe an. Iernează ca
adult în sol, la adâncimi, de până la 10 cm. Către sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii
mai adulţii părăsesc locurile de hibernare hrănindu-se, rozând tulpinile şi peţiolul
frunzelor de
diferite plante cmcifere spontane şi cultivate.
Longevitatea adulţilor durează 120-160 zile.
Ponta începe pe la mijlocul lunii mai şi este
foarte eşalonată Ouăle sunt depuse în mici
cavi-
tăţi săpate de femelă la coletul tulpinilor şi
peţiolul frunzelor. Intr-o smguraMpinăo femelă
depune mai multe ouă. Incubaţia durează 6-8
zile. Larvele apar la începutul lunii iunie şi se
hrănesc în interiorul tulpinii sau peţiolul
frunzei
rozândgaleriineregulate,pecareleumplecu Rg m Gărgăritaneagrăaverzei

rumeguş şi excremente. Dezvoltarea stadiului ^ /flft.cofc Margh);

larvar are loc la temperaturi cuprinse între 1_adult;2_larvă;3_pupă(dupăBogdanov-19-24 °C, iar la
temperaturi de 15 °C, evoluţia Katikov) larvelor se întrempe.
Perioada larvară durează 32-48 zile. In luna iulie larvele ajung la completa
dezvoltare şi se retrag în sol, la 3-10 cm adâncime, unde se transformă în pupă.
hnpuparea are loc la temperaturi medii zilnice ale aerului nu mai reduse de 16-17 °C,
temperatura optimă fiind aproape de 20 °C. Stadiul pupai durează 14-26 zile. Noii
adulţi apar în cursul lunilor august-septembrie, care după o perioadă de hrănire se
retrag în sol pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa neagră a verzei este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând
pagube mai mari în culturile de varză albă. Atacă ca adult şi ca larvă, dar produce

349
daune mai mari ca larvă. Adulţii atacă frunzele, iar larvele rod galerii în interiorul
tulpinilor, din care cauză plantele atacate stagnează în creştere, se ofilesc şi se usucă
treptat.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru gărgăriţa albastră a verzei
(Baris chlorizans Germ.).

Gărgăriţa tulpinilor de varză - Ceuthorrhynchus quadridens Panz

Sin.: Ceuthorrhynchus borraginis Gyll.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Ceuthorrhynchidae)
Răspândire. Gărgăriţa tulpinilor de varză este frecvent întâlnită în toată Europa,
Africa de Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 3 mm lungime, de culoare neagră cu luciu
albastru sau arămiu, acoperit cu solzi cenuşii deschişi, dorsal cu o pubescenţă scurtă,
întunecată. Rostrul este lung, subţire, îngroşat la vârf şi curbat, ascuns la baza
picioarelor anterioare. Pronotul pe marginile laterale prezintă câte un dinte, iar dorsal
un şanţ median. Antenele, vârfurile tibiilor şi tarselor sunt roşcate. Eliterele cu striuri
longimdinale, iar în regiunea scutelului o maculă albă, caracteristică (fig. 130).
Oul este oval, de 0,7-0,8 mm lungime, de culoare albă, transparent.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4-5 mm lungime,
uşor curbat, de culoare albă sau albă-gălbuie, cu capul galben până la negru.
Pupa are 4 mm lungime, de culoare crem.

350
 Biologie şi ecologie. Gărgăriţa tulpinilor de
varză are 1-2 generaţii pe an. Iernează ca adult sub
resturile vegetale, bulgări de pământ şi alte
adăposturi. Adulţii apar în primăvară devreme, de
regulă în aprilie, când temperatura aerului
depăşeşte 8-9 °C şi migrează în diferite culturi
cmcifere cultivate şi spontane, unde se hrănesc,
rozând mici cavităţi în peţiolurile frunzelor sau în
nervurile mai groase, din care cauză ţesuturile din
jurul cavităţilor se hipertrofiază, formându-se
umflături sub formă de negi. Uneori atacă şi limbul
frunzei, rozând orificii circulare, sau vârful
Fig. 130. Gгrgгriюa Mpinilor lăstarilor tineri la răsaduri şi seminceri. După o
de varzг (Ceuthorrhynchus perioadă de hrănire, are loc copulaţia şi ponta.
quadridens Panz.): 1 adult; 2 - Ouăle sunt depuse în grupe de câte 3-4 ouă, în
ou; 3 - ouг depuse pe frunzг; 4 cavităţi roase de femele cu rostrul mpetioM
- larvг; 5 - 6 - tulpini atacate de
saunervuraprmcipalăat^ şi în partea inferioară a
larve; 7 - larve оn interiorul
tulpinii atacate (dupг tulpinilor. Ţesuturile în locul depunerii ouălor
Bogdanov-Katikov) puţin se umflă sub formă de negi. O femelă
depune 25-50 maximum până la 100 ouă. Incubaţia durează 4-
5 zile. Larvele apărute rod galerii de-a lungul peţiolului, sau în nervura principală a
frunzelor, precum şi în tulpini unde se hrănesc cu măduva, ajungând până la colet şi
rădăcini. Dezvoltarea stadiului larvar durează 20-30 zile după care se retrag în sol,
unde îşi construiesc o căsuţă pupală, în care se transformă în pupă, stadiul ce durează
2-3 săptămâni. Noii adulţi apar în luna iulie, care după o perioadă de hrănire dau
naştere la o nouă generaţie sau se retrag pentru iernat în diferite locuri adăpostite.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa tulpinilor de varză este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de cmcifere cultivate şi spontane, producând daune mai
mari la varza de consum şi la serninceri. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. La răsad şi
în faza de rozetă adulţii distrug conul de creştere, apoi atacă peţiolul şi nervurile mai
groase, rozând mici cavităţi în jurul cărora se formează umflături sub formă de negi.
Larvele sapă galerii în peţiolul şi nervuraprincipală a frttnzelor, în tulpini şiînrădăcini,
distmgândmăduva şi ţesutul conducător. Ca urmare a atacului frunzele se îngălbenesc
şi cad timpuriu, iar tulpinile se mp în dreptul galeriilor şi plantele se usucă. In culturile
semincere, lăstarii floriferi se vestejesc, nu mai fructifică, se usucă şi cad.
Combatere. Măsuri preventive. în toamnă după recoltare, adunarea şi
strângerea tuturor resturilor vegetale şi distrugerea lor prin ardere şi efectuarea
arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea
cmciferelor spontane plante-gazde intermediare de hrană şi înmulţire; plantarea unui
răsad sănătos cât mai timpuriu şi în terenuri bine pregătite şi fertilizate pentru a obţine
plante mai viguroase cu o dezvoltare mai rapidă ce sunt rezistente la atac; aplicarea
repetată a lucrării solului cu cultivatorul pentru distrugerea larvelor retrase în sol
pentru împupare, precum şi a pupelor.
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazii, la apariţia în masă
a adulţilor hibernanţi, iar în culturile semincere în faza îmbobocim plantelor, la o
frecvenţă a plantelor infestate de peste 20-30% şi depăşirea PED (1 adult sau 3
larve/plantă), utilizându-se aceleaşi produse ca şi pentru puricele negru al verzei
(Phyllotreta atra F.). La atacuri puternice, tratamentele pot fi repetate la intervale de 6-
8 zile.
Gărgăriţa galicolă a verzei - Ceuthorrhynchuspleurostigma Marsh
Sin.: Ceuthorrhynchus sulcicollis Payk. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae
(Ceuthorrhynchidae) Răspândire. Gărgăriţa galicolă a verzei este răspândită în multe
ţări din Europa şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 2,0-3,0 mm lungime, de culoare cenuşie-
negricioasă, cu luciu verde sau albastru-metalic. Rostrul este lung şi subţire, foarte
curbat. Extremitatea rostrului şi piesele bucale sunt roşcate. Antenele sunt geniculate şi
măciucate. Pronotul este mai îngust decât elitrele, puternic punctat şi prezintă o
adâncitură mediană, longitudinală. Partea dorsală a corpului este acoperită cu o
pubescenţă scurtă şi fină, de culoare cenuşie sau castanie, iar ventral cu solzi albicioşi
sau gălbui. Elitrele prezintă striuri late longitudinale cu câte două rânduri de peri fini şi
acoperă abdomenul complet. Femurele picioarelor mediane şi posterioare sunt
prevăzute cu câte un dinte fin (fig. 131).
Oul este elipsoidal, de culoare albă.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4-5 mm lungime, uşor
curbat, de culoare albă, albă-gălbuie sau albă-roşcată, cu capul castaniu. Pupa are 3-4
mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa galicolă a verzei are o generaţie pe an. Iernează ca
adult în sol şi ca larvă în galele formate. Adulţii hibernanţi apar în primăvară, în cursul
lunii aprilie, hrănindu-se la început pe cmcifere spontane, apoi migrează în ctdturile de
cmcifere cultivate, unde se hrănesc cumugurii şi lăstarii plantelor. Spre sfârşitul lunii
mai, femelele încep să depună ouă.
Pentru depunerea ouălor femela sapă
cu rostrul cavităţi la baza tulpinilor
în regiunea coletului la plantele
tinere sau în zona rădăcinilor la
plantele cu ţesuturile Ugnmcate în
care depune un singur ou şi îl
acoperă cu o secreţie gălbuie care se
întăreşte în contact cu aeml. O
femelă depune până la 60 ouă.
Incubaţia durează 8-12 zile. Larvele
apărute rod mici cavităţi în rădăcini
şi ca urmare la locul de atac
ţesuturile se hipertrofiază şi se Fig. 131. Gгrgгriюa galicolг a verzei
transformă în gale de formă sferică, (Ceuthorrhynchuspleurostigma Marsh.): 1 -
care la început sunt mici, de mărimea adult; 2 - larvг; 3 - rгdгcinг de varzг atacatг,
unui bob de mazăre, iar mai târziu se
cu gale єi gale оn secюiune cu larve (dupг
Sгvescu)
unesc, ajungând de mărimea unei nuci.
Deoarece pe aceeaşi tulpină femela depune mai multe ouă, pe rădăcina atacată se
formează mai multe gale. rntr-o gală se pot dezvolta 1 -2 larve, iar în galele de pe o
plantă până la 30 larve. Dezvoltarea stadiului larvar durează 16-22 zile. Ajunse la
maturitate, larvele perforează galele formate, părăsesc rădăcinile şi migrează în sol, la
3-4 cm adâncime, unde îşi confecţionează o căsuţă specială, în care se transformă în
pupă, stadiul care durează 7-13 zile. Noii adulţi apar prin lunile iunie-iulie şi se hrănesc
cu lăstarii şi florile diferitor cmcifere până în toamnă, când se retrag pentru hibernare.
 In cazul când insecta iernează in stadiul de larvă în galele formate pe rădăcinile de
varză, prin luna aprilie, acestea părăsesc galele, pătrund în sol, unde se transformă în
pupă, din care apar adulţii în vară După o perioadă de hrănire pentru maturarea sexuală,
femelele depun ouăle la coletul diferitor specii de cmcifere cultivate şi spontane,
preferând varza şi conopida. Larvele apărute se hrănesc până în toamnă apoi rămân
pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa galicolă a verzei este o insectă
oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând varza
şi conopida. Atacă ca adult şi ca larvă, însă produce daune mai mari ca larvă. Adulţii
atacă mugurii, florile şi lăstarii. Sub acţiunea salivei secretată de femele pentru
depunerea ouălor şi activităţii de hrănire a larvelor, ţesuturile se hipertrofiază,
formându-se gale pe rădăcinile plantelor sau în zona coletului, de mărimea unui bob de
mazăre şi chiar a unei alune, confluente între ele. Rădăcinile atacate sunt deformate,
lignificate şi casante.
Plantele atacate seamănă după aspectul exterior cu boala denumită hernia
rădăcinilor, provocată de ciuperca (Plasmodiophora brassicae Woron.), deosebindu-se
prin aceea că la secţionarea galelor in interiorul celor atacate de insectă se află larvele
dăunătorului, iar la exterior prezintă orificii de ieşire a lor, pe când galele produse de
hernia rădăcinilor sunt compacte şi prezintă o substanţă mucilaginoasă. Adesea în
galele formate de larve se stabilesc diferite microorganisme, ce contribuie la putrezirea
rădăcinilor şi uscarea plantelor. Ca urmare a atacului, plantele stagnează în creştere,
rămân pipernicite, nu mai fructifică normal, se îngălbenesc şi cu timpul se usucă.
Combatere. Se aplică în general măsuri agrotehnice ca şi pentru gărgăriţa albastră
a verzei (Baris chlorizans Germ.).

Gărgăriţa semincerilor de varză - Ceuthorrhynchus assimilis Payk

Sin.: Ceuthorrhynchus fallax Schultz., C. brassicae Foc.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae(Ceuthorrhynchidae)
Răspândire. Gărgăriţa semincerilor de varză este răspândită în multe ţări din Europa.
Descriere. Adultul are corpul de 2,2-3,0 mm lungime, de culoare neagră, acoperit
cu solzi şi perişori de culoare cenuşie. Rostrul este lung, subţire, îngroşat la vârf şi
curbat ventral la baza picioarelor anterioare. Elitrele sunt îngustate posterior, în partea
anterioară cu o granulaţie fină, prevăzute cu striuri longrmdinale formate dinperi
solziformi (fig. 132).
Oul este oval, de 0,53 mm lungime, de culoare albă, strălucitoare.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4,0 mm lungime,
puţin curbat, de culoare albă, cu capul brun.
Pupa are 2,5 mm lungime, de culoare alb-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa semin-
cerelor de varză are o generaţie pe an. Ier-
nează ca adult sub resturile vegetale sau în
stratul superficial al solului. Adulţii
hibernanţi apar primăvară devreme, în aprilie
când temperatura medie zilnică a aerului
ajunge la 7-8°C şi se hrănesc la început pe
diferite cmcifere spontane, apoi migrează în Fig. 132. Gгrgгriюa semincerilor de
culturile cmcifere cultivate, unde rod lăstarii
varzг (Ceuthorrhynchus assimilis
şi mugurii florali, provocând daune fără
Payk.):
1 - adult; 2 - silicve de varzг atacate
(dupг Osmolovsky)
importanţă economică. După o perioadă de hrănire pentru maturarea sexuală către
sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie are loc copulaţia şi începe ponta, care durează
până la sfârşitul lunii iunie. Pentru depunerea ouălor, femela cu ajutorul rostrului sapă
cavităţi în silicvele de abia formate, în care depune câte un singur ou. O femelă depune
40-50 ouă, uneori 50-70, maximum până la 241 ouă. Incubaţia durează 8-10 zile.
Larvele apărute se hrănesc consumând seminţele din interiorul păstăilor. O singură
larvă în cursul evoluţiei distruge 7-10 seminţe. Evoluţia stadiului larvar durează 25-30
zile. Pe la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie, larvele ajung la completa
dezvoltare, rod orificii în pereţii silicvei prin care le părăsesc, migrând în sol, la 2-4 cm
adâncime, unde îşi confecţionează o căsuţă în care se transformă în pupă. Stadiul de
pupă durează 12-18 zile. Către sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august apar adulţii,
care se hrănesc pe diferite cmcifere cultivate şi spontane până în toamnă târziu, când se
retrag pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa semincerilor de varză este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, însă produce
pagube mai mari la semincerii de varză şi conopidă. Atacă ca adult şi ca larvă, dar
daune mai mari produc larvele. Adulţii rod cavităţi mici în tulpini, pedunculi şi bobocii
florali, iar larvele distrug seminţele în formare, reducând în anii de invazii până la 8-
10% din producţia de sămînţă.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi pentru gărgăriţa tulpinilor de
varză (Ceuthorrhynchus quadridens Panz.).

Molia verzei - Plutella maculipennis Curt.

Sin.: Plutella cruciferarum Curt., P. xylostella L. Ord. Lepidoptera, Fam. Plutellidae
Răspândire. Molia verzei este o specie frecventă aproape în toate ţările din
Europa, Asia, Africa şi America.
Descriere. Adultul are corpul zvelt, brun-cenuşiu, cu anvergura aripilor de 15-17
mm, cu antene lungi şi îndreptate înainte. Aripile anterioare sunt lungi şi înguste de
culoare brună-cenuşie sau brună, pe marginea posterioară cu o dungă ondulată albă-
gălbuie. Aripile posterioare sunt cenuşii cu franjuri lungi pe margini (fig. 133).
Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare galbenă-verzuie.
Larva la completa dezvoltare are corpul fusiform, de 10-12 mm lungime, de culoare
 roşcate la partea posterioară. Pe
segmentele toracice şi abdominale
prezintă câte 2 rânduri transversale
de sclerite mici, de culoare
deschisă, prevăzute cu câte un
punct negru şi perişori scurţi.
Biologie şi ecologie. Molia
Pupa are 6-9 mm lungime de
culoare verde-cenuєie, оntr-un
cocon fusiform alb-mгtгsos format
dintr-o юesгturг rarг.
verzei are 4-6 generaţii pe an.
Fig. 133. Molia verzei Iernează în stadiul de pupă, iar în
(Plutella maculipennis Curt): anii
verde-gălbuie sau verzuie, cu
capul brun-închis şi pete

356
 1 - adult; 2 - ou; 3 - larvг; 4 - pupг; 5 - cocon; cu toamna lungг єi cгlduroasг єi ca
6 - frunză atacată (după Bogdano-Katikov) adultpe sub resturile vegetale,
rămase în câmp după recoltare sau
în stratul

357
 superficial al solului. Adulţii apar în primăvară, în cursul lunilor aprilie-mai şi sunt
crepusculari, iar în perioada apariţiei în masă sunt activi şi ziua. După 3-4 zile de la
apariţie are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici de câte 2-
4 ouă pe partea inferioară a frunzelor, de obicei de-a lungul nervurilor, la început pe
diferite cmcifere spontane, apoi pe cele cultivate: varză, conopidă, ridiche etc. Perioada
depunerii ouălor durează 15-20 zile. O femelă depune 80-150, maximum 300 ouă.
Incubaţia durează 3-9 zile. Larvele apărute pătrund în interiorul frunzelor unde se
hrănesc cu parenchimul formând galerii (mine) caracteristice. După 4-5 zile de lirănire
în interiorul minelor, larvele părăsesc minele şi până la maturitate trăiesc în colonii pe
partea inferioară a franzelor, înfăşurând mai multe frunze la un loc cu fire de mătase.
Larvele se hrănesc cu epiderma inferioară şi parenchimul frunzei, lăsând ne atacată
epiderma superioară, sau perforează frunza. Larvele sunt foarte agile şi la cea mai mică
deranjare provoacă nişte mişcări bruşte, se îndoaie sub formă de potcoavă şi cad de pe
frunză, atârnând pe un fir de mătase. Stadiul larvar durează 9-15 zile în fluncţie de
condiţiile climatice, timp în care năpârlesc de 3 ori, trecând prin 4 vârste. Ajunse la
maturitate, larvele pe partea inferioară a frunzelor sau în alte locuri îşi construiesc un
cocon fusiform din fire rare de mătase, cu cele două extremităţi deschise în care se
transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 8-12 zile. La sfârşitul lunii iunie sau
începutul lumi iulie apar fluturii, care dau naştere la generaţia a doua, care se dezvoltă
ca şi prima, numai că într-un timp mai scurt, dar numărul de larve este mai mare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia verzei este o specie oligofagă. Atacă
numeroase specii de plante cmcifere cultivate şi spontane cum sunt: varza, conopida,
rapiţa, muştarul etc., producând pagube mai mari în culturile de varză şi conopidă.
Atacă larvele, care în prima vârstă sunt miniere, rozând galerii (mine) în interiorul
frunzelor. După 3-4 zile de lirănire, părăsesc galeriile şi se localizează pe partea
inferioară a frunzelor unde se hrănesc cu epiderma şi parenchimul fără a distruge
epiderma superioară. Larvele din ultima vârstă atacă frunzele producând perforaţii
neregulate. Ca urmare, frunzele atacate capătă un aspect plumburiu şi se usucă. Larvele
provoacă pagube deosebit de mari la plantele tinere de varză în faza de învelire când se
hrănesc cu frunzele tinere, atacând deseori şi conul de creştere a plantei datorită cărui
fapt plantele atacate nu mai formează căpăţână şi cu timpul se usucă. în unii ani larvele
atacă şi culturile semincere, săpând galerii în inflorescenţe, reducând producţia de
seminţe până la 50%.
Populaţiile moliei verzei suntputernic limitate de actrsitatea unui complex de
duşmani naturali, dintre care un rol mai important au unele specii de Carabidae,
Staphylinidae, Coccinellidae şi îndeosebi speciile parazite: Diadegma fenestralis
Ylolmg:., Apanteles plutellae Kurdj., Tetrastichus sokolovsld Kurdj. etc., precum şi
unele ciuperci şi bacterii entomopatogene Entomophthora sphaerosperma, Bacterium
galleriae, Bacillus cereus, Bacterium prodigiosum.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la buha verzei
(Mamestra brassicae L.).

358
Molia semincerilor de crucifere - Evergestis extimalis Scop.
Sin.: Evergestis margaritalis Schiff., Pyralis margaritalis Den. et Schiff. Ord.
Lepidoptera, Fam. Pyraustidae
Răspândire. Molia semincerilor de cmcifere este larg răspândită în Europa
Centrală şi de Răsărit şi în Asia.
Descriere. Adultul are corpul de 14-18 mm lungime, iar anvergura aripilor
anterioare de 24-28 mm. Aripile anterioare sunt gălbui cu linii transversale castanii pe
marginea externă iar în partea mediană prezintă o pată semil unaiă, întunecată Aripile
posterioare sunt albicioase cu o pată galbenă spre marginea exterioară (fig. 134).
Oul este oval, uşor turtit, de 0,6-
0,7 mm lungime şi 0,4 mm lăţime, la
depunere de culoare albă, apoi devine
gălbuie.
Larva la completa dezvoltare
are corpul de 18-22 mm lungime de
culoare galbenă sau galbenă-verzuie,
cu capul şi pronotul negru. Pe partea
dorsală prezintă o dungă mediană
longitudinală şi pete galbene, iar
lateral cu dungi galbene deschise.
Pupa are 14-16 mm lungime, de
culoare castanie.
Biologie şi ecologie. Molia
semincerilor de cmcifere are două
generaţii pe an. Iernează ca larvă
Fig. 134. Molia seminюelor de cmcifere
matură într-un cocon mătăsos în (Evergestis extimalis Scop.): 1 - adult; 2 -
stratul superficial al solului. în larvг; 3 - coconi de pгmвnt; 4 - plantг
primăvară, larvele hibernante se atacatг (dupг Єreiner єi Bogdanov-
transformă în pupă. Adulţii apar în Katikov)
cursul lunii mai, având o activitate nocturnă. După câteva zile de la apariţie are loc
copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe pe fructe (silicve şi silicule),
amplasându-le ca ţiglele de pe acoperiş. Incubaţia durează 5-9 zile. Larvele apărute
înfăşoară cu fire mătăsoase câteva fructe sub formă de cuib. perforează pereţii fructelor
şi pătrund în interiorul acestora unde se hrănesc cu seminţe. Orificiile de pătrundere
sunt rotunde sau alungite, iar pe măsura creşterii larvelor şi infestării de noi fructe, rod
orificii tot mai largi. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-30 zile. Ajunse la
completa dezvoltare, larvele părăsesc fructele atacate, migrează în sol unde îşi
confecţionează un cocon mătăsos în care se transformă în pupă. Noii adulţi apar către
sfârşitul lunii iunie-începutul lunii august şi dau naştere la o nouă generaţie, care se
dezvoltă în cursul lunii august. Larvele, la completa dezvoltare se retrag în sol pentru
hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia semincerilor de cmcifere, este o specie
oligofagă, atacă numeroase specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând
rapiţa şi muştarul, uneori varza şi conopida. Atacă larvele care îşi formează cuiburi de
păiangen, perforează silicvele şi consumă seminţele în formare. La atacuri în masă
pagubele ajung până la20-50 % din recolta de seminţe, iar uneori pot compromite
culturile semincere de legume cmcifere.

359
 Combatere. Se aphcă în general măsuri agrotehnice: distrugerea tuturor
resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare şi efectuarea arăturilor adânci de
toamnă, pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea buruienilor cmcifere şi
efectuarea praşilelor cât mai dese pentru distrugerea larvelor retrase în sol pentru
împupare.
în anii de invazii se aplică aceleaşi tratamente chimice ca şi pentru gărgăriţa
semincerilor de varză (Ceuthorrhynchus assimilis Payk.).

Albiliţele cruciferelor - Pieris sp.

Culturile cmcifere sunt atacate de mai multe specii de albihţe printre care se
remarcă albiliţa verzei (Pieris brassicae L.), albiliţa rapiţei (P. rapae L.), albiliţa
napului sau albiliţa mică (P. napi L.) şi albiliţa muştarului sau albiliţa pestriţă a rapiţei
(Leucochloe (Pieris, Pontia) daplidicae L.). Dintre speciile menţionate, prin caracterul
de apariţie în masă uneori, importanţă practică prezintă: albiliţa verzei (Pieris
brassicae L.) şi albiliţa rapiţei (P. rapae L.).

Fluturele alb al verzei sau albiliţa verzei - Pieris brassicae L.

Sin.: Pontia brassicae L., Mancipium brassicae L. Ord. Lepidoptera, Fam. Pieridae
Răspândire. Fluturele alb al verzei este răspândit în toată Europa, Asia, Africa şi
America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 20 mm lungime, de culoare neagră, acoperit cu
perişori albi-gălbui. Capul şi palpii sunt acoperiţi cu solzi şi peri negri, galbeni şi albi,
pe frunte perii sunt lungi formând un moţ caracteristic. Antenele sunt lungi, clavate,
negre, cu excepţia ultimului articul care este alb-gălbui. Anvergura aripilor este de 50-
65 mm, masculii fiind mai mici ca femelele. Aripile sunt albe, cu pete negre specifice
sexului. La ambele sexe au pe aripile anterioare câte o pată apicală mare neagră. în
formă de seceră, la femelă fiind mai pronunţată, iar pe cele posterioare câte o pată
costală mică. La femelă pe partea superioară şi inferioară a aripilor anterioare prezintă
câte două pete negre mediane rotunde şi una cuneiformă la marginea posterioară, iar la
masculi numai câte două pete negre pe partea inferioară a aripilor anterioare. .Aripile
posterioare pe partea inferioară sunt cenuşii-gălbui acoperite cu o pubescenţă neagră
deasă (fig. 135).
Oul este de formă conică, cu înălţimea de 1,5 mm şi diametrul bazai de 0,6 mm,
de culoare galbenă, pe părţile laterale cu 12 creste în relief.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 50-60 mm lungime, de culoare verde-
gălbuie sau galbenă-cenuşie, capul albastru cu puncte negre. Pronotul dorsal este negru.
Pe corp prezintă 3 dungi longitudinale galbene-portocalii, dintre care una dorsală mai
subţire şi două laterale mai late, separate prin pete negre, uşor tuberculate. Tot corpul
este acoperit cu pete şi plăci negre lucioase de diferite mărimi şi perişori fini, deşi şi
scurţi, care îi dau un aspect catifelat. Picioarele sunt gălbui, cu pete negre.
Pupa are 18-20 mm lungime, carenată, de culoare cenuşie-gălbuie sau galbenă-
verzuie, cu pete negre.

360
 Biologie şi ecologie. Fluturele alb al verzei are 3 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de pupă fixate pe tulpinile şi ramurile pomilor, arbuştilor, garduri, stâlpi, pereţii
caselor, tavanul şoproanelor, magaziilor etc. Adulţii apar la sfârşitul lunii aprilie sau
începutul lunii mai şi se hrănesc cu nectarul diferitor flori preferând cruci-ferele.
Fluturii au o activitate diurnă,
zborul fiind mai intens în zilele
însorite şi mai ales în orele
călduroase ale zilei când se
adună în grupuri mari în apro-
pierea surselor de apă sau în
diferite locuri ferite de curenţii
de aer (lângă garduri, clădiri,
livezi etc). Pe timp înnourat,
ploios, cu temperaturi reduse
fluturii se retrag în diferite locuri
adăpostite. După o perioadă de
lirănire pentru maturarea
organelor sexuale, are loc
copulaţia, iar peste 2-3 zile
depunerea ouălor. Ouăle sunt
depuse pe partea inferioară a
frunzelor în grupe de câte 15-
200 ouă, pe diferite cmcifere
cultivate şi spontane, preferând Fig. 135. Fluturele alb al verzei (Pieris brassicae
varza, conopida ş. a. O femelă L.): 1 - mascul; 2 - femelг; 3 - ouг; 4 - larvг; 5 -
depune 250-300 ouă. pupг; 6 - frunzг de varzг atacatг (dupг
Incubaţia durează 8-12 zile, în Scegolev) funcţie de condiţiile climatice. Larvele
apărute, în primele ore stau nemişcate, apoi încep să se hrănească cu parenchimul
frunzelor, fără să le scheleteze, stând grupate în jurul locului unde au eclozat. începând
cu vârsta a treia-a patra larvele se împrăştie pe toată suprafaţa frunzelor şi trăiesc câte
2-3 sau solitar. Larvele mature, consumă limbul frunzei în întregime, lăsând neatacate
numai nervurile mai groase. Stadiul larvar durează 15-30 zile timp în care năpârlesc de
4 ori. La sfârşitul lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc frunzele,
migrează în diferite locuri, unde se transformă în pupe, care sunt fixate în poziţie
verticală pe diferite suporturi prin extremitatea lor posterioară cu fire mătăsoase.
Stadiul de pupă durează 10-17 zile. în cursul lunii iulie apar fluturii care dau naştere la
o nouă generaţie, ce se dezvoltă pe varza de vară, iar a treia pe cea de toamnă.
Temperatura optimăpentru dezvoltarea fluturelui alb al verzei este cuprinsă între 20-26
°C. O generaţie se dezvoltă în 26-73 zile în funcţie de condiţiile climatice.
Plante atacate şi mod de dăunare. Fluturele alb al verzei este o specie oligofagă.
Atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, însă preferă şi produce
daune mai mari la varză şi conopidă. La apariţie larvele stau grupate şi rod numai
epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor, iar mai târziu se răspândesc pe partea
superioară a frunzelor unde se hrănesc intens, rozând limbul foliar, mai frecvent de la
margine. La atacuri puternice sunt roase toate frunzele rămânând doar nervurile
principale. La plantele mai dezvoltate omizile rod suprafaţa căpăţanii, fără apătrunde în
interior cum fac larvele bubei verzei.

361
 In afară de pagubele directe, larvele contribuie şi la putrezirea verzei pe cale de
învelire, datorită excrementelor de pe frunze, care conţin diferite microorganisme.
înmulţirea acestui dăunător este limitată de numeroase specii entomofage, printre
care cea mai mare importanţă o au: dintre prădătoare, mai ales cele din familia
Carabidae, iar printre paraziţi-braconidul Apanteles glomeratus L. care parazitează
larvele, distrugând în unii ani până la 90-95% de larve; dipteml Tachina larvarum, care
deasemenea puternic parazitează larvele; pupele sunt parazitate de calcidide
(Pteromalus puparum L.), iar ouăle sunt parazitate de viespea Trichogramma
evanescens Westw. etc. De asemenea, în anii cu umiditate ridicată şi temperatura de
peste 17 °C larvele şi pupele sunt distruse în mare măsură de microsporidioze şi
bacterioze (flaşerii).
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la buha verzei (Mamestra
brassicae L.).

Albiliţa rapiţei - Pieris rapae L. Ord. Lepidoptera, Fam. Pieridae

Răspândire. Albiliţa rapiţei se întâlneşte peste tot unde se cultivă legume
vărzoase ca şi albiliţa verzei.
Descriere. Adultul este foarte asemănător cu albiliţa verzei deosebindu-se doar
prin dimensiuni mai mici, având anvergura aripilor anterioare cuprinsă între 40-50 mm.
La ambele sexe pata apicalăpe aripile anterioare este aproape ştearsă şi de dimensiuni
mai mici. La femelă pe partea superioară a aripilor anterioare prezintă două pete negre,
iar la mascul numai una. Aripile posterioare pe partea superioară sunt albe cu câte o
pată neagră în partea anterioară, iar pe partea inferioară sunt galbene.
Oul este asemănător cu cel al fluturelui alb al verzei.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 30-40 mm lungime de culoare verde-
închisă, acoperită cu peri mici şi deşi de culoare albă. rigizi. Dorso-lateral prezintă 3
dungi longitudinale galbene.
Pupa este carenată, cenuşie sau verzuie.
Biologie şi ecologie. Albiliţa rapiţei are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de
pupă pe resturile vegetale, pe tulpinile arborilor şi arbuştilor, pe garduri, pereţii caselor
etc. Adulţii apar primăvara, mai devreme decât albiliţa verzei, de obicei în aprilie sau
chiar la sfârşitul lunii martie şi se hrănesc cu nectarul diferitor plante, însă preferă
auriferele. Albiliţa rapiţei, ca şi albiliţa verzei are o activitate diurnă, având un zbor mai
intens în zilele însorite şi călduroase, iar în zilele înnorate, cu temperaturi reduse stau
nemişcate pe partea inferioară a frunzelor sau sub diferite resturi vegetale. După o
perioadă de hrănire pentru maturarea sexuală are loc copulaţia şi ponta. Spre deosebire
de albiliţa verzei, femela albiliţei rapiţei depune ouăle izolat pe partea superioară şi
inferioară a frunzelor. După 7-11 zile apar larvele, care trăiesc izolat, hrănindu-se cu
parenchimul frunzelor, rozând la început în frunze orificii mici de formă neregulată, iar
mai târziu consumă limbul frunzei în întregime, cu tot cu nervuri. Stadiul larvar
durează 19-20 zile. Ajunse la maturitate larvele migrează în diferite locuri, unde se
transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-11 zile. în cursul lunii iulie apar fluturii
care dau naştere la a doua generaţie. Larvele generaţiei a doua şi a treia, spre deosebire
de albiliţa verzei, uneori pătrund în interiorul căpăţânii, rozând galerii ca şi buha verzei.
Daune mai mari produc larvele din ultimele vârste, din genaraţia a doua şi a treia la
culturile de varză timpurie şi de toamnă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Albiliţa rapiţei, ca şi albiliţa verzei este o
specie oligofagă Atacă diferite specii de cmcifere cultivate şi spontane însă cele mai

362
mari daune le produce în culturile de varză şi conopidă. La apariţie larvele rod în
frunze orificii mici de formă neregulată, iar larvele de o vârstă mai înaintată distrug
frunzele complet, inclusiv şi nervurile. în unele cazuri, larvele atacă şi căpăţâna verzei,
rozând numeroase galerii murdărindu-le cu excremente ce conţin diferite
microorganisme care provoacă putrezirea lor. Căpăţânile atacate au un miros neplăcut
şi nu pot fi folosite în alimentaţie.
înmulţirea acestui dăunător este limitată de aceleaşi specii entomofage ca şi la
albiliţa verzei.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la buha verzei (Mamestra
brassicae L.).

Buha verzei - Mamestra brassicae L.

Sin.: Barathra brassicae L.
Ord. Lepidoptera, Fam. Noctuidae
Răspândire. Buha verzei este răspândită în multe ţări din Europa, Asia şi
America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul cenuşiu-bruniu, cu anvergura aripilor de 40-50
mm. Aripile anterioare sunt brune-cenuşii, cenuşii-verzui sau brune-roşcate, cu pete şi
puncte negre albicioase şi linii transversale ondulate mai închise. In partea mediană are
o pată orbiculară cenuşie şi una reniformă galbenă, înconjurată de o dungă neagră.
Aripile posterioare suntbrune-cenuşii, cu marginile mai închise, hi repaus aripile sunt
strânse de-a lungul corpului, aşezate ca un acoperiş de casă, insecta obţinând forma
unui triunghi. Tibiile anterioare sunt prevăzute cu câte un pinten în formă de cârlig (fig.
136).
Oul este emisferic, cu diametrul de 0,5-0,6 mm, la depunere de culoare albă-
gălbuie, apoi devine cenuşie-închisă, cu 32-38 de creste dispuse sub formă de raze care
se unesc în regiunea polului superior.
Larva are corpul de 40-45 mm lungime, de culoare variabilă, de la verde-deschisă
până la verde-cenuşie, brună-negricioasă, cu capul şi protoracele negre. Dorsal prezintă
0 dungă mediană îngustă longimdinală mai deschisă, iar lateral pe fiecare segment, câte
o dungă oblică gălbuie. Pe ultimul inel abdominal prezintă în partea posterioară un
desen în formă de potcoavă, de culoare închisă.
Pupa de culoare brună-roşcata, netedă, de
20-24 mm lungime. Biologie şi ecologie.
Buha verzei are două generaţii pe an.
Iernează în stadiul de pupă în sol la
adâncime de 5 -12 cm. In unii ani o parte
din pupe trec în diapauză şi de aceea fluturii
din ele apar în primăvara anului următor.
Apariţia fluturilor din prima generaţie
începe în prima decadă a lunii mai, când
temperatura medie zilnică a aerului ajunge
la 16-18 °C şi durează 30-35 zile până la
sfârşitul lunii iunie. Zborul în masă începe
în
decada a doua a lunii mai. Zborul fluturilor
este nocturn, iar în timpul zilei se ascund pe
sub frunze, pe sub bulgării de pământ etc.
Fig. 136. Buha verzei (Mamestera
brassicae L.): adult; 2 - pontг de ouг; 3 -
ouг vгzute dorsal єi lateral; 4-5 - larve 363
vгzute dorsal єi lateral; 6 - pupг; 7 -
frunzг de varzг atacatг de larve (dupг
Bogdanov-Katikov)
 După 2-3 zile de hrănire cu nectarul plantelor înflorite, pentru maturarea orga-
nelor sexuale, are lor împerecherea şi depunerea ouălor. Femelele din prima generaţie,
depun ouă în decada a LE-III a lunii mai, iar în masă, când temperatura medie zilnică
este cuprinsă între 19-21 °C. La temperaturi sub 11,5° C femelele nu depun ouă. Ouăle
sunt depuse în grupe mari, de forma unui poliedru neregulat, de obicei câte 30-80 ouă,
uneori până la 150-200 ouă în fiecare grupă, pe partea inferioară a frunzelor de varză,
conopidă, ridiche şi alte cmcifere. Pentru depunerea ouălor femelele preferă plantele
tinere până la formarea câpăţânii. Buha verzei este o specie foarte fecundă, în cursul
vieţii sale, care
durează 10-15 zile,o femelădepuneînmedie
1 - adult; 2 - ponta de oua; 3 - oua văzute dorsal _ „,
600-700 de oua, uneori peste 2600.
Femela depune cea mai mare parte din
ouă în primele trei zile, după apariţie, dar în funcţie de hrană şi temperatură, perioada
de depunere a ouălor poate ajunge la 10 zile. Incubaţia la temperatură de 18-20°C
durează 4-7 zile. Larvele apărute la început trăiesc în colonii pe partea inferioară a
frunzelor de varză, lirănindu-se. mai ales noaptea, cu epiderma inferioară şi
parenchimul frunzelor, neatingând epidemia superioară a frunzelor, formând astfel
nişte „ferestruici". Mai târziu, larvele de vârstă mai mare se împrăştie pe toată planta,
rozând pe frunze găuri mari, lăsând întregi doar nervurile principale. In afară de frunze
larvele de vârstă superioară pătrund în căpăţâna verzei şi rod galerii mari în care se
adună resturile de hrană şi excremente de culoare verde-gălbuie, care provoacă
putrezirea căpăţânilor. Dezvoltarea larvelor durează25-30 zile, perioadă în care larvele
năpârlesc de 5 ori. Condiţiile optime de dezvoltare a larvelor este temperatura cuprinsă
între 20-27 °C. Ajungând la maturitate, larvele se retrag în sol, la adâncime de 3-14 cm,
unde se transformă în pupă Stadiul de pupă durează 15-18 zile, apoi apar adulţii. Dar
numai o parte din pupe (20-30%) din prima generaţie dau naştere generaţia a doua,
celelalte rămân în sol în diapauză, până în anul viitor.
Apariţia noilor adulţi şi depunerea ouălor are loc de obicei în prima decadă a lunii
iulie. Perioada de zbor şi depunerea ouălor la generaţia a doua este mai lungă şi
durează cea 50 zile, continuând până în a treia decadă a lunii august sau chiar
septembrie. Zborul în masă are loc la sfârşitul lunii iulie. După 2-3 zile de la apariţie
are loc împerecherea şi depunerea ouălor. Apariţia în masă a larvelor din generaţia a
doua are loc pe la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august, lirănindu-se pe varza
târzie. După o perioadă de lirănire de 24-37 zile pe la sfârşitul lunii august sau prima
jumătate a lunii septembrie larvele ajung la completa dezvoltare, se retrag în sol, unde
se transformă în pupă-stadiul în care iernează. Buha verzei este o insectă hidrofilă, se
întâlneşte mai frecvent pe terenurile joase, cu o umiditate sporită, precum şi pe cele
irigate artificial.
Plante atacate şi mod de dăunare. Buha verzei este o sperie polifagă,
atacănumeroase specii de plante cmcifere, ca varza, conopida, rapiţa, muştarul, precum
şi sfecla, tutunul, mazărea, lintea, lucerna, bobul, fasolea, tomatele, ardeii, porumbul,
floarea-soarelui, iar în unii ani atacă frunzele şi bobitele viţei de vie, fructele mărului şi
părului. Daune mai mari produce în culturile de legume cmcifere, îndeosebi în cele de
varză. Larvele primei generaţii atacă varza timpurie şi de vară, iar cele din generaţia a
doua varza de toamnă, producând pagube foarte mari. Atacă larvele care în primele
vârste stau grupate în locurile de apariţie, rozând epiderma inferioară şi parenchimul
frunzelor, iar dupăprima năpârlire se răspândesc pe frunzele plantei, rozând perforări

364
mari neregulate până la scheletare. Pagubele cele mai mari le produc larvele ultimelor
vârste, care pătrund în câpăţânile de varză şi rod galerii neregulate, depreciindu-le
valoarea lor comercială Este un dăunător specific culturilor de varză, care în anii de
invazie poate produce pagube de până la 80%. Pe lângă aceasta, în procesul hrănirii
larvele depun printre frunze şi în galerii excremente pe care se instalează diferite
ciuperci şi bacterii, care provoacă putrezirea căpăţânilor, în deosebi în perioada
păstrării.
Populaţiile acestui dăunător sunt reduse de numeroase specii de organisme
entomofage, printre care un rol mai important au: Trichogramma evanescens Westw.,
Apanteles glomeratus L., Ernestina consobrina Meig. etc., precum şi unele specii de
microorganisme entomopatogene, ce provoacă boli grave la larve.
Combatere. în combaterea bubei verzei se recomandă măsuri agrotehnice, biologice şi
chimice. Ca măsuri agrotehnice se aplică: în toamnă, imediat după recoltare,
efectuarea arăturilor adânci, pentru distrugerea pupelor hibernante; în primăvară,
prelucrarea repetată a solului cu cultivatorul şi plantarea cât mai timpurie a răsadurilor
de varză, în terenuri fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase, ce sunt mai
rezistente la atac; în perioada de vegetaţie, aplicarea repetată a praşilelor manuale şi
mecanice, pentru distrugerea larvelor retrase în sol pentru împupare, precum şi a
pupelor; distrugerea cmciferelor spontane în timpul vegetaţiei, care joacă un rol
important m hrănirea şi îrtmdţirea dăunătorului, contribuind astfel la distrugerea unui
număr mare de ouă sau larve în primele vârste.
Ca măsuri biologice se recomandă lansarea viespei oofage Trichogramma
evanescens Westw., în culturile de varză la începutul şi în timpul depunerii în masă a
ouălor de către dăunător cu o normă de 50-100 mii viespi/ha pentru fiecare generaţie la
intervale de 5-6 zile; utilizarea preparatului viral VIRIN-MB cu titrai de 3 miliarde
poliedri/g în doză de 0,1 -0,2 kg/ha, precum şi a biopreparatelor pe bază de bacterii
(Bacillus thuringiensis Beri.), care pot cauza epidemii în rândul larvelor. Se recomandă
1 -3 tratamente pentru fiecare generaţie la intervale de 7-8 zile împotriva larvelor tinere
(1 -2 vârstă).
Ca măsuri biotehnice se recomandă utilizarea capcanelor cu feromon specific
(FeroBras) pentru aprecierea nivelului populaţiei şi determinarea termenilor optime de
aplicare a tratamentelor chimice (1 capcană feromonală /3 ha, instalată la înălţimea de
0,8 m), precum şi pentru captarea în masă a masculilor cu 10-12 capcane feromonale la
hectar, care exclude tratamentele chimice în combaterea buhei verzei.
Traramente chimice se aplică în anii de invazii la depăşirea PED (2-5
larve/plantă şi o frecvenţă a plantelor infestate de 10%) prin rotaţie cu unul din
următoarele produse: Decis 2,5 EC (0,3 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2 l/ha),' Chinmix
050 EC (0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha), Arrivo 250 EC (0,16 l/ha), Actellic 50
EC (0,7 l/ha) etc.
Combaterea cltirnică se va efectua seara sau noaptea, când activitatea larvelor este
mai intensă. Momentele optime de aplicare a tratamentelor se vor determina prin
avertizări, urmărindu-se combaterea larvelor din primele vârste la 2-3 zile de la apariţia
lor. Se vor stropi mai ales părţile inferioare ale frunzelor, unde larvele în primele 2
vârste stau grupate. Tratementele chimice se vor întrerupe înainte de formarea
căpăţânii.
La tratarea culturilor de legume vărzoase (varză, conopidă, gulii), care au frunzele
ceroase pentru ca picăturile de soluţie să adere de suprafaţa lor şi să reziste la spălarea

365
de către ploi, se recomandă la soluţiile de tratament de adăugat în mod obligatoriu o
substanţă adezivă (1 % de zer).

Viespea rapiţei - Athalia rosae L.

Sin.: Athalia colibri Christ.,A spinarum E Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae
Răspândire. Viespea rapiţei este larg răspândită în multe ţări din Europa, Africa,
Asia şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 7-8
mm lungime, zvelt, de culoare galbenă-
roşcată, lucioasă, cu capul negru.
Antenele sunt groase, negre, formate din 9
articule, al 3-lea fiind cel mai lung.
Pronotul este galben-roşcat cu 2 pete
negre. Picioarele au o
nuanţă roşcată cu vârful femurelor, tibiilor
şi tarsele negre. Aripile sunt transparente
fumurii, cu 3 celule cubitale, nervurile
spre bază gălbui, iar spre vârf negre.
Ptero-stigma este neagră. Abdomenul este
sesil, îngustat posterior, la femele ventral
cu un şanţ în care se găseşte un Fig. 137. Viespea rapiюei (Athalia rosae
ovipozitor lat în formă de ferăstrău, cu L.): 1 - adult; 2 - larvг; 3 - pupг; 4 -
care perforează ţesuturile plantelor, în cocon de pгmвnt; 5 - plantг de rapiюг
vederea depunerii ouălor (fig. 137). atacatг (dupг Bogdanov-Katikov)
Oul este oval, uşor turtit, de 0,7-0,9 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, semi
transparent.
Larva (omidă falsă), la completa dezvoltare are corpul de formă subcilin-drică de
17-18 mm lungime, dorsal de culoare verde-cenuşie sau verde-murdară până la neagră-
cenuşie, cu capul negru cu o dungă longitudinală şi negi mici, iar lateral prezintă câte o
dungă brună Picioarele toracice sunt negre, cele abdominale cenuşii.
Pupa are 6-11 mm lungime, la început albastră-verzuie, mai târziu brună-cenuşie,
se află într-un cocon mătăsos îmbibat cu părticele de pământ.
Biologie şi ecologie. Viespea rapiţei are 2 generaţii pe an. Iernează ca larvă
matură (eonimfa), uneori şi ca pupă într-un cocon mătăsos în sol la 7-15 cm adâncime.
In primăvară devreme, de obicei în aprilie, are loc transformarea larvelor hibernante în
pupă. Adulţii apar spre sfârşitul lunii aprilie sau în mai, eşalonându-se în unii ani până
în iunie. Sunt mai activi în zilele însorite şi călduroase, hrănindu-se cu nectarul şi
polenul florilor diferitor plante crucifere, umbelifere, compozite etc. Pe timp înnorat,
ploios, cu vânturi şi temperaturi reci, activitatea de zbor şi de lirănire se întrerupe,
retrăgându-se pe sub diferite adăposturi. După 10-15 zile de hrănire pentru maturarea
organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în frunzele diferitor
specii de crucifere cultivate şi spontane, preferând rapiţa, muştarul, varza etc. In acest
scop femela cu ajutorul ovipozitorului dinţat face o Metură în epiderma inferioară a
frunzei, de obicei de-a lungul nervurilor şi în cavitatea formată ca o pungă de formă
semicirculară depune 1 -2 ouă. Locurile de depunere a ouălor se observă uşor, deoarece
în aceste locuri pe frunze se formează mici umflături rotunde, asemănătoare unor
pustule. O femelă depune 250-300 ouă, în mod obişnuit câte 4-12 pe zi. Incubaţia
durează 6-13 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute părăsesc cavităţile

366
şi încep să se hrănească cu limbul frunzelor pe care au apărut, consumându-le uneori
complet, lăsând numai nervurile mai groase, apoi trec pe alte frunze sau pe alte plante.
La invazii mari, larvele migrează în masă în culturile din apropiere, până îşi găsesc
hrana necesară dezvoltării complete. Dezvoltarea stadiului larvar durează 25-50 zile în
funcţie de condiţiile climatice, năpârlind de 5 ori, trecând prin 6 vârste. Ajunse la
maturitate larvele se retrag în sol, unde îşi confecţionează un cocon mătăsos, care se
acoperă cu particule de pământ, în interiorul căruia se transformă în pupă, stadiul care
durează 1,5-2 săptămâni. Noii adulţi încep să apară la sfârşitul lunii iulie şi dau naştere
generaţiei a doua, care se dezvoltă în iulie-septembrie. în toamnă larvele acestei
generaţii ajunse la maturitate se retrag în sol unde îşi confecţionează un cocon mătăsos,
în care rămân pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea rapiţei este o specie oligofagă, atacă
diferite specii de cmcifere cultivate şi spontane, preferând rapiţa şi muştarul. Atacă
larvele, care în primele vârste rod frunzele sub formă de perforaţii mici sau le rod pe
margini, iar mai târziu le consumă în întregime, lăsând neatacate numai nervurile
principale. Daunele cele mai mari produc larvele primei generaţii la muştar, varză şi
ridichi, iar larvele generaţiei a doua la răpită şi varza de toamnă. în anii de invazii
frecvenţa atacului ajunge la 90-95% de plante, iar densitatea larvelor până la 300
exemplare/plantă. Plantele atacate stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la
atacuri în masă se usucă.
Populaţiile viespei rapiţei adesea sunt reduse de numeroşi duşmani naturali,
printre care o deosebită importanţă o prezintă speciile - Meigenia bisignata Meig., M.
mutabilis Feln., Tryphon succintus Gr., Bassus atahaliaependa Curt., etc.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice şi chimice. Dintre măsurile
agrotehnice un rol important îl prezintă: efectuarea corectă şi la timp a arăturilor
adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibemant fie direct sau prin supunerea lor
la uscăciune şi acţiunea duşmanilor naturali; aplicarea unui asolament raţional;
distrugerea cmciferelor spontane - plante-gazde intermediare ale dăunătorului.
Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, la apariţia larvelor şi depăşirea
PED (5 larve/m2), utilizându-se prin rotaţie aceleaşi produse ca şi la gândacul lucios al
rapiţei (Meligethes aeneus F.).

Ţânţarul seminţelor de crucifere - Dasyneura brassicae Winn.

Sin.: Perrisia brassicae Winn., Iaapiella brassicae Winn. Ord. Diptera, Fam.
Cecidomyidae
Răspândire. Ţânţarul seminţelor de cmcifere este răspândit mai ales în ţările din
Europa Centrală.
Descriere. Adultul are corpul zvelt, de 1,5-2,0 mm lungime, cu aspectul unui mic
ţânţar de culoare galbenă-oranj sau castanie negricioasă. Antenele sunt lungi formate
din 14 articule fine. Toracele este acoperit cu o pubescenţă albă, fină. Picioarele sunt
subţiri şi lungi. Aripile sunt membranoase, cu 3 nervuri longitudinale, mai lungi decât
abdomenul, acoperite cu perişorii fini, cenuşii. Abdomenul este roşcat cu dungi
transversale de culoare castanie şi pete mai întunecate, acoperite cu perişori albi.
Oul este alungit, de 0,2 mm lungime, de culoare albă.
Larva este apodă-hemicefală, la completa dezvoltare are corpul de 1,5-2,0 mm
lungime, uşor îngustat în partea anterioară, de culoare albă-gălbuie. Nu sare, deoarece
în partea ventrală lipseşte spatula stemală.
Pupariul are 1,5-2,0 mm lungime, de culoare castanie.

367
Biologie şi ecologie. Ţânţarul seminţelor de cmcifere are 2 generaţi pe an. Iernează ca
larvă matură în stratul superficial al solului. în primăvară, de regulă în cursul lunilor
aprilie-mai, larvele hibernante se transformă în pupe, stadiul care durează 8-12 zile.
Apariţia adulţilor are loc în luna mai, iar zborul în masă coincide fenologic cu formarea
silicvelor. După 2-3 zile de la apariţie are loc copulaţia şi ponta. Femela cu ajutorul
ovipozitomlui depune ouăle în bobocii florali sau pereţii fragezi ai silicvelor de obicei
în cavităţile roase de gărgăriţa semincerilor de varză (Ceuthorrhynchus assimilis
Payk.). într-un boboc sau silicvă sunt depuse până la 15-25 ouă. O femelă depune 40-
60 ouă. Incubaţia durează 6-12 zile. Larvele apărute se hrănesc în interiorul bobocilor
florali sau a silicvelor cu sucul celular din elementele florale, din seminţele verzi sau
din pereţii silicvelor. într-un boboc floral sau silicvă se pot întâlni până la 15-25 larve,
iar la invazii mari până la 50-60 larve. Dezvoltarea stadiului larvar durează 10-15 zile.
Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc locul de hrănire, migrează în stratul
superficial al solului, unde îşi confecţionează coconi caracteristici, în care se
transformă în pupă. După 10-15 zile apar noii adulţi, care dau naştere la o nouă
generaţie, care are o dezvoltare asemănătoare cu prima. Larvele ultimei generaţii se
retrag în sol pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul seminţelor de cmcifere este o insectă
oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând varza,
guliile şi ridichea. Atacă larvele care se hrănesc în interiorul bobocilor florali cu sucul
celular din elementele florale, din care cauză bobocii infestaţi nu se mai deschid, se
hipertrofiază, se ofilesc, se usucă şi cad. După formarea silicvelor, larvele din generaţia
următoare pătrund în interiorul lor unde se hrănesc cu sucul celular din seminţele verzi.
Ca urmare a atacului silicvele infestate se deformează, seminţele verzi atacate se
şiştăvesc, ceea ce duce la reducerea recoltei. La atacuri puternice producţia
semincerilor se reduce simţitor.
Combatere. Se combate prin aceleaşi măsuri ca şi gărgăriţa semincerilor de varză
(Ceuthorrhynchus assimilis Payk.).

Musca verzei - Delia brassicae Bouchc.

Sin.: Delia radicum L., Hylemyia brassicae Bouche., Phorbia brassicae Bouch. Ord.
Diptera, Fam. Anthomyidae
Răspândire. Musca verzei este răspândită în toate ţările din Europa, producând
pagube importante mai ales în regiunile centrale şi vestice.
Descriere. Musca verzei seamănă la exterior cu musca domestică cu deosebirea
că are corpul mai subţire şi aripile mai mari. Adulţii prezintă diformism sexual.
Masculii au corpul de culoare cenuşie-gălbuie, acoperit cu peri deşi şi scurţi. Pe partea
dorsală a pronotului prezintă trei dungi longitudinale negre, iar pe abdomen o dungă
longimdinală şi mai multe transversale negre. Femelele sunt mai mari, de culoare mai
deschisă şi cu peri rari şi fini. Dungile de pe pronot şi cea de pe abdomen sunt puţin
vizibile. Capul este rotunjit şi turtitposterior, cu fruntea albă-argintie şi cu o pată
triunghiulară roşcată lucioasă Ochii sunt mari, la mascul aproape uniţi, iar la femelă
sunt separaţi printr-o bandă lată roşcată. Antenele la bază sunt gălbui, iar restul
articulelor cenuşii şi păroase. Picioarele sunt negre, la mascul pe tibiile posterioare la
baza lor prezintă câte un smoc de perişori scurţi şi lânoşi (fig. 138).

368
 Oul este oval-alungit de 0,8-1,1 mm
lungime, de culoare albă-lucitoare cu dungi
longitudinale neregulate, pe partea ventrală
prezintă un jgheab.
Larva este apodă-acefală, la completa
dezvoltare are corpul de 7-8 mm lungime, de
culoare albă-gălbuie, lucitoare, aproape cilin-
drică, mai subţire la partea anterioară şi trunchiat
oblic la cea posterioară. Pe ultimul segment care
are forma unui disc prezmtădouăridcături,
mediane cu câte o stigmă respiratorie, iar pe
margini 6 perechi de formaţiuni digitiforme
membranoase caracteristice aşezate simetric, din
care cele patru din partea de jos sunt mai mari,
aşezate pe câte o bază unică, iar perechea a şasea
este bifurcată.
Fig. 138. Musca verzei (Delia Pupariul are forma unui butoiaş de până la
brassicae Bouche.): 1 - adult; 2 - 6 mm lungime de culoare castanie. In partea
ou; 3 - larvг; 4 - ornamentaюia posterioară a abdomenului prezintă 1 -2
ultimului segment abdominal al formaţiuni digitiforme, caracteristice,
larvei 5 - puparium; 6 - plantг
atacatг; (dupг B ogdano v-Katiko asemănătoare cu ale larvelor, însă mai puţin
v) proeminente.
Biologie şi ecologie. Musca verzei are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul
de pupă în sol la 2-15 cm adâncime sau în rădăcinile diferitor cmcifere (varză,
conopidă etc), rămase în câmp după recoltare. Apariţia adulţilor din pupele hibernante
are loc în primăvară, la sfârşitul lunii aprilie - începutul lumi mai, când temperatura
solului ajunge la 10-12 °C, ceea ce coincide cu plantarea răsadului de varză timpurie în
câmp. Apariţia adulţilor din sol are loc eşalonat şi durează 2-3 săptămâni. Zborul
adulţilor este greoi şi este mai intens în zilele călduroase şi însorite, mai ales în jurul
orelor 11 -15. Pe timp înnorat şi rece adulţii stau ascunşi pe sub plante sau bulgări de
pământ. Adulţii se hrănesc pe diferite plante înflorite, pentru maturarea organelor
sexuale. După 3-5 zile de la apariţie are loc copulaţia, iar depunerea ouălor începe după
7-8 zile de la împerechere, când temperatura medie timp de câteva zile este de 10-12
°C şi corespunde fenologic cu înflorirea vişinului. Ouăle sunt depuse izolat sau în
grupe mici de câte 2-3 ouă, în răsadniţe sau în câmp lângă coletul plantelor mai
dezvoltate, care au mai mult de 3 frunze sau pe sub bulgării de pământ, în crăpăturile
solului din apropierea rădăcinilor etc. Sub o singură plantă se pot găsi până la 41 ouă
depuse de mai multe femele, de aceea intensitatea atacului poate fi destul de mare.
Ouăle sunt foarte sensibile la condiţiile climatice, de aceea în anii cu temperaturi
ridicate şi umiditate redusă în această perioadă duce la pieirea unui mare număr de ouă.
O femelă depune în medie 100 ouă, uneori până la 300. Incubaţia durează 8-10 zile.
Imediat după apariţie larvele migrează în sol unde rod rădăcinile la suprafaţă sau
pătrund în interiorul lor, săpând numeroase galerii, deplasându-se treptat către partea
superioară a plantelor, ajungând în unele cazuri până în zona frunzelor. In anii de
invazii într-o plantă se pot găsi 15-30, iar uneori până la 300 de larve. Evoluţia
stadiului larvar durează 16-32 zile, în funcţie de condiţiile climatice, năpârlind de 3 ori.
în mod obişnuit, în luna iunie larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în
pupă de obicei în sol, mai rar în galeriile din interiorul plantelor-gazde. Stadiul de pupă

369
durează 12-20 zile. In a douajumătate a lunii iunie-începutul lunii iulie apar adulţii care
după o perioadă scurtă de hrănire pentru maturarea sexuală, femelele depun ouăle pe
varza de toamnă, precum şi pe semincerii de varză şi conopidă. Larvele generaţiei a
doua ajung la maturitate în lunile iulie-august. fn cursul lunilor august-septembrie apar
adulţii care dau naştere la a treia generaţie, larvele căruia, ajunse la maturitate se retrag
în sol unde se transformă în pupă, care rămân pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca verzei este o insectă oligofagă. Larva
atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând pagube
importante mai ales la varză, conopidă şi ridiche. Larvele sapă numeroase galerii
longitudinale în colet şi în rădăcini, ajungând până în zona frunzelor în care pătrund
microorganisme patogene, ce provoacă putrezirea rădăcinilor. Numărul larvelor pe
rădăcină, variază între 3-8 la culturile de consum şi 8-15 la cele semincere. Ca urmare
plantele atacate stagnează în creştere, au frunzele de culoare verde deschisă cu o nuanţă
albăstrie care se smulg uşor din sol, având rădăcinile distruse, iar cu timpul se ofilesc şi
se usucă. Pagube mai mari produc larvele primei generaţii, care atacă plantele tinere
din răsadniţe sau plantate timpuriu în câmp. In anii de invazii, pagubele produse în
culturile de varză timpurie, mai ales în anii secetoşi pot ajunge la 24-60% şi chiar mai
mult.
în afară de daunele directe, mai produce şi daune indirecte, deoarece larvele
acestui dăunător transmit unele bacterii (Erwinia carotovora), care produce putregaiul
umed al coceanului, căpăţinilor şi inflorescenţelor de conopidă.
înmulţirea acestui dăunător adesea este frânată de activitatea duşmanilor naturali,
printre care un rol mai important au: Phydadeuon fumător Grav., Aleochara bilineata
Gyll., A. bipustulata L., Staphylinus caesarus Cedch., Cothonaspis rapae Westw.,
Trybliographa rapae West. ş. a.
Combatere. în combaterea muştei verzei un rol important au măsurile
agrotehnice: strângerea şi distragerea resturilor vegetale rămase în câmp după
recoltare şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distragerea stadiului
hibernant, atât prin îngroparea în profunzime a pupelor hibernante, cât şi prin scoaterea
la suprafaţa solului a celor estivale; utilizarea soiurilor care îşi lignifică rapid ţesuturile
rădăcinii, devenind mai rezistente la atac; creşterea unui răsad sănătos şi plantarea lui
timpurie la o adâncime optimă; înainte de plantarea răsadului în câmp, efectuarea unui
control riguros şi distragerea plantelor atacate; după plantare - utilizarea
mgrăşărnintelor, muşuroirea şi irigarea abundentă, pentru formarea rapidă a rădăcinilor,
mărindu-se astfel rezistenţa la atac; eliminarea plantelor cu simptome de atac, prin
smulgerea din sol are, de asemenea, un efect important în reducerea populaţiilor acestui
dăunător; în perioada de vegetaţie - afânarea repetată a solului pentru distragerea
larvelor şi pupelor, precum şi a cmciferelor spontane, care formează gazde secundare în
dezvoltarea dăunătorului.
Ca măsuri biologice se recomandă lansarea speciei A leochara bilineata Gyll. cu
o normă de 20-30 mii ex./ha la care adulţii sunt prădători de larve şi oua, iar larva
parazit de pupe a dăunătorului, realizând un coeficient de reducere a populaţiilor
acestei muşte până la 85-91%.
Combaterea chimică a muştei se efectuează la răsaduri şi la plante în câmp. în
răsadniţe se recomandă tratamente profilactice cu Actellic 50 EC (0,15%), Decis 2,5
EC (0,05%), BI-58 Nou (0,1 %), Zolone 35 EC (0,15%) etc, cu un consum de 0,5 l/m 2.
Pentru a obţine o eficienţă înaltă în combaterea muştei verzei la răsadurile de legume se
recomandă ca tratamentele chimice să se aplice când temperatura mediului înconjurător

370
 nu este mai redusă de 15 °C, deoarece la temperaturi mai reduse pot apărea fenomene
de fitotoxicitate, cu repercusiuni nedorite asupra aparatului foliar şi a meristemelor de
creştere, datorită stagnării îndelungate a soluţiilor de tratament pe ţesuturile plantelor,
din cauza unei evaporaţii reduse.
Pe suprafeţe mici, puternic infestate, musca verzei se poate combate prin
mocirlirea rădăcinii răsadurilor, înainte de plantare, într-o soluţie de consistenţa
smântânii, formată din dejecţii bovine, lut şi pământ, luat în proporţii egale la care se
adaugă apă după necesitate şi 10-20 gde Actellic sau Zolone 35 ECla lOlde mocirlă.
Mocirlirea se face până în zona de sub rozeta frunzelor, fapt care reprezintă o măsură
de protecţie la apariţia larvelor din ouă.
Tratamentele chimice în câmp au un efect redus şi se efectuează numai în anii
de invazie, la depăşirea PED (6 sau mai multe ouă, ori 5-6 larve/plantă infestată şi o
frecvenţă a plantelor infestate de 5-10%). Acestea se aplică la avertizare, moment care
corespunde fenologic fazei de rozetă cu 3-4 frunze, iar biologic etapei de maximă
apariţie a adulţilor şi de început al eclozării primelor larve din ouă şi înfloritul în masă
a vişinului şi păpădiei. Se recomandă 1-2 tratamente cuActelhc 50 EC (0,7 l/ha) şi alte
produse avizate. Tratamentul se va repeta după 7-10 zile, datorită zborului eşalonat al
muştelor, pontei şi apariţiei larvelor.

7.2. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME SOLANACEE (TOMATE, VINETE, ARDEI)

Nematodul galicol sau viermele rădăcinilor - Meloidogyne incognito (Kof.
etWhite)Chitw.
Sin.: Meloidogyne incognito, acrită Chitw et Oteifa., Heterodera incognita Sand. Ord.
Tylenchida, Fam. Heteroderidae
Răspândire. Nematodul galicol al rădăcinilor este răspândit în Europa, Asia,
centrul şi sudul Africii, Australia.
Descriere. Adultul prezintă dimorfism sexual pronunţat atât după forma cât şi
după mărimea corpului. Femela are corpul în formă de pară de 0,51 -0,69 mm lungime
şi de 0,3-0,43 mm lăţime, cu stiletul de 15-16 um lungime, de culoare albă, cu multe
striaţiuni transversale caracteristice, prezentând o gâtuitură alungită în partea
anterioară. Masculul are corpul viermiform, cilindric subţire şi lung de 1,2-1,8 mm, cu
stiletul de 23-26 um, pe tegument prezintă sMaţiuni transversale, iar în partea
posterioară a corpului lângă orificiul genital este prevăzut cu două cârlige cWtinoase
(fig. 139).
Oul este elipsoidal, de 0,74-0,97 mm lungime şi de 0,34-0,42 mm lăţime, de
culoare albă, acoperit cu o cuticulă netedă.

371
 Larva este asemănătoare
cu masculii, însă mai scurtă, şi
mai subţire şi cu stiletul de 10
mm lungime.
Biologie şi ecologie. Ne-
matodul galicol al rădăcinilor,
în condiţii de seră are 4-8
generaţii pe an. Iernează ca
femelă sau ca larvă în galele de
pe rădăcinile diferitor plante
atacate sau în sol. în primăvară,
când temperatura solului atinge
pragul de 10-12°C larvele
hibernante, îşi reiau activitatea, Fig. 139. Nematodul galicol al rгdгcinilor
deplasându-se în sol în căutarea (Meloidogine incognita Chitw): 1 - femelг
rădăcinilor de plante-gazdă. maturг cu ouг; 2 - larvг de vвrsta I оn ou; 3 -
Migrarea larvelor are loc atât pe larvг de invazie de vвrsta a Il-a; 4 - larvг-
orizontală, cât şi pe verticală, femelг, vвrsta a IlI-a; 5 - larvг-femelг, vвrsta a
4-a; 6 - mascul оn оnveliєul larvar; 7 - mascul
parcurgând uneori distanţe matur (dupг Decker); 8 - rгdгcinг de castraveюi
mari. In momentul când larvele atacatг (dupг Kirianova)

372
întâlnesc rădăcinile plantei-gazdă preferate, pătrund în ţesuturile rădăcinilor tinere mai
ales în apropierea vârfului de creştere, unde are loc prima perioadă de hrănire. După un
timp scurt de hrănire, larvele se orientează către zona cilindrului central al plantei, unde
se fixează într-o poziţie paralelă cu cilindrul central şi devin imobile, rămânând în
aceleaşi locuri până la sfârşitul evoluţiei. In timpul hrăniţii larvele secretă enzime,
datorită cărora celulele ţesuturilor se multiplică şi se hipertrofiază, formându-se celule
gigantice (140-170 mm) cu mai mulţi nuclei care dau naştere la umflături caracteristice,
numite gale. Dupăprimaperioadă de hrănire care durează 15-20 zile, în funcţie de
condiţiile climatice, în câteva zile larvele năpârlesc de 2-4 ori, timp în care nu se
hrănesc şi nici nu părăsesc prima exuvie larvară După cea de-a doua năpârlire, larvele
se diferenţiază pe sexe şi se dezvoltă diferit. Larvele-mascule, până la maturitate încă
de două ori năpârlesc şi devin viermiforme, iar cele femele năpârlesc de 3 ori şi devin
piriforme. Deoarece masculii se găsesc foarte rar, dezvoltarea acestei specii se face şi
pe cale partenogenetică Ouăle sunt depuse într-o ootecă formată dintr-o masă
mucilaginoasă (ovisac), ce se găseşte în partea posterioară a corpului femelei.
Depunerea ouălor are loc la temperaturi nu mai joase de 14°C şi nu mai ridicată de 31
°C. O femelă depune 300-1000, iar uneori până la 2500 ouă. înainte de ecloziune
larvele suferă prima năpârlire şi din ouă apar larve aflate în stadiul 2 de dezvoltare fiind
cunoscute sub numele de larve de invazii, care părăsesc galele în interioml cărora au
eclozat şi migrează în sol, în căutarea noilor plante-gazde. Dezvoltarea larvelor în gale
durează în funcţie de temperatură, până la 67 zile, la temperaturi de 15 °C şi numai 21
zile la temperaturi de 25°C. Dezvoltarea unei generaţii variază între 25-90 zile în
funcţie de o serie de factori, dintre care o importanţă mai mare o au temperatura şi
umiditatea solului, precum şi calitatea hranei (planta-gazdă).
în condiţii optime de seră, temperatura cuprinsă între 20-27 °C, iar umiditatea relativă
între 50-90%, o generaţie durează 45-50 zile. Se răspândeşte dintr-o seră în alta, de
obicei pe cale pasivă prin plante infestate, sol, apă sau prin mc^ţămintea şi
îmbrăcămintea muncitorilor, unelte şi mijloace de transport etc.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul galicol al rădăcinilor este o specie
foarte polifagă, atacă peste 1500 specii de plante cultivate şi spontane, din 74 familii
botanice însă produce pagube mai mari în culturile forţate din sere şi răsadniţe, şi în
special în culturile de tomate, vinete şi castraveţi. Infestarea plantelor are loc de obicei
imediat după plantare, iar apariţia primelor simptome (galelor) are loc după 20-30 zile.
în urma atacului pe rădăcini se formează numeroase gale forma, numărul şi mărimea
cărora diferă în dependenţă de planta gazdă şi de condiţiile climaterice şi uneori ajunge
la mărimea de până la 5-6 cm în diametru. In dreptul galelor, vasele libero-lemnoase se
distrug şi circulaţia sevei se întrerupe, din care cauză are loc putrezirea rădăcinilor şi
pieirea plantei. Pe lângă aceasta, pe rădăcinile atacate se instalează diferiţi agenţi
patogeni (Fusarium sp., Verticillium sp., Alternaria sp. şiPythium sp.) care grăbesc
procesul de putrezire a rădăcinilor. Plantele atacate stagnează în creştere, frunzele se
îngălbenesc şi treptat se usucă de la vârf spre bază. Pierderile de recoltă pot ajunge
până la 50-60% din recoltă, iar în unii ani cu invazii puternice, culturile pot fi
compromise total.
în condiţii nefavorabile pentru dezvoltare larvele se pot închista, formă sub care
rezistă în sol timp de mai mulţi ani.
Combatere. Deoarece întreg ciclul de dezvoltare a nematodului are loc ca
endoparazit

373
în ţesuturile plantelor, în afară de larvele de vârsta a doua care se află liber în sol, în
comba-
tere un rol mai important au măsurile de igienă culturală: controlul riguros al
materialelor
(unelte, ghivece, lădiţe etc), răsadurilor, pământului ce se introduce în sere; înlocuirea
pământului infestat cu pământ sănătos; aplicarea unui asolament raţional; distrugerea
prin
ardere amturorresturflorvegetalerâ^ distrugerea florii
spontane,
care suntplante-gazde intermediare ale dăunătorului; cultivarea soiurilor şi hibrizilor de
plante rezistente la atacul nematozilor galicoli; eliminarea plantelor atacate semnalate
în serele infestate, împreună cu pământul din jurul rădăcinii şi distrugerea lor prin
ardere.
Ca măsuri fizice se recomandă dezinfectarea solului înainte de plantare cu vapori
de apă sub presiune, la adâncime de 35 cm, la temperaturi de 80-90 °C timp de 1,5-2
ore, iar la temperaturi de 100 °C timp de 1 oră.
Ca măsuri biologice în seră la culturile legumicole, floricole etc, se recomandă
aplicarea biopreparatului micotic Nematofagina - BL, cu titrul nu mai mic de 20 mln.
spori/gram (100-150 g/m2) cu 2-3 săptămâni înainte de plantarea răsadului prin
împrăştiere la suprafaţa solului şi încorporare în sol la 20 cm adâncime sau apucat la
cuib odată cu plantarea răsadului (2-5 g/plantă), sau prin încorporare în rând în
perioada de vegetaţie, folosind 100-150 g/m2.
Tratamente chimice speciale de combatere a nematodului galicol al rădăcinilor
se aplică în sere, iar în câmp în general nu se aplică deoarece, atât măsurile agrotehnice
cât şi tratamentele chimice efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători din sol
(viermi-sârmă, viermi-cenuşii, viermi-albi etc.) asigură o diminuare a populaţiilor sub
pragul economic de dăunare.
în cazul unor invazii puternice pot fi aplicate tratamente chimice la sol cu produse
nematocide, care acţionează prin gazare sau prin contact direct.

374
Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch. Sin.: Tetranychus telarius L., T.
bimaculatus Harv. Ord. Acari, Fam. Tetranychidae
Răspândire. Acarianul roşu comun este largrăspândit în Europa, Asia, America şi
Africa
Descriere. Femela are corpul elipsoidal de 0,36-0,53 mm lungime şi de 0,4-0,46
mm lăţime, turtit ventral, iar dorsal uşor bombat şi cu 7 rânduri transversale de perişori
lungi şi subţiri. Culoarea corpului este variabilă în funcţie de condiţiile de nutriţie şi
anotimp, de la verde-deschise, galbenă-verzuie, galbenă-închisă la femelă în vară, până
la roşu, roşu-închisă la femelele hibernante, de unde şi denumirea populară „acarianul
roşu". Masculul are corpul alungit, piriform de 0,32-0,40 mm lungime şi de 0,24-0,30
mm lăţime de culoare mai deschisă decât femela, îngustat în partea posterioară şi turtit
ventral (fig. 140).
Oul este sferic, de 0,12 mm în diametru, cu chorionul neted, fără striaţiuni, la
depunere albicios cu aspect sticlos, apoi devine galben-portocaliu.
Larva este asemănătoare cu adultul,
deosebindu-se prin dimensiuni mai mici
(0,15-0,19 mm lungime şi 0,11 mm
lăţime) şi prezenţa a numai 6 picioare. La
ecloziune este incoloră, apoi devine
galbenă-palidă sau verde-galbenă cu ochii
roşii.
Biologie şi ecologie. Acarianul roşu
comun în câmp are 10-15 generaţii pe an,
iar în condiţii de seră 12-18 generaţii pe
an. Iernează ca femelă fecundată în
crăpaturile şi pe sub scoarţa exfoliată a
pomilor, butucilor şi coardelor de viţă, pe
sub resturile vegetale rămase în câmp după
recoltare sau chiar în stratul superficial al
solului. Femelele hibernante apar în
primăvară devreme, în unii ani începând
din luna aprilie, odată cu pornirea
vegetaţiei, când temperatura medie a
aerului depăşeşte 10 °C şi are tendinţa de
creştere. La început femelele
Fig. 140. Acarianul roєu comun
hibernante migrează pe diferite plante (Tetrancychus urticae Koch): 1 - femelг
spontane unde se înmulţesc în masă, (formг de varг); l a - femelг (formг
formând colonii mari, apoi migrează în hibernantг); 2 - larvг; 3 - ouг; 4 - 5 - 6 -
diferite plante cultivate solanacee, pгstaie de fasole, frunzг de vinete єi
leguminoase, crucifere, viţa de vie, plantг de castraveюi atacate (dupг
pomi şi arbori fructiferi etc.,
Verderevsky) localizându-se de obicei pe
partea inferioară a frunzelor, hrănindu-se intens cu seva din ţesuturi. Migrează cu
ajutorul vântului, păsărilor, insectelor, animalelor şi chiar a omului. înmulţirea
acarianului se face atât sexuat, cât şi pe cale partenogenetică. După câteva zile de
lirănire, femelele ţes, mai ales pe partea inferioară a frunzelor, un păienjeniş albicios
din fire de mătase foarte fine care îi asigură o protecţie faţă de condiţiile climatice
nefavorabile. La atacuri puternice păienj enişul poate cuprinde întreaga suprafaţă a

375
limbului sau chiar întreaga plantă. Femela depune ouăle între frunză şi acest păienjeniş,
de obicei de-a lungul nervurilor principale. Ponta corespunde de cele mai multe ori cu
prima sau a doua jumătate a lumi mai, la temperaturi medii de 15 °C. Fiecare femelă,
care trăieşte până la 20-30 zile, depune până la 100 ouă (în medie 40-60 ouă), în mod
normal câte 3-10, maximum 22 ouă pe zi. La o infestare puternică, pe o frunză sunt
depuse de mai multe femele până la200-300 ouă. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi
durează o perioadă de până la două săptămâni. Incubaţia durează între 3-5 zile în
funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute se hrănesc alături de adulţi, sugând seva
din ţesuturile plantelor gazde. După câteva zile de hrănire are loc prima năpârlire, apoi
larvele se transformă în protonimfă care spre deosebire de larvele de prima vârstă, au
dimensiuni mai mari şi 4 perechi de picioare. Acest stadiu durează 3-4 zile apoi se
transformă în deutonimfă, care se diferenţiază în femele şi masculi. Dezvoltarea
stadiului larvar durează în primăvară şi în toamnă 18-25 zile, iar in vară 10-13 zile. O
generaţie în funcţie de condiţiile climatice se dezvoltă între 15 şi 28 zile, iar în lunile
favorabile înmulţirii (iulie-august) în numai 10-15 zile. Condiţiile optime pentru
dezvoltarea acarianului sunt temperatura de 29-30 °C şi umiditatea relativă a aerului de
35-55%, astfel timpul uscat şi secetos favorizează înmulţirea în masă a acarianului. în
toamnă (septembrie-octombrie) apar femelele hibernante de culoare roşie-cărămizie,
care treptat se retrag sub diferite adăposturi pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu comun este o specie extrem
de polifagă, atacă în câmp şi în sere peste 200 de specii de plante cultivate şi spontane,
producând daune mai mari în culturile legumicole (castraveţi, tomate, ardei, vinete,
pepeni galbeni şi verzi etc.), tehnice (cartof, bumbac, floarea soarelui, tutun, sfeclă
etc.), legurninoase pentru boabe şi nutreţ (fasole, sparcetă, mazăre, soia, lucemă etc),
viţa de vie, pomi şi arbuşti fructiferi (măr, păr, piersic, prun, cireş, vişin, zmeur,
căpşun, coacăz), arbori şi arbuşti ornamentali şi forestieri etc. Atacă ca adult şi ca larvă
care sunt deosebit de activi pe vreme caldă şi secetoasă când colonizează în special
partea inferioară a frunzelor, înţepând şi sugând sucul celular, hi urma atacului,
frunzele pe partea superioară se depigmentează, mai ales de-a lungul nervurilor
principale, apoi se îngălbenesc şi în cele din urmă se usucă şi cad. Pe lângă aceasta,
frunzele atacate prezintă pe partea inferioară o pânză mătăsoasă maronie. La atacuri
puternice, frunzele cad timpuriu, plantele stagnează în creştere, nu mai fructifică
normal şi dau producţii scăzute şi de calitate inferioară Pagube mai mari produce în
anii călduroşi şi secetoşi, când recolta poate fi redusă până la 30-80%.
înmulţirea acarianului este puternic frânată de numeroase specii acarofage, printre
care un rol major au: Phytoseiulus persimilis At. -H., Typhlodromus caudiglans Sch.,
Stethorus punctillum Weise. etc.
Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă măsuri preventive
şi curative atât în sere, răsadniţe, cât şi în câmp. în sere, răsadniţe se recomandă o serie
de măsuri preventive care se aplică înainte de înfiinţarea culturilor: menţinerea serelor
într-o perfectă curăţenie; distrugerea buruienilor atât din interiorul cât şi din jurul
serelor, care sunt plante-gazde intermediare ale acarianului; aplicarea de tratamente
chimice la răsaduri şi efectuarea unui control riguros al plantelor care se introduc în
sere pentru a se preântâmpina introducerea acarianului cu plante infestate; respectarea
regimului Mdrotermic; după recoltare toate resturile vegetale se adună, se scot din sere
şi se distrug prin ardere; în perioada dintre două cicluri de cultură dezinfestarea solului,
scheletului serilor şi răsadniţelor cu clorură de var sau cu produse pesticide; dezinfecţia
solului cu aburi timp de 1 orala 95°C.

376
 Ca măsuri biologice se recomandă: utilizarea acarianului prădător Phytoseiulus
persimilis At.-H., care se creşte pe plante de fasole sau soie infestate de Tetranychus
urticae Koch., în boxe speciale. Apoi se lansează în culturile infestate de acarian în
doze de 20-150 exemplare/m2în funcţie de gradul de infestare a plantelor şi
temperatură. Aceasta ca să se realizeze un raport optim dintre prădător şi acarieni de
1:20-l :30, ce asigură o protecţie deplină a culturilor forţate de castraveţi împotriva
acarianului roşu comun, ne mai fiind nevoie de tratamente chimice.
Tratamentele chimice se aplică numai în caz de invazii în lipsa mijloacelor
biologice la semnalarea în culturi a dăunătorului. O combatere eficientă a acarianului în
sere se poate realiza prin utilizarea unor insecticide cu efect acaricid, dar cu remanentă
redusă cum ar fi: Actellic 50 EC (3,0-5,0 l/ha) etc.
Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări au evidenţiat posibilitatea distrugerii
acestui dăunător prin utilizarea unor produse acaricide de contact-ingestie: Omite 57
EC (4,0 l/ha), ori 30 WP (6 kg/ha), Neoron 50 EC (3-4 l/ha), Demitan 20 SP (2-3
kg/ha) etc, sau cu produse care acţionează ca reglatori de creştere cu efect ovarian,
larvicid şi nimfacid: Nissomn 5 EC (3 l/ha), Nissorun 10 WP, Flumite 20 SP (2 kg/ha)
etc, ce asigură o protecţie fitosanitară îndelungată a culturilor, cuprinsă între 30-45 de
zile, timp în care se pot elimina 2-4 tratamente cu insecticide clasice de combatere.
Pentru evitarea extinderii fenomenului de rezistenţă se recomandă folosirea
alternativă a produselor din diferite categorii de pesticide.
Tratamente chimice se vor aplica în special pe partea inferioară a frunzelor, unde
se găsesc coloniile de acarieni şi se vor repeta în funcţie de refacerea infestărilor.
întrucât legumele din sere se consumă mai mult în stare proaspătă pentru evitarea
formării de reziduri toxice pe fructe se recomandă ca în prima perioadă de vegetaţie
până la înflorirea plantelor de folosit pesticide cu o remanentă de scurtă durată şi
selective în vederea protejării insectelor utile, iar inperioada de fructificare numai
cumijloace biologice.
în câmp ca măsuri preventive se recomandă, aplicarea unui asolament raţional;
adunarea şi distrugerea resturilor vegetale (frunze, buruieni etc.) prin arderea şi
efectuarea arăturilor de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; folosirea pentru
plantare a unui răsad viguros, sănătos, liber de dăunători sau la care s-au aplicat
tratamente chimice cu 1 -2 zile înainte de plantare în câmp.
Tratamente chimice în câmp se aplică în anii de invazii numai la avertizare în funcţie
de
PED cu insecticide cu efect acaricid: Actellic 5 O EC (1,0 -1,5 l/ha), în cultarile de
castraveţi, tomate, ardei, vinete; Karate Zeon 5 CS (0,4 l/ha) în culturile de soia sau cu
acaricide specifice ca Omite 30 WP (2,5 kg/ha) în culturile de soia etc. Repetarea
tratamentelor se face în caz de infestări puternice la intervale de 6-8 zile, până la
distrugerea totală a dăunătorului.

Acarianul lat - Polyphagotarsonemus latus Banks.

Sin.: Hemitarsonemus latus Banks., Tarsonemus latus Banks.
Ord. Acari, Fam. Tarsonemidae
Răspândire. Acarianul lat este larg răspândit în Europa, Asia, Africa şi America.
Descriere. Adultul (femela) are corpul piriform, subţire de 0,17-0,19 mm
lungime şi 0,09-0,11 mm lăţime, de culoare variată, albă-gălbuie sau verde-închisă.
Masculul este aplatizat de 0,14-0,15 mm lungime şi 0,086 mm lăţime, mai îngroşat în
partea mediană de culoare galbenă-coriacee (fig. 141).

377
 Oul este oval-alungit de 1,07 mm lungime şi de 0,73 mm lăţime, cu mici
formaţiuni bulbifere, stelate, caracter prin care se deosebesc de alte specii de acarieni
fitofagi, la care chorionul este fără ornamentaţii.
Larva este asemănătoare cu adultul, având dimensiuni mai mici şi numai 3
perechi de picioare.
Biologie şi ecologie. Acarianul lat în condiţii de seră se dezvoltă în tot cursul
anului şi are 18-20 generaţii pe an, iar în câmp 6-10, în funcţie de condiţiile climatice.
Iernează ca adult în stare activă pe culturile din sere, de unde se transmite pe cele din
solarii şi câmp prin răsaduri şi pe corpul adulţilor de musculiţa albă, afide aripate şi
diferite diptere. Femela după un timp scurt (de o zi) de lirănire începe să depună ouă.
Longevitatea adulţilor durează la masculi 5-14 zile, iar femelă 7-18 zile, timp în care o
femelă depune în medie 45 ouă, maximum până la 75 ouă, frecvent câte 6-7 ouă pe zi.
Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor. Incubaţia durează 2-2,3 zile, în
funcţie de condiţiile climatice. Din ouăle nefecundate apar numai masculii, iar din cele
fecundate masculi şi femele. Larvele apărute se hrănesc cu seva din ţesuturi.
Dezvoltarea stadiului

378
 larvar durează 1-2 zile. Ajunse la
maturitate, larvele se transformă
în adulţi, care dau naştere la
generaţia următoare, care se
dezvoltă ca şi prima. In condiţii
optime de temperatură (25-28 °C)
şi umiditate (70-80 %), întreg
ciclu de dezvoltare al acarianului
durează 4,1 zile.
Acarianul este un dăunător
iubitor de temperaturi ridicate şi
Fig. 141. Acarianul umiditate moderată, de aceea în
lat

379
 (Polyphagotarsonemus latus Banks.): °mdift de câmp dăunătorul se 1 - adult (după
Schaarschmidt); 2 - fructe de ardei atacate întâlneşte rn culturile de tomate,
(după Iacob)
vinete şi ardei, începând din a doua jumătate a lunii mai şi până în septembrie.
Intensitatea maximă a aracului, fiind înregistrată în a douajumătate a lunii iulie şi în
august.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul lat este o specie polifagă, deosebit
de periculoasă, atacă peste 50 specii de plante cultivate şi spontane, ca bumbacul,
tomatele, ardeii, culturile citrice, crizantemele etc, preferând şi producând daune mai
mari în culturile de ardei gras, tomate, vinete, cartofi etc. Atacă frecvent în sere şi
solarii, iar în câmp pe vreme caldă şi secetoasă.
Atacă ca adult şi ca larvă frunzele, lăstarii, bobocii florali şi fructele. Se hrănesc
cu seva din ţesuturile plantelor mai ales din frunzele de la vârful plantelor care rămân
mici, se îngălbenesc, se usucă şi cad. Frunzele tinere atacate devin casante, uşor
gofrate, curbate antero-posterior şi de-a lungul nervurii mediane, perii foliari sunt
anormal dezvoltaţi, având baza transformată în formaţiuni asemănătoare unor
tuberculi. Plantele atacate stagnează în creştere şi treptat se usucă. Bobocii florali şi
fructele atacate sebrunifică şi cad.
La ardei produce scurt-nodarea ramificaţiilor de vârf, avortarea florilor şi
suberificarea fructelor care nu mai cresc, devin rugoase şi pierd valoarea comercială.
Spre deosebire de ardei la vinete atacul nu este însoţit de scurt-nodarea imnificaţiilor
de vârf şi gofrarea frunzelor, dar fructele sunt puternic suberificate, cafeniu-mgoase şi
crăpate longitudinal din cauza pierderii elasticităţii epidermei. Adulţii secretă o toxină
foarte puternică care este principala cauză de suberificare a ţesuturilor. Atacă în vetre,
dar poate deveni generalizat în lipsa unor măsuri de protecţie fitosanitară. La atacuri
puternice recolta de ardei, vinete, tomate poate fi compromisă total.
înmulţirea acarianului lat este limitată de aceeaşi duşmani naturali ca şi la
acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.).
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru acarianul roşu comun
(Tetranychus urticae Koch.), dar fiindcă este rezistent la maj oritatea pesticidelor,
principalul mijloc de limitare al atacurilor reprezintă tratarea răsadurilor de ardei şi
vinete cu 2-3 zile înainte de plantare cu Neoron 50 EC sau Omite 57 EC în
concentraţie de 0,1 %.

Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw.

Sin.: Aleyrodes vaporariorum Westw., Asterochiton vaporariorum Westw. Ord.
Homoptera, Fam. Aleyrodidae
Răspândire. Musculiţa albă de seră este larg răspândită în toate ţările din
Europa, Asia, Africa, America.
Descriere. Adultul este o insectă mică, are corpul alungit de 1,46-1,53 mm la
femelă şi de 1,15-1,43 mm la mascul, de culoare albă-gălbuie sau galbenă, acoperit cu
o secreţie ceroasă albă cu aspect făinos de unde şi denumirea populară, musculiţa
albă". Antenele sunt scurte formate din 7 articule. Ochii sunt bruni, separaţi în dreptul
antenelor de o zonă membranoasă, într-o porţiune superioară cu omatidii mai mari şi
una inferioară cu omatidii mici, încât insecta pare a avea 4 ochi. Aripile sunt albe, bine
dezvoltate, aproape egale între ele, cu nervurile reduse. Picioarele sunt scurte, iar
farsele prezintă două gheare, între care se află un apendice spiniform, care este folosit

380
în determinarea speciilor. Tibiile, tarsele şi ultimul segment abdorninal sunt brune.
Abdomenul este cilindric terminat cu o armătură genitală brună după care se pot
determina uşor sexele (fig. 142).
Oul este oval-alungit, de 0,22-0,24 mm lungime, la un capăt cu un peduncul
scurt, de 0,02 mm lungime, cu care se prinde de frunze. La depunere de culoare verde,
iar înainte de ecloziune negru-violet cu luciu metalic.
Larva neonată este mobilă până la începutul hrănim când se fixează şi devine
imobilă Are corpul oval-plat, de 0,28-0,29 mm lungime, de culoare galbenă-palidâ, cu
ochii roşii şi antene scurte formate din 4 articule, dintre care primele două sunt mai
groase, iar al 3-lea mai lung şi subţire. Dorsal prezintă 2 pete oculare, un spin, iar
lateral peri cu granule secretate de glandele de ceară. In ultima vârsta a IV (riimfa) are
corpul oval, de 0,7-0,8 mm lungime, turtit dorso-ventral, cWtinizat, de culoare verde-
palidă cu picioare rudimentare şi acoperit cu o secreţie ceroasă. Dorsal prezintă 15-20
de peri albicioşi rigizi lungi, iar lateral o serie de spini scurţi, conici, albi.
Biologie şi ecologie. Musculiţa albă de seră în condiţii de seră se dezvoltă în tot
cursul anului şi are 10-16 generaţii pe an, iar în câmp numai în timpul călduros al
perioadei de vegetaţie având 3-4 generaţii pe an. Iernează numai în sere în stadiul de
nimfă în diferite adăposturi. In primăvară apar femelele care după împerechere încep
să depună

381
 ouă pe diferite plante legumicole şi or-
namentale din sere. Ouăle sunt depuse
pe partea inferioară a frunzelor, în
grupe de câte 10-20 ouă, în formă de
semicerc sau cerc, fiind fixate cu
pedunculul oului de frunză.
Longevitatea femelelor durează până la
30 zile, timp în care o femelă depune
85-130 ouă, uneori până la 500 ouă, de
regulă câte 20-30 ouă pe zi. Depunerea
ouălor are loc eşalonat şi durează 10-30
zile. Incubaţia constituie 3-10 zile în
funcţie de condiţiile climatice. Imediat
după apariţie, timp de 2-3 zile, larvele
sunt mobile, migrând pe diferite organe
ale plantei, apoi se fixează pe partea
inferioară a frunzelor, ca regulă pe cele
mai tinere, devin apode şi imobile şi se
hrănesc cu sucul din ţesuturi până
ajung la maturitate când se transformă
în adulţi. Stadiul larvar durează în
3
funcţie de vârstă: larvele de vârsta 1 -3
Fig. 142. Musculiюa albг de
se dezvoltă 7-15 zile, iar nimfele
serг
(larvele de vârsta a 4-a) 10-

382
 (Trialeurodes vaporariorum Westw.): 16 zile. Astfel, în timp ce femela depune 1 -
adult; 2 - larvă; 3 - larvă în ultimul stadiu ultimele ouă, din cele depuse la începutul

383
(puparium) (după Boguleanu) pontei apar adulţii generaţiei noi.
Ajunse

384
la completa dezvoltare larvele se transformă în adulţi ce dau naştere la o nouă
generaţie. în funcţie de condiţiile climatice (temperatura optimă fiind cuprinsă între 21
-27 °C, iar umiditatea de 60-70 %) o generaţie durează în sere 20-40 zile, iar în câmp
30-60 zile. De regulă, datorită depunerii eşalonate a ouălor, generaţiile se suprapun.
încât se pot întâlni pe plante în tot cursul anului diferite stadii de dezvoltare a insectei.
In timpul verii, pe timp călduros şi zile însorite, această insectă poate migra din sere pe
diferite plante legumicole şi ornamentale din câmp, unde continuă să se hrănească şi să
se înmulţească până în toamnă, când odată cu scăderea temperaturii, o parte din adulţi,
se reîntorc în sere, iar restul populaţiilor sunt distruse de temperaturile scăzute ale
aerului.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musculiţa albă de seră este o insectă polifagă,
atacă peste 200 de specii de plante legumicole şi ornamentale, producând pagube mai
mari la tomate, vinete, ardei, castraveţi etc, în sere şi solarii, dar şi în culturile din
câmp. Atacă adulţii şi larvele, dar produc daune mai mari larvele care se fixează pe
partea inferioară a frunzelor, uneori şi a lăstarilor, înţepând şi sugând seva din ţesuturi.
Frunzele atacate se îngălbenesc, se usucă şi cu timpul cad. La atacuri puternice plantele
se usucă în masă, producţia fiind compromisă.
în afară de daunele directe, musculiţa albă de seră produce şi daune indirecte prin
acoperirea organelor atacate cu excremente zaharoase pe care se instalează şi se
dezvoltă diferite ciuperci saprofite din genurile Capnodium, Alternaria, Fusarium,
Penicillium etc, înnegrind organele atacate ce influenţează negativ asupra proceselor
fiziologice, conmbuind astfel la debilitarea şi compromiterea culturii.
Populaţiile acestui dăunător sunt adeseori reduse sub limita dăunării economice
de numeroase specii de organisme entomofage printre care un rol important au speciile:
Encarsia formosa Gah., Macrolophus costalis Fieb., Orius majusculus Reut, Chrysopa
lineata L., Ch. rufilabris Bum. etc, precum şi ciupercile Aschersonia aleyrodes Weber.,
Cephalosporium aphidicola Tetch. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător în sere se aplică în general măsuri
preventive şi biologice, numai în caz de invazii puternice se aplică şi măsuri chimice.
în sere. Ca măsuri preventive un rol mai important au: menţinerea serelor în
perfectă stare de curăţenie; distrugerea florii spontane din sere şi din jurul lor, care sunt
plante-gazde intermediare ale dăunătomlui; cultivarea în jurul serelor a plantelor slab
infestate de musculiţa albă (ceapă, usturoi, morcov, sfeclă, poramb, cereale etc), iar
cele puternic atacate (tomate, castraveţi, vinete etc) trebuie să fie amplasate la 2-3 km
de la sere; efectuarea unui control riguros a tuturor plantelor, înainte de a fi introduse în
sere, pentru a împiedica pătrunderea dăunătomlui din câmp cu plante infestate; tot în
acest scop, la intrarea în sere se instalează dezinfestoare speciale, iar locurile de
aerisire se acoperă cu plase cu ochiuri mici (20-30 ochiuri/cm 2); respectarea regimului
hidrotermic; utilizarea mgrăşămintelor, pentru a accelera creşterea şi dezvoltarea
plantelor, care sunt mai rezistente la atacul acestui dăunător; evitarea cultivării
plantelor intermediare între cele două cicluri; după recoltare toate plantele sau resturile
de plante trebuie strânse şi scoase în afara serelor şi distrase prin ardere; în perioada
dintre cele două cicluri, solul şi corpurile serelor libere de plante se dezinsectează cu
pesticide organofosforice.
Ca măsuri biologice se recomandă lansarea viespei parazite specifice - Encarsia
formosa Gah., asigurând un raport dintre parazit şi pradă de 1:10 în culturile de
castraveţi, 1:25 în culturile de tomate şi 1:50 în culturile de ardei din sere, ce

385
parazitează până la 85% din larve; primul tratament se aplică la 10-15 zile după
apariţia adulţilor musculiţei albe de seră, a doua lansare la semnalarea apariţiei larvelor
de vârsta a doua, iar celelalte se repetă, dacă este cazul la 14-15 zile; lansarea în
culturile forţate a ploşniţei răpitoare Macrolofus sp; utilizarea preparatului biologic
Verticillin, obţinut pe baza ciupercii Verticillium lecanii Vilgas., sub formă de pulbere
umectabil cu titrul nu mai mic de 20 mlrd. spori/g, în doză de 17-70 kg/ha pentru
culturile de castraveţi din sere, care în condiţii de umiditate înaltă de 85% şi
temperatura de 20-28 °C distruge până la 95% de larve (se recomandă 2-8 tratamente la
intervale de 7-12 zile, iar la infestări puternice (populaţii masive) în fiecare
săptămână); instalarea de capcane galbene, simple sau cu hormon juvenil (applaud);
utilizarea curselor de tip panou sau cilindru, din material plastic, cu adeziv (lipici); la
infestări puternice lansarea viespei parazite Encarsia formosa Gah. poate fi completată
cu tratamente cu suspensii de Verticillin, sau cu capcane galbene, curse cu adeziv etc,
ce determină reducerea sau chiar eliminarea totală a tratamentelor chimice.
Tratamente chimice se aplică numai în lipsa mijloacelor biologice la semnalarea
apariţiei unor focare masive ale insectei şi depăşirea PED cu pesticide cu un grad de
toxicitate şi remanentă redusă prin rotaţie cu unul din următoarele produse-Confidor
SL 200 (0,5-0,6 l/ha), Arrivo 250 EC (1,2-1,6 l/ha) în culturile de castraveţi şi tomate
din seră; Actellic 50 EC (3,0-5,0 l/ha) în culturile de castraveţi, tomate şi ardei din seră.
Având în vedere faptul că, musculiţa albă de seră are însuşirea de a forma treptat
rase rezistente la insecticidul utilizat ca urmare a aplicării unui mare număr de
tratamente cu aceeaşi substanţă activă, se recomandă pentru a preveni apariţia
fenomenului de rezistenţă a dăunătorului la pesticide următoarele: aplicarea unui
număr redus de tratamente şi numai la avertizare; aplicarea alternativă a unor produse
cu substanţă activă diferită, care să permită o „rotaţie" a diverselor grupe de substanţe;
utilizarea în amestec a două produse din grupe diferite; evitarea distrugerii paraziţilor şi
prădătorilor musculiţei etc
Pentru evitarea formării de reziduri toxice pe fructele de legume din sere care de
obicei se consumă mai mult în stare proaspătă se recomandă ca în prima perioadă de
vegetaţie până la înflorirea plantelor de folosit pesticide cu toxicitate slabă şi o
remanentă mică, iar în perioada de fructificare numai cu mijloace biologice.
Pentru o combatere mai eficientă a insectei se recomandă, ca în timpul aplicării
tratamentelor soluţia să fie pulverizată în special pe partea inferioară a frunzelor unde
se găsesc coloniile de musculiţa. Tratamentele se vor repeta la intervale de 8-10 zile în
funcţie de refacerea infestărilor, până la distrugerea totală a insectei.
In câmp în general tratamente chimice speciale pentru combaterea musculiţei
albe de seră nu se aplică, deoarece tratamentele aplicate împotriva altor specii de
dăunători asigură o diminuare a populaţiilor sub pragul economic de dăunare.
In caz de invazii masive se vor aplica tratamente chimice numai la avertizare,
când dăunătorul atinge PED cu Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha) în culturile de castraveţi,
tomate, vinete, ardei etc.
Se vor trata mai ales părţile inferioare ale frunzelor, unde se află coloniile
musculiţei. Tratamentele pot fi repetate la intervale de 8-10 zile în funcţie de refacerea
infestărilor.

386
Tripsul plantelor de seră - Heliothrips haemorrhoidalis Bouche. Sin.: Thrips
haemorrhoidalis Bouche., Heliothrips adonidum Halid. Ord. Thysanoptera, Fam.
Thripidae
Răspândire. Tripsul plantelor de seră este răspândit în culturile din câmp în
regiunile tropicale şi mediteraniene, iar în regiunile temperate cu temperaturi mai
reduse se întâlneşte numai în sere, răsadniţe etc.
Descriere. Adultul are corpul zvelt, alungit de 1,2-1,4 mm lungime, fin reticulat
de culoare brună-negricioasă, cu ultimele 2-3 segmente abdominale galbene-portocalii.
Capul este mai lat decât lung, anterior triunghiular. Antenele sunt lungi şi subţiri,
formate din 8 articule, al 3-lea fiind foarte lung, claviform. Aripile anterioare sunt
lungi, înguste şi franjurate, cu baza foarte lată, de culoare galbenă-cenuşie, cu o singură
nervură mediană bifurcată în treimea anterioară. Abdomenul este brun-închis, în afară
de segmentele 8,9 şi 10 care sunt galbene (fig. 143).
Oul este reniform, de 0,3 mm lungime, de culoare albă, transparent.
Larva la completa dezvoltare are corpul reticulat de 0,8-1,0 mm lungime, de
culoare galbenă, cu ochii roşii, iar antenele şi ultimele segmente abdominale cenuşii.
Biologie şi ecologie. Tripsul plantelor de seră în condiţii de seră are 4-12 generaţii
pe an, iar în câmp, în zonele foarte calde are 4-5 generaţii pe an. Iernează în regiunile
calde, în stadiul de ou, în epiderma
frunzelor arborilor veşnic verzi, iar în
condiţii de seră ca adult sub diferite
resturi vegetale sau în stratul
superficial al solului, mprirnă-vară,
femelele hibernante părăsesc
adăposturile de iarnă şi migrează pe
frunze pe care le înţeapă şi suge seva
din ţesuturi. După un scurt timp (3-6
zile) de hrănire încep să se
înmulţească Se reproduce pe cale
partenogenetică ovipară. Femela cu
ajutorul ovipozi-torului depune ouăle
în ţesuturile frunzelor, pe partea
inferioară a diferitor plante, fiind
acoperite cu excremente. Pe frunzele
tinere femela nu depune ouă, deoarece
profilerarea rapidă a celulelor distruge Fig. 143. Tripsul plantelor de serг
ouăle. Frunzeleplantelor în care sunt (Heliothrips haemorrhoidalis Bouche.): 1 -
depuse ouă reacţionează laprezenţa adult; 2 - ouг; 3 - larvг; 4 - 5 - nimfe; 6 -
ouălor, prin formarea unui strat frunzг atacatг (dupг Bogdanov-Katilov)
deplută, care leprotejează de excesul de apă din ţesuturi. O femelă depune în medie 22
ouă, de obicei câte 2-3 ouă pe zi. Incubaţia durează 4-8 zile. Larvele apărute se hrănesc
alături de adulţi, înţepând fiunzele şi sugând seva din ţesuturi. Evoluţia stadiului larvar
se eşalonează pe o perioadă de 14-16 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele
migrează sub frunzele căzute la baza plantelor sau în stratul superficial al solului, unde
se transformă în nimfe apoi în adulţi care dau naştere la generaţia următoare, care se
dezvoltă asemănător. Dezvoltarea unei generaţii în condiţii optime, temperatura aerului
cuprinsă între25-27 °C şi umiditatea relativă a aerului de 80-85 %, durează 20-22 zile.

387
La o umiditate a aerului de 50%, chiar dacă temperatura este optimală se
îriregistreazăpieirea în masă a larvelor, nimfelor etc.
Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul plantelor de seră este o specie
polifagă, atacă în sere, răsadniţe, solarii şi apartamente diferite specii de plante,
producând pagube mai mari în culturile floricole şi legumicole (tomate, ardei,
castraveţi etc). Atacă ca adult şi ca larvă care înţeapă frunzele, lăstarii şi florile, sugând
seva din ţesuturi. Ca urmare a atacului se depreciază valoarea economică şi comercială
a plantelor, prin apariţia de pete caracteristice, albe-argintii şi deformaţii foliare, prin
necrozarea frunzelor etc. La atacuri puternice plantele stagnează în creştere, frunzele se
usucă şi cad, bobocii florali nu se mai deschid, iar florile îşi pierd coloritul şi mirosul
caracteristic.
înmulţirea tripsului de seră este frânată de activitatea unor specii de insecte
entomofage, printre care un rol mai important au: Aelothrips fasciatus L.,
Frankliniothrips tenuicornis E, F. vespiformis E, Chrysopa carnea Steph. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător un rol important au aplicarea unei
serii de măsuri profilactice, printre care aplicarea unei rotaţii raţionale a culturilor;
distrugerea resturilor vegetale, rămase după recoltarea şi prelucrarea adâncă a solului
pentru distrugerea stadiului hibernant; folosirea pentru plantare a unui răsad bine
dezvoltat şi sănătos; plantarea răsadului, într-un sol bine pregătit şi fertilizat, pentru a
obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac; distmgerea buruienilor în
cursul perioadei de vegetaţie care sunt plante- gazde intermediare ale dăunătomlui.
Ca măsuri biologice - înmulţirea şi lansarea acarienilor prădători Amblyseius
mekenziei Schust. et Prit. şi A. cucumeris Oud., în doză de 150-200 exemp./plantă, la o
densitate de până la 5 Mpşi/frunză, iar dacă densitatea dăunătorului este mai mare de 5
tripşi/fruriză se realizează un raport de prădător-pradă de la 1:1 până la 1:5 în funcţie
de temperatură.
Tratamente chimice speciale în spaţii protejate pentru combaterea tripsului plan-
telor de seră nu se aplică sau se aplică foarte rar, deoarece tratamentele aplicate
împotriva musculiţei albe de seră, ţin sub control şi populaţiile tripsului. în cazul unor
infestări puternice pot fi aplicate şi măsuri chimice la avertizare şi depăşirea PED. Insă
ţinând cont de specificul culturilor legumicole din sere, fructele cărora se consumă mai
mult în stare proaspătă, pentru evitarea formării de reziduri toxice pe fructe, se vor
folosi numai produse cu un grad de toxicitate redus şi o remanentă slabă, aplicate prin
rotatie-Actellic 50 EC (3,0-5,0 l/ha), Arrivo 250 EC (0,64-0,8 l/ha) în culturile de
castraveţi, tomate şi ardei de seră.
Tratamentele se vor aplica, în special, pe partea inferioară a frunzelor unde se
găsesc coloniile de tripşi şi se vor repeta la intervale de 8-10 zile în funcţie de refacerea
infestărilor.
în câmp, de obicei tratamente chimice speciale pentru combaterea tripsului
plantelor de seră nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea altor
specii de dăunători asigură concomitent şi combaterea acestei insecte. La infestări
puternice, pot fi aplicate şi tratamente chimice la avertizare, folosind aceleaşi produse
ca şi pentru musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.).

388
 Buha fructificaţiilor, omida capsulelor de bumbac sau omida fructelor
-Helicoverpa armigera Hbn.
Sin: Chloridea armigera Hbn., Heliothis armigera Hbn. Ord. Lepidoptera, Fam.
Noctuidae
Răspândire. Omida fructelor este larg răspândită în multe ţări din Europa,
America, Asia, Africa, Australia şi Noua Zeelandă.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 30-40 mm, iar corpul de
12-18 mm lungime. Aripile anterioare sunt de culoare variabilă de la verde-gălbuie
până la brună închisă Pe marginea externă a aripilor prezintă 7-8 puncte brune, aşezate
liniar, iar pe treimea tenriinală o bandă transversală de culoare brună-închisă Petele
orbiculare şireniforme sunt cenuşii. Aripile posterioare sunt de culoare mai deschisă,
străbătute de o dungă transversală de culoare brună, iar la bază cu o pată brună în
formă de virgulă (fig. 144).
Oul este emisferic, cu diametrul de 0,5-0,6 mm şi înălţimea 0,4-0,5 mm, la
depunere alb-gălbui, iar mai târziu verzui, prevăzute cu 26-28 de creste radiale.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 35-40 mm lungime, de culoare
variabilă de la verde-gălbuie sau roşcată-violetă, până la brună-închisă, iar capul şi
pronotul sunt galbene-brunii. Pe partea dorsală prezintă o dungă lată mediană-
longitudinală şi câte două dungj laterale longimdinale mai închise, formate din dungi
văluroase subţiri. Dorsal pe fiecare segment prezintă câte 4 tuberculi de culoare mai
deschisă, aşezaţi în formă de trapez şi fiecare
prevăzut cu peri.
Pupa are corpul oval-alungit de 15-20
mm lungime, de culoare brună-închis, sau
roşcată-cafenie. Cremasterul este prevăzut cu 2
spini în formă de cârlige.
Biologie şi ecologie. Omida fructelor are
2-3 generaţii pe an, dar fiind un dăunător
pretenţios faţă de condiţiile climaterice, se
dezvoltă cu o anumită ciclitate. Iernează în
stadiul de pupă într-o căsuţă ovală în sol la
adâncime de 4-10 cm. Adulţii apar în
primăvară, la sfârşitul lunii aprilie sau în prima
jumătate a lunii mai, când temperatura solului Fig. 144. Omida fructicaюiilor
la adâncimea de 10 cm ajunge la 15-16 °C, iar (Helicoverpa armigera Hb.): 1 -
temperatura medie zilnică a aerului este de 18- adult; 2 - ou; 3 - 4 - larve; 5 -
20 °C. Adulţii sunt nocturni, ziua stau ascunşi, fructe de tomate atacat (dupг
iar pe înserate şi noaptea zboară în căutare de Bogdanov-Katikov) nectar de flori
sau sucuri de fructe. Zborul adulţilor este eşalonat şi durează mai mult de o lună, însă
zborul maximum are loc în primele 10-15 zile, când suma temperaturilor efective
ajunge de la 260-270 °C şi pragul biologic de 15,5 °C. După o perioadă de lirănire de
3-5 zile pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia, iar peste câteva zile
depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse izolat sau grupate câte 2-3 ouă, pe partea
inferioară a frunzelor apicale, lăstari, tulpini, dar mai ales pe bobocii florali (la
bumbac, tutun), flori, fructe necoapte (ardei, roşii), mătasea porumbului, precum şi pe
unele plante spontane, preferând pe cele înflorite. Prolificitatea femelelor este foarte

389
variată de la 300 până la 3000 de ouă, iar în medie 500-1000, în funcţie de hrana
consumata de larve. Incubaţia durează în funcţie de condiţiile climatice, vara 2-4 zile,
iar primăvara şi toamna 4-12 zile. Larvele apărute la început se hrănesc cu
parenchimul frunzelor, bobocilor florali şi florilor, iar începând cu vârsta a doua
preferă organele generative (bobocii florali, ovarele, capsulele tinere cu seminţe, cât şi
seminţele din ele) diferitor plante, perforându-le. Dezvoltarea stadiului larvar durează
13-22 zile, timp în care năpârlesc de 5 ori, trecând prin 6 vârste, care se deosebesc
după lăţimea capsulei cefalice: vârstaI-0,3 mm; E-0,42-0,54; m -0,67-1,0; IV-1,2-1,5;
V-1,7-2,3; VI-2,3-3,5 mm. Un alt caracter important al larvelor de diferite vârste este
forma stigmelor respiratorii. Astfel, la larvele de vârsta 1 -3, stigmele pe toate
segmentele sunt de formă circulare; la vârsta a IV- pe segmentele abdominale 1-7
stigmele sunt ovale, iar pe segmentul al VIII- oval - lărgite; la larvele de vârsta V şi VI
toate stigmele sunt de formă ovală. Temperatura optimă pentru dezvoltarea larvei este
cuprinsă între 22-28 °C. Larvele ajunse la completa dezvoltare coboară în sol, de
regulă la adâncimea de 5-8 cm, uneori mai mult, unde îşi formează o căsuţă în care se
transformă în pupă. Stadiul pupai durează 10-15 zile. Evoluţia unei generaţii durează
în medie 25-40 zile. Prima generaţie se dezvoltă în mai-iunie, a doua în lunile iulie-
august, iar a treia începe în lunile august-septembrie şi durează până în primăvară
(mai). Larvele din ultima generaţie se transformă în pupe de obicei în luna octombrie şi
rămân pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida fructelor este o specie polifagă, atacă
peste 120 specii de plante cultivate şi spontane, producând pagube mai mari la
bumbac, tomate, porumb, tutun, ardei, vinete, fasole, mazăre, năut etc. In condiţii de
seră, pagube mari sunt produse la culturile de tomate şi garoafe. Larvele la apariţie rod
epiderma şi parenchimul frunzelor şi bobocilor florali, iar mai târziu într-un stadiu mai
înaintat atacă fructele şi seminţele. Bobocii atacaţi se înnegresc şi cad, iar capsulele
atacate se deschid numai parţial. Lapommb sunt atacate inflorescenţele mai ales cele
femele (ştiuleţii) (fig. 145). La început omizile consumă din mătase, iar apoi rod şi
distrug boabele, mai ales cele în lapte. In ştiuleţi, în fructe şi legume (tomate, vinete,
ardei etc.) larvele rod galerii mari, şi lasă numeroase dej ecţii pe care se instalează
diferite specii de ciuperci din genurile Fusarium şi Cephalosporium, producând
putrezirea lor. La tutun peste 47% din capsule sunt golite total, iar unele din acestea
sunt parţial consumate. Pagubele produse în unii ani ajung până la 40-60% din
producţia de seminţe.
Pagubele produse de larvele primei generaţii deseori sunt foarte mici şi de multe
ori neobservate, de aceea cele mai mari pierderi produse de acest dăunător sunt
determinate de larvele generaţiei a doua, care au frecvent o densitate mult mai ridicată.
Populaţia acestei insecte este redusă,
în afară de factorii abiotici de peste 50 de
specii de prădători şi paraziţi ai diferitelor
stadii de dezvoltare a insectei, printre care
un rol deosebit au: Orius niger Wolff.,
Trichogramma evanescens Westw., T.
praetio-sum., T. euproctidis Gir.,
Habrobracon hebetor Say., H. plotnikovi
Say. etc.

Fig. 145. Atacul de omida

fructificaюiilor
390
(Helicoverpa armigera Hb.): 1-
2-3-4 - la diferite organe ale plantei
de tutun; 5 - la єtiuleюi de porumb
 Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice, biolo-
gice şi chimice. Măsuri agrotehnice: efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru
distrugerea pupelor hibernante; distrugerea sistematică a florii spontane, care sunt
gazde intermediare ale insectei; semănatul sauplan-tareaplantelor cât mai timpuri u în
terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a grăbi dezvoltarea plantelor şi a spori
rezistenţa lor la atac; în cursul perioadei de vegetaţie, când larvele se retrag în sol
pentru transformare în pupe, se recomandă lucrarea repetată a solului dintre rândurile
plantelor cu cultivatorul pentru distrugerea larvelor şi pupelor.
Ca măsuri biologice se recomandă: lansarea în culturi a viespei oofage
Trichogramma evanescens Westw., la începutul şi la depunerea în masă a ouălor în
doze de 20-60 mii viespi/ha pentru fiecare generaţie la intervale de 5-6 zile; utilizarea
preparatului viral VJRIN-HA-2 cu titrul de 7 mlrd. poliedri/gram (0,15-0,3 kg/ha) în
culturile de tomate ardei, porumb zaharat şi alte plante legumicole (2 tratări la intervale
de 8-10 zile pentru fiecare generaţie) împotriva larvelor tinere (1-2 vârstă); aplicarea
de tratamente cu biopreparate pe bază de bacterii (Bacillus thuringiensis) care pot
declanşa epizotii în rândul larvelor; utilizarea capcanelor cu feromoni specifici
(ArmiGALI) care se instalează în câmp la înălţimea de 20 cm deasupra plantelor (1
capcană / 2-3 ha) pentru determinarea perioadelor optime de tratare chiniicăprin
stabilirea curbei de zbor sau pentru combaterea directă a fluturilor prin montarea în
cultură a 10-12 capcane la hectar la distanţă una de alta de 100-120 m, pentru ca
feromomi să nu se interfereze între ei.
In unele ţari se folosesc benzi capcane din porumb, năut, bame, in, bumbac, ricin
semănate mai timpuriu, care atrag adulţii pentru depunerea ouălor, iar la apariţia
larvelor benzile se tratează cliimic sau se distrug cu cultivatorul.
Tratamente chimice speciale pentru combaterea omizii fructelor nu se aplică sau
foarte rar şi numai în lipsa mij loacelor biologice, la semnalarea apariţiei unor focare
puternice, deoarece tratamentele efectuate împotriva altor specii de dăunători asigură
concomitent şi combaterea acestui dăunător.
La atacuri puternice şi depăşirea PED (10 ouă şi larve eclozate/100 plante) se pot
aplica tratamente chimice, la avertizare în perioada apariţiei primelor larve de vârsta 1
-2 sau la semnalarea atacurilor cu Confidor Maxi 70 WG (0,07-0,08 kg/ha) în culturile
de cartof, tomate etc. şi alte produse avizate.
7.3. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME LI LI ACEE (CEAPĂ,
USTUROI, PRAZ, SPARANGHEL)
Nematodul tulpinilor şi bulbilor - Ditylenchus dipsaci Filipj.
Sin.: Anguillula dipsaci Kuhn, Ditylenchus alii Filipj., Tylenchus dipsaci Kiinn. Ord.
Tylenchida, Fam. Tylenchidae
Răspândire. Nematodul tulpinilor şi bulbilor este răspândit în multe ţări din
Europa, Asia, Africa de Nord, America, Australia, Noua Zelandă.
Descriere. Adultul are corpul alungit, cilindric de 1,0-1,8 mm lungime şi 0,03-
0,04 mm lăţime la femelă şi respectiv de 0,9-1,6 mm şi 0,025-0,03 mm la mascul.
Corpul la capete este îngustat, de culoare albă, acoperit cu o cuticulă striată transversal,
în afară de regiunea capului şi a cozii, unde este netedă. La femelă cavitatea bucală
este înconjurată de 6 lobi, având stiletul bucal conic de 10-24 um lungime (fig. 146).
Oul este oval, de 0,08-0,1 mm lungime, de culoare albă.
Larva este asemănătoare cu adulţii, transparentă, având dimensiunile mai mici,
de 0,5-0,8 mm lungime.

391
 Biologie şi ecologie. Nematodul tulpinilor şi bulbilor are 5-6 generaţii pe an, iar
în depozite se dezvoltă în tot cursul anului. Iernează în toate stadiile (ou, larvă, adult)
în bulbii depozitaţi, în tulpini, tuberculi ai diferitor plante cultivate şi spontane precum
şi sub formă de chişti de rezistenţă în sol. Se răspândeşte cu material săditor (bulbi,
tuberculi, tulpini etc.) şi prin seminţe. O parte din timp nematodul trăieşte liber în sol,
în special larvele de prima vârstă, care sunt foarte rezistente la condiţii nefavorabile. In
primăvară în condiţii optime de temperatură (18-25 °C) şi umiditate (70-80%), larvele
îşi reiau activitatea şi migrează în sol, îndreptându-se spre plantele tinere şi pătrund în
ţesuturile cu care se hrănesc. De cele mai multe ori, larvele pătrund prin discul bulbilor
sau prin
rădăcinile diferitor plante, de regulă prin

392
 orificii naturale sau prin rănile provocate de
alţi dăunători. în condiţii nefavorabile,
larvele rămân în sol, unde pot supravieţui
până la 18 luni, iar în stare de anabioză mai
mulţi ani. După cinci năpârliri, larvele
ajung la completa dezvoltare, se
diferenţiază în masculi şi femele, care după
împerechere depune ouăle în ţesuturile
plantelor atacate. O femelă depune 200-500
ouă. Temperatura optimă pentru depunerea
ouălor este cuprinsă între 13-18 °C, iar la
temperaturi sub 1-5 °C sau peste 36 °C
depunerea
Fig. 146.Nematodultrdpinilorşibulbilor ouălor este întremptă. Larvele apămte mi-
(Ditylenchus dipsaci Filipj.): grează în sol în căutarea noilor plante şi
1 - mascul; 2 - femelă; 3-8 bulbi şi plantă de ceapă pătrund în interior. Dezvoltarea şi repro-
atacate (după Verderevsky) ducerea nematodului are loc în spaţiile
intercelulare ale parenchimului ţesuturilor diferitor organe i bulbi, tuberculi, tulpini,
frunze etc), unde la anumite intervale se dezvoltă mai multe generaţii. Dezvoltarea
unei generaţii durează de la 15 până la 45 zile, în funcţie de condiţiile climatice.
în cadrai acestei specii există aproximativ 20 de rase biologice grupate şi
caracterizate după planta-gazdăpreferată, dintre care cele mai frecvente şi mai agresive
sunt cele de pe ovăz, cartof, lucemă, trifoi, secară, sfeclă, ceapă usturoi şi bob. Unele
rase sunt foarte specializate, având un număr redus de plante-gazde, iar altele pot fi
mtâlnite frecvent pe 5-6 specii de plante cultivate sau spontane.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul mlpînilor şi bulbilor este o specie
polifagă. Atacă cea 1200 specii de plante-gazde cultivate şi spontane producând
pagube mai mari la ceapă, usturoi şi praz. Plantele atacate stagnează în creştere, au
tulpinile îngroşate, iar frunzele se îngălbenesc şi cu timpul se usucă. Bulbii atacaţi se
deformează, prezintă crăpaturi longimdinale, capătă un aspect mucilaginos la început
de culoare albă, apoi cenuşiu sau brun, cu un miros puternic şi neplăcut. La smulgere
rădăcinile plantelor rămân în sol, producându-se o dezgolire a bulbilor, fenomen
cunoscut sub numele de , ,chelirea cepei şi a usturoiului". Afară de aceasta în zonele cu
ţesuturi degradate se instalează
0 serie de alţi dăunători, cum sunt acarianul bulbilor (Rhizoglyphus echinopus Fum. et
Rob.), acarianul alungit (Tyrophagusputrescentiae Schr.) sau agenţi fitopatogeni
(Botrytis allii Munn.), care într-un timp scurt provoacă putrezirea, in unii ani, atacul
nematodului se manifestă în forme deosebit de grave, provocând pierderi destul de
mari (50-80%) în culturile de ceapă şi usturoi, iar uneori duce la compromiterea totală
a culturilor.
Nematodul Mpinilor şi bulbilor este şi un important vector al unor boli virotice la
tomate Solanum virus deformans, la castraveţi Cucumis virus 1, la ceapă Allium virus
1, laumbelifere^zwm virus 1, la sfeclă Beta virus 3, la fasole Phaseolus virus
1 şi Phaseolus virus 2 etc.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri
agrotehnice, fizice şi cMmice. Dintre măsurile agrotehnice un rol important în
reducerea populaţiilor acestui dăunător au: strângerea tuturor resturilor de plante
rămase în câmp după recoltare; distragerea tuturor speciilor de plante spontane, care

393
adesea sunt gazde secundare pentru acest nematod; respectarea strictă a rotaţiei
culturilor în asolament cu revenirea pe terenurile infestate după 4-5 ani; mfiinţarea
culturilor de ceapă, usturoi şi praz pe terenuri uşoare, bogate în substanţe nutritive, ca
să asigure o dezvoltare mai accelerată a plantelor, care sunt mai rezistente la atac;
folosirea la însămânţare sau plantare a unui material săditor sănătos (neinfestat);
cultivarea unor soiuri cu o sensibilitate mai redusă sau chiar rezistente la atacul
nematozilor; controlul culturilor în cursul perioadei de vegetaţie, începând din a doua
jumătate a lunii mai, când apar primele simptome de atac la plante şi eliniinarea celor
infestate, distragerea prin ardere; recoltarea culturilor la timp.
Ca măsuri fizice - dezinfectarea seminţei şi materialului săditor (arpagică, bulbi
etc), prin aplicarea tratamentelor termice cu temperaturi ridicate.
Tratamente chimice. în unele ţări, la usturoi în culturile de seminceri atacul
nematodului se reduce substanţial prin îmbăierea bulbilor înainte de semănat sau prin
vaccum-infiltraţie într-o soluţie de Furadan 35 ST - 0,5%, Vydate 24 EC - 0,2%,
Hostathion 40 EC - 0,05% timp de 30 minute.
în cazul unor infestări puternice, pe suprafeţe mici se pot aplica tratamente la sol,
înainte de îrtsârnânţare sau în cursul perioadei de vegetaţie cuproduse nematocide
granulate.
In general însă, tratamente chimice speciale de combatere a acestui dăunător nu se
aplică, datorită cantităţilor mari de pesticide, a preţului lor ridicat şi a poluării
pronunţate a mediului ambiant.

Acarianul bulbilor - Rhizoglyphus echinopus Fum. et Rob

Sin.: Tyroglyphus echinopus Fum. et Rob., Rhizoglyphus callae Oud. Ord. Acari,
Fam. Acaridae
Răspândire. Acarianul bulbilor este o specie cosmopolită, răspândită în toate
regiunile globului.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, cu suprafaţa netedă de 0,8-1,1 mm
lungime la femelă şi de 0,6-0,78 mm la mascul, de culoare albicioasă, strălucitoare sau
incolor cu un luciu gălbui sau castaniu, în jurul organelor genitale roşcat, iar
extremităţile picioarelor violete deschis. Cefalatoracele în partea anterioară şi
posterioară prezintă câte o pereche de peri. Abdomenul lateral are câte un păr, iar în
partea distală 8 peri mai groşi (fig. 147).
Oul este oval, de 0,14-0,16 mm lungime de culoare albă.
Larva este asemănătoare cu adulţii, având dimensiuni mai mici şi numai 3
perechi de picioare.
Biologie şi ecologie. Acarianul bulbilor are 4-9 generaţii pe an. Iernează ca adult
în sol, în diferite resturi vegetale rămase în câmp după recoltare, în sere, răsadniţe,
depozite etc. în plante acarianul pătrunde din sol sau este răspândit în câmp cu
materialul săditor infestat. La bulbii de ceapă acarianul se stabileşte între frunze, unde
se hrăneşte sugând seva din ţesuturi, săpând numeroase galerii în care pătrund ciuperci
şi bacterii patogene, care provoacă putrezirea lor. Longevitatea adulţilor durează
aproape 2 luni, timp în care o femelă depune de la 100 până la 800 ouă, în medie 400,
iar în mod obişnuit câte 5-24
ouă pe zi. Incubaţia durează 4-15 zile în

394
 funcţie de condiţiile climaterice. Larvele
apărute se hrănesc ca şi adulţii rozând
galerii în ţesuturi. Evoluţia stadiului
larvar durează 6-20 zile în funcţie de
temperatură şi umiditate. In acest timp
larvele trec prin două faze: protortimfă şi
deutonimfă, care sunt echivalente cu
două vârste. Ajunse la completa
dezvoltare larvele se transformă în
adulţi. în condiţii nefavorabile larvele se
transformă în hipopus, care trece în dia-
pauză ce durează un timp îndelungat iar
la

395
 Fig. 147. Acarianul bulbilor apariţia condiţiilor favorabile, bipopusul
(Rhizoglyphus echinopus Fum. et. Rob.): năpârleşte şi se transformă în femelă şi
1 - mascul văzut dorsal; 2 - femelă văzută ventral mascul. Acarianul bulbilor este o specie
(după Zahvatkin). hidrofilă şi termofilă, se dezvolta în condiţii
de umiditate ridicată, de 80-90 % şi temperaturi cuprinse între 25-26 °C. în astfel de
condiţii o generaţie durează 9-13 zile, iar la temperaturi reduse, de 10 °C, evoluţia unei
generaţii durează până la 108 zile, iar dacă umiditatea scade sub 60 % dezvoltarea
acarianului se opreşte. In condiţii optime de umiditate, de 80-90%, iar temperatura de
15°, 18°, 20°, 23° şi 25° dezvoltarea unei generaţii durează respectiv 33,3; 27,0; 18,7;
14,1 şi 11 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul bulbilor este o specie polifagă,
atacă rădăcinile, tuberculii şi bulbii diferitor specii de plante cultivate şi spontane,
producând pagube mai mari în culturile de ceapă, usturoi, praz, crini, gladiole, narcişi,
lalele etc. Atacă de asemenea tuberculii de cartofi, gheorghine, precum şi morcovul,
ridichea etc. Acarianul bulbilor atacă atât în câmp cât şi în depozitele unde poate fi
mtâlnit în asociaţie cu alte specii de acaride (Acarus siro L., Tyrophagusputrescentiae
Schr., etc), cu nematodul bulbilor (Ditylenchus dipsaci F.) sau cu diferite specii de
ciuperci şi bacterii care împreună accelerează procesul de descompunere amaterialului
infestat. Acarianul atacăbulbii sănătoşi, dar în deosebi cei atacaţi de unele specii de
dăunători (musca cepei, gărgăriţa cepei etc.) sau agenţii fitopatogeni (putregaiul
cenuşiu al cepei etc). Plantele atacate stagnează în creştere, tulpinile se îngroaşă la
bază, ţesuturile devin spongioase şi îşi schimbă culoarea în brun roşcat, La smulgere
rădăcinile rămân în sol, se îngălbenesc şi treptat se usucă. Bulbii atacaţi au miros greu
şi neplăcut. La atacuri puternice pagubele de producţie ajung la 20-60 % din recolta de
ceapă şi usturoi, iar în condiţiile de depozitare până la 30-50%.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă în general măsuri
agrotehnice: aplicarea unui asolament raţional; strângerea şi distmgerea resturilor
vegetale rămase în câmp după recoltare şi efectuarea arăturii adânci de toamnă pentru
distrugerea stadiului hibernant; plantarea unui material sănătos, neinfestat; în cursul
perioadei de vegetaţie efectuarea unui control periodic şi distmgerea prin ardere a
plantelor atacate; combaterea dăunătorilor şi bolilor care contribuie la o infestare mai
puternică a plantelor; recoltarea cepei şi a usturoiului fărăpierderi şi pe timp uscat;
uscarea bulbilor după recoltare la suprafaţa solului până la uscarea frunzelor; sortarea
riguroasă a bulbilor în încăperi uscate şi curate; pentru dezinfestarea bulbilor de
acarieni, înainte de păstrare se supun uscării la temperaturi de 35-37 °C timp de 5-7
zile; menţinerea depozitelor într-o perfectă curăţenie; după eliberarea depozitelor, toate
resturile sunt strânse şi distruse prin ardere; efectuarea dezinfestării depozitelor, pentru
distmgerea acarienilor rămaşi prin diferite adăposturi.

Gândacul roşu al cepei - Lilîoceris merdigera L.

Sin.: Lilioceris brunea F., Crioceris merdigera L. Ord. Coleoptera, Fam.
Chrysomelidae(Crioceridae) Răspândire. Gândacul roşu al cepei este răspândit în
Europa, Asia şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 6-7,5 mm lungime, de culoare roşie-închisă sau
roşie-portocalie. Antenele sunt negre, formate din 11 articule. Pronotul şi abdomenul
sunt de culoare neagră. Pronotul median uşor îngustat. Elitrele cu striuri longimdinale

396
paralele, punctiforme. Picioarele sunt roşii în afară de extremitatea femurelor care este
negricioasă.
Oul este oval-alungit, de 0,8-1,0 mm lungime, cu chorionul neted de culoare
galbenă-portocalie.
Larva la completa dezvoltare are corpul convex dorsal şi plan ventral de 8-12
mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie, galbenă-portocalie murdară. Capul şi
picioarele sunt brune. Dorsal pe fiecare segment prezintă plăci negre cu câte 1 -2 peri,
acoperit cu o substanţă mucilaginoasă şi excremente, elrniinate din anusul situat dorsal.
Pupa are 6-8,0 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie.
Biologie şi ecologie. Gândacul roşu al cepei are 2 generaţii pe an. Iernează ca
adult pe sub resturile vegetale, sau în stratul superficial al solului. Apariţia adulţilor are
loc în primăvară, pe la sfârşitul lunii aprifie-începutul lunii mai. La început adulţii se
hrănesc pe diferite plante liliacee spontane, apoi migrează în culturile de ceapă şi
usturoi abia răsărite. După un timp scurt de lirănire pentru maturarea organelor sexuale
are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează 15-30 zile.
Femela depune ouăle în grupe de câte 5-20 bucăţi pe frunzele diferitor liliacee,
preferând ceapa şi usturoiul. Ouăle sunt depuse de obicei de-a lungul nervurilor. O
femelă depune 60-80 ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărute rod parenchimul
frunzelor sub formă de bandă de-a lungd nervurilor, iar la seminceri atacă florile şi
fructele în formare. Mai târziu, larvele într-un stadiu mai avansat pătrund în interiorul
frunzelor unde continuă sa se hrănească.
Evoluţia stadiului larvar durează 15-20 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele
migrează in sol la 10-12 cm adâncime, unde într-o celulă specială se transformă în
pupă. Noii adulţi apar spre sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie, şi dau naştere
generaţiei a doua. în toamnă adulţii se retrag sub diferite adăposturi sau în sol pentru
hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul roşu al cepei este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de plante liliacee cultivate şi spontane, preferind ceapa
şi usturoiul la care produc daune mari. Atacă ca adult şi ca larvă care se hrănesc cu
parenchimul frunzelor şi inflorescenţelor, rozând orificii de-a lungul nervurilor. La
atacuri puternice plantele stagnează în creştere, dau producţii reduse şi de calitate
inferioară.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru gărgăriţa cepei (Ceuthorrhyn-
chus suturalis F.) prin tratamente foliare la apariţia în masă a adulţilor.

Gândacul albastru al sparanghelului - Crioceris asparagi L.

Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Crioceridae)
Răspândire. Gândacul albastru al sparanghelului este larg răspândit în Europa,
Asia, Africa de Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul alungit de 5-6 mm lungime, de culoare diferită.
Capul este albastru cu luciu metalic. Antenele sunt formate din 11 articule de culoare
neagră. Pronotul brun-roşcat cu 2 pete negre-bronzate. Picioarele sunt negre, cu tibiile
brune şi tarsele formate din 4 articule. Elitrele sunt galbene deschise sau albicioase, cu
marginile roşii şi o dungă suturală comună şi mai multe dungi transversale de culoare
albastră-închisă cu luciu metahc-verzui (fig. 148).
Oul este oval, de 2,0 mm lungime, de culoare cenuşie-verzuie.

397
Larva la completa dezvoltare are corpul de 6-8
mm lungime uşor bombat, de
culoare cenuşie-deschisă sau cenuşie-gălbuie,
dorsal cu luciu gălbui. Capul şi picioarele sunt
Tiegre, iar pe partea dorsală apronotului prezintă
iouă pete negre.
Pupa are 4-5 mm lungime, de culoare albă
Biologie şi ecologie. Gândacul albastru ■I
sparanghelului are 2 generaţii pe an. Iernează ca
adult în sol. Apariţia adulţilor hibernanţi are loc
m primăvară la sfârşitul lunii aprilie - începutul
lunii mai când încep să se hrănească în culturile
de sparanghel, atacând vârful mugurilor de-abia
apărute. După o perioadă scurtă de hrănire, de
Fig. 148. Gвndacul albastru al
regulă în luna mai, are loc copulaţia şi ponta. sparanghelului (Crioceris asparagi
Femela depune ouăle pe frunze sau ramuri de L.): 1 - adult; 2 - plantг de
sparanghel, fiind fixate de suport cu una din sparanghel atacatг (dupг
extremităţi, în poziţie verticală. Ouăle sunt Boguleanu, Bobвrnac є.a.)
depuse izolat sau în grupe mici de câte 3-8
buc. Incubaţia durează 4-10 zile în funcţie de
condiţiile climatice. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile fragede ale frunzelor de
sparanghel. Evoluţia stadiului larvar durează 16-22 zile. La completa dezvoltare,
larvele părăsesc plantele de hrană, migrează în stratul superficial al solului, unde îşi
construiesc o căsuţă pupală în interiorul căruia se transformă în pupă, stadiul care
durează 8-14 zile. La sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie are loc apariţia noilor
adulţi, care dau naştere la cea de-a doua generaţie, care se dezvoltă în iulie-august. In
toamnă, la sfârşitul lunii august şi în cursul lunii septembrie odată cu scăderea
temperaturii aerului, adulţii generaţiei a doua se retrag în sol pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul albastru al sparanghelului atacă ca
adult şi ca larvă, care rod frunzele şi lăstarii, iar uneori şi fructele de sparanghel.
Plantele puternic atacate se îngălbenesc şi se usucă, producţia este redusă simţitor atât
cantitativ cât şi calitativ
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru musca cepei (Delia antiqua
Meig.). Se recomandă unu-două tratamente foliare la apariţia în masă a adulţilor.

Gândacul roşu al sparanghelului - Crioceris doudecempunctata L. Ord.

Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Crioceridae) Răspândire. Gândacul roşu al
sparanghelului este răspândit în Europa şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul alungit de 5,0-6,5 mm lungime de culoare roşie-
cărămizie. Antenele sunt negre, formate din 11 articule. Pronotul este mai îngust decât
elitrele, globulos, fără pete, cu marginile rotunjite. Pronotul şi elitrele sunt galbene-
brunii sau oranj. Elitrele sunt prevăzute cu striuri şi cu câte 6 pete mici negre fiecare.
Toracele, scutelul, vârfurile femurelor, tibiile, farsele, uneori şi abdomenul sunt negre.
Oul este oval, de 2,0 mm lungime, de culoare verde.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime de culoare galbenă-
închisă sau roşcată-gălbuie, cu capul şi picioarele brunii aproape negre. Pe torace
dorsal prezintă două plăci brune.

398
Pupa are 5-6 mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Gândacul roşu al sparanghelului are 2 generaţii pe an. Ier-
nează ca adult sub resturile vegetale rămase în câmp după recoltare, precum şi în
stratul superficial al solului. Apariţia adulţilor hibernanţi are loc în primăvară, de
obicei în cursul lunii mai, iar în iunie migrează în culturile de sparanghel. Zborul
adulţilor este foarte puternic, având astfel posibilitatea de a se răspândi la distanţe
destul de mari în căutarea plantelor pentru hrană. Adulţii se hrănesc cu vârfurile
tulpinilor de-abia apărute din sol. După o perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta,
de regulă în cursul lunii iunie, ce corespunde fenologic cu înflorirea sparanghelului.
Femela depune ouăle izolat, pe vârful ramurilor şi tulpinilor, fixându-le în poziţie
orizontală cu ajutorul unei substanţe mucuaginoase, care în contact cu aerul se
întăreşte. După 6-8 zile apar larvele care se hrănesc cu frunzele şi fructele de
sparanghel. Evoluţia stadiului larvar durează 12-14 zile. Ajunse la completa dezvoltare,
larvele părăsesc plantele de hrană, migrează în sol, unde îşi construiesc o căsuţă pupală
în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-16 zile. Noii adulţi apar în a
doua jumătate a lunii iunie-începurul lunii iulie şi dau naştere la a doua generaţie, care
se dezvoltă în cursul lunilor iulie-august. In toamnă, la sfârşitul lunii august şi în
septembrie, adulţii generaţiei a doua se retrag sub diferite aclăposturi sau în sol pentru
iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul roşu al sparanghelului atacă ca
adult şi ca larvă, care se hrănesc cu frunzele, ramurile şi fructele sparanghelului.
Adulţii şi larvele fiind iubitoare de lumină puternică şi temperaturi ridicate produc
daune mai mari în anii secetoşi şi călduroşi. La atacuri puternice, plantele atacate
stagnează în creştere, vârfurile lor se îngălbenesc şi se usucă.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi pentru musca cepei (Delia
antiqua Meig.) prin aplicarea a unu-două tratamente foliare la apariţia în masă a
adulţilor.

Gărgăriţa cepei - Ceuthorrhynchus suturalis F.

Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Ceuthorrhynchidae)
Răspândire. Gărgăriţa cepei este larg răspândită în Europa şi Asia.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 3-4 mm lungime, uşor convex
dorsal de culoare neagră cu abdomenul cenuşiu la care vârful este gălbui. Antenele şi
picioarele sunt roşcate. Capul, toracele şi elitrele sunt negre acoperite cu o pubescenţă
brună-negricioasă. Dorsal pe pronot şi sutura elitrelor prezintă o dunga longitudinală
albă (fig. 149).
Oul este oval, de 0,3-0,5 mm lungime, de culoare albă.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4-7 mm lungime,
uşor curbat, de culoare galbenă, cu capul brun-roşcat.
Pupa are 2,8-3,6 mm lungime, de culoare galbenă.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa cepei are o generaţie pe an. Iernează ca adult pe
sub resturile vegetale rămase în câmp după recoltare, sau in stratul superficial al
solului,

399
la 2-3 cm adâncime. Adulţii apar în primăvară
devreme, de regulă la sfârşitul lunii martie-
începutul lunii aprilie, când temperatura solului
depăşeşte 10 °C. La început se hrănesc pe diferite
plante spontane liliacee, iar mai târziu migrează
în culturile de ceapă şi usturoi unde continuă să
se hrănească. Apariţia adulţilor are loc eşalonat şi
durează 15-25 zile. După 6-10 zile de hrănire,
pentru maturarea sexuală, are loc copulaţia şi
ponta. Pentru depunerea ouălor, femela cu
ajutorul rostrului sapă cavităţi în frunzele de
ceapă şi usturoi, în care depune ouă izolat sau în
grupe mici de câte 1 -5 buc. Depunerea ouălor
are loc eşalonat şi durează 40-55 zile. O femelă
depune până la 60 ouă. Incubaţia durează 5-15
zile. Larvele apar la sfârşitul lunii aprihe-
începutul lunii mai, pătrund în interiorul
frunzelor unde se hrănesc cu ţesuturile fragede.
Evoluţia stadiului larvar durează 15-20 zile. La
completa dezvoltare părăsesc locul de hrănire,
migrează în stratul superficial al solului, la

400
 3 -6 cm adâncime, unde îşi construiesc o căsuţă Fig. 149. Gărgăriţa cepei
pupalăîn care se transformă în pupă, stadiul care1 adult
(Ceuthorrhynchus suturalis E):
durează 8-16 zile în funcţie de condiţiile climatice. " ;2 "larvă;3 - f™2? de ceaPă
XT ■ • ii.- ••• ■ atacată (după
v F Bogdane-v-Katikov)
&
Nou adulţi, apar spre sfârşitul lunii iunie- '
începutul lunii iulie şi după o perioadă de hrănire de 25-35 zile, odată cu scăderea
temperaturii aerului, se retrag sub diferite adăposturi sau în sol pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa cepei este o insectă oligofagă, ataca
diferite specii de plante liliacee cultivate şi spontane, producând daune mai mari în
culturile de ceapă şi usturoi, în deosebi în cele de consum şi semincere. Atacă ca adult
şi ca larvă. Adulţii atacă frunzele rozând la suprafaţă cavităţi neregulate şi orificii mici.
Daune mai mari produc larvele care pătrund în interiorul frunzei unde rod parenchimul
sub formă de galerii longitudinale de 1 -2 mm lăţime şi până la 30 mm lungime, lăsând
neatacată epiderma externă. In anii de invazii, într-o frunză se pot întâlni 7-17 larve.
Atacul apare sub formă de pete alungite albicioase caracteristice. Plantele atacate
stagnează în creştere, frunzele se usucă, începând de la vârf spre bază şi dau producţii
scăzute. în culturile de seminceri la atacurile puternice, producţia de seminţe scade
simţitor atât cantitativ cât şi caUtativ.
Combatere. Se aplică în general măsuri agrotehnice: aplicarea unui asolament
raţional; imediat după recoltare strângerea şi distmgerea prin ardere a tuturor resturilor
vegetale şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului
hibernant; în cursul perioadei de vegetaţie lucrarea repetată a solului pentru distmgerea
larvelor retrase în sol pentmîmpupare, precum şi apupelor; izolarea în spaţiu, la cel
puţin 0,5-1,0 km, a culturilor noi de liliacee faţă de cele vechi, puternic infestate de
acest dăunător.
Tratamente chimice speciale pentru combaterea gărgăriţei cepei nu se aplică,
deoarece măsurile de igienă culturală asigură o diminuare a populaţiilor acestui
dăunător sub pragul economic de dăunare, ne mai fiind nevoie de măsuri cliirnice
speciale.

Musca sparanghelului - Plioreoceptapoeciloptera Schr.

Sin.: Platypareapoeciloptera Schr. Ord. Diptera, Fam. Trypetidae.
Răspândire. Musca sparanghelului este răspândită în multe ţări din Europa.
Descriere. Adultul are corpul de 5,5-7,0 mm lungime de culoare brună-cenuşie,
cu capul brun, iar ochii roşii. Pe pronot prezintă 3 dungi longitudinale gălbui. Picioarele
sunt galbene-roşcate. Aripile sunt membranoase, nu mai lungi decât abdomenul, cu un
desen caracteristic de culoare brună-cenuşie. Abdomenul este scurt, aproape conic de
culoare neagră (fig. 150).
Oul este oval-alungit, de 1,3 mm lungime, de culoare albă.
Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul cilindric, de 6-8 mm
lungime, de culoare albă, îngustat în partea anterioară, iar ultimul segment abdominal
este bifurcat.
Pupariul are formă de butoiaş, de 4,5-6 mm lungime, de culoare galbenă-brunie,
în partea posterioară fiind bifurcat.

401
 Biologie şi ecologie. Musca sparanghelului are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de pupă în sol la 2-5 cm adâncime, mai rar
în plantele atacate rămase în câmp. Adulţii apar din
pupe ca regulă la sfârşitul lunii aprilie sau în prima
jumătate a lunii mai, când temperatura solului
ajunge la 8-10 °C. Apariţia muştelor are loc
eşalonat şi durează până în prima jumătate a lunii
iunie. Muştele zboară mai ales în zilele călduroase
şi însorite, însă zborul este scurt şi greoi, putând fi
uşor prinse, deplasându-se la distanţe mici. în zilele
răcoroase cu ploi şi vânturi stau adăpostite pe
partea inferioară a frunzelor, pe sub bulgării de
pământ etc. Adulţii se hrănesc cu nectarul şi
polenul diferitelor plante înflorite în vederea
maturării sexuale.

După câteva zile de la apariţie are loc

copulaţia şi ponta. Ouăle sunt introduse cu
ajutorul o vipozi torului în vârfurile sparanghelului
Fig. 150. Musca sparanghelului de abia apărut din sol. Femela depune în mod
(Plioreoceptapoeciloptera Schr.): obişnuit câte un singur ou în fiecare vârf, iar într-
1 - adult; 2 - larvă; 3 - plantă de sparangel o plantă pot fi depuse ouă de mai multe femele,
atacată (după Cândea) 0 femelă depune 80_100 ouă incubaţia durează

3-10 zile. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile fragede, săpând galerii spre rădăcini.
De regulă într-o tulpină se dezvoltă mai multe larve. Stadiul larvar durează 12-16 zile.
Ajunse la completa dezvoltare larvele se împupează în interiorul plantei-gazdă, sau
migrează în sol, unde se transformă în pupă, care rămâne pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca sparanghelului este o specie
monofagă, atacă sparanghelul. Atacă larvele, care rod numeroase galerii în lăstari şi
tulpine tinere. Plantele tinere atacate se îndoaie şi se usucă, iar la cele mai dezvoltate
tulpinile stagnează în creştere, se deformează, devin aţoase şi lemnificate şi se
îngălbenesc, reducându-se astfel valoarea comercială. La atacuri în masă pagubele sunt
foarte mari.
Combatere. Se recomandă în general măsuri agrotehnice: strângerea şi
distmgerea resturilor vegetale şi efectuarea arăturilor pentru reducerea stadiului
hibernant; respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor; semănarea de soiuri precoce cât
mai timpuriu pentru a evita astfel prinderea plantelor în faza cea mai sensibilă de atac;
pe sectoare mici recoltarea şi distrugerea vârfurilor atacate prin ardere; în cursul
perioadei de vegetaţie aplicarea repetată a praşilelor, pentru a distruge larvele retrase în
sol pentru împupare.

402
Musca cepei - Delia antiqua Meig.
Sin.: Hylemyia antiqua Meig., Anthomyia antiqua Meig., Phorbia antiqua Meig. Ord.
Diptera, Fam. Anthomyidae
Răspândire. Musca cepei este răspândită in toate ţările din Europa şi America de
Nord.
Descriere. Musca cepei la exterior seamănă mult cu musca verzei şi cea
domestică. Adultul are corpul păros, uşor alungit, de 6-7 mm lungime, de culoare
cenuşie-gălbuie cu obrajii argintii, pete şi dungi caracteristice de culoare negricioasă
Antenele sunt aristate, acoperite cu peri lungi. Pronotul este gălbui, prezentând în
regiunea mediană o dungă longitudinală de
culoare închisă. Picioarele sunt negre,
prezentând pe marginea internă a tibiilor poste-
rioare numeroşi perişori scurţi, aşezaţi paralel.
Aripile sunt gălbui, membranoase, cu nervura
anală ajungând marginile lor externe. Pe
abdomen se observă pete şi dungi longitudinale
înguste întunecate. Se recunosc uşor în culturile
de ceapă, mai ales dimineaţa, zburând în zig-zag
(fig. 151).
Oul are 1,0-1,2 mm lungime, de culoare
albă-gălbuie, oval-alungit, la un capăt îngustat,
iar la celălalt oblic, pe partea ventrală cu un Fig. 151. Musca cepei (Delia
jgheab alungit. antigua Meig.): 1 - adult; 2 - larvг;
Larva este apodă-acefală, la completa 3 - ornamentaюia ultimului
dezvoltare are corpul alungit de 6-8 mm segment abdominal al larvei; 4 -
lungime, de culoare albă-gălbuie, uşor îngustat plantг de ceapг atacatг (dupг
Zimin)
spre partea anterioară. Ultimul segment abdominal este prevăzut cu
14 ventuze conice, digitiforme dintre care 4 mediane sunt mai mari decât celelalte,
precum şi numeroşi spiculi.
Pupariul are 5-7 mm lungime, este oval-alungit în formă de butoiaş de culoare de
la maro-roşcat până la cărămiziu-închis.
Biologie şi ecologie. Musca cepei prezintă 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de
pupă în sol, la o adâncime de 10-20 cm. Primăvara, spre sfârşitul lunii aprilie -
începutul lunii mai apar adulţii, care mai întâi migrează pe diferite plante ierboase
(liliacee spontane) sau lemnoase (salcie, plop, fag, dud etc), unde se hrănesc cu nectarul
florilor. Apariţia adulţilor se eşalonează pe o perioadă de 12-20 zile, în funcţie de
precipitaţii şi temperatură. S-a constatat că apariţia în masă a muştelor din primăvară,
coincide de regulă fenologic cu înflorirea păpădiei. După o perioadă de hrănire de 7-12
zile, pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în
rânduri sau în grupe mici de câte 5-12 bucăţi pe sub bulgării de pământ, în crăpăturile
solului, pe bulbi sau în apropierea plantelor de ceapă, usturoi, praz etc. Uneori ouăle
sunt depuse şi pe frunzele plantelor. Incubaţia durează 3-8 zile, fiind influenţată mult de
temperatura şi umiditatea solului (con&ţiile optime fiind temperatura de 17-22 °C, iar
umiditatea 75-80 %). Larvele apărute pătrund în ţesuturile plantelor la baza frunzelor
sau în bulbi în care sapă galerii. Larvele se ţin în grupe, formând în bulbi cavităţi
comune destul de mari. La atacuri puternice într-un bulb se pot găsi câteva zeci de larve
de la diferite femele. Stadiul larvar durează 15-20 zile şi în acest timp năpârlesc de 3

403
ori. Pe la sfârşitul lunii mai, larvele ajung la maturitate, părăsesc locurile de hrănire şi
migrează în sol, la 3-7 cm adâncime, unde fiecare formează câte o celulă de pământ în
interiorul căruia are loc împuparea. La atacuri puternice, când în bulbi se află un număr
mare de larve, unele nu mai părăsesc locurile de hrană, transformându-se în pupe în
interiorul bulbilor atacaţi sau în colet. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. Adulţii
generaţiei a doua apar în prima jumătate a lumi iunie. Femelele acestei generaţii depun
ouăle mai ales pe ceapa însămânţată târziu. Peste 3-5 zile apar larvele care se dezvoltă
în bulbi de ceapă în cursul lunilor iulie şi august. Ajunse la maturitate larvele migrează
în sol, unde se transformă în pupe care rămân pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cepei este o insectă oligofagă. Atacă
numeroase specii de plante liliacee, dar pagube mai mari produce în culturile de ceapă
şi usturoi. Daune mai mari produc larvele din prima generaţie care atacă plantele tinere,
ce sunt mai sensibile. Atacă la început frunzele, apoi trec şi sapă galerii în bulbii pe
cale de formare, trecând de la o plantă la alta. Larvele generaţiei a doua, atacă numai
bulbii formaţi unde sapă galerii în care pătrund diferite specii de ciuperci şi bacterii
care provoacă putrezirea lor. Bulbii atacaţi se înmoaie şi au un miros neplăcut. Plantele
atacate au la început frunzele îngălbenite care mai târziu se vestejesc şi se usucă. în anii
de invazii plantele distruse pot ajunge până la 80%.
Înmulţirea acestui dăunător este mult frânată de diferite specii de entomofagi
printre care un rol mai important au: Aleochara bilineata Gyll., A. bipustulata L.,
Aphaereta minuta Nees., Spalangia cameroni Perk., Sp. endius Walk.,
Pachycrepoideus vindemiae Rond. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri de igienă
culturală, aşa ca respectarea unui asolament raţional, ca ceapa sau usturoiul să se
întoarcă pe acelaşi teren nu mai înainte decât peste 3-4 ani; strângerea resturilor de
plante, rămase în câmp după recoltare şi distmgerea lorprin ardere; efectuarea arărurilor
adânci de toamnă, pentru distmgerea stadiului hibernant; în cursul perioadei de
vegetaţie efectuarea unui control riguros şi distmgerea plantelor atacate; însămânţarea
sau plantarea cepei cât mai timpuriu în terenuri bine pregătite pentru a obţine plante
mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac, deoarece semănăturile târzii sunt
puternic infestate şi atacate de larvele muştei.
Ca măsuri biologice se recomandă lansarea speciei Aleochara bilineata Gyll. în
doză de 20-30 mii ex./ha, realizându-se o reducere a populaţiilor acestei muşte de până
la 85-91%.
In Olanda s-a elaborat un program de combatere a muştei cepei, care constă în
lansarea de indivizi sterilizaţi, obţinuţi pe diete artificiale.
Tratamente chimice speciale pentru combaterea muştei se aplică numai în anii de
invazii, efectuându-se pentru fiecare generaţie două tratamente foliare cu BI-58 Nou
(0,75-1,0 l/ha) în perioada de maximă apariţie a adulţilor, începutul pontei sau la
apariţia larvelor.

Musca bulbilor de ceapă - Eumerus strigatus Fall. Ord. Diptera, Fam. Syrphidae
Răspândire. Musca bulbilor de ceapă este larg răspândită în multe ţări din Europa.
Descriere. Adultul are corpul alungit de 6,5-9 mm lungime, de culoare verde-
arărnie cu luciu metalic. Pe torace prezintă 2 pete cenuşii longimdinale. Abdomenul
este aproape cilindric, cu trei perechi de pete înguste galbene oblice. Masculii se
deosebesc de femele fiind de talie mai mare şi cu ochii mari aproape uniţi, iar femelele

404
sunt mai mici şi cu ochii separaţi. Aripile sunt transparente. Picioarele au femurele
posterioare îngroşate, acoperite cu perişori (fig. 152).
Oul este alb, alungit de 0,8 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, fărăjgheabul alungit
de pe partea ventrală, caracteristic pentru oul muştei cepei.
Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul puternic zbârcit de
până la 11 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, galbenă-cenuşie sau verde-murdară Pe
ultimul segment abdominal prezintă o proeminenţă

405
brună cu o stigmă, iar pe margini două
apendice digitiforme cărnoase.
Pupariul are forma unui butoiaş
de 6-8 mm lungime şi de 3 mm lăţime,
de culoare galbenă-deschisă sau brună-
roşietică.
Biologie şi ecologie. Musca bulbi-
lor de ceapă are 2 generaţii pe an.
Iernează

406
înstadiul de larvă în bulbii atacaţi, rămaşi Fig. 152.Muscabulbilordeceapă
în câmp dupărecoltare sau depozitaţi, une- (Eumerus strigatis Fall.):
oriiemeazăşimstMuldepupăînstratul 1 - adult; 2 - larvă (după Bogdanov-Katikov)
superficial al solului sau în resturile vegetale rămase în câmp după recoltare.
Primăvara, la sfârşitul lunii mai, larvele hibernante se transformă în pupe.
Adulţii apar începând din luna iunie-iulie. Apariţia lor are loc eşalonat şi durează
aproape o lună, hrănindu-se cu nectarul şi polenul diferitor plante. După o perioadă
scurtă de hrănire are loc copulaţia şi ponta.
Femela depune ouăle pe bulbi sau pe suprafaţa solului de lângă plante, în grupe de
câte 5-9 bucăţi. Femelele preferă să depună ouăle pe plante slab dezvoltate, bolnave sau
atacate de musca cepei şi alţi dăunători, care elimină substanţe fitoncide de care
probabil sunt atrase femelele. Incubaţia durează 5-10 zile. Larvele apărute pătrund în
bulbi localizându-se de obicei în partea de jos, rozând numeroase galerii. Larvele
preferă să atace bulbii dăunaţi de alţi dăunători (sârmari, musca cepei şi nematodul
cepei). Stadiul larvar durează 20-25 de zile. Ajunse la maturitate, larvele părăsesc
locurile de hrănire şi migrează în sol, unde se transformă în pupe. Stadiul de pupă
durează 10 zile. Femelele generaţiei a doua depun ouăle în august, iar larvele atacă
plantele în august-septembrie, apoi se retrag în sol pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca bulbilor de ceapă atacă diferite plante
liliacee: ceapa, usturoiul, laleaua, narcisul, stângenelul etc, însă produce pagube mai
mari în culturile de ceapă şi usturoi. Uneori atacă tuberculii şi părţile subterane ale
tulpinilor de cartofi, morcovi şi sfeclă. Larvele pătrund în interiorul bulbilor şi rod
galerii în care pătrund cuiperci şi bacterii ce provoacă putrezirea lor. La atacuri
puternice din bulbii atacaţi rămân doar pereţii, iar partea centrală este transformată într-
un putregai negru. Plantele atacate stagnează în dezvoltare şi dau producţii scăzute sau
se îngălbenesc şi pier. La atacuri puternice pierderile ajung până la 50% din recoltă.
Populaţia acestui dăunător este mult limitată de aceleaşi specii entomofage ca şi la
musca cepei.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru musca cepei (Delia antiqua Meig.).

7.4. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME CUCURBITACEE

(CASTRAVEŢI, PEPENI, DOVLECEI)
Păduchele verde al castraveţilor - Aphis gossypii Glov.
Sin.: Cerosiphagossypii Glov., Doralisfrangulae Koch. Ord. Homoptera, Fam.
Aphididae
Răspândire. Păduchele verde al castraveţilor este larg răspândit în toate ţările de
pe glob.

407
 Descriere. Femela apteră are corpul
oval-alungit de 1,2-2,10 mm lungime în vară
de culoare verde-cenuşie sau verde-gălbuie,
iar în toamnă verde-închisă, acoperit cu o
secreţie ceroasă fină, de culoare cenuşie.
Capul şi toracele de culoare brunie. Antenele
sunt scurte, având 2/3 din lungimea corpului,
de culoare verde-deschisă, în afară de
primele două articule de la bază, vârful
articulului 5 şi 6, care sunt cenuşii.
Fig. 153. Pгduchele verde al
Picioarele sunt galbene-verzui, cu vârful castraveюilor (Aphisgossypii Glov.):
tibiilor şi a farselor de culoare neagră. 1 - femelг aripatг; 2 - femelг apterг;
Corniculele 3 - larvг; 4 - nimfг; 5 - plantг atacatг
sunt negre, cilindrice, uşor lăţite la bază, mai (dupг Gherasimov)
scurte decât coada. Coada este de culoare verde- închisă
prevăzută lateral cu 2-3 peri. Femela aripată are corpul oval-alungit, de 1,2-1,9 mm
lungime de culoare verde-închis, cu capul şi toracele negre, acoperit cu o secreţie
ceroasă, cenuşie. Antenele sunt puţin mai scurte decât corpul, având al 3-lea articul
prevăzut cu 5-8 senzorii. Are 2 perechi de aripi membranoase, cele posterioare sunt mai
mici, iar cele anterioare au o nervaţie specifică. Abdomenul este verde, lateral cu 3-4
pete de culoare brună (fig. 153).
Oul este oval-alungit, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare galbenă, iar
după 3-4 zile, devine negru-lucios.
Larva este asemănătoare cu femela apteră, având însă dimensiuni mai mici.
Biologie şi ecologie. Păduchele verde al castraveţilor are 12-16 generaţii pe an în
câmp şi până la 20 generaţii în sere. Este o specie migratoare, având ca plantă-gazdă
primară cruşinul (Rhamnus frangulae), iar ca plante-gazde secundare diferite specii de
plante ierboase cultivate şi spontane, preferind castraveţii, pepenii, dovlecei, bumbacul
etc. Iernează în stadiul de ou pe ramurile de cruşin. In primăvară, în luna aprilie, când
temperatura medie a aemlui depăşeşte 4-5 °C, din oul hibernant apare larva care după
câteva zile de hrănire cu seva din ţesuturi se transformă în femelă ăptem-fundatrix sau
matcă care dă naştere pe cale partenogenetică vivipară la câteva generaţii de femele
aptere fundatrigene care se hrănesc pe frunzele de cruşin. La începutul lunii iunie în
coloniile păduchelui de rând cu femelele aptere fundatrigene apar şi femele aripate ce
migrează pe diferite specii de plante ierboase cultivate şi spontane, preferând pe cele
din familia cucurbitacee, pe care continuă să se înmulţească tot pe cale partenogenetică
vivipară, în tot cursul perioadei de vegetaţie, dând naştere la o serie de generaţii de
femele aptere şi aripate. In toamnă, către sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii
octombrie apar femelele aripate sexupare care se reîntorc pe planta-gazdă-primară -
cmşinul, unde dau naştere generaţiei sexuate (masculi şi femele), care după copulaţie,
femela depune ouăle de iamă. O femelă depune în medie până la 4-6 ouă.
în condiţii de seră, răsadniţe, case de vegetaţie, precum şi în unele regiuni unde
planta-gazdă-primară - cmşinul, lipseşte, păduchele verde al castraveţilor se înmulţeşte
în tot cursul anului numai pe cale partenogenetică vivipară, având un ciclu de
dezvoltare incomplet, iernând în stadiul de femele aptere, aripate şi larve ce pot suporta
temperaturi de până la - 9 °C. Iernează pe rădăcinile diferitor plante spontane:
pătlagină, traista ciobanului, pălămidă, muştarul de câmp, laptele câinelui etc.

408
Primăvara devreme, când temperatura aemlui ajunge până la 12 °C, păduchele începe
să se dezvolte pe aceste plante spontane, înmulţindu-se pe cale partenogenetică vivipară
în tot cursul perioadei de vegetaţie, dând naştere la mai multe generaţii. Pe la sfârşitul
lunii mai-iunie în coloniile păduchelui apar femele aripate, care migrează pe diferite
specii de plante cultivate (castraveţi, pepeni, dovlecei etc), unde continuă să se
înmulţească tot pe cale partenogenetică vivipară în tot cursul perioadei de vegetaţie,
dând naştere la o serie de generaţii de femele aptere şi aripate. 0 femelă apteră dă
naştere în medie la 40-50 larve, maximum până la 80 larve, iar femelele aripate au o
prolificitate mai redusă. Dezvoltarea unei generaţii durează 7-10 zile în funcţie de
condiţiile climatice. In condiţii de seră, păduchele castraveţilor se întâlneşte în tot
cursul anului, însă atacuri mai puternice se înregistrează în luna iunie, când formează
colonii masive pe frunze, datorită formelor aripate migrate din câmp.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al castraveţilor este o specie
polifagă, atacă peste 46 specii de plante cultivate şi spontane din 28 familii botanice,
dar produce daune mai mari în culturile de castraveţi, pepeni, dovlecei, bumbac etc, la
care colonizează frunzele, lăstarii, florile şi tulpinile formând colonii masive, îndeosebi
pe partea inferioară a frunzelor, înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Este un dăunător
frecvent în anii cu primăveri şi veri răcoroase şi cu nebulozitate accentuată. Ca urmare
frunzele atacate se răsucesc, se deformează, şi apar pete de culoare galbenă-palid, care
cu timpul se usucă. La atacuri puternice plantele stagnează în creştere şi se usucă în
masă.
in afară de daunele directe, acest afid produce şi daune indirecte, prin acoperirea
organelor atacate cu excremente dulci ale păduchelui „rouă de miere" pe care se
dezvoltă diferite ciuperci saprofite (fumagine), precum şi prin transmiterea unor
virusuri, care provoacă boh virotice grave la diferite plante (ca mozaicul castraveţilor,
mozaicul fasolei, mozaicul inelar, mozaicul salatei, mozaicul spanacului ş. a.).
Înmulţirea acestui afid, adesea este limitată de activitatea diferitor organisme
entomofage, printre care un rol mai important joacă: Adonia variegata Goeze.,
Aphidoletes sp., Chrysopa carnea Steph., Coccinella septempunctata L., Syrphus sp.,
Aphidius ervi Hal. etc.
Combatere. Se aphcă măsuri agrotehnice, biologice, iar în câmp în caz de invazii
şi măsuri chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă, ca după recoltare toate
plantele sau resturile de plante rămase în sere şi în câmp, trebuie distruse prin ardere;
menţinerea serelor într-o perfectă stare de curăţenie; distrugerea florei spontane din
jurul serelor, care sunt plante-gazde secundare pe care se înmulţeşte păduchele;
semănatul cât mai timpuriu, pentru ca la apariţia păduchelui plantele să fie bine
dezvoltate şi mai rezistente la atac.
Ca măsuri biologice, hi condiţii de seră, se recomandă îrrmulţirea şi lansarea
dipterului prădător - Aphidoletes aphidimyza Rond. (50-70 pupe/m2), efectuând 5-7
lansări pe parcursul perioadei de vegetaţie, asigurând un raport dintre prădător şi pradă
de 1:5.
Tratamente chimice în sere se aplică la semnalarea primelor colonii de păduchi
şi depăşirea PED. Dar întrucât culturile legumicole din sere şi în special castraveţii se
recoltează la intervale foarte scurte (2-3 zile) şi se consumă mai ales în stare proaspătă,
pentru evitarea formării de reziduuri toxice pe fructe se vor folosi numai produse cu un
grad de toxicitate foarte redus, precum şi remanentă de scurtă durată ca: Actellic, 50
EC (3,0-5,0 l/ha), Arrivo 250 EC (0,64-0,8 l/ha) şi altele.

409
 O eficacitate mai înaltă se înregistrează, dacă în timpul aplicării tratamentelor soluţia
estepulverizatărnai ales pe partea irrf^ se găsesc coloniile de păduchi.
Repetarea tratamentelor se va efectua la necesitate în funcţie de refacerea infestărilor.
In câmp, tratamente chimice speciale pentru combaterea păduchelui
castraveţilor nu se aplică sau se aplică foarte rar, deoarece tratamentele aplicate
împotriva altor specii de dăunători, asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător.
în cazul unor infestări puternice, pot fi aplicate tratamente chimice, speciale la
avertizare şi depăşirea PED (frecvenţa plantelor infestate de peste 10%, iar raportul
dintre afidofagi şi păduchi de 1:30) cu Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha) etc. Tratamentul la
necesitate poate fi repetat la interval de 8-10 zile până la distmgerea totală a
dăunătorului.
Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări au evidenţiat că datorită modului de
atac al păduchelui castraveţilor, care este însoţit de gofrarea şi strângerea în glomerul a
frunzelor, pentru obţinerea unei eficiente înalte, este necesar ca, combaterea să se
efectueze cu produse translaminare (penetrante prin ţesuturi) cum sunt insecticidele
Pirimor 50 WP (0,2-0,3 kg/ha) şi Mospilan 20 SP (0,03-0,04 kg/ha) etc.

Musculiţa (ţânţarul) castraveţilor - Plastosciaraperniciosa Edw. Ord. Diptera,

Fam. Sciaridae
Răspândire. Musculiţa castraveţilor este o specie larg răspândităîn multe ţări din
Europa
Descriere. Adultul are corpul alungit de 2,5-3,5 mm lungime la mascul şi de 4,0-
4,5 mm lungime la femelă fragil, de culoare cenuşie-închisă. Capul este mic globulos,
cu doi ochi compuşi bine dezvoltaţi şi antene filiforme lungi, formate din 15 articule.
Picioarele sunt lungi şi subţiri de culoare galbenă-cenuşie. Aripile sunt brunii, mai
lungi decât abdomenul acoperite cu perişori fini cenuşii, prezentând 3 nervuri
longitudinale. Abdomenul este negru.
Oul este oval de 0,15-0,2 mm lungime, de culoare albă, lucioasă.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de până la 5 mm
lungime, semitransparent, strălucitor, cu capul negm-lucitor.
Pupariul are 4-4,5 mm lungime, de culoare albă, care se află într-un cocon
mătăsos, subţire, acoperit cu particule de pământ.
Biologie şi ecologie. Musculiţa castraveţilor în condiţii de seră are 6-8 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de larvă matură în cocon în sol. Adulţii apar devreme, la sfârşitul
lunii februarie-începutul lunii martie. După 2-3 zile de la apariţie, femela începe să
depună ouă. Ouăle sunt depuse la suprafaţă sau în crăpăturile solului, la baza mlpinilor
de plante, în grupe de câte 20-30 bucăţi. O femelă depune 230-240 ouă. Incubaţia
durează 5-10 zile. Larvele apărute migrează în sol şi pătrund în rădăcina plantei,
labazaMpinii, iar mai târziu în frunzuliţele cotiledonate, unde se hrănesc rozând
numeroase galerii, distrugând ţesuturile plantei. Stadiul larvar durează 8-12 zile. Ajunse
la maturitate, larvele părăsesc locurile de hrană, migrează în sol, în apropierea plantei-
gazde, unde se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 4-8 zile, după care apar noii
adulţi, care dau naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii durează25-30
zile. In condiţii optime, temperatura de 18-20 °C şi umiditate de peste 60%, care sunt
foarte favorabile pentru dezvoltarea insectei, acest dăunător se înmulţeşte în masă,
producând pagube deosebit de mari.

410
 Plante atacate şi mod de dăunare. Musculiţa castraveţilor atacă castraveţii şi
culturile de ciuperci, producând daune mai mari în culturile de castraveţi din sere.
Larvele atacă rădăcinile şi baza tulpinilor, rozând numeroase galerii de nutriţie. La
atacuri puternice într-o rădăcină se pot înregistra până la 50 larve. Ca urmare a atacului,
plantele infestate se îngălbenesc şi treptat se usucă. Pe lângă aceasta, pe organele
atacate se instalează diferite specii de ciuperci, bacterii şi nematozi, care contribuie la
putrezirea organelor atacate.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi pentru păduchele verde
al castraveţilor (Aphis gossypii Glov.).

Musca cenuşie a plantulelor - Delia platura Meig.

Sin.: Phorbia cilictura Rd., Ph.platura Meig. Ord. Diptera, Fam. Anthomyidae
Răspândire. Musca cenuşie a plantulelor este răspândită în Europa, Asia, Africa
de Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 3-6 mm lungime de culoare cenuşie-gălbuie,
acoperit cu o pubescenţă deasă la masculi şi mai rară la femele. Capul este lat, toracele
scurt şi globulos cu 3 dungi brune longitudinale, dintre care cea mediană mai
accentuată. Picioarele sunt brunii. Abdomenul este îngust, posterior mai lat, median cu
o dungă
longimdinalăbrună (fig. 154).

411
 Oul este oval-alungit, de 1,0 mm
lungime, de culoare albă-lucioasă, la un
capăt îngustat, iar la celălalt rotunjit.
Larva este apodă-acefală, la com-
pleta dezvoltare are corpul de 7-8 mm
lungime, de culoare albă anterior
îngustat, iar ultimul segment obhc-
truncMat, prevăzut median cu 2 stigme,
şi marginal cu formaţiuni membranoase
sub formă de negi.
Pupariul are 4,5-5,0 mm lungime
de culoare brună.
Biologie şi ecologie. Musca cenu-
şie a plantulelor are 3 generaţii pe an.
Iernează ca pupă în sol la 7-10 cm
adâncime, în primăvară, în cursul
lunilor ap-rilie-mai apar insectele
adulte, care se deplasează în zbor mai
ales în zilele însorite şi călduroase în
căutarea surselor

412
 Fig.l54.Muscacenuşieaplantulelor de hrana şi de infestare a nodorcultun,
(DeliaplaturaMeig.): concentrându-se îndeosebi pe terenurile
1 -adult; 2-larvă; 3-orr^entaţia ultimului segment însorite, nisipoase şiîmerbate drnapro-
abdominal al larvei; 4 - croşete mandibulare ale larvei; pierea culturilor. După O perioadă de
hră-
5 - puparium; 6 - germeni atacaţi (după Şcegolev) njre pentru maturarea organelor sexuale,
are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle pe sol, la baza plantelor-gazdă, pe sub
bulgări etc., preferând locurile mai umede. O femelă depune în medie 40-60 ouă.
Incubaţia durează 2-10 zile, în funcţie de condiţiile climatice. In anii cu temperaturi
ridicate şi umiditate redusă în aceasta perioadă, duce la peirea în masă a ouălor. Larvele
apărute migrează în sol uneori la distanţe mari până întâlnesc seminţe în germinaţie sau
plantule abia răsărite, iar mai târziu larvele atacă tulpiniţele, frunzele cotiledonate sau
vârful de creştere al plantelor, în care pătrund şi rod galerii de nutriţie. Evoluţia
stadiului larvar durează 16-20, iar uneori ajunge la 30-40 zile. La completa dezvoltare,
larvele părăsesc locurile de hrănire, migrează în sol şi în apropierea plantei-gazde se
transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-12 zile. Noii adulţi apar în cursul lunii
iunie şi dau naştere generaţiei a doua, care se dezvoltă în vară. Atreia generaţie se
dezvoltă în toamnă, mai ales pe cereale, larvele căruia ajunse la maturitate, părăsesc
plantele de hrană şi se retrag în sol unde se transformă în pupă, care rămâne pentru
hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cenuşie a plantulelor este o insectă
polifagă, atacă castraveţii, fasolea, pepenii, ardeii, ceapa, tomatele, cartoful, porumbul,
floarea soarelui, spanacul, sparanghelul etc. Larvele rod galerii de nutriţie în seminţele
aflate în curs de germinaţie, înfulpiniţe sau în frunzele cotiledonate, înainte de apariţia
lor la suprafaţa solului, cauzând pierderi importante. Atacul se manifestă dispersat,
frecvent pe terenurile îngrăşate cu gunoi de grajd. Pagube mai mari produc larvele din
prima generaţie, mai ales în culturile de castraveţi, fasole, pepeni şi porumb, care în
condiţii de invazii pot fi compromise total. în afară de daunele directe, acest dăunător
este cunoscut şi ca o specie ce contribuie la răspândirea agenţilor patogeni, care
provoacă putregaiul plănuitelor şi a altor boli.
Dinamica populaţiilor acestei muşte este puternic influenţată de activitatea
speciilor entomofage, printre care un rol deosebit au: Aleochara bipustulata L., A.
bilineata Gyll., Creophilus maxillosus, Bledius tricornis, Trybliographa diaphana Htg.,
Aphaereta tennicornis Nees., Dacnusa stramineipes Nees., D. temula Hal., D. tristes
Nees., Phaenocarpa flavipes Hal., precum şi ciuperca Entomophthora muscae Rohn.
Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol important au măsurile
agrotehnice: strângerea şi distmgerea rămăşiţelor vegetale din câmp şi efectuarea
arăturii adânci de toamnă, pentru distmgerea stadiului hibernant; amestecarea bine a
băligarului cu pământ şi îngroparea adâncă în sol; semănatul cât mai timpuriu în
terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a crea condiţii favorabile pentru germinare
uniformă şi rapidă a seminţelor; evitarea utilizării îngrăşămintelor organice la culturile
preferate (castraveţi, fasole, mazăre, porumb etc.), care atragmuştele pentru pontă şi
creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea şi atacul larvelor; administrarea
mgrâşărnintelor minerale, pentru a accelera creşterea şi dezvoltarea plantelor, ce sunt
mai rezistente la atacul larvelor.
Tratamente chimice speciale de combatere a muştei plantulelor în general nu se
aplică, sau se aplică rar, deoarece atât măsurile agrotehnice cât şi tratamentele chimice

413
efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători, asigură concomitent şi
combaterea acestei insecte.
în cazul unor invazii masive, pot fi aplicate tratamente chimice în câmp la apariţia
adulţilor, înainte de depunerea ouălor cu aceleaşi produse ca şi pentru păduchele verde
al castraveţilor (Aphis gossypii Glov.).
7.5. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME UMBELIFERE (MORCOV,
PĂTRUNJEL, ŢELINĂ, PĂSTÂRNAC, MĂRAR, FENICUL)
Nematodul galicol al morcovului - Meloidogyne hapla Chitw.
Ord. Tylenchida, Fam. MeloidogynidaefHeteroderidae)
Răspândire. Nematodul galicol al morcovului este răspândit în Europa, America,
Africa (unele ţări), Asia, Australia.
Descriere. Adultul prezintă un dimorfism sexual accentuat. Femela matură are
corpul în formă de pară, rotund sau oval, de 0,5-0,7 mm lungime şi 0,3-0,5 mm lăţime,
la femela tânără cu gâtul bine diferenţiat, alungit, iar în partea posterioară corpul este
uşor turtit. Corpul este de culoare albă-lucioasă, în partea posterioară prezintă striuri
cuticulare dispuse concentric şi puncte grupate de asupra orificiului anal. Masculul are
corpul alungit, viermiform, de 1 -1,4 mm lungime şi 0,03-0,04 mm lăţime, ascuţit în
partea anterioară şi rotunjit posterior.
Oul este elipsoidal, de 0,067-0,08 mm lungime, de culoare brună-pală.
Larva este asemănătoare cu masculul, însă are stiletul mai scurt, în partea
posterioară este de formă conică şi lipseşte orificiul genital şi organul copulativ.
Biologie şi ecologie. Nematodul galicol al morcovului are 2-3 generaţii pe an, iar
în regiunile tropicale şi subtropicale 10-12 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou în
interiorul rădăcinilor de plante infestate sau în sol. In primăvară apar larvele care se
deplasează în sol în căutarea hranei (plantelor-gazde). Găsind plantele preferate, larvele
perforează vârful de creştere al rădăcinii şi se localizează în ţesutul cortical. După un
scurt timp de hrănire, larvele se orientează către cilindrul central unde se instalează şi
continuă să se hrănească. Odată cu hrănirea larvelor sub influenţa secreţiilor glandei
esofagiene se accelerează diviziunea nucleelor, fără a se forma membrane celulare. Ca
urmare volumul celulelor se măresc, formându-se umflături caracteristice (gale),
alcătuite din celule gigantice polinucleate, care afectează circulaţia normală a sevei, din
care cauză plantele sunt insuficient aprovizionate cu apă şi substanţe minerale din sol,
ce determină vestejirea sau chiar peirea plantei. După un scurt timp de lirănire larvele
devin imobile, năpârlesc, iar după, câteva zile se transformă în adulţi. Femela în lipsa
masculilor se poate înmulţi pe cale partenogenetică ovipară. Ouăle sunt depuse într-o
masă mucilaginoasă, eliminată de femelă în partea posterioară a corpului. O femelă
depune 400-800 ouă. întreaga dezvoltare a nematodului, are loc în interiorul
rădăcinilor. Se răspândeşte dăunătorul prin sol, apă şi materialul semincer utilizat la
plantare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul galicol al morcovului este o
specie polifagă, atacă peste 350 specii de plante cultivate şi spontane, ce aparţin la 125
de genuri şi 43 familii botanice, însă produce pagube mai mari în culturile de morcov,
cartof, sfeclă pentru zahăr şi sfeclă furajeră, mazăre, salată, lucemă, trifoi, floarea-
soarelui, căpşun, piersic, cais, precum şi diferite plante medicinale şi ornamentale.
Infestarea plantelor are loc de obicei imediat după transplantarea răsadurilor, atacând
râ<iăciriile secundare, respectiv pe cele laterale şi subţiri (radicele), provocând
modificări importante în organul atacat, care constau în ramificarea excesivă a rădăcinii

414
principale, formarea galelor şi a unui mare număr de radicele, fenomen cunoscut sub
denumirea de „bărboşire". Galele se formează mai ales pe rădăcinile laterale, având
dimensiuni mici, de 0,5-0,7 mm în diametru, de formă ovală sau rotundă, cu o singură
femelă în interior. La atacuri puternice, formează gale cu dimensiuni mai mari de 10-12
mm în diametru, cu aspect neregulat sau sub formă de mărgele, iar în interior cu 3-5
sau mai multe femele. Pagube mai mari produce în culturile înfiinţate primăvara
timpuriu, pe solurile uşoare, nisipoase şi cu umiditatea ridicată. Un atac mai intens se
înregistrează la culturile de morcov semincer decât la cel de consum, precum şi la
soiurile cu rădăcina pivotantă decât la cele cu rădăcina cilindrică La atacuri masive
plantele se veştejesc şi treptat se usucă. Pierderile de producţie pot ajunge la40-80%
din recoltă, iar uneori cultura poate fi compromisă în întregime.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la nematodul galicol al
rădăcinilor (Meloidogyne incognito. Ghitw.).

Ploşniţa vărgată a umbeliferelor - Graphosoma lineatum L.

Sin.: Graphosoma italicum Miill., Cimexlineatus L. Ord. Hemiptera, Fam.
Pentatomidae
Răspândire. Ploşniţa vărgată a umbeliferelor este răspândită în Europa, Asia şi Africa.
Descriere. Adultul are corpul ovoidal, de 8-12 mm lungime, uşor turtit dorso-
ventral, dorsal de culoare roşie-carrnin, cu dungi negre longitudinale, dintre care două
pe cap, şase pe torace, patru pe scutelum şi opt pe elitere. Partea ventrală este tot roşie-
cenuşie, cu pete punctiforme negre, dispuse în 6 linii longitudinale. Capul este
triunghiular ascuţit, pronotul bombat, iar scuterul acoperă abdomenul în întregime.
Antenele sunt negre, în afară de baza segmentelor 2 şi 3 care sunt deschise. Picioarele
sunt roşii, cu tarsele negre.
Oul are formă de butoiaş, de 1,2 mm lungime şi 0,5 mm lăţime de culoare gălbuie.
Larva este asemănătoare cu adultul însă mai mică, cu aripile incomplet
dezvoltate, de culoare brună-roşcată.
Biologie şi ecologie. Ploşniţa vărgată a umbeliferelor are 1 -2 generaţii pe an.
Iernează ca adult în frunzarul pădurilor, livezilor sau al terenurilor necultivate, puternic
îmburuienite. Ploşniţele părăsesc locurile de hibernare în primăvară devreme, uneori
din luna martie. La început se hrănesc pe diferite plante umbelifere spontane, inclusiv
şi pe diferiţi arbuşti fructiferi, apoi treptat migrează pe diferite umbelifere cultivate,
unde se hrănesc, înţepând frunzele şi lăstarii tineri, sugând seva din ţesuturi. Migrarea
ploşniţelor are loc eşalonat şi durează câteva luni, fiind mai intensă în zilele însorite şi
călduroase, când pot zbura la distanţe destul de mari. După2-3 săptămâni de hrănire
pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse pe
partea inferioară a frunzelor în grupe de câte 14 bucăţi dispuse în 2-3 rânduri paralele.
Depunerea ouălor este eşalonată şi durează timp de 4-6 săptămâni, în cursul lunilor
mai-iulie. O femelă depune în medie 150-450 ouă. Incubaţia durează 1 -2 săptămâni în
funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute la început stau grupate, apoi se
răspândesc pe toate organele plantelor pe care se întâlnesc în tot cursul verii. Stadiul
larvar durează20-30 zile, uneori şi mai mult. După 4-5 năpârliri, larvele devin mature,
se transformă în adulţi, care rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa vărgată a umbeliferilor atacă diferite
plante cultivate şi spontane umbelifere, preferind morcovul, mărarul, păstârnacul,
precum şi diferite plante eterice ca chimionul, feniculul, coriandrul etc. Atacă atât

415
adulţii cât şi larvele care înţeapă şi sug sucul celular din frunze, flori şi seminţele verzi.
în locurile înţepate apar pete de culoare galbenă. La atacuri puternice plantele se
îngălbenesc şi se veştejesc, pierd florile şi fructele sau acestea rămân nedezvoltate, ceea
ce duce la pierderea parţială sau totală a producţiei de seminţe.
Combatere. Se asigură, mai ales, prin măsuri agrofitotehnice: adunarea şi
distrugerea prin ardere a resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare; aratul adânc
de toamnă pentru distrugerea stadiului hibemant; semănatul cât mai timpuriu în terenuri
bine pregătite şi fertilizate, aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere etc, care
contribuie la mărirea rezistenţei plantelor la atacul ploşniţelor; distrugerea sistematică a
buruienilor ce servesc ca plante intermediare ale dăunătomlui.
Tratamente chimice speciale de combatere a ploşniţei vărgate a umbeliferelor nu
se aplică, numai în anii de invazii şi atacuri puternice, la apariţia în masă a adulţilor
hibernanţi şi a larvelor şi depăşirea PED pot fi efectuate măsuri cMrnice, folosind
aceleaşi produse ca şi pentru combaterea muştei morcovului (Psih rosae S.).

Croitorul păstârnacului - Phytoecia icterica Schall.

Sin.: Phytoecia ephippium Schall.
Ord. Coleoptera, Fam. Cerambycidae (Lamiidae)
Răspândire. Croitorul păstârnacului este răspândit în centrul şi estul Europei.
Descriere. Adultul are corpul alungit de 8-10 mm lungime, de culoare neagră,
acoperit cu o pubescenţă deasă maronie. Antenele sunt lungi. Dorsal pe pronot prezintă
o dungă mediană longitudinală formată din peri fini, albi-gălbui sau roşcaţi. Scutelul
este de culoare albă sau roşcat. Picioarele sunt roşcate, cu femurele şi tibiile anterioare
negre.
Oul este oval-alungit, de 2-3 mm lungime, de culoare albă.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 7-10 mm
lungime de culoare albă, cu capul brun şi mandibule negre puternice.
Pupa are 8-11 mm lungime de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Croitorul păstârnacului are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de larvă in interiorul rădăcinilor atacate a diferitor plante umbelifere (morcov,
păstârnac, pătrunjel etc). In primăvară spre sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai
larvele părăsesc locurile de hibernare, migrează în sol unde îşi construiesc o căsuţă
pupală în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. In a doua
jumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie, apar adulţii care se hrănesc cu
epiderma tulpinilor, peţiolului şi nervurilor principale ale frunzelor, însă aceste daune
nu au importanţă economică. După o perioadă scurtă de hrănire are loc copulaţia şi
ponta. Femela depune ouăle înjurul rădăcinilor de păstârnac, morcov, pătrunjel sau alte
umbelifere. Larvele apărute pătrund în rădăcini, unde se hrănesc, săpând galerii
longitudinale care uneori ajung până în tulpină. Perioada de hrănire a larvelor durează
până toamna târziu, rămânând în aceleaşi locuri pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Croitorul păstârnacului este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de plante umbelifere cultivate şi spontane, însă produce
daune mai mari la păstârnac, morcov şi pătrunjel. Atacă în stadiul de larvă care sapă
numeroase galerii în rădăcini. în galeriile săpate, pătrund diferite specii de
microorganisme care provoacă putrezirea lor. Plantele atacate stagnează în creştere,
frunzele se îngălbenesc, se veştezesc, iar la atacuri puternice plantele se usucă

416
Rădăcinile atacate nu se pot păstra iarna şi valoarea comercială scade mult. în unii ani
pagubele se pot ridica până la 40%.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la musca morcovului (Psila rosae F.).

Molia măslinie a morcovului sau molia chimionului - Depressaria daucella

Den. et Schiff.
Sin.: Depressaria nervosa Haw.
Ord. Lepidoptera Fam. Oecophoridae
Răspândire. Molia măslinie a morcovului este răspândită în Europa, Africa de
Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 21 -3 0 mm. Aripile
anterioare sunt lungi şi înguste de culoare brună sau roşcată, ornate cu pete albe şi
negricioase şi striuri scurte transversale castanii-închise. Aripile posterioare sunt sidefii
la bază şi brune-cenuşii pe margini, cu franjuri de perişori lungi (fig. 155).
Oul este oval, uşor turtit de 0,54 mm lungime şi 0,4 mm lăţime, la depunere de
culoare verde, iar mai târziu galbenă sau cenuşie-închisă.
Larva la completa dezvoltare are corpul de până
la 20 mm lungime de culoare galbenă-verzuie
saucenuşie-verzuie. Capul, segmentele toracice şi
picioarele sunt negre. Dorsal şi lateral prezintă dungi
gălbui longitudinale şi negi de culoare neagră ce poartă
peri scurţi.

Pupa are 8-12 mm lungime, de culoare brună

Biologie şi ecologie. Molia măslinie a
morcovului are 1 generaţie pe an. Iernează ca
adult în depozitele de păstrare a seminţelor de
legume, pe sub acoperişuri, pe sub scoarţa
exfoliată a pomilor şi în alte adăposturi. în
primăvară devreme, pe la începutul lunii aprilie,
când temperatura aemlui depăşeşte 5-6 °C
adulţii părăsesc locurile de iernare şi migrează
în câmp, pe diferite umbelifere spontane. Zborul 4 3
este crepuscular şi nocturn, ziua adulţii stând pi g. 155. Molia măslinie a morcovului
ascunşi prin ierburi sau la baza plantelor. Spre (Depressaria daucella Den. et Schif):
sfârşitul lunii aprilie are loc ponta. Femelele 1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - plantă de morcov
depun ouăle izolat sau în grupe de câte 3-4, pe atacată (după Viangeliauskaite)

417
tecile şi peţiolul frunzelor saupe Mpinile diferitorplante umbelifere. O femelă depune
până la 200 ouă. Incubaţia durează 10-15 zile. La începutul lunii iunie apar larvele care
pătrund în interiorul fîunzelor, hrănmdu-secuparencliimul, apoi pătrund în peţiol şi
mtulpini, unde sapă galerii de nutriţie. După o perioadă de lirănire, către sfârşitul
evoluţiei, larvele din ultimele vârste migrează pe inflorescenţe pe care le înfăşoară cu
fire mătăsoase, formând aglomerări caracteristice, hrănindu-se cu florile, pedunculii
florali sau seminţele necoapte. în această perioadă atacul insectei se poate recunoaşte
cu uşurinţă de la distanţă după inflorescenţele prinse într-o pânză din fibre mătăsoase
sub forma unor cuiburi. într-o inflorescenţă de obicei se întâlnesc mai multe larve.
Evoluţia stadiului larvar durează 30-40 zile. Pe la începutul lunii iulie larvele ajung la
completa dezvoltare, migrează din nou în tulpini, unde îşi ţes un cocon mătăsos în care
se transformăm pupă. Stadiul de pupă durează 15-20 zile. Către sfârşitul lunii iulie,
apare o nouă generaţie de adulţi la care masculii pier imediat după copulare, iar
femelele spre toamnă se retrag în diferite adăposturi sau sunt transportate în magazii
unde iernează
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia măslinie a morcovului este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de plante umbelifere cultivate şi spontane, preferând mai
ales culturile semincere de morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, chimion, anason,
coriandm etc. Pagube deosebit de mari se înregistrează în culturile de anason şi
chimion. Atacă larvele care la început în primele trei vârste se comportă ca miniere ale
frunzelor, apoi rod galerii în peţiolul frunzelor şi în tulpini, iar în ultimele vârste
aglomerează cu fire mătăsoase inflorescenţele sub formă de cuiburi caracteristice şi
distruge florile, pedunculii florali şi seminţele în formare. La coriandm larvele distrug
capsulele. La atacuri puternice, inflorescenţele atacate se brunifică, capătă un aspect de
parcă ar fi arse, ce determină avortarea florilor şi şistăvirea parţială sau totală a
seminţelor şi reducerea producţiei de seminţe.
Combatere. Se aplică în general măsuri de igienă culturală: aplicarea unui
asolament raţional; recoltarea timpurie şi treieratul imediat pentru distrugerea larvelor
şi pupelor; adunarea şi distrugerea prin ardere a paielor după treierat; efectuarea arăturii
adânci de toamnă; amplasarea noilor culturi semincere la o distanţă cât mai mare faţă
de cele vechi; aplicarea îngrăşămintelor de azot (azotat de amoniu) care distrug ouăle şi
larvele tinere; controlul periodic al culturilor, înlăturarea şi distrugerea inflorescenţelor
atacate; distragerea umbeliferelor spontane pe care se înmulţeşte dăunătorul.
Tratamente chimice se aplică, în anii de invazii, la semnalarea primelor larve cu
aceleaşi produse ca şi pentru combaterea muştei morcovului (Psila rosae E).

Molia umbeliferelor sau molia cenuşie a morcovului - Depressaria depressana

F.
Sin.: Depressaria depressalla Hb. Ord. Lepidoptera, Fam. Oecophoridae
Răspândire. Molia umbeliferilor este răspândită în Europa, Asia Mică, Orientul
Apropiat şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 14-18 mm. Aripile anterioare sunt de
culoare branie, cu marginea anterioară roşcată. Capul şi toracele sunt gălbui. Aripile
posterioare sunt cenuşii, cu reflexe rozovii. Ambele perechi de aripi pe margini cu
franjuri.
Oul este oval, uşor turtit de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verzuie,
apoi devine oranj.

418
 Larva la completa dezvoltare, are corpul de 10-13 mm lungime, de culoare brună-
cenuşie dorsal cu nuanţe roşcate, iar intersegmental cu nuanţe verzui. Capul, picioarele
toracice şi stigmele sunt de culoare neagră-lucitoare, iar restul corpului de culoare
brună-pământie. Dorsal pe fiecare segment prezintă negi albi, fiecare cu 1 -2 peri.
Picioarele abdominale cu croşete dispuse în cercuri complete, iar cele anale cu croşete
dispuse în semicerc.
Pupa are până la 6 mm lungime, de culoare brună-închisă, adăpostită într-un
cocon mătăsos transparent.
Biologie şi ecologie. Molia umbeliferelor are în general o generaţie pe an, iar după
unii autori ar putea dezvolta 2-3 generaţii pe an. Iernează ca adult în diferite adăposturi
uscate: magazii, garduri, hambare etc. în primăvară adulţii apar eşalonat din luna mai-
iunie, zburând până - în toamnă târziu. Femela depune ouăle izolat sau în grupe de câte
3-14 bucăţi în inflorescenţe pe peţiolul florilor şi pe butonii florali. Prolificitatea unei
femele poate să fie până la 250-300 ouă. Incubaţia durează 4-6 zile. Larvele, apar la
sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie şi se hrănesc cu elementele florale ale
inflorescenţelor, înfăşurându-le cu fire de mătase. La invazii mari, larvele atacă şi
frunzele din jurul inflorescenţelor. Către sfârşitul lunii iuhe-începutul lunii august,
larvele ajung la completa dezvoltare şi în locurile de hrănire îşi ţes câte un cocon rar în
care se transformă în pupe, stadiul care durează 8-10 zile. în cursul lunii august apar
adulţii care după un scurt timp se retrag în diferite adăposturi pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia umbeliferelor este o specie oligofagă,
atacă diferite specii de plante umbelifere cultivate şi spontane, producând daune mai
mari în culturile semincere de morcov, păstârnac, anison, fenicul, chimion etc. Atacă
larvele care trăiesc în colonii, aglomerând inflorescenţele sub formă de cuiburi în care
se hrănesc cu florile şi seminţele în formare. La atacuri puternice producţia de seminţe
este redusă simţitor.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru combaterea muştei morcovului
(Psila rosae F.).

Molia morcovului sau molia rădăcinilor -Aethes williana Brahm.

Sin.: Aetheszephyrana Tr.,A. dubrisana Curt. Ord. Lepidoptera, Fam. Cochylidae
Răspândire. Molia morcovului este răspândită in Europa Meridională, Asia Mică
şi Africa de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 16-20 mm, de culoare
variabilă de la verde-gălbue, până la galben-bruniu, cu dungi transversale arcuite,
brune-închise. Aripile posterioare sunt cenuşii-brune. Ambele perechi de aripi pe
margini cu franjuri de culoare mai deschisă (fig. 156).
Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare albă.
Larva la completa dezvoltare, are corpul de 8-10 mm lungime, de culoare
galbenă-deschisă, cu capul şi placa toracică
brune. Dorsal prezintă negi cu peri fini pe
fiecare segment.

Pupa are 8-10 mm lungime, de culoare brună.

419
 Biologie şi ecologie. Molia morcovului are 2 generaţii pe an. uneori şi a 3-ea
generaţie, parţială Iernează ca larvă în sol, în rădăcinile de morcov râmase în câmp
după recoltare şi în morcovul din depozite,
silozuri de legume etc. m primăvară devreme,
la începutul lunii aprilie, larvele
Fig. 156. Molia morcovului (Aethes hibernante se transformă în pupă,
williana Brahm.): 1 - adult; 2 - larvг; 3 - stadiul care durează 18-22 zile.
morcov atacat (dupг Petrescu) Adulţii apar la sfârşitul lunii aprilie-
începutul lunii mai, când temperatura medie zilnică depăşeşte 10°C. Apariţia adulţilor
are loc eşalonat şi zboml lor durează timp de 21 -26 zile, până în a douajumătate a lunii
mai. După un timp scurt are loc copulaţia şi ponta. Femelele depun ouăle izolat sau în
mici grupe (2-4 bucăţi) la baza tijelor florale de morcov. O femelă depune 60-150 ouă.
în medie 85. Incubaţia durează 7-10 zile. Larvele apărute imediat pătrund în interiorul
tijelor, unde se hrănesc săpând la început galerii în zona coletului, apoi în rădăcini, de
obicei spre vârful rădăcinii. Dezvoltarea stadiului larvar durează 28-35 zile. La
completa dezvoltare, larvele părăsesc locurile de hrană, se retrag în sol, în apropierea
coletului, unde îşi construiesc o căsuţă pupală în care se transformă în pupă, stadiul
care durează 6-8 zile. Noii adulţi apar în a douajumătate a lunii iunie, care după o
scurtă perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femelele depun ouă pe frunzele de
morcov îndeosebi pe cel cultivat. Larvele apărute se hrănesc în interiorul rădăcinilor de
morcov până în toamnă târziu, când odată cu scăderea temperaturii aerului, părăsesc
locurile de hrană şi se retrag în sol în apropierea coletului pentru iernat. In anii cu
toamne lungi şi călduroase se poate dezvolta şi a treia generaţie parţială.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia morcovului este o specie oligofagă.
atacă diferite specii de plante umbelifere spontane şi cultivate, preferând şi producând
pagube numai la morcovul cultivat, pentru consum şi butaşi. Dăunează frecvent în anii
cu primăveri şi veri timpurii şi călduroase. Atacă larvele care rod galerii de nutriţie în
tijele şi rădăcinile morcovului, în care se instalează diferite specii de microorganisme
care provoacă putrezirea lor. La atacuri puternice, rădăcinile morcovului atacat îşi pierd
valoarea comercială şi nu pot fi păstrate pentru iarnă.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri de igienă
culturală: recoltarea morcovului la timp şi fără pierderi; efectuarea arăturii adânci de
toamnă pentru distmgerea stadiului hibernant; distmgerea umbeliferelor spontane,
plante-gazde intermediare ale dăunătomlui; răritul la timp al plantelor şi prelucrarea
repetată a solului dintre rândurile plantelor; sortarea riguroasă a morcovului înainte de
depozitare.
Musca morcovului - Psila rosae F.
Sin.: Psila nigricorreis Meig.,Musca rosae R, Chamaepsila rosae F. Ord. Diptera,
Fam. Psilidae
Răspândire. Musca morcovului este răspândită în multe ţări clin Europa şi
America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime, de culoare neagră-lucioasă cu
reflexe cenuşii sau verzui. Capul este brun, toracele şi abdomenul sunt negre, iar
picioarele sunt galbene cu tarsul de culoare mai închisă. Abdomenul femelelor este
alungit şi ascuţit la partea posterioară. Aripile sunt lungi, cu nervurile de culoare
gălbuie (fig. 157).
Oul este oval, de 0,6 mm lungime, de culoare albă, uşor îngustat în partea
posterioară, cu numeroase striaţiuni fine transversale pe suprafaţa chorionului.

420
 Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime,
de culoare galbenă-deschisă, lucioasă.
Pupariul are 4,5-5 mm lungime, de culoare brună.
Biologie şi ecologie. Musca morcovului are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul
de pupă în resturile vegetale rămase în câmp după recoltare, în sol sau în depozitele de
păstrare a legumelor. în primăvară, către sfârşitul lunii aprilie şi în mai apar adulţii care
au un zbor greoi, iar în zilele cu temperaturi reduse se retrag pe sub frunzele plantelor.
Se hrănesc cu nectarul florilor plantelor umbelifere. După o perioadă de hrănire şi
copulaţie, femelele depun ouăle în stratul superficial al solului, în apropierea coletului
plantelor de morcov şi ţelină. Femelele încep să depună ouăle înjumătăţea a doua sau la
sfârşitul lunii mai, de obicei când la morcov apar 2-3 frunze. Ouăle sunt depuse izolat
sau în grupe mici. O femelă depune în medie 100-120 ouă. Depunerea ouălor este
eşalonată şi are loc timp de 1 -1,5 lună. Incubaţia durează 4-17 zile, în funcţie de
condiţiile climatice. Larvele apărate imediat pătrund în ţesuturile rădăcinilor, unde rod
numeroase galerii, de obicei spre vârful rădăcinii. Stadiul larvelor durează 20-25 zile.
Ajunse la maturitate larvele părăsesc plantele de hrană şi se retrag în sol, la o adâncime
de 4-10 cm, unde se transformă în pupe. în anii de invazii, când numărul de larve dintr-
o rădăcină este mare, o parte din larve nu părăsesc plantele ci se transformă în pupe în
interiorul lor. Stadiul de pupă durează 20-25
zile. Spre sfârşitul lunii iunie-iulie, apar adulţii
care dau naştere la generaţia a doua, larvele
care se dezvoltă în curs de 28-35 zile, apoi se
retrag în sol pentru împupare, formă sub care
rămân pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare.
Musca morcovului atacă morcovul, pătrunjelul,
păstârnacul şi ţelina, producând daune mai
Fig. 157. Musca morcovului (Psila
mari in regiunile cu umiditate temperată. rosae E): 1 - adult; 2 - larvг; 3 -
Larvele sapă numeroase galerii in interiorul ultimul segment abdominal al
rizocarpilor. Atacul se manifestă de regulă în larvei; 4 - morcov atacat (dupг
vetre. în urma atacului plantele stagnează in Bogdanov-Karikov)
creştere, frunzele

421
 capătă o culoare roşie-violetă, apoi se îngălbenesc şi se usucă. Rizocarpii atacaţi se
lemnifică, se deformează, apar crăpături transversale din care cauză pierd calitatea
gustativă; în locurile atacate, pătrund numeroase specii de microorganisme, care
provoacă putrezirea lor, din care cauză scade brusc calitatea producţiei.
Combatere. Măsuri agrotehnice. Distrugerea prin ardere a tuturor resturilor
vegetale râmase în câmp după recoltare şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă,
pentru distmgerea stadiului hibemant; respectarea rotaţiei culturilor în asolament;
izolarea în spaţiu la 0,5-1 kmanoilor semâriături de morcov fată de cele vechi;
cultivarea morcovului şi a altor umbelifere într-un teren uşor, nisipos; însămânţarea
sau plantarea cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite şi fertilizate pentru a asigura o
dezvoltare viguroasă a plantelor, care sunt mai rezistente la atac; plivitul şi răritul
morcovului la timp cel târziu la apariţia frunzei a doua adevărate, deoarece culturile
dese sunt mai intens atacate de musca morcovului; afanarea solului dintre rânduri în
perioada depunerii în masă a ouălor; controlul periodic al plantelor şi distmgerea celor
atacate.
Tratamente chimice se aplică rar, numai în anii de invazii, în perioada zbomlui
in masă a adulţilor şi depunerii ouălor, la depăşirea PED (1 ou la 20 plante), etapă ce
corespunde eclozării primelor larve din ouă. Se recomandă două tratamente, aplicate
prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Actelic 50 EC (1,0 l/ha), Decis 2,5 EC
(0,3 l/ha). Arrivo 250 EC (0,5 l/ha) etc). Daca frecvenţa dăunătomlui este ridicata,
tratamentul se repetă după 8-10 zile.
însă ţinând cont de faptul că, culturile de legume umbelifere sunt plante melifere
care atrag şi asigură o hrană suplimentară pentru multe specii de insecte parazite,
prădătoare (adulţii de himenoptere, diptere, coleoptere ş. a.) se recomandă pentru
combaterea dăunătorilor acestor culturi utilizarea produselor biologice sau chimice,
dar selective pentru fauna utilă, care în unii ani pot limita populaţiile insectelor
dăunătoare sub PED, eliminând uneori parţial sau total tratamentele chimice cu
insecticide clasice.
Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări au evidenţiat posibilitatea prevenirii
atacului muştei morcovului şi protejării speciilor prădătoare şi parazite prin
administrarea pe rânduri a unor insecticide granulate în timpul pontei şi ecloziunii
larvelor, sau cu ajutorul capcanelor optice de culoare galben-portocaliu (panouri de
plastic cu clei nesicativ) utilizând câte 5 capcane la 2 ha în timpul zbomlui în masă a
muştelor.
CAPITOLUL 8
DĂUNĂTORII POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ŞI
COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR
8.1. DĂUNĂTORII POMILOR FRUCTIFERI
Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, prezintă o importanţă deosebită pentru
agricultura republicii noastre. Ponderea culturilor fructifere în economia naţională se
datorează rolului pe care au fructele în alimentaţia omului sănătos, în prevenirea şi
combaterea unor maladii, precum şi în sporirea venitului naţional. însă plantaţiile şi
producţia de fructe, sunt mult afectate de activitatea a numeroaselor specii de
dăunători animali, care în unii ani se înmulţesc în masă, atacând toate organele
pomilor şi arbuştilor fructiferi, producând pagube considerabile. Printre speciile
frecvent întâlnite şi deosebit de păgubitoare pomilor şi arbuştilor fructiferi se numără:
acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.), păduchele din San Jose
(Quadraspidiotus perniciosus Comst), gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus
Gyll.), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea Dryry), viermele merelor
(Cydiapomonella L.), viermele prunelor (Cfunebrana Tr), molia orientală a fructelor
(C. molestra Busck.), viespile fructelor (Hoplocampa sp.), viermele cireşelor
(Rhagoletis cerasi L.) ş. a. în plantaţiile de pomi fructiferi chiar dacă se aplică lucrările
prevăzute în tehnologule moderne ale pomiculturii avansate (tăierea de formare şi
fructificare, lucrările solului, utilizarea mgrăşămintelor etc.) nu se vor obţine
rezultatele satisfăcătoare dacă nu se vor aplica în mod corespunzător măsuri de
combatere a dăunătorilor.
Pagubele provocate de dăunători, dacă nu se aplică măsurile de prevenire şi
combatere, pot ajunge până la 30-90%, din producţia de fructe, în unele cazuri
mergând pană la compromiterea totală a recoltei de fructe. De aceea este important ca
depistarea, determinarea şi cunoaşterea dăunătorilor pomilor şi arbuştilor fructiferi să
se facă rapid, şi corect ceea ce va permite specialiştilor din producţie să intervină la
timp, corect din punct de vedere ecologic pentru a obţine producţii sporite şi de calitate
superioară, neafectate de poluarea chimică, cu efecte negative în alimentaţie.

8.1.1. Acarienii dăunători pomilor fructiferi

Plantaţiile pomicole sunt dăunate de mai multe specii de acarieni, care apar
uneori în masă şi produc pagube mari, necesitând măsuri de combatere specială.
Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care prezintă o importanţă economică majoră
se numără: acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.), acarianul roşu comun
(Tetranychus viennensis Zacher.), acarianul brun al pomilor (Bryobia redikorzevi
Rect), acarianul cărămiziu al pomilor sau cenopalpul roşu al pomilor
(Cenopalpuspulcher Gan. et Fanz.), acarianul galben al pomilor (Eotetranychuspruni
Oud.), acarianul galicol al prunului (Acalitusphloeocoptes Nai.), acarianul frunzelor şi
ramurilor de prun (Aculus fockeui Nai. et Trott.), acarianul frunzelor de păr
(Eriophyespyri Pgst.) etc.
Acarienii dăunători plantaţiilor pomicole pot fi împărţiţi în două grupe: acarieni
tetranichizi şi eriofiizi sau tetrapodili (galicoli).

8.1.1.1. Acarienii tetranichizi

Dintre speciile de acarieni tetranichizi ce dăunează în plantaţiile pomicole o
importanţă deosebită prezintă speciile: acarianul roşu al rxmiilor (Panonychus ulmi
Koch.), acarianul brun al pomilor (Bryobia redikorzevi Reck.) şi acarianul roşu al
mărului (Tetranychus viennensis Zach.).
Acarianul roşu al pomilor - Panonychus ulmi Koch.
Sin.: Panonychus pilosus Zach., Tetranychus ulmi Koch., T. pilosus Gan. et Fanz.,
Metatetranychus ulmi Oud. Ord. Acari, Fam. Tetranychidae
Răspândire. Acarianul roşu al pomilor este răspândit în multe ţări din Europa.
Asia, America, Africa, Australia şi Noua Zeelandă.
Descriere. Femela are corpul oval sau ovoidal, bombat dorsal şi plat ventral de
0,32-0,5 mm lungime şi de 0,2-0,25 mm lăţime de culoare roşie-închisă, roşie-vişinie.
Pe partea dorsală prezintă un număr de 26 de perişori de 0,14-0,17 mm lungime de
formă conică, inseraţi pe tuberculi albicioşi care sunt distribuiţi în 7 rânduri
transversale şi perpendiculare. Picioarele sunt lungi, formate din 6 articule, acoperite
cu peri normali şi senzitivi. Masculul este mai mic decât femela, are 0,23-0,30 mm
lungime şi 0,14-0,20 mm lăţime, cu corpul alungit şi îngustat posterior, de culoare
variabilă, de la galbenă-portocalie
la galbenă-verzuie (fig. 158).

Oul de iarnă este de formă sferică uşor turtit cu diametrul de 0,14-0,15 mm. de
culoare roşie sau portocalie, striat dorsal şi prevăzut cu un pedicel fin. Oul de vară
este puţin mai mic, având 0,11-0,14 mm lungime, de culoare albă-gălbuie la depunere
şi brună-roşcată spre sfârşitul perioadei de incubaţie.
Larva este asemănătoare cu adulţii,
deosebindu-se prin dimensiuni mai mici
şi numai trei perechi de picioare, la apariţie
galbenă-portocalie, iar după câteva zile
de hrănire devine galbenă-brunie, având
lungimea corpului de 0,12-0,20 mm, iar
Fig. 158.Acananulroşualpomilor lăţimea de 0,09-0,14 mm. Protonimfa
(Panonychus ulmiKoch.). şi deutonimfa sunt de culoare brună de
1-îemela; 2-mascul; 3-ou proaspăt depus (a) şi . . . ,
1 . • A . I< A O I
/

exuvie (b) după eclozarea larvei (după Vasiliev şi 0,Z4-U,;tt mm lungime şi U, 16-U,24 mm
Livşiţ) lăţime, cu 4 perechi de picioare.
Biologie şi ecologie. Acarianul roşu al pomilor are 5-6 generaţii pe an. Iernează
în stadiul de ou pe ramurile pomilor, preferând partea inferioară a ramificaţiilor, în
mod obişnuit în crăpăturile scoarţei şi pe formaţiile fructifere. La invazii puternice,
densitatea ouălor hibernante poate ajunge la 1500-1800 ouă/cm 2 de scoarţă, dispuse în
8-12 rânduri suprapuse, uneori în 2-3 straturi încât scoarţa pomilor devine roşie-

424
carmin. Ouăle hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi reduse şi pot suporta
temperaturi scăzute de până la -32° - 40 °C, însă sunt foarte sensibile la temperaturi
variabile. Ecloziunea primelor larve din ouăle hibernante are loc în primăvară, de
regulă la mijlocul lunii aprilie, la temperaturi medii ale aerului cuprinse între 9 şi 13
°C. Apariţia larvelor are loc treptat în funcţie de condiţiile climatice, expoziţia
terenului, specie şi soi şi se eşalonează pe o perioadă de 18-30 zile, uneori chiar şi mai
mult. Apariţia în masă a larvelor la măr corespunde cu fenofaza de boboc roz. Larvele
apărute rămân în primele ore între exuviile ouălor, apoi migrează în căutarea hranei,
colonizând la început mugurii, apoi frunzele şi florile pe care se hrănesc, sugând seva
din ţesuturi. Atât larvele cât şi celelalte stadii mobile ale acarianului se localizează şi
se hrănesc pe partea inferioară a frunzelor, în special la bază, însă în timpul migrării
pot fi semnalate şi pe partea superioară a hmbului, mai ales în jurul nervurii principale,
iar mai târziu pe toată suprafaţa frunzei. Migrarea larvelor acarianului roşu se
realizează mai uşor decât la alte specii de acarieni tetranichizi, deoarece nici o stadie
activă a acestui acarian nu secretă păianjen, De aceea larvele acestei specii sunt foarte
uşor transportate de vânt în timpul primăverii, adesea la distanţe considerabile.
Evoluţia stadiului larvar durează 11-15 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele se
transformă în adulţi, iar după 2-4 zile de la apariţie are loc împerecherea şi ponta.
Femela depune ouăle pe partea inferioară a frunzelor, uneori şi pe partea superioară,
însă într-un număr redus. Longevitatea adulţilor variază între 11,9-21,6 zile, maximum
39 zile. O femelă depune zilnic 1-2 ouă, mai rar câte 3-4 ouă. Prohficitatea medie a
unei femele este de 60-90, maximum 150 ouă. Incubaţia durează 8-15 zile în funcţie
de temperatură. Larvele apărute evoluează alături de adulţi pe partea inferioară a
frunzelor mai tinere, sugând seva de ţesuturi. Dezvoltarea unei generaţii durează între
20 şi 36 zile. în cursul lunilor iulie-august apar femelele care depun ouăle hibernante.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu al pomilor este o specie
polifagă, atacă numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi, producând pagube
deosebit de mari în plantaţiile de măr, păr, piersic, prun, cireş, cais, nuc, coacăz, agriş,
viţă de vie ş.a. Este o specie dintre cele mai răspândite şi mai dăunătoare din
complexul de acarieni fitofâgi, care se întâlnesc în plantaţiile de pomi fructiferi. Atacă
atât ca adult cât şi ca larvă, care colonizează frunzele pe care le înţeapă şi sug sucul
celular. In urma atacul ui pe partea superioarăa frunzelor apar pete mici albe-brunii, iar
mai târziu devin de la albe-argintii până la albe-roşietici. Pagube mai mari produce în
anii secetoşi, care favorizează înmulţirea în masă a acarianului.
La atacuri mari, frunzele atacate cu timpul se usucă şi cad, producând defoUerea
prematură a pomilor, care dau producţii scăzute şi nu mai formează muguri de rod
pentru anul viitor.
Un rol important în reducerea populaţiilor acestui dăunător au numeroase specii
acarofage - acarienii şi insecte, printre care se numără: Phytoseiulus persimilis At.-H.,

425
Aeolothrips fasciatus L., A. intermedius B., Anthocoris nemorum L., A. nemoralis F.,
Stethorus punctillum W. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică tratamente chimice în
funcţie de gradul de infestare a pomilor. în plantaţiile puternic infestate sc efectuiază
tratamente chimice atât în perioada repausului vegetativ pentru distrugerea stadiului
hibemant cât şi în timpul perioadei de vegetaţie, iar la infestări reduse numai în
perioada de vegetaţie.
Tratamente chimice în perioada repausului vegetativ se aplică la depăşirea PED
(1000 ouă/l m liniar de lemn) odată în 3 ani, toamna imediat după căderea frunzelor
sau în perioada de primăvară la umflarea mugurilor, la temperaturi nu mai ridicate de
20 °C şi nu mai reduse de 4 °C cu DNOC 40 PS (15 kg/ha) în plantaţiile de măr, păr şi
(10 kg/ha) în cele de cais, piersic şi prun.
In timpul perioadei de vegetaţie se aplică tratamente chimice la avertizare: primul
tratament se execută la 3-5 zile după apariţia larvelor din ouăle hibernante, al doilea
după căderea petalelor, iar al treilea şi următoarele se aplică în funcţie de gradul de
infestare, când densitatea populaţiei depăşeşte PED (peste 5 acarieni/frunză).
Pentru evitarea apariţiei fenomenului de rezistenţă a acarienilor la pesticidele
folosite, se recomandă ca tratamentele chimice să se aplice prin rotaţie cu unul din
următoarele produse acaricide de contact-ingestie cum ar fi: Apollo 500 SC (0,4-0,6
l/ha), Neoron 500 EC (1,5-2,0 l/ha), Sanmite 200 WP (0,5-0,75 kg/ha), Demitan200
SC (0,075-0,125 l/ha), Omite 30 WP (2,0-4,0 kg/ha), Omite 570 EC sau 57 EW (1,5-
3,0 l/ha), Mitac 20 EC (2,0 l/ha), etc, sau cu produse acaricide inhibitoare a biosintezei
chitinei, care acţionează asupra larvelor în momentul trecerii de la o vârstă la alta
împiedicând formarea unui nou înveliş din care cauză acarienii pier - Nissorun 10 WP
(0,3-0,6 kg/ha) ce asigură o protecţie fitosanitară îndelungată a culturilor, cuprinsă
între 15-25 zile, timp în care se pot elimina 2-3 tratamente cu produse clasice de
combatere.
O eficienţă înaltă în combaterea acarianului se poate realiza şi prin utilizarea
insecticidelor cu efect acaricid ca Danitol 10 EC (1,0-1,5 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0
l/ha) etc. Tratamentul se va executa astfel ca soluţia să fie pulverizată în special pe
partea inferioară a frunzelor unde se găsesc acarienii şi se vor repeta în funcţie de
refacerea infestărilor.

Acarianul brun al pomilor - Bryobia redikorzevi Reck.

Sin.: Bryobia rubricolus Scheut., B. arborea Morg. et And. Ord. Acari, Fam.
Bryobiidae
Răspândire. Acarianul brun al pomilor este larg răspândit in Europa, Asia,
Africa de Nord, America, Australia, Noua Zeelandă.
Descriere. Femela are corpul oval, turtit dorso-ventral, cu marginile puţin
ridicate, de 0,5-0,62 mm lungime şi 0,45 mm lăţime de culoare bmnă, acoperit cu
perişori, câte 16 perechi pe fiecare faţă dorsală şi ventrală. Perii dorsali sunt scurţi şi
laţi, în formă de evantai şi dispuşi pe 7 rânduri transversale, iar cei ventrali sunt subţiri,
ascuţiţi şi dispuşi pe 6 rânduri. Picioarele sunt subţiri şi lungi, cele anterioare mai lungi
decât celelalte.
Masculul are corpul mai mic, oval-alungit de 0,3 mm lungime, de culoare galbenă sau
roşie-brunie (fig. 159).
Oul este sferic, cu diametrul de 0,13-0,15 mm, cu chorionul neted, de culoare
roşie sau roşie-închisă.
Larva este asemănătoare cu adulţii, cu corpul oval, aproape rotund, având numai
trei perechi de picioare, la apariţie de culoare roşie-cârărnizie, iar după câteva zile
devine verde-brunie. Protonimfa şi deutonimfa sunt de culoare brună, având patru
perechi de picioare.
Biologie şi ecologie. Acarianul brun al pomilor are 4-5 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de ou pe scoarţa ramurilor şi trunchiurilor, mai ales în jurul ramificaţiilor
ramurilor, pe formaţiile fructifere, sub scoarţa exfoliată etc. La infestări puternice
organele infestate capătă un aspect roşietic. Ecloziunea larvelor are loc primăvara
devreme în prima sau în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura medie a aerului
este cuprinsă între 7,3-11,8 °C, iar umiditatea relativă a aerului este de 42-80%.
Apariţia primelor larve coincide cu faza de dezmugurire a mugurilor de rod la măr şi
păr, de regulă, cu 8-12 zile înainte de ecloziunea primelor larve ale speciei Panonychus
ulmi Koch. Larvele apar treptat şi se eşalonează pe o perioadă de 12-18 zile în funcţie
de temperatură în această perioadă. Larvele apărute sunt foarte mobile şi imediat
colonizează mugurii, apoi frunzele şi florile din care sug sucul celular. în timpul
hrănirii, larvele de mai multe ori îşi schimbă locul de hrană, trecând de pe muguri şi
frunze pe lăstari şi ramuri, unde după 2-5 zile năpârlesc şi apoi se întorc din nou pe
frunze. In această perioadă larvele trec prin două stadii (protoriimfă şi deutonimfa)
după care se transformă în femele adulte. Primele femele ale acarianului brun apar
îndată după înflorirea mărului, iar după 3-4 zile de la apariţie
începe ponta. Masculii se întâlnesc foarte rar, de
\/ \/ aceea această specie se înmulţeşte pe cale parteno-
|| |f genetică ovipară. Perioada ovipozitară variază între
|f 6-16 zile. Longevitatea femelelor durează până la 24
| | zile, timp în care o femelă depune 25-49 ouă. Femela
s
#I $ ¥ acestei generaţii depun majoritatea ouălor pe partea
%| '§ W superioară a frunzelor, de-a lungul nervurilor,
precum
%. ftfS$^ $ Şi pe peţiolul lor. O parte mai mică din ouă sunt
depuse pe partea inferioară a frunzelor şi pe ramuri.
Incubaţia durează 8-11 zile. Larvele apărute coloni-
i' ~ * ] zează partea inferioară a frunzelor, îndeosebipe cele
)" « jsj. din locurile mai umbrite şi protejate ale coroanei
S
$M % * ;k% pomilor, unde se hrănesc cu seva din ţesuturi.
ii\ V '/ % MajoriMeaacarienilorselocalizeazăînparteadejos
y
lţ %.;,^> ' % şi de mijloc al coroanei pomilor. Larvele şi adulţii
trăiesc
il
* pe frunze izolat, răspândindu-se câte unul pe întreaga
Fig. 159. Acarianul brun al surjrafaţăapărţilor verzi ale pomilor. Evoluţia stadiului
pomilor (Bryobia rubrioculus larvar durează 2-6, aprotonimfelor 2-5 şi a deuto-
Scheut) - femelă nimfelor 3-6 zile. Femelele generaţiei a doua încep
(după Pritchard şi Baker) să apară pe la mijlocul lunii iunie. Spre deosebire de
femelele primei generaţii, acestea depun o mare parte de ouă nu pe frunze, ci pe parte
a lemnoasă a pomilor (ramuri anuale, formaţiile fiuctifere etc). Uneori ouăle pot fi
depuse pe coletul pomilor şi chiar in stratul superficial al solului. Dezvoltarea
generaţiilor a treia şi a patra are loc în lunile iulie-august. Datorită depunerii eşalonate
a ouălor, generaţi il e acestui acarian se suprapun, de aceea în natură se pot mtâlni
toate stadiile de dezvoltare ale dăunătomlui. Dezvoltarea unei generaţii durează de la
20 până la 41 zile în funcţie ce condiţiile termohidrice. In condiţiile unei infestări slabe
şi abundenţă de hrană se dezvoltă ur. număr maxim de generaţii, iar în caz de lipsă de
hrană femelele acarianului, începând din a doua generaţie odată cu ouăle de vară
depun şi ouă de iarnă din care cauză populaţia dăunătomlui în a douajumătate a verii
se reduce brusc. Valoarea cantitativă de ouă de iarnă depuse pe ramuri se măreşte
înmodprogresiv, începând de la sfârşitul lunii iunie, ajungând ia maximum în toamnă,
la ultima generaţie. Spre deosebire de alte specii de acarieni, acarianul brun al pomilor
nu elimină păienjeniş, de aceea populaţiile lui pe frunze pot fi uşor deosebite de alte
specii de acarieni (acarianul roşu al mărului, acarianul roşu comun ş. a).
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul brun al pomilor atacă numeroase
specii de pomi şi arbuşti fructiferi, producând pagube mai mari în plantaţiile de măr.
cireş, prun, păr, agriş, piersic şi migdal. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă care
colonizează frunzele şi lăstarii, pe care le înţeapă şi sug sucul celular din ţesuturi. în
urma atacului pe partea superioară a frunzelor, la început apar pete mici de culoare
albă-brună, în special la baza frunzelor şi de-a lungul nervurilor principale, iar mai
târziu pe măsură ce atacul avansează, petele apărute confluează, cuprinzând în cele din
urmă toată suprafaţa foliară care cu timpul se usucă şi cad. La atacuri puternice se
produce o slăbire generală a pomului, frunzele cad prematur, fructele rămân mici şi de
o calitate inferioară. Ca urmare producţia scade până la 56% din recolta de fructe. în
afară de aceasta, pomii atacaţi nu mai formează muguri de rod pentru anul următor. Ca
şi acarianul roşu al pomilor, acarianul brun produce pagube mai mari în prima
jumătate a perioadei de vegetaţie şi îndeosebi pe timp călduros şi secetos, care
favorizează înmulţirea în masă a acarianului.
Populaţiile acestui acarian sunt distruse, în mare parte de aceleaşi specii
acarofage menţionate pentru acarianul roşu al pomilor (Panonybhus ulmi Koch.).
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la acarianul roşu al
pomilor (Panonychus ulmi Koch.).

Acarianul roşu al mărului - Tetranychus viennensis Zach

Sin.: Tetranychus crataegi Hirst, 71 virginis Ug. Ord. Acari, Fam. Tetranychidae
Răspândire. Acarianul roşu al mărului este răspândit în Europa şi Asia (Turcia.
China, Coreea, Japonia).
Descriere. Femela (forma hibernantă) are corpul oval, bombat dorsal puţin mai
mic decât femela de vară, având 0,40-0,50 mm lungime şi 0,22-0,30 mm lăţime, de
culoare roşie-închisă, roşie-vişinie. Femela (forma de vară) are corpul ovoidal, de
0,5-0,6 mm lungime şi de 0,22-0,4 mm lăţime, de culoare roşie-deschisă. Pe partea
dorsală prezintă 24 de peri lungi albi-gălbui, puţin încovoiaţi, inseraţi direct pe
tegument şi dispuşi în şapte rânduri transversale. Masculul are corpul alungit, îngustat
posterior, de 0,30-0,34 mm lungime, de culoare verde-deschisă, cu pete închise pe
partea dorsală (fig. 160).
 Oul este sferic, cu diametrul de 0,12-0,15 mm, transparent de culoare verde-gălbuie.
Larva este asemănătoare cu adulţii, cu corpul ovoidal, de 0,12-0,16 mm lungime,
având numai trei perechi de picioare, de culoare verde, cu pete închise pe partea
dorsală. Protonimfa şi deutonimfa sunt de culoare verde-gălbuie cu pete închise pe
partea dorsală şi 4 perechi de picioare.
Biologie şi ecologie. Acarianul roşu al mărului dezvoltă până la 7-9 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de femelă sub formă de colonii mici pe sub scoarţa exfoliată, pe
ramurile şi trunchiurile pomilor, la baza pomilor în regiunea coletului, pe sub bulgării
de pământ şi pe resturile organice din stratul superficial al solului. în primăvară
devreme, de regulă, în a doua-treia decadă a lunii aprilie, la temperaturi medii de 9-10
°C femelele părăsesc locurile de hibernare şi migrează în coroana pomi lor. Apariţia
femelelor hibernante şi începerea activităţii de hrănire are loc odată cu pornirea în
vegetaţie a pomilor în fenofaza de umflare a mugurilor de rod. Acestea colonizează la
început mugurii, apoi frunzele şi florile pe care se hrănesc, înţepând şi sugând seva din
ţesuturi. Dacă în timpul hrănirii temperatura scade sub 6 °C, femelele se retrag la baza
mugurilor sau în crăpăturile scoarţei ramurilor. După 6-10 zile de la apariţie femelele
încep să depună ouă. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor. O femelă
depune de la 2-6 până la 10 ouă pezi,înmedie 70-85 ouă, iar maximum până la 156ouă.
Longevitatea femelelor este de până la 38 zile. Incubaţia durează 8-20 zile. Larvele
apărute colonizează partea inferioară a frunzelor unde ţese un păienjeniş sub care se
dezvoltă alături de adulţi, hrănindu-se cu seva din ţesuturi. Evoluţia stadiului larvar
durează 11 -26 zile. Dezvoltarea unei generaţii
variază între 20-40 zile. Condiţiile optime pentru dezvoltarea acestei specii sunt
temperatura cuprinsă între 25 şi 30 °C, iar umiditatea relativă a
aemlui 50-70 %. In primăvară, dezvoltarea acarianului este
lentă, datorită variaţiilor bruşte de temperatură şi precipitaţii
care provoacă o mortalitate ridicată a dăunătorului. O densitate
mai mare a acarienilor se înregistrează în lunile iulie-august,
când timpul călduros şi uscat favorizează înmulţirea în masă a
acarianului. în august apar femelele hibernante, care se
deosebesc uşor de cele de vară având o culoare mai deschisă,
care continuă să se hrănească, iar în cursul lunilor septembrie-
octombrie, odată cu scăderea temperaturii se retrag în diferite
adăposturi pentru iernat.

Fig. 160. Acarianul roşu al

mărului (Tetranychus
viennensis Zach.) - femelă
(după Bagdasarian)
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu al mărului atacă mărul, părul,
gutuiul, prunul, cireşul, vişinul, caisul, piersicul, nucul, coacăzul ş. a, însă pagube mai
mari produce în plantaţiile de măr şi păr. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă care
colonizează frunzele pe care le înţeapă şi sug conţinutul celular din ţesuturi. în urma
atacului frunzele infestate prezintă pete mici care nu confluează, capătă o culoare
cenuşie-argintie, înfăşurate cu un păienjeniş fin. La atacuri puternice frunzele se
îngălbenesc, se usucă şi cad prematur, ceea ce influenţează negativ asupra recoltei,
precum şi asupra formării mugurilor de rod pentru anul următor. La defolierea
prematură a pomilor, acarienii părăsesc coroana, înfăşurând ramurile şi trunchiurile cu
un păienjeniş dens.
hi limitarea înmiuţirii acestui dăunător, în afară de factorii meteorologici
(temperatura şi umiditatea) un rol deosebit au numeroase specii acarofage, dintre care
cea mai mare importantă o prezintă fitoseidele - Typhlodromus rhenanus Oud., T.
soleiger Rib., precum şi coccinelidul Stethoruspunctillum Weise.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la acarianul roşu
al pomilor (Panonychus ulmi Koch.).

8.1.1.2 Acarienii eriofiizi (galicoli)

Din acest grup de acarieni ce dăunează în plantaţiile pomicole mai frecvent se
întâlnesc şi prezintă o importanţă majoră speciile: acarianul galicol al frunzelor de păr
(Eriophyes pyri Pgst), acarianul galicol al prunului (Acalitusphloeocoptes Nai.) şi
acarianul frunzelor şi ramurilor de prun (Aculus fockeui Nai. et Trt.).

Acarianul galicol al frunzelor de păr - Eriophyes pyri Pgst.

Sin.: Phytoptus piri Pgst., Eriophyes piri Pgst. Ord. Acari, Fam. Eriophyidae
Răspândire. Acarianul galicol al frunzelor de păr este răspândit in Europa, Asia
Mică, Africa de Nord şi de Sud, America de Nord, Australia.
Descriere. Femela are corpul alungit, cilindric, fusiform de 0,17-0,22 mm
lungime şi 0,032-0,034 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie, iar spre toamnă devine roz
sau cafeniu deschis. Corpul este format din 80 de inele. Scutul dorsal are 0,030 mm
lungime. Setele dorsale au aceeaşi lungime ca şi scutul sau sunt puţin mai scurte,
îndreptate înainte şi în părţi. în partea anterioară prezintă 2 perechi de picioare scurte,
iar în cea posterioară două sete lungi.
Oul este eliptic, de 0,049mm lungime şi de 0,032mm lăţime de culoare albă-
translucidă Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul alungit - fusiform, inelat.
Biologie şi ecologie. Acarianul galicol al frunzelor de păr are 3-4 generaţii pe an.
Iernează ca femelă sub primul şi al doilea solz al mugurelui. Numărul acarienilor dintr-
un mugure pot ajunge până la 1500 de indivizi. La sfârşitul lunii februarie - începutul
lunii martie, femelele hibernante îşi reiau activitatea vitală şi încep să migreze din
interiorul mugurilor unde au iernat spre partea lor exterioară unde încep activitatea de
hrăriire, iar în cursul lunii martie încep să depună şi ouă. Femelele hibernante depun
ouăle în interiorul mugurilor pe partea interioară a bazei solzişorilor. O femelă depune
până la 15-30 ouă. Incubaţia durează 6-20 zile, în funcţie de condiţiile climatice.
Larvele apărute se hrănesc alături de adulţi. Acarienii pătrund prin cuticula inferioară
în ţesuturile asimilatoare ale frunzelor, unde au loc înmulţirea şi dezvoltarea
populaţiei. Formarea galelor pe frunze începe până la formarea limbului, când
frunzuliţele au aspectul unor tubuşoare subţiri şi lipicioase. Primele gale pe frunze, ca
urmare a atacului, apar în fenofaza de înflorire a perilor. La început într-o gală se află
1-2 acarieni, iar pe măsură ce se înmulţesc în acestea pătrund tot mai mulţi dăunători şi
galele devin tot mai mari. Galele la început au o culoare verde-palidă, apoi devin roze,
iar pe la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie după distrugerea completă a
ţesuturilor, galele se înnegresc şi crapă, din care cauză acarienii părăsesc aceste gale şi
migrează pe frunzele tinere de pe vârful lăstarilor, unde formează gale noi. Prima
generaţie evoluează până la mijlocul lunii mai, începând în muguri şi terminându-se pe
frunze. Generaţiile II şi IU se dezvoltăm galele de pe frunze şi numai parţial în muguri
şi se eşalonează până la sfârşitul lunii august, după care continuă parţial generaţia a IV,
care se dezvoltă în galele de pe frunze şi în muguri.
începând din luna iulie, când are loc formarea mugurilor laterali, adică a
mugurilor dorminzi, o parte din acarieni părăsesc galele de pe frunze sau alte organe
atacate şi migrează către muguri. Migrarea acarienilor spre muguri are loc treptat şi se
eşalonează pe o perioadă de până în lunile octombrie-noiembrie. In perioada altoirii
acarienii cu muguri infestaţi pătrund în pepinierele pomicole de unde cu materialul
săditor se răspândesc în plantaţiile pomicole.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul galicol al frunzelor de păr atacă
părul, mărul, păducelul, scoruşul, gutuiul şi alte specii rozacee, însă produce daune
mai mari în plantaţiile de păr. Activitatea de hrănire a acarienilor durează aproape 8
luni, începând de la sfârşitul lunii februarie şi până în luna noiembrie. Din luna iulie şi
până la mijlocul sau sfârşitul lunii aprilie, acarienii se hrănesc în muguri, iar după
aprilie şi până la începutul lunii noiembrie în galele de pe frunze şi alte organe. Atacă
adulţii şi larvele care colonizează frunzele, bobocii florali, precum şi fructele de abia
formate, hi urma înţepăturilor şi sugerii sucului celular din ţesuturi, pe organele atacate
se formează gale. Pe frunze galele se formează pe ambele părţi, de obicei de-a lungul
nervurii principale. La atacuri puternice numărul galelor poate fi atât de mare încât
acoperă tot limbul frunzei, contopindu-se între ele, formând o umflătură mare,
compactă şi numai o dunguliţă îngustă de-a lungul frunzei rămâne liberă de gale.
Frunzele puternic atacate se înnegresc, se usucă şi cad. In afară de frunze, acarienii
care iernează în mugurii floriferi la desfacerea bobocilor florali atacă petalele şi
pedunculul floral, pe care formează de la 5 până la 40 de gale, în urma cărora bobocii
nu se deschid şi se usucă. Mai târziu acarienii atacă şi fructele, pe care la atacuri
puternice se formează până la 200 de gale. Fructele atacate nu se dezvoltă normal, se
zbârcesc, se ofilesc şi cad de pe pom. Pagube mai mari produce în pepinierele
pomicole şi în plantaţiile de pomi tineri.
Combatere. In combaterea acestui dăunător, în cursul perioadei de vegetaţie, se
recomandă tratamente chimice, folosind aceleaşi preparate ca şi pentru acarianul roşu
al pomilor (Panonychus ulmi Koch.).
Acarianul galicol al prunului - Acalitusphloeocloptes Nai.
Sin.: Eriophyes phloeocoptes Nai., Phytoptus phloecoptes Nai. Ord. Acari, Fam.
Eriophydae
Răspândire. Acarianul galicol al prunului este răspândit în Europa Centrală,
America de Nord, Orientul Apropiat.
Descriere. Femela are corpul cilindric-alungit de 0,15-0,20 mm lungime şi 0,04-
0,06 mm lăţime, alb transparent, format din 60-70 striuri transversale inelare. în partea
anterioară a corpului prezintă 2 perechi de picioare scurte, iar lateral câte patru sete
scurte, în zona anală - două sete lungi (fig. 161).
Oul este oval, cu diametml de 0,04-0,06 mm, de culoare albă, translucid.
Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul alungit la eclozare de 0,05-0,06
mm lungime, de culoare albă, translucidă.
Biologie şi ecologie. Acarianul galicol al prunului are 2-5 generaţii pe an.
Iernează în stadiul de femele în interiorul galelor de la baza mugurilor sau a ramurilor
anuale. In interiorul unei gale se găsesc până la 100-400 indivizi la prun şi până la
4000-5000 la migdal. In primăvară devreme, odatăcurx>rriireamvegetatiearx)milor,
acarieriuMbernanti îşi reiau activitatea vitala, hrănindu-se cu sucul ţesuturilor din gale.
Din cauza extragerii sucului ţesuturile galei se usucă, putrezesc şi crapă. După
înfloritul prunului, la temperaturi de 15-17 °C, de obicei în ultima decadă a lunii
aprilie - începutul lunii mai, acarienii prin nişte orificii mici părăsesc galele vechi şi
migrează pe ţesuturile verzi de la baza lăstarilor tineri ai pomilor, unde încep să se
hrănească formând noi gale. O parte din acarieni continuă să trăiască şi să se
înmulţească în galele vechi şi migrează din acestea numai în primăvara anului următor.
Migrarea acarienilor are loc treptat în funcţie de condiţiile climatice şi se eşalonează
pe o perioadă de 25-3 8 zile şi se tenrtină pe la sfârşitul lunii
mai-începutul lunii iunie. în cursul perioa-
 dei de migrare acarienii pot fi răspândiţi
cu ajutorul vântului, insectelor etc, de la
un pom la altul sau chiar în alte plantaţii.
Mulţi din acestea în acest timp pier, iar
unii, nimerind pe prunii sănătoşi, îi atacă
In afară de aceasta în perioada migrării
acarienii duc un mod de viaţă liber, de
aceea pot fi uşor distruşi cu ajutorul
acaricidelor. Pe la începutul lunii iunie
acarienii ieşiţi din galele vechi se fixează
la baza lăstarilor tineri sau în jurul pedun-
culului fructelor, unde continuă să se
hrănească sugând sucul celular din ţesu-
Fig. 161. Acarianul galicol al prunului tiiri.înprocesdhrănirii, odată cu înţepă-
(Acalitusphlceocoptes Nai.): turile şi sugerea sucului celular, acarienii
1 - adult; 2 - femele hibernante în interiorul galei; introduc în ţesuturi şi saliva care
conţine
3-4 - ramuri de prun atacate (după Verderevsky) un complex de enzime ce produc O
hiper-
trofiere a ţesuturilor din jur, în urma cărora se formează galele. Acestea sunt dispuse
inelar pe 1 -2 rânduri. La început galele sunt mici, având până la 1 mm în diametru,
culoare verde-gălbuie, apoi devin roşietice, iar spre sfârşitul lunii iulie galele capătă o
formă sferică uşor turtită, de culoare mai întunecată şi sunt mai mari, având în
diametru până la 2-3 mm. în jurul unui lăstar se formează până la 5-12 gale. în galele
vechi depunerea ouălor începe în luna aprilie, iar în galele noi formate în primele zile
ale lunii iunie. Longevitatea unei femele este de până la 20 -25 zile, timp în care poate
depune până la 20 ouă. Incubaţia durează 5-8 zile. Larvele apărute se hrănesc alături
de adulţi în ulteriorul galelor. Până în toamnă în interiorul galelor se dezvoltă mai
multe generaţii, astfel că, galele sunt populate de foarte mulţi acarieni (de la câteva
sute până la câteva mii). Toate generaţiile se dezvoltă în galele formate de către
femelele hibernante.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul galicol al prunului atacă pmnul,
piersicul, migdalul, cornul, porumbarul. Atacă atât adulţii cât şi larvele care sug sucul
celular din ţesuturi de la baza mugurilor, eliminând în ţesuturi enzime sub acţiunea
cărora ţesuturile se hipertrofiază şi se formează gale. In urma atacului lăstarii
stagnează în creştere, iar la atacuri puternice se usucă. Mugurii de rod înfloresc, dar
florile avortează sau dacă leagă atunci fructele cad la câteva zile după legare, dar dacă
nu cad au un conţinut scăzut de substanţe hidrocarbonate. In anii de invazii, producţia
pomilor poate fi redusă până la 50% din recolta de fructe.
himulţirea acestui dăunător este adesea frânată de activitatea unor specii de
acarieni şi tripşi răpitori, precum şi de calcidul Tetrastichus (Myiomisa) caioi Walk.
Combaterea. Se recomandă, în perioada migrării acarienilor să se aplice
tratamente chimice sub formă de stropiri, utilizând aceleaşi preparate ca şi pentru
combaterea acarianului roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.).

Acarianul frunzelor şi ramurilor de prun - Aculus fockeui Nai. et Trt

433
 Sin.: Vasates fockeui Nai. et. Trt., V. fockeaui Nai., Phyllocoptes fockeui Nai, et.
Trt.
Ord. Acari, Fam. Eriophyidae
Răspândire. Acarianul frunzelor şi ramurilor de prun este răspândit în Europa şi
America de Nord.
Descriere. Femela are corpul alungit de 0,11 -0,19 mm lungime şi de 0,07-0,08
mm lăţime, mai îngroşat în partea anterioară, puţin curbat, fusiform, de culoare albă-
gălbuie. Scutul are lungimea de 0,022 mm şi prezintă un desen format din mai multe
linii paralele. Numărul de inele ventrale - peste 80, iar cele dorsale - 30. In partea
anterioară prezintă 2 perechi de picioare scurte.
Oul este eliptic, cu diametrul de 0,04-0,05 mm, de culoare albicioasă, cu aspect
translucid
Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul alungit, mai îngroşat anterior,
fusiform şi inelat.
Biologie şi ecologie. Acarianul frunzelor şi ramurilor de prun are de la 6 până la
14 generaţii pe an. Iernează ca adult sub solzii mugurilor şi mai rar prin crăpăturile
scoarţei, izolat sau în colonii de câte 100-250 indivizi. Primăvara devreme, în cursul
lunilor apri-lie-mai, odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, acarienii hibernanţi
părăsesc locurile de iernare, migrează pe frunzele abia formate şi pe vârful lăstarilor,
unde încep activitatea de hrănire sugând sucul celular din ţesuturi. Pe frunze, acarienii
colonizează de obicei partea inferioară a lor, unde se hrănesc şi depun ouă.
Longevitatea unei femele este de până la 20-30 zile, timp în care depune până la 80 de
ouă. Incubaţia durează în primăvară de la 8 până la 18 zile, iar în vară (iunie-august) 8-
11 zile. Larvele apârutese hrănesc alături de adulţi. Coloniile de acarieni sunt
observate în perioada aprihe-octohibrie atât pe partea inferioară a frunzelor, cât şi în
interiorul mugurilor. Simptomele atacului se fac evidente la 15-20 zile după
dezmugurire.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul frunzelor şi ramurilor de prun
atacă prunul, piersicul, vişinul, migdalul. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă care
colonizează partea inferioară a frunzelor tinere şi vârful lăstarilor pe care le înţeapă şi
sug sucul celular din ţesuturi. In urma atacului frunzele cresc neuniform, se încreţesc,
limbul se îngroaşă, iar vârful şi marginile se răsucesc în plan longitudinal spre partea
inferioară. Pe acestea apar la început puncte albicioase slab vizibile, care cu timpul, pe
măsură ce frunzuliţele cresc, în locul punctelor apar pete clorotice de 1 -2 mm cu
marginea neregulată în formă de stea. Frunzele atacate stagnează în creştere, rămân
mici şi deformate. La lăstarii atacaţi în vârful lor se formează buchete de lăstari
secundari, cu internoduri scurte şi îngroşate, din care cauză rx)mii atacaţi pot fi
recunoscuti de la distanţă In a douajumătate a perioadei de vegetaţie, pe scoarţa
lăstarilor atacaţi apar pete clorotice ovale de culoare albăstrie, mai târziu în dreptul lor
apar crăpături ale scoarţei. Ca urmare a atacului, lăstarii nu se coc şi degeră în timpul
iernii. Producţia de pmni altoiţi este redusă până la 15-20%. Daune mai mari produce
în pepinierele pomicole şi în plantaţiile tinere de prun şi piersic.
Combatere. In combaterea acestui dăunător, în cursul perioadei de vegetaţie, se
recomandă aplicarea tratamentelor chimice, folosind aceleaşi preparate ca şi pentru
acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.).

8.1.2. Insectele dăunătoare pomilor fructiferi

434
 Plantaţiile pomicole sunt atacate de numeroase specii de dăunători, dintre care
cea mai mare importanţă o prezintă insectele, care atacă toate organele pomilor
fructiferi, reducând în mod simţitor viaţa lor şi producţia de fructe. Printre speciile mai
frecvent întâlnite şi cu o mare importanţă practică se numără insecte care atacă:
rădăcina (Eriosoma lanigerum Hausm.), tulpina (Cossus cossus L., Quadraspidiotus
perniciosus Comst), aparatul foliar (Hyphantria cunea Drury.), florile (Anthonomus
pomorum L.) şi fructele (Hoplocampa testudinea Klug., Cydia pomonella L.) ş. a.

8.1.2.1 Cicadele dăunătoare pomilor fructiferi

Această grupă de dăunători animali deşi se întâlnesc în populaţii reduse, uneori
apar în masă şi pot produce pagube considerabile. Printre speciile mai frecvent
mtâlnite în plantaţiile pomicole se numără: cicada neagră (Tibicina haematodes Scop.),
cicada gheboasă a pomilor (Stictocephala bubalus Fabr.), cicoriţa trandafirului
(Edwardsiana rosae L.), cicoriţa verde (Cicadella viridis L.) etc. Dintre aceste specii
importanţă practică pentru livezi o prezintă speciile: cicada gheboasă a pomilor
(Stictocephala bubalus F.) şi cicoriţa trandafirului (Edwardsiana rosae L.).

435
Cicada gheboasă a pomilor - Stictocephala bubalus Fabr.
Sin.: Ceresa bubalus F.,Membracis bubalus F. Ord. Homoptera, Fam. Membracidae
Răspândire. Cicada gheboasă a pomilor este răspândită în multe ţări din Europa
şi America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 8-10 mm lungime şi 4-5 mm lăţime, de culoare
verde. Capul este lat, ochii proeminenţi de culoare mai închisă. Pronotul este puternic
dezvoltat, bombat, verde, cu pete mici de culoare mai deschisă, prevăzut lateral cu 2
formaţiuni curbate, în formă de corniţe, care seamănă cu coamele de bivol, de unde şi
denumirea de „ceresa bubalus". In partea posterioară pronotul prezintă o carenă
mediană longitudinală, convexă, ce acoperă o bună parte din aripi, dar nu ajunge la
capătul lor şi se termină cu o prelungire ascuţită. Aripile sunt verzui, semitransparente.
Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit (fig. 162).
Oul este oval de 2,0-2,2 mm lungime şi de 0,6-0,8 mm lăţime, uşor curbat, de
culoare albicioasă, la polul superior uşor trunchiat şi cu o reticulaţie fină.
Larva este de culoare cenuşie-verzuie cu corpul alungit, turtit lateral şi puternic
bombat, prevăzut cu mai multe prelungiri tegumentare spiniforme curbate posterior.
Biologie şi ecologie. Cicada gheboasă are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de
ou înramurilepomilortineri. Ecloziunea larvelor are loc în primăvară, de la sfârşitul
lunii aprilie până în a doua jumătate a lunii mai,
când temperatura medie zilnică trece de 13,5 °C.
Larvele apărute părăsesc coroana pomilor şi migrează
pe diferite specii de plante ierboase: lucemă,
trifoi, cartof, măcriş, pătlagină, sulfină, ştir, troscot,
mazăre, morcov ş. a., pe care se hrănesc, sugând seva
din ţesuturi. Pe liliacee, graminee, cucurbitacee,
larvele nu se pot hrăni şi dezvolta. Larvele
tinere sunt fragile şi se deplasează cu greu, şi daca
pe o rază de 2-3 m înjurai pomilor nu găsesc plante
pentru hrănire, acestea pier. In primele vârste larvele
preferă locurile umede şi umbroase, mtâlnindu-se
mai frecvent la baza plantelor.
Dezvoltarealarvelordureazăpână la 70 Fig. 162. Cicada gheboasг a pomilor
zile, timp în care năpârlesc de cinci ori. (Stictocephala bubalus Fabr): 1-2 -
Spre sfârşitul lunii iulie larvele ajung la adult privit lateral єi dorsal; 3 - ouг sub
completa dezvoltare şi după ultima scoarюг; 4 - ramurг de mгr cu ponte ale
năpârlire se transformă în adulţi, care se cicadei (dupг Vasiliev єi Livєiю)
hrănesc, ca şi larvele, pe plantele ierboase. Adulţii sunt activi, după orele 10 dimineaţă
şi mai ales în zilele însorite, deplasându-se în zbor la diferite distanţe. După copulaţie
femelele încep să depună ouă eşalonatpână în octombrie. Ouăle sunt depuse în ramurile
tinere (de 4-10 mm în diametru) de măr, păr, prun, cireş, cais, piersic, plop, tei, în
corzile viţei de vie etc., în care femela cu ajutorul ovipozitorului face incizii (tăieturi)
sub scoarţa tânără de-a lungul ramurii. în fiecare incizie sunt depuse în două rânduri
curbe câte 6-12 ouă în fiecare rând, unde acestea şi iernează Dacă ramurile în care au
fost depuse ouăle se usucă atunci acestea pier. Cu timpul, inciziile se cicatrizează şi
rămân evidente pe ramuri.

436
 Plante atacate şi mod de dăunare. Cicada gheboasă a pomilor este o specie
polifagă, atacă diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr, prun, cireş, cais, piersic,
gutui), arbori ornamentaU şi forestieri (tei, plop, salcie etc), viţa de vie şi diferite specii
de plante ierboase (lucerna, linte, bob, cartof, crizanteme, dalii etc). Daune de
importanţă economică produce înpepiniere, livezi tinere (în vârstă de 1 -2 ani) şi în
plantaţiile viticole, cândcu ajutorul ovipozitorului femela face în ramurile tinere
incizie, pentru depunerea ouălor. In locul inciziilor, scoarţa se desprinde şi se formează
crăpături, din care cauză circulaţia sevei se întrerupe, ramurile stagnează în creştere, nu
mai funcţionează în mod normal, iar la atacuri puternice se usucă.
La plantele ierboase (lucemă, trifoi, cartof, crizanteme, dalii etc.) şi la viţa de vie,
în urma atacului larvelor, frunzele devin roşii-violacee, se brunifică şi se usucă.
Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de parazitul Polynema striaticorne
Gir, precum şi de unele păsări insectivore.
Combatere. Măsuri preventive. La îfifiinţareaplantaţiilor se recomandă
efectuarea unui control riguros al materialului săditor; tăierea şi distmgerea prin ardere
a ramurilor cu ponte; distmgerea buruienilor din livezi pe care se hrănesc larvele;
evitarea cultivării în livezi a culturilor ierboase, atacate de acest dăunător.
Tratamente chimice speciale de combatere a cicadei gheboase nu se aplică,
deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători ai pomilor
fructiferi asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător.

Cicoriţa trandafirului -Edwardsiana rosae L.

Sin.: Typhlocyba rosae L., Cicadella rosaeL. Ord. Homoptera, Fam. Cicadellidae
Răspândire. Cicoriţa trandafimlui este răspândită aproape în toată Europa până
în Suedia şi Norvegia, precum şi în America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul zvelt, îngust, alungit de 3,4-3,8 mm la femele şi de
3,1-3,3 mm lungime la masculi, de culoare galbenă-pală cu ochii bombaţi de culoare
închisă. Aripile anterioare sunt semitransparente, mai lungi decât abdomenul, de
culoare galbenă-pală sau galbenă-verzuie cu nuanţă sidefie. Picioarele posterioare sunt
adaptate pentru sărit, cu femurul puţin turtit şi prevăzut cu numeroşi spini pe partea
exterioară.
Oul este alungit şi îndoiat în formă de potcoavă, de 0,7-0,8 mm lungime şi de
0,15-0,25 mm lăţime, de culoare albă, transparent.
Larva este asemănătoare cu adultul, având dimenisuni mai mici în funcţie de
vârstă, în ultimele vârste cu mdimente de aripi.
Biologie şi ecologie. Cicoriţa trandafirului are 3-4 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de ou în scoarţa ramurilor tinere de măceş, trandafir, iar la invazii mari şi pe
ramurile de măr. Primăvara, apariţia larvelor are loc în aprilie-mai, în perioada apariţiei
frunzuliţelor pe vârful lăstarilor de măceş şi trandafir şi durează aproape o lună în
funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute, se localizează pe partea inferioară a
frunzelor şi se hrănesc cu seva din ţesuturi, iar peste 5-6 zile are loc prima năpârlire.
Dezvoltarea stadiului de larvă durează 25-30 zile, timp în care trec prin 5 vârste. Spre
sfârşitul lumi mai, larvele ajung la completa dezvoltare şi după ultima năpârlire se
transformă în insecte adulte. Noii adulţi, după o perioadă scurtă de hrănire pe tufele de
măceş şi trandafir, migrează în plantaţiile de măr, gutui, păr, vişin, prun ş. a. Migrarea

437
are loc la distanţe nu prea mari, pe timp liniştit şi în zilele cu soare, călduroase şi
durează 10-15 zile. Adulţii se localizează pe partea inferioară a frunzelor şi se hrănesc
cu seva din ţesuturi. Femela depune ouăle în nervura principală şi cele laterale, mai
ales în partea de sus a limbului. Larvele apărute se hrănesc pe partea inferioară a
frunzelor alături de adulţi. O generaţie în lunile de vară durează aproape o lună. în
toamnă, în lunile septembrie-noiembrie adulţii retromigreazăpe măceş şi trandafir,
unde femela cu ajutorul ovipozitorul ui ascuţit şi încovoiat face nişte incizii (tăieturi) în
formă de scoabă în scoarţa ramurilor tinere în care depune ouăle. Ouăle sunt depuse în
rânduri de-a lungul lăstarului, câte 2-8 într-un rând. In locul depunerii ouălor, scoarţa
se umflă şi capătă o coloraţie mai închisă. Ouăle de iarnă sunt depuse mai ales spre
vârful ramurilor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cicoriţa trandafirului este o specie
migratoare, planta-gazdă primară fiind măceşul şi trandafiml, iar caplante-secundare
diferite specii de pomi fructiferi, ca mărul, gutuiul, părul, vişinul, prunul, cireşul,
zmeurul, trandafiml, porumbarul etc. Daunele cele mai mari le produce la măr şi gutui.
Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care se localizează pe partea inferioară a
frunzelor pe care le înţeapă şi sug seva din ţesuturi, hi urma atacului pe partea
superioară a frunzelor apar puncte albe-gălbui izolate, care cu timpul acoperă aproape
tot limbul, dându-le frunzelor un aspect marmorat. La atacuri puternice frunzele atacate
nu mai asimilează normal, se îngălbenesc, se usucă şi cad.
Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de diferite organisme entomofage,
ca Anagrus sp., Chilocorus sp. ş. a.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele verde
al mărului (Aphispomi Deg.).

8.1.2.2. Puricii meliferi dăunători ai pomilor fructiferi

în plantaţiile de pomi fructiferi se întâlnesc mai multe specii de purici meliferi:
Psylla mali Schm., P. pyri L., P.vasiliev Sule, P. pyricola Schm., P. pyrisuga Forst., P.
pruni Scop., etc. Dintre speciile menţionate, importanţă practică pentru livezile de măr
prezintă puricele melifer al mărului (Psylla mali Forst.), iar pentru cele de păr -
puricele melifer al părului (Psyllapyri L.).
Puricele melifer al mărului - Psylla mali Schm.
Sin.: Chermes mali Schm., Psylla dubia Forst, P. aeruginosa Forst, P. cra-
taegicola Forst., P. occulta Forst.
Ord. Homoptera, Fam. Psyllidae
Răspândire. Puricele melifer al mărului este răspândit în Europa, America de
Nord, Africa de Sud, Australia.
Descriere. Adultul are corpul de 3,3-3,5 mm lungime la masculi şi de 3,5-4,0
mm la femele, de culoare variată, după sezon. Formele de vară au o culoare generală
verde-gălbuie, capul şi toracele verde-cafeniu, iar abdomenul galben cu dungi
transversale închise la intersecţia segmentelor şi cu plăcile genitale brunificate apical.
Capul este lăţit, prevăzut lateral cu 2 ochi mari prezentând 2 lobi frontali proeminenţi.
Antenele sunt mai lungi decât capul, galbene-verzui, brunificate apical, iar ultimele
două articule sunt negre-brune. Toracele este globulos, prevăzut cu 2 perechi de aripi
membranoase, transparente mai lungi ca abdomenul. Picioarele anterioare şi mediane
sunt galbene-cafenii, iar cele posterioare galbene-verzui, cu femurele şi farsele

438
galbene-cafenii, adaptate pentru sărit. La formele hibernante femelele sunt mai
brunificate decât masculii şi au marginile tergitelor abdominale roşcate.
Oul este oval-alungit, uşor ascuţit la capete, de 0,4 mm lungime şi 0,16 mm
lăţime, la polul inferior prezintă un peduncul scurt, conic, pentru fixare. Culoarea la
depunere alb-gălbuie, mai târziu galbenă-portocalie.
Larva are corpul turtit dorso-ventral, în prima vârstă de culoare galbenă, cu pete
brune-negricioase pe partea dorsală a abdomenului, ochii bombaţi de culoare roşie, iar
din vârsta a doua au extremitatea abdominală acoperită cu o secreţie ceroasă,
filamentoasă.
Biologie şi ecologie. Puricele melifer al mărului are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de ou pe ramurile pomilor, în crăpăturile scoarţei, la baza mugurilor sau pe sub
solzii lor. Ouăle acestei specii sunt foarte rezistente la geruri, pot suporta temperaturi
scăzute, până la - 40 °C. Ecloziunea larvelor are loc primăvara timpuriu spre sfârşitul
lunii martie - începutul lunii aprilie. După apariţie, larvele sunt foarte active, se
deplasează repede şi se grupează pe mugurii florali şi foliari, apoi pe frunzele tinere şi
fructele de măr, din care sug seva Dezvoltarea larvelor durează 35-65 zile în funcţie de
condiţiile climatice. Noii adulţi apar eşalonat, de la mijlocul lunii mai până în luna
iunie. Adulţii la început 2-3 săptămâni se hrănesc pe măr, apoi pe la sfârşitul lunii iunie
părăsesc mărul şi migrează pe diferite specii de plante ierboase şi lemnoase, dar mai
ales pe ulm, unde se hrănesc până în toamnă. Reîntoarcerea pe măr are loc în toamnă
spre sfârşitul lunii august şi în septembrie, când are loc împerecherea şi începe ponta
care durează până la sfârşitul lunii septembrie şi în luna octombrie. Ouăle sunt depuse
pe măr, în crăpăturile scoarţei ramurilor, pe ramurile tinere, la locul de unde pornesc
mugurii, pe solzii mugurilor ş. a. Depunerea are loc izolat sau în grupe mici de câte 3-
10 ouă, care şi rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele melifer al mărului atacă îndeosebi
mărul, uneori se întâlneşte pe scomş, păr şi gutui. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă,
care colonizează la început mugurii florali şi foliari, apoi frunzele şi fructele tinere. In
urma înţepăturilor pc care le produc adulţii şi larvele la mugurii vegetativi, lăstarii se
răsucesc, iar franzele tinere se deformează, rămân mici şi capătă un aspect clorotic, iar
bobocii florali avortează, se usucă şi rămân atârnaţi pe ramuri. In afară de aceasta,
organele atacate sunt acoperite cu excrementele dulci ale insectei, pe care se dezvoltă
diferite ciuperci din genul Capnodium (fumagine), din care cauză pe organele atacate
se formează un strat de culoare neagră, care împiedică funcţiile normale ale plantelor
(respiraţia, transpiraţia etc.).
Populaţiile acestui dăunător sunt adesea reduse de activitatea unor organisme
entomofage, printre care se numără: Ptychomyiaparallela Meig., Prionomitus mitratus
Dalm., Endopsylla agilis Meig., Psallus ambigus Fall., Plagiognathus arbustorum F.,
Orthotylus marginatus R., Anthocorus nemorum L., Syrphus auricollis Meig.,
Platychiruspellatus Meig., Psallus ambiguus Fall., precum şi unele păsări insectivore.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la puricele melifer al
părului (Psylla pyri L.).

Puricele melifer al părului - Psylla pyri L.

Sin.: Chermespyri L., Psylla rubra F. Ord. Homoptera, Fam. Psyllidae

439
 Răspândire. Puricele melifer al părului este răspândit în Europa Centrală şi
Orientală, America de Nord şi America de Sud.
Descriere. Adultul se prezintă sub două forme, după anotimp: forma de iamă şi
forma de vară. Forma hibernantă are corpul zvelt, alungit, având dimensiuni mai
mari decât la forma de vară, de 2,90-3,50 mm lungime la masculi şi de 3,20-3,50 mm
lungime la femelă, de culoare portocalie-brană, cu pete late roşii-ruginii pe torace.
Forma de vară are corpul de 2,1 -2,8 mm lungime, de culoare mai deschisă, cu pete
mai închise. Capul este lat cu antene galbene-brunii, iar ultimele două articule sunt
cenuşii-cafenii. Aripile la ambele forme sunt bine dezvoltate, translucide cu nervurile
galbene-cafenii, iar câmpurile dintre acestea cu pete cenuşii-cafenii. In repaus aripile
sunt dispuse în formă de acoperiş. Picioarele sunt cafenii-închise, cu nuanţe ruginii,
cele posterioare adaptate pentru sărit. Abdomenul este brun cu marginea segmentelor
roşie (fig. 163).
Oul este oval alungit, de 0,3-0,4 mm lungime, la depunere de culoare galbenă
strălucitoare, iar cu timpul capătă o culoare portocalie. La partea posterioară prezintă
un pedicel lung şi curbat, iar în cea anterioară pe partea ventrală un pedicel scurt cu
care se fixează pe organele pomilor.
Larva are corpul oval, turtit dorso-ventral, prevăzut cu spini lungi pe margini, de
culoare galbenă-brunie, cu pete brune-închise pe
cap şi abdomen.
Biologie şi ecologie. Puricele melifer al
părului are 4-5 generaţii pe an. Iernează în stadiul
de adult, izolat sau în grape mici în crăpăturile
scoarţei, la intersecţia ramurilor şi în alte
adăposturi (frunze uscate, bulgări de pământ etc).
Primăvara foarte devreme, către sfârşitul lunii
februarie, sau la începutul luni martie, la
temperaturi medii zilnice de 1-3 °C, înainte de
umflarea mugurilor, adulţii hibernanţi părăsesc
locurile hibernante şi încep să se hrănească. La
câteva zile după apariţie, la temperaturi medii
zilnice de 5 °C are loc împerecherea, iar la 2-10
zile după împerechere, la temperaturi de 10 °C are
Fig. 163. Puricele melifer al loc depunerea ouălor. După împerechere masculii
pгrului (Psyllapyllapyri L.): 1 - pier. Longevitatea femelelor durează 30-45
adult (dupг Gauptu); 2 - 3 - zile. Femela depune ouăle izolat sau în grupe,
ouг pe scoarюa єi pe frunzг; 4 amplasându-le în lanţ de câte 6-7 ouă, la început în
- larvг; 5 - nimfa; 6 - fructe єi
crăpăturile scoarţei, la baza mugurilor, iar pe
frunze de pгr atacate (dupг
Vasiliev єi Livєiю, completat măsura apariţiei frunzelor, inflorescenţelor şi
de autor) lăstarilor, ouăle sunt depuse numai pe aceste organe
în grupe de 4-80 ouă. Pentru depunerea ouălor, femelele fac mici inciziuni
în care fixează pedunculul oului. Perioada ovipozitară durează 30-50 zile, cu
întremperi de 3-10 zile, timp în care femelele se hrănesc intens. Femelele formei de
iarnă sunt mai puţin prolifice decât cele de vară şi depun în câteva etape de la 400 până
la 900 ouă. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apar în mod obişnuit în decada a doua
sau a treia a lunii aprilie. Apariţia larvelor corespunde fenofazei de răsfirare a

440
inflorescenţelor de păr. Larvele apărute colonizează la început mugurii, apoi se
instalează pe flori şi pe partea inferioară a frunzelor din care sug sucul celular,
secretând în abundenţă „ rouă de miere ". Dezvoltarea stadiului larvar durează 24-30
zile, timp în care năpârlesc de 5 ori. Ajunse la completa dezvoltare, larvele după ultima
năpârlire se transformă în adulţi. La sfârşitul lunii mai apar adulţii generaţiei a doua
care rămân în coroana pomilor până la sfârşitul lunii iulie. Adulţii după 2-3 zile se
împerechează, iar după 6-8 zile de hrănire încep să depună ouăle. Ouăle sunt depuse pe
partea inferioară a frunzelor de păr, în jurul nervurilor, în rânduri drepte de câte 2-30
bucăţi sau sunt introduse în ţesuturile frunzei. Prolificitatea femelelor generaţiilor de
vară este de 600-1200 ouă. Larvele apărute colonizează frunzele, lăstarii tineri şi
fructele. Stadiul larvar durează 22-28 zile. înmulţirea dăunătomlui continuă până în
luna octombrie, dezvoltându-se încă 2-3 generaţii. începând cu prima jumătate a lunii
august adulţii se retrag pentru ternare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele melifer al părului estea specie
monofagă, atacănumai părul. Atacă atât adulţii cât şi larvele, care colonizează mugurii,
frunzele, lăstarii şi fructele tinere pe care le înţeapă şi sug sucul celular. în urma
înţepăturilor produse organele atacate stagnează în creştere, lăstarii se curbează, lemnul
nu se coace şi peste iarnă degeră, florile şi frunzele se răsucesc, se usucă şi cad, iar
fructele se deformează, rămân mici şi au o consistenţă tare. în afară de acesta, organele
atacate sunt acoperite cu excrementele zaharoase ale dăunătomlui „ rouă de miere " pe
care se dezvoltă diferite ciuperci din genul Capnodium, care produc fiimagină, în urma
căruia părţile atacate capătă o culoare brună-negricioasă, fotosinteza este redusă şi are
loc căderea prematură a frunzelor. Pomii atacaţi din cauza dejecţiilor păduchilor, pe
timp de secetă au un aspect umed uleios. Fmctele atacate sunt cleioase, acoperite cu
fumagină, au un aspect neplăcut şi o valoare comercială scăzută.
înmulţirea acestui dăunător este frânată de temperaturile scăzute din primăvară, precum
şi de activitatea a peste 5 6 specii de duşmani naturali, însă un număr relativ redus de
specii entomofagejoacăunrol major în limitarea înmulţirii dăunătorului printre care se
numără: Anthocoris nemoralis E, Orius sp., Prionomitus mitratus Dalm., Tetrastichus
psyllae Rus. etc.
Combatere. Se aplica tratamente chimice la avertizare, în timpul apariţiei
larvelor şi depăşirea PED (1000 ouă, ori larve/10 ramuri de 1-2 ani sau 5-10 larve/100
inflorescenţe) prin rotaţie cu unul din produsele: Decis 2,5 EC (0,6 l/ha), BI-58 Nou
(0,75-1,0 1/ha), Rimon 10 EC (0,5-0,7 l/ha) etc. Dacă frecvenţa dăunătorilor este
ridicată tratamentul se va repeta după 8-10 zile.

8.1.2.3. Păduchii de frunze dăunători ai pomilor fructiferi

Se cunosc peste 30 de specii de păduchi de frunze care atacă pomii fructiferi,
dintre care 18 specii sunt dăunătoare plantaţiilor pomicole sămânţoase şi 12 specii
celor sâmburoase. Printre speciile cu o frecvenţă înaltă şi care prezintă o importanţă
majoră se numără: păduchele verde al mărului (Aphispomi Deg.), păduchele cenuşiu al
prunului (Hyalopteruspruni Geajfr.), păduchele cenuşiu al frunzelor de măr (Dysaphis
devecta Walk.), păduchele verde al persicului (Myzodespersicae Sulz.), păduchele
negru al cireşului (Myzus cerasi E) etc, care uneori apar în populaţii dense şi produc
daune considerabile, necesitând măsuri de intervenţie.

441
Păduchele verde al mărului - Aphis pomiDeg.
Sin.: Aphis mali E, Doralispomi De Geer. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae
Răspândire. Păduchele verde al mărului este o specie cosmopolită, răspândită în
Europa, America de Nord, Asia şi alte regiuni pomicole de pe glob.
Descriere. Femela apteră are corpul piriform de 1,5-2 mm lungime de culoare
verde sau verde-gălbuie, cu capul galben sau brun. Antenele sunt mai scurte decât
corpul, formate din 6 articule galbene la bază şi fumurii la vârf, cu articulul al 3 -lea
mai lung decât al 4-lea. Ochii şi corniculele sunt negre, iar coada brună, reprezentând
aproximativ 1/2 din lungimea corniculelor. Picioarele sunt verzi, în afară de vârful
femurelor, tibiile şi tarsele care sunt negre. Femela aripată are corpul de 1,8-2,5 mm
lungime de culoare verde, iar capul, mezotoracele, metatoracele, corniculele,
segmentul anal, tarsele, baza tibiilor şi a femurelor sunt negre sau fumurii. Antenele
sunt mai scurte decât corpul, negre, în afară de articulele 3 şi 4 care sunt galbene. Al 3-
lea articul antenal este prevăzut cu 6-10 senzorii, iar al 4-lea cu 2-4 senzorii. Ochii sunt
de culoare roşie (fig. 164).
Oul este eliptic, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verde, apoi
devine negru strălucitor.
Larva este asemănătoare cu adulţii, apteră sau cu aripile incomplet dezvoltate.
Biologie şi ecologie. Păduchele verde al
mărului este o specie nemigratoare, se înmulţeşte
în tot timpul anului pe diferite specii pomicole
sămânţoase din fămiiiaRosaceae, ca mărul, părul,
mai rar gutuiul, păducelul, scoruşul etc. Iernează
în stadiul de ou izolat
sau în mici grupe pe ramurile subţiri, de obicei,
la baza mugurilor. Primăvara devreme în
fenofaza de dezmugurire a mugurilor de rod
încep să apară larvele, iar apariţia în masă are loc
la 4-6 zile după apariţia primelor larve. Larvele
apărute colonizează vârful mugurilor, iar mai
târziu primele frunzuliţe, hrărtindu-se cu seva
acestora. După o scurtă perioadă de hrănire
Fig. 164. Pгduchele verde al larvele se transformă în femele aptere
mгrului (Aphispomi Deg.): (fundatrixul), care se înmulţeşte pe cale
1 - femelг aripatг; 2 - femelг
apterг; partenogenetică vivipară dând naştere la 40-120
3 - lгstar de mгr atacat; 4 - ouг larve, care după 10-15 zile de hrănire se
hibernante transformăm femele aptere (fundatrigene) care
(dupг Єapoєnikov) continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivpară până
în toamnă, dând naştere la 10-12 generaţii. Spre sfârşitul lunii mai în coloniile de
păduchi odată cu femelele aptere apar şi femele aripate care migrează pe alţi pomi sau
în alte plantaţii de măr, unde continuă să se înmulţească tot partenogenetic vivipar,
dând naştere la noi generaţii. O densitate mai mare a păduchilor se înregistrează în
perioada mai-iulie şi corespunde creşterii intensive a lăstarilor. Temperaturile medii ale
aerului de 18-24 °C şi precipitaţiile reduse din această perioadă favorizează înmulţirea
în masă a păduchilor. în a douajumătate a verii, ritmul dezvoltării se încetineşte ca
urmare a reducerii sevei din lăstari şi frunze, precum şi activităţii numeroaselor specii

442
de prădători şi paraziţi. în toamnă, la sfârşitul lunii august-septembrie în coloriiile
păduchelui, alături de femelele aptere şi aripate apar şi femele arvpaiQ-sexupare, care
dau naştere la formele sexuate aptere (masculi şi femele). După copulaţie femela
depune 1 -5 ouă de culoare verde, care după 3-4 zile devin negre strălucitoare. Odată
cu depunerea ouălor, femela secretă o substanţă cleioasă, cu ajutorul căruia ouăle sunt
lipite de ramurile pomilor. Aceste ouă rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al mărului atacă diferite
specii pomicole seminţoase, producând pagube mai mari în plantaţiile de măr şi păr,
mai rar în cele de gutui. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care colonizează mugurii în
primăvară apoi partea inferioară a frunzelor tinere şi vârfurile lăstarilor pe care
formează colonii masive. în urma mţepărurilor şi sugerii sucului celular frunzele se
răsucesc, se îngălbenesc şi cad prematur, iar lăstarii au o creştere slabă se deformează,
nu se lignifică şi suferă din cauza acţiunii temperaturilor scăzute din timpul iernii. In
timpul hrăniţii păduchii acoperă organele atacate cu excremente zaharoase „ roua de
miere " pe care se dezvoltă cuiperca-furnigenă (Capnodium salicinum Mont),
acoperindu-lecuo substanfăneagră, asemănătoare funiginei, care împiedică asimilaţia
normală a plantei. La atacuri puternice pomii au un aspect înnegrit, fructele nu se
dezvoltă normal şi rămân mici, nu se mai formează muguri de rod pentru anul următor.
Pagube mai mari se înregistrează la pom ii tineri şi în pepinierele pomicole.
înmulţirea acestui afid în mare parte este frânată de activitatea numeroaselor specii
entomofage ca Adalia bipunctata L., Stethoruspunctillum W., Chrysopa sp., Cocci-
nella 7-punctata L., Exochomus quadripustulatus L., Syrphus corollae Fabr., S.
vitripennis Meig. etc.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică tratamente chimice în
funcţie de gradul de infestare a plantaţiilor. La infestări puternice se aplică măsuri de
combatere în perioada repausului vegetativ şi în timpul perioadei de vegetaţie, iar la
infestări slabe numai în timpul vegetaţiei.
în plantaţiile puternic infestate (25 ouă/lm. liniar de ramuri de 1-3 ani) pentru
distrugerea ouălor hibernante, în perioada repausului vegetativ, odată în 3 ani, toamna
imediat după căderea frunzelor sau în primăvară până la umflarea şi desfacerea
mugurilor, la temperaturi nu mai ridicate de 20 °C şi nu mai reduse de 4 °C, se aplică
stropirea pomilor cu DNOC 40 PS (15 kg/ha) în plantaţiile de măr, păr etc.
în timpul vegetaţiei, din primăvară devreme la apariţia primelor colonii de
păduchi şi depăşirea PED (5 colonii de păduchi/100 lăstari) înainte de răsucirea
frunzelor se recomandă aplicarea tratamentelor chimice sub formă de stropire a
plantelor prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha),
BI-58 Nou (0,75-1,0 l/ha), Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5-1,0 l/ha),
Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha), Confidor200 SL(0,3 l/ha), Pirimor25WG (0,75 kg/ha),
Pyrinex 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha), Phenomen 530 EC (1,0
l/ha), Demethoate 40 EC (1,25 l/ha), Aktara25 WG (0,06-0,1 kg/ha), Pilaralfa 100 EC
(0,3 l/ha), Pilarmax 400 EC (1,5 l/ha), Pyrinex 250 ME (3,5 l/ha), Şarpei ME (0,32
l/ha) etc.
Se vor stropi mai ales părţile inferioare ale frunzelor unde se găsesc coloniile de
păduchi. La invazii mari tratamentele se vor repeta la intervale de 8-10 zile.

Păduchele galicol al frunzelor de măr - Dysaphis devecta Walk

443
Sin.: Aphis devecta Walk., Dentatus communis Mordv., D. longipilosus Mordv.,
Lezabura communis Mordv., Sappaphis devecta H.R.I. Ord. Homoptera, Fam.
Aphididae
Răspândire. Păduchele galicol al frunzelor de măr este răspândit în multe ţări din
Europa (Olanda, Germania, Anglia, Franţa, Polonia, România, Ucraina, Moldova).
Descriere. Femela apteră are corpul globulos, oval, de 1,7-2,0 mm lungime, de
culoare de la cenuşiu-închis până la verde, acoperit cu secreţie ceroasă albă. Capul,
antenele, picioarele, corniculele, coada şi dungile transversale de pe partea dorsală a
abdomenului sunt negre. Antenele sunt formate din 5 articule. Coada este oval-
alungită, cu 5 perişori. Femela aripată are corpul oval-alungit de 1,5-2,0 mm lungime
de culoare brună, acoperit cu o pulbere cenuşie (fig. 165).
Oul este oval-alungit de 0,5-0,6 mm lungime, de culoare neagră-strălucitoare.
Larva este asemănătoare cu femela apteră.
Biologie şi ecologie. Păduchele
galicol al frunzelor de măr are două
forme: nemigratoare şi migratoare.
Forma nemigratoare se înmulţeşte în tot
timpul anului numai pe măr şi are 3-4
generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou
pe sub scoarţa exfoliată a ramurilor de
schelet în primăvară, la sfârşitul lunii
mame-începutul lunii aprilie, încep să
apară
larvele. Eclozarea lor, coincide fenologic
cu
Fig. 165. Pгduchele cenuєiu al fenofaza de dezmugurire a mărului.
frunzelor de Larvele
mгr (Dysaphis devecta Walk.): 1 - apărute migrează pe frunze, unde se
femela fundatrix; 2 - femela aripatг hrănesc
funda-trigenг; 3 - femela apterг
fundatrigenг; 4 - frunze de mгr atacate "^^^Iffi^^V^ sugând seva din
(dupг Vasiliev єi Livєiю) ţesuturi. După o scurtă
lT/ perioadă de hrănire de obicei la sfârşitul
înfloririi mărului, larvele ajung la maturitate şi se transformă în femele aptere fundatrix
sau fondatoare (matcă), care se înmulţesc partenogenetic vivipar, dând naştere la 50-70
larve. Acestea colonizează frunzele şi se hrănesc cu sucul celular. După 8-13 zile de
hrănire, larvele se transformă în femele aptere, care continuă să se înmulţească tot pe
cale partenogonetică vivipară, dând naştere la câteva generaţii. La mijlocul sau
sfârşitullurruiumem^ femele sexupare, care dau naştere la forma sexuată (masculi şi
femele),care după împerechere depun oul de iarnăpe sub scoarţa exfoliată Forma
migratoare se dezvoltă pe măr, plantă-gazdă primară numai în primăvară, dând naştere
pe cale partenogenetic vivipar la câteva generaţii. Spre sfârşitul lunii mai, în coloniile
de păduchi apar femelele aripate care părăsesc mărul şi migrează pe planta-gazdă
secundare (măcriş, ştevie ş.a.) unde dau naştere partenogenetic vivipar la mai multe
generaţii de virginogene nearipate. In cursul lunilor septembrie-octombrie, în coloniile
de păduchi apar femele aripate sexupare, care retromigreazăpe măr, unde dau naştere la
forma sexuată (mascul şi femele), care după împerechere depun oul de iarnă.

444
 Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele galicol al frunzelor de măr atacă
mărul. Atacuri mai mari produce forma nemigratoare, care se manifestă de obicei în
vetre şi numai în cazuri excepţionale pot fi atacate suprafeţe mai mari. Pagube mai
mari se înregistrează în anii cu primăveri călduroase şi secetoase, mai ales în prima
perioadă de creştere intensivă a lăstarilor (luna mai).
Adulţii şi larvele colonizează îndeosebi frunzele, sugând seva din ţesuturi. în
urma atacului, frunzele se răsucesc în interior, se îngroaşă, luând aspectul unor gale de
culoare roşie, uneori rozovie. Cu timpul frunzele atacate se usucă şi cad, ceea ce are
repercusiuni asupra producţiei. In anii de invazii sunt atacate şi fructele, pe care în
urma înţepăturilor se formează pete roşii, reducând valoarea comercială a lor.
Combatere. Combaterea acestui afid se efectuează pe cale chimica în vetere in
faza bobocilor roz, la apariţia larvelor, până la deformarea frunzelor şi formarea galelor
roşii - vişinii. In livezile puternic infestate se vor aplica tratamente chimice cu
aceleaşi produse ca şi la păduchele verde al mărului (Aphispomi Ded.).
Pentru o eficacitate mai înaltă se va insista, ca tratamentul sa se efectueze astfel ca
soluţia sa fie pulverizată în special pe partea inferioară a frunzelor unde se găsesc
păduchii. La infestări puternice tratamentul se poate repeta la interval de 8-10 zile.
Păduchele cenuşiu al prunului - Hyalopteruspruni Geoffr.
Sin.: Aphis pruni Scop., Hyalopterus arundinis F., Ord. Homoptera, ¥axn.Aphididae
Răspândire. Păduchele cenuşiu al prunului este răspândit în Europa, Asia,
America, Africa de Nord, Australia.
Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 2,0-2,5 mm lungime de culoare
verde-gălbuie, acoperit cu o secreţie ceroasă cenuşie. Antenele sunt mai lungi decât
jumătatea corpului, galbene-verzui, în afară de articulele bazale şi de la vârf care sunt
mai închise. Corniculele sunt negre, scurte, de 0,12-0,30 mm lungime, uşor curbate şi
mai dilatate spre vârf. Coada este conică, mai lungă decât corniculele, prevăzută cu
câte 2 peri laterali şi unul terminal. Femela aripată are corpul de 2,0-2,2 mm lungime,
deosebindu-se de cea apteră prin culoarea capului şi lobilor toracici care sunt bruni-
negricioşi, prin pronotul cafeniu şi prin abdomen verde-palid. Corpul este acoperit cu o
secreţie ceroasă, albă-cenuşie. Antenele sunt mai scurte decât corpul, brune-
negricioase, în afară de articulele 2,3 şi 4 care sunt brune-verzui. Articulul al 3-lea
antenal este mai lung decât cel terminal şi prevăzut cu 32-34 de senzorii, iar al 4-lea cu
4-8 senzorii. Corniculele şi coada au aceeaşi formă şi culoare ca şi la forma apteră.
Oul este eliptic de 0,5 mm lungime, la depunere de culoare verde, apoi devine
negru strălucitor.
Larva este asemănătoare cu adulţii, apteră sau cu aripile mdimentare.
Biologie şi ecologie. Păduchele cenuşiu al prunului are până la 10 generaţii pe an.
Este o specie migratoare. Planta gazdă-primară este prunul şi alte specii ale genului
Prunus, iar ca plante-gazde secundare sunt diferite graminee din genurile Phragmites,
Calamagrostis, Agrostis ş. a. ca trestia (stuful - Phragmites communis Trin.) etc.
Iernează în stadiul de ou pe scoarţa ramurilor (mai frecvent pe ramurile anuale) şi
tulpinilor de prun sau alte specii ale genului Prunus (porumbar, corcoduş ş. a.). In
primăvară, în fenofaza de dezmugurire a prunului, când temperatura medie a aerului
ajunge la 8 °C din ouăle hibernante apar larvele. După o scurtă perioadă de hrănire se
transformă în femele aptere (fundatrixul), care dau naştere pe cale partenogenetică
vivipară la 20-40 de larve. Acestea după 8-12 zile de lirănire se transformă în femele

445
aptere fundatrigene, care continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară
până în prima jumătate a lumi iulie, dând naştere la 3-5 generării de fundatrigene
aptere. Ca regulă, în prima sau a doua decadă a lumi iunie, în coloniile de păduchi,
printre femelele nearipate, apar şi femele aripate. Acestea migrează pe plantele-gazdă
secundare, unde continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară în tot
cursul perioadei de vegetaţie, dând naştere la mai multe generaţii de virginogene
nearipate şi aripate, formând colonii masive, în toamnă, spre sfârşitul lumi septembrie-
octombrie, în coloniile păduchelui de pe plantele-gazdă secundare apar femelele
aripate sexupare care se reîntorc pe prun sau alte sâmburoase, unde dau naştere la
forma sexuată, (masculi şi femele). După împerechere, femela amfigonă depune 1-5
ouă pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele cenuşiu al prunului atacă în primul
rând prunul dar se întâlneşte frecvent şi pe piersic, cais şi uneori pe migdal. Atacă atât
ca adult cât şi ca larvă. Păduchii se localizează mai mult pe treimea superioară a
lăstarilor şi pe partea inferioară a frunzelor. In urma atacului lăstarii nu se mai dezvoltă
normal, rămân piperniciţi, vârful lăstarilor se deformează şi lemnul nu se coace. La
pomii puternici infestaţi, 30-70% din lungimea lăstarilor se usucă, frunzele atacate
devin clorotice, însă nu se răsucesc ca la atacul altor specii de afide, ci numai se
încovoaie uşor sub greutatea indivizilor. Frunzele nu mai asimilează normal, se usucă
şi cad. Uneori, păduchele atacă şi pedun-culii fructelor abia formate, producând
căderea lor. Organele atacate sunt inundate de „ roua de miere" eliminată de insecte, pe
care se instalează fumagina, care la rândul său împiedică asimilaţia. Ca urmare a
atacului, pomii dau producţii scăzute şi de o valoare comercială redusă Pagube mari
produce în plantaţiile de pomi tineri şi îndeosebi în pepinierile pomicole.
Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de activitatea la o serie de specii
de entomofagi ca şi la alte specii de afide.
Combatere. Se recomanda tratamente chimice în anii de invazii, la o frecvenţă
a lăstarilor infestaţi cu colonii de 5%, aplicate prin rotaţie în perioada de vegetaţie, la
apariţia primelor colonii de păduchi, cu unul din următoarele produse: Sumithion 50
EC (1,5-2,4 l/ha), BI-58 Nou (0,75-1,0 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-2,5 l/ha), Confidor
200 SL (0,3 l/ha) etc.
Tratamentele se execută mai ales pe partea inferioară a frunzelor, unde se
localizează păduchii, iar la atacuri puternice se repeta după 8-10 zile.

Păduchele negru al cireşului - Myzus ceraşi F.

Sin.: Aphis cerasi E, Myzus aparines Kalt., Myzoides ceraşi F. Ord. Homoptera, Fam.
Aphididae
Răspândire. Păduchele negru al cireşului este răspândit în multe ţări din Europa,
Asia, Africa şi America.
Descriere. Femela apteră are corpul rotund, globulos de 2,0-2,4 mm lungime, de
culoare neagră, lucioasă, cu reflexe brune. Ochii sunt negri. Antenele sunt formate din
6 articule, mai scurte decât corpul, de culoare neagră, afară de articulul 3 şi 4 care sunt
gălbui. Rostrul ajunge în lungime până la coxele picioarelor mediane. Femurele şi
tibiile sunt gălbui. Corniculele sunt bine dezvoltate, lungi, subţiri, cilindrice, puţin
îngustate la extremităţi de culoare neagră. Coada este scurtă, conică, neagră şi mai
scurtă decât corniculele. Femela aripată are corpul alungit de 1,7-2,4 mm lungime, de

446
culoare brună-neagră, strălucitoare cu ochii bruni şi aripi bine dezvoltate. Antenele
sunt formate din 6 articule, negre în afară de baza articulului al 3-lea care este gălbuie
şi prevăzut cu 14-20 senzorii. Picioarele sunt negre, iar baza femurelor şi tibiilor sunt
galbene-brune. Corniculele în lungime sunt egale cu articulul al 4-lea antenal. Coada
este neagră, scurtă, având aceeaşi lungime ca şi primul articul tarsal.
Oul este oval-alungit, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare negm-lucios.
Larva este asemănătoare cu adulţii, apteră sau cu aripile incomplet dezvoltate.
Biologie şi ecologie. Păduchele negru al cireşului are 10-14 generaţii pe an. Este o
specie migratoare. Planta-gazdă primară este cireşul şi vişinul, iar ca plante-gazde
secundare sunt diferite specii de ierburi din genurile Gallium (drăgaica galbenă),
Asperula, Euphrasia, Cardamine, Lepidium, Veronica etc. Iernează în stadiul de ou pe
scoarţa ramurilor anuale de cireş şi vişin, la baza mugurilor sau pe solzii lor. în
primăvară, în a doua jumătate a lunii aprilie, în perioada desfacerii mugurilor apar
larvele, care după o scurtă perioadă de lirănire se transformă în femele aptere
(fundatrixul), care se înmulţesc pe cale partenogenetică vivipară pană în prima decadă
a lumi iulie, dând naştere la 3-5 generaţiifundatrigene aptere, care colonizează frunzele
şi vârful lăstarilor. La sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, în coloniile de păduchi
apar femelele aripate, care spre sfârşitul lunii iunie migrează pe plantele-gazdă
secundare. Aici continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară în toată
perioada de vegetaţie, dând naştere lamaimulte generaţii virginogene aptere şi aripate.
Spre toamnă în cursul lunilor august - septembrie apar femelele aripate - sexupare, care
retromigreazăpe cireş şi vişin. Pe aceste plante dau naştere la forma sexuală (masculi şi
femele), care după împerechere femela depune 1 -5 ouă, apoi iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al cireşului atacă cireşul şi
vişinul. Atacă adulţii şi larvele care colonizează frunzele şi vârful lăstarilor. La invazii
puternice frunzele sau chiar florile şi fructele pot fi acoperite complet de colonii de
păduchi, în urma mţepăturilor şi sugerii sevei, frunzele de cireş se răsucesc (la vişin nu
se produce răsucirea frunzelor), se ofilesc, se brunifică şi se usucă, luând forma unor
buchete, iar lăstarii se curbează şi stagnează în creştere. Cele mai mari pagube produce
în plantaţiile de pomi tineri şi în pepinierele pomicole. La atacuri mari în plantaţiile de
rod creşterea lăstarilor stagnează, iar fructificaţia este diminuată
înmulţirea acestui afid adesea este limitată de activitatea aceleaşi specii
entomofage ca şi la alte specii de afide.
Combaterea. Se aplică tratamente chimice la apariţia primelor colonii de
păduchi cu Karate Zeon 5 CS (0,4 l/ha), Sumithion 50 CE (1,5-2,4 l/ha), Zolone 35 EC
(2,0-2,5 l/ha) etc.

8.1.2.4. Păduchii rădăcinilor sau păduchii lânoşi dăunători ai pomilor

fructiferi
Această importantă familie de păduchi cuprinde mai multe specii, însă numai una
este menţionată ca foarte dăunătoare pomilor fructiferi: păduchele lânos (Eriosoma
lanigerum Hausm.).

Păduchele lânos sau păduchele de sânge - Eriosoma lanigerum Hausm.

Sin.: Aphis lanigera H., Eriosoma mali Leach., Schizoneura lanigera Horst.
Ord. Homoptera, Fam. Pemphigidae (Eriosomatidae, Schizoneuridae)

447
 Răspândire. Păduchele lânos este originar din America de Nord, de unde în anul
1787 a pătruns cu material săditor pomicol în Europa (Anglia), de unde s-a răspândit în
alte ţări din Europa şi Asia.
Descriere. Femela apteră are corpul oval-globulos, de 1,8-2,5 mm lungime, de
culoare roşie-brună, acoperit cu o secreţie ceroasă, abundentă, care formează un înveliş
filamentos de culoare albă, în partea posterioară a corpului, de unde şi denumirea po-
pulară de „păduche lânos ". Lungimea filamentelor ceroase ajunge până la 3-4 mm.
Antenele sunt scurte, formate din 6 articule,
având aproape 1/4 din lungimea corpului.
Vârful rostrului ajunge până la coxele
posterioare. Corniculele sunt reduse şi pre-
văzute pe părţile laterale cu câte 10-12
perişori. Segmentul anal este rotunjit. Fiind
strivit din corpul insectei se scurge un lichid
roşu ca sângele, de unde şi denumirea de
„păduche de sânge ". Femela aripată are
corpul oval-alungit, de 1,8-2,3 mm lungime
de culoare brună-închisă. Antenele sunt
formate din 6 articule, mai lung decât la
forma apteră, al treilea articul este de 1,5 ori
mai lung decât 4,5,6 luate împreună şi
prevăzute cu 16-20 senzorii inelare. Are 2
Fig. 166. Pгduchele lвnos (Eriosoma perechi de aripi transparente mai lungi
lanigerum Hausm.): 1 - femelг; 2-3 - decât corpul şi cu nervura mediană
ramurг єi rгdгcinг de mгr atacate împărţită o singură dată (fig. 166).
(dupг Sгvescu) Oul de iarnă este oval, de culoare
neagră-lucioasă. Larva are corpul alungit de culoare castanie.
Biologie şi ecologie. Păduchele lânos în ţara de origine (America de Nord) are un
ciclu complet, unde are ca plantă-gazdă primară ulmul american, iar ca plantă-gazdă
secundară mărul. în condiţiile climatice din Europa evoluţia acestui afid este
incompletă şi are loc numai pe măr şi numai în cazuri foarte rare pe păr, gutui, ulm şi
măceş, înmulţindu-se în tot cursul anului numai pe cale partenogenetică vivipară.
Păduchele lânos în Europa are până la 12 generaţii pe an. Iernează în stadiul de
larvă de vârsta I şi Il-a, mai rar ca femelă apteră în sol, pe rădăcini şi colet, precum şi
pe rănile şi crăpăturile scoarţei ramurilor şi tulpinilor. Insă în anii cu ierni grele, la
temperaturi reduse sub - 20 °C larvele hibernante de pe părţile aeriene ale pomilor pier.
In primăvară odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, la o temperatură medie a aemlui
de 5-6 °C larvele hibernante îşi reiau activitatea de hrănire, sugând sucul celular din
ţesuturi. Larvele hibernante de pe rădăcini după o perioadă scurtă de hrănire, în mod
obişnuit înaintea înfloririi pomilor, la o temperatură de 14-15 °C părăsesc rădăcinile,
migrând în coroana pomilor şi colonizează tulpinile, lăstarii şi ramurile de măr, unde
continuă să se hrănească, înţepând şi sugând sucul celular din ţesuturi, acoperindu-le
treptat cu o secreţie ceroasă filamentoasă. După 20-25 zile de hrănire larvele
hibernante se transformă în femele aptere fundatrixul, care se înmulţesc pe cale
partenogenetică vivipară dând naştere până la 150-200 larve. Prolificitatea femelelor
din a doua şi din următoarele generaţii este mai redusă şi constituie 30-50 larve.

448
Larvele apărute sunt foarte mobile, deplasându-se la distanţe destul de mari. în
perioada apariţiei în masă a larvelor, acestea se răspândesc de la un pom la altul cu
ajutorul curenţilor de aer.
După o perioadă de hrănire de 10-15 zile, larvele se transformă în femele aptere
fundatrigene care continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară, dând
naştere la noi generaţii de păduchi. în a doua jumătate a lunii iunie sau în prima
jumătate a lunii iulie, în coloniile păduchelui odată cu femelele aptere fundatrigene
apar şi femele aripate, care zboară pe alţi pomi, unde dau naştere pe cale
partenogenetică vivipară la noi generaţii de femele aptere şi aripate, continuând astfel
să se înmulţească până în toamnă. începând din luna iulie o parte din larve părăsesc
coroana pomilor şi migrează în sol la o adâncime de până la 30 cm, unde continuă să se
hrănească şi dau naştere la forme radicicole. Migrarea în masă a larvelor pe rădăcini
pentru iernat are loc în luna octombrie. In a doua jumătate a lumi august în coloniile de
păduchi apar şi femele aripate-sexupare, care, în ţara lui de origine (America de Nord),
migrează pe ulmul american, unde dă naştere la masculi şi femele care după
împerechere masculii pier, iar femelele depun câte un ou de iarnă în crăpăturile
scoarţei ramurilor şi tdpinilor. în condiţiile climatice din Europa femelele aripate-
sexupare rămân pe măr, unde dau naştere la forma sexupară (masculi şi femele) care
după copulaţie depun ouăle de iarnă, însă larvele defundatrix care apar în primăvară nu
se pot hrăni cu seva mărului şi pier înainte de a se reproduce. Ca urmare în Europa
transmiterea dăunătorului de la un an la altul se face numai prin larvele hibernante.
Dezvoltarea unei generaţii în primăvară durează 15-25 zile, iar în vară 10-15 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele lânos atacă îndeosebi mărul, mai
rar părul, gutuiul şi alte specii de pomi. Atacă adulţii şi larvele care se localizează în
colonii masive pe tulpini, ramuri, lăstari şi pe rădăcini în apropierea coletului, uneori şi
pe pedunculul fructelor. In urma înţepării şi sugerii sevei ţesuturile se hipertrofiază şi
apar umflături, care treptat se măresc şi iau forma de tumori sau nodozităţi, care pe
ramuri ajung uneori de mărimea unei nuci. Cu timpul aceste umflături crapă, formând
răni adânci, cu marginile neregulate, căpătând aspectul rănilor de cancer deschis, care
sunt acoperite cu un strat de puf alb (filamentele ceroase albe cu care este acoperit
corpul femelelor), datorită cărui fapt organele atacate pot fi observate cu uşurinţă de la
distanţă. In urma atacului circulaţia sevei este stingenită din care cauză se produce un
dezechihbm în vegetaţia pomului care se dezvoltă anormal şi dau producţii reduse. în
afară de aceasta pe rănile create se instalează unii agenţi patogeni, ce provoacă
putrezirea organelor atacate. La atacuri puternice şi repetate pomii se usucă treptat.
hmiultirea acestui afid este limitată de activitatea numeroşilor duşmani naturali,
care se dezvoltă pe seama păduchelui, distmgândpânăla90-100% din populaţiile lui.
Printre speciile prădătoare mai răspândite se remarcă: Exochomus sp., Adonia sp.,
Adalia sp., Epistropha sp., Chrysopa sp., Coccinella sp., iar ca paraziţi Aphelinus mali
Hald., care limitează în mare măsură înmulţirea dăunătomlui, precum şi afidiidele
Lipolexis gracilis Forst., Areopraon lepelleyi Water. ş. a.
Combatere. Ca măsuri preventive se recomandă: tăierea şi arderea ramurilor şi
lăstarilor atacaţi; folosirea de material săditor sănătos; cultivarea soiurilor rezistente la
atacul păduchelui.
Ca măsuri biologice - utilizarea viespii monofage Aphelinus mali Hald., specie
originară din America de Nord, care a fost introdusă în Europa în anul 1920, unde s-a

449
aclimatizat şi limitează până la 80-100% din populaţia păduchelui, ne mai fiind nevoie
de folosirea altor mijloace de combatere.
Combaterea pe cale chimică se aplică rar, deoarece tratamentele chimice
efectuate pentru combaterea dăunătorilor principali ai pomilor (acarieni, păduchi de
frunze, gărgăriţe, viermele merelor etc.) ţin sub control şi populaţiile acestui dăunător.
In cazul unor atacuri puternice, când densitatea numerică a afidului depăşeşte
PED (10-12 colonii ale afidului la 100 ramuri tinere) în cursul perioadei de vegetaţie se
pot efectua tratamente chimice speciale, aplicate prin rotaţie cu unul din următoarele
produse: Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5-1,0 l/ha), Demethoate 40 EC (1,25
l/ha), Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), Confidor 200 SL (0,3 l/ha), BI-58 Nou (0,75-1,0
l/ha), Pilaralfa 100 EC (0,3 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha), Pilarmax 400 EC (1,5
l/ha), Aktara 25 WG (0,06-0,1 kg/ha), Pyrinex 250 ME (3,5 l/ha), Pyrinex 480 EC (2,0-
2,5 l/ha), Şarpei ME (0,32 l/ha), Phenomen 530 EC (1,0 l/ha) etc. în cazul când
frecvenţa dăunătorilor este ridicată, tratamentul se repetă după 8-10 zile.

8.1.2.5 Păduchii ţestoşi dăunători ai pomilor fructiferi

Plantaţiile de pomi fructiferi sunt adesea atacate de multe specii de păduchi
ţestoşi, printre care se remarcă: păduchele din San Jose (Quadraspidiotusperniciosus
Comst), păduchele ţestos al mărului sau păduchele ţestos stridie (Quadraspidiotus
ostreaeformis Curt.), păduchele ţestos al părului (Epidiaspis leperii Sigm), păduchele
virgulă al pomilor (Lepidosaphis ulmi L.), păduchele ţestos al prunului
(Parthenolecanium corni Bouche.), păduchele negru al prunului sau păduchele ţestos
al piersicului (Sphaerolecanium prunastri Fonsc.) etc. Dintre speciile menţionate,
prmră^ândirea şi posibilitatea înmulţirii în masă, a căror populaţii adesea depăşesc
PED şi care periclitează dezvoltarea pomilor şi obţinerea producţiilor sporite şi de
calitate superioară se numără: păduchele din San Jose (Quadraspidiotusperniciosus
Comst.), păduchele ţestos al părului (Epidiaspis leperii Sign.) şi păduchele ţestos al
prunului (Parthenolecanium corni Bouche.) etc.

Păduchele din San Jose - Quadraspidiotus perniciosus Comst.

Sin.: Aspidiotusperniciosus Comst., Diaspidiotusperniciosus Comst. Ord. Homoptera,
Fam. Diaspididae
Răspândire. Păduchele din San Jose este originar din China de Nord şi Coreea,
de unde s-a răspândit prin comerţul de plante şi fructe în toate ţările cultivatoare de
pomi şi arbuşti fructiferi. Pentru prima dată a fost semnalat ca dăunător periculos în
anul 1870 în America de Nord, în districtul St. Clara din California în plantaţiile de
măr şi păr din valea San Jose, de unde şi denumirea populară „păduchele din San Jose
", dar a fost descris numai în anul 1880 de entomologul Comstock, care ia dat
denumirea specifică Aspidiotus perniciosus, ceea ce înseamnă „păduchele distrugător
".
In Europa a fost semnalat pentru prima dată în anul 1928 într-o pepinieră din jurul
oraşului Seghedin din Ungaria pe materialul săditor pomicol adus din America de
Nord, de unde s-a răspândit şi în alte ţări europene.
hi Moldova pentru prima dată a fost semnalat în anul 1940 în satul Gura Căinarului,

450
raionul Floreşti, iar mai târziu a fost depistat în majoritatea raioanelor, devenind unul
dintre cei mai importanţi dăunători de carantină a pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Pe glob, păduchele din San Jose este răspândit în Europa, America de Nord,
Africa, Australia.
Descriere. Adulţii prezintă un dimorfism sexual accentuat. Femela are corpul
cordiform de 0,8-1,3 mm lungime şi de 0,8-1,1 mm lăţime de culoare galbenă sau
galbenă-portocalie acoperit cu un scut oval-circular, slab bombat, de 1,6-2,3 mm în
diametru, de culoare brună-cenuşie, cu o pată galbenă-portocalie la mijloc, care se
datoreşte exuviilor larvare. Scutul este fixat cu marginile de organele pomilor, însă nu
este unit cu corpul insectei. Femela este imobilă, are antene mdimentare, prevăzute cu
câte un spin, lipsită de ochi, picioare şi aripi. Aparatul bucal este bine dezvoltat,
reprezentat printr-un rostru subţire şi lung de 1,6-1,8 mm, aproape de două ori mai lung
decât corpul. Pigidiul este triunghiular, pe margini cu o ornamentaţie caracteristică:
două perechi de palete (mediane şi laterale), iar de o parte şi de alta a paletelor laterale
cu câte trei piepteni laţi, scurţi şi dinţaţi la vârf. Pe partea dorsală a pigidiului prezintă
3 grupe de glande tubulare, lungi şi subţiri, care secretă mătasea necesară pentru
confecţionarea scutului. Masculul este mai mic, are corpul alungit de 0,8-0,9 mm
lungime, de culoare galbenă-portocahe, acoperit cu un scut alungit de 1,2-1,5 mm
lungime, de culoare brună-cenuşie şi cu exuvia larvară excentrică. Spre deosebire de
femelă, masculul are ochi, antene păroase, formate din 10 articule, picioare bine
dezvoltate, o pereche de aripi membranoase, străbătute de o singură nervură bifidă şi
un aparat bucal mdimentar(fig. 167).
Larva primară (de vârsta I-a) este
de formă ovală, la ecloziune de 0,20-0,26
mm lungime, de culoare galbenă-
portocahe, cu ochi, antene, aparat bucal
bine dezvoltate, picioare şi două sete anale
lungi, hi primele 24-48 ore de la apariţie
este mobilă, de unde şi denumirea de „
larvă migratoare ". După fixare pe
organele pomilor, apendicele corpului se
atrofiază, în afară de aparatul bucal,
devine apodă şi secretă fire mătăsoase
ceroase din care îşi confecţionează scutul,
care la început este albicios, apoi devine
cenuşiu cu un inel mai deschis la mijloc.
Larva secundară (de vârsta a Ii-a) este
asemănătoare cu femela. Fig. 167. Pгduchele din San Jose
Biologie şi ecologie. Păduchele din (Quadraspidiotus perniciosus
Comst.): 1 - scutul femelei; 2 - scutul
San Jose are 2-3 generaţii pe an. Iernează masculului; 3 - corpul femelei; 4 -
în stadiul de larvă de vârsta I sub un scut larvг (prima vвrstг) migratoare; 5 -
dens de culoare neagră pe scoarţa mascul; 6 - colonii de pгduchi pe
Mpinilor şi ramurilor de pomi. Spre scoarюг, frunzг єi fruct de mгr (dupг
Pospelov є. a.)
deosebire de larvele generaţiilor de vară, corpul larvelor
hibernante este acoperit cu scuturi mai mari, mai compacte şi mai intens colorate, de
aceea pot suporta temperaturi foarte reduse. Primăvara devreme când temperatura

451
aemlui ajunge la 8-10°C, odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, larvele hibernante
îşi reiau activitatea de hrănire, sugând seva din ţesuturi. După o scurtă perioadă de
hrănire, de regulă la sfârşitul lunii martie, sau în prima decada a lunii aprilie, larvele
năpârlesc şi se transformă în larve secundare (de vârsta a Ii-a). Perioada primei
năpârliri durează aproape o lună şi de obicei se termină în timpul înfloririi mărului.
După năpârlire începe diferenţierea larvelor în femele şi masculi. Larvele-femele
continuă să se dezvolte, devin cordiforme, se hrănesc 18-22 zile, iar spre sfârşitul lunii
aprilie sau în prima decadă a lunii mai năpârlesc şi se transformă în femele. Larvele-
mascule se alungesc şi după 8-10 zile năpârlesc şi se transformă în prenimfă, apoi în
nimfă, care după 10-12 zile năpârlesc din nou şi se transformă în masculi, ce apar odată
cu femelele. Prezenţa masculilor în livadă se face evidentă într-o perioadă de 8-12 zile.
Acestea trăiesc 4-10 zile, timp în care are loc împerecherea. Femelele fecundate, după
24-38 zile de la împerechere, de regulă, pe la sfârşitul lunii mai sau în prima decadă a
lunii iunie încep să depună larve. Apariţia larvelor este eşalonată şi durează 40-60 zile,
de la începutul lunii iunie până la sfârşitul lunii iulie, timp în care o femelă depune 75-
450 larve, în medie câte 8-10 larve pe zi, însă maj oritatea larvelor apar în primele trei
săptămâni. Larvele apărute sunt mobile timp de câteva ore sau o zi, iar în unii ani cu
condiţii favorabile până la 2 zile, deplasându-se în acest timp pe diferite organe ale
pomilor în căutarea locului pentru fixare şi hrănire, parcurgând distanţe de la câţiva
centimetri până la 0,5 m. In perioada migraţiei larvele pot fi luate de vânt, păsări,
insecte etc. şi transportate la distanţe mari, infestând alte plantaţii. Găsind un loc
potrivit, larvele se fixează pe lăstari, ramuri, trunchiuri, frunze, fructe (mai ales în
cavitatea calicială şi pedunculară), introduc rostrul în ţesuturi şi se hrănesc cu seva
plantelor. După fixare în timpul hrănirii larvele încep să-şi formeze scutul protector al
corpului pe care îl confecţionează din fire de mătase şi ceară ce le apără de îngheţ,
secetă, ploi şi prădători. în primele 1 -2 zile învelişul protector este alb-gălbui, cu
aspect lânos, însă după 4-6 zile se formează scutul, care este cenuşiu-gălbui, iar după
alte 6-8 zile devine cenuşiu sau brun-cenuşiu cu un inel mai deschis la mijloc. Timp de
două-trei săptămâni scutul larvar este mai puţin dens, astfel încât poate fi străbătut cu
uşurinţa de diferite substanţe chimice, apoi devine dens şi se impregnează cu ceară
devenind mult mai rezistent. O parte (până la 3 0%) din larvele din prima generaţie trec
în diapauză, iar celelalte după o perioadă de hrănire de 10-20 zile sub scut năpârlesc şi
se transformă în larve secundare (de vârsta a doua), care continuă să se hrănească
intens timp de 10-12 zile, îşi măresc scutul, apoi năpârlesc şi se diferenţiază în masculi
şi femele, care apar în prima decadă a lunii iulie. De regulă, masculii apar înaintea
femelelor şi trăiesc numai câteva zile, cât durează copulaţia. Zborul lor se eşalonează
pe o perioadă de 25-30 zile. La câteva zile după apariţie are loc copulaţia care durează
4-5 zile, apoi masculii pier, iar femelele continuă să se hrănească încă o perioadă de
22-28 zile de la împerechere. Spre sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august, femelele
încep sa depună larvele generaţiei a doua, care se eşalonează până la sfârşitul lunii
septembrie sau începutul lunii octombrie. Dezvoltarea larvelor generaţiei a doua se
termină de obicei prin diapauză, ce trece în iernare. în unii ani cu toamne uscate şi
călduroase, se poate dezvolta parţial şi generaţia a treia, însă femelele acestei generaţii
nu sunt prea fecunde, iar larvele apărute nu reuşesc să se maturizeze şi pier. O
mortalitate mai mare (până la 28-33%) a larvelor se înregistrează în timpul iernii, mai
ales atunci când gerurile puternice sunt urmate de dezgheţuri. Oscilaţiile bruşte ale

452
temperaturilor din primăvară, mai ales în perioada năpârlirii larvelor, provoacă pieire
în masă a larvelor hibernante, care uneori poate ajunge până la 80-96%.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele din San Jose este o specie
polifagă, atacă peste 270 de specii de arbori, arbuşti şi plante ierboase, din 84 de
familii botanice, preferând plantele lemnoase. Dintre pomii şi arbuştii fructiferi atacă
mai ales mărul, părul, gutuiul, piersicul, coacăzul şi într-o mai mică măsură prunul,
vişinul, caisul, viţa de vie ş. a., iar dintre arbori şi arbuştii ornamentali şi forestieri sunt
mai frecvent atacaţi plopul, ulmul, salcia, salcâmul, teiul, păducelul, lemnul câinesc ş.
a. hi general, specule cultivate sunt mai atacate ca cele spontane.
Păduchele din San Jose atacă toate părţile aeriene ale plantelor (tulpini, ramuri,
listări, frunze şi fructe) pe care le colonizează, formând colonii masive. La atacuri
puternice se înmulţesc atât de mult, încât acoperă toate organele atacate cu un strat
continuu de scuturi, ajungând până la 30-260 exemplare la cm 2. Se hrăneşte înţepând şi
sugând seva din ţesuturi, injectând totodată în ţesuturile libero-lemnoase o salivă care
conţine un complex enzimatic, sub acţiunea cărora se produce o serie de modificări
biochimice, în urma cărora se descompune celuloza şi ţesuturile se necrozează şi se
colorează în roşu sau roşu-violet, formându-se în jurul locurilor de fixare pete roşii
caracteristice pe toată grosimea scoarţei şi chiar a lemnului până la o adâncime de 1-2
mm. Ca urmare a atacului ramurile rămân secătuite de sevă, scoarţa se necrozează şi
crapă. Pe frunze păduchele se localizează pe partea inferioară a lor mai ales în jurul
nervurilor, pe care o înţeapă şi suge sucul celular, iar ca urmare frunzele îşi pierd
puterea de asimilare, se îngălbenesc şi cad. Pe fructe păduchele se instalează preferând
cavitatea pedunculară sau calicială, unde suge conţinutul celular, iar ca urmare în jurul
locurilor de fixare apar pete sub forma unor aureole roşii. Fructele atacate puternic
rămân mici, au un aspect pătat, se deformează şi crapă.
Pomii puternic atacaţi au creştere slabă, frunzele sunt mici şi etiolate, fructele
rămân mici şi deformate. Producţia scade de la 15 până la 100% (în medie 50%) din
recolta de fructe. Cu timpul pomii se usucă de la vârf spre bază. La infestări puternice
pomii tineri se usucă la 2-3 ani, iar cei în vârstă în 7-10 ani.
Populaţiile păduchelui din San Jose sunt reduse de numeroase specii de paraziţi şi
prădători naturali, dintre care mai frecvenţi printre prădători sunt: Chilocorus
bipustulatus L., Ch. renipustulatus Ser, Exochomus quadripustulatus L., iar printre
paraziţi: Prospaltella perniciosi Tow., Aphytis proclia Walk., A. mytilaspidis Le
Baron., Aspidiotiphagus citrinus Graw. etc.
Combatere. Măsuri preventive. Respectarea măsurilor de carantină
fitosanitară: la înfiinţarea pepinierelor sau plantaţiilor noi se va folosi numai material

453
săditor sănătos neinfestat, procurate din pepiniere autorizate; tăierea ramurilor şi
listărilor puternic atacate şi distmgerea lor prin ardere; folosirea soiurilor rezistente la
atacul păduchelui din San Jose; evitarea folosirii altoilor din livezile cu pomi infestaţi.
Ca măsuri biologice se recomandă utilizarea unor specii entomofage, ca viespea
parazită Prospaltellaperniciosi Tow. şi a speciilor prădătoare Chilocorus bipustulatus
L. şi Exochomus quadripustulatus L.; utilizarea capcanelor cu feromoni specifici.
Pentru combaterea chimică a păduchelui din San Jose se aplică două categorii de
tratamente: în perioada repausului vegetativ pentru distmgerea larvelor hibernante şi în
cursul vegetaţiei la apariţia larvelor migratoare.
La infestări puternice ale pomilor (nota 3 -4, numeroase colonii de păduchi şi
crăpaturi de scoarţă) pentru distragerea stadiului hibernant, în perioada repausului
vegetativ, odată în 3 ani, toamna după căderea frunzelor, sau în primăvară până la
umflarea şi desfacerea mugurilor, la temperaturi nu mai ridicate de 20 °C şi nu mai
reduse de 4 °C se aplică stropirea pomilor cu DNOC 40 PS (15 kg/ha) în plantaţiile de
măr, păr şi(10kg/ha)în cele de cais, piersic şi prun.
In perioada de vegetaţie, la apariţia în masă a larvelor migratoare, din fiecare
generaţie se recomandă aplicarea tratamentelor chimice (1-2 tratamente/generaţie),
executate la avertizare, în funcţie de gradul de infestare a plantaţiei, specia de pomi şi
vârsta lor, condiţiile climatice, modul de acţiune şi remanenta produselor. Tratamentele
se vor efectua prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Actara 25 WG (0,06-0,1
kg/ha), Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Danadim 400 EC (1,0-1,5 l/ha), Pyrinex 250 ME (3,5
l/ha), Confidor 200 SL (0,3 l/ha), Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), Pyrinex 480 EC (2,0
- 2,51 / ha), Zolone 35 EC (2,0 - 4,01/ha), Bl - 58 Nou(0,75-1,0 l/ha), Demethoate 40
EC (1,25 l/ha), Pilarmax 400 EC (1,5 l/ha), Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha) etc. Dacă
frecvenţa dăunătorului este ridicată tratamentul se repeta la intervale de 8-10 zile.
La infestări reduse tratamente chimice speciale de combatere a păduchelui din
San Jose nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea viermelui
merelor şi altor specii de dăunători ai pomilor fructiferi asigură concomitent şi
combaterea acestui dăunător.

Păduchele ţestos stridie sau păduchele ţestos al mărului - Quadraspidiotus

ostreaeformis Curt.
Sin.: Aspidiotus ostreaeformis Curt., Diaspidiotus ostreaeformis Borchs. Ord.
Homoptera, Fam. Diaspididae
Răspândire. Păduchele ţestos stridie este răspândit în Europa, America de Nord
şi de Sud, Africa de Nord şi Orientul Apropiat.
Descriere. Femela se aseamănă mult cu cea a speciei precedente (Q. perniciosus
Comst.), are corpul piriform sau circular de 1,2-1,6 mm lungime, de culoare galbenă
sau galbenă-portocalie, acoperit cu un scut aproape circular, puţin convex, cu diametrul
de 2,0-2,3 mm, de culoare cenuşie-închisă sau brună-castanie, cu exuviile larvare
galbene-portocalii dispuse central. Se deosebeşte de femela speciei Q. perniciosus
Comst. prin structura pigidiului, care prezintă 3 perechi de lobi mai slab dezvoltaţi şi 3
grupe de palete, dintre care a treia pereche este redusă la nişte membrane chitinoase,
lipsind pieptenii. De asemenea spre deosebire de specia Q. perniciosus Comst., pe
partea ventrală a pigidiului prezintă glande circumgemtale, care sunt dispuse în 5
grupe. Masculul are corpul alungit de 0,60-0,75 mm lungime, de culoare galbenă-
portocalie, aripat, cu ochi, antene păroase formate din 10 articule şi cu picioare, iar în
vârful abdomenului prezintă o apofiză lungă care serveşte pentru copulaţie. Corpul este
acoperit cu un scut oval-alungit, de 1,2-1,4 mm lungime, uşor convex, de culoare
cenuşie-închisă, cu exuviile larvare centrale sau uşor excentrice.
Oul este oval, de 0,25-0,27 mm lungime, de culoare gălbuie.
Larvele de vârstă I-a şi Il-a sunt asemănătoare cu cele de Q. perniciosus Comst.
Biologie şi ecologie. Păduchele ţestos stridie are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de larvă de vârsta a doua sub scut pe scoarţa ramurilor şi tdpinilor. în
primăvară, odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, larvele hibernante îşi reiau
activitatea de hrănire, care durează 18-25 zile. în ultima decadă a lunii aprilie sau
prima decadă a lumi mai, larvele ajung la completa dezvoltare, năpârlesc şi se
transformă în femele, iar larvele-mascule după năpârlire se transformă în prenimfă,
apoi în nimfă, iar după 8-10 zile în masculi. Copulaţia are loc în prima jumătate a lunii
mai pe tot parcursul apariţiei masculilor, care apoi pier. La sfârşitul lunii mai după o
perioadă de hrănire de 25-30 zile, femelele încep să depună ouă. Perioada ovipozitară
durează 20-45 zile şi se eşalonează în lunile iunie-iulie. O femelă depune în medie 110
ouă. Ouăle sunt depuse sub scutul femelei. Incubaţia durează 4-6 zile. Larvele apar în
majoritatea cazurilor în a doua sau a treia decadă a lunii iunie şi imediat migrează în
coroana pomului unde se fixează pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor şi se hrănesc cu seva
din ţesuturi. Frunzele şi fructele sunt colonizate foarte rar. în perioada hrănirii larvele
îşi formează scutul de protecţie, care la început este alb, iar după 5-7 zile devine
cenuşiu-închis. Stadiul de larvă de prima vârstă durează 45-55 zile. In prima sau a doua
decadă a lunii august, larvele năpârlesc şi se transformă în larve de vârsta a II, care se
hrănesc până în toamnă, iar pe măsură ce temperatura aerului scade, larvele trec în
diapauză de iarnă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele ţestos stridie este o specie
polifagă, atacă numeroase specii de plante, printre care prunul, părul, caisul, piersicul,
salcia, ulmul, stejarul ş. a. Păduchele colonizează părţile aeriene ale plantelor -
tulpinile şi ramurile, câte odată frunzele şi fructele. La atacuri puternice, ramurile
tinere pot fi complet acoperite de scuturile păduchelui. Spre deosebire de păduchele din
San Jose, această specie nu formează pete roşii, caracteristice, decât în cazuri izolate şi
numai pe fructe.
Un rol important în reglarea densităţii numerice a populaţiei îl joacă aşa specii
cum sunt Chilocorus bipustulatus L., Exochomus quadripustulatus L., Aphytis
mytilaspidis Le Bar, Azotuspinifoliae Mere, Coocophagus similis Masi., Pteroptrix
dimidiatus Westw., Anagyrus schmuttereri Ferr. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din San
Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.).
Păduchele ţestos al părului sau păduchele roz al părului - Epidiaspis leperii
Sign.
Sin.: Epidiaspis betulae Ldgr., E.piricola Del Guer. Ord. Homoptera, Fam.
Diaspididae
Răspândire. Păduchele ţestos al părului este răspândit în Europa Centrală, Africa
de Nord, Asia Mică, Extremul Orient, America.
Descriere. Femela are corpul piriform, turtit dorso-ventral, de 1,4-1,6 mm
lungime, de culoare roză-deschisă, cupigidiul galben-auriu. Pigidiul prezintă numai o
singură pereche de palete (mediane), dezvoltate şi sudate la baza lor internă, iar
celelalte sunt reduse. Pe fiecare parte a pigjdiului prezintă câte 7-8 spini, lăţiţi la bază
şi curbaţi la vârf, în formă de cârlige. Pe partea ventrală prezintă glande circumgenitale
dispuse în 5 grupe. Corpul femelei este acoperit cu un scut aproape circular sau
subcircular, cu marginile de multe ori neregulate, de culoare cenuşie-deschisă, cu
exuvia larvară centrală brună-roşcată, cu diametru de 1,5-1,8 mm. Masculul are corpul
alungit, de 0,6-0,8 mm lungime, de culoare albă sau albă-cenuşie, acoperit cu un scut
alungit în formă de bastonaş, de 0,9-1,1 mm lungime, cu o carenă mediană de culoare
cenuşie-deschisă.
Oul este ovoidal de 0,22-0,28 mm lungime şi de 0,11 mm lăţime, de culoare roză-
violaceu.
Larvele de vârsta I-a şi a Ii-a sunt asemănătoare cu cele ale speciilor precedente,
de formă eliptică, de culoare roză-violacee, cu pigidiul portocaliu.
Biologie şi ecologie. Păduchele ţestos al pârului are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de femelă sub scut pe scoarţa pomilor. In primăvară femelele hibernante îşi
reiau activitatea de hrănire care continuă timp de40-45 zile, iar pe la mijlocul lunii mai
devin adulte şi încep depunerea ouălor, care durează peste 2 luni, cu maximum în
iunie. O femelă depune 40-60 ouă Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele încep sa apară la
sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, migrează pe scoarţa ramurilor unde se fixează
şi se hrănesc, sugând seva. în timpul hrănim, în 6-8 zile, larvele îşi formează şi scutul
circular. După20-25 zile de hrănire larvele primare năpârlesc şi se transformă în larve
secundare (de vârsta a h-a), care se mai hrănesc 25-30 zile, apoi în a doua decadă a
lunii iulie ajung la completa dezvoltare şi se diferenţiază transformându-se peste 4-6
zile înmascuM şi femele. La sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august are loc
copulaţia, după care masculii pier, iar femelele continuă să se hrănească până în lunile
octombrie-noiembrie, când odată cu scăderea temperaturii, intră în hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele ţestos al părului este o specie
polifagă, atacă numeroase specii de plante, producând pagube mai mari în plantaţiile
de păr şi măr, însă poate fi întâlnit şi pe piersic, migdal, pmn, cireş etc. Se localizează
mai ales la ramificaţii şi la baza mugurilor. în urma atacului pe scoarţa ramurilor şi
lăstarilor apar crăpături adânci caracteristice. La atacuri puternice ramurile atacate se
deformează, stagnează în creştere, pomii dau recolte scăzute, iar cu timpul se usucă.
Populaţiile acestui păduche sunt reduse de aceeaşi duşmani naturali ca şi la
speciile precedente.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din San-
Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.).
Păduchele virgulă al pomilor - Lepidosaphes ulmi L.
Sin.: Aspidiotuspomorum Bche., Lepidosaphespomorum Kirk. Ord. Homoptera, Fam.
Diaspididae
Răspândire. Păduchele virgulă al pomilor este răspândit în Europa, Asia, Africa,
America, Australia.
Descriere. Femela are corpul alungit de 0,7-1,45 mm lungime şi 0,6-0,9 mm
lăţime de culoare albă, albă-gălbuie sau albă-cenuşie, uneori acoperit cu pulbere albă,
ceroasă. Antenele mdimentare, prevăzute cu 4 spini. Pigidiul este galben sau galben-
portocaliu cu 3 perechi de lobi, lobii primari fiind dezvoltaţi, cei secundari dubli, iar
cei terţiari rudimentari. Prezintă două perechi de palete dintre care cele mediane sunt
mai late, decât înalte, iar cele laterale reduse. Pe partea ventrală apigidiului prezintă
glande circumgemtale, dispuse în 5 grupe a căror secreţie contribuie la confecţionarea
scutului. Corpul femelei este acoperit cu un scut de forma unei virgule sau a unei scoici
de midii, de unde vine şi denumirea de „păduche virgulă". Scutul este de culoare
brună-neagră, de 3-4 mm lungime şi l-2mm lăţime, îngustat în partea anterioară şi lăţit
spre partea posterioară, iar îh mijloc puţin curbat. Masculul are corpul de 0,50-0,58
mm lungime şi de 0,18-0,20 mm lăţime, de culoare brună-violacee, sau cenuşie-
roşcată, cu antene violacee de 0,50-0,51 mm lungime, ochi, picioare şi o pereche de
aripi bine dezvoltate, de culoare albă. Corpul este acoperit cu un scut alungit de aceeaşi
culoare şi formă ca cel al femelei, dar este de două ori mai mic, având 1,1-1,3 mm
lungime şi 0,4-0,44 mm lăţime (fig. 168).
Oul este oval-alungit, de 0,27-0,32 mm lungime şi 0,14-0,20 mm lăţime la
depunere de culoare albă, iar apoi devine crem.
Larva primară (de vârsta I-a) este eliptică sau subeliptică gălbuie sau albă-
gălbuie, cu 3 perechi de picioare bine dezvoltate, ochi şi antene formate din 6 articule.
Larva secundară (de vârsta a U-a) este
apodă, de culoare galbenă, cu pigidiul de
culoare brunie.
Biologie şi ecologie. Păduchele virgulă
are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de
ou sub scutul femelei pe scoarţa tulpinilor şi
ramurilor. Ouăle hibernante sunt foarte
rezistente la temperaturi reduse, suportând
temperaturi de până la - 32 °C. In primăvară
la sfârşitul lunii aprihe-începutul lunii mai,
când temperatura aemlui depăşeşte 8°C, apar
larvele primare (migratoare).
După 1 -2 zile de la ecloziune larvele ies
de sub scut şi timp de câteva ore de la
apariţie migrează în coroana pomilor şi se Fig. 168. Pгduchele virgulг al
fixează pe scoarţa tulpinilor, ramurilor, pomilor
lăstarilor, uneori şi pe fructe, preferând (Lepidosaphes ulmi L.): 1 -
scoarţa tânără. Apariţia în masă a larvelor scut femei; 2 - mascul; 3 - femelг
coincide cu fenofaza înfloririi mărului. (dupг B ogdano v-Katiko v) Larvele
se hrănesc cu seva, pe care o sug din ţesuturile plantei. Imediat după fixare larvele
încep să-şi formeze un scut protector castaniu-gălbui permeabil. După o perioadă de
hrănire de 10-15 zile, larvele năpârlesc şi se transformă în larve secundare (de vârsta a
IJ-a). în urma năpârlirii scutul larvelor se îngroaşă şi devine în vârsta a doua
impermeabil. După o perioadă de hrănire de 25-28 zile larvele secundare năpârlesc şi
se transformă în adulţi. Dezvoltarea de la oul hibernant până la apariţia femelelor
durează 42-50 zile. Femelele apar în luna iulie şi se hrănesc, dezvoltându-se timp de o
lună. împerecherea se eşalonează pe o perioadă de 7-10 zile, după care masculii pier,
iar femelele continuă să se hrănească încă o perioadă de 18-20 zile. La sfârşitul lunii
iulie-august femelele încep să depună ouăle care se eşalonează pe o perioadă de 1,5-2
luni. O femelă depune până la 100 ouă. După depunerea ouălor femelele pier. Ouăle
depuse sub scut rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele virgulă este o specie polifagă,
atacă peste 30 specii de plante printre care mărul, prunul, părul, caisul, nucul, piersicul
etc, precum şi o serie de specii forestiere şi ornamentale ca plopul, salcia, ulmul,
liliacul, pinul etc. Păduchele colonizează tulpinile şi ramurile plantelor, pe care le
înţeapă şi suge seva din ţesuturi. In urma atacului ţesuturile se brunifică şi se usucă.
Pomii atacaţi se debilitează şi dau recolte scăzute, iar dacă atacul se repetă câţiva ani la
rând, încep să se usuce de la vârf spre bază. In afară de aceasta rxmiii debilitaţi sunt
expuşi atacului diferitor specii de paraziţi animali şi vegetali. Pagube mai mari produce
în pepiniere şi în plantaţiile de pomi tineri.
hraiulţirea acestui dăunător este adesea limitată de activitatea unor specii
entomofage, printre care un rol important au: Aphytis mytilaspidis Le Bar, A. abnormis
How. etc.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din
San Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.).

Păduchele ţestos al prunului - Parthenolecanium corni Bouche.

Sin.: Lecanium corni Bchc, Eulecanium corni Bche. Ord. Homoptera, Fam. Coccidae
(Lecaniidae)
Răspândire. Păduchele ţestos al prunului este răspândit în Europa, Asia, Africa şi
America de Nord.
Descriere.Femela are corpul oval, de 4-6 mm lungime şi 2-4 mm lăţime şi până
la 4 mm înălţime, acoperit cu un scut, format din însuşi tegumentul insectei, puternic
bombat dorsal, de culoare brună-roşcată cu diferite nuanţe, lucioasă la femelele vii şi
mată la cele moarte, prevăzut pe părţile laterale cu striuri şi dungi mai închise şi o
carenă mediană evidentă, dispusă longimdinal. Femela este imobilă lipsită de ochi,
aripi şi picioare. Antenele sunt bine dezvoltate, formate din 7 articule pubescente. Peru
marginali sunt scurţi şi spiniforrni. Spinii stigmatici sunt bine dezvoltaţi, unul mare
median şi doi spini mici laterali. Glandele filiere dorsale sunt în număr de 18. Cele
tubulare sunt acoperite de îngroşări chitinoase. Masculul are corpul alungit de 1,5-1,6
mm lungime, de culoare brună-roşcată, mginie, acoperit cu o carapace (scut) ovală-
alungită, ceroasă, de culoare albă. Capul este negru, iar antenele şi picioarele galbene.
Antenele sunt formate din 10 articule pubescente. Aripile sunt Măline, albe, cu
vârfurile roşcate. Aparatul bucal este mdimentar (fig. 169).
Oul este oval, de 0,2-0,3 mm lungime,
de culoare albă-gălbuie.
Larva primară (de prima vârstă) este
ovală, turtită dorso-ventral de culoare
galbenă-deschisă. Larva secundară (vârsta a
2-a) are corpul eliptic turtit şi prezintă dorsal
o carenă longitudinală, de 1 mm lungime, de
culoare castanie. Antenele sunt formate din 7
articule, dintre care al Ul-lea şi al V-lea sunt
mai lungi şi păroase. Tot corpul este acoperit
cu un strat subţire de ceară, cu rol protector.
Biologie şi ecologie. Păduchele ţestos al
prunului are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de larvă de vârstă a Il-a pe partea
inferioară a ramurilor de prun, în crăpăturile
scoarţei mlpinilor şi ramurilor. Larvele
hibernante au corpul acoperit cu un strat de
ceară, care le apără de temperaturile scăzute.
Primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie,

Fig. 169. Pгduchele юestos al

prunului (Parthenolecanium corni
Bouche.):
1 - femelг; 2 - mascul; 3 - ramurг
 Sгvescu)

în fenofaza de umflare a mugurilor, când temperatura aemlui depăşeşte 6-7 °C, sub
acţiunea razelor solare, stratul de ceară se dezvoltă şi larvele hibernante migrează pe
ramurile subţiri de 0,5-3 cm grosime ale pomilor unde se fixează în colonii compacte şi
încep să se hrănească cu seva din ţesuturi. Este de ajuns ca timp de 4-5 zile să fie la
rând cu soare, ca migraţia larvelor hibernante să se termine. După o perioadă de 20-25
zile de lirănire intensă, corpul lor creste, capătă o culoare brună, iar către sfârşitul lunii
aprilie-începutul lumi mai năpârlesc şi se diferenţiază în femele şi masculi. Masculii nu
se hrănesc, se deplasează pe distanţe mici, în mers sau în zbor. Zborul masculilor are
loc în mai. Această specie se înmulţeşte în general pe cale partenogenetică, masculii se
întâlnesc rar şi densitatea lor numerică în populaţie variază de la 5 până la 31 %.
După 15-18 zile de la apariţia femelelor, spre sfârşitul lunii mai, încep să depună
ouă. O femelă depune până la 2500-3000 ouă. Depunerea în masă a ouălor are loc în
primele 6-7 zile, însă perioada ovipozitară durează 20-30 zile. Ouăle sunt depuse pe
scoarţa pomilor sub corpul femelei, care dupăpieire se cmunizează şi se transformă
într-un scut protector. Incubaţia durează 20-25 zile. hi a doua decadă a lunii iunie încep
să apară larvele, care se eşalonează pe o perioadă de 15-20 zile. Larvele apărute
migrează pe partea inferioară a frunzelor, şi se fixează de obicei de-a lungul nervurii
principale, unde înţeapă ţesuturile şi suge seva. La densităţi mari larvele se fixează şi
pe partea superioară a frunzelor, pe peţiol şi lăstari. Migrarea spre frunze durează
câteva ore, iar fixarea se face în 1 -2 zile. In acest timp o mare parte din larve sunt
distruse de prădători, vânturi sau ploi.
Larvele se hrănesc pe frunze până în luna septembrie-octombrie, când încep să
cadă frunzele. In acest timp larvele năpârlesc şi se transformă în larve de vârsta a Il-a,
care pe măsură ce temperatura scade, migrează pe ramurile şi tulpinile pomilor sau la
baza mugurilor, unde iernează. Migrarea larvelor in locurile de hibernare, are loc, de
regulă până la căderea frunzelor, însă o parte din larve nu dovedesc să migreze până la
căderea frunzelor şi cad odată cu acestea pe suprafaţa solului şi iernează în frunziş,
îrisăînprimăvarăpier.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele ţestos al prunului este o specie
polifâgă, atacă peste 80 de specii de plante ce aparţin la 28 de fărnilii botanice, printre
care se numără: prunul, corcoduşul, agrişul, piersicul, salcâmul, stejarul, ulmul, cornul,
viţa de vie etc., precum şi o serie de plante ierboase (sfecla, soia, troscotul, pătlagina,
menta, păpădia etc). Atacă atât larvele cât şi femelele care colonizează scoarţa
ramurilor, lăstarilor, precum şi frunzele, pe care le înţeapă şi suge seva din ţesuturi.
Odată cu înţepătura şi hrănirea este introdusă şi saliva, care conţine enzirne, sub
acţiunea cărora se produce necrozarea ţesuturilor scoarţei, şi în cele din urmă se usucă.
Frunzele atacate se îngălbenesc parţial sau total şi cad în masă. în urma atacului pomii
stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la atacuri puternice şi repetate din an în
an, se pot usca în masă In afară de aceasta, în urmahrănirii intense larvele elimină o
mare cantitate de „rouă de miere", care acoperă organele atacate, pe care se dezvoltă
ciuperci din genul Capnodium (fumagine) în urma cărora se formează pe organele
atacate un strat de culoare neagră, ce împiedică funcţiile normale ale plantei (respiraţia,
fotosinteza etc). Pagube mai mari produce în plantaţiile de prun.
Populaţiile păduchelui ţestos al prunului sunt adesea reduse de numeroase specii
de paraziţi şi prădători naturali: Exochomus quadripustulatus L., E. flavipes Th.,
Chilocorus bipustulatus L., Coccinella 7- punctata L. etc.
 Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din San
Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.).

Păduchele ţestos negru al prunului sau păduchele ţestos al piersicului

-Sphaerolecanium prunastri Fonsc.
Sin.: Eulecanium prunastri F., Lecanium prunastri F. Ord. Homoptera, Fam.
Coccîdae (Lecaniidae)
Răspândire. Păduchele ţestos negru al prunului este răspândit în multe ţări din Europa.
Descriere. Femela are corpul globulos emisferic neted, de 3-4 mm lungime şi
lăţime şi de 2,0-2,5 mm înălţime, de culoare castanie-închisă, până la brună-închisă, cu
o nuanţă neagră-lucioasă. Antenele sunt formate din 17 articule. Pe partea dorsală pre-
zintă numeroşi peri, iar spinii marginali sunt egali şi dispuşi în 2-3 rânduri. Masculul
are corpul alungit, de 1,1 -1,4 mm lungime, cărămiziu-roşcat sau vişiniu, cu ochii
roşcaţi-negricioşi şi cu antenele, picioarele şi aedeagusul roz sau gălbui-roşcate.
Antenele sunt formate din 10 articule pubescente. Are o pereche de aripi Măline.
Pigidiul prezintă 2 lobi laterali prevăzuţi cu câte 3-4 peri scurţi şi cu 4 setole dispuse
câte 2 pe fiecare parte a aedeagusului. Scutul este alb, reticulat, format din 2 celule
ceroase (fig. 170).
 Oul este ovoidal, de 0,37-0,38 mm
lungime şi de 0,23-0,24 mm lăţime, de
culoare cărămizie.
Larva primară este eliptică de
culoare cărămizie, cu antenele formate
din
6 articule. Larva secundară are corpul
eliptic, uşorrurtitde 0,85-0,95 mm
lungime, de culoare cărămizie, acoperit
cu un strat subţire de ceară Antenele sunt
formate din
7 articule. Spinii stigmatici sunt egali, iar
cei marginali sunt aşezaţi pe un singur
rând.
Biologie şi ecologie. Păduchele
negru al prunului se înmulţeşte atât pe
cale sexuată cât şi partenogenetic. Are o
generaţie pe an. Iernează în stadiul de
larvă secundară (de vârsta a IJ-a) pe
scoarţa ramurilor tinere de 1,5-2 cm
grosime,

461
precum şi mcrăpăfurile scoarţei şi labaza Rg no. Păduchele testosnegm al prunului
mugurilor, mai rar pe ramurile mai groase (Sphaerolecanium prunastri Fonsc.) de 4
cm, sau mai subţiri de 1 cm. Primăvara l _ femelă; 2 _ mascul; 3 _ larvă; (după savescu);
devreme, pe măsura rxnrririi în vegetaţie a 4 - ramură de cais atacată (după Boguleanu)
prunilor, spre sfârşitul lunii martie, sau în
prima - a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura ajunge la 6-7 °C, larvele
hibernante migrează în căutare de locuri de hrănire, unde se fixează şi se hrănesc cu
seva din ţesături, în timpul hrănirii, stratul de ceară crapă şi cade, corpul larvei capătă o
culoare brună -cenuşie. Câtre sfârşitul lunii aprilie - începutul lumi mai, după o
perioadă de hrănire de 25-30 zile larvele secundare hibernante ajung la completa
dezvoltare, năpârlesc şi se diferenţiază, transformându-seîn masculi şi femele.
Împerecherea are loc chiar în ziua apariţiei masculilor şi se eşalonează pe o perioadă de
3-10 zile, fiind mai intensă in zilele calde, decât în cele reci şi ploioase. După 3-5 zile
de la apariţie, masculii pier. După împerechere, femelele continuă să se hrănească cu
seva ramurilor o perioadă de 25-30 zile, până la începutul lunii iunie, când ajung la
completa lor dezvoltare şi încep depunerea ouălor. Primele ouă apar în prima sau a
doua decadă a lunii iunie. O femelă depune ouăle în curs de 16-20 zile, iar în general,
depunerea ouălor se eşalonează pe o perioadă de 25-40 zile de la începutul lunii iunie,
şi până în august. Ouăle sunt depuse sub corpul femelei în spaţiul subanal.
Prolificitatea femelelor variază de la 540 până la 2950 ouă. Spre deosebire de celelalte
specii de coccide, care se înmulţesc ovipar, păduchele ţestos negru al prunului este
ovovivipar, în momentul depunerii ouălor embrionul fiind complet format. Incubaţia
durează40-60 minute. Larvele apărute migrează pe ramuri şi tulpini, unde după 2-3 ore
de la ecloziune, se fixează pe scoarţa acestor organe şi se hrănesc sugând seva. Stadiul
de larvă primară durează 80-90 zile, adică până la începutul lumi septembrie, când
larvele năpârlesc şi se transformă în larve secundare, care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele ţestos negru al prunului este o
specie oligofagă, atacă prunul, piersicul, caisul, corcoduşul, porumbarul etc. Se întâl-
neşte de multe ori în asociaţie cu păduchele ţestos al prunului (Parthenolecanium corni
Bouche.), producând aceleaşi daune.
înmulţirea acestui dăunător este adesea frânată de activitatea numeroaselor specii
entomofage, dintre care mai frecvent sunt întâlnite: Coccophagus lycimnia Walk.,
Metaphycuspunctipes Dalm., Encyrtus lunatus Dalm.,E. masii Silv., E. sylvius Dalm.,
Chiloneurus formosus Boh., Cerapterocerus mirabilis Westw., Exochomus
quadripustulatus L., Hyperaspis campestris Herbst. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din San
Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.).

8.1.2.6. Ploşniţele dăunătoare pomilor fructiferi

Din acest ordin, numai ploşniţa (tigrul) părului (Stephanitispyri Fabr.) atacă pomii
fructiferi. Deşi fiind o specie rar întâlnită, uneori apare în populaţii dense şi produce
daune mari.

Ploşniţa sau tigrul părului - Stephanitis piri Fabr.

Sin.: Tingispyri F.
Ord. Hemiptera, Fam. Tingitidae (Tinigidae)
Răspândire. Ploşniţa sau tigrul părului este răspândit în Europa, Asia şi în Africa
de Nord.

462
 Descriere. Adultul are corpul de 3-3,5 mm lungime, turtit dorso-ventral şi
rotunjit, de culoare neagră-lucioasă. Capul este mic, antenele subţiri şi lungi formate
din 4 articule şi măciucate. Capul şi toracele sunt prevăzute cu expansiuni cMtinoase,
foliacee, rotunjite şi reticulate. Hemielitrele sunt late, transparente, reticulate, cu celule
de formă geometrică, cu câte 2 pete brune, lăţite, depăşind abdomenul atât lateral cât şi
posterior. Aripile posterioare sunt transparente şi cu nervuri longitudinale. Abdomenul
este rotund de culoare
neagră-lucioasă, cu un ovipozitor

463
 cWtinizat şi ascuţit la vârf (fig.
171).
Oul este eliptic, uşor curbat
spre capete, de 0,45 mm lungime şi
0,22 mm lăţime, de culoare albă-
verzuie pe porţiunea introdusă în
ţesutul foliar şi neagră lucitoare la
capătul exterior.
Larva are corpul alungit, turtit
dorso-ventral de 0,6-2,3 mm
lungime, de culoare albă-cenuşie cu
pete negre,

464
Fig. 171. Ploşniţa părului (Stephanitispyri E): lateral cu formaţiuni spinoase al căror
1 - adult; 2 - larvă (după Săvescu) număr creşte după fiecare năpârlire.
Biologie şi ecologie. Ploşniţa sau tigrul părului are două generaţii pe an. Iernează
ca adult în crăpăturile scoarţei pomilor, sub frunzele căzute şi alte resturi vegetale.
Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, după apariţia frunzelor,
insectele hibernante părăsesc adăposturile de iernat şi migrează în coroana pomilor.
Migrarea are loc în zilele însorite şi călduroase şi durează 7-10 zile, deplasându-se
uneori la distanţe de 2-5 km de la locul de apariţie. In zilele înnorate, cu temperaturi
scăzute şi timp ploios migrarea adulţilor se întrerupe. Adulţii se hrănesc cu seva
frunzelor, iar după înflorirea perelor şi merelor au loc împerecherea şi depunerea
ouălor. Femela depune ouăle izolat sau în grupe de câte 7-8 bucăţi, pe partea inferioară
a frunzelor fiind fixate cu ajutorul ovipozitorului oblic sub cuticulă, de obicei de-a
lungul nervurilor principale şi acoperite cu excremente. Pe o singură frunză simt
depuse mai multe ouă. Longevitatea adulţilor este mare şi ponta se eşalonează pe o
perioadă de 1,5-2 luni. Prolificitatea femelelor poate ajunge la 400-500 ouă, însă în
medie nu depăşeşte 100-150 ouă. Incubaţia durează 20-30 zile. Larvele apărute
formează colonii pe partea inferioară a frunzelor şi se hrănesc alături de adulţi.
Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-25 zile, timp în care larvele năpârlesc de 5 ori.
în luna iulie larvele ajung la completa dezvoltare şi după ultima năpârlire se transformă
în adulţi, care după câteva zile de hrănire se împerechează şi femelele depun ouă.
Larvele generaţiei a doua apar spre sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august şi
evoluţia lor durează aproape 20 de zile. Spre sfârşitul lunii august-septembrie apar noii
adulţi care după o scurtă perioadă de hrănire, odată cu venirea frigului încep să se
retragă în frunze, crăpăturile scoarţei, prin scorburi pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa sau tigrul părului atacă diferite
specii pomicole, ca părul, mărul, gutuiul, vişinul, prunul, cireşul, caisul ş. a., însă
produce pagube considerabile în plantaţiile de păr, uneori şi la meri, vişini şi pruni.
Atacă ca adult şi ca larvă care se localizează pe partea inferioară a frunzelor, din care
sug seva, acoperindu-le cu exuvii şi excremente. In urma atacului pe partea superioară
a frunzelor apar pete albicioase, punctate, iar partea inferioară capătă un aspect
caracteristic sub forma unor pete brune-negricioase. Frunzele atacate se îngălbenesc,
apoi se brunifică, se usucă şi cad, iar fructele rămân mici, fapt ce influenţează asupra
formării mugurilor de rod pentru anul viitor. La atacuri puternice şi repetate an de an
pomii se debilitează şi se pot usca. Cele mai mari pagube sunt produse în august-
septembrie de generaţia a doua, care formează pe frunze colonii masive, mai ales în
verile secetoase. Daune deosebit de mari ploşniţa părului produce în anii cu ierni
blânde, primăveri şi veri călduroase.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică, în general măsuri
agrotehnice în urma cărora sunt distruşi adulţi hibernanţi: se strâng şi se ard frunzele
căzute şi alte resturi vegetale; se efectuează arături adânci de toamnă; se curăţă
trunchiurile pomilor de scoarţa exfoliată, muşchi şi licheni, distrugându-se prin ardere.
La invazii mari se recomandă aplicarea tratamentelor chimice sub formă de
stropiri, la apariţia adulţilor, înainte de pontă sau la apariţia primelor larve, folosind
aceleaşi produse ca şi la păduchele verde al mărului (Aphispomi Deg.).
8.1.2.7 Coleopterele dăunătoare pomilor fructiferi
Acest ordin cuprinde o serie de specii, care se comportă an de an, mai mult sau
mai puţin, ca dăunători ai plantaţiilor pomicole. Printre speciile de coleoptere mai

465
frecvent mtâlnite în plantaţiile pomicole care uneori apar în masă şi produc daune mari
se numără: gărgăriţele mugurilor (Sciaphobus sp.), a florilor de măr, a mugurilor de
păr (Anthonomus sp.), a fructelor (Rhynchites sp.), a frunzelor (Coenorrhinus sp.) etc,
gândacul păros al florilor (Epicometis hirta Poda.), gândacul negru şi gândacul arămiu
al puieţilor (Capnodis tenebrionis L. şi Perotis lugubris R), cariul mic şi cariul mare al
scoarţei (Scolytus rugulosus Ratz., şi S. mali Bechst.) etc.

8.1.2.7.1 Gărgăriţele dăunătoare pomilor fructiferi

Se cunosc numeroase specii de gărgăriţe care dăunează pomii fructiferi. Printre
speciile cu o frecvenţă mai mare şi care prezintă o importanţă economică deosebită se
numără: gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.), gărgăriţa florilor de măr
(Anthonomuspomorum L.), gărgăriţa mugurilor de păr (Anthonomus cinctus Redt),
gărgăriţa fructelor (Rhynchites baccus L.), gărgăriţa cireşelor (Coenorrhinus aequatus
L.), gărgăriţa frunzelor (Coenorrhinuspauxillus Germ.), gărgăriţa vişinelor (Rhynchites
auratus Scop.) etc.

Gărgăriţa mugurilor - Sciaphobus squalidus Gyll. Ord. Coleoptera, Fam.

Curculionidae (Brachyderidae)

466

Fig. 172. Gгrgгriюa mugurilor
(Sciaphobus squalidus Gull.): 1 -
adult; 2-3 - muguri єi flori atacate
de
467
Răspândire. Gărgăriţa mugurilor este
răspândită în multe ţări din Europa Centrală şi
Orientală.
Descriere. Adultul are corpul oviform de
5-6,5 mm lungime la femele şi 4-5,5 mm la
masculi, de culoare neagră, acoperit cu solzi
bruni-cenuşii sau cafenii-roşcaţi, mai deschişi
pe protorace. Antenele sunt geniculate, de
culoare roşcată cu măciuca neagră, aşezate în
vârful rostrului. Elitrele sunt ovale, mai late
decât pronotul şi prevăzute cu striuri
longitudinale. Interstriile laterale sunt
acoperite cu solzi deşi, albicioşi. Aripile
posterioare lipsesc Picioarele suntbmne-
roşcate, lipsite de spini, cu gheare concrescute
(fig. 172).
Oul este oval-alungit, de 0,7-0,8 mm
lungime şi de 0,4-0,5 mm lăţime, de culoare
albă-lăptoasă, strălucitor.
adulţi, (după Sâvescu) Larva este apodă - eucefală la completa
dezvoltare are corpul de 5-6 mm lungime,
uşor

468
curbat, de culoare albă-gălbuie, iar capul galben-brun, acoperit cu perişori rari şi scurţi,
inclusiv cu spini dispuşi transversal pe segmentele corpului.
Pupa are corpul de 5-6 mm lungime şi 2,8-3,0 mm lăţime de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa mugurilor are o generaţie la doi ani. Iernează în
stadiul de larvă şi adult în sol la adâncime de 20-70 cm. Primăvara devreme, la sfârşitul
lunii martie- începutul lunii aprilie, la temperaturi medii ale aerului de 10 °C adulţii
hibernanţi ies din sol şi se urcă în coroana pomilor. Apariţia adulţilor din sol are loc
treptat şi se eşalonează pe o perioadă de 20-26 zile. Apariţia lor corespunde fenofazei
de început al dezmuguritului mugurilor de rod la măr, de regulă cu 5-12 zile mai târziu
decât apariţia gărgăriţei florilor de măr (Anthonomuspomorum L.). Gândacii la început
se hrănesc cu mugurii apoi cu frunzele de abia apărute, cu bobocii florali şi cu flori.
Perioada intensă de atac corespunde fenofazelor de dezmugurire, înălţare şi răsfirarea
inflorescenţelor merilor. Adulţii se întâlnesc în hvadăpână în prima decadă a lunii
iunie. Adulţii sunt insecte diurne, termofile, fiind mai active în zilele însorite şi
călduroase. Intensitatea atacului este condiţionată de condiţiile climatice din perioada
cuprinsă între dezmugurire şi scuturarea petalelor mărului. Perioadele ploioase şi
răcoroase stânjenesc activitatea gărgăriţelor. La temperaturi minime, mai scăzute de 4-
4,5 °C din timpul nopţii sau în timpul zilei, adulţii se retrag în crăpăturile scoarţei sau
în solul din jurul coletului. După 6-10 zile de hrănire pentru maturaţia sexuală are lor
împerecherea, care continuă în tot timpul existenţei adulţilor, iar după 8-12 zile de la
împerechere, aproximativ pe la începutul sau mijlocul lumi mai începe depunerea
ouălor. Femela depune ouăle eşalonat şi durează o perioadă de 20-30 zile. Ouăle sunt
depuse în grupe de 10-40 bucăţi pe vârful frunzelor pe care îl îndoaie şi-1 lipeşte cu o
substanţă vâscoasă sau sub scoarţa exfoliată ori pe ramuri, acoperindu-le de obicei cu o
frunză pe care o lipesc de scoarţă. O femelă depune între 60 şi 500 ouă. Incubaţia
durează 12-16 zile. Larvele apărute migrează în sol la adâncime de 20-60 cm unde se
hrănesc cu rădăcinile subţiri ale diferitelor plante ierboase. O parte din larve ajung la
completa dezvoltare în primul an şi în toamna aceluiaşi an sau în primăvara anului
următor se transformă în insecte adulte, însă majoritatea larvelor nu ajung la maturitate
şi rămân să ierneze, apoi continuă să se dezvolte până în toamna anului al doilea. în
luna august larvele ajung la completa dezvoltare, îşi construieşte o căsuţă în care se
transformă în pupă Stadiul de pupă durează 15-28 zile. Primele gărgăriţe apar la
sfârşitul lunii august-septembrie şi rămân în sol până în primăvara anului următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa mugurilor este o specie polifagă,
atacă diferite specii de pomi şi arbuşti fructiferi, viţa de vie, arbori forestieri etc. Atacă
atât ca adult cât şi că larvă, însă cele mai mari pagube le produc adulţii care rod
mugurii, frunzele, florile (stamine, pistil) şi scoarţa ramurilor anuale, preferind
terenurile de luncă, cele adăpostite de vânturi şi cu umiditatea aerului relativ ridicată, hi
urma atacului mugurii se usucă. La invazii mari recolta poate fi compromisă parţial sau
total. Daune mai mari produc în anii cu primăveri călduroase şi secetoase. Larvele se
hrănesc cu rădăcinile fragede ale plantelor ierboase, provocând daune fără importanţă
economică.
Combatere. în combaterea acestui dăunător pe suprafeţe mici se recomandă
aplicarea măsurilor preventive: scuturarea repetată a gărgăriţelor de pe pomi
dimineaţa, când se află în stare de amorţire şi distmgerea lor prin ardere; primăvara
devreme, aplicarea brâelor-capcane sau a inelelor cu clei pentru capturarea adulţilor
hibernanţi care se urcă în pomi şi distrugerea lor.

469
 Tratamente chimice se aplică numai in anii de invazii, în primăvară la apariţia în
masă a gărgăriţelor hibernate şi depăşirea PED (7-9 exemp./100 muguri) prin rotaţie cu
unul din produsele: Pyrinex 480 EC (2,0-2,5 1 /ha), Opercot 5 WP (0,6-0,8 kg/ha),
Actara25 WG (0,06-0,1 kg/ha),Maryel(1,0l/ha),Danadim400EC(1,0-1,5l/ha), Fufanon
570 EC ( 1,0-2,01 / ha) etc. In cazul că, densitatea gărgăriţelor este ridicată tratamentul
se va repeta după 8-10 zile.

470
Gărgăriţa bobocilor de măr - Anthonomuspomorum L. Ord. Coleoptera, Fam.
Curculionidae
Răspândire. Gărgăriţa bobocilor de măr este răspândită în multe ţări din Europa
şi parţial în Asia (Coreea şi Japonia).
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 3,5-5 mm lungime de culoare
brună-cenuşie, dorsal acoperit cu perişori care formează pete de culoare castanie-
roşcată. Capul este negru, cu ochi mari convecşi şi cu un rostru lung de 1,2-1,5 mm şi
subţire, uşor curbat, pe care sunt aşezate antenele geniculate şi măciucate, de culoare
brune-roşcate. Pronotul este mai lat decât lung, cu o dungă mediană formată din
perişori albicioşi. Picioarele sunt brune-roşcate, femurele cu câte un pinten puternic.
Elitrele sunt alungite, cu striuri longitudinale punctate, iar interstriurile aproape plane,
mai lăţite la partea posterioară,
unde prezintă două dungi transversale oblice de
culoare mai închisă cu spaţiul dintre acestea
acoperite cu o pubescenţă mai deschisă care
formează un desenmformaUterei,,V''(fig. 173).
Oul este eliptic, de 0,5-0,9 mm lungime, de
culoare albă-lăptoasă, strălucitor.
Larva este apodă - eucefală, la completa
dezvoltare are corpul subţire de 5-6 mm
lungime, puţin curbat, îngustat posterior, de
culoare albă-gălbuie, cu capul negru. Pe partea
dorsală a corpului prezintă 8 rânduri longitudi-
nale de perişori, iar în regiunea posterioară două
pete brune.
Pupa are corpul alungit de 4-5 mm
lungime, de culoare albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa bobocilor
Fig. 173. Gгrgгriюa bobocilor de de măr are o generaţie pe an. Iernează în
mгr stadiul de adult sub scoarţa exfoliată a
(Anthonomuspomorum L.): 1 - pomilor, sub frunzele căzute şi în stratul
adult; 2 - larvг; 3 - pupг; 4 - superficial al solului, la o adâncime de 1-5 cm
boboci florali de mгr atacaюi de din jurul coletului pomilor pe o rază de 15-20
larve (dupг Bogdanov-Katikov) cm de la colet. Primăvara devreme, în cursul lunii
martie sau începutul lunii aprilie când temperatura medie a aerului ajunge la 5-6 °C, de
obicei cu 6-12 zile înainte de umflarea mugurilor florali la măr adulţii părăsesc locurile
hibernante şi se urcă în coroana pomilor. După câteva zile, când începe dezmuguritul
mugurilor florali gărgăriţele încep să se hrănească cu mugurii vegetativi şi floriferi. La
început, când temperatura aerului este cuprinsă între 4 şi 10 °C gărgăriţele se hrănesc
pe pomii sub care au iernat sau pe cei din vecinătate, deplasându-se în mers de la un
pom la altul. La temperaturi de peste 10 °C, activitatea adulţilor se intensifică şi se
răspândesc în plantaţii în zbor. Noaptea gărgăriţele se retrag în crăpăturile scoarţei
tulpinii sau ramurilor. După o perioadă de hrănire de 10-18 zile pentru maturarea
organelor sexuale, în fenofaza de înălţare a inflorescenţelor de măr are loc copulaţia şi
începe ponta. Depunerea ouălor are loc când 10-15% din mugurii florali sunt
dezmuguriţi, cu maximum în a treia decadă a lunii aprilie. Pentru depunerea ouălor

471
femelele cu ajutorul rostrului rod orificii în bobocii florali şi depun ouăle în interiorul
lor, instalându-le între staminele florii. Ouăle sunt depuse de obicei în bobocii florali
de măr şi mai rar în cei de păr sau păducel. într-un boboc floral de regulă este depus un
singur ou, uneori 2-6 ouă, pe care le împinge cu rostul în interior. După depunerea
ouălor gărgăriţa le acoperă cu o substanţă cleioasă, care la început este incoloră, apoi
cărămizie şi se întăreşte în contact cu aerul, apărând oul de condiţiile nefavorabile. In
bobocii înfloriţi femelele nu depun ouă. Perioada ovipozitară durează 10-20 zile timp
în care o femelă depune 50-100 ouă, mai frecvent 80. Incubaţia durează 4-10 zile în
funcţie de temperatura mediului. Larvele apărute se hrănesc la început consumând
staminele, apoi pestitul florii, încleind petalele din partea interioară cu excremente
cleioase, în urma căruia acestea nu se mai deschid şi se brunifică. Dezvoltarea larvelor
durează 15-20 zile, timp în care năpârlesc de două ori. Ajunse la completa dezvoltare
larvele formează în interiorul bobocilor florali un cocon negricios din resturi de
excremente, în care se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 6-11 zile. Adulţii
apăruţi rod un orificiu în petalele brurtificate prin care ies din bobocii florali atacaţi.
Apariţia în masă a adulţilor noi, începe în a treia decadă a lunii mai şi se termină în
prima decadă a lumi iunie şi coincide de obicei cu perioada căderii fiziologice a
fructelor. Adulţii se hrănesc 2-3 săptămâni cu epiderma inferioară şi parenchimul
frunzelor pe care au apărut sau migrează pe alţi pomi, iar spre sfârşitul lunii iunie se
retrag în diferite adăposturi umede şi răcoroase, intrând în diapauză. în toamnă rămân
în aceste locuri sau remigrează în locuri mai adăpostite (sub scoarţa exfoliată, în
crăpăturile solului din jurul coletului, în ierburi, sub frunziş) unde iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa bobocilor de măr atacă mărul, mai
rar părul. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii hibernanţi primăvara devreme
atacă mugurii vegetativi şi floriferi, pe care îi perforează, producând adesea sterilitatea
florilor. Din mugurii atacaţi se scurge un lichid lucitor, care cu timpul se închide la
culoare şi se usucă. Noii adulţi se hrănesc cu una din epiderme şi parenchimul
frunzelor, din care cauză capătă un aspect reticulat caracteristic, provocând daune fără
importanţă economică. Cele mai mari pagube le produc larvele care se hrănesc cu
organele interne ale bobocilor florali. în urma atacului bobocii florali nu se mai
deschid, se brunifică, se usucă şi rămân mult timp pe ramuri în coroana pomilor, fiind
cunoscuţi sub numele de
„cuişoare". Pagube deosebit de mari produce în anii cu primăveri reci, când perioada
de îmbobocim durează peste 15 zile, timp în care femelele reuşesc să depună o
cantitate ridicată de ouă. La invazii mari, pierderile de pe urma atacului acestui
dăunător, pot ajunge până la 60-90% din bobocii florali.
In limitarea înmulţirii acestui dăunător un rol însemnat au unele specii parazite şi
prădătoare, printre care se numără: Anthocoris nemorum L.,Habrocytus lenuicornis
Foerst, Apanteles sp. etc.
Combatere. Măsuri preventive: în primăvara devreme, înainte de apariţia
gândacilor, se recomanda răzuirea tulpinilor şi ramurilor mai groase şi distmgerea prin
ardere a resturilor în care se găsesc şi adulţii hibernaţi; în timpul hrănirii suplimentare
a adulţilor hibernaţi se recomandă scuturarea pomilor şi distrugerea gândacilor
adunaţi; la începutul lui iunie, aplicarea de brâie-capcană în jurul trunchiurilor şi a
ramurilor mai groase, pentru capturarea noilor adulţi, care se retrag pentru estivaţie;
brâie-capcană se scot toamna târziu şi se distrug prin ardere.

472
 Tratamenete chimice se aplică în anii de invazie, la depăşirea PED (10-20
exemp./ pom), în fenofaza de început a desfăşurării mugurilor de rod la soiul Jonathan,
şi de început al înfloririi arbustului Forsitia sp., se recomandă tratamente chimice
pentru distrugerea adulţilor hibernanţi înainte de depunerea ouălor. In general
momentul optim de aplicare a tratamentului este atunci când 10-15% de mugurii florali
sunt dezmuguriţi. Aceasta corespunde cu perioada de hrănire a adulţilor hibernanţi
care perforează mugurii florali, din care cauză acestea prezintă scurgerea unui lichid
vâscos la început de culoare argintie, apoi se oxidează devenind cărămiziu. Se
recomandă un singur tratament cu unul din următoarele produse: Actara 25 WG (0,06-
0,1 kg/ha), Calypso 480 SC (0,25 l/ha), Danadim 400 EC (1,0-1,5 l/ha), Fufanon 570
EC (1,0-2,0 l/ha), Marvel (1,0 l/ha) etc.

Gărgăriţa mugurilor de păr - Anthonomus cinctus Redt.

Sin.: Anthonomus rubi Koll.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae
Răspândire. Gărgăriţamugurilor de păr este răspândita în ţările din Europa
Centrală şi de Sud.
Descriere. Adultul se aseamănă mult cu cel al gărgăriţei bobocilor de măr, are
corpul de 4-5,5 mm lungime cu capul mic, iar rostrul lung, subţire şi uşor curbat,
lateral cu câte o carenă longitudinală. Antenele geniculate şi măciucate, dispuse în
treimea anterioară a rostrului. Corpul este de culoare brună-mginie, mată, acoperit cu o
pubescenţă fină albă deasă, care pe pronot formează o dungă, mediană longitudinală,
iar pe elitre o bandă transversală dispusă post-mediană, care se lărgeşte de la mijloc
către margine. Scutelul este alb, picioarele brune-roşcate. Pe femure prezintă la
marginea anterioară câte un dinte puternic.
Oul este oval, de 0,7-0,8 mm lungime şi 0,5 mm lăţime de culoare albă.
Larva are corpul de 5-6 mm lungime, uşor curbat, apodă-eucefală, de culoare alb
murdar, cu capul bruniu.
Pupa este albă-gălbuie, fină de 3,5-4 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa mugurilor de păr are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de ou sau larvă neonată în interiorul mugurilor de rod, mai rar în cei vegetativi.
Din ouăle depuse în toamnă, în cursul lunilor decembrie-februarie eclozează larvele,
care alături de cele hibernante se hrănesc, consumând conţinutul mugurilor.
Dezvoltarea stadiului larvar durează până în prima decadă a lunii mai. In a doua-treia
decadă a lumi aprilie sau începutul lunii mai, larvele ajung la maturitate şi în interiorul
mugurilor atacaţi se transformă în pupe, stadiul care durează 16-25 zile. Apariţia
adulţilor are loc în a doua sau a treia decadă a lunii mai şi se eşalonează pe o perioadă
de 15-20 zile. La 1-2 zile de la apariţie, adulţii părăsesc mugurii şi migrează în corona
pomilor, unde se hrănesc, rozând porţiuni de ţesuturi pe organele fragede ale părului
(peţioli, frunze tinere, pedunculi, lăstari tineri). După o perioadă de hrănire de 42 -80
zile, timp în care are loc maturaţia sexuală spre sfârşitul lunii iunie sau în iulie, adulţii
se retrag pentru diapauză estivală în crăpăturile scoarţei, sub scoarţa exfoliată a
pomilor, scorburii, în regiunea coletului, pe sub bulgări, resturi vegetale etc, unde
rămân până în toamnă. Spre sfârşitul lunii august şi în prima jumătate a lunii
septembrie, adulţii părăsesc locurile de estivare, migrează în coroana pomilor şi
continuă să se hrănească, producând rosături ca şi în primăvară pe lăstarii nelignificaţi,

473
pe peţiolii frunzelor la baza mugurilor de rod şi mai ales acelor vegetativi, care se
usucă. După 10-15 zile de la apariţie în toamnă, adulţii se împerechează, iar după alte
4-6 zile femelele încep să depună ouă în mugurii de rod. Pentru pontă femela roade cu
rostrul un orificiu în partea laterală sau în treimea superioară a mugurelui până la
inflorescenţa în germene şi introduce un ou cu ajutorul ovipozitorului, acoperindu-1 cu
o substanţă mucilaginoasă de culoare gălbuie, care în contact cu aeml se întăreşte şi se
brunifică. Perioada ovipozitară durează 47-62 zile, timp în care o femelă depune în
medie 18-24, uneori 30-40 ouă. Intr-un mugure, în majoritatea cazurilor se depune un
ou, mai rar 2-4 ouă. Indiferent de numărul de ouă depuse, într-un mugure se dezvoltă o
singură larvă. Din ouăle depuse în a douajumătate a lunii septembrie sau în intima
decadă a lunii noiembrie şi în prima decadă a lunii decembrie apar larvele care şi
rămân pentru iemare. Ouăle depuse în lunile octombrie-noiembrie rămân pentru iernat
şi larvele apar în februarie-martie anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa mugurilor de păr este o specie
monofâgă Atacă numai părul. Dăunează adulţii şi larvele, însă pagube mari produc
larvele în primăvară, când rod mugurii de rod în interior. Mugurii atacaţi nu se mai
dezvoltă, se ofilesc, apoi se brunifică şi se usucă. Adulţii rod porţiuni de ţesuturi în
peţiolul frunzelor sau peduncului florilor întârziate sau fructelor fine, producând daune
fără importanţă economică.
Combatere. în general măsuri speciale împotriva acestui dăunător nu se aplică,
deoarece tratamentele cu insecticide efectuate în combaterea dăunătorilor cheie ale
părului, ţin sub control şi populaţia acestei specii.
Gărgăriţa fructelor, gărgăriţa purpurie a fructelor sau gărgăriţa caiselor
-Rhynchites bacchus L.
Sin.: Rhynchitespurpureus Deg., Coenorrhinus bacchus L.
Ord. Coleoptera, Fam. Attelabidae (Rhynchitidae)
Răspândire. Gărgăriţa fructelor este răspândită în toate ţările din zona paleartică.
Descriere. Adultul are corpul de 4,5-6,5 mm lungime, de culoare verde cu luciu
arămiu sau purpuriu. Corpul este acoperit cu perişori subţiri, scurţi şi deşi de culoare
brună-închisă pe partea dorsală şi albicioşi pe cea ventrală. Rostrul este lung, violet, cu
0 carenămediană, longimdinală bine dezvoltată, de culoare neagră. Antenele sunt
clavate, drepte la femele şi curbate la masculi. Antenele şi tarsele sunt de culoare
violacee-negricioasă. Elitrele prezintă striuri de puncte adâncite, neregulate, sub formă
de rugozităţi transversale (fig. 174).
Oul este elipsoidal, de 0,9-1,2 mm lungime şi de 0,6-0,8 mm lăţime, de culoare
albă-gălbuie.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 8-9 mm lungime,
de culoare albă-gălbuie, cu capul brun, uşor curbat şi acoperit cu perişori rari albi.
Pupa are corpul de 6-9 mm lungime, de culoare albă, acoperit cu peri. Ultimul
segment abdominal prezintă doi ţepi, îndreptaţi spre partea posterioară.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa fructelor are o generaţie pe an, uneori parţial o
generaţie la doi ani. Iernează în stadiul de adult sub scoarţa exfoliată a pornilor, sub
frunzele căzute sau în stratul superficial al solului (3-5 cm adâncime) din jurul
coletului pomilor. Uneori poate ierna şi în stadiul de larvă în sol sau în fructele
mumificate rămase în pomi. Primăvara devreme

474
odată cu rx)rnirea în vegetaţie a pornilor, de obicei în prima decadă a lumi aprilie, când
temperatura medie a aerului ajunge la 7-8 °C adulţii
părăsesc locurile hibernante şi migrează în coroana
pomilor. Apariţia adulţilor este eşalonată şi durează
până la sfârşitul lunii aprilie ce coincide fenologic
cu începutul înfloririi mărului. Adulţii se hrănesc la
început cu mugurii foliari şi florali, iar mai târziu cu
frunze, flori şi fructe tinere concentrându-se la
început în plantaţiile de prun, de unde migrează în
plantaţiile de măr şi păr. După 6-8 zile de la
terminarea înfloririi mărului, în prima sau a doua
decadă a lunii mai, gărgăriţele încep să se
împerecheze şi să depună ouă. Pentru depunerea
ouălor femela roade cu ajutorul rostrului mici
cavităţi de 2-3 mm adâncime în fructele abia
formate în care depune câte un ou, pe care-1 astupă cu o secreţie Fig. 174. Gărgăriţa
fructelor care se întăreşte în contact cu aerai.
(Rhynchites bacchus L.): într-un singur fruct pot fi depuse până la 16
1 - adult; 2 - larvă, 3 -pupă; 4 - mugure Quă dg Qul d femek g - Q cameră
r
atacat; 5 - fructe de mar atacate (dupa . .
care
Bogdanov-Katikov) pnntr-un onficiu comunică cu camera unde
este oul, pe care o umple cu excremente, ce conţin spori a ciupercii Monilia fructigena
H. Depunerea ouălor continuă pe o perioadă de 2-2,5 luni, până la sfârşitul lunii iulie,
însă o activitate mai intensă de depunere a ouălor are loc în prima perioadă de creştere
a fructelor. Longevitatea adulţilor este de 60-80 zile. O femelă depune în total până la
200 ouă. După depunerea ouălor femela roade parţial pedunculul, din care cauză
circulaţia sevei spre fructe este stânjenită, fructele se ofilesc, iar mai târziu cad.
Incubaţia durează 8-10 zile. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile în descompunere a
fructelor. In cazul când fructul nu putrezeşte şi vătămarea pedunculului nu opreşte
creşterea fructului, atunci oul este împins de ţesuturile fructului afară şi el piere.
Fmctele atacate putrezesc, o parte din ele rămân în pom, iar altele cad, larvele
continuând să se dezvolte în interior. Dezvoltarea stadiului larvar durează 25-38 zile.
Ajunse la completa dezvoltare, de regulă la sfârşitul lunii iuhe-începutul lunii august,
larvele părăsesc fructele atacate, migrează în sol la adâncimea de 5-10 cm, unde îşi
construieşte o căsuţă pupală, în care se transformă în pupă Stadiul de pupă durează 10-
20 zile. O parte din larve rămân în fructele mumificate şi se împupează în vara anului
următor. Noii adulţi apar în ultima decadă a lunii iulie-august, ies la suprafaţa solului
şi migrează în coroana pomilor unde se hrănesc cu muguri, frunze etc., iar în toamnă
odată cu scăderea temperaturii se retrag în diferite adăposturi (sub scoarţă, frunze, în
sol etc.) pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa fructelor este o specie oligofagă,
atacă numeroase specii de pomi fructiferi: caisul, prunul, piersicul, mărul, părul,
cireşul etc. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii atacă primăvara devreme şi în
toamnă, rozând mugurii vegetativi şi florali, apoi frunzele fragede, florile şi fructele. în
urma atacului mugurii perforaţi se usucă şi cad, iar pe fructe se formează pete circulare
şi suberificate.
Larvele atacă fmctele care sunt infestate de agenţi patogeni (Monilia fructigena
H.) care produce putrezirea şi mumificarea fructelor. Pagube mari produce în anii cu

475
ierni blânde şi primăveri secetoase, când pot fi distinşi până la 40% din muguri la cais,
iar producţia de fructe este redusă cu 80-90%.
Combaterea. Măsuri preventive: se recomandă capturarea adulţilor hibernanţi
prin aplicarea de brâie-capcană şi distrugerea lor prin ardere; strângerea şi distrugerea
ffuctclormumificate căzute, pentru împiedicarea retragerii larvelor în sol; efectuarea
arăturilor adânci de toamnă, precum şi prelucrarea repetată a solului cu cultivatorul în
vară (iulie) pentru distmgerea larvelor retrase în sol pentru împupare, precum şi a
adulţilor hibernanţi.
Tratamente chimice se aplică la depăşirea PED (5-7 exemp./lOO muguri
florali), în primăvară la apariţia adulţilor cu unul din produsele recomandate pentru
combaterea gărgăriţei mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.).

Gărgăriţa cireşelor sau gărgăriţa roşie - Coenorrhinus aequatus L.

Sin.: Rhynchites aequatus L.
Ord. Coleoptera, Fam. Attelabidae (Rhynchitidae)
Răspândire. Gărgăriţa cireşelor este răspândită în Europa Centală şi Meridională.
Descriere. Adultul are corpul de 2,5-5,0 mm lungime, de culoare brună-roşcată
cu luciu metalic dorsal şi neagră ventral. Rostrul şi elitrele suntroşti-cărămizii
saurxjrtocalii. Ochii sunt mici, rotunzi, bombaţi. Rostrul este lung şi drept spre vârf
mai lat, la femele de
1,5 ori mai lung decât capul şi pronotul luate împreună, iar la masculi au aceeaşi
lungime. Picioarele suntbrune-roşcate. Elitrele prezintă striuri longitudinale, acoperite
cu perişori deşi, cenuşii-închişi îndreptaţi înapoi.
Oul este oval-alungit de 0,8 mm lungime, de culoare albă.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4-5 mm
lungime, uşor curbat, în partea anterioară mai dezvoltat, iar posterior îngustat, de
culoare albă-gălbuie, cu capul brun, acoperit cu perişori rari.
Pupa are corpul de 4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa cireşelor are o generaţie la doi ani. Iernează în
stadiul de larvă şi adult în sol la o adâncime de 10-18 cm. Primăvara devreme la
începutul dezmuguririi, de obicei în prima decadă a lumi aprilie, adulţii încep să
părăsească adăposturile de hibernare şi se urcă în coroana pomilor, unde se hrănesc cu
mugurii, în care rod orificii adânci, în urma cărora mugurii atacaţi se usucă Apariţia în
masă a adulţilor hibernanţi are loc de regulă cu 3 -5 zile până la înflorire, iar uneori
coincide cu începutul înfloririi mărului. Gărgăriţele sunt mai active în zilele călduroase
şi cu soare, iar pe timp răcoros şi cu vânt se ascund în diferite adăposturi. In perioada
îmbobocirii adulţii atacă bobocii florali şi într-un timp scurt distrug 6-8 boboci, uneori
şi mai mulţi. La începutul căderii petalelor, are loc împerecherea, iar după 8-10 zile de
la împerechere, de obicei în decada a treia a lunii mai femelele încep să depună ouă.
Ouăle sunt depuse în fructele abia formate de măr, păducel, prun şi cais. Pentru
depunerea ouălor femelele rod cu ajutorul rostrului nişte cavităţi mici, rotunde în pulpa
fructelor în care depune un ou, uneori şi mai multe, apoi rodpedunculul fructului, fapt
ce duce la ofilire apoi la mumificarea lor. Longevitatea adulţilor durează până la 2
luni, timp în care o femelă depune 50-80 ouă. Perioada ovipozitară la 27-32° C este de
14 zile, iar la temperaturi de 16-23 °C până la 24-38 zile. Incubaţia durează 12-15 zile.
La începutul lunii iunie apar larvele care se hrănesc cu pulpa şi embrionii seminţelor
fructelor de măr, iar în cele de cais şi prun cu miezul sâmburilor. într-un fruct de măr

476
se pot dezvolta până la 3-4 larve, iar la speciile sâmburoase vişin, cireş, cais şi prun
numai una. Evoluţia larvelor durează 25-40 zile. La sfârşitul lunii august, începutul
lunii septembrie, larvele părăsesc fructele atacate şi se retrag în sol unde rămân pentru
iernat. In toamna anului următor larvele îşi confecţionează o căsuţă ovală în care se
transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 8-10 zile. Noii adulţi rămân în sol până în
primăvara anului următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa cireşelor atacă diferite specii de
pomi fructiferi, aşa ca mărul, părul, caisul, prunul, cireşul, vişinul, păducelul,
porumbarul, scoruşul ş. a. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii atacă la început
mugurii, apoi bobocii florali şi fructele, care în urma atacului se usucă şi cad. In anii de
invazii daunele pot ajunge până la 33-77%. Larvele se hrănesc cu pulpa şi seminţele
fructelor. Fructele atacate datorită peduncului ros de femele la depunerea ouălor se
ofilesc, dar nu cad. rămânând în coroana pomilor în tot cursul perioadei de vegetaţie.
Spre deosebire de gărgăriţa fructelor, fructele atacate de această specie se mumifică,
dar nu putrezesc.
Combatere. Tratamente chimice speciale se aplică în anii de invazii la
depăşirea PED (5 adulţi/100 inflorescenţe), în primele 5-10 zile după înflorire la
căderea a peste

477
75 %depetale. Se recomandă efectuareatmm tratament, la apariţia add^
cu aceleaşi produse ca şi pentru gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.).

Gărgăriţa frunzelor - Coenorrhinuspauxillus Germ.

Sin.: Rhynchites pauxillus Germ.
Ord. Goleoptera, Fam. Attelabidae (Rhynchitidae)
Răspândire. Gărgăriţa frunzelor este răspândită în toată Europa.
Descriere. Adultul are corpul de 1,8-3 mm lungime, de culoare albastră-verzuie
sau verzuie-deschisă cu luciu metalic, acoperit cu o pubescenţă scurtă, brună. Capul şi
pronotul sunt fin punctate. Rostrul este lung şi subţire, uşor curbat, la femele puţin mai
scurt decât capul şi pronotul, iar la masculi mai scurt decât pronotul. Antenele sunt
formate din 11 articule drepte şi măciucate. Elitrele sunt mai late decât pronotul, cu
striuri punctate longtmdinale şi acoperite cu perişori deşi şi lungi. Rostrul şi picioarele
sunt negre (fig. 175).
Oul este oval-alungit de 0,3 mm lungime, de culoare albă-lăptoasă, cu aspect ceros.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 3 mm lungime,
uşor curbată, aproape dreaptă, de culoare albă, cu capul bmn-închis.
Pupa are corpul de 2,5-3 mm lungime, de culoare albă-gălbuie acoperită cu perişori
rari.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa frunzelor are o generaţie pe an. Iernează ca adult în
stratul superficial al solului. Primăvara adulţii hibernanţi încep să apară în momentul
umflării mugurilor, când temperatura medie a aerului trece de 10°C. Apariţia în masă a
adulţilor de obicei coincide cu fenofaza apariţiei bobocilor florali. Adulţii sunt mai
activi în zilele călduroase şi cu soare, iar pe timp răcoros şi cu vânt, precum şi în timpul
nopţii se retrag în diferite adăposturi. In coroana pomilor
gărgăriţele ajung prin zbor unde se hrănesc cu mugurii
florali şi foliari. In urma atacului din mugurii atacaţi se
scurge un lichid lucitor, care cu timpul se închide la
culoare şi se usucă. Mai târziu, după desfacerea mugurilor
florali, adulţii se hrănesc cu bobocii florali pe care îi
perforează în peduncul sau la baza pestilului. în timpul
înfloririi mărului are loc împerecherea, iar la sfârşitul
înfloririi începe depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse în
peţiolul frunzei la baza limbului sau în nervura principală
din partea inferioară a ei. După depunerea ouălor femela
roade pieliţa de pe peţiol sau nervura pe o suprafaţă de 3-6 mm2 cu care astupă
ouăle depuse din care cauză locul dăunat se brunifică, peţiolul frunzei se
îndoaie şi limbul frunzei se lasă în jos. într-o frunză se I depune câte un ou,
uneori două, mai rar trei. Longevitatea adulţilor durează până la 2-3 luni, timp în care o
femelă depune până la 100 de ouă. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apărute se
hrănesc săpând o galerie în peţiolul şi nervura Fig. 175. Gărgăriţa frunzelor
frunzei, pe care o umple cu excremente brune. în (Coenorrhinuspauxillus Germ.): 1 -
urma atacului sunt distruse vasele liberolemnoase, adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - frunză atacată
oprind parţial sau total circulaţia sevei din care de larvă (după Bogdanov-Katikov)
cauză frunzele atacate cad din pom, iar larvele
continuă să se hrănească în frunzele căzute care putrezesc. Pe timp secetos frunzele
căzute se usucă din care cauză larvele pier. Evoluţia stadiului larvar durează aproape o

478
lună. Ajunse la completa dezvoltare, larvele se retrag în sol, unde la o adâncime de 5-
15 cm îşi construieşte o căsuţă pupală în care se transformă în pupă. împuparea începe
în iulie şi durează până la mij locul lumi august. In toamnă apar adulţii care rămân în
sol pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa frunzelor atacă mărul, părul mai rar
gutuiul, vişinul, prunul, caisul şi alte specii. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii
în primăvară atacă mugurii pe care îi perforează, apoi frunzele şi bobocii florali. La
invazii mari în urma atacului recolta poate fi compromisă Larvele atacă frunzele,
rozând galerii în peţiol, nervura principală sau în parenchimul lor. în urma atacului
frunzele se îndoaie în jos se îngălbenesc şi cad. La un atac puternic, pomii potpierde
până la 50-100% din frunze.
înmulţirea acestui dăunător este uneori frânată de activitatea braconidului
Microbracon discoideus Wesm. şi alţi paraziţi.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la gărgăriţa
mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.), la depăşirea PED (5 adulţi/100 rozete).

479
Gărgăriţa vişinelor sau gărgăriţa aurie - Rhynchites auratus Scop. Ord.
Coleoptera, Fam. Attelabidae (Rhynchitidae)
Răspândire. Gărgăriţa vişinelor este răspândită în Europa Centrală şi Meridională
Descriere. Adultul are corpul de 5,5-10 mm lungime de culoare verde-aurie cu reflexe
roşii, purpurii, strălucitoare. Capul este mare, tot atât de lat cât şi de lung, cu o
punctuaţie deasă. Rostrul este lung şi puternic. Corpul este acoperit cu o pubescenţă
lungă şi fină, cenuşie. Antenele sunt lungi, formate din 11 articule măciucate cu
măciuca
formată din 3 articule. Pronotul este uşor bombat, cu o dungă mediană longimdinală
nepunctată şi cu părţile laterale
rotunjite, care la masculi prezintă 2
spini îndreptaţi înainte. Elitrele sunt
de 1,5 ori mai lungi decât late, cu
striuri punctiforme longitudinale
(fig. 176).
Oul este oval-alungit, de 0,4
mm lungime, de culoare albă.
Larva este apodă-eucefală, la
completa dezvoltare are corpul de 7-
Fig. 176. Gгrgгriюa viєinelor (Rhynchites^ 8 mm lungime, uşor curbată, de
auratus Scop.): 1 - adult; 2 - fructe de viєin culoare albă, cu capul brun deschis,
atacate; 3 - fructe de viєin cu ouг (dupг acoperit cu perişori castanii.
Bogdanov-Katikov) Pupa are corpul de 6-8 mm
lungime, de culoare lucioasă. Ultimul segment al abdomenului se termină cu doi spini
ascuţiţi şi lungi, de culoare castanie, care sunt îndreptaţi înapoi, cu vârfurile încovoiate
în sus.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa vişinelor are o generaţie pe an sau la doi ani.
Iernează în stadiul de larvă şi adult în sol, până la 15 cm adâncime. Adulţii încep să
apară în primăvară devreme, în fenofaza umflării mugurilor, iar apariţia în masă are loc
în momentul înfloririi vişinului. Adulţii apăruţi se urcă în coroana pomilor, unde se
hrănesc la început cu muguri, apoi cu frunze, flori şi fructe în formare de vişin şi cireş,
rozând cavităţi neregulate. Gărgăriţele sunt foarte active în zilele însorite şi călduroase,
zboară în coroana pomilor de la un pom la altul şi se răspândesc în toată livada. Pe
timp rece, înnorat şi noaptea gărgăriţele se retrag în diferite adăposturi (sub scoarţa
exfoliată sau în crăpăturile scoarţei tulpinii sau ramurilor). După o perioadă de hrănire
pentru maturarea sexuală în prima sau a doua decadă a lunii mai are loc copulaţia, iar
încă peste o săptămână femelele încep să depună ouăle. Depunerea ouălor coincide cu
fenofaza căderii petalelor de vişin şi cireş şi durează până la mtărirea sâmburilor
(sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie). Pentru depunerea ouălor, femela roade cu
ajutorul rostrului o mică cavitate în fructele abia formate, iar la capăt în pereţii încă
verzi ai sâmburelui, roade o celulă mică, ovală şi depune un ou. După depunerea oului
cavitatea este acoperită cu un dop poros din resturi de hrană şi excremente. Spre
deosebire de gărgăriţa purpurie a fructelor (Rhynchites bacchus L.) şi gărgăriţa
cireşelor (Rhynchites aequatus L.), gărgăriţa vişinelor nu roade pedunculul fructelor,
de aceea fructele atacate nu se usucă şi nu cad. O femelă depune în total până la 150
ouă. Incubaţia durează 7-10 zile. Larva apărută pătrunde în interiorul sâmburelui încă
verde şi se hrăneşte cu conţinutul acestuia. Stadiul larvar durează 25-30 zile. Larvele
ajung la maturitate în perioada coacerii vişinelor, părăsesc fructele şi migrează în sol,
unde la o adâncime de 5-15 cm îşi confecţionează o căsuţă ovală în care se transformă
în pupă. Totodată o parte din larve (până la 40%) rămân în sol pentru iernat şi se
transformă în pupă în toamna anului viitor. Adulţii apar în toamnă şi rămân în sol
pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa vişinelor atacă diferite specii de
sâmburoase ca vişinul, cireşul, prunul, caisul, preferând vişinul. Atacă atât ca adult cât
şi ca larvă. Adulţhmprimăvaraatacămugurii, apoi frunzele, florile şi fructele tinere. In
urma atacului mugurii adesea se usucă, iar fructele uneori sunt depreciate complet.
Larvele se hrănesc cu miezul sâmburelui la vişin şi cireş. Fmctele atacate se dezvoltă
de obicei normal, având numai semnul de înţepătură - locul pe unde a fost depus oul,
din care cauză valoarea comercială scade.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la gărgăriţa
mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.).

8.1.2.7.2 Rutelidele dăunătoare pomilor fructiferi

Această familie cuprinde câteva specii care se remarcă mai mult sau mai puţin
dăunătoare pomilor fructiferi. Printre speciile mai frecvent întâlnite în plantaţiile
pomicole se numără gândacul păros al florilor (Epicometis hirta Poda), care în anii de
invazii distruge florile pomilor în masă.
Gândacul păros al florilor - Epicometis hirta Poda.
Sin.: Tropinota hirta Poda., T. hirtella Poda., Cetonia hirtella L. Ord. Coleoptera,
Fam. Scarabaeidae (Rutelidae)
Răspândire. Gândacvd păros al florilor este răspândit în Europa, America de
Nord, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 9-14 mm lungime şi 6-8 mm lăţime
de culoare neagră-mată, acoperit cu perişori deşi şi lungi, de culoare cenuşie. Pronotul
prezintă o carenă mediană, longitudinală. Elitrele sunt cenuşii-negre cu pete albe sau
albe-gălbui neregulate. Tibiile anterioare prezintă 3 dinţi (fig. 177).
Oul este oval sau subovoidal, de culoare albă.
Larva la completa dezvoltare are corpul gros, uşor curbat de până la 25 mm
lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capul mic brun. Partea posterioară a abdomenului
este mai lăţită. Pe ultimul segment abdominal prezintă două rânduri de spiculi (câte 15-
20 în fiecare), dispuşi în unghi ascuţit.
Pupa este albă, de 14-18 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Gândacul păros al florilor are o generaţie pe an. Iernează ca
adult în sol. Apariţia adulţilor are loc în aprilie, zborul lor este eşalonat şi durează până
în iulie-august,cumaximmmmai-iiirri^^
între orele 10-16. Pe timp înnorat, precum şi spre seară şi dimineaţă gândacii stau
nemişcaţi pe plante sau se ascund pe sub resturi vegetale, bulgări de pământ, pe sub
pietre etc. Dacă nopţile sunt calde şi fără vânt, gândacii rămân în interiorul bobocilor
până a doua zi. La început adulţii se întâlnesc pe diferite plante înflorite din flora
spontană (păpădie, podbal etc.), iar după înflorirea pomilor fructiferi se concentrează în
plantaţiile pomicole. Timp de 3-4 zile de la apariţie adulţii se hrănesc cu organele
florale interne (starnine, ovar, pistil etc.). După terminarea înfloririi pomilor fructiferi,
adulţii migrează în câmp, unde se hrănesc pe diferite plante înflorite cultivate şi
spontane. In perioada hrâriirii are loc împerecherea. Femelele, după
4-8 zile de la împerechere, în luna mai, încep să depună ouăle. Ouăle sunt depuse în
grupe mici de câte 3-5 ouă, în sol la o adâncime de 3-5 cm,
îndeosebi în solurile bogate în substanţe organice. O femelă
depune câte 3-5 ouă pe zi, în total 20-50 ouă, în tot cursul
perioadei ovipozitare care durează 10-20 zile. Incubaţia durează
6-15 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute se
hrănesc cu humusul din sol şi cu diferite resturi de plante în
descompunere. Evoluţia stadiului larvar durează aproximativ 55-
65 zile. în august larvele ajung la completa dezvoltare, îşi
construiesc o cămăruţă din particule de pământ, în care se
transformă în pupă Apariţia adulţilor noi are loc la sfârşitul lunii
august-septembrie, care rămân în sol, în căsuţele pupale, până în
primăvara anului viitor.
Fig. 177. Gândacul păros al
florilor (Epicometis hirta Poda.).
(după Manolache şi Boguleanu)
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul păros al florilor este o specie
polifagă-florifagă Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Atacă ca
adult, în deosebi în anii cu ierni blânde şi primăveri secetoase, când apar sub formă de
invazii şi distrug florile rx>milor în masă. Dintre speciile de pomi, gândacul păros al
florilor preferă gutuiul, apoi mărul, părul, caisul, cireşul ş. a. Se hrănesc cu organele
florale (stamine, ovar, pistil etc), uneori atacă sepalele şi petalele. Produce pagube mari
şi la semincerii de varză, la culturile de rapiţă şi la viţa de vie, la care retează lăstarii de
rod. Florile atacate avortează. în anii de invazii, gândacii pot distruge până la 90-100%
din florile pomicole, în urma căruia, recolta de fructe scade sau este compromisă.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă în general măsuri
preventive deoarece adulţii atacă numai organele florale când aplicarea tratamentelor
chimice sunt interzise, prezentând pericol pentru distmgerea florilor şi a unor insecte
folositoare (entomofage, polenizatoare etc). Se recomandă efectuarea arăturilor de
toamnă pentru distmgerea stadiului hibernant; în cursul perioadei de vegetaţie, lucrarea
repetată a solului pe intervalele dintre rândurile de pomi, pentru distmgerea stadiilor
insectei aflate în această perioadă în sol (ouă, larve, pupe, adulţi); pe suprafeţe mici, se
recomandă dimineaţa când gândacii se află în stare de amorţire, scuturarea şi
distrugerea lor de pe pomi.

8.1.2.7.3 Buprestidele dăunătoare pomilor fructiferi

Această importantă familie de coleoptere cuprinde numeroase specii care se
manifestă ca dăunători periculoşi ai pomilor fructiferi, printre care se numără:
Capnodis tenebricosa Oliv., C. tenebrionis L., C. cariosa Pali., C. henningi Fald.,
Perotis lugubris R, Agrillus sinuatus 01., A. macroderus Ab., Ptosima
undecimmaculata Hrbst. etc. Dintre speciile menţionate mai frecvent se întâlnesc şi
prezintă importanţă practică două specii: gândacul negru şi gândacul arămiu al
puieţilor (Capnodis tenebrionis L. şi Perotis lugubris R).
Gândacul negru al puieţilor - Capnodis tenebrionis L. Ord. Goleoptera, Fam.
Buprestidae
Răspândire. Gândacul negru al puieţilor este răspândit în majoritatea ţărilor din
Europa, Africa de Nord şi sud-vestul Asiei.
Descriere. Adultul are corpul masiv alungit de 22-29 mm lungime, de culoare
neagră mată. Capul este mare cu antenele formate din 11 articule setiforme, mai lungi
decât capul. Pronotul este cordiform bine dezvoltat mai lat decât lung, cu marginile
rotunjite, cu suprafaţa mgoasă, ondulată şi cu 4 îngroşaţi reliefate, acoperite de o
secreţie albă. Elitrele sunt îngustate la partea posterioară, pe care se disting
ornamentaţii formate din puncte alungite, neregulate, dispuse în linii paralele şi din
pete mici, albe-cenuşii ceroase. Tarsul este lăţit şi prezintă pe partea internă mici
ridicaturi (fig. 178).
Oul este oval de 1 -1,5 mm lungime şi de 1,0 mm lăţime, de culoare albă-lăptoasă.
Larva este apodă, la completa
dezvoltare are corpul de 60-70 mm lungime,
de culoare albă-gălbuie, cu capul înfundat în
torace şi două mandibule brune-închis.
Segmentele toracice sunt puternic lăţite şi
sclerificate, iar cele abdominale sunt mai
înguste,
dreptunghiulare, alungite şi turtite dorso-
ventral.
Pupa este albă, de 18-20 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Gândacul negru al
puieţilor are o generaţie la doi ani. Iernează
MMH| * §ff§§ /PlpiP\ în stadiul
de larvă în galeriile de hrană din \ mim J
m^if;$*J K scoarţă de la baza tulpinilor
pornilor sau din
regiunea coletului. în primăvara anului al
treilea, de obicei în ultima jumătate a lunii
Fig. 178. Gвndacii puieюilor aprilie larvele hibernante se transformă în
(Buprestidae): 1 - gвndacul negru al pupe. Stadiul de pupă durează 20-35 zile.
puieюilor (Capnodis tenebrionis L.); Adulţii încep să apară la sfârşitul lunii mai-
2 - gвndacul arгmiu al puieюilor începurul lunii iunie. Apariţia lor are loc
(Perotis lugubris R); 3 - larvг, (dupг treptat şi se eşalonează pe o perioadă de 8-
Rihter); 4 - rгdгcinг de prun atacatг
de larve (dupг Sгvescu) 15 zile. După apariţie adulţii migrează pe
pomi, unde se hrănesc cu muguri şi cu
peţiolul frunzelor sau cu scoarţa ramurilor tinere de cais, prun, piersic etc. Zborul
gândacilor este greoi şi are loc în serile calde şi liniştite, iar în timpul zilei stau ascunşi
în diferite adăposturi în coroana pomilor căzând uşor la scuturare.
Fiind deranjaţi se învârtesc în jurul ramurii, adăpostindu-se în diferite locuri, iar la
un pericol mai mare se lasă să cadă pe pământ, unde rămân în stare de imobilitate un
timp îndelungat. Adulţii sunt mai activi la temperaturi ridicate, cuprinse între 20-3 5
°C. Zborul adulţilor este eşalonat şi durează până în iulie-august. Longevitatea adulţilor
femelelor durează până la 372 de zile, iar uneori şi iernează. După o perioadă de
hrănire, care durează40-60 zile, timp în care are loc şi maturarea sexuală, adulţii se
împerechează iar după câteva zile are loc depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse izolat
sau în grupe, în crăpăturile scoarţei la baza mlpinilor sau în zona coletului ori în solul
din jurul rădăcinilor pomilor fructiferi. Depunerea ouălor are loc la temperaturi
cuprinse între 28 şi 34°C. Perioada ovipozitară durează până în a doua jumătate a lumi
septembrie. O femelă depune în medie 50-120, maximum 340 ouă. Incubaţia durează
15-22 zile. Larvele apărute, pătrund în scoarţă la colet sau în rădăcini, unde se hrănesc,
săpând galerii sinuoase, largi, rotunjite în partea terminală şi căptuşite cu rumeguş.
Dezvoltarea larvelor durează aproape doi ani, trecând prin 4 vârste.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul negru al puieţilor atacă diferite
specii de sâmburoase, producând pagube mai mari în plantaţiile tinere de cais, piersic,
prun altoit pe zarzăr şi mirobolan şi la puieţii din pepiniere. Atacă atât ca adult, cât şi
ca larvă. Adulţii se hrănesc cu scoarţa ramurilor tinere, decojând uneori complet
ramurile, cu muguri şi peţiolul frunzelor, provocând daune fără mare importantă
economică. Cele mai mari daune le produc larvele care sapă galerii sinuoase, largi în
scoarţă la baza tulpinii, în zona coletului sau în rădăcini, unde distrug cambiul şi
straturile exterioare ale lemnului. în zona atacului scoarţa prezintă crăpături, iar sub
aceasta rosături în lemn şi în scoarţă, căptuşite cu rumeguş fin, strâns în formă de
dopuri. O larvă poate distruge un pom, dar de regulă pe un pom se găsesc mai multe
larve. In urma atacului, pomii mai în vârstă continuă să vegeteze, însă producţia scade
din an în an, iar pornii tineri (de 2-3 ani) şi puieţii se ofilesc şi se usucă.
Combatere. Se recomandă măsuri preventive: controlul materialului săditor din
pepiniere şi distmgerea prin ardere a pomilor infestaţi; pe suprafeţe mici, strângerea şi
distrugerea adulţilor în perioada zborului, prin scuturarea pomilor; folosirea plantelor
capcană, pentru atragerea adulţilor la depunerea ouălor.
Tratamente chimice speciale de combatere a gândacului negru al puieţilor nu se
aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători ai
pomilor fructiferi, asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător.

Gândacul arămiu al puieţilor - Perotis lugubris F. Ord. Coleoptera, Fam.

Buprestidae
Răspândire. Gândacul arămiu al puieţilor este răspândit în Europa de Sud şi
parţial în cea Centrală, Asia Mică.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, turtit dorso-ventral, de 16-27 mm
lungime, dorsal de culoare arămie-închisămată, iar ventral arămie-lucioasă. Antenele
sunt serate şi scurte. Pronotul nu este cordiform şi nu prezintă reliefuri lucioase.
Prezintă pete mici arămii-negricioase, iar pe elitre 3-4 şiruri longitudinale de pete mici
de culoare brună (fig. 1782).
Oul este oval de 1,0-1,5 mm lungime, de culoare albă, cu aspect lăptos.
Larva este apodă, la completa dezvoltare are corpul de 50-60 mm lungime de
culoare gălbuie. Segmentele toracice sunt mai dezvoltate, puternic lăţite şi mai
sclerificate, decât cele abdominale.
Pupa este albă, de 12-18 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Gândacul arămiu al puieţilor are o biologie asemănătoare cu
cea a gândacului negru al puieţilor (Capnodis tenebrionis L.). Adulţii se întâlnesc de la
sfârşitul lunii aprilie şi până la sfârşitul lunii iulie. Acestea se hrănesc cu mugurii
foliari, cu lăstarii tineri şi peţiolul frunzelor, provocând daune fără importanţă
economică. Daune mari produc larvele care atacă diferite specii de pomi fructiferi,
producând pagube mai mari în pepiniere şi la pomii tineri (de 2-3 ani de cais, prun şi
cireş). Spre deosebire de larvele gândacului negru al puieţilor, larvele acestei specii rod
galerii numai la colet şi în tulpini, fără a pătrunde şi în rădăcini.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la gândacul negru
al puieţilor (Capnodis tenebrionis L.).
8.1.2.7.4 Gândacii de scoarţă sau carii dăunători ai pomilor fructiferi
In plantaţiile pomicole se întâlnesc mai multe specii de gândaci de scoarţă sau
cari, care populeazăpomii slăbiţi din cauza defolierilor repetate, a secetei prelungite
etc. Printre speciile mai răspândite se numără: Scolytus rugulosus Ratz., S. mali
Bechst., Xyleborus dispar F.,X saxeseni Ratz., etc. Dintre speciile menţionate, mai
frecvent se întâlnesc şi produc daune mari: cariul scoarţei (Scolytus rugulosus Ratz.),
cariul mărului (S. mali Bechst.) şi cariul lemnului (Xyleborus dispar R) etc.
Cariul mic de scoarţă sau cariul scoarţei - Scolytus rugulosus Ratz.
Sin.: Ruguloscolytus rugulosus Ratz., Eccoptogaster rugulosus Ratz. Ord.
Coleoptera, Fam. Ipidae (Scolytidae)
Răspândire. Cariul mic de scoarţă este răspândit în multe ţări din Europa, Asia,
Africa de Nord şi America.
Descriere. Adultul are corpul convex dorsal care descreşte treptat spre partea
posterioară, de 2,3-2,8 mm lungime, de culoare neagră-mată, acoperit cu perişori fini
de culoare brună-cenuşie sau cafenie-roşcată. Antenele sunt roşcate, în afară de măciu-
ca care este neagră. Pronotul este bombat, puternic punctat, cu punctele marginale şi
cele anterioare transversal-alungite, sub formă de zbârcituri. Elitrele sunt ovale, mai
late decât pronotul, brune-roşcate sau castanii, în partea apicală mai deschise, cu pete
negre mai lungi decât late. Prezintă o punctuaţie foarte deasă, dispuse longitudinal,
care în partea anterioară, lângă sutură formează mici zbârcituri oblice. Interstriile
laterale sunt prevăzute cu solzi albicioşi. Picioarele sunt brune-roşcate lipsite de spini.
Abdomenul este convex posterior (fig. 179).
Oul este oval, de 0,6 mm lungime, de culoare albă.
Larva este apodă-eucefală cu corpul recurbat de 2,5-3 mm lungime, de culoare albă,
acoperit cu perişori rari. Capul este mic, de culoare brună. Pupa are 2,2-2,5 mm
lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Cariul mic de scoarţă are două generaţii pe an. Iernează ca
larvă în galerii, în scoarţa pomilor. Primăvara devreme, odată cu pornirea în vegetaţie
a pomilor, de regulă în a douajumătate a lunii aprilie, larvele hibernante ajunse la
completa dezvoltare se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 7-10 zile. Adulţii
apăruţi sapă
câte o galerie de ieşire spre exteriorul scoarţei, care se fac evidente la suprafaţă sub
formă de mici (până la 2 mm) orificii
rotunde. Zborul adulţilor începe în
ultima decadă a lunii aprilie sau în
prima decadă a lunii mai, în mod
obişnuit, după înflorirea pomilor
fructiferi şi durează Fig. 179. Cariul
scoarţei (Scolytus rugulosus Ratz.):
aproape o lună. Adulţii se hră- 1 - adult;
2 - sistemul de galerii (după Balachowsky şi Mesnil) neSc CU ţesuturile de la baza mugurilor, cu
frunzuliţe şi flori. După o perioadă de hrănire de 4- 8 zile, are loc împerecherea
adulţilor, apoi femelele încep să depună ouă. In acest scop femela sapă câte o galerie
denumită galerie maternă între scoarţă şi lemn de 1 -2 cm, mai rar până la 3 cm
lungime şi până la 2,5 mm lăţime. Galeriile se rod de-a lungul tulpinii sau ramurii, mai
rar sinuoase sub formă de cârlige, la capete lăţite şi rotunjite. Pe marginile galeriei
materne femela sapă mici cavităţi în care depune câte un ou. Depunerea ouălor se
eşalonează pe o perioadă de 2-3 săptămâni. O femelă depune 10-40 ouă, maximum
până la 100. La sfârşitul perioadei ovipozitare femelele pier, acoperind cu corpul
orificiile de ieşire. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apărute sapă în lemn galerii
lungi, sinuoase, care la început sunt înguste, paralele şi perpendiculare pe galeria
maternală, iar mai târziu spre deosebire de specia Scolitus mali Bechst. se întretaie, se
lărgesc spre vârf, şi se termină în scoarţă sau în lemn. Evoluţia stadiului larvar durează
25-40 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele îşi sapă în lemn la capătul galeriei o
loj ă în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-15 zile. Adulţii apar
spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie şi dau naştere generaţiei a doua,
larvele cărora continuă să se dezvolte până în toamnă, când se retrag pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cariul mic de scoarţă este o specie polifagă,
atacă numeroase specii de pomi fructiferi, arbori ornamentali şi forestieri, preferând
prunul, caisul, piersicul, mărul, părul ş. a., atacând îndeosebi pomii bătrâni, pe cale de
uscare. Atacă atât ca adult cât şi ca larve, care sapă galerii de nutriţie şi pentru pontă în
scoarţă şi in lemn, în tulpini şi ramuri. Ca urmare a atacului sunt stânjenite funcţiile
normale ale pomilor, acestea vegetează slab şi dau producţii mici şi de calitate
inferioară Pornii atacaţi se recunosc uşor după orificiile şi galeriile pe care le
prezintăpe ramuri şi tulpini, precum şi după aspectul vegetaţiei. La atacuri puternice şi
repetate mai mulţi ani la rând pomii treptat se usucă.
Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de activitatea unor specii
entomofage, printre care se remarcă Haplothrips pedicularius Hal., Chiropachys colon
L., Rhaphitelus maculatus Walk., Eurytoma eccoptogastri Ratz., Entedon tenuitarsis
Thoms., Ecphylus eccoptogastri Ratz., Calyptus longicollis Rts., Alysia manducator
Pz., Pteromalus bimaculatus Ns. etc.
Combatere. Măsuri preventive: asigurarea condiţiilor normale de cultură
apomilor prm apucarea la timp şi la nivel corespunzător a măsurilor agrotehnice şi de
igienă culturală ce contribuie la creşterea normală a pomilor, care sunt mai rezistenţi la
atacul acestui dăunător, aşa ca: alegerea şi pregătirea bună a terenurilor la înfiinţarea
plantaţiilor noi; folosirea pentru plantare numai a materialului sănătos; alegerea
soiurilor ce corespund condiţiilor climatice ale zonei; tăierea ramurilor uscate, tăierea
de rărire a coroanei; apucarea mgrăşăniintelor, îngrijirea minuţioasă a plantaţiilor,
distragerea prin ardere a pomilor puternic atacaţi etc.
Tratamente chimice speciale de combatere a cariului mic de scoarţă nu se
aplică, în caz de invazii mari, în primăvară, la apariţia adulţilor hibernanţi, care în mod
obişnuit, corespunde fenologic cu terminarea perioadei de înflorire a prunului, se
recomandă ca la aplicarea tratamentelor pentru combaterea dăunătorilor principali ai
pomilor fructiferi (acarieni, păduchi, gărgăriţe, moliile tortricide etc.) să se insiste ca
soluţia să fie pulverizată îndeosebi pe tulpinile şi ramurile mai groase unde se află
insectele. O eficacitate mai înaltă se înregistrează la utilizarea insecticidelor cu
capacitatea de pătrundere prin scoarţă, datorită distrugerii insectelor în galerii.

Cariul mare de scoarţă sau cariul mărului - Scolytus mali Bechst.

Sin.: Eccoptogaster mali Bechst., Scolytus pruni Ratz., S. castaneus Ratz.
Ord Coleoptera, Fam. Ipidae (Scolytidae)
Răspândire. Cariul mărului este răspândit în multe ţări din Europa.
Descriere. Adultul are corpul bombat dorsal, de 3,0-4 mm lungime, de culoare
neagră, lucioasă. Capul şi pronotul sunt brune-închise, aproape negre. Antenele şi
picioarele sunt brune-roşcate. Pronotul este scurt şi lat, puternic punctat. Elitrele sunt
castanii-roşcate sau brune-închise, mai puţin lucioase, cu puncte dispuse în rânduri
longimdinale. Abdomenul prezintă tuberculi mari. Primul şi al doilea segment
abdominal formează un unghi obtuz.
Oul este oval de 0,8 mm lungime şi de 0,4 mm lăţime, de culoare albă.
 Larva este apodă şi eucefală, la completa dezvoltare are corpul de până la 5 mm
lungime, puţin curbat, de culoare albă sau albă-gălbuie, cu capul brun.
Pupa are 3-4 mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Cariul mărului are 1 -2 generaţii pe an. Iernează ca larvă de
diferite vârste în galerii, în scoarţa pomilor. Primăvara, la sfârşitul lumi aprilie-mai,
larvele hibernante se transformă în pupe. Adulţii încep să apară de la începutul lunii
iunie şi zborul lor durează până la mijlocul lunii iulie. Acestea sapă galerii de ieşire
spre exteriorul scoarţei, prin care iese la suprafaţă. Adulţii se hrănesc cu ţesuturile de
la baza mugurilor cu frunzuliţe şi flori. După o perioadă scurtă de hrănire are loc
copulaţia, apoi încep să depună ouă. Pentru depunerea ouălor femelele sapă pe tulpini
şi ramurile mai groase orificii mari şi pătrund sub scoarţă unde sapă a galerie mare,
numită galeria maternă sau de pontă de 5-10 cm lungime şi de 2 mm lăţime. Galeriile
sunt formate de-a lungul tulpinilor sau ramurilor. Pe marginea galeriei-mamă femela
sapă mici cavităţi în care depune câte un ou. O femelă depune 50-100 ouă. Incubaţia
durează 10-16 zile. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile scoarţei, formând pe
ambele părţi ale galeriei-mamă, galerii lungi până la 70 mm care spre deosebire de
Scolytus rugulosus Ratz. nu se întretaie între ele. La început galeriile sunt înguste însă
treptat se lărgesc, iar la capătul lor intră în lemn, unde formează loji destul de adânci,
în care sa transformă în pupă. Zborul adulţilor are loc în cursul lumi iulie şi dau naştere
generaţiei a doua, care se dezvoltă până în toamnă, când larvele se retrag pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cariul mărului atacă toate speciile pomicole,
preferând mărul şi în special pomii bătrâni şi pe cei pe cale de a se usca, aşa încât
pagubele produse nu sunt mari.
înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unor specii de insecte
entomofage, printre care se remarcă Doryctes pomarius Reih., Elachistus
leucogramma R., Rhaphitelus maculatus Welk., Microplectron fuscipennis
Z.,Pteromalus sp. etc.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la cariul mic de
scoarţă (Scolytus ruglosus Ratz.).
Cariul lemnului - Hyleboms dispar F.
Sin.: Anisandrus dispar Fab., Druccoetes dispar F. Ord. Coleoptera, Fam. Ipidae
(Scolytidae)
Răspândire. Cariul lemnului este răspândit în toată Europa şi Asia Mică.
Descriere. Adulţii prezintă dimorfizm sexual accentuat. Femela are corpul
alungit, cilindric, de 3,0-3,5 mm lungime, de culoare castanie-închisă aproape neagră,
cu antenele măciucate. Antenele şi picioarele galbene-roşcate. Pronotul este lat,
puternic convex. Elitrile sunt caştanii-închise, lucioase, cu striuri punctate,
mterstriurile sunt prevăzute cu câte un rând longitudinal de puncte fine. Ambele
perechi de aripi sunt bine dezvoltate. Masculul este mai mic decât femela, are până la
2-2,8 mm lungime cu corpul fusiform şi pronotul aproape plan. Elitrele normal
dezvoltate, iar aripile posterioare lipsesc.
Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare albă.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 3 mm lungime,
de culoare albă-gălbuie, cu capul brun-roşcat.
Pupa are 2,2-2,6 mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Cariul lemnului are o generaţie pe an. Iernează ca adult în
grupe în galerii săpate în lemn, după unii autori, iernează şi sub resturile vegetale, fn
primăvara,
martie-aprilie, adulţu^bernanti seîmperecheazămga^ deoarece
masculii
nu zboară. După împerechere masculii pier, iar femelele ies la suprafaţă. Zborul
femelelor are loc către sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. După un zbor scurt
femela începe saşi pregătească galeria maternală. In acest scop la început femela roade
în tulpină şi ramuri o galerie de pătrundere îngustă şi dreaptă de 3-6 cm lungime,
perpendicular pe axul tulpinii până la primul inel anual, apoi sapă o galerie maternală
de formă circulară pe direcţia inelelor anuale de lemn, după care pe părţile laterale ale
acestei galerii sunt săpate galerii mai scurte longitudinale pe direcţia de creştere a
fibrelor lemnoase, la capătul cărora femela depune ouăle. Prolificitatea unei femele
este de 30-40 ouă. Ouăle sunt depuse în 2-3 etape izolat sau în grupe. Ponta se
înregistrează începând de la mijlocul lunii mai şi durează până la sfârşitul lunii.
Larvele apărute nu rod galerii proprii, dar trăiesc în cea maternală, hrănindu-se cu seva
din ţesuturile lemnoase şi cu miceliul ciupercii din genul Ambrosia sporii cărora sunt
introduşi în galerii de insectele adulte hibernante. Ciuperca în galeriile dăunătomlui
găseşte condiţii de hrană, temperatură şi umiditate optime şi se înmulţeşte în masă
tapisând pereţii galeriilor. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în pupă în galerii,
din care apar adulţii, care rămân în aceste locuri pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cariul lemnului atacă toate speciile de pomi
fructiferi, preferând piersicul, prunul, mărul şi părul, precum şi unele specii forestiere
(fagul, arţarul, platanul, carpenul, castanul, frasinul etc.) şi foarte rar viţa de vie. Spre
deosebire de alte specii de Scolytidae, această specie atacă pomii sănătoşi. Pe suprafaţa
tulpinilor şi ramurilor atacate prezintă numai câte un singur orificiu mic şi rotund, care
se continuă prin scoarţă cu galerii ce merg numai prin lemn.
Atacă adultul (femela) care, roade galerii în lemn, din care cauză circulaţia
substanţelor hrănitoare este stânjenită. In urma atacului pomii tineri atacaţi la vânturi
mari se mp, iar la atacuri puternice se usucă. Larvele nu produc daune, fiindcă sunt
micofag şi se hrănesc cu miceliul ciupercii Monilia candida din galeriile roase de
femelă.

f
 Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la cariul mic de scoarţă (Scolytus
rugulosus Ratz.).

8.1.2.8 Lepidopterele dăunătoare pomilor fructiferi

Se cunosc numeroase specii de lepidoptere, a căror larve se comporta ca dăunători
ai pomilor fructiferi de prima importanţă. Unele atacă tulpinile şi ramurile, altele se
manifestă ca defoliatoare, celelalte dăunează fructele etc.

8.1.2.8.1 Lepidopterele dăunătoare scoarţei tulpinilor şi ramurilor pomilor

fructiferi
Această grupă de lepidoptere cuprinde câteva specii, care se manifesta ca
dăunători de scoarţă, tulpină şi ramuri ale pomilor fructiferi. Dintre speciile mai
frecvent întâlnite şi care prezintă importanţă practică pentru plantaţiile pomicole se
numără: viermele scoarţei mărului (Synanthedon myopaeformis Bork.), sfredelitorul
tulpinilor (Cossus cossus L.), sfredelitorul ramurilor (Zeuzerapyrina L.) etc.

Viermele scoarţei mărului - Synanthedon myopaeformis Borkh.

Sin.: Aegeria myopaeformis Borkh.
Ord. Lepidoptera, Fam. Sesiidae (Aegeriidae)
Răspândire. Viermele scoarţei mărului este răspândit în Europa Centrală şi de
Sud, Asia Mică, Africa de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 18-22 mm, iar corpul de
10-13 mm lungime, de culoare albastră-închisă, cu o dungă portocalie pe cel de-al
 IV-lea segment abdominal la
femelă, iar la masculi numai
tergitele sunt portocalii. Pe
partea ventrală a toracelui
prezintă o dungă transversală
galbenă-închisă Aripile sunt
înguste, transparente cu nervurile
negre-albăstrii şi câte o bandă
neagră-albăstrie transversală,
acoperite cu solzi pe marginea
costală şi pe vârful aripilor

3 ymWMKB posterioare sunt mai late, cu solzi ^4Kj/Jr^ deşi pe marginea costală

anterioare, iar pe marginea

posterioară sunt portocalii.
Aripile
posterioară în vârful
abdomenului

myopaeformis
Borkh.):

491
1 - adult; 2 - larvг; 3 - tulpinг de mгr cu scoarюa atacatг prezintг un smoc de periєori de
(după Bogdanov-Katikov) culoare albastră-închisă (fig.
180).

492
Oul este oval, până la 1 mm lungime, de culoare galbenă-cafenie.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 22-25 mm lungime, de culoare albă-
gălbuie sau roză, acoperit cu sete mici. Capul este roşu-brun, cordiform.
Pupa are 13-14 mm lungime, de culoare galbenă-brună, de formă cilindrică, pe
partea dorsală a segmentelor abdominale prezintă două rânduri de ţepi. Se găseşte într-
un cocon acoperit cu rumeguş.
Biologie şi ecologie. Viermele scoarţei mărului are o generaţie la doi ani. Iernează
în stadiul de larvă de diferite vârste, în interiorul galeriilor din scoarţă. In primăvara
anului al treilea, în lunile aprilie-mai, larvele hibernante rod către capătul galeriei o loj
ă până la suprafaţa scoarţei, lăsând numai o pieliţă subţire sub formă de fereastră, apoi
îşi ţese coconi cenuşii-murdari de mătase, în care se transformă în pupă. Stadiul de
pupă durează 15-30 zile. înainte de apariţia fluturilor, pupa cu ajutorul ţepilor se mişcă
şi iese aproape jumătate din scoarţă. Adulţii apar spre sfârşitul lunii mai-începutul lunii
iunie şi zborul lor durează până la mij locul lunii august, cu maximul în cursul lunii
iulie. După apariţie în orificii rămân exuviile care stau atârnate. Adulţii sunt diurni, de
aceea zborul fluturilor spre deosebire de sfredelitorul ramurilor are loc ziua pe timp
cald şi durează până la apusul soarelui. Adulţii se hrănesc cu nectarul diferitor flori.
După câteva zile de hrănire are loc împerecherea, apoi femelele încep să depună ouă.
Ouăle sunt depuse izolat în crăpăturile şi ramurile scoarţei tulpinilor şi ramurilor mai
groase. Depunerea ouălor are loc înjumătăţea a doua a zilei. Longevitatea adulţilor este
scurtă de numai 8-10 zile, timp în care o femelă depune până la 200-250 ouă. incubaţia
durează 9-10 zile. Larvele apărute pătrund în ţesuturile scoarţei unde se hrănesc timp
de 21 -22 luni, formând galerii neregulate pe care le umplu cu rumeguş de scoarţă şi cu
excremente îmbibate cu un lichid brun-roşcat, care se scurge din galerii. în toamnă,
când timpul se răceşte, larvele se retrag în galerii pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele scoarţei mărului este o specie care
atacă mărul, mai rar părul, prunul, caisul ş. a Atacă larvele care pătrund în scoarţă,
unde se hrănesc cu ţesuturile ei, formând galerii neregulate în stratul cambial al
lemnului. Sunt atacaţi de preferinţă pomii ce prezintă porţiuni de scoarţă cu arsuri sau
vătămări mecanice. Atacul se produce îndeosebi de la colet până la o înălţime de 70-80
cm. Ca urmare scoarţa în locul atacat se necrozează din care cauză este deranj ată
circulaţia sevei, adică nutriţia normală a pomilor. Pornii atacaţi stagnează în creştere,
dau producţii scăzute, în galeriile dăunătorului adesea pătrund diferiţi agenţi patogeni,
care provoacă uscarea parţială sau totală a pomilor.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă măsuri preventive aşa
ca: în primăvară curăţirea scoarţei uscate şi dăunate şi distrugerea prin ardere, iar rănile
se ung cu lut, în amestec cu dejecţii bovine (în raport de 1:1). Tratamente chimice se
aplică la atacuri puternice, după curăţirea scoarţei, când pornii se tratează cu Sumithion
50 CE (2,0-3,0 l/ha), apoi tulpinile şi ramurile mai groase se văruiesc cu o soluţie de
var de 15-20%. In perioada zborului adulţilor, depunerii ouălor şi apariţiei larvelor se
recomandă stropireaplantaţiilor atacate cu Sumithion 50 CE (2,0-3,0 l/ha), Zolone 35
EC (2,0-4,0 l/ha) etc.
Dar, în general, tratamentele cliimice aplicate pentru combaterea viermelui
merelor şi altor dăunători ai pomilor fructiferi ţin sub control şi populaţiile acestui
dăunător, ne mai fiind nevoie de măsuri speciale de combatere.
Sfredelitorul tulpinilor - Cossus cossus L.
Sin.: Cossus ligniperda L., Trypanus cossus L. Ord. Lepidoptera, Fam. Cossidae

493
Răspândire. Sfredelitorul tulpinilor este răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul gros şi păros cu anvergura aripilor anterioare de 75-100
mm de culoare brună-cenuşie, cu numeroase linii transversale ondulate, de culoare
brună-închisă. Antenele sunt fine şi relativ scurte, filiforme. Aripile posterioare sunt
mai deschise cu linii transversale scurte şi ondulate. Abdomenul este voluminos, păros,
brun-negricios, prevăzut cu inele cenuşii-deschise. Picioarele sunt de culoare mai
deschisă, acoperite abundent cu perişori (fig. 181).
Oul este oval-alungit, de culoare brună-roşietică cu dungi longitudinale negre. Larva
neonată este roză, la completa dezvoltare are 80-100 mm dorsal de culoare roşie-
închisă, iar lateral şi ventral galbenă-crem. Capul este negru - lucitor cu mandibule
puternice, iar placa toracică galbenă cu pete negre. Pe partea dorsală a segmentelor
toracice şi abdominale prezintă sclerite cu perişori fini aurii.
Pupa este alungită de 50-60 mm lungime, de culoare brună-deschisă, bifurcată la
partea anterioară. Se găseşte într-un cocon confecţionat din rumeguş şi fire de mătase.
Biologie şi ecologie. Sfredelitorul tulpinilor are o generaţie la doi ani. Iernează ca
larvă în interiorul galeriilor din scoarţă şi lemn. în primăvara anului al treilea, larvele
mature rod un orificiu în scoarţă şi în apropierea lui îşi confecţionează un cocon din
rumeguş de lemn şi mătase, în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă se
eşalonează pe o perioadă de la 2 săptămâni până la 1,5 lună. Fluturii apar în cursul
lunilor iunie-iulie şi zboml
durează până în luna august. Zborul adulţilor este nocturn, iar în timpul zilei fluturii
stau adăpostiţi pe tulpinile şi
ramurile pomilor, cortfundându-
se uşor cu culoarea scoarţei.
După împerechere femela
începe să depună ouă. Ouăle
sunt depuse în grupe de câte 20-
70 bucăţi (cu variaţii de la 4
până la 228 bucăţi), în
crăpăturile scoarţei, mai ales la
baza trunchiurilor, pomilor
fructiferi bătrâni de măr, cireş,
prun, păr, etc. sau pe arborii
forestieri şi ornamentali de
castan, stejar, frasin, ulm, tei ş.
a. După depunerea unei grupe
Fig. 181. Sfredelitorul tulpinilor (Cossus cossus de ouă, femela le acoperă cu o
L.): 1 - adult, 2 - larvг; 3 - pupг; 4 - cocon (dupг substanţă albă-cenuşie, care, în
Keppenu); 5 - secюiune оntr-o tulpinг atacatг de contact cu aeml se întăreşte şi
larvг (dupг Manolache єi Boguleanu) formează un scut protector.
Prolificitatea unei femele este de până la 1000 ouă (mai frecvent 500-600) cu o variaţie
de la 237 până la 1350 bucăţi. Maximumul depunerii se înregistrează în primele 3-4
zile. Incubaţia durează 10-12 zile. Larvele apărute în primele 2-3 zile rămân în
chorionul ouălor, apoi pătrund în scoarţă unde rod până în toamnă galerii comune în
care rămân grupate şi iernează. In timpul hrănim larvele evacuează la exterior
excremente de culoare roşie-brunie, după care se recunosc uşor pomii atacaţi, în primul
an larvele năpârlesc de 4-5 ori. hi primăvară celui de al doilea an, după iernare, larvele

494
pătrund în lemn, unde rod galerii separate, neregulate, în toate direcţiile, cu tendinţa de
verticalitate. Galeriile sunt săpate adânc în lemn, ajungând uneori până la regiunea
centrală a Mpinilor şi ramurilor. Acestea au formă ovală cu pereţii înnegriţi şi
comunică cu exteriorul prin orificii pe unde evacuează rumeguşul şi excrementele. In
cel de al doilea an larvele năpârlesc de 3-4 ori. în total dezvoltarea larvelor durează 22
de luni. Spre toamna anului al doilea larvele ajung la maturitate şi rămân să ierneze în
interiorul galeriilor din lemn.
Plante atacate şi mod de dăunare. Sfredelitorul tulpinilor este o specie polifagă,
atacă numeroase specii de pomi fructiferi, arbori forestieri şi ornamentali, preferind
pomii îmbătrâniţi cu circulaţia slabă a sevei şi cu lemnul moale, hi pomii viguroşi
dezvoltarea larvelor este stânjenită, şi pier în masă din cauza sevei abundente. Atacă
larvele care rod galerii de nutriţii în scoarţă şi în lemnul pomilor, ajungând uneori până
în regiunea centrală a ramurilor şi tulpinilor. în galeriile săpate pătrund microorganisme
care provoacăputrezirea lemnului. Pomii atacaţi se recunosc uşor după prezenţa
galeriilor şi după grămezile de rumeguş şi excremente de culoare brună-roşcată, din
jurul orificiilor de pe tulpini şi ramurile mai groase sau de la baza pomilor. La atacuri
puternice, pomii atacaţi au frunzele îngălbenite, dau recolte scăzute şi cu timpul se
usucă.
Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol important prezintă măsurile
preventive: tăierea ramurilor uscate şi arămurilor atacate, sau chiar arx>rntiorputernic
atacaţi şi distingerea prin ardere; curăţirea scoarţei de muşchi şi licheni; tăierea de
rărire a coroanei; aplicarea regulată a tratamentelor chimice pentru distmgerea
dăumtorilor şi a bohlor pomilor fructiferi, care duc la debihtareapomilor, aplicarea
măsurilor agrotehnice (lucrarea calitativă a solului, folosirea îngrăşămintelor organice
şi minerale etc.) pentm aasigurao dezvoltare viguroasă arx>rnilor care suntmai
rezistenţi la atacul sfredehtorului Mpinilor.
La atacuri izolate şi când galeriile sunt superficiale, larvele pot fi distruse prin
strivire cu o sârmă flexibilă sau prin introducerea în galerii a unor tampoane de vată,
câlţi, cârpe etc, îmbibate cu benzină, sulfura de carbon sau cu substanţe toxice
(Sumithion 50 EC, Zolone, 35 EC etc), după care galeria se astupă cu un amestec de lut
şi dejecţii bovine, sau cu mastic de pomi. în cazul unor infestări foarte puternice se
poate de aplicat tratamente chimice cu Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), Zolone 35 EC
(2,0-4,01 / ha) etc, în perioada zborului adulţilor şi pontei, stropindu-se tulpinile şi
ramurile mai groase, pentm a împiedica depunerea ouălor de către femele sau pentm
distrugerea larvelor eclozate.
Dar, în general, tratamente chimice speciale de combatere a sfredehtorului
Mpinilor nu se aplică sau se aplică foarte rar. Deoarece tratamentele efectuate pentm
combaterea altor specii de dăunători ai pomilor fructiferi, asigură concomitent şi
combaterea acestui dăunător, cu deosebire că în plantaţiile atacate de această specie se
va insista ca în timpul tratamentelor, soluţia să fie pulverizata în special pe tulpină şi la
baza ramurilor mai groase unde se găsesc larvele acestui dăunător.

Sfredelitorul ramurilor - Zeuzerapyrina L.

Sin.: Zeuzera aesculi L.
Ord. Lepidoptera, Fam. Cossidae
Răspândire. Sfredelitorul ramurilor este răspândit în Europa, Asia, America de Nord
Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 50-70 mm la femele şi de 35-

495
50 mm la masculi, cu corpul gros de culoare albă, pe torace cu 6 pete albastre-închise
dispuse longitudinal, pe două rânduri câte trei. Antenele sunt albastre filiforme la
femelă şi bipectinate la mascul. Aripile anterioare sunt mai lungi decât cele posterioare,
de culoare albă cu numeroase pete ovale de diferite mărimi, albastre-închise, dispuse în
rânduri între nervuri. Aripile posterioare sunt mai mici, tot de culoare albă, cu pete
albastre mai mici, mai deschise şi maipuţin vizibile. Picioarele sunt de culege
albăstruie. Abdomenul este voluminos, albastru-închis, cu benzi inelare, albăstrui, la
femele se termină cu un ovipozitor cMtinizat ascuţit, evaginabil, de culoare gălbuie, iar
la masculi se termină cu un smoc de peri mătăsoşi de culoare albă (fig. 182).
Oul este oval-alungit, de 1,0-1,2 mm lungime şi 0,8 mm lăţime, de culoare
galbenă-roşietică.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 50-60 mm lungime lipsit de perişori,
de formă cilindrică, uşor turtit, de culoare albă-gălbuie cu numeroase pete punctiforme
de culoare neagră. Capul este puternic dezvoltat, cu antenele scurte, compuse din două
articule. Capul, placa frontală, picioarele, toracele, pronotul şi ultimul segment
abdominal

496
 sunt negre-străiucitoare. Pe al
doilea şi al treilea segment
toracic se găsesc câte 1-16
pete punctiforme, dintre care
6 sunt dispuse perechi pe
discul pronotului şi pe laturile
segmentelor. Pe fiecare tergit
abdominal se găsesc câte
două perechi de negi de
culoare închisă, dispuşi în
formă de trapez, prevăzuţi cu
perişori. Picioarele
abdominale sunt prevăzute cu

Pupa are 30-40 mm lun-

6 ===»w!Hss gime,
cilindrica, de culoare
Fig. 182. Sfredelitorul ramurilor (Zeuzerapyrina L.): brunг, se gгseєte оntr-un
co-1 - adult; 2 - ouг; 3 - larvг; 4 - pupг; 5-6 - ramuri de mгr conformat din
rumeguє de lemn
croşete chitini-zate dispuse în
coroană.

497
atacate (după Bogdanov-Katikov, modificat) ţesut cu fire de mătase.

498
 Biologie şi ecologie. Sfredelitorul ramurilor are o generaţie la doi ani. Iernează
ca larvă de primul şi al doilea an de viaţă în galeriile săpate în lemnul ramurilor. în
primăvara celui de al treilea an de dezvoltare larvele hibernante continuă să se
hrănească încă câteva săptămâni, apoi ajunse la completa dezvoltare rod câte un
orificiu de ieşire spre exterior, unde îşi confecţionează coconi de mătase şi rumeguş,
în care se transformă în pupă. împuparea are loc la începutul lunii iunie, cu maximum
în iunie-iulie. Stadiul de pupă durează 14-18 zile. înainte de ieşirea adulţilor, pupa se
mişcă în orificiu spre exterior. Apariţia adulţilor are loc către sfârşitul lunii iunie -
începutul lunii iulie. Zboml lor este nocturn şi durează până la sfârşitul lunii iulie.
Femelele zboară greu şi rar când se deplasează la distanţe mari, masculii sunt mai
activi. După împerechere femelele încep să depună ouă. Ouăle sunt depuse izolat sau
în grupe mici, a câte 20-200 bucăţi pe lăstari, în crăpăturile scoarţei sau în galeriile
vechi ale larvelor. Longevitatea adulţilor este scurtă, de numai 8-10 zile, timp în care
o femelă depune până la 2000 ouă, în medie 1200. Incubaţia durează 9-12 zile.
Larvele apămte ţes un cuib de mătase în care rămân la început grupate sau se
deplasează în coroana pomilor în căutarea hranei. în acest timp adesea pot atârna pe
un păianjen cu lungimea de până la 20 cm, fiind luate de vânt şi transportate la
distanţe destul de mari. La început larvele perforează mugurii terrninali, nervura
principală sau peţiolul frunzei. Mai târziu larvele pătrund în lăstari sub scoarţa lor în
zona cambiului unde rod galerii de jos în sus, din care cauză lăstarii atacaţi se usucă.
La începutul lunii august larvele părăsesc vârfurile lăstarilor atacaţi şi migrează în
ramuri mai groase unde sapă galerii noi. Migrarea larvelor durează până la mijlocul
lunii octombrie, în ramurile noi larvele continuă sase hrănească până în toamnă târziu,
când rămân pentm iernat. Ramurile atacate prezintă galerii care comunică la bază cu
exteriorul printr-un orificiu de evacuare a excrementelor, care sunt uşor de observat la
baza galeriilor sau sub pomii atacaţi sub formă de grămezi de rumeguş brun-roşcat.
Până în toamnă o larvă roade până la 3-4 galerii în care şi rămâne să ierneze. In
primăvara celui de-al doilea an larvele hibernante încep să se hrănească cu ţesuturile
lemnoase care continuă până în toamnă târziu unde şi rămân să ierneze pentm a doua
oară. Uneori începând cu a III decadă a lunii mai larvele părăsesc galeriile vechi şi
migrează pe ramuri mai groase sau chiar în tulpini, în care se hrănesc şi rămân să
ierneze.
Plante atacate şi mod de dăunare. Sfredelitorul ramurilor este o specie
polifagă, atacă peste 150 de specii de pomi fructiferi şi arbori forestieri, preferând în
special speciile cu lemn moale, ca mărul, părul, caisul, frasinul, mesteacănul, teiul,
castanul, arţarul etc. Atacă larva care pătrunde în ţesuturile lemnoase unde lirănindu-
se rod galerii din care se scurge un rumeguş în amestec cu excrementele larvei brune-
roşcate. Ca urmare tulpinile şi ramurile atacate se usucă, iar la vânturi puternice se
mp. Atacul produs de sfredelitorul ramurilor se recunoaşte uşor după orificiile săpate
de omizi şi după rumeguşul ce se adună la suprafaţa ramurilor în dreptul galeriilor.
Populaţiile acestui dăunător adesea sunt distruse de activitatea unor specii de
insecte entomofage, printre care un rol mai important au: Sympiesis sericeicornis
Nees., Apanteles laevigatus Ratz., Pristomerus vulnerator Grav., precum şi unele
microorganisme (ciuperci, bacterii etc.) entomopatogene.
Combatere. Ca masuri preventive de combatere a acestui dăunător se recoman-
dă: în primăvară odată cu tăierea pomilor, ramurile atacate vor fi îndepărtate din
plantaţii şi distruse prin ardere; distrugerea pomilor puternic atacaţi şi aflaţi pe cale de
uscare; pe suprafeţe mici larvele pot fi distruse prin introducerea unei sârme în

499
galerie; aplicarea regulată a tratamentelor chimice pentru distrugerea dăunătorilor
cheie a pomilor fructiferi, care asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător; la
sfârşitul lunii august-septembrie tăierea vârfurilor de lăstari ofilite şi abstragerea prin
ardere.
Tratamente chimice se aplică în funcţie de gradul de infestare a plantaţiilor. în
plantaţiile slab atacate (până la 10% de pomi) larvele de pe ramurile mai groase pot fi
distruse prin introducerea în galerii a unor tampoane îmbibate cu benzină sau cu un
insecticid, după care galeriile se astupă cu lut ori pământ.
La un atac mediu (11-30% de pomi) sau puternic (peste 30% de pomi) în
primăvară în perioada migrării larvelor pe alte ramuri (începutul lunii mai - sfârşitul
lui iunie) precum şi în perioada zborului în masă a adulţilor, depunerii ouălor, apariţiei
şi migraţiei larvelor (de la începutul lunii iulie - până în septembrie) se recomandă
aplicarea tratamentelor chimice cu Zolone 35 CE (2,0-4,0 l/ha), Sumithion 50 EC
(2,0-3,0 l/ha) etc.

8.1.2.8.2. Lepidopterele defoliatoare dăunătoare pomilor fructiferi

Se cunosc numeroase specii de lepidoptere omizile cărora atacă frunzele prin
roadere, din care cauză se numesc defoliatoare, întrucât în majoritatea cazurilor pomii
atacaţi rămân parţial sau în întregime fără frunze. Printre speciile mai frecvent
întâlnite şi care prezintă o importantă practică deosebită pentru plantaţiile pomicole se
numără: moliile frunzelor de măr şi de prun (Yponomeuta malinellus Zell. şi Y.
padellus L.), nălbaral (Aporia crataegi L.), inelarul (Malacosoma neustria L.), cotarii
verde şi brun (Operophthera brumată L. şi Erannis defoliaria CI), omida păroasă a
dudului (Hyphantria cunea Drury.), fluturele cu vârful abdomenului auriu (Euproctis
chrysorrhoea L.), omizile cu cinci şi cu trei smocuri de perişori (Orgyia antiqua L. şi
O. gonostigma L.) etc.

Molia frunzelor de măr - Yponomeuta malinellus Zell.

Sin.: YponomeutamalinellaZell.,Hyponomeuta malinella Zell. Ord. Lepidoptera,
Fam. Yponomeutidae
Răspândire. Molia frunzelor de măr este răspândită în Europa de Vest şi Asia
Centrală
Descriere. Adultul are corpul mic cu anvergura aripilor de 18-22 mm. Aripile
anterioare sunt albe cu nuanţe argintii prevăzute cu 12-16 puncte negre, dispuse în trei
rânduri aproape paralele şi cu 5-6 puncte în regiunea apicală. Aripile posterioare sunt
brune-cenuşii, cu franjuri fine de culoare cenuşie-închisă. în repaus aripile sunt strânse
de-a lungul corpului fiind suprapuse ca ţigla de pe casă, din care cauza adultul capătă
aspectul unei bande albe - argintii (fig. 183).
Oul este plat, oval, cu diametru de 0,3-0,4 mm, la depunere de culoare gălbuie,
iar mai târziu brun-roşcat.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 16-18 mm lungime, de culoare galbenă

500
sau galbenă-cenuşie, în afară de cap, plăcile toracice,
picioarele
şi ultimul
segment abdominal care sunt negre.
Pe partea dorsală prezintă două rânduri de negi negri cu I f l f perişori.

Pupa are 12-14 mm lungime, de culoare galbenă-bru-nie, într-un cocon alb-

lucios, fusiform, alungit şi ascuţit la ambele capete.
Biologie şi ecologie. Molia Fig. 183. Molia frunzelor de măr (Yponomeuta
frunzelor de măr are o generaţie malinellus Zell.):
pe an. Iernează ca larvă neonată 1 - adult; 2 - pontă (ouă) pe ramură; 3 - larvă; 4 - pupă;
sub scutul care acoperă ponta 5 - cuib din frunze atacate cu coconi (după Bogdanov-Katikov)
(ooplacă). Primăvara la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, când temperatura
medie a aerului depăşeşte 16-18,5°C, larvele părăsesc scutul pontei şi migrează în
grupe spre frunze. Apariţia larvelor hibernante are loc de obicei în perioada desfacerii
mugurilor foliari. La început larvele sunt miniere, ele pătrund în vârful limbului
frunzei şi se hrănesc timp de 10-15 zile cu parenchimul lor între cele două epiderme.
După prima năpârlire, de obicei la începutul înfloririi în masă a mărului larvele
părăsesc minele şi îşi formează cuiburi din mai multe frunze apropiate, înfăşurate cu
fire de mătase. In cuiburi larvele trăiesc în colonii, hrănindu-se cu epiderma superioară
şi parenchimul frunzei. Distrugând frunzele dintr-un cuib, larvele formează altul,
deplasându-se de la vârful ramurii spre baza ei. La atacuri puternice larvele trec de pe
o ramură pe alta, formând noi cuiburi şi aşa treptat coroana pomului poate fi acoperită
în întregime cu cuiburi de larve. Perioada de hrărtire a larvelor durează 34-40 zile,
timp în care larvele năpârlesc de trei ori. într-un cuib se înregistrează până la 32-56
larve, iar la infestări puternice numărul lor ajunge până la 180. In perioada căderii
fmctelor de prisos, larvele ajung la completa dezvoltare şi în ultimul cuib se
transformă în pupă. înainte de a se transforma în pupă larvele îşi confecţionează în
cuib coconi mătăsoşi albi, care sunt grupaţi, strâns uniţi între ei şi dispuşi
perpendicular pe frunze, deosebindu-se astfel de specia înrudită Yponomeuta
padellusL., la care coconii au o dispoziţie neregulată în cuib. După 10-15 zile apar
adulţii care zboară din prima decadă a lunii iunie până la mijlocul lumi august şi sunt
nocturni. Ziua adulţii stau imobili pe partea inferioară a frunzelor, iar în amurg îşi
reiau activitatea. După două săptămâni de la apariţie are loc copulaţia, iar după 5-6
zile de la împerechere femelele încep depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse pe ramurile
tinere, de obicei la baza mugurilor în grupe de câte 30-80 bucăţi aşezate ca ţigla pe
acoperiş şi acoperite cu o substanţă care în contact cu aeml se întăreşte, formând un
scut protector (ooplacă) de 3-5 mm lungime, care peste 8-10 zile devine roşu, iar peste
o lună brun-cenuşiu, care aproape nu se deosebeşte de culoarea scoarţei ramurilor.
Incubaţia durează

501
10-15 zile, apoi apar larvele care sub scutul pontei timp de 8-10 zile se hrănesc cu
rămăşiţele chorionului ouălor din care au apărut, rod epiderma scoarţei, apoi trec în
diapauză până în primăvara anului următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia frunzelor de măr este o specie
monofagă, atacă numai diferite soiuri şi varietăţi de măr, producând uneori pagube
mari prin desfrunzirea pomilor. Larvele la apariţie sunt miniere, pătrund în vârful
frunzuliţelor tinere unde sapă galerii între cele două epiderme, hrănindu-se cu ţesutul
palisadic, formând mine lărgite neregulate, care mai târziu se brunifică, având aspectul
unor arsuri. După 10-15 zile larvele părăsesc minele şi se hrănesc la suprafaţa
frunzelor, formând cuiburi de nutriţie care la început sunt confecţionate spre vârful
lăstarilor, apoi cuprind ramuri întregi ce sunt defoliate. In caz de invazii poate produce
defolierea în masă a livezilor de măr, compromiţând astfel recolta anului respectiv şi a
anului următor.
înmulţirea acestui dăunător este deseori frânată de numeroase specii de insecte
prădătoare şi parazite, precum şi de diferite păsări insectivore. Printre specule
prădătoare mai importante sunt: Anthocoris nemorum L., Orius minutus h.,Nabisferus
L., iar ca paraziţi: Ageniaspis fuscicollis Dalm., Angitia armillata Grav., Pimpa
examinator R, Tetrastichus evonimella Bouche. etc.
Combatere. Pe suprafeţe mici se recomandă tăierea şi înlăturarea din plantaţii a
cuiburilor cu omizi, la apariţia lor, când sunt mici şi distrugerea prin ardere.
Tratamente chimice speciale în perioada repausului vegetativ al pomilor pentru
combaterea stadiului hibemant al moliei frunzelor de măr, în general, se aplică rar,
numai în cazul unor invazii puternice, la depăşirea PED (0,5-1 ooplacă/metru liniar de
ramuri de 1 -2 ani), deoarece tratamentul efectuat pentru combaterea stadiului
hibemant al altor dăunători ai pomilor fructiferi (acarieni, păduchi ţestoşi, păduchi de
frunze), asigură concomitent şi distrugerea larvelor hibernante ale acestui dăunător.
în timpul vegetaţiei, la depăşirea PED (10-25% frunze atacate până la înflorire
sau 3-5 cuiburi/pom după înflorire) se recomandă măsuri cliimice. Primul tratament se
execută în primăvară devreme, în perioada dezmuguririi mărului şi apariţiei larvelor
de sub ooplacă şi migraţiei spre frunze, iar al doilea după înflorire, în timpul părăsirii
minelor de larve şi începutul formării cuiburilor cu BI-58 Nou (0,75-1,0 l/ha),
Sumithion 50 CE (2,0-3,0 l/ha), Zolone 35 CE (2,0-4,0 l/ha) etc.

Molia frunzelor de prun - Yponomeutapadellus L.

Sin.: Hyponomeuta padellus L., H. padella L. Ord. Lepidoptera, Fam.
Yponomeutidae
Răspândire. Molia frunzelor de prun este răspândită în zona temperată şi
meridională a Europei şi în America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 7-8 mm lungime, cu anvergura aripilor de 18-
22 mm. Aripile anterioare sunt de culoare albă, prevăzute cu 16-19 pete circulare
negre dispuse în trei rânduri neregulate şi cu pete negre în zona apicală a aripilor.
Aripile posterioare sunt brune-cenuşii, cu franjuri lungi de culoare albă, uneori cu
nuanţe cenuşii.
Oul este oval, turtit, cu diametrul de 0,3-0,4 mm, la depunere de culoare gălbuie-
lăptoasă, iar cu timpul devine bmn.

502
 Larva la exterior este foarte asemănătoare cu cea a moliei frunzelor de măr, la
completa dezvoltare are corpul de 14-16 mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie, iar
capul, pronotul, picioarele toracice şi placa anală sunt negre. Pe partea dorsală a
corpului prezintă rânduri longimdinaie din pete negre.
Pupa are corpul de 7,5-11 mm lungime, de culoare galbenă-brunie, într-un cocon
fusiform, alb, de 18-20 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Molia frunzelor de pmn are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de larvă de vârsta a I-a sub scutul care acoperă ponta (ooplacă). Primăvara în
prima sau a doua decadă a lunii aprilie, larvele năpârlesc, rod orificii în scutul
protector şi migrează mai întâi pe muguri şi apoi pe fkinzuliţe. Spre deosebire de
specia Yponomeuta malinella Zell., larvere eclozate a speciei Y. padellus L. nu sunt
miniere şi nu pătrund în limbul frunzelor. în perioada hrănirii larvele înconjoară
frunzele atacate cu fire mătăsoase, formând cuiburi de nutriţie, în care se hrănesc cu
epiderma şi parenchimul frunzelor, producând scheletarea acestora. La atacuri mici,
cuiburile sunt formate pe frunzişul din vârful lăstarilor, iar la invazii mari o mare parte
din coroana pomilor este acoperită cu păienjeniş. Dezvoltarea stadiului larvar durează
35-45 zile, timp în care larvele năpârlesc de 3 ori. In a doua sau a treia decadă a lunii
iunie larvele ajung la completa dezvoltare, îşi confecţionează câte un cocon în care se
transformă în pupă. Coconii au o dispoziţie neregulată în cuib, deosebindu-se de cei ai
speciei Yponomeuta malinella Zell., care sunt grupaţi strâns uniţi între ei şi dispuşi
perpendicular pe frunze. Stadiul de pupă durează 10-15 zile. Spre sfârşitul lunii iunie -
începutul lunii iulie apar primii adulţi. Apariţia se eşalonează pe o perioadă de 40-50
zile. Adulţii zboară seara şi noaptea. După 4-5 zile de la apariţie are loc împerecherea,
după care începe depunerea ouălor. Femela depune ouăle în grupe de câte 20-30
bucăţi pe ramurile tinere, de obicei la baza mugurilor, fiind acoperite cu o secreţie
gălbuie, care în contact cu aeml se întăreşte, formând un scut protector (ooplacă).
Incubaţia durează 15-20 zile. Larvele apărute rămân sub scut pentm iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia frunzelor de prun este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de sâmburoase (prunul, caisul, vişinul, porumbarul,
păducelul şi foarte rar mărul, scoruşul), preferând prunul şi porumbarul. Larvele atacă
frunzele care la invazii puternice pot produce defolieri în masă. Daune mai mari se
înregistrează în anii cu ierni blânde şi veri secetoase.
Dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorului este influenţată atât de factori climatici cât
şi de numeroase organisme entomofage, ca şi la specia înrudită-molia frunzelor de
măr (Yponomeuta malinellus Zell.).
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia
precedentă (Yponomeuta malinellus Zell.).
Nălbarul sau albiliţa pomilor - Aporia crataegi L.
Sin.: Pieris crataegi L., Pontia crataegi L. Ord. Lepidoptera, Fam. Pieridae
Răspândire. Nălbarul este larg răspândit în toată Europa, Asia, Africa de Nord şi
în America.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 40-50 mm la masculi şi
de 60-70 mm la femelă Corpul este negru, acoperit cu peri albi şi negri, scurţi şi de
obicei rari. Trompaşi picioarele sunt negre. Antenele suntnegre, lungi, măciucate,
cuultimele4-5 articule la femelă şi ultimul articul la mascul, de culoare albă Aripile
sunt albe, cu nervuri distincte, negre, fiind acoperite cu solzi rari, din care cauză

503
aripile par, mai ales la femelă, aproape transparente. Aripile posterioare, mai ales la
femelă, pe partea inferioară sunt acoperite cu solzi negri care formează o prăfuire fină.
In repaus aripile stau vertical, alăturate (fig. 184).
Oul este de formă butelică, de 1,5-1,7 mm înălţime, cu 12-14 striuri
longitudinale, la depunere de culoare galbenă, lucios, iar mai târziu devine brun-
cenuşiu.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 45-50 mm lungime, dorsal de culoare
castanie, iar ventral cenuşie-plumburie, acoperit cu perişori negricioşi. Capul,
picioarele şi segmentul anal suntnegre. Peparteadorsalăacorpului prezintă trei dungi
longitudinale negre, dintre care cea mediană este mai lată, intercalate cu două dungi
mai înguste, brune-portocalii.
Pupa este trunchiată, de 25-30 mm lungime, de culoare galbenă sau cenuşie-
deschisă, cu puncte negre.
Biologie şi ecologie. Nălbarul are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă
de vârsta a U-a şi a UJ-a în cuiburi formate din 2-3 frunze răsucite, unite prin fire de
mătase şi suspendate de ramuri. într-un cuib se pot găsi 10-20, uneori până la 30-60
larve, fiecare în coconi separaţi, formaţi din fire de mătase albă Primăvara devreme, la
începutul lunii aprilie, larvele hibernante părăsesc cuiburile şi încep să se hrănească
atacând la început mugurii
vegetativi şi floriferi, apoi frunzele, butonii şi florile, fiind mai active în zilele calde cu
soare şi pe timp liniştit, iar noaptea sau pe timp
răcoros se retrag în cuiburi. Apariţia în masă a
larvelor şi începutul hrănirii are loc în faza de
dezmugurire la măr, când temperatura medie a
aerului depăşeşte 8°C. La temperaturi de peste
14°C larvele îndeosebi cele de vârstă înaintată
se răspândesc în toată coroana pomilor şi se
hrănesc izolat cu frunze.
Dezvoltarea stadiului larvar durează30-
40zile. Ajung la completa dezvoltare, de obicei,
în faza de scuturare a petalelor şi începutul
formării fructelor. Larvele ajunse la maturitate
Fig. 184. Nгlbarul
înainte de a se transforma în pupe se fixează în
(Aporia crataegii L.): 1 -
adult; 2 - ouг pe frunzг; 3 4 - poziţie verticală pe ramurile larvă; pomilor sau
pupг; 5 - cuib din frunze cu pe alte suporturi (garduri, stâlpi,
omizi hibernante (dupг pereţii clădirilor etc.) cu un brâu de mătase.
Bogdanov-Katikov) Transformarea în pupă începe în curând după terminarea
înfloririi mărului, iar îrnpuparea în masă peste 7-10 zile după înflorire. Stadiul pupai
durează 2 săptămâni. La începutul lunii iunie, apar adulţii care zboară în zilele calde şi
însorite, hrănindu-se cu nectarul florilor din flora spontană. Zborul adulţilor durează
26-30 zile. După o perioadă de hrănire pentru maturarea sexuală, are loc copulaţia şi
ponta. Femela depune ouăle pe partea superioară a frunzelor pomilor fructiferi în
grupe de câte 30-150 ouă. O femelă depune până la 500 ouă. Incubaţia durează 10-15
zile. Larvele apărate se grupează pe partea superioară a frunzelor unde rod epiderma şi
parenchimul. Franzele atacate se ofilesc, se brunifică şi se răsucesc înjurai nervurii
principale. Larvele se hrănesc aproape 3 săptămâni şi în această perioadă năpârlesc de
două ori, apoi îşi confecţionează cuiburi din frunze atacate şi coconi mătăsoşi în care

504
rămân pentru iernat. Formarea cuiburilor pentru iernat începe de la jumătatea lunii
iulie şi se termină în luna august.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nălbarul este o specie polifagă, atacă
numeroase specii de pomi fructiferi, preferând prunul, mărul, părul, caisul, cireşul,
piersicul şi alte specii, precum şi unele specii forestiere păducelul, ulmul, alunul,
măceşul, porumbarul etc. La invazii mari larvele produc defolierea completă a
pomilor, prin distragerea în primăvară a mugurilor şi a frunzelor de abia apărate.
Pagubele produse de atacul larvelor din vară nu au importanţă economică.
în reglarea populaţiei acestui dăunător un rol important au peste 70 de specii de
insecte entomofage: Apanteles sp., Pimpla instigator Fabr., Pteromalus puparum L.,
Ceromasia nigripes Fall. etc.
Combatere. Ca măsuri preventive se recomanda strângerea cuiburilor cu larve
în timpul tăierii pomilor şi distragerea prin ardere. In timpul vegetaţiei în anii de
invazii se recomandă măsuri chimice.
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazie, în
primăvară devreme sau în vară la apariţia larvelor şi depăşirea PED (3-5 cuiburi/pom
până la desfacerea mugurilor, sau 10-15% frunze atacate/pom după desfacerea
mugurilor) cu aceleaşi produse ca şi la omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea
Drury.), cotarul verde (Operophthera brumată L.) molia porumbarului (Archips
rosana L.) etc.

Inelarul - Malacosoma neustria L.

Sin.: Gastropachna neustria L., Bombyx neustria L., Lasiocampa neustria L. Ord.
Lepidoptere, Fam. Lasiocampidae
Răspândire. Inelarul este larg răspândit în toată regiunea palearctică.
Descriere. Adultul are corpul voluminos şi păros, de culoare brună- deschisă
acoperit cu perişori bruni-gălbui. Anvergura aripilor este de 30-32 mm la masculi şi
de40-42 mm la femele. Capul este mic cu antene filiforme la femele şi pectinate la
masculi. Ocelii lipsesc, iar aparatul bucal este rudimentar. Aripile anterioare sunt
brune-galbui, cu câte o bandă transversală lată oblică slab ondulată, de culoare mai
închisă. Aripile posterioare sunt brune-închis, în repaus aripile sunt aşezate ca un
acoperiş de casă (fig. 185).
Oul este oval, de 3 mm lungime, de culoare brună-cenuşie, depuse pe ramurile
subţiri, sub formă de inel, de unde şi denumirea insectei.
Larva neonată este neagră, la completa dezvoltare are corpul de 40-55 mm
lungime, dorsal de culoare cenuşie-albăstrie, iar ventral neagră-cenuşie, acoperit cu
peri fini, cenuşii, urticanţi. Capul este albastru cu două macule negre. Pe partea
dorsală a corpului prezintă 5 dungi longitudinale, dintre care cea mediană este albă şi
mărginită pe de o parte şi de alta de linii roşii, alternând cu linii albastre.
Pupa este brună-închisă, acoperită cu perişori rari şi adăpostită într-un cocon alb.
Biologie şi ecologie. Inelarul are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă
neonată în interiorul oului, pe ramurile subţiri ale pornilor. Primăvara, de regulă în a
doua decadă a lunii aprilie în faza de dezmugurire a pomilor încep să apară larvele
hibernante, care are loc eşalonat şi durează până la începutul lunii mai. Apariţia
larvelor se produce după 3-7 zile de la trecerea temperaturii medii zilnice a aerului de
11 °C, aproximativ cu 5-17 zile până la înfloritul mărului. Larvele hibernante sunt
foarte rezistente la variaţiile de temperatură şi umiditate, fiind distruse numai la

505
temperaturi de -35°C. Până în vârsta a IV-a larvele trăiesc grupate, formându-şi
cuiburi mătăsoase în care stau în timpul zilei şi unde adună mai multe frunze cu care
se hrănesc. Noaptea larvele ies din cuiburi şi se hrănesc cu frunzele din apropiere,
ţesându-şi noi fire de mătase, care le servesc drept punţi de trecere de pe o frunză pe
alta. începând cu vârsta a V-a larvele se răspândesc în coroana pomului unde trăiesc
izolat şi revin în adăposturi numai noaptea sau pe timp ploios. Dezvoltarea stadiului
larvar durează 30-45 zile, timp în care năpârlesc de 4-5 ori, trecând prin 5-6 vârste.
Condiţiile optime de dezvoltare a larvelor este temperatura aerului cuprinsă între 20-
30°C. Spre sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie larvele ajung la
completa dezvoltare şi se transformă în pupe. Transformarea are loc în coconi
mătăsoşi albi, fixaţi pe tulpini, ramuri,
între frunze uscate etc. Stadiul pupai
durează două săptămâni. Adulţii apar
la sfârşitul lunii iunie sau în iulie şi au
un zbor nocturn. După copulaţie
femelele încep să depună ouă Ouăle
sunt depuse în grupe pe ramurile
subţiri, uneori şi pe peţiolul frunzelor
de măr, păr, prun, fiind lipite între ele
şi de ramuri cu o secreţie specială care
se întăreşte în contact cu aerul, rn
fiecare grupă sunt depuse câte 25-450
ouă, în medie 250, dispuse în spiralăpe
mai multe rânduri, sub formă de inel,
de unde şi denumirea insectei de
„inelar". In acest stadiu dăunătorul
Fig. 185. Inelarul (Malacosoma neustria iernează
L.): 1 - adult, 2 - pontг (ouг) pe ramurг; 3 Plante atacate şi mod de
- larvг, 4 - pupг; 5 - ramurг de mгr cu dăunare. Inelarul este o specie
frunze atacate (dupг Bogdanov-Katikov) polifagă, atacă numeroase specii de
pomi şi arbuşti fructiferi, precum şi arbori ornamentali şi forestieri, preferând mărul,
părul, prunul, stejarul, ulmul, teiul. La atacuri puternice provoacă defolierea în masă a
pomilor.
înmulţirea acestui dăunător este puternic frânată de numeroase specii de insecte
entomofage, printre care se numără: Telenomus laeviusculus Ratz., T. terebrans Ratz.,
Apanteles nigerrimus Rom., A rubipes Hal. etc.
Combatere. Ca masuri preventive - înlăturarea ramurilor cu pontele hibernante
în timpul tăierii pomilor şi distmgerea prin ardere. In perioada vegetaţiei, în anii de
invazie se aplică măsuri biologice sau chimice. Ca măsuri biologice se recomandă 1-
2 tratamente, la interval de 7-8 zile cu preparate bacteriene pe bază de Bacillus
thuringiensis var. kurstaki-Fovay 48 B (1,5-2,0 kg/ha) etc, sau cu preparate virale pe
bază de virusul poliedrozei nucleare.
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în cazul unor atacuri
puternice, în primăvară devreme la apariţia în masă a larvelor şi depăşirea PED (1,0-
5,0 ponte/pom până la desfacerea mugurilor, sau 10-15% frunze atacate/pom, ori 12-
15 larve/100 ramuri după desfacerea mugurilor), cu aceleaşi produse ca şi la molia
frunzelor de măr (Yponomeuta malinellus Zell.).

506
 Tratamentul cuproduse chimice saubiologice se apHcăîmpotriva larvelor tinere,
înprimele două vârste, când sunt mai sensibile la insecticide deoarece sunt mai puţin
păroase.

Cotarul verde - Operophthera brumată L.

Sin.: Cheimatobia brumată L.
Ord. Lepidoptera, Fam. Geometridae
Răspândire. Cotarul verde este larg răspândit înmulte ţări din Europa şi Asia Centrală
Descriere. Adulţii prezintă un dimorfism sexual accentuat. Femela are corpul de
8-10 mm lungime, de culoare brună - cenuşie cu zone albicioase, cu aripi rudimentare,
scurte care nu ajung până la jumătatea abdomenului şi nu poate zbura. Aripile sunt
brune-cenuşii cu pete deschise şi două dungi transversale la cele anterioare şi numai o
dungă la cele posterioare de culoare mai închisă. Abdomenul este oval-alungit,
voluminos, cenuşiu cu pete mici negre. Masculul are aripi dezvoltate normal cu
anvergura de 20-25 mm. Corpul este subţire de 10-12 mm lungime, acoperit cu
perişori cafenii. Capul este mic, antenele pectinate. Aripile anterioare sunt late, uşor
rotunjite la vârf, brune-cenuşii cu dungi transversale ondulate mai închise. Aripile
posterioare sunt albe-cenuşii, fără dungi. Ambele perechi de aripi prezintă o serie de
puncte închise dispuse pe marginea apicală (fig. 186).
Oul este oval-alungit, reticulat, de 0,8 mm lungime şi de 0,5 mm lăţime, la
depunere verde-pal, iar peste câteva zile capătă o culoare roşcată-portocalie.
Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, cilindric de 26-30 mm lungime,
de culoare verde-gălbuie, cu capul de culoare verde-închisă sau verde-brunie. Pe
partea dorsală prezintă o dungă mediană longitudinală de culoare verde-închisă, iar pe
părţile laterale câte 3 dungi albe-gălbui, dispuse tot longitudinal. Are trei perechi de
picioare toracice şi numai două perechi abdominale, din care cauză larvele se
deplasează prin îndoirea corpului în mod caracteristic, imitând operaţiunea de măsură
cu pasul sau cotul, de unde şi denimtirea de „paşi" sau „cotari".

507
 Pupa are 12-13 mm lungime,
de culoare brună, se află într-un co-
con format din particule de
pământ.
Biologie şi ecologie. Cotarul
verde are o generaţie pe an.
Iernează în stadiul de ou la baza
mugurilor sau pe scoarţa ramurilor.
Primăvara are loc ecloziunea
larvelor ce se produce în mod
eşalonat şi durează din martie până
la sfârşitul lunii aprilie. Apariţia
primelor larve corespunde
fenologic cu fenofaza de desfacere
a mugurilor, de regulă cu 10-12
zile până la înflori-

508
(Operophthera brumată L.): rea cireşului, vişinului, caisului etc.
Larvele apărute la început pătrund în
1 - mascul, 2 - femelă, 3 - larvă (după Bogdanov-Katikov)
muguri şi se hrănesc cu conţinutul
lor, apoi atacă frunzele, bobocii florali, florile şi fructele în formare. Dezvoltarea
stadiului larvar durează 20-25 zile, trecând prin cinci vârste. In a doua decadă a lunii
mai larvele ajung la completa dezvoltare, coboară pe un fir mătăsos din coroana
pomilor şi migrează în sol, la adâncime de 5-13 cm, unde îşi construiesc coconi
mătăsoşi, acoperiţi cu particule de pământ în interiorul cărora se transformă în pupe.
In stadiul de pupă, insecta rămâne în diapauză în curs de 3-4 luni până în toamnă In a
doua jumătate a lunii octombrie, are loc transformarea în adulţi care apar în luna
octombrie sau în noiembrie, de regulă pe vreme rece şi umedă. La început apar
masculii, iar după 3-6 zile femelele. Indiferent de data apariţiei, fluturii rămân în
livadă până când apar temperaturi scăzute, mai mici de 0°C, fiind mai activi în nopţile
senine şi cu brumă. Din cauza aripilor rudimentare femelele urcă pe trunchi în
coroana pomilor. Deplasarea femelelor este rapidă, parcurgând aproape 1 m/minut
Acestea sunt active mai ales seara şi noaptea, când are loc copulaţia şi ponta. Masculii
zboară seara şi noaptea, de regulă rhjundMpinilor şi coroanei. După împerechere
femelele încep să depună ouă Acestea sunt depuse izolat sau în grupe a câte 2-3 ouă
labaza mugurilor, în crapăturile scoarţei, în locul de bifurcare arămurilor, în muşchi şi
licheni, fiind fixate cu un lichid vâscos care se întăreşte în contact cu aeml.
Majoritatea ouălelor sunt depuse în partea superioară a coroanei, spre extremitatea
ramurilor. O femelă în curs de 20-30zile depune în medie250-300 ouă Dezvoltarea
embrionului începe în toamnă, apoi se întrerupe şi continuă în primăvară după iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cotarul verde este o specie polifagă, atacă
peste 70 de specii pomicole şi silvice, preferind cireşul, părul, mărul, caisul, ulmul,
stejarul, fagul, frasinul etc. La început larvele pătrund în mugurii foliari şi florali, pe
care îi rod parţial sau total. După desfacerea mugurilor larvele atacă frunzele, bobocii
florali, florile şi chiar fructele în special la cireş, măr etc. La invazii mari, larvele
defoliază parţial sau total arborii ce influenţează negativ atât asupra producţiei cât şi a
durabilităţii pomilor.
înmulţirea acestui dăunător este limitată de numeroase specii prădătoare şi
parazite, dintre care o importanţă mai mare o prezintă: Anthocoris nemorum L.,
Eulophus larvarum L., Apanteles gostopachae Tel., A. immunis Hal., Telenomus
nitidulus Th. etc.
Combatere. Măsuri preventive. Aplicarea lucrării repetate a solului de sub
coroana pomilor în timpul verii pentm distmgerea larvelor retrase în sol pentm
îumpupare, precum şi a pipelor; instalarea de inele cu clei pe trunchiuri, în toamnă
pentm capturarea femelelor care neputând zbura se urcă pe trunchi în coroana
pomilor, către vârf pentm a depune ouă.
Pe cale biologică dăunătorul se combate prin utilizarea preparatelor biologice pe
bază de Bacillus thuringiensis var. kurstaki (Foray 48 B în doză de 1,5-2,0 kg/ha).
Cele mai eficace tratamente se realizează la temperaturi de 18-22°C şi atunci când se
aplică la larvele tinere de vârstele 1 şi 2.
Tratamente chimice speciale în perioada repausului vegetativ al pomilor pentm
distmgerea ouălor hibernante ale cotarului verde în general se aplică rar, numai în
cazul unor invazii puternice, la depăşirea PED (2-5 ouă/ramuri de 1-3 ani), deoarece
tratamentele efectuate pentm combaterea stadiului hibernat al altor dăunători ai

509
pomilor fructiferi (acarieni, păduchi ţestoşi, păduchi de frunze etc.) asigură o
diminuare apopulaţiei cotarului verde sub pragul economic de dăunare.
în perioada de vegetaţie, în anii de invazii, în primăvară devreme, la apariţia în
masă a larvelor şi depăşirea PED (5 larve/100 rozete) se recomandă tratamente
chimice, utilizând aceleaşi produse, ca şi pentm moliile tortricide cu care se combate
concomitent Tratamentul se execută înainte de dezmugurire şi vizează distmgerea
larvelor în primele vârste.

Cotarul brun - Erannis defoliaria CI.

Sin.: Hibernia defoliaria CI.
Ord. Lepidoptera, Fam. Geometridae
Răspândire. Cotarul brun este răspândit în multe ţari din Europa şi Asia
Centrală. Adesea se întâlneşte în asociaţie cu cotarul verde (Operophthera brumată
L.), mai ales în livezile din preajma pădurilor, însă are o densitate mai mică decât
cotarul verde.
Descriere. Adulţii prezintă un diformism sexual accentuat. Femela este apteră,
are corpul de 10-13 mm lungime, de culoare brună-gălbuie sau brună-cenuşie, cu pete
negre. Masculul are anvergura aripilor de 30-35 mm. Aripile anterioare suntbrune-
gălbui sau brune-roşcate cu pete mici cafenii şi cu două dungi transversale late roşii-
închise, dispuse în zig-zag, din care una spre bază, iar a doua pe treimea a doua a
aripii. Aripile posterioare sunt de culoare brună-închisă cu pete cafenii şi o mică pată
roşie în centru şi franjuri gălbui.
Oul are până la 1 mm lungime, de culoare gălbuie sau galbenă-închisă, apoi
devine portocaliu.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 30-35 mm lungime de culoare foarte
variată, de la galbenă-roşcată, galbenă-brună până la brună-negricioasă dorsal şi
galbenă-deschisă ventral, în afară de cap şi ultimul segment abdominal care sunt
brune-închise. Pe partea dorsală a corpului, prezintă 2 dungi închise, iar lateral dungi
fine gălbui.
Pupa are 10-15 mm lungime, de culoare brună-deschisă, lucitoare. Cremasterul
alungit şi bifurcat
Biologie şi ecologie. Ciclul biologic, plantele atacate şi daunele produse în
general sunt similare cu ale speciei Operophthera brumată L., cu deosebirea că adulţii
speciei Erannis defoliaria CI. apar toamna mai devreme (septembrie-octombrie).
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la specia Operophthera brumată L.
Omida păroasă a dudului sau fluturele alb american - Hyphantria cunea Drury.
Sin.: Bombyx cunea Drury., Arctia textor Harris., A. cunea Drury. Ord. Lepidoptera,
Fam. Arctiidae
Răspândire. Omida păroasa a dudului este originară din America de Hord, unde
pentru prima dată a fost semnalată şi descrisă în anul 1770 de către savantul Drury. în
Europa a fost observată pentru prima dată în anul 1940 în Ungaria (în apropierea
oraşului Budapesta) de către un colecţionar amator de fluturi, de unde s-a răspândit şi
în alte ţari din sud-estul Europei. Denumirea populară de fluture alb american a fost
dată în 1952 la Conferinţa Internaţională pentru Carantină şi protecţia plantelor.
în Moldova pentru prima dată a fost semnalată în anul 1966 în unele raioane de
sud ale republicii, de unde s-a extins în toate regiunile. Omida păroasă a dudului în
ţara noastră este un dăunător de carantină.

510
 Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 30-36 mm la femele şi de 25-30
mm la masculi. Corpul are 8-15 mm lungime, de culoare albă, uneori cu o slabă
nuanţă cenuşie. Capul este acoperit cu perişori lungi albi. Ochii sunt mari, de culoare
neagră, la masculi fiindmaimarişimaiproernmeM
la femele şi pectinate la masculi. Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare albă
uneori cu pete mici negre-albăstrii, dispuse neregulat pe partea dorsală a aripilor, fiind
mai pronunţată la generaţia de primăvară şi în special la masculi. Aripile posterioare
sunt lăţite şi rotunjite, de culoare albă, prevăzute cu franjuri fine şi scurte. Picioarele
sunt galbene-brunii cu tarsele mai închise. Abdomenul este verde-gălbui la femele şi
alb cu câteva puncte negre la masculi, acoperit cu perişori albi, cu aspect pufos (fig.
187).
Oul este sferic, cu diametrul de 0,5-0,7 mm lungime şi cu chorionul fin granulat,
la început de culoare galbenă-verzuie, iar mai târziu plumburie.
Larva în primele vârste este galbenă-verzuie, iar la completa dezvoltare are
corpul de 30-40 mm lungime, de culoare brună-închisă pe partea dorsală şi verde-
brunie pe cea ventrală şi laterală, acoperită cu numeroşi perişori bruni-închişi sau
negri. Capul, scutul toracic şi picioarele toracice sunt negre. Pe fiecare segment
prezintă câte 12 negi (dorsal
patru negi, de culoare neagră, iar
lateral câte patru de culoare galbenă-
deschisă) prevăzuţi cu smocuri de peri
lungi, bruni-închişi sau negri, urticanţi.
Pupa are 10-15 mm lungime şi 5-
6 mm lăţime, la început de culoare
galbenă-verzuie, mai târziu brună-în-
chisă, lucitoare, cu cremasterul în
formă de lopăţică, prezentând la vârf
perişori în formă de cârlige. Este
Fig. 187. Omida pгroasг a dudului adăpostită într-un cocon mătăsos de
(Hyphantria cunea Drury): 1 - adult; 2 - culoare albă murdară, cenuşie, de
larvг, 3 - cuib confecюionat de larve formă ovală.
(dupг Scegolev) Biologie şi ecologie. Omida
păroasă a dudului are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă, în locuri foarte
variate: în crăpăturile scoarţei pomilor, sub scoarţa exfoliată, prin scorburi, pe garduri,
pe pereţii şi sub streşinile clădirilor, în resturile vegetale şi în stratul superficial al
solului, preferând locuri adăpostite şi uscate. Pupele hibernante sunt foarte rezistente
la temperaturi reduse şi pot suporta valori de până la -35°C, insă sunt foarte sensibile
la variaţiile termice din primăvara, când mortalitatea lor poate ajunge la 70-90%.
Primăvara când temperatura medie a aerului depăşeşte 9°C, pupele încep să se
dezvolte. Apariţia adulţilor are loc la sfârşitul lunii aprilie-mai şi se eşalonează25-35
zile, la condiţii favorabile (zile călduroase cu precipitaţii puţine) şi până la 60-70 zile
pe timp răcoros şi cu precipitaţii abundente. Zborul maxim are loc în a doua jumătate
a lunii mai şi prima decadă a lumi iunie, de regulă după 7-12 zile de la apariţia
primilor fluturi la temperaturi medii zilnice, ce depăşesc 16-17°C şi durează 7-12 zile.
Zborul adulţilor este nocturn, ziua stau ascunşi în diferite locuri din coroana porţiilor
sau în alte adăposturi. Zborul femelelor este greoi şi pe distanţe mici, iar a masculilor
este mai intens, deplasându-se la distanţe mai mari. Longevitatea adulţilor este de 4-

511
10 zile la masculi şi 5-14 zile la femele. Imediat după apariţie are loc împerecherea şi
ponta. Depunerea ouălor începe după 1 -40 ore de la împerechere. Ouăle sunt depuse
pe ambele părţi ale frunzei, preferând partea inferioară a frunzelor (spre marginea lor)
diferitor specii de arbori, pomi şi arbuşti (dud, arţar, salcie, cireş, vişin, prun, măr, păr
etc), fiind preferaţi arborii izolaţi cu coroana bine aerisită şi ltiminată. Femela depune
ouăle în grupe mari (0,8-3,8 cm) obişnuit câte 400-500 ouă, aşezate într-un singur
strat în şiruri regulate, drepte sau curbe şi lipite cu o secreţie care se întăreşte în
contact cu aerul şi acoperite cu perişori albi fini şi rari de pe abdomen. Perioada
ovipozitară continuă până la sfârşitul lunii iunie. O femelă depune în medie 1200-
1500 ouă, de obicei într-o singură grupă, iar maximum până la 2000. Incubaţia
durează 4-10 zile. Larvele încep să apară din a treia decadă a lunii mai şi se hrănesc
cu epiderma şi parenchimul frunzelor ocolind nervurile. în primele trei-patra vârste
larvele trăiesc în colonii formându-şi la început cuiburi mici din 2-3 frunze, prinse cu
fire de mătase, iar mai târziu pe măsură ce omizile cresc îşi formează cuiburi mari de
la 40-100 cm lungime din frunzele atacate înfăşurate cu fire mătăsoase. Cuibul se
măreşte de la exterior la interior, în mod obişnuit de la vârful ramurii spre baza ei.
începând din vârsta a V-a, larvele se răspândesc în toată coroana pomilor, unde se
hrănesc intens cu frunze distmgându-le complet, lăsând neatacate doar peţiolul şi
nervurile principale. Dezvoltarea stadiului larvar durează30-50 zile în funcţie de
temperatura aemlui şi de planta gazdă, timp în care larvele năpârlesc de 6 ori, trecând
prin 7 vârste. La sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie larvele ajung la completa
dezvoltare, migrează în diferite adăposturi uscate şi întunecoase (crăpăturile scoarţei
pomilor, resturi vegetale din coroană, frunziş căzut etc.) unde îşi construiesc coconi în
care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 9-14 zile. Adulţii generaţiei a doua
încep să apară în prima sau a doua decadă a lunii iulie şi durează până în intima
decadă a lunii august. Împerecherea şi depunerea ouălor începe la 8-10 zile de la
apariţia fluturilor. Prolificitatea femelelor este de 2000-2500 ouă. Incubaţia durează 8-
12 zile. Larvele apărute se dezvoltă în august-septembrie. Ajunse la completa
dezvoltare larvele se retrag în diferite adăposturi, unde se transformă în pupe care
rămân pentm iernat, hi unii ani se dezvoltă parţial şi generaţia a treia, însă
temperaturile scăzute din ultima decadă a lunii octombrie sau din luna noiembrie
determină mortalitatea larvelor care nu ajung la maturitate.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida păroasă a dudului este o specie
polifagă atacă peste 250 specii de plante lemnoase şi ierboase, preferând dudul,
arţarul, mărul, părul, prunul, cireşul, vişinul, gutuiul, nucul, viţa de vie, caisul,
piersicul, coacăzul, zmeurul, căpşunul, porumbul, floarea-soarelui etc. Larvele tinere
(I-1Y vârstă) trăiesc în colonii şi rod epiderma şi parenchimul frunzelor, formându-şi
aşa numitele cuiburi de hrănire, la început din 2-3 frunze, iar mai târziu cuiburi mari,
care la invazii pot ajunge până la 1 m şi mai mult. Larvele de vârstă mai înaintată
părăsesc cuiburile de hrănire, devin solitare şi se răspândesc în coroampomilor, fiind
capabile să migreze de la un pom la altul, disfmgând aparatul foliar, lăsând numai
resturi de nervuri. în anii de invazii pomii sunt complet defoliaţi, iar atacurile repetate
duc la debilitarea şi uscarea pomilor.
Se întâlnesc o serie de duşmani naturali care prin activitatea lor frânează
înmulţirea acestui dăunător, printre care se remarcă: Chrysopa vulgaris Schn., Ch.
perla L., Panorpa communis L., Nabis apterus R, Psychophagus omnivorus Walk.,
Pimpla instigator R etc.

512
 Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri de carantină
fitosanitară, măsuri agrotehnice, mecanice, biologice şi chimice. Ca măsuri de
carantină fitosanitară - respectarea cu stricteţe a măsurilor de carantină,
recomandate de Inspectoratul de Stat pentru Carantina Plantelor, pentru a împiedica
răspândirea acestui dăunător în zonele în care încă nu a fost semnalată prezenţa lui.
Ca măsuri agrotehnice şi mecanice se recomandă: pe suprafeţe mici, primăvara
devreme se vor aplica curăţirea trunchiurilor şi ramurilor mai groase de scoarţa
exfoliată de muşchi, licheni, a scorburilor şi distrugerea tuturor resturilor prin ardere;
efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibemant;
aplicarea brâelor-capcană în jurul trunchiurilor pomilor pentru captarea larvelor care
se retrag pentru împupare, apoi distrugerea prin ardere; tăierea şi distrugerea prin
ardere a cuiburilor mici (2-3 frunze) de luănire (omizit).
Ca măsuri biologice se recomandă aplicarea preparatelor biologice pe bază de
bacterii (Bacillus thuringiensis var. kurstaki) cum ar fi preparatul Foray 48 B (1,5-2,0
kg/ha) etc, sau preparate virale, ca preparatul baculovirotic Virin-HC-3 cu titrul de 6
mlrd. granule (poliedre)/g, cu norma de utilizare de 0,1-0,2 kg/ha, aplicându-se câte
2-3 tratamente/generaţie, la intervale de 5-7 zile, împotriva larvelor tinere, de vârsta a
I-a - ni-a. Aplicarea preparatelor biologice sunt preferabile, mai ales în livezile de
lângă locuinţe, arborii din parcuri, grădini publice, de pe marginea şoselelor,
drumurilor, căilor ferate etc, deoarece acestea asigură o combatere de lungă durată a
mai multor specii de omizi defoliatoare şi totodată nu sunt toxice pentru om şi
animale folositoare.
Tratamente chimice se aplică pe vegetaţie la apariţia larvelor-începurul
formării cuiburilor (1-2 tratamente/generaţie) cu unul din următoarele produse:
Dimilin 25 WP (0,1 -0,2 kg/ha), Fury 10 EW (0,2-0,3 l/ha), Pyrinex 480 EC (2,0-2,5
l/ha), Talstar 10 EC (0,4 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha) etc. Se recomandă
alternarea produselor utilizate pentru evitarea apariţiei fenomenului de rezistenţă la
pesticide. Tratamentele se vor aplica când majoritatea larvelor se găsesc până în
vârsta a Ul-a (7-8 mm lungime) şi se vor repeta după 8-10 zile, în cazul densităţii
mari de omizi. Plantaţiile de dud nu se vor trata în perioada recoltării frunzelor pentru
viermii de mătase.
în plantaţiile pomicole unde se aplică corect tratamente chimice de combatere a
viermelui merelor şi altor dăunători ai pomilor fructiferi, concomitent ţin sub control
şi populaţiile acestui dăunător, ne mai fiind nevoie de măsuri speciale de combatere a
lui.

Omida păroasă a stejarului - Lymantria dispar L.

Sin.: Ponthetria dispar L., Ocneria dispar L. Ord. Lepidoptera, Fam. Lymantriidae
Răspândire. Omida păroasă a stejarului este larg răspândită în Europa, Africa
de Nord, Asia Orientală până în Japonia şi America de Nord.
Descriere. Adulţii prezintă un dimorfism sexual pronunţat, masculii se
deosebesc de femele prin culoare şi mărime. Femela are anvergura aripilor anterioare
de 65-75 mm, cu corpul voluminos, acoperit cu peri deşi gălbui, abdomenul la capăt
prevăzut cu un smoc de peri galbeni-mginii cu care sunt acoperite ouăle. Antenele
sunt fitiforme. Aripile anterioare sunt albe-gălbui, cu linii transversale în formă de
zig-zag, mai închise, iar cele posterioare sunt albicioase, pe marginea exterioară cu
Unii şi puncte brune-negricioase. Masculul este mai mic, are anvergura aripilor de

513
35-45 mm, cu corpul mai subţire, de culoare brună acoperit cu peri. Antenele sunt
bipectinate, mari. Aripile anterioare sunt brune-roşcate, cenuşii, cu4-5 dungi
transversale în zig-zag, de culoare mai închisă Aripileposterioare sunt uniform
cenuşii, pe marginea exterioară fumurii şi cu franjuri deschise (fig. 188).
Oul este oval, uşor turtit, la cei doi poli de 0,2 mm lungime, la depunere de
culoare roşiatică, iar mai târziu brunie.
Larva neonată este
neagră cu peri albi lungi, iar la
completa dezvoltare are corpul
de 65-80 mm lungime, de
culoare brună - cenuşie, uşor
violacee, dorsal cu 3 linii
subţiri longitudinale galbene.
Capul este mare, gal-ben-
bruniu, cu pete negre. Pe
partea dorsală a corpului pre-
zintă două rânduri de negi,
care pe segmentele 2-6 sunt
albaştri, iar pe segmentele 7-
12 roşii. Pe părţile laterale ale Fig. 188. Omida pгroasг a stejarului (Lymantria
corpului sunt dispuse smocuri dispar L.): 1 - femelг; 2 - mascul; 3 - pontг; 4 -
mari de peri lungi şi tari de larvг pe o ramurг cu frunze atacate; 5 - pupг
culoare castanie-negricioasă, (dupг Bogdanov-Katikov)
urticanţi, de unde şi denumirea
de „omidapăroasă".
Pupa are corpul de 25-30 mm, de culoare brună-închisă, mată, acoperită cu peri
ruginii dispuşi în smocuri pe negi mici, adăpostită într-un cocon mătăsos alb-gălbui.
Cremasterul alungit în formă de măciucă şi cu numeroase cârlige.
Biologie şi ecologie. Omida păroasă a stejarului are o generaţie pe an. Iernează
în stadiul de embrion format în interiorul oului pe scoarţa lulpinilor şi ramurilor mai
groase. Ouăle hibernate fiind acoperite cu perişori deşi de pe abdomen sunt foarte
rezistente la temperaturi reduse, suportând valori de la -25° până la -50°C. Apariţia
larvelor are loc primăvara în perioada dezmuguririi pomilor, când temperatura medie
zilnică a aerului depăşeşte 6°C şi se eşalonează pe o perioadă de până la două
săptămâni. Larvele apărute stau câteva zile grupate, după care se urcă în coroana
pomilor şi stau împreună în locurile încălzite de soare, hrănindu-se cu muguri şi
frunzele de abia apărute. Datorită perişorilor lungi cu care sunt acoperite şi firele de
mătase pe care le secretă, larvele din primele vârste se pot deplasa cu ajutorul
curenţilor de aer pe arborii din apropiere sau la distanţe mai mari. în acest mod larvele
migrează adesea din păduri în livezile din apropiere. Larvele de vârstă mai înaintată
se răspândesc în toată coroana pomului sau invadează copacii învecinaţi, deplasându-
se de la un pom la altul, în mers adesea în grupe compacte, hrănindu-se intens cu
frunze. Larvele omizii păroase a stejarului sunt insecte diurne, termofile, fiind mai
active în zilele călduroase şi însorite, la temperaturi de 20-25°C. La temperaturi mai
reduse larvele sunt mai puţin active, se hrănesc încet, iar la temperaturi mai reduse de
+10°C, dezvoltarea lor se întrerupe. Dezvoltarea stadiului larvar durează 35-50 zile.
Ajunse la completa dezvoltare, spre sfârşitul lumi mai sau începutul lunii iunie

514
larvele, se retrag în crăpăturile scoarţei, în scorburi, sau în alte adăposturi ori îşi
formează cuiburi din 2-3 frunze prinse cu câteva fire de mătase unde îşi
confecţionează coconi de mătase galbeni-cenuşii, în care se transformă în pupe.
Stadiul de pupă durează 12-15 zile. Adulţii apar la sfârşitul lumi iunie sau în iulie şi
zborul continuă până în a doua jumătate a lumi august. Zborul adulţilor este nocturn şi
diurn. Masculii sunt vioi, zburând intens mai ales în zilele însorite până la sfârşitul
lunii august şi începutul lumi septembrie, iar femelele au un zbor greoi şi rămân fixate
mai ales la baza trunchiurilor. Peste un timp scurt după apariţie au loc copulaţia şi
ponta. Femela depune ouăle pe scoarţa pomilor la baza tulpinilor şi ramurilor mai
groase, preferând partea cu expoziţie sudică sau în alte locuri. Depunerea ouălor are
loc în iulie-august. O femelă depune în medie 300-450, uneori până la 1200 ouă, în 2-
4 grămezi. Ouăle sunt depuse în grupe mari de câte 200-500 bucăţi, dispuse în câteva
straturi şi acoperite cu perişori galbeni-brunii de pe abdomen. Pontele au o formă
rotundă sau oval-alungită de 4-5 cm lungime, ce pot fi observate cu uşurinţă de la
distanţă şi care se aseamănă cu un mic burete de unde şi numele insectei de
„spongios". După 3-4 săptămâni se formează embrionul care rămâne în diapauză
peste iarnă, fiind foarte rezistent la temperaturi reduse, suportând până la -50°C.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida păroasă a stejarului este o specie
foarte polifagă, atacă peste 270 de specii de pomi fructiferi, arbori ornamentali şi
forestieri aşa ca mărul, părul, pmnul, caisul, piersicul, nucul, ulmul, stejarul, plopul,
fagul, arţarul etc. Atacă larvele care primăvara devreme rod mugurii foliari şi de rod,
iar mai târziu frunzele. La atacuri puternice larvele distrug aparatul foliar, din care
rămân numai peţiolurile sau nervurile mai groase, din această cauză pomii tânj esc,
fructele rămân mici, nu se coc şi nu se formează mugurii de rod, diminuând astfel şi
producţia din anul următor. La atacuri repetate an de an pomii se pot usca.
înmulţirea acestui dăunător adesea este frânată de numeroşi duşmani naturali
care consumă sau se dezvoltă pe seama diferitor stadii. Dintre prădători cele mai
frecvente specii sunt: Calosoma sycophanta L., C. inquisitor, care consumă omizile şi
pupele, iar Anthreneus verbasci distmge ouăle, precum şi unele specii de păsări
insectivore. Printre paraziţi se numără: Anastatus disparis As., A bifasciatus Fonsc,
Apanteles anomalus Lyle., A. solitarius Rat, A. liparidis Boche., A. pothetriae Mues.,
Pimpla instigator Fabr. etc, care parazitează ouăle, larvele şi pupele acestui dăunător.
Combatere. Pe suprafeţe mici se recomandă răzuirea pontelor de pe trunchiuri
sau ramuri mai groase şi distmgerea prin ardere. In anii de invazii, în primăvară la
apariţia în masă a larvelor şi depăşirea PED (1-5 ponte/pom până la desfacerea
mugurilor, sau 10-15% frunze atacate/pom, ori 12-15 larve/100 ramuri după
dezmugurire) se aplică tratamente chimice, folosind aceleaşi produse ca şi pentm
combaterea cotarului verde (Operophthera brumată L.).

515
Fluturele cu vârful abdomenului auriu - Euproctis chrysorrhoea L.
Sin.: Nygmia phaeorrhoea Dom., Bombyx chrysorrhoea L. Ord. Lepidoptera, Fam.
Lymantriidae
Răspândire. Fluturele cu vârful abdomenului auriu este larg răspândit în toată
Europa, Asia Centrală, Asia Mică, Africa de Nord şi în America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul acoperit cu perişori albi cu aspect pufos şi luciu
mătăsos cu anvergura aripilor anterioare de 30-40 mm. Capul este puţin evident, de
culoare albă, cu antenele la mascul
pectinate, aurii, iar la femele
filiforme. Aparatul bucal este redus.
Capul, toracele şi primele trei
segmente abdominale sunt de
culoare albă. Aripile sunt albe cu
nervurile puţin proeminente, uneori
masculii prezintă pe partea supe-
rioară a aripilor anterioare 2-3 pete
punctiforme de culoare neagră. Ab-
domenul este relativ scurt, puţin
voluminos, alb în partea anterioară
şi bmn-roşietic în cea posterioară.
Vârful abdomenului prezintă un
smoc de peri mătăsoşi, de culoare Fig. 189. Fluturele cu vвrful abdomenului
aurie, mai bogat la femelă, cu care auriu
acoperă ponta (fig. 189). (Euproctis chrysorrhoea L.): 1 -
Oul este sferic uşor turtit la adult, 2 - ou; 3 - pontг pe frunzг de mгr; 4 -
poli cu dimensiunile de 0,8x0,5 larvг; 5 - pupг; 6 - frunze atacate (dupг
Bogdanov-Katikov)
mm, iniţial de culoare galbenă- verzuie, apoi devine
brună-galbuie.
Larva neonată este neagră la completa dezvoltare are corpul de 35-40 mm
lungime, de culoare brună-catifelată, acoperit cu peri deşi şi lungi, de culoare brună-
gălbuie, urticanţi (provoacă apariţia pe piele a unor băşicuţe care produc mâncărime).
Dorsal prezintă două dungi longitudinale, relativ late, de culoare roşie-brunie, iar
lateral câte o dungă albă întreruptă la fiecare segment. Pe partea dorsală a segmentelor
9 şi 10 se află câte un neg de culoare roşie în care se deschid canalele glandelor
urticante, servind la apărare.
Pupa are 15-20 mm lungime, de culoare brună-negricioasă, acoperită cu
perişori, îngustată brusc spre extremitatea posterioară, adăpostită într-un cocon
mătăsos, confecţionat dintr-o ţesătură rară de culoare verde-gălbuie. Cremasteml cu
numeroşi perişori în formă de cârlige.
Biologie şi ecologie. Fluturele cu vârful abdomenului auriu are o generaţie pe an.
Iernează în stadiul de larvă de vârsta a H-a şi a Hl-a în cuiburi formate din frunze
uscate înfăşurate cu fire mătăsoase şi fixate de vârful ramurilor. într-un cuib, în
funcţie de mărimea lor pot ierna de la 200 până la 2000 de larve. Primăvara devreme,
în faza de umflare a mugurilor la prun şi dezmugurire la măr, când temperatura
aerului depăşeşte 7°C, omizile hibernante în zilele însorite părăsesc cuiburile şi se
hrănesc la început cu mugurii, iar mai târziu cu frunzele din apropiere, iar noaptea şi
pe timp nefavorabil se retrag în interiorul cuibului sau la suprafaţa lui. Hrăfiirea

516
intensă are loc în timpul zilei, când temperatura este mai mare de 12°C. In primele trei
vârste, larvele trăiesc în colonia cuibului şi se hrănesc cu mugurii, frurtzuliţele şi
bobocii florali, iar în ultimele două vârste, omizile părăsesc cuiburile şi se răspândesc
în toată coroana pomilor, distrugând limbul frunzei parţial sau total, lăsând neatacate
numai peţiolul şi nervurile mai groase. Dezvoltarea larvelor durează aproape o lună,
năpârlind larvele-femele de 5 ori, iar cele mascule de 4 ori, trecând astfel prin 6 şi 5
vârste. In decada a Ii-a sau a ffl-a a lunii mai larvele ajung la completa dezvoltare şi se
retrag în diferite adăposturi, unde se transformă în pupă. hnpuparea are loc la
începutul lunii iunie, în interiorul unui cocon format din fire de mătase şi frunze, la
bifurcarea ramurilor, în scorburi şi alte adăposturi. Stadiul pupai durează 15-20 zile.
Apariţia fluturilor este eşalonată şi durează de la sfârşitul lunii iunie până în prima
decadă a lunii august şi sunt nocturni. In timpul zilei fluturii stau imobili în coroana
pomilor. Zborul şi copulaţia are loc seara şi noaptea. După 3-5 de la apariţie are loc
împerecherea, apoi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 300^450 ouă, pe partea
inferioară a frunzelor fiind acoperite cu perişori aurii desprinşi de pe abdomenul
femelelor. Lungimea pontei este de 1-1,5 cm. Perioada ovipozitarăestede 10-15 zile.
Incubaţia durează 15-20 zile. Larvele apar de obicei în luna august şi se grupează spre
vârful ramurilor unde trăiesc în colonii, hrăriindu-se cu parenchimul frunzei, iar în a
doua vârstă îşi construiesc cuiburile în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Fluturele cu vârful abdomenului auriu este o
specie polifagă, atacă numeroase specii de pomi fructiferi (mar, păr, prun, cireş etc),
arbori ornamentali (arţar, frasin, salcie etc), precum şi unele specii silvice (stejar, ulm
etc). Larvele hibernante la început atacă mugurii, apoi frunzele din care rămân adesea
numai peţiolurile şi nervurile principale, defolierea fiind mai pronunţată la vârful
coroanei. La invazii mari pomii pot fi defoliaţi complet, mai ales pomii şi arborii
izolaţi.
înmulţirea acestui dăunător este limitată de numeroase specii de prădători şi
paraziţi, ca Calosoma sp., Carabus sp., Telenomus sp., Apanteles sp. etc, precum şi
unele păsări insectivore capiţigoiul, cucul etc
Combatere. Ca masuri preventive se recomandă strângerea cuiburilor cu larve
în timpul tăierii pomilor şi distrugerea prin ardere. în timpul vegetaţiei, în cazul unor
atacuri puternice se recomandă, măsuri cliimice.
Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în cazul unor atacuri masive,
în primăvară devreme sauîh vară la apariţia şi depăşireaPED (3-5 cuiburi/pom până la
desfacerea mugurilor sau 10-15% frunze atacate/pom, ori 8-12 larve/100 ramuri după
dezmugurire) cu aceleaşi produse ca şi la nălbar (Aporia crataegi L.) cu care se
combate concomitent.

517
Omida cu cinci smocuri de peri galbeni - Orgyia antiqua L.
Sin.: Notolophus antiqua L.
Ord. Lepidptera, Fam. Orgyidae (Lymantriidae)
Răspândire. Omida cu cinci smocuri de peri galbeni este răspândită în toată
regiunea palearctică.
Descriere. Adulţii prezintă un diformism sexual pronunţat. Masculul are
anvergura aripilor de 25-30 mm. Corpul este brun-roşcat. Aripile anterioare sunt de
culoare brună-mginie, cu dungi transversale întunecate şi cu o pată albă în partea
inferioară a marginii exterioare. Aripile posterioare sunt uniform brune-mginii.
Femela are corpul voluminos, acoperit cu o pubescenţă fină lungă, de culoare
cenuşie, cu aripi reduse şi nu poate zbura, cu picioarele bine dezvoltate, însă puţin
mobilă (fig. 190).
Oul este oval, are până la lmm lungime, de culoare cenuşie-deschisă.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 30-40 mm lungime, de culoare
cenuşie sau cenuşie-brunie cu linii fine albicioase şi negi roşii. Pe partea dorsală a
corpului pe segmentele 4-7 prezintă câte un smoc de peri galbeni, în formă de perie.
De asemenea mai prezintă 5 smocuri de peri
în formă de pensulă: 2 smocuri de peri
lângă cap, orientate înainte ca nişte comite,
2 smocuri de peri la mijlocul corpului şi 1
smoc de peri pe segmentul al Xl-lea, ca o
codiţă îndreptată în sus.
Pupa este galbenă-cenuşie, negri-
cioasă, foarte lucitoare şi acoperită cu peri
galbeni, adăpostită într-un cocon mătăsos,
cenuşiu-albicios, rar, aproape transparent.
Biologie şi ecologie. Omida cu cinci
smocuri de peri galbeni are două generaţii
pe an. Iernează în stadiul de ou depus de Fig. 190. Omida cu cinci smocuri
femelă pe suprafaţa coconului, din care au de periєori galbeni (Orgyia antiqua
apărut. Ouăle sunt foarte rezistente la tem- L.): - femelг; 2 - mascul; 3 - larvг
peraturi reduse şi pot suporta valori de până (dupг Martin)
la -40°C. Primăvara larvele apar cu 3-5 zile până la începutul
înfloririi mărului şi încep să se hrănească cu frunze, pe care la început le atacă sub
formă de scheletări, iar mai târziu distrug frunzele complet, lăsând doar peţiolul şi
nervurile centrale. Uneori pot ataca şi fructele tinere. Dezvoltarea stadiului larvar
durează 30-40 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele se retrag în crăpăturile
scoarţei sau între frunze pe ramuri, unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi în
interiorul căruia se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 10-15 zile. Masculii
apăruţi sunt foarte mobili, zboară activ în căutarea femelelor, fiind atraşi de surse
luminoase. Femelele sunt greoaie, aproape că nu se deplasează, rămânând pe
suprafaţa coconului din care au apămt şi după împerechere depun ouăle imediat.
Ouăle sunt depuse în grupe a câte 150-350 bucăţi aşezate în rânduri, într-un singur
strat. Incubaţia durează 7-12 zile. Larvele apărute se hrănesc cu frunze tinere din
vârful ramurilor timp de 35-40 zile, apoi se transformă în pupă. Adulţii apar la

518
sfârşitul lunii iulie-august, iar zborul fluturilor are loc în prima jumătate a lumi
septembrie. Femelele după copulaţie depun ouă, care rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida cu cinci smocuri de peri galbeni este
o specie polifagă. Atacă toate speciile de pomi fructiferi şi diferite specii forestiere,
preferând mărul, mesteacănul şi stejarul. Larvele atacă frunzele uneori pot ataca şi
fructele tinere. Larvele în prima vârstă scheletează frunzele pe suprafeţe mici, iar,
începând cu vârsta a 2-a rod frunzele. Pagube mai mari produc larvele în primăvară.
La invazii mari pomii pot fi desfrunziţi complet.
Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de paraziţii oofagi: Acholcus
dalmanni Rtzb., Telenomus gracilis Mayr, Trichogramma pini Mayr. etc, precum şi
paraziţii de larve şi pupe: himenopterele - Pimpla examinator F.,Anilasta longula
Thoms. etc. şi unele specii de diptere, tachmide-Carcellia grava Mg., C. lucorum Mg.
etc.
Combatere. Tratamentele chimice speciale de combatere a omizii cu cinci
smocuri de peri galbeni nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru
combaterea altor specii de dăunători ai pomilor fructiferi, asigură o diminuare
apopulaţiilor sub pragul economic de dăunare, ne mai fiind nevoie de masuri chimice
speciale de combatere. în anii de invazii la depăşirea PED (5 larve/100 infloriscenţe)
se combate chimic cu aceleaşi produse ca şi la omida păroasă a dudului (Hyphantria
cunea Drury.).

Omida cu trei smocuri de peri galbeni - Orgyia gonostigma L. Ord. Lepidoptera,

Fam. Orgyidae (Lymantriidae)
Răspândire. Omida cu trei smocuri de peri galbeni este o specie transpalearctică.
Descriere. Adulţii prezintă un diformism sexual accentuat. Femela este apteră,
cu corpul oval-alungit de 17-22 mm lungime, acoperit cu perişori deşi şi scurţi de
culoare albă-murdară. Masculul este aripat, cu anvergura aripilor de 25-35 mm, iar
corpul de 12-13 mm lungime. Aripile anterioare sunt de culoare cafenie-roşcată cu o
pată castanie-portocalie pe partea anterioară şi albă pe partea posterioară şi câte două
pete cafenii-roşcate spre bază. Aripile posterioare sunt de culoare cafenie-închisă.
Oul are diametrul de 0,3-0,4 mm, puţin turtit, de culoare albă-mată.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 30-35 mm lungime, de culoare brună-
închisă, negricioasă, dorsal cu dungi longitudinale galbene-roşietice şi negi cu
smocuri de perişori bruni stufoşi. Smocurile de perişori de pe primele 4 segmente
abdominale, precum şi cele de pe segmentele 8-9 sunt scurte, galbene-cenuşii, pe când
cele de pe primul segment toracic, şi de pe ultimul segment abdominal sunt lungi, sub
formă de periuţe late de culoare galbenă-brunie, reprezentând un caracter distinct al
speciei, de unde şi denumirea de „omidă cu trei smocuri de peri galbeni".
Pupa are corpul de 16-20 mm lungime şi 4-7 mm grosime, de culoare brună-
închisă, lucitoare, netedă, adăpostită într-un cocon subţire, cenuşiu.
Biologie şi cologie. Omida cu trei smocuri de peri galbeni are două generaţii pe
an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a ni-a în frunze uscate, răsucite şi înfăşurate
cu păienjeniş, câte 10-20 de bucăţi împreună, sau în frunzişul căzut sau în alte resturi
vegetale. Primăvara devreme, în cursul lunii martie, iar uneori în ultima decadă a lunii
februarie, când temperatura medie a aemlui ajunge la 5°C, larvele părăsesc locurile de
iernare şi migrează în coroana pomilor. Apariţia primelor larve în coroana pomilor
corespunde fenologic cu fenofaza de umflare a mugurilor de rod. Când temperatura
medie a aerului depăşeşte 9°C larvele încep să se hrănească cu muguri. Larvele rămân

519
în coroana pomilor atâta timp cât temperatura minimă a aemlui depăşeşte 0°C, iar
dacă temperaturile minime scad sub 0°C, atunci ele se retrag în adăposturi şi revin în
coroană odată cu creşterea temperaturii. Spre sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii
mai larvele ajung la completa dezvoltare şi se retrag în diferite adăposturi (în
crăpăturile scoarţei tulpinilor şi ramurilor, în frunzişul uscat sau pe sub bulgării de
pământ), unde îşi confecţionează câte un cocon mătăsos în interiorul căruia se
transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 12-14 zile. Adulţii apar în a doua decadă
a lunii mai şi zborul lor continuă până la mij locul lunii iunie. Longevitatea adulţilor
este de 10-13 zile la femele şi de 8-10 zile la masculi. Imediat după apariţia adulţilor
are loc copulaţia, iar după 1 -2 zile de la copulaţie are loc ponta. Femelele nu se
deplasează pentru depunerea ouălor, ci le depun pe partea exterioară a exuvei pupei
din care au apărut. Toate ouăle sunt depuse într-un singur loc. O femelă depune timp
de 3-4 zile între 400-700 ouă. Larvele încep să apară în prima sau a doua decadă a
lunii iunie şi migrează în coroana pomului în căutarea hranei, preferând frunzele
tinere şi fragede din vârful lăstarilor. Stadiul larvar durează 25-35 zile, trecând prin 5
vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele se retrag în diferite adăposturi, unde îşi
construiesc câte un cocon, în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 8-12
zile. Adulţii apar în a doua sau a treia decadă a lunii iulie, iar la câteva zile după
apariţie are loc copulaţia şi ponta. O femelă depune în timp de 4-5 zile 500-900 de
ouă. Incubaţia durează 12-13 zile. Apariţia larvelor are loc spre sfârşitul lunii iulie sau
în primele două decade ale lunii august, care se hrănesc cu frunze până în ultima
decadă a lumi septembrie, apoi se retrag în diferite adăposturi pentm iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida cu trei smocuri de peri galbeni este o
specie polifagă, atacă numeroase specii pomicole (măr, păr, gutui, prun şi cais) şi
forestiere (salcia, mesteacănul, plopul, plopul de munte şi altele), preferând mărul şi
salcia. Modul de atac diferă în funcţie de organul atacat şi vârsta larvară. In primăvară
larvele rod mugurii, apoi bobocii florali, petalele, starninele, pistilul, iar mai târziu
frunzele şi epiderma fructelor. Pe frunze la început larvele rod epiderma superioară şi
parenchimul sub formă de zone ferestruite sau ciuntiri, iar mai târziu larvele de vârsta
a lY-a şi a V-a scheletează frunzele sau le distrug complet, lăsând neatacate numai
nervura principală. Daunele cele mai mari le produc larvele hibernante care rod
mugurii vegetativi şi floriferi, preferând mugurii floriferi, în special pe cei din vârful
ramurilor (muguri terrninah şi subterminali).
Combatere. Se recomandă distmgerea frunzelor uscate prin ardere şi efectuarea
arăturilor adânci de toamnă pentm di strugerea stadiul ui hibernant. m primăvară
devreme sau în vară, la apariţia larvelor şi depăşirea PED (51 arve/100 rozete) se
aplică tratamente cWrnice folosind aceleaşi produse ca şi la omida păroasă a dudului
(Hyphantria cunea Drury.).

8.1.2.8.3. Microlepidopterele sau moliile miniere de frunze dăunătoare

pomilor fructiferi
în plantaţiile pomicole se întâlnesc mai multe specii de microlepidoptere miniere
de frunze larvele cărora sunt minuscule şi trăiesc în interiorul limbului foliar, unde se
hrănesc cu parenchimul frunzei, rozând galerii de nutriţie denumite ,,mine'', care
formează desene caracteristice fiecărei specii. Printre speciile cu o importanţă
economică mai mare se numără: Stigmella malella Stt, Lyonetia clerckella L.,

520
Leucoptera scitella Zell., Lithocolletis corylifoliella Hw., L. pyrifoliella Grsm., L.
blancardella F. etc.

521
Molia minieră a mărului sau minierul liniar - Stigmella malella Stt.
Sin.: Nepticula malella Stt.
Ord. Lepidoptere, Fam. Stigmellidae (Nepticulidae) Răspândire.
MoUantimerăamărului este răspânditămregiuriQerx)micoledin Europa şi Asia Mică.
Descriere. Adultul este un microlepidopter cu anvergura aripilor de 4-5 mm.
Capul, toracele, abdomenul şi antenele sunt de culoare cenuşie-închisă. Pe cap prezintă
un smoc de perişori de culoare portocalie.
Aripile anterioare sunt de culoare brune-
închise, aproape negre cu o bandă transversală
de culoare albă-argintie. Aripile posterioare
sunt înguste, acoperite cu solzi cenuşii-închişi
sau maronii. Franjurile aripilor sunt lungi
cenuşii-închise (fig. 191).
Oul este emisferic, uşor bombat de 0,22-0,24
mm lungime şi de 0,17-0,20 mm lăţime, de
culoare verzuie, transparent, strălucitor.
Fig. 191. Molia minieră a mărului Larva la
completa dezvoltare are
cor ul de 4 5
(Stigmella malella Stt.): P " mm lungime, de culoare
1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - frunze atacate (după verde-gălbuie, strălucitoare, cu capul
Vasiliev) cafeniu-deschis.
Pupa are 2,2-3 mm lungime, de culoare brună-întunecată, într-un cocon compact,
fusiform, de culoare galbenă-portocalie.
Biologie şi ecologie. Molia minieră a mărului are 3 -4 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de pupă, în interiorul unui cocon în sol la adâncime de până la 2-6 cm, în
frunzişul căzut, sub bulgării de pământ şi în alte locuri. Primăvara, apariţia fluturilor
începe peste 5-7 zile după ce s-a stabilit temperatura medie a aerului de 10°C şi
coincide fenologic cu fenofaza de înălţare a inflorescenţelor merilor, calendaristic spre
sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. Apariţia adulţilor are loc eşalonat şi durează o
perioadă de 46-56 zile, până la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie. După apariţie
fluturii suntpuţin activi, zboară la distanţe mici, concentrându-se pe tulpina pomilor.
Zboară pe timp însorit şi cald. Pe vreme răcoroasă şi ploioasă fluturii întrerup zborul şi
se ascund în diferite adăposturi (crăpăturile scoarţei, resturile vegetale, bulgării de
pământ). Adulţii nu se hrănesc de aceea împerecherea are loc la câteva zile după
apariţie, de obicei la formarea primelor frunzuliţe, când temperatura medie a aerului
depăşeşte 16-17°C. împerecherea are loc în timpul zborului şi imediat începe ponta.
Depunerea ouălor, are loc în primul rând pe frunzele din etajul de jos al coroanei
pomilor. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, preferând frunzele mai slab
pubescente. Femela depune ouăle izolat, hpindu-le de epiderma frunzei cu un lichid
strălucitor, de aceea sunt observate uşor. Longevitatea adulţilor durează - la femelă în
medie 7,5 maximum 12 zile, la mascul respectiv 3,7 şi 7 zile. O femelă depune până la
55 ouă. Incubaţia durează 10-15 zile. Larvele formate rod chorionul pe partea de
contact cu frunza şi pătrund în interiorul frunzei hrănindu-se cu ţesuturile dintre cele
două epiderme, formând galerii ,mine" alungite sinuoase. La început minele sunt mici,
înguste, iar apoi de la mijloc încep să se lărgească, ajungând până la 3-5 mm lăţime, iar
lungimea variază de la 2 până la 5 cm.

522
 Pe mijlocul acestor galerii se disting excrementele dispuse într-un şir continuu de
culoare neagră. Pe o frunză se pot dezvolta până la 14 larve. Dezvoltarea stadiului
larvar durează 13-20 zile, trecând prin 3 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larva
roade epiderma superioară, părăseşte mina şi cu ajutorul unui fir mătăsos coboară în
sol, unde îşi confecţionează un cocon şi se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează
12-23 zile. Zborul fluturilor din generaţia a doua începe la sfârşitul lunii mai-începutul
lumi iunie şi continuă până la începutul lunii iulie. Femelele încep să depună ouăle
chiar a doua zi. Incubaţia durează 6-8 zile, de aceea larvele acestei generaţii încep
formarea minelor în a 8-10 zi după apariţia adulţilor. După 14-16 zile larvele ajung la
completa dezvoltare şi se transformă în pupă. A treia, iar uneori parţial şi a patra
generaţie are o dezvoltare similară. Dezvoltarea primei generaţii durează 40-50 zile, iar
a celorlalte 36-39.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia minieră a mărului este o specie
monofagă, atacă diferite soiuri şi varietăţi de măr. Larvele atacă frunzele, formând
mine. Atacul acestei specii este în mare parte asemănător cu cel produs de specia
Lyonetia clerckella L., deosebindu-se prin faptul că minele produse de Stigmela
malella St. sunt mai sinuoase, mai puţin lungi şi mai largi la capătul terminal. La
atacuri puternice minele acoperă 80-90% din suprafaţa limbului foliar. Pe o frunză în
prima generaţie s-au înregistrat 9-10 mine, în a doua 18-20, în a treia 30, uneori până la
60 de mine. Franzele atacate se îngălbenesc, se usucă şi cad, iar fructele stagnează în
creştere şi rămân mici, se ofilesc şi cad. La atacuri intense producţia pomilor se reduce
până la 60%.
înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unor entomofagi, printre
care se numără: Gnaptodon georginae Acht., Chrysocharidia lyonetidae Ferr.,
Chrysocharis prodice Walk. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se recomandă în general masuri
agrotehnice, iar la atacuri puternice tratamente chimice. Ca măsuri agrotehnice:
efectuarea araturilor adânci de toamnă pentm distmgerea pupelor hibernante; în timpul
perioadei de vegetaţie lucrarea repetata a solului dintre rânduri şi din jurul pomilor,
pentm distmgerea larvelor retrase în sol pentm împupare.
Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, în perioada de zbor maxim al
adulţilor sau atunci când larvele încep să mineze frunzele la depăşirea PED (5 mine de
1,5-2 cm lungime/100 frunze după înflorire) cu unul din următoarele produse: Dirnilin
25 WP (0,5 kg/ha), Danadim400 EC (1,0-1,5 l/ha), Fufanon 570 EC (1,0-2,0 l/ha), Fury
10 EW (0,2-0,3 l/ha), Insegar 25 WP (0,6 kg/ha), Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha),
Pilaralfa 100 EC (0,3 l/ha), Şarpei ME (0,32 l/ha), Talstar 10 EC (0,4 l/ha) etc. Se
recomandă câte un tratament/generaţie, la avertizare, care se determină cu ajutoml
capcanelor cu feromon specific. Se recomandă un tratament, înainte de înflorire, altul
după căderea petalelor (dacă este cazul), apoi în funcţie de remanenta pesticidului
aplicat.
In general, tratamentele chimice aplicate pentm combaterea viermelui merelor şi
altor dăunători ai pomilor fructiferi ţin sub control şi populaţiile acestui dăunător, ne
mai fiind nevoie de măsuri speciale de combatere.

Molia albă minieră a mărului sau minierul sinuos- Lyonetia clerckella L. Ord.
Lepidoptera, Fam. Lyonetiidae

523
 Răspândire. Molia albă minieră a mărului este răspândită în Europa, Asia Mică şi
Africa de Nord.
Descriere. Adultul este un microlepidopter cu anvergura aripilor de 8-10 mm.
Aripile sunt înguste, cu franjuri mai lungi decât lăţimea lor. Aripile anterioare sunt de
culoare albă, argjntie-plumburie sau brună-argintie prevăzute în partea distală cupete
brune caracteristice. Aripile posterioare sunt brune-argintii, fără pete spre vârf şi intens
franjurate (fig. 192).
Oul este oval, de 0,30 mm lungime şi 0,18 mm lăţime, de culoare albă mată.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime de culoare verde-
cenuşiu, sau verde-deschisă, transparentă, cu capul bmn, acoperit cu perişori de culoare
deschisă. Pe partea dorsală prezintă o dungă longitudinală de culoare castanie.
Pupa este de culoare de la verde-deschisă până la cenuşie, se află într-un cocon
alb, ţesut în formă de hamac.
Biologie şi ecologie. Molia albă minieră a mărului are 3-4 generaţii pe an. Iernea-
ză în stadiul de adult în crapăturile scoarţei pomilor, în resturile vegetale, în stratul
superficial al solului. Primăvara, odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, adulţii
părăsesc locurile hibernante şi încep să zboare. Apariţia şi zboml fluturilor hibernanţi
coincide fenologic cu fenofaza de boboci rozi la măr. La apariţia în masă a primelor
frunzuliţe şi înălţarea

524
inflorescenţelor are loc împerecherea şi
începe ponta. Ouăle sunt depuse izolat sub
epidermă, pe partea inferioară a frunzei.
Longevitatea adulţilor este de până la 20 zile
timp în care femela depune în medie 50 ouă.
Incubaţia durează 5-7 zile. Spre sfârşitul
îMoririi pomilor, apar larvele care pătrund în
parenchimul frunzei şi încep să se hrănească,
formând o galerie „mină" sinuoasă între cele
două epiderme ale frunzei, care este uşor
Fig. 192. Molia albă minieră a
vizibilă pe partea superioară a frunzei. La
început mina este mică îngustă şi abia
vizibilă, iar pe măsura creşterii larvei,

525
mina se lărgeşte şi ajunge aproximativ la 2 mm mărului (Lyonetia clerckella L.):
lăţime, iar lungimea este destul de mare, 1 - adult (după Susea); 2 - frunză de măr ajungând
până la 15-18 cm. Mijlocul minei este atacată (după Vasiliev) plin cu excrementele larvei,
de culoare neagră.
Partea terminală a minei este de 3-4 ori mai lungă decât lată, fără excremente, fiind
ocupată de larvă. Dezvoltarea stadiului larvar durează de la 6 până la 14 zile, trecând
prin trei vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc minele şi pe suprafaţa
inferioară a frunzei sau în crăpăturile scoarţei pomilor îşi confecţionează coconi în care
se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 11-21 zile. Spre sfârşitul lunii mai apar
adulţii, care dau naştere la a doua generaţie. Ouăle sunt depuse pe frunzuliţele din
vârful lăstarilor. Larvele generaţiei a doua se întâlnesc până spre sfârşitul lunii iulie. In
a doua decadă a lunii iulie apar fluturii care dau naştere generaţiei a treia, fn anii cu
condiţii favorabile se dezvoltă şi a patra generaţie, care începe din ultima decadă a lunii
august şi dureazăpână în prima jumătate a lunii octombrie. Fluturii ultimei generaţii se
retrag în diferite adăposturi pe măsura răcirii timpului unde rămân să ierneze.
Dezvoltarea unei generaţii durează27-39 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia albă minieră a mărului atacă
numeroase specii de pomi fructiferi (mărul, cireşul, vişinul, gutuiul, prunul,
corcoduşul, migdalul) şi forestiere (cornul, păducelul, scoruşul, castanul, mesteacănul,
salcia), preferă însă mărul, vişinul, cireşul şi mesteacănul. Larvele atacă frunzele,
formând mine. într-o frunză se dezvoltă până la 30 larve. Frunzele atacate se
îngălbenesc, se usucă şi cad. La atacuri puternice are loc desfrunzirea parţială sau
totală a pomilor, iar ca urmare compromiterea recoltei atât în anul respectiv, cât şi în
anul următor.
Populaţiile acestui dăunător adesea sunt limitate de activitatea multor entomofagi,
printre care un rol mai important au: Chrysocharidia lyonetiae Ferr., Chrysocharis
nephereus Walk., Cirrospilus variegatus Masi., C. vittatus Walk., Closterocerus
trifasciatus Westw., Diglyphus isaca Walk., Pnigalio longulus Zell., Sympiesis gordius
Walk., Tetrastichus abydenus Walk. etc.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia minieră a
mărului (Stigmella malella Stt). Tratamente chimice se aplică când lungimea minelor
nu depăşeşte 1 -2 cm (la mijlocul lunii mai, sfârşitul lumi iunie, începutul lunii august).
Molia minieră a pomilor sau minierul circular - Leucoptera scitella Zell.
Sin.: Leucoptera malifoliella O.G. Costa., Cemiostoma scitella L., Opostega
scitella Zell.
Ord. Lepidoptera, Fam. Lyonetiidae (Cemiostomidae)
Răspândire. Molia minieră a pomilor este răspândită în Europa de Vest (în afară
de partea de Nord), Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 3,0-3,5 mm lungime, de culoare plumburie cu
luciu metalic, cu anvergura aripilor de 6-8 mm. Toracele, abdomenul şi picioarele sunt
acoperite cu solzi şi perişori argintii. Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare
argintie-metalică, prevăzute în partea apicală cu un desen caracteristic, format din
dungi de culoare cenuşie-închisă şi pete eliptice, curbate, de culoare albă, cu marginile
galbene-brune. Aripile posterioare sunt înguste, cenuşii cu o nuanţă castanie. Ambele
perechi de aripi prezintă franjuri lungi pe margini (fig. 193).
Oul este oval-rotunjit, concav, de 0,3 mm lungime şi 0,18 mm lăţime, la depunere
de culoare verzuie, apoi devin cenuşii-deschise.

526
 Larva la completa dezvoltare are corpul de până la 5-7 mm lungime, slab turtit
dorso-ventral, de culoare verde-cenuşie, cu capul cafeniu. Placa dorsală protoracică şi
picioarele sunt brune negricioase. Picioarele abdominale prezintă coroane complete cu
12-14 croşete.

527
 Pupa are până la 2 mm lungime, de culoare castanie-roşcată, adăpostită într-
un cocon mătăsos, fusiform de culoare
albă-sidefîe.

3 : ^ .
Fig. 193. Molia minieră a pomilor
(minierul Biologie şi ecologie. Molia minieră a
pomilor are 3 generaţii pe an, uneori parţial şi a patra. Iernează în stadiul de pupă
în coconi mătăsoşi albi compacţi pe scoarţa pomilor, în crăpăturile scoarţei
trunchiurilor şi ramurilor, în frunzişul căzut, în stratul superficial al solului şi în
alte locuri adăpostite. La invazii mari trunchiurile şi ramurile pomilor sunt
acoperite cu un păianjen subţire de culoare deschisă sub care se află coconii,
dispuşi izolat sau în grupuri, formând colonii mari. In primăvară, de regulă în
aprilie-mai, când temperatura medie a aemlui ajunge la 15°C încep să apară adulţii.
Apariţia începe în fenofaza dezmuguririi, cu maximum la începutul
circular) (Leucoptera scitella Zell.): sau la înflorirea mărului. Zborul adulţilor iult;
2 - frunză atacată; 3 - o galerie circulară pe §e eşalonează pe 0 perioadă de 15-30
zile fiind mai activi în zilele calde şi însorite, la temperaturi de peste 20°C. Dacă
temperatura scade sub 12°C fluturii stau imobili pe diferite organe ale pomilor, mai
frecvent pe partea inferioară a frunzelor. Peste câteva ore după apariţie are loc
copulaţia, apoi începe ponta. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor
între nervuri, fiind preferate frunzele mature de la baza coroanei pomilor. Pe o
frunză sunt depuse până la 150 ouă, care sunt bine lipite de epiderma frunzei încât
corionul oului rămâne pe toată perioada existenţei frunzei. Un ritm intens al pontei
se înregistrează în orele de zi, în care temperatura aerului depăşeşte 20°C, iar
umiditatea relativă a aerului este de 50-75%. O femelă depune de la 20 până la 80
ouă. Incubaţia durează 8-12 zile. Larvele eclozate rod chorionul pe partea de
contact cu frunza şi pătrund în interiorul frunzei, hrănindu-se cu ţesuturile dintre
cele două epiderme. In urma atacului pe partea superioară a frunzei se formează o
mină circulară, care la început are o culoare verde-deschisă, iar mai târziu devine
brună-roşcată datorită excrementelor brune-întunecate depuse în şir spiralat care se
străvăd prin epiderma subţire a frunzei. Diametrul minei ajunge până la 8-15 mm.
Minile din prima generaţie, de regulă, apar în masă după înflorirea mărului.
Dezvoltarea stadiului larvar durează 17-30 zile. Larvele ajunse la completa
dezvoltare perforează epiderma superioară a frunzei şi migrează cu ajutoml unui fir
mătăsos în diferite locuri adăpostite (crăpăturile scoarţei trunchiurilor şi ramurilor,

528
rănile de pe tulpini, locul de bifurcare a ramurilor, frunze, resturile vegetale etc),
unde se fixează definitiv şi îşi confecţionează coconi în care se transformă în pupe.
Confecţionarea coconului durează 1-2 zile. Coconii sunt fixaţi de substrat cu fire
mătăsoase în formă de „x", confecţionate de larve. Uneori în această fază larvele
pot fi luate de vânt, păsări etc, şi transportate la distanţe mari, infestând alte
plantaţii. In focare cu o densitate numerică înaltă a dăunătorului, în perioada
migrării larvelor în căutarea locului pentru încoconare, aproape toată coroana
pomului este plină de fire mătăsoase, care atârnă liber în pom şi au o mişcare
pendiculară, care le imprimă vântul sau curenţii de aer, ajutându-le să se fixeze.
După confecţionarea coconilor, tulpina şi ramurile pomilor devin albe, parcă ar fi
acoperite cu un strat subţire de vată. In aceste cazuri coconii sunt aranjaţi unul
peste altul în 3-4 straturi. Pe trunchi sau înregistrat până la 20 coconi pe 100 cm 2
de scoarţă. Durata stadiului de pupă este de 9-17 zile. Dezvoltarea unei generaţii
durează 34-59 zile. Zborul fluturilor generaţiei a doua are loc în decada a U-a sau a
ITJ-a a lunii iunie şi în iulie, iar minele se formează în iulie-august. Adulţii
generaţiei a treia apar în a IlI-a decadă a lunii iulie-august, iar minele în iulie-
august, uneori aproape până la mijlocul lumi septembrie. Dezvoltarea dăunătomlui
continuă până la mijlocul lumi noiembrie. Larvele ultimei generaţii ajunse la
completa dezvoltare, de obicei, începând din prima decadă a lunii septembrie,
migrează pentru încoconare în diferite adăposturi, unde şi rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia minieră a pomilor atacă diferite
specii de pomi fructiferi (mărul, părul, gutuiul, vişinul, prunul, cireşul, caisul,
piersicul etc), şi forestiere (porumbarul, păducelul, scoruşul, cornul, salcia,
mesteacănul, platanul, ulmul etc), însă mai frecvent este atacat mărul, producând
uneori pagube deosebit de mari. Atacă larvele, care minează frunzele, rozând
galerii circulare, care la atacuri puternice se unesc, acoperind aproape tot limbul
frunzei. Larvele din prima generaţie atacă mai mult frunzele de la baza coroanei,
iar celelalte generaţii frunzele din treimea superioară a coroanei. Pe o frunză se pot
întâlni până la 119 mine, fiind aproape toată suprafaţa limbului foliar acoperită de
mine. La atacuri puternice are loc defolierea în masă a pomilor, şi ca urmare
compromiterea recoltei anului respectiv şi a celui următor.
înmulţirea acestui dăunător este influenţată de activitatea unor organisme
entomofage, printre care un rol mai important au: Holcothorax testaceipes Rat.,
Apanteles condarensis Tobias., Achrysocharellaformosa Westw., Chrysocharis
nitetis Walk. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice şi
chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor adânci de
toamnă pentru distragerea stadiului hibemant; primăvara şi vara lucrarea repetată a
solului dintre rânduri şi din jurul pomilor pentm distmgerea larvelor şi pupelor; pe
suprafeţe mici, primăvara devreme se vor aplica curăţirea trunchiurilor şi a
ramurilor mai groase de scoarţa exfoliată, muşchi, licheni, a scorburilor etc., şi
distrugerea tuturor resturilor prin ardere.
In anii de invazii, la depăşirea PED (8-10 molii/100 ramuri în perioada
înfloririi sau 0,5-1,0 mine/fiunze după înflorire) se aplică tratamente chimice care
sunt îndreptate împotriva adulţilor şi larvelor tinere în momentul ecloziunii,
datorită faptului că larva pătrunde direct din ou în frunză. Primul tratament se
aplică după înflorirea pomilor, în perioada zbomlui în masă a adulţilor, depunerii
ouălor şi începutul apariţiei larvelor şi minelor circulare, folosind aceleaşi produse

529
ca şi pentru combaterea moliei miniere a mărului (Stigmella malella Stt.). La
atacuri puternice tratamentele se vor repeta la intervale de 8-10 zile.

Molia brună minieră a pomilor sau minierul părţii superioare a frunzelor -

Lithocolletis corylifoliella Hw.
Ord. Lepidoptera, Fam. Gracillariidae (Lithocolletidae) Răspândire. Molia
brună minieră a pomilor este răspândită în Europa şi Asia Mică Descriere.
Adultul este un microlepidopter cu anvergura aripilor de 8 -10 mm. Aripile
anterioare suntbrune-cafenii, cu franjuri de culoare brună-cenuşie. Pe partea
dorsală şi inferioară prezintă un desen caracteristic din două pete triunghiulare şi
două dungi longitudinale albe-arghitii mărginite cu negru. Aripile posterioare sunt
înguste, cu franjuri lungi cenuşii-mginii (fig. 194).
Oul este oval de 0,3-0,33 mm lungime, de culoare deschisă, semitransparent,
cu nuanţă gălbuie.
Larva în primele (I-III) vârste este apodă, albă-gălbuie, cu corpul turtit
dorso-ventral, iar în vârsta a IV-a şi a V-a are corpul cilindric, de 5-6 mm lungime,
de culoare galbenă-închisă, iar capul brun cu picioarele toracice şi abdominale
dezvoltate.
Pupa are 3-4 mm lungime, la început de culoare galbenă-brunie, iar mai
târziu devine brună-întunecată.
Biologie şi ecologie. Molia brună minieră
apomilor are trei generaţii pe an. Iernează ca larvă
matură în interiorul minelor de pe frunzele căzute.
Primăvara, după dezmugurirea pomilor, larvele
hibernate se transformă în pupe. Stadiul de pupă
durează 16-30 zile. Apariţia fluturilor are loc în
fenofaza înălţării inflorescenţelor sau la începutul
înfloririi merilor. Imediat
după apariţie, de obicei în prima zi, are loc
împerecherea şi începe depunerea ouălor. Femelele
depun ouăle izolat pe partea superioară a frunzelor în
apropierea sau chiar pe nervuri. Longevitatea
femelelor este de 6-12 zile şi în acest timp depun
Fig. 194. Minierul pгrюii
de la 14 până la 65 ouă. Incubaţia durează 7-10
superioare a frunzelor
zile. Larvele apărute pătrund în interiorul frunzei (Lithocolletis corylifoliella
prin punctul de contact al oului cu frunza. Larvele Hw.): 1 - adult; 2 - frunze de
până în vârsta a IU-a se hrănesc cu seva din gutui atacate de larve (dupг
ţesuturi, iar din vârsta a IV-a şi a V-a cu parenchimul frunzei. Vasiliev) Ca
urmare a atacului pe partea superioară a frunzei apare o mină sub formă de
încreţitură, oval-alungjtă, amplasatămtotdeaunade-alungul nervurii centrale sau
laterale. Culoarea minei este cenuşie-gălbuie, uneori argintie. Stadiul larvar
durează 24-40 zile, dintre care în primele I-III vârste 10-14 zile. Ajunse la
completa dezvoltare larvele se transformă în pupe în interiorul minelor.
Dezvoltarea
stadiului de pupă durează în primăvară de la 16 până la 36 zile, iar la generaţiile de
vară de la 5 până la 17 zile. Noii adulţi apăruţi dau naştere la generaţia următoare.
Larvele ultimei generaţii, ajunse la completa dezvoltare rămân în interiorul minei,

530
unde iernează în frunzele căzute. Dezvoltarea unei generaţii durează de la 36 până
la 65 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia brună minieră a pomilor este o
specie oligofagă, atacă numeroase specii de pomi fructiferi (mărul, părul, gutuiul,
cireşul, vişinul, prunul etc.) şi arbori forestieri (păducelul, scoruşul, cornul,
scoruşul nemţesc etc). Larvele atacă frunzele formând pe partea superioară mine
de formă oval-alungite. La atacuri puternice, frunzele sunt complet acoperite cu
mine din care cauză se usucă şi cad, iar ca urmare are loc reducerea recoltei atât în
anul respectiv cât şi în cel următor deoarece nu se formează mugurii de rod.
La înmulţirea acestui dăunător adesea intervin o serie de cntomofagi, printre
care un rol semnificativ au: Apanteles lautellusMarch., A. bicolor~Nees.,A.
circumscriptus^HoQS. etc.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia
minieră a mărului (Stigmella malella Stt).

Molia aurie minieră a mărului sau minierul părţii inferioare a frunzelor

de măr - Lithocolletis pyrifoliella Grsm.
Ord. Lepidoptera, Fam. Gracillariidae (Lithocolletidae)
Răspândire. Molia aurie minieră a mărului este răspândită în Europa şi Asia.
Descriere. Adultul este un microlepidopter cu anvergura aripilor de 7-9 mm.
Aripile anterioare sunt galbene aurii, cu un desen caracteristic sub formă de pete
triunghiulare albe-argjntii, ca nişte ghilimele, mărginite cunegru, şi cu franjuri
cenuşii-deschise. Aripile posterioare sunt înguste, cenuşii, cu franjuri de două ori
mai lungi decât lăţimea lor (fig. 195).

531
 Oul este eliptic, de 0,3-0,32 mm lungime şi de 0,25 mm lăţime, transparent cu
nuanţe verzui.
Larva în primele ll-in vârste este apodă, cu corpul turtit dorso-ventral, de culoare
albă-gălbuie. In a IV-V-a vârstă au corpul cilindric de 5,5-6 mm lungime, cu capul
brun şi picioarele toracice şi abdominale dezvoltate.
Pupa are 4-4,5 mm lungime, de culoare galbenă-brunie. Biologie şi ecologie. Molia
aurie minieră a mărului are trei generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în interiorul
minelor, în frunzele căzute. Primăvara, în a doua sau a treia decadă a lunii aprilie, când
temperatura medie a aemlui ajunge la 11 °C încep să apară adulţii, care se eşalonează
până în a doua decadă a lunii mai. De obicei, începutul apariţiei fluturilor coincide cu
fenofaza de înălţare a inflorescenţelor la soiurile de măr Reinette Simirenko, Reinette
de Champagne ş. a. Apariţia în masă a fluturilor are loc la începutul înfloririi merilor şi
durează până la sfârşitul acestei faze. Fluturii apar şi sunt activi în orele
de dimineaţă, în momentul răsăririi soarelui, pe timp liniştit şi la temperaturi de peste
I2°C. Imediat după apariţie are loc împerecherea, iar
după 1,5-2 ore începe depunerea ouălor,
intensificându-se în orele de seară, la apusul soarelui,
pe timp liniştit. Ouăle sunt depuse izolat pe partea
inferioară a frunzelor, în apropierea nervurilor laterale.
Longevitatea adulţilor este de 12-13,maximum 15 zile
la femele şi 10-12 zile la masculi. Perioada ovipozitară
durează 6-8 zile, însă cel mai mare număr de ouă sunt
depuse în primele 2-4 zile ale vieţii. O femelă depune
până la 90 ouă. Incubaţia durează 6-11 zile în funcţie de condiţiile climatice. Larvele
apărute pătrund în interiorul frunzei prin punctul de contact al oului cu frunza şi începe
să se hrănească. In primele I-IU vârste larva se hrăneşte sugând sucul celular din
ţesuturi, iar larvele de vârsta a IV-V-a distrug parenchimul frunzei. In urma atacului pe
partea inferioară a frunzei se formează o mină sub forma unei umflături ovale de 2-2,5
cm lungime. Partea interioară a minei este ţesută de larvă cu o pânză mătăsoasă, care
după uscare se strânge transversal, formând o încreţitură alungită. Dezvoltarea
stadiului larvar durează 21-28 zile, dintre care primele I-III vârste -11-14 zile, iar
vârstele IV-V - 10-14. Ajunse la completa dezvoltare,
larvele se transformă în pupă, stadiul care durează 7-13 zile,
apoi apar adulţii ce dau naştere la generaţia următoare.
Pupele ultimei generaţii rămân în mine şi iernează în
frunzele căzute. Dezvoltarea unei generaţii durează 39-47 zile. Datorită suprapunerii
generaţiilor, diferite stadii de dezvoltare ale dăunătorului se întâlnesc în tot cursul
Fig. 195. Minierul părţii inferioare perioadei de vegetaţie a mărului.
a frunzelor de măr
(Lithocolletis pyrifoliella Grsm.): 1
- adult; 2 - larvă; 3 - frunză atacată
(dupăVasiliev).

Plante atacate şi mod de dăunare. Molia aurie minieră a mărului este o specie
monofagă, atacă diferite soiuri şi varietăţi de măr. Larvele atacă frunzele, formând
mine ovale pe partea inferioară a frunzelor. La atacuri intense întreaga frunză este
acoperită cu mine, din care cauză frunzele se usucă şi cad.

532
 înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unei serii de entomofagj,
printre care un rol deosebit au: Apanteles lautellus March.,^4. circumscriptus Nees., A
bicolor Nees. ş. a.
Combaterea. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia
Stigmella malella Stt.

Molia pestriţă minieră a pomilor sau minierul marmorat -Lithocolletis

blancardella F.
Sin.: Phyllonorycter blancardella F. Ord. Lepidoptera, Fam. Gracillariidae
Răspândire. Molia pestriţă minieră a pomilor este răspândită în Europa, Asia şi
America de Nord.
Descriere. Adultul este unmicrolepidopter, cu anvergura aripilor de 7-8 mm, cu
corpul de culoare cenuşie, cu pete albe-argintii. Aripile anterioare sunt de culoare
galben-bronz, cu pete şi dungi argintii, mărginite de negru. Aripile posterioare sunt
cenuşii şi intens franj urate.
Oul este eliptic, cu diametral de 0,22-0,32 mm, turtit cu chorionul de culoare
albă-gălbuie.
Larva în primele n-HI vârste este apodă, cu corpul turtit dorso-ventral, de 2-2,5
mm lungime de culoare albă-gălbuie, cu capul preeminent în formă de spatulă, uşor
transparent, cu mandibule mici, dar robuste, roşcate. La completa dezvoltare are corpul
cilindric de 3,5-5 mm lungime, cu capul brun ortognat şi picioare toracice şi
abdominale dezvoltate.
Pupa are 3-4 mm lungime, de culoare galbenă-brună.
Biologie şi ecologie. Molia pestriţă minieră a pomilor are 3-4 generaţii pe an.
Iernează în stadiul de pupă în interiorul minelor, în frunzele căzute pe sol. Adulţii apar
primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura
medie a aerului ajunge la 10-13°C. Apariţia, coincide de obicei cu fenofaza de umflare
a mugurilor, eşalonat şi durează până în a doua jumătate a lunii mai. Adulţii sunt diurni
şi zboară puţin. Zborul este mai activ în orele de dimineaţă, în momentul răsăririi
soarelui, pe timp liniştit şi la temperaturi de peste 12°C. La 1 -3 zile după apariţie are
loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat pe partea inferioară a frunzelor. O
femelă depune 40-120 ouă. Incubaţia durează 8-15 zile. Larvele apărate, rod chorionul
oului în punctul de contact cu frunza şi pătrund în interiorul ei şi încep să se hrănească
cu conţinutul celulelor epidermice şi ţesutul lacunos, formând o galerie, care odată cu
creşterea larvei se alungeşte mult şi se lăţeşte uşor. Ca urmare a hrănirii pe partea
superioară a frunzei apare o mină caracteristică acestei specii, sub formă unei umflături
ovale, lungă de 8-12 mm şi lată de 3-5 mm pe care se disting pete deschise, de unde şi
denumirea de minare marmorată, iar pe partea inferioară a frunzei în dreptul minei,
epiderma se umflă, apoi se îndoaie şi se brunifică Excrementele larvei sunt depuse în
centrul minei şi sunt evidente printr-o culoare mai închisă a minei, în această zonă.
Dezvoltarea stadiului larvar durează 14- 26 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele
se transformă în pupe în interiorul minei. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. Adulţii
apăruţi dau naştere la o nouă generaţie, înmulţirea căruia continuă până în toamnă
Pupele ultimei generaţii rămânmmine şi iernează în frunzele căzute.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia pestriţă minieră a pomilor atacă
diferite specii de pomi fructiferi: mărul, părul, gutuiul, prunul, vişinul, ş. a, însă
produce pagube mai mari la măr. Larvele atacă franzele, formând mine ovale. La
atacuri puternice întreaga frunză este acoperită cu mine. Pe o frunză se pot întâlni până

533
la 20-30 mine. Frunzele puternic atacate se usucă şi cad. La invazii mari are loc
defolierea în masă a pomilor.
In limitarea acestui dăunător intervin o serie de entomofagi printre care mai des
figurează: Apanteles lautellus March., A.bicolor Nees., A. circumscriptus Nees.,
Parahormius radialis Tob., Achrysocharoides atys Walk., Chrysocharis sp. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia Stigmella
malella Stt.

8.1.2.8.4. Moliile gelechiide dăunătoare pomilor fructiferi

Această importantă familie cuprinde mai multe specii de molii dăunătoare
plantelor cultivate, printre care se remarcă şi unele specii dăunătoare plantaţiilor
pomicole: Anarsia lineatella Zell., Recurvaria nanella Hb., R. luecatella CL, Gelechia
rhombella Schiff. etc. Dintre speciile menţionate, importanţă practică pentru livezile
de piersic şi cais prezintă molia vărgată a piersicului (Anarsia lineatella Zell.).

Molia vărgată a piersicului - Anarsia lineatella Zell. Ord. Lepidoptera, Fam.

Gelechiidae
Răspândire. Molia vărgată a piersicului este răspândită în Europa, Asia, Africa
de Nord, America de Nord şi Australia.
Descriere. Adultul are corpul mic şi îngust, de 5 mm lungime cu anvergura
aripilor de ll-14mm. Capul prezintă2palpilabiah îndreptaţi înainte. Aripile sunt alungite
şi îngustate spre vârf, cele anterioare negre-cenuşii sau brune, prevăzute cu pete şi
dungi longitudinale mai deschise şi franjuri în partea posterioară, iar în regiunea
mediană a marginii anterioare, prezintă o pată brună sub formă de unghi cu marginile
cenuşii. Aripile posterioare sunt mai late, de culoare cenuşie-deschisă, cu franjuri lungi
pe margine (fig. 196).
Oul este eliptic, de 0,4-0,5 mm lungime şi de 0,2-0,3 mm lăţime, la depunere alb-
strălucitor, cu suprafaţa reticulată, iar mai târziu devine galben-portocaliu.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 8-10 mm lungime, de culoare brună,
brană-cafenie sau brună-roşcată cu nuanţă întunecată, cu capul, pronotul şi picioarele

534
toracice negre. Pe marginile
segmentelor abdominale prezintă câte o
linie pală, îngustă, din care cauză
capătă un aspect vărgat transversal
inelat, care devine mai clar când larva
se deplasează de unde îşi trage numele
de „molia vărgată". Picioarele anale
sunt prevăzute cu câte un pieptene
puternic dezvoltat dispus în două grupe
a câte 6-7 croşete bifurcate.
Pupa are 4-5,3 mm lungime, de
culoare cafenie, acoperită cu un
păienjeniş rar.
Biologie şi ecologie. Molia văr-
gată a piersicului are 2-3 generaţii pe
an. Iernează ca larvă de vârsta a Il-a sau
a Hl-a, în coconi sub scoarţa ramurilor,
prin

535
crăpături, pe sub solzii mugurilor de Fig. 196. Molia vărgată a piersicului
piersic şi alte sâmburoase, în interiorul (Anarsia lineatella Zell.):
lăstarilor atacaţi şi în alte adăposturi. 1 - adult; 2 - lăstar atacat (după Vasiliev şi Livşiţ)
Primăvara, la sfârşitul lunii martie-
începutul lunii aprilie, când temperatura aemlui ajunge la 8-9°C, larvele părăsesc
locurile hibernante şi migrează spre mugurii pomilor. Migrarea larvelor corespunde
fenofazei de umflare a mugurilor sau de dezmugurire în care pătrund şi se hrănesc cu
conţinutul lor. O larvă atacă mai mulţi muguri. După o scurtă perioadă de hrănire cu
mugurii de piersic sau cais, larvele migrează pe lăstarii de abia formaţi şi pătrund în
interior pe la partea lor terminală, săpând galerii spre baza lăstarilor, trecând de la un
lăstar la altul. Orificiul de pătrundere este foarte mic, încât pătrunderea larvei se poate
observa numai după excrementele care rămân la suprafaţă. Larva pătrunsă în lăstar
înaintează la început încet, apoi foarte rapid. Dezvoltarea stadiului larvar durează 30-35
zile, timp în care o larvă atacă până la 6 lăstari. In prima sau a doua decadă a lunii mai
larvele ajung la completa dezvoltare, rod un orificiu circular prin care părăsesc galeriile
lăstarilor, îşi confecţionează coconi de mătase, în care se transformă în pupe. hnpuparea
are loc în pliurile frunzelor de pe lăstarii atacaţi sau între două frunze legate prin fire
mătăsoase, sau sub scoarţă, prin crăpăturile ei, sau în diferite resturi vegetale din
coroana pomului. Stadiul de pupă durează 8-14 zile. Fluturii încep să apară în a doua
sau a treia decadă a lunii mai, au un zbor nocturn care se eşalonează pe o perioadă de
20-25 zile. După 2-3 zile are loc împerecherea, iar după 5-8 zile de la apariţia fluturilor
începe ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grape pe ramurile tinere, la baza
mugurilor pe partea inferioară a frunzelor şi pe fructe. O femelă depune 80-120 ouă.
Incubaţia durează 6-12 zile. Apariţia larvelor are loc în prima sau în a doua decadă a
lunii iunie, migrează spre muguri, lăstarii tineri, însă în deosebi pe fructe. In fructe
larvele pătrund prin cavitatea pedunculară sau a caliciului, prin locul de contact dintre
două fructe sau dintre o ramură şi un fruct, ori dintre o frunză şi un fruct şi se hrănesc
cu pulpa din jurul sâmburelui. O larvăataeăun singur fruct şi foarte rar două.
Dezvoltarea stadiului larvar al acestei generaţii durează20-30 zile. Ajunse la completa
dezvoltare, larvele părăsesc fructele atacate şi se transformă în pupe în cavitatea
pedunculară sau sub o frunză fixată cu fire de mătase de fruct. Fluturii apar în lunile
iulie-august şi depun majoritatea ouălor pe ramuri şi foarte rar pe fructe. Larvele
apărute după o scurtă perioadă de ruânire iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia vărgată a piersicului este o specie
oligofagă, atacă diferite specii de sâmburoase, ca piersicul, caisul, vişinul, cireşul,
prunul şi migdalul, însă pagube mai mari produce în plantaţiile de piersic. Larvele
hibernante atacă mugurii şi lăstarii de abia formaţi, în care rod galerii de nutriţie.
Mugurii atacaţi se usucă complet sau parţial din care cresc lăstari deformaţi. în lăstari
larvele pătrund prin mugurele terminal şi rod galerii scurte de 3-5 cm lungime de la
vârf spre bază din care cauză lăstarii stagnează în creştere, se ofilesc şi se usucă treptat,
având vârfurile înnegrite şi cu secreţii gomoase. O larvă, poate distruge în cursul
evoluţiei sale 4-6 lăstari, migrând de la unul la altul. Atacul lăstarilor de către molia
vărgată a piersicului. (Anarsia lineatella Zell.) este asemănător cu cel produs de molia
orientală a fructelor (Grapholitha molesta Busck.), deosebindu-se mai mult în
primăvară, deoarece atacul de Anarsia lineatella Zell. începe din luna aprilie, când
lăstarii abia încep să se dezvolte, au orificii de pătrundere în lăstar a larvelor foarte
mici, iar porţiunea atacată şi uscată este foarte scurtă, de 4-5 cm faţă de atacul produs
de Grapholitha molesta Busck., care începe în luna mai, când lăstarii sunt mai înalţi şi

536
porţiunea care este atacată şi uscată atinge lungimea de 8-12 cm, uneori până la 18 cm.
Larvele generaţiei a doua atacă atât lăstarii suculenţi cât şi fructele care sunt roase, sub
formă de galerii neregulate în interiorul pulpei, din jurul sâmburilor. Fructele atacate la
exterior par sănătoase, rămân pipernicite, se coc timpuriu, apoi se zbârcesc şi cad. Prin
galeriile săpate de larve adesea pătrund microorganisme patogene, care provoacă
putrezirea fructelor atacate.
fn limitarea hmulţirii acestui dăunător adesea intervin diferiţi agenţi biologici a
căror activitate reduce simţitor populaţiile moliei, printre care se numără: Apanteles
anarsiae F., A. longicauda W., Diadegma defectiva K., Acrolyta incisa B. etc.
Combatere. Pe suprafeţele mici se recomandă măsuri preventive: răzuirea
trunchiurilor şi ramurilor mai groase de scoarţă exfoliată, de muşchi, licheni etc,
distrugerea tuturor resturilor prin ardere, pentru reducerea stadiului hibernat; tăierea şi
distrugerea lăstarilor atacaţi, ce constituie un mijloc eficace în reducerea populaţiei
acestei insecte.
Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, câte două tratamente pentru
fiecare generaţie, la avertizare, folosind unul din insecticidele avizate pentru molia
orientală a fructelor (Grapholitha molesta Busck.).

8.1.2.8.5. Moliile tortricide (omizi torcătoare) dăunătoare pomilor fructiferi

fn plantaţiile pomicole dăunează numeroase specii de lepidoptere tortricide care la
invazii puternice pot defolia parţial sau total pomii şi compromit recolta de fructe.
Printre speciile mai frecvent întâlnite şi mai dăunătoare pomilor fructiferi se numără:
molia porumbarului (Archips rosana L.), molia mugurilor şi fructelor (A.podana
Scop.), molia verde a mugurilor (Hedya nubiferana Haw.), molia cojii fructelor
(Adoxophyes orana F.), molia roşie a mugurilor (Spilonota ocellana F.), molia verde a
pomilor (Acleris variegana Den. et Schiff.), molia scoarţei pomilor (Enarmonia
formosana Scop.), vermii merelor, perelor şi prunelor (Cydia pomonella L., Cpyrivora
Dan. şi C. funebrana Tr.), molia orientală a fructelor (Cydia molesta Rusck.) etc.

537
Molia porumbarului - Archips rosana L.
Sin.: Cacoecia rosana L., Archips rosanus L. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae
Răspândire. Molia porumbarului este răspândită în Europa, Asia Mică, Africa de
Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 18-22 mm la femelă şi 15 -19 mm la
mascul. Capul şi toracele sunt brune-roşcate, iar abdomenul brun-cenuşiu. Aripile
anterioare sunt de culoare renuşie-albăstruie, galbenă-aurie sau cafenie- închisă cu pete
şi numeroase linii ondulate transversale de culoare mai închisă, care sunt mai
accentuate la masculi. Aripile posterioare sunt cafenh-deschise, la femelă cu o nuanţă
galbenă-portocalie (fig. 197).
Oul este oval, de 1,2 mm lungime şi de 0,6 mm lăţime, turtit, de culoare verde-
cenuşie depuse în ooplăci plate, care la început
sunt de culoare verde-murdară, apoi devine
cenuşiu.
Larva la completa dezvoltare are corpul de
18-20 mm lungime, de culoare variabilă în funcţie
de vârstă: galbenă-aurie, galbenă-verzuie, verde-
cenuşie, roşcată sau liliachie. Capul este îngust,
puţin mai lung decât lat, care cu pronotul sunt de
culoare brună-închisă, uneori verzui strălucitoare.
Pe partea dorsală a corpului prezintă o zonă mai
închisă cu negi mari, albicioşi dispuşi neregulat pe
care sunt înseraţi peri pe un punct negru.
Pupa are 9-13 mm lungime, la început de
culoare verzuie, mai târziu cafenie-gălbuie sau
brună-cafenie, cu abdomenul mai deschis.
Cremasteml este puţin turtit şi ascuţit, prezintă 8
ghimpi arcuiţi, dintre care 4 se află în vârf şi câte
doi lateral.
Biologie şi ecologie. Molia porumbarului are
o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou,
grupate în ooplăci plate cu diametru de 3 -10 mm
pe scoarţa netedă a ramurilor groase şi a Fig. 197. Molia porumbarului
trunchiului. într-o ooplacă sunt cuprinse de la 10 (Archips rosana L.): 1 - mascul;
până la 150 ouă. Larvele apar spre sfârşitul lunii 2 - femelг; 3 - pontг pe scoarюг;
aprilie-începutul lunii mai, apariţia fiind 4 - larvг (dupг Beloseliskoi)
determinată de condiţiile climaterice îndeosebi de temperatura aerului. In general
eclozarea primelor larve corespunde fenofazei de răsfirare a inflorescenţelor mărului.
Apariţia în masă a larvelor corespunde sumei temperaturilor efective de 50-70°C şi
durează de la 7 până la 13 zile. Larvele tinere (de vârsta I-a şi a D-a) pătrund în muguri,
scheletează frunzele tinere rozând în ele orificii rotunde sau pătrund în interiorul
bobocilor florali unde se hrănesc cu petalele, staminele şi pistilul florii; cele de vârstă
mai înaintată atacă frunzele şi fructele tinere, până în a doua jumătate a lumi iunie.
Frunzele sunt răsucite în formă de ţigară, iar la fructe rod cavităţi în pulpă, de diferite
forme şi dimensiuni. Uneori rosăturile ajung până la seminţe sau sâmburi, fiind foarte
asemănătoare cu daunele produse de viermele merelor. Fructele atacate puternic cad. La
atacuri superficiale, porţiunea roasă se cicatrizează, şi fructele nu cad, însă se

538
deformează. Larvele moliei porumbamlui sunt foarte vioaie, fiind deranjate se agită,
efectuând mişcări rapide şi apoi se lasă pe un fir de mătase şi cad pe pământ, iar după
ce pericolul trece, se urcă din nou pe pomi, formând noi cuiburi în care se hrănesc, hi
timpul dezvoltării, larvele îşi schimbă de câteva ori locul de hrană, înfăşurând organele
atacate cu o pânză deasă de păienjeniş. Stadiul larvar durează25-40 zile. Spre sfârşitul
lunii mai - începutul lunii iunie, larvele ajung la completa dezvoltare şi în locurile de
hrănire, de obicei în interiorul frunzelor răsucite, se transformă în pupă, stadiul ce
durează 8-18 zile în funcţie de temperatură. împuparea are loc eşalonat, din care cauză
şi apariţia adulţilor are loc treptat. Primii fluturi apar în decada a 2-a sau a 3-a a lunii
iunie. Zborul lor este crepuscular şi nocturn şi continuă până la sfârşitul lunii iulie-
începutul lumi august. După 3-5 zile de la apariţie are loc împerecherea şi ponta.
Perioada ovipozitară durează 15-30 zile. O femelă
depune de la 50 până la 430, în medie 250 ouă, în
1-3 ooplăci. Depunerea în masă a ouălor are loc
începând din decada a doua a lunii iunie şi până în
decada 1 -a a lunii iulie. Ouăle sunt depuse în
grupe (ooplăci plate) pe scoarţa netedă a ramurilor
mai groase şi a trunchiului, unde şi rămân peste
iarnă
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia
porumbamlui este o specie polifagă. Atacă
numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi
(mărul, părul, gutuiul, cireşul, prunul, vişinul,
caisul, nucul, coacăzul, agrişul ş. a.) precum şi
diferite specii forestiere (stejarul, ulmul, teiul,
mesteacănul, arţarul, salcia, plopul etc.). Larvele
atacă mugurii, bobocii florali, frunzele şi fructele
tinere pe care le ţese cu fire de păianjen.
Fig. 198. Atacul moliei
Frunzele atacate se răsucesc şi se etiolează, iar
porumbarului
florile se brunifică şi cad. Fructele atacate se
(Archips rosana L.): 1 - la
infioriscenюe; 2 - la frunze; 3 - la deformează, iar uneori putrezesc (fig. 198).
fructe; 4 - fructe deformate (dupг Pomii puternic atacaţi dau producţie scăzută şi
Bicina єi Marchelova) de calitate inferioară.
Populaţiile moliei porumbarului sunt puternic limitate de un complex de duşmani
naturali, dintre care un rol important in dinamica populaţiei moliei au: Apechtis
brassicariae Poda, Habrobracon variegator Spin., Opius pallipes Wesm.,
Trichogramma evanescens Westw., Apanteles ater Ratz., A. xanthostigma Ratz. etc.
Combatere. Pentm combaterea acestui dăunător se aplică tratamente chimice în
perioada repausului vegetativ pentm distmgerea stadiului hibernant şi în timpul
vegetaţiei la apariţia larvelor.
în perioada repausului vegetativ, la infestări puternice şi depăşirea PED (5
ooplăci/ pom) se aplica tratamente chimice odată în 3 ani, toamna după căderea
frunzelor, sau în primăvară până la umflarea şi desfacerea mugurilor, la temperaturi nu
mai ridicate de 20°C şi nu mai joase de 4°C cu DNOC 40 PS (15 kg/ha) în plantaţiile de
măr, păr şi (10 kg/ha) în cele de cais, piersic şi prun.
în timpul vegetaţiei în anii de invazie în primăvară în fenofaza de răsfirare a
inflorescenţelor mărului şi fenofazei de „boboc roz", apoi după căderea petalelor, la
apariţia în masă a larvelor şi depăşirea PED (5 larve/100 rozete) se aplică tratamente

539
chimice prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha),
Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), Bi - 58 Nou (0,75 -1,0 l/ha), Pyrinex 480 EC (2,0-2,5
l/ha), Fufanon 570 EC (1,0-2,0 l/ha), Pyrinex 250 ME (3,5 l/ha), Insegar 25 WP (0,6
kg/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,5-1,0 1 /ha), Phenomen 530 EC (1,0 l/ha), Decis 2,5 EC
(0,5-1,0 l/ha), Dimilin 25 WP (0,1-0,2 kg/ha), Decis Forte 120 EC (0,1-0,2 l/ha),
Dursban 480 EC (1,5-2,0 l/ha), Calipso 480 SC (0,25 l/ha), Confidor 200 SL (0,3 l/ha),
Fury 10 EW (0,2-0,3 l/ha), Talstar 10 EC (0,41/ ha), Karate Zeon 5 CS (0,6-0,8 l/ha),
Arrivo 250 CE (0,25-0,32 l/ha), Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Danadim 400 EC (1,0-1,5
l/ha), Danitol 10 EC (1,0-1,5 l/ha), Match050 EC (0,8-1,0 l/ha), Pilarmax400 EC (1,5
l/ha), Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha) etc. în cazul când frecvenţa dăunătorului continuă
sa fie ridicată tratamentul se va repeta după 8-10 zile.

Molia mugurilor şi fructelor - Archipspodana Scop.

Sin: Archipspodanus Scop., Cacoeciapodana Scop. Ord. Lepidoptera, Fam.
Tortricidae
Răspândire. Molia mugurilor şi fructelor este răspândită în Europa de Vest şi
Asia Mică.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 19-23 mm la mascul şi de 23-27 mm
la femelă. Aripile anterioare sunt de culoare brună-castanie, mai deschisă la mascul,
străbătute de linii transversale ondulate mai închise, care împreună cu nervurile
formează o reţea fină. Prezintă un desen caracteristic format dintr-o pată neagră
rombică bine conturată, situată în mijlocul zonei bazale, o bandă mediană oblică, brună-
neagră, mai îngustă la marginea anterioară şi lăţindu-se către marginea posterioară, o
pată mică brună neagră cu margini difuze lângă marginea anterioară şi o bandă îngustă
brună spre negru de-a lungul marginii externe. Aripile posterioare la bază sunt gri-
brune, iar către vârf şi margini brune gălbui. în repaus aripile sunt strânse de-a lungul
corpului sub formă de acoperiş de casă plat, având un aspect general triunghiular (fig.
199).

540
 Oul este mic, de 0,8-1,2 mm оn
diametru, depuse оn ooplгci verzui, aco-
perite cu o secreюie ceroasг.
Larva la maturitate are corpul de
16-25 mm lungime, cu capul castaniu
S lucios,protoracic oval, este brun-negru.
iar scutul
La ecloziune este de culoare galbenг-ver-
zuie apoi devine verde-оnchisг, cu negi
c \$ mari deschiєi. Picioarele toracice sunt
mai
Pupa are 13-15 mm lungime, brunг-
roєcata, lucioasг. Cremasterul este
\|y\' єi prezintг la vвrf 4 ghimpi arcuiюi єi cвte doi
rotungit
lateral
Biologie şi ecologie. Molia mugurilor
şi fructelor are 2 generaţii pe an. Iernează
C£
frunze, c - la fructe (după Vasiliev şi Livşiţ) *
larvă de vârsta a IlI-a într-un cocon
mătăsos în crăpăturile scoarţei, în
cicatricele unor foşti muguri sau sub o frunză uscată legată de ramură cu fire
mătăsoase. în primăvară când temperatura aerului se încălzeşte până la 12-13°C, de
obicei în fenofază de dezmugurire, larvele îşi reiau activitatea de hrănire, pătrund în
muguri, rozându-i în interior, apoi ţese cu fire mătăsoase şi rod primordiile foliare şi
florale. Pe măsură ce apar frunzele şi inflorescenţele, larvele migrează pe acestea, unde
continuă să se hrănească ţesându-le uşor cu fire de mătase. Perioada de hrănire a
larvelor durează 23-28 zile. în luna mai, larvele ajung la completa dezvoltare şi se
împupează într-un cocon mătăsos la locul de dăunare sau în frunze răsucite. Stadiul de
pupă durează 8-14 zile. Apariţia adulţilor începe de la mijlocul său sfârşitul lunii mai şi
zborul durează până la sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie, iar maximul se
înregistrează în cursul lunilor iunie-iulie. Fluturii sunt crepusculari şi nocturnii, la
temperaturi de peste 14-16°C. La 2-3 zile după apariţie are loc împerecherea, iar după
alte 1-2 zile de la împerechere femelele depun ouăle. O femelă depune în medie 500-
600 ouă Ouăle sunt depuse pe scoarţa ramurilor de schelet în ooplăci verzui şi sunt
acoperite cu secreţie ceroasă. Incubaţia durează 8-14 zile. Eclozarea larvelor durează
2-3 săptămâni, migrează în coroana pomilor unde se hrănesc producând daune ca şi a
celeia de Hedya şi Spilonata. Larvele ţes din fire mătăsoase un adăpost pe partea
superioară a frunzelor, apoi răsucesc limbul sub formă de cornete sau leagă două-trei
frunze în, care se hrănesc rozând epiderma şi mezofilul, lăsând intactă epiderma
inferioară. Deasemenea larvele atacă şi fructele, afectând o mare parte din suprafaţa
lor, mai ales în locul de contact ale unei frunze cu un fruct. Dezvoltarea larvelor
durează aproape o lună. Transformarea în pupă are loc între frunze, legate cu fire de
mătase. Fluturii apar după 8-14 zile şi în fiincţie de temperatură zborul durează până în
septembrie. Ouăle sunt depuse în grupe pe scoarţa pomilor. După 10-16 zile apar
larvele, care scheletează frunzele, lăsând numai nervurile. în toamnă începând de la
sfârşitul lunii august şi în septembrie, larvele ajung în vârsta a ni-a şi se retrag pentru
iemare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia mugurilor şi fructelor este o specie
polifagă, atacând numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi (măr, păr, prun, piersic,

541
cais, cireş, vişin, agriş, coacăz etc.) şi specii forestiere (arţar, mesteacăn, fag etc), la
care larvele rod muguri, florile, frunzele şi fructele. Atacul pe muguri se înregistrează
în fenofaza de dezmugurire, când larvele hibernante pătrund în interiorul acestora şi
consumă conţinutul lor. Pe măsură ce apar frunzele şi inflorescenţele, larvele migrează
pe acestea şi se hrănesc, înfăşurându-le cu fire de mătase. Pe fructe produc rosături
neregulate. In unii ani atacul fructelor poate depăşi 30% din recolta de fructe.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la Archips rosana L.

Molia verde a pomilor - Acleris variegana Den. et Schiff.

Sin.: Argyroplocevariegana Hb.,A. cynosbatella Hilk., Olothreutes variegana Hb.
Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae
Răspândire. Molia verde a pomilor este răspândită în multe ţări din Europa, Asia
Mică, Africa de Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 14-20 mm. Capul şi toracele sunt de
culoare brună-închisă, iar abdomenul brun-cenuşiu. Aripile anterioare sunt brune, cu
pete brune-închise şi albăstrii pe jumătatea bazală şi albe pe cealaltă jumătate, iar
vârful prezintă pete brune şi fumurii. Aripile posterioare sunt cenuşii cu reflexe de
ardezie (fig. 200).
Oul este oval, de 0,86 mm lungime şi 0,63 mm lăţime, de culoare galbenă-
deschisă la generaţia de vară şi albă sau oranj la cele hibernate.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 16-18 mm lungime, de culoare verde-
măslinie, iar capul, placa toracică şi picioarele sunt negre-strălucitoare. Pe fiecare
segment prezintă câte un rând transversal de negi, fiecare cu câte un fir de păr fin şi
moale.
Pupa are 8-9 mm lungime, de culoare brună-închisă Cremasterul prezintă 6 perişori
încovoiaţi la vârf.
Biologie şi ecologie. Molia
verde a pomilor are 2 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de ou, depus
izolat sau în grupe mici (câte 3-6
bucăţi) pe scoarţa ramurilor şi
lăstarilor din apropierea mugurilor.
Primăvara devreme, când mugurii
se desfac, de regulă prin luna
aprilie, ouăle hibernante intră în
incubaţie, perioadă care durează 6-
10 zile. Spre sfârşitul lunii aprilie-
începutul lunii mai apar larvele,
care migrează spre vârfurile
ramurilor unde atacă frunzele,
bobocii florali 1 - adult; 2 - larvă; 3 -
pupă; 4 - frunze atacate; 5 - ultimul şi florile pe care le înfăşoară CU fire segment al pupei
(cremaster) (după Vasiliev şi Livşiţ) mătăsoase, formând un cuib, la adăpostul căruia se
hrănesc, (listrugând laînceput parenchimul limbului frunzelor, iar mai târziu limbul,
producând ferestruirea lui. Larvele sunt foarte agile la desfacerea cuiburilor, fac
mişcări caracteristice tortricidelor şi se lasă pe pământ cu ajutorul unui fir de mătase.
Dezvoltarea stadiului larvar durează 3040 zile. Spre sfârşitul lunii mai, larvele ajung la

542
completa dezvoltare, îşi confecţionează în interiorul cuibului de hrănire coconi de
mătase, în care se transformă în pupă. împuparea durează până la mijlocul lumi iunie.
Stadiul de pupă durează 10-14 zile. Adulţii încep să apară de la sfârşitul lunii mai-
începutul lunii iunie şi zborul continuă până la sfârşitul lunii iulie. Fluturii sunt
crepusculari şi nocturni, de aceea zborul lor are loc seara şi noaptea După împerechere,
femelele depun ouă Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici, de regulăîn crăpăturile
scoarţei ramurilor, mai rar pe tulpini. Longevitatea adulţilor este de 30 de zile, timp în
care o femelă depune până la257 ouă. Incubaţia durează 8-11 zile. Larvele generaţiei a
doua apar spre sfârşitul lunii iunie şi dezvoltarea durează până în august. Acestea
trăiesc între două frunze ţesute cu fire de mătase, sau între mai multe frunze
îngrămădite şi înfăşurate cu fire de mătase sub formă de ghem sau buchet, sau pe
suprafaţa fructelor acoperite de frunze, consolidate de asemenea cu fire de mătase.
Ajunse la completa dezvoltare, larvele se transformă în pupă, începând din a doua
decadă a lunii august şi până în septembrie-octombrie. Stadiul de pupă durează20-25
zile. Apariţia adulţilor şi depunerea ouălor are loc în cursul lunilor septembrie-
octombrie. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici, de câte 3-6 ouă, pe scoarţa
ramurilor, din apropierea mugurilor, unde rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia verde a pomilor este o specie polifagă,
atacă numeroase specii de pomi fructiferi şi arbori forestieri, ca mărul, părul, gutuiul,
vişinul, cireşul, prunul, caisul, corcoduşul, arţarul, păducelul, trandafirul, porumbarul,
măceşul etc. Larvele atacă mugurii, frunzele tinere, bobocii florali pe care le îndoaie şi
le ţese cu fire de mătase sub formă de cuib, în care larvele se hrănesc, distrugând la
început parenchimul limbului frunzei, iar mai târziu limbul în întregime, producând
ferestruirea lui. Atacă şi fructele în care roade mici cavităţi. în urma atacului producţia
de fructe scade simţitor.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia porum-
barului (Archips rosana L.).

Molia verde a mugurilor - Hedya nubiferana Haw.

Ord. Lepidoptera, Fam. Torticidae
Răspândire. Molia verde a mugurilor este răspândită în Europa, Asia Mică,
America de Nord.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 17-21 mm. Capul şi
toracele sunt de culoare brună-închisă iar abdomenul brun-deschis. Aripile anterioare
brune sau gri-închise şi cupele închise, albăstrui labază şi albe la extremitatea distală,
iar apical cupete brune şi fumurii. Aripile posterioare sunt cenuşii-închise, cu marginea
anterioară mai deschisă (fig. 201).
Oul este oval, de 0,9 mm lungime şi 0,7 mm lăţime, de culoare albă, sermtransparentă
Larva la completa dezvoltare are corpul de 18-20 mm lungime, de culoare verde-
măslinie, iar capul, plăcile toracice şi picioarele sunt de culoare neagră lucioasă. Pe
flecare segment al corpului prezintă câte un rând transversal de negi, fiecare cu câte un
fir de păr fin şi moale. Picioarele abdominale prezintă 40 de croşete chitinoase, dispuse
în semicoroană.

543
 Pupa are 9-14 mm lungime, de culoare
brună-închisă sau neagră. Cremasteml în formă
de con trunchiat prezintă la vârf 8 ghimpi arcuiţi.
Biologie şi ecologie. Molia verde a
mugurilor are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de larvă de vârsta a IlI-a, în coconi
mătăsoşi la bifurcaţia ramurilor sau sub scoarţa
exfoliată, în crăpături sau pe sub frunzele uscate
de la baza mugurilor etc. Primăvara devreme, la
temperaturi medii zilnice ale aemlui de 9-10°C,
în fenofaza dezmuguririi mărului, larvele
părăsesc adăposturile hibernante şi pătmnd în
muguri, unde se hrănesc cu conţinutul lor. După
desfacerea mugurilor larvele trec pe frunze şi
bobocii florali pe care le înfăşoară cu fire de
păianjen sub formă de ghem sau buchet în
interiorul cărora trăiesc şi se hrănesc cu frunze,
boboci florali şi flori. Perioada de dăunare a
larvelor durează aproape două luni şi se termină
Fig. 201. Molia verde a
spre sfârşitul lunii mai. In timpul scuturării mugurilor
petalelor larvele ajung la completa dezvoltare şi (Hedya nubiferana Haw.): 1 -
în locurile de hrănire se transformă în pupă. adult; 2 - larvг; 3 - frunze atacate
împuparea durează de la mijlocul lunii mai până (dupг Vasiliev єi Livєiю)
lamijlocul lunii iunie. Stadiul de pupă durează
8-14 zile, în funcţie de temperatură. Apariţia fluturilor are loc după 2 săptămâni de la
scuturarea petalelor. Zborul adulţilor durează 3-4 săptămâni, de la sfârşitul lunii mai
până la sfârşitul lunii iunie. Ouăle sunt depuse izolat, mai rar în grupe de câte 2-8 ouă,
pe frunze uneori şi pe fructe. O femelă depune până la 200 şi mai mult, în medie 120-
130 ouă. Incubaţia durează în funcţie de temperatura aemlui 8-13 zile. Larvele apărute
sceletează partea inferioară a frunzelor, iar când ajung în vârsta a Hl-a se retrag în
diferite adăposturi de pe pom (sub scoarţa exfoliată sau în crăpături, la bifurcaţia
ramurilor etc), unde îşi confecţionează un cocon mătăsos dens în interiorul căruia şi
rămâne să ierneze.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia verde a mugurilor este o specie
polifagă. Atacă numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi (măr, păr, pmn, vişin,
cireş, cais, corcoduş, păducel, pommbar etc). Atacă larvele care, înfăşoară cu fire
mătăsoase frunzele şi mugurii vegetativi ai plantelor, sub formă de cuib sau buchet la
adăpostul căruia se hrănesc, rozând mugurii şi frunzele fragede.
înmulţirea moliei verde a mugurilor este puternic frânată de activitatea
numeroaselor specii entomofage, în rândul cărora se remarcă: Glypta bipunctata
Thunbg., Nitobia areolaris Hoim., Pimpla examinator R, Apanteles longicauda
Wesm., Macrocentrus abdominalis F.,Actia tibialis R.-D. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia porumbarului
(Archips rosana L.).
Molia cojii fructelor sau viermele pieliţei fructelor -Adoxophyes orana F.
Sin.: Adoxophyes reticulana FTb., Capua reticulana FTb. Ord. Lepidoptera, Fam.
Tortricidae

544
Răspândire. Molia cojii fructelor este răspândită în multe ţări din Europa şi Asia.
Descriere. Adulţii prezintă dimorfîsm sexual accentuat, marcat prin culoare,
dimensiunile corpului, organele de simţ, morfologia şi desenul aripilor. Anvergura
aripilor variază între 15-22 mm. Femela are aripile anterioare de culoare brună-
negricioasă cu desenul brun-închis şi adesea redus, format numai din câteva linii
oblice. Masculul este mai mic, aripile anterioare sunt de culoare galbenă-brună, cu
desenul brun-roşcat evident, constituit dintr-un câmp de linii de bază, o bandă mediană
oblică şi o mică pată preapicală, triunghiulară, adesea vizibilă numai pe marginea
anterioară Aripile posterioare sunt cenuşii-deschise, la masculi şi brune-cenuşii la
femele (fig. 202).
Oul are forma unui disc rotund sau puţin elipsoidal, în diametru până la 1 mm, la
depunere de culoare galbenă ca lămâia, apoi devine mai închis. Ooplacă este galbenă-
verzuie, strălucitoare cu diametrul de 2-6 mm.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 18-22 mm lungime, de culoare
variabilă, de la galbenă-verzuie până la verde-închisă. Capul şi placa toracică sunt
negre la larvele tinere şi brune sau galbene la cele mature. Pe corp prezintă negi mici
galbeni, înserări cu perişori. Picioarele abdominale posedă câte 50-58 de croşete
chitinoase.
Pupa are 8-13 mm lungime, la început de culoare brunie cu nuanţe verzui, apoi
devine brună-închisă. Cremasteml prezintă 8 peri încovoiaţi, dintre care 4 sunt dispuşi
în formă de cmce la vârful lui şi câte 2 lateral.
Biologie şi ecologie. Molia cojii fructelor are două generaţii pe an. Iernează în
stadiul de larvă în vârsta a Hl-a, într-un cocon mătăsos dens, de culoare albă, pe
ramurile pomilor, înjurai mugurilor, în interiorul frunzelor uscate şi agăţate cu fire de
mătase, mai rar în crăpăturile scoarţei. In primăvară, în fenofaza de dezmugurire
(prima jumătate a lunii aprilie), la temperaturi medii zilnice de 9-10°C, larvele îşi reiau
activitatea vitală, formează galerii mătăsoase spre mugurii din apropiere, cu care se
hrănesc ziua, iar noaptea se întorc în adăposturile unde au iernat. Mai târziu larvele
părăsesc coconii în care au
iernat şi pătrund în interiorul mugurilor, unde trăiesc şi continuă să se hrănească cu
conţinutul lor. Pe măsura apariţiei bobocilor
florali şi frunzelor tinere trec şi se hrănesc cu
acestea, înfă-şurându-le cu fire de mătase sub
formă de cuiburi. Perioada de hrănire a larvelor
durează 30-40 zile, în mod obişnuit, până la
începutul lunii mai. In prima decadă a lunii mai,
de regulă la sfârşitul perioadei de înflorire a
mărului, larvele ajung la completa dezvoltare,
îşi construiesc coconi mătăsoşi în interiorul
Fig. 202. Molia cojii fructelor organelor atacate sau în crăpăturile scoarţei în
(Adoxophyes orana F.): 1 - adult, care se transformă în pupă. Impuparea are loc
2 - larvг (dupг Bicina єi eşalonat şi durează până la începutul lunii
iulie. Marcelova) Stadiul de pupă durează 10-12zile.Adulţii apar spre sfârşitul
lunii mai şi zborul lor durează până la mijlocul lumi iunie. Apariţia în masă a adulţilor
se înregistrează în prima jumătate a lunii iunie. Zborul adulţilor are loc atât ziua, cât şi
noaptea, fiind mai intens în timpul nopţii, între orele 23 şi 3 la o temperatură de 18 °C.
Longevitatea adulţilor durează între 8-14 zile. După 3-4 zile de la apariţie femelele

545
încep să depună ouă, de regulă la temperaturi optime cuprinse între 20-22 °C. La
temperaturi mai joase de 12 °C sau mai ridicate de 30 °C femelele nu depun ouă.
Femelele depun ouăle de obicei pe partea superioară a frunzelor, mai rar pe cea
inferioară a diferitelor specii de pomi. Ouăle sunt depuse în grupe (ooplăci) de câte 25-
165, mai frecvent 80-90 ouă dispuse circular. Prolificitatea unei femele variază de la
170 până la 400 ouă. Incubaţia durează 10-12 zile. Larvele apărute migrează spre
vârful lăstarilor şi atacă de obicei frunzele tinere, pe care timp de 20-24 ore ţese o
pânză de păienjeniş sub formă de tunel, la adăpostul căreia rod epiderma superioară şi
parenchimul foliar lăsând neatacată epiderma inferioară. Larvele din ultimele vârste,
atacă frunzele mature, răsucindu-le sub formă de cornete sau lipesc câte 2-3 frunze,
legându-le cu fire de mătase sau pe unele le lipesc de fructe cu fire de mătase şi se
hrănesc cu pieliţa lor, producând rosături superficiale, afectând o mare suprafaţă a
fructului, de unde şi denumirea de „tortricidul" sau „viermele cojii fructelor". Pe la
începutul lunii iulie larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în pupă între
frunzele atacate şi legate cu fire de mătase. Stadiul de pupă durează 8-16 zile. Pe la
mijlocul sau spre sfârşitul lunii iulie apar adulţii, zboml cărora în funcţie de
temperatură durează până în septembrie. Femelele depun ouăle pe frunze, lăstari sau
fructe. Incubaţia durează 8-10 zile. Larvele apărute scheletează partea inferioară a
frunzelor, apoi rod parenchimul foliar, lăsând neatacate numai nervurile. Daune mari
larvele produc atacând fructele care continuă până la recoltare, iar uneori şi în depozite
frigorifice de păstrare a fructelor, unde nimeresc odată cu fructele recoltate şi
depozitate. în toamnă, spre sfârşitul lunii septembrie-octombrie, larvele ajung la vârsta
a treia şi odată cu scăderea temperaturii încetează să se mai hrănească şi se retrag în
diferite adăposturi pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia cojii fructelor este o specie polifagă.
Atacă numeroase specii de pomi fructiferi (măr, păr, piersic, cais, prun etc.), precum şi
unele specii forestiere (arţar, fag, carpen, mesteacăn etc). Larvele atacă mugurii,
frunzele, florile şi coaja fructelor. Frunzele şi bobocii atacaţi sunt înfăşurate cu fire de
mătase sub formă de ghem sau buchet în care larvele se hrănesc Fmnzele atacate sunt
răsucite longitudinal, strângându-le marginile către nervura principală cu fire de
mătase sau le îndoaie vârful frunzei spre partea superioară a limbului sub formă de
cornet Florile atacate nu se mai deschid, iar la căderea petalelor rămân uscate şi drepte.
Pe fructe larvele produc rosături superficiale de până la 6 cm lungime şi până la 3
mm adâncime, prin care pătrund sporii unor ciuperci patogene, ca putregaiul brun
(Monilia jructigena Pers.), care produc putrezirea şi căderea fructelor. Pierderile pot
ajunge la 20-60% din recolta de fructe. Dacă prin rosăturile produse, nu pătrund
ciuperci patogene, atunci acestea se suberifică, dar fructele se deformează şi sunt de
calitate inferioară.
înmulţirea acestei molii este adesea frânată de activitatea unor insecte parazite, printre
care un rol deosebit prezintă: Meteorus ictericus Nees., Trichogramma cacoecia
pallida Meyer., T. evanescens Westw. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia porumbarului
(Archips rosana L.).

Molia roşie a mugurilor - Spilonota acel lan a F.

Sin.: Tmetocera ocellana F, Tortrix ocellana D. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae

546
 Răspândire. Molia roşie a mugurilor este răspândită în Europa, Asia, Africa de
Nord şi America de Nord.
Descriere. Adultul este un fluturaş de talie mică, cu anvergura aripilor de 14-18
mm. Corpul şi toracele sunt de culoare cenuşie-închisă, cu reflexe albăstrui, cu
abdomenul brun-cenuşiu. Aripile anterioare sunt alungite la bază de culoare cenuşie-
închisă iar restul albe-gălbui, median cu o dungă lată transversală mai deschisă şi cu
pete plumburii spre vârf şi lateral. Aripile posterioare sunt de culoare galbenă-cenuşie
sau brună-cenuşie, cu franjuri pe margini (fig. 203).
Oul este oval, de 0,9 mm lungime şi 0,7 mm lăţime, puternic turtit, transparent,
strălucitor, având aspectul unei picături albicioase de ceară.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 9-13 mm lungime, dorsal de culoare
brună-roşcată sau brună-deschisă iar ventral şi lateral roză-deschisă. Capul, placa
toracică ultimul segment abdominal şi picioarele toracice sunt brune- închise sau negre
lucioase.
Pupa are 7-10 mm lungime, de culoare brună, cu 8 ghimpi arcuiţi la capătul
abdomenului. Se află într-un cocon alb din fire de mătase.
Biologie şi ecologie. Molia roşie a mugurilor are o generaţie, uneori două gene-
raţii pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a ni-a, în coconi albi de mătase
acoperiţi

547

Fig. 203. Molia roşie a mugurilor
(Spilonota ocellana E):
548
cu resturi vegetale şi excremente, prin
crăpăturile scoarţei, la bifurcaţia ramu-
rilor, în jurul mugurilor etc. Apariţia
larvelor hibernante are loc primăvara
devreme, la temperaturi medii ale
aemlui de 8°C şi mai mult, ce
corespunde cu fenofaza dezmuguririi
mărului. Larvele hibernante sunt foarte
lacome, producând în acest timp daune
destul de mari pomilor şi arbuştilor
fructiferi. La început pătrund în
interiorul mugurilor şi se hrănesc cu
conţinutul lor.
Dupădesfâcereamugurilor, larvele trec
pe bobocii florali şi frunze, pe care le
răsucesc şi le ţese cu fire de mătase sub
formă de ghem sau buchet,
 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - 5 - frunze atacate m interiorul cărora
(după Vasiliev şi Livşiţ) larvele
trăiesc şi se
hrănesc. După o perioadă de hrănire, aproximativ la o săptămână după scuturarea
petalelor, larvele ajung la completa dezvoltare şi în locul de hrănire sau se retrag în
mdoiturile frunzelor pe ramurile şi tdpinile pomilor unde se transformăm pupă în
general, stadiul de larvă durează 25-35 zile, perioadă în care năpârlesc de 4 ori. Stadiul
de pupă durează 9-15 zile. Spre sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie apar fluturi.
Zborul este foarte eşalonat şi durează de la sfârşitul lunii mai până la sfârşitul lunii
august, iar munii ani pânăla mijlocul lunii septembrie. Femela depune ouăle izolat sau
în grupe mici (câte 3-5 ouă) pe partea superioară a frunzelor, mai rar pe partea
inferioară a lor şi pe fructe. Longevitatea femelelor durează25-30 zile, timp în care o
femelă depune până la 400 ouă. Incubaţia durează 7-10 zile. Larvele apărute
scheletează frunzele, pe care le ţese câte două cu fire de mătase, sau atacă fructele
rozând galerii întortocheate şi cavităţi circulare în locurile de contact ale frunzelor cu
fructele. In a doua jumătate a lumi august-începutul lunii septembrie, larvele ajung la
vârsta a lU-a, părăsesc frunzele şi se retrag în diferite adăposturi (sub scoarţa exfoliată
sau în crăpături, la baza mugurilor, la bifurcaţia ramurilor etc.) unde îşi confecţionează
coconi mătăsoşi albi, mascaţi cu resturi vegetale (bucăţi de frunze uscate, resturi de
coajă, excremente etc.) în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia roşie a mugurilor este o specie
polifagă. Atacă numeroase specii de pomi fructiferi şi forestieri, producând pagube
mai mari la măr, păr, prun, gutui, vişin, cireş, cais etc. Larvele în primăvară atacă
mugurii în care rod galerii de unde denumirea de „sfredelitorul mugurilor", apoi
bobocii florali, frunzele şi fructele pe care le ţese cu o pânză mătăsoasă sub formă de
ghem sau buchet. Frunzele atacate se răsucesc şi se etiolează, bobocii şi florile se
brunifică, se usucă şi cad, iar fructele adesea putrezesc. La atacuri puternice, producţia
de fructe scade simţitor.
hi limitarea înmulţirii acestui dăunător un rol însemnat prezintă insectele parazite
printre care se remarcă: Apanteles tmetocera Nees., Bracon geniculator Nees.,
Trichogramma cacoeciapallida Meyer, T. minutum Riley. etc.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia
porumbarului (Archips rosana L.).

MoUa scoarţei pomilor sau molia vişinului (caisului) - Enarmonia formosana

Scop.
Sin.: Enarmonia woeberiana Schiff"., Laspeyresia woeberiana Den. et. Schiff,
L.woeberana Fab., L. ornatana Hb.
Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae
Răspândire. Molia scoarţei pomilor este răspândită în multe ţări din Europa de Vest.
Descriere. Adultul este un fluture mic şi frumos cu corpul de 9-13 mm lungime
şi anvergura aripilor de 15 -18 mm. Capul este castaniu mare. Aripile anterioare sunt
de culoare bmnă-închisă, cu desene formate din linii şi pete ce alternează, de culoare
galbenă-portocalie-aurie. Pe marginea costală prezintă 7 pete în formă de virgulă, de
culoare albă, sub care se găseşte o bandă îngustă mai închisă, iar în partea apicală a
aripii se află o pată mare ovală, de culoare galbenă-portocalie, cu marginea roşie-
arămie şi cu 3-4 dungi negre înconjurate cu linii inegale groase. Aripile posterioare
sunt unicolore, brune-închise, mai deschise la bază şi cu franjuri deschise alb spre gri.
Oul este oval, plat, de 0,8-1 mm în diametru, la depunere alb-lăptos, apoi capătă
o culoare roşietică.

549
 Larva la completa dezvoltare are corpul de 11-14 mm lungime, de culoare roză-
deschisă cu capul brun-deschis, iar plăcile toracice şi anale sunt gri-brune deschise.
Tegumentul corpului este puternic granulat, pe care se disting două rânduri de spicului
de culoare gri-deschisă.
Pupa are 7-8 mm lungime, brună-deschisă.
Biologie şi ecologie. Molia scoarţei pomilor are o generaţie pe an, după unii
autori două generaţii pe an. Iernează ca larvă de diferite vârste a IlI-a - V-a în galeriile
de nutriţie din scoarţa trunchiurilor şi a ramurilor de schelet ale pomilor mai frecvent
în scoarţa trunchiurilor. In martie-aprilie larvele hibernante îşi reiau activitatea de
hrănire în scoarţă. Ajunse la completa dezvoltare larva sapă o galerie de ieşire către
suprafaţă, lăsând intact doar epiderma scoarţei, unde îşi formează o lojă ovală, apoi un
cocon mătăsos dens, în interiorul căruia se transformă în pupă. Stadiul de pupă
durează 10-15 zile. înainte de apariţia fluturilor pupa se mişcă şi iese pe jumătate din
scoarţă. împuparea, zborul fluturilor şi depunerea ouălor sunt foarte eşalonate. Astfel,
zborul fluturilor începe din luna mai şi durează până pe la sfârşitul lunii august. După
apariţia fluturilor în orificii rămân exuviile pupale, care stau atârnate pe jumătate. Ziua
şi noaptea fluturii stau imobili pe scoarţa trunchiurilor şi ramurilor, devenind activi la
crepusculul de seară şi cel de dimineaţă. Adulţii nu se hrănesc, au o viaţă scurtă,
femela 6-10 zile, iar masculii 2-4 zile. După 2-3 zile de la apariţie are loc
împerecherea, iar peste alte 2-3 zile, femelele depun ouă. Ouăle sunt depuse izolat sau
în grupe de 2-3 bucăţi pe scoarţa trunchiurilor la baza ramurilor de schelet, la înălţimi
nu mai mari de 50-70 cm de la suprafaţa solului. Femela depune ouăle prin crăpăturile
scoarţei, prin leziuni mecanice, prin locurile dăunate de larve în anii precedenţi sau pe
rădăcinile aflate la suprafaţa solului. O femelă depune în medie 60-90 ouă. După o
incubaţie de 6-8 zile eclozează larvele. După câteva minute, larvele neonate migrează
pe scoarţa trunchiurilor şi ramurilor de schelet, se instalează în crăpături sau în răni,
rod galerii sinuoase de intrare în epidermă şi colenchimul scoarţei. In perioada
migraţiei majoritatea larvelor neonate pier. După prima năpârlire larvele pătrund în
parenchimul scoarţei şi în liberul primar până la cambiu, unde sapă galerii de hrănire,
lăsând intact lemnul. Hrănirea larvelor continuă până în toamnă târziu, ajungând în
vârstele IU-a - V-a, iar când temperatura aemlui scade sub 0°C, larvele rămân pentm
iernat în galeriile de nutriţie din scoarţă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia scoarţei pomilor atacă îndeosebi
cireşul, vişinul, caisul (de unde uneori este numită molia cireşului sau caisului),
piersicul, prunul, migdalul, uneori mărul şi părul. Atacă larvele care rod galerii
verticale de hrănire în scoarţă şi cambiu pe care le căptuşeşte cu fire mătăsoase şi
excremente. Simptomele de atac sunt asemănătoare cu cele produse de viermele
scoarţei.
Atacul se recunoaşte uşor după prezenţa la suprafaţa scoarţei a picăturilor
gomoase ce se scurg prin orificiul de pătrundere a larvelor şi a dijecţiilor care atârnă
sub formă de săculeţe de 1 -10 mm lungime şi 1 -3 lăţime (în raport de vârsta larvei)
căptuşite în interior cu fire mătăsoase, iar la exterior cu excremente. La unele soiuri de
vişini şi cireşi în jurul zonelor atacate apar îngroşări şi răni canceroase. Ţesuturile
atacate se brunifică, iar mai târziu se mortifică din cauza ciupercilor şi bacteriilor
patogene. Atacuri mai puternice se înregistrează pe pomii în vârstă, izolaţi şi netrataţi
cu insecticide în timpul perioadei de vegetaţie. La atacuri puternice pomii după 2-3 ani
de atac se usucă.

550
 înmulţirea în masă a acestui dăunător este frânată de viespile parazite: Lissonota
versicolor Holmgr., Apanteles hoplites Ratz., Compoplex mutabilia Holgmr.,
Hemiteles inimicus Grav. etc.
Combatere. în general masuri speciale împotriva acestui dăunător nu se aplică,
deoarece tratamentele cu insecticide efectuate pentru combaterea dăunătorilor cheie
reduc în mod simţitor şi populaţia acestei specii.

8.1.2.8.6. Viermii fructelor pomilor fructiferi

în plantaţiile de pomi (măr, păr, gutui, prun, piersic etc.) se întâlnesc mai multe
specii de lepidoptere tortricide, larvele cărora dăunează fructele pomilor în care rod
galerii, distrugâfid pulpa şi seminţele. In urma atacului fructele prezintă galerii cu
excremente şi rosături brunificate, adesea aglomerate cu fire mătăsoase înjurai
orificiului de perforare, atac cunoscut sub denumirea de „viermănoşirea merelor şi
perelor", de unde şi numele de viermi ai fructelor. Printre speciile mai frecvente şi
dăunătoare fructelor se numără: viermele merelor (Cydiapomonella L.), viermele
perelor (C pyrivora Danii.), viermele prunelor (Grapholitha funebrana Tr.) şi viermele
sau molia orientală a fructelor (Grapholitha molesta Busck.).
Deşi sau elaborat şi se aplică tehnologii modeme şi perfecţionate de prognoză,
avertizare şi combatere a viermilor fructelor, populaţiile lor depăşesc an de an PED,
rămânând unii dintre cei mai periculoşi dăunători ai plantaţiilor pomicole.

Viermele merelor - Cydia pomonella L.

Sin.: Carpocapsa pomonella L., Laspeyresia pomonella L., Grapholitha
pomonella L.
Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae
Răspândire. Viermele merelor este răspândit în toate ţările cultivatoare de măr,
păr şi alte specii de pomi fructiferi de pe glob.
Descriere. Adultul are corpul de 9-10 mm lungime, cu anvergura aripilor de 15-
18 mm la masculi şi de 18-22 mm la femele. Corpul este păros de culoare cenuşie-bru-
nă. Aripile anterioare sunt dreptunghiulare, alungite, de culoare cenuşie-brunie cu
nuanţe violete, prevăzute cu numeroase dungi transversale, înguste, sinuoase, de
culoare cenuşie-închisă, aproape negre. Spre marginea externă a aripilor anterioare
prezintă câte o pată semilunarăbrună, cu luciu metalic, mărginită de dungi bronzate şi
străbătută de trei linii sinuoase aurii. Aripile posterioare sunt brune-roşcate, cu reflexe
aurii şi franjuri arămii pe margini. în stare de repaus, aripile au forma unui acoperiş de
casă (fig. 204).
Oul are forma unui disc rotund sau puţin elipsoidal, uşor bombat, de 0,9-1,0 mm
în diametru, cu chorionul fin, transparent, la început de culoarea albuşului de ou cu
nuanţe verzui, iar înainte de ecloziune devine brun-închis.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 17-19 mm lungime, de culoare roză-
deschisă, cu capul şi placa toracică brune. Pe partea dorsală fiecare segment prezintă
câte doi negi de culoare închisă, prevăzuţi cu peri fini. Picioarele abdominale posedă
25-35, iar cele de pe segmentul anal 15-25 de croşete chitinoase dispuse în
semicoroană pe un singur rând şi mai mulţi spiculi lungi dispuşi în jurul picioarelor.
Pupa are 9-12 mm lungime, de culoare cafenie-deschisă cu nuanţe aurii
strălucitoare. Dorsal, pe segmentele abdominale prezintă două rânduri, iar pe ultimele
două segmente câte un rând de spini mici. Pigidiul prezintă 8 perişori cu vârful îndoit.
Se află într-un cocon confecţionat din fire mătăsoase albe.

551
 Biologie şi ecologie. Viermele merelor are două generaţii pe an. Iernează în
stadiul de larvă matură, într-un cocon mătăsos cu pereţii impermeabili, sub scoarţa
exfoliată sau în crăpături, în frunzişul căzut, în crăpăturile lăzilor de depozitare a
fructelor, în magaziile de păstrare a fructelor, în sol la o adâncime de până la 3 cm, în
special în regiunea coletului plantelor, precum şi în alte adăposturi. Primăvara, în a
doua sau a treia decadă a lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte pragul
inferior de dezvoltare (10°C), iar bobocii florali abia se colorează, larvele se trezesc
din hibernare, îşi construiesc în cocon o galerie spre exterior prin care va ieşi fluturele
şi apoi se transformă în pupă. Impuparea are loc eşalonat şi durează 1,5-2 luni, în
raport de condiţiile climatice (temperatură, umiditate etc). Din această cauză şi zborul
fluturilor se eşalonează aproape toată vara. Stadiul de pupă durează 14-20 zile.
Apariţia primilor fluturi corespunde sumei temperaturilor efective de 90-110°C, iar
apariţia în masă are loc la o sumă de 150-170°. Calendaristic zborul fluturilor are loc
de regulăm prima decadă a lunii mai, când temperatura aerului depăşeşte 15°C şi
corespunde în majoritatea anilor cu fenofaza scuturării în masă a petalelor mărului.
Atât apariţia cât şi zborul adulţilor se eşalonează pe o perioadă de 35-80 zile. Zborul
fluturilor are loc în general în serile şi nopţile calde, liniştite, fără vânt, începând de la
apusul soarelui şi până în miezul nopţii, uneori şi toată noaptea, dacă
timpul este liniştit, maximul fiind între orele 19-24. Ziua, fluturii stau imobili pe
ramurile pomilor sau pe partea
inferioară a frunzelor. In zilele
înnorate şi calde, zborul adulţilor are
loc sporadic, iar pe timp cu ploi
intense şi cu vânt, zborul insectelor se
întrempe. In timpul zborului fluturii se
pot deplasa la distanţe de până la 600-
800 m, infestând noi plantaţii de măr.
Perioada preovipozitară este
condiţionată de temperatură şi durează
între 3 şi 26 zile, la condiţii optime 5-6
Fig. 204. Viermele merelor (Cydia zile. Longevitatea adulţilor variază
pomonela L.): 1 - adult; 2 - larvг; 3 - între 9-13 zile. Copulaţia are loc în
pupг; 4 - croєetele picioarelor prima jumătate a lunii mai. Fluturii
abdominale; 5 - 6 - fructe de mгr atacate depun ouă la temperaturi cuprinse
(dupг Vasiliev єi Livєiю) între 12 şi 27°C şi la o umiditate a
aerului de 40-96%. La temperaturi mai scăzute de 12°C sau mai mari de 27°C,
precipitaţii abundente şi vânt cu intensitate mare ponta se întrerupe. Depuneri intense
se înregistrează în serile călduroase şi cu umiditate relativ redusă Depunerea ouălor
începe în a 3-6 zi după apariţia fluturilor, iar maximul fiind în a 6-12 zi. Ouăle sunt
depuse izolat sau în grupe mici (2-3) pe ramuri, frunze sau fructe, când acestea au
mărimea unei alune, preferând substraturile netede. Perioada ovipozitară durează 20-
40 zile. Prolificitatea femelelor este în medie de 60-120 ouă, cu variaţii intre 20 şi 300
ouă. Incubaţia durează 7-24 zile, în medie 5-10 zile. In timpul incubaţiei se disting
următoarele stadii principale de evoluţie a embrionului „cerc roşu", „ou roşu" şi „ou
roşu cu un punct negru care reprezintă capsula cefalică a larvei", după care se poate
determina apariţia larvelor. Larvele apărute se deplasează pe organele pomilor în
căutarea fructelor timp de până la 2 zile, parcurgând uneori câte 2-5 cm/ntinută, iar în
total până la 2 m distanţă de la locul ecloziunii. In perioada deplasării larvele se

552
 hrănesc, rozând cuticula frunzelor şi chiar a fructelor (atacul primar) care pe urmă se
cicatrizează. In perioada migrării o mare parte din larve sunt distruse de ploi, vânturi,
insecte, păsări etc. Ajunse pe fruct larvele timp de la câteva minute, până la 1,5 ore
cercetează minuţios suprafaţa fructului pentm a găsi un loc potrivit de pătrundere,
alegând de obicei locul de contact dintre două fructe sau dintre un fruct şi o frunză, sau
prin zona caliciului şi apedunculului. Pe locul ales larva se fixează pe fruct cu fire de
mătase, roade o porţiune de circa 1 mm 2 din pieliţă şi începe să-şi construiască o
galerie în direcţia camerei seminţelor. Particulele roase din pieliţa şi pulpa fructului nu
sunt consumate ci depozitate lângă orificiul galeriei. După ce a pătruns în fruct, larva
se întoarce cu capul spre suprafaţa lui şi strânge toate părticelele fixate lângă orificiul
galeriei, formând un dop cu care este închisă galeria. Primele 2-3 zile larvele trăiesc şi
se hrănesc sub coaja fructului, formând o galerie superficială, care se observă bine
începând din luna iunie, apărând ca o aureolă roşie în juml orificiului de pătrundere.
După năpârlire, larva de vârsta a Il-a se îndreaptă către lojile seminţelor unde se
hrăneşte cu endospermul lor, năpârlind a doua oară. In a 9-a - a 10-a zi larvele
năpârlesc a treia oară. Larvele în vârsta a 4-a părăsesc camera seminceră şi îşi
construiesc o galerie de ieşire, care dacă este plasată între două fructe împreunate,
permite ca larva să treacă în al doilea fruct, iar dacă se află la suprafaţa fructului este
astupată de către larvă cu un dop format din excremente şi fire de mătase, larva
întorcându-se în camera seminceră, unde năpârleşte ultima dată. Excrementele sunt
Măturate în prima perioadă de hrănire prin galeria de pătrundere, iar mai târziu roade o
altă galerie specială pentru evacuarea excrementelor. Din momentul când larva începe
să consume seminţele, frucM se opreşte din creştere şi cu timpul cade din pom, adesea
împreună cu larva, care uneori, peste câteva ore le părăsesc, iar mai frecvent în a doua
zi. De aceea în fructele care au stat mai mult de o zi, foarte rar se poate găsi larve. într-
un fruct se dezvoltă de obicei numai o singură larvă, cu toate că iniţial pot pătrunde
mai multe. O larvă din prima generaţie atacă 2-3 fructe. Dezvoltarea stadiului larvar
durează 25-30 zile.
Ajunse la completa dezvoltare, în mod obişnuit, pe la mijlocul lunii iunie larvele
părăsesc fructele, folosind galeriile de evacuare a excrementelor sau îşi construiesc
câte o galerie de ieşire la suprafaţa cărora se constată excremente umede. Larvele
ieşite din
fruct se retrag în crăpăturile scoarţei din jurul fructelor sau se lasă în j os pe un fir
mătăsos în căutarea unui adăpost pentru împupare. Majoritatea larvelor se retrag sub
scoarţa exfoliată de pe ramuri şi trunchiuri, în rănile ramurilor rupte, în scorburi etc.,
iar în plantaţiile tinere, unde scoarţa este netedă larvele se retrag în sol în regiunea
coletului, unde îşi formează coconi mătăsoşi în care se transformă în pupă. O parte din
larvele acestei generaţii, în special cele apărute la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii
august se retrag în diapauză, care continuă până în primăvara anului următor.
Impuparea durează până în a doua jumătate a lunii august. Stadiul de pupă durează 12-
16 zile. Spre sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie apar fluturii generaţiei a doua
care se eşalonează pe o perioadă de 30-50 zile, până în septembrie. După 2 zile de la
apariţie femelele încep să depună ouăle direct pe fructe, mai rar pe frunze. Incubaţia
durează 5-7 zile. Larvele apărute au o comportare asemănătoare cu a celor din
generaţia întâia. O larvă din a doua generaţie atacă 1 -2 fructe. In toamnă, larvele care
au ajuns la completa dezvoltare se retrag în diferite adăposturi, prin crăpăturile
scoarţei, prin scorburi, sub scoarţa exfoliată, sub frunzişul căzut sau în sol, unde îşi
constmiesc coconi mătăsoşi în care rămân să ierneze. O parte din larvele care în

553
 momentul recoltării fructelor n-au ajuns la maturitate, odată cu fructele atacate ajung
în depozitele de păstrare a fructelor, unde îşi continuă dezvoltarea până la completa
dezvoltare, apoi părăsesc fructele, migrează în diferite adăposturi unde îşi
confecţionează coconi în care rămân pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele merelor este unul din cei mai
periculoşi dăunători ai plantaţiilor de pomi fructiferi. Larvele atacă fructele de măr,
păr, prun, nuc, cais, piersic, gutui, producând pagube mai mari în livezile de măr şi
păr. Acestea rod galerii de nutriţie înpulpa fructului, consumând seminţele, apoi trec în
alt fruct. Fructele atacate prezintă galerii din care se scurge un amestec de excremente
şi resturi de hrană, uneori întreţesute cu fire mătăsoase, în jurul orificiilor de
pătrundere sau de ieşire, atac cunoscut sub numele de „viermănoşirea merelor şi
perelor". In urma atacului fructele se opresc din dezvoltare, se coc timpuriu şi cad,
pierd din valoarea comercială, nu se pot păstra deoarece putrezesc fiind infestate de
ciuperca (MoniliaJructigena Ffoney.). In anii de invazii, în lipsa tratamentelor de
combatere, frecvenţa fructelor atacate ajunge la 60-90% din recolta de fructe.
Se cunosc numeroase specii entomofage care frânează înmulţirea acestui
dăunător, printre care se numără: Trichogramma sp., Coccygomimus turionellae
L.,Itoplectis alternans Grav., Pristomerus vulnerator Grav., Apanteles emarginatus
Nees. etc, precum şi ciupercile Ascogaster carpocapsae F. şi Beauveria bassiana
Vuill., care produc boala cunoscută sub numele de, anuscardina albă".
Combatere. In combaterea viermelui merelor se recomandă măsuri preventive,
biologice şi chimice. Măsuri preventive: efectuarea arăturilor de toamnă pentru
distragerea larvelor hibernante din frunziş şi din sol; primăvara devreme curăţirea
trunchiurilor şi a ramurilor mai groase de scoarţa exfoliată, muşchi, licheni şi alte
resturi vegetale şi distrugerea prin ardere împreună cu larvele hibernante;
dezinfectarea depozitelor, a ambalajului şi a proptelelor pentru distragerea larvelor
hibernante; aplicarea brâielor-capcane (din carton gofrat, paie, cârpe etc.) pe tulpină
pentru atragerea larvelor la împupare sau hibernare, care apoi se distrag prin ardere;
strângerea zilnică (în fiecare seară, deoarece larvele părăsesc fructele în prima noapte,
ziua ele nu ies din fructe) a fructelor atacate căzute şi distmgerea lor; captarea
fluturilor-masculi cu ajutorul curselor luminoase, capcane feromonale etc.
Măsuri biologice şi biotehnice. Folosirea preparatelor biologice pe bază de
viruşi: Virin-CP cu titrai de 3 miliarde granule/g (0,1 -0,3 kg/ha), sau bacterii pe bază
de Bacillus thuringiensis şi Bacillus cerens; utilizarea viespei oofage Trichogramma
embryophagum Htg. (20.000-60.000 viespi/ha) la începerea pontei, apoi se repetă la
intervale de 4-5 zile; folosirea capcanelor cu feromonul sexual specific -
Merenolpentm optimizarea termenilor de tratare chimică a dăunătoririui, utilizând câte
1 capcană/2-3 ha, care se instalează pe pomi la înălţimea de 2 m, sau pentru
combaterea directă a viermelui merelor prin captarea în masă sau sterilizarea
masculilor, utilizându-se câte 10-20 capcane feromonale la hectar. Metoda de captare
în masă a masculilor este mai eficace în plantaţiile bine izolate în spaţiu de alte livezi
de măr sau păduri de foioase şi cu o rezervă biologică a dăunătorului redusă
Măsuri chimice. Tratamentele chimice se aplică la avertizări, respectiv la
depăşirea PED, în funcţie de stadiul de dezvoltare al insectei. Rezultate bune în
combaterea chimică a viermelui merelor se pot obţine, prin aplicarea 1 -2 tratamente
pentru generaţia I-a, aplicate înmai-iunie şi 2-3 tratamente pentm generaţia a H-a,
aplicate în iulie-august. Perioada optimă de aplicare a tratamentelor chimice se
determină prin urmărirea dinamicii de zbor al adulţilor, cu ajutorul cuştii de avertizare

554
 şi capcanelor feromonale. In perioada zborului în masă (5-10 şi mai mulţi
fluturi/capcană timp de o noapte) şi începutul depunerii ouălor şi o frecvenţă de până
la 2% de fructe cu ouă şi pătrunderi proaspete se recomandă de utilizat unul din
preparatele inhibitoare de sinteza a chitinei: Insegar 25 WP (0,6 kg/ha), Nomolt 150
SC (0,75 l/ha), Dimilin25 WP (0,5 kg/ha), Match 050 EC (0,8-1,0 l/ha), Rimon 10 EC
(0,4-0,5 l/ha) etc, care întrerup dezvoltarea insectelor prin inhibarea sintezei chitinei,
din care cauză larvele după ce năpârlesc, în cuticula nouă nu se mai formează chitina,
tegumentul rămâne astfel moale, corpul neprotejat şi larvele pier. Acest grup relativ
nou de insecticide, asigură o protecţie fitosanitară îndelungată a pomilor cuprinsă între
15-25 zile, practic nu sunt toxice pentru om şi animale şi în general sunt selective
pentm entomofagi. Tratamentele cu acest tip de produse nu se efectuează asupra
adulţilor ci asupra ouălor, după pontă şi asupra larvelor de vârsta I-II-a.
în cazul când frecvenţa fructelor cu ouă şi simptome de pătrunderi proaspete
depăşeşte 2% tratamentele chimice se aplică mai târziu peste 3-4 zile la temperaturi
înalte (25-30°C) şi peste 5-6 zile la temperaturi moderate ale aerului, când se
înregistrează apariţia în masă a larvelor, utilizându-se prin rotaţie unul din următoarele
produse: Acetamiprid 22,5 SL (0,15-0,2 l/ha), Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha), Cyrene
480 EC (1,5-2,0 l/ha), Opercot 5 WP (0,6-0,8 kg/ha), Diazol 50 EW (1,5-2,0 l/ha),
Alfaguard 10 EC (0,3 l/ha), Actara 25 WG (0,15 kg/ha), Arrivo 250 CE (0,25-0,32
l/ha), Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Bulldock 025 EC (0,3-0,5 l/ha), Calypso 480 SC (0,25
l/ha), Cipi 250 EC (0,3 l/ha), Cipi Plus (0,7 l/ha), Clarus 250 EC (0,3 l/ha),
Confidor200 SL(0,3 l/ha), Cypersan 250 EC (0,2 l/ha), Cyrax 250 EC (0,32 l/ha),
Şarpei ME (0,32 l/ha), Sumithion 50 CE (2,0-3,0 l/ha) Danadim 400 EC (1,0-1,5 l/ha),
Danitol 10 EC (1,0-1,5 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5-1,0 l/ha), Decis Duplet 36 EC (1,5
l/ha), Demethoate 40 EC (1,25

555
l/ha), Dursban480 EC (1,5-2,0 l/ha), Dimilin25 WP (0,5kg/ha), Fastac 100 EC (0,2-0,3
l/ha), Fufanon 570 EC (1,0-2,0 l/ha), Fury 10 EW (0,2-0,3 l/ha), Karate Zeon 5 CS
(0,6-0,81/ha), Mavrik 2 F 22,3 FLO (0,6-0,8 l/ha), Mospilan 20 SP (0,2-0,25 kg/ ha),
Nurelle D 50/500 EC (0,5-0,7 l/ha), Phenomen 530 EC (1,0 l/ha), Pilaralfa 100 EC (0,3
l/ha), Pyrinex 250 ME (3,5 l/ha), Sămpai EC (0,6-0,7 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,5-1,0
l/ha), Talstar 10 EC (0,4 l/ha), Victenon 50 WP (0,75-1,0 kg/ha), Zolone 35 EC (2,0-
4,0 l/ha) etc.
Pentru obţinerea efectului maxim este necesar aplicarea tratamentelor seara după
orele 1900 sau în orele de dimineaţă de la orele 600 până la 900.

Viermele perelor - Cydiapyrivora Danii

Sin.: Carpocapsapyrivora Danii., Laspeyresiapyrivora Danii. Ord. Lepidoptera, Fam.
Tortricidae
Răspândire. Viermele perelor este răspândit în Europa Centrală şi de Sud.
Descriere. Adultul prin dimensiunile şi culoarea corpului se aseamănă cu C.
pomonella L., având anvergura aripilor de 17-22 mm. Corpul de culoare brună-cenuşie.
Aripile anterioare sunt cenuşii-închise cu dungi transversale cenuşii sau brune şi
reflexe aurii. Spre marginea externă prezintă câte o pată în formă de semilună, de
culoare brună-cenuşie, mărginite cu două dungi cu reflexe argintii. Aripile posterioare
sunt unicolore, brune sau brune-cenuşii cu franjuri (fig. 205).
Oul este oval, cu diametrul de 1,2-1,3 mm, slab concav dorsal şi uşor turtit pe la
margine, la depunere de culoare roşie-închisă, iar mai târziu devine roză-cenuşie.
Larva la completa dezvoltare are 16-19 mm lungime, de culoare cenuşie-
albicioasă sau cenuşie-violacee pe partea dorsală şi roză-deschisă pe cea ventrală, cu
capul de culoare brună-gălbuie. Picioarele abdominale sunt slab dezvoltate, de aceea
larvele nu

556
 se pot deplasa pe suporturi
verticale. Acestea prezintă
11-17 croşete chitinoase,
iar picioarele segmentului

Pupa are 12-13 mm

lungime, de culoare bru-
nă-închisă la vârful
abdomenului prezintă 8
spini-cârHge. Coconul
este compact de culoare
brună-închisă.
Biologie şi ecologie.
Viermele perelor are o
3

generaюie pe an. Ierneazг ca

Fig. 205. Viermele perelor (Cydia pyrivora Dan.): larvг maturг оn coconi sub
1 - adult 2 - larvг (dupг Vasiliev єi Livєiю); 3 - parг atacatг (dupг frunziєul
cгzut sau оn stratul
anal poartă câte 5-9
croşete.

557
Săvescu) superficial al solului la o

558
adâncime de până la 5-8 cm. în primăvară, în a doua-treia decadă a lunii mai,
aproximativ peste 14-21 zile după terminarea înfloririi perilor, larvele hibernante încep
să se transforme în pupe, cu maximumul spre sfârşitul lunii mai-începutul linii iunie.
Impuparea se eşalonează pe o perioadă de 28-35 zile. Stadiul de pupă durează 19-22
zile. Apariţia fluturilor începe în a doua-treia decadă a lunii iunie, apogeul fiind la 15-
20 zile de la apariţia adulţilor. Activitatea fluturilor începe în amurg şi durează până
noaptea târziu, la temperaturi de peste 12°C. Zborul fluturilor durează până la sfârşitul
lunii iulie. Longevitatea adulţilor variază între 9-14 zile. După 3-5 zile de la apariţie are
loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat numai pe fructe şi sunt foarte sensibile
la umiditate redusă în asociaţie cu temperaturi ridicate. La invazii puternice pe un fruct
pot fi depuse până la 4-5 ouă. Depunerea ouălor are loc seara după apusul soarelui şi se
eşalonează pe o perioadă de 34-40 zile în funcţie de condiţiile climatice. O femelă
depune în total 35-80 ouă. incubaţia durează 6-10 zile. Apariţia larvelor are loc în a
treia decadă a lunii iunie şi se eşalonează pe o perioadă de 40 de zile. După ecloziune
larvele nu ies la suprafaţa fructului, ci imediat pătrund în fruct, rozând partea
chorionului lipită de el, apoi pulpa până în zona centrală, unde se hrăneşte cu seminţe.
Intr-un fruct pătrund şi se dezvoltă 1 -5 larve, însă nu migrează de la un fruct la altul.
Dezvoltarea stadiului larvar durează 20-32 zile şi în acest timp năpârlesc de patru ori.
Ajunse la completa dezvoltare larvele părăsesc fructele şi migrează în sol la o adâncime
de până la 10 cm, unde îşi construieşte câte un cocon mătăsos, în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele perelor este o specie monofagă,
atacă diferite soiuri şi varietăţi de păr. Larvele rod galerii de pătrundere şi de ieşire în
pulpa fructelor şi consumă seminţele. Fmctele atacate au o valoare comercială redusă, o
parte cad timpuriu şi putrezesc din cauza infestării de diferiţi agenţi fitopatogeni ca
ciuperca (Monilia fructigena Honey.) ş. a.
înmulţirea acestui dăunător este frânată uneori de activitatea unor specii de
organisme entomofage, printre care se numără: Pimpla turionella L., P. spuria G.,
Gambrus sp., Mesochorus sp., Hemiteles sp., Craspedothris veniseta Stein. ş. a.
Combatere. Măsuri preventive. Adunarea zilnică a fructelor viermănoase,
imediat după cădere şi folosirea lor în diferite scopuri sau se vor îngropa în pământ;
arătura adâncă pe intervale şi săparea solului sub coroana pomilor, care îngroapă
larvele la adâncimi şi face imposibilă apariţia fluturilor reducând astfel populaţia
insectei cu 70-80%; lucrarea repetată a solului în cursul perioadei de vegetaţie; după
unii autori, rezultate bune în combaterea insectei se pot obţine şi prin utilizarea
capcanelor cu feromoni specifici sintetici.
Combaterea chimică a acestei insecte este destul de dificilă datorită modului
specific a larvelor de a pătrunde în fructe (larvele eclozate, rod partea de contact a
chorionului cu suprafaţa fructului şi pătrund direct în fruct). Momentele optime de
aplicare a tratamentelor se pot stabili pe baza observaţiilor asupra pontelor, care sunt
uşor vizibile, deoarece sunt de culoare roză şi sunt depuse numai pe fructe. Pentru o
combatere eficace sunt necesare 2-3 tratamente: primul la 6-8 zile de la apariţia
primilor fluturi şi începutul pontei (sfârşitul lui iunie-începutul lui iulie) la suma
temperaturilor efective de 400-450°C; al doilea tratament se repetă la 8-10 zile, după
primul şi al treilea (numai la soiurile de toamnă şi de iarnă) după 10-12 zile de la al
doilea. Tratamentele se pot face cu unul din produsele: Sunnthion 50 EC (2,0-3,0 l/ha),
Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha) etc.

559
 Viermele prunelor - Cydia funebrana Tr.
Sin.: Laspeyresia funebrana Tr., Grapholitha funebrana Tr. Ord. Lepidoptera, Fam.
Toricidae
Răspândire. Viermele prunelor este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa,
Asia Mică şi Asia Centrală, America, Africa de Nord, Extremul Orient şi Australia.
Descriere. Adultul are corpul mic, de 8-9 mm lungime, de culoare brun-cenuşiu,
cu anvergura aripilor de 13-15 mm. Aripile anterioare sunt triunghiulare, mai înguste
la bază, de culoare brună-cenuşie-închisă, cu nuanţe violete şi cu pete mai deschise
dispuse median Pe margini prezintă dungi transversale brune-închise care alternează
cu dungi cenuşii, iar spre vârful aripilor câte o pată ovală, brună-cenuşie sau plumburie
lucitoare, în interiorul căreia se găsesc 4 linii mai mici, brune-negricioase, dispuse
longitudinal. Aripile posterioare suntbrune-cenuşii deschise, pe margini cu franjuri
scurte albicioase (fig. 206).
Oul este eliptic, uşor turtit, cu diametrul de 0,6-0,7 mm, la depunere alb,
translucid, iar după câteva zile devine gălbui.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 13 -15 mm lungime, de culoare roşie-
cărămizie pe partea dorsală şi roză pală pe cea ventrală, iar capul, plăcile toracice şi
ultimul segment abdominal sunt de culoare brună-neagră. Segmentul anal este
prevăzut cu cinci spini dispuşi în formă de pieptene. Picioarele abdominale sunt
prevăzute cu 35-40 de croşete, iar cele de pe segmentul anal prezintă câte 18-22
croşete chitinoase, dispuse în semicoroană, având pe margini câţiva perişori lungi.
Pupa are 7-8 mm lungime, de culoare
H&tJ\ y cărămizie, într-un cocon mătăsos.
Biologie şi ecologie. Viermele prunelor are două generaţii pe an. Iernează ca
larvă matură într-un cocon mătăsos, impregnat
cu ceară, care-i dăimpermibiahtate, în
crăpăturile scoarţei, sub scoarţa exfoliată, în
resturile vegetale şi în alte adăposturi.
Primăvara în a doua sau a treia decadă a lunii
aprilie larvele hibernante încep să se
transforme în pupe. Aceasta are loc de obicei
după 10-15 zile de la trecerea temperaturii
medii de 10°C şi coincide cu fenofaza de
înălţare ainflorescenţelor la soiurile de prun
(Vânăt de Italia, Arma Şpăth ş. a.) şi durează
Fig. 206. Viermele prunelor aproape o lună. Stadiul de pupă durează 15-
(Grapholita funebrana Tr.): adult; 2 27 zile. I^rimii fluturi încep să apară (cu 3-5
-1 larvг; 3 - direcюia de deplasare оn zile mai devreme decât fluturii viermelui
fruct a larvei eclozate; 4 - 5 - fructe merelor) la sfârşitul lunii aprilie sau în prima
atacate (dupгVasiliev) decadă a lunii mai, când suma temperaturilor
efective ajunge la 105-120°C (pragul biologic + 10°C), odată cu începutul scuturării
petalelor la soiurile cu înflorire timpurie. Zborul fluturilor durează 35-50 zile, iar
maximul are loc peste 12-15 zile după apariţia primilor fluturi. Activitatea fluturilor
începe seara după apusul soarelui, la temperaturi nu mai joase de 16-18°C. Se hrănesc
cu rouă de miere timp de 2-4 zile. împerecherea are loc imediat după apariţie, iar ponta
începe după 2-5 zile de la zborul adulţilor. Condiţiile optime pentm depunerea ouălor
este temperatura de 24-26 °C, iar la temperaturi de 12-13 °C zborul adulţilor şi ponta

560
se întrerupe. Ouăle sunt depuse izolat, uneori în grupe de câte 2-5 bucăţi, în mod
obişnuit în jumătatea inferioară a fructelor sau pe partea de mijloc a lor. Foarte rar
ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor sau pe peduncul. Depunerea ouălor
se eşalonează pe o perioadă de 25-40 zile şi durează până la sfârşitul lunii iunie. Ouăle
sunt depuse în dirriineţile şi serile calde şi liniştite. Longevitatea adulţilor durează 4-15
zile la femele şi 3-12 zile la masculi, timp în care o femelă depune 40-85 ouă.
Incubaţia durează 4-11 zile în funcţie de condiţiile climatice. De regulă apariţia
larvelor are loc la suma de temperaturi efective de 190-200 °C. Larvele apărute după o
scurtă (1-3 ore) perioadă de migrare pe suprafaţa fructului, se fixează şi roade o galerie
în pulpă. Porţiunile din pieliţa fructului corespunzătoare galeriei săpate nu sunt
consumate ci fixate cu fire de mătase pe fruct, iar după pătrundere în fruct sunt folosite
pentru astuparea orificiului de intrare. După pătrundere în fruct, larva hrănindu-se sapă
o galerie spre peduncul, distrugând vasele liberolemnoase, oprind parţial sau total
circulaţia sevei. Ca urmare fructele atacate încetează să mai crească, capătă o culoare
violacee şi cad înainte ca larva să ajungă la maturitate. Larvele continuă să se
hrănească în fructele căzute până la completa dezvoltare. Căderea fructelor atacate
corespunde căderii fiziologice normale a fructelor din luna iunie. La o încărcătură
mare de fructe pe pom, atacul produs de larvele acestei generaţii nu prezintă
importanţă economică. Dacă sunt atacate fructele tinere, cu sâmburele în formare,
atunci larvele consumă tot conţinutul fructului, inclusiv sâmburele, în majoritatea
cazurilor o larvă până la maturitate se hrăneşte cu un fruct, uneori cu două şi mai rar
cu trei. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-30 zile. La sfârşitul lunii iunie-
începutul lunii iulie larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc fructele şi se retrag
în crăpături, sub scoarţa exfoliată sau în resturile vegetale de pe sol, ori în sol, la
adâncime de 0-5 cm, unde îşi construiesc un cocon, în care se transformă în pupă. O
parte (25-55%) din larvele acestei generaţii, mai ales acelea care au apărut în a
douajumătate a lunii iunie, nu se transformă în pupe, ci trec în diapauză, aceasta
durând până în primăvara anului viitor. Stadiul de pupă durează 8-12 zile. Fluturii din
această generaţie încep să apară în prima decadă a lunii iulie şi zborul se eşalonează pe
o perioadă de 30-50 zile. împerecherea şi depunerea ouălor are loc la 2-3 zile după
apariţia fluturilor. Ouăle sunt depuse numai pe fructele verzi sau în pârgă, fiind
preferate în general soiurile tardive şi semitardive care până la coacere mai au 2-3
săptămâni. Incubaţia durează 5-10 zile. Larvele apărute pătrund în fructe unde se
hrănesc, formând galerii înjurai sâmburelui. In dreptul orificiului de pătrundere apar
pete violacee şi scurgeri gomoase. Pe măsură ce fructele se coc, ţesuturile din jurul
orificiului se înmoaie şi pe acestea se instalează agenţii fitopatogeni care provoacă
putrezirea lor. O parte din aceste fructe cad. Dezvoltarea stadiului larvar durează 15-25
zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se retrag în diferite adăposturi, unde îşi
construiesc câte un cocon în care iernează. Dezvoltarea unei generaţii în condiţii
optime (temperatură de peste 20°C şi umiditate relativă a aerului cuprinsă între 45-
85%), durează 35-50 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele prunelor atacă fructele prunului
cultivat şi sălbatic, iar uneori fructele de cireş, vişin, corcoduş, piersic şi cais,
producând daune atât cantitative cât şi calitative. Pagube mai mari produc larvele
generaţiei a doua, care pătrund în fructele aproape coapte şi rod pulpa din jurul
sâmburelui. Fmctele atacate prezintă scurgeri gomoase, rămân mici, conţin puţin
zahăr, cad timpuriu, iar dacă nu cad au o valoare comercială redusă şi adesea sunt

561
infestate de diferiţi agenţi patogeni, ca ciuperca patogenă (Monilinia laxa Ad.et Ruh.),
care provoacă putrezirea lor. Pagubele în unii ani pot depăşi 40-50% din recolta de
fructe.
Înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unui mare număr de
prădători şi paraziţi, printre care se numără: Ophonus calceatus Duft, Calosoma
sycophanta L., Anthocoris nemorum L., Chrysopa sp., Trichogramma cacoeciae
Marsh., Ascogaster quadridentatus Wesm., Apanteles laspeyresiella Papp. etc.
Combatere. In combaterea acestei specii se folosesc în general aceleaşi măsuri
ca şi la viermele merelor. Măsuri preventive: efectuarea arăturilor de toamnă pentru
distrugerea larvelor hibernante; curăţirea trunchiurilor de scoarţă exfoliată şi
distrugerea prin ardere; adunarea zilnică a fructelor căzute şi distrugerea lor, înainte de
a fi părăsite de larve; aplicarea brâielor-capcane din hârtie, carton gofrat, pânză de sac,
paie, cârpe etc., pe tulpina pomilor pentru atragerea larvelor la împupare sau hibernare,
care apoi se distrug prin ardere pentru fiecare generaţie în parte, înainte de zborul
fluturilor; utilizarea capcanelor cu feromonul sexual specific - FeroFun care se
instalează în coroana pomilor la înălţimea de 2m de la sol, folosind câte 1 capcană/2-3
ha pentru avertizarea perioadelor optime de aplicare a tratamentelor chimice ce
permite reducerea de 1,5-2,0 ori a numărului lor şi câte 9-10 capcane/ha pentru
combaterea directă prin captarea în masă a masculilor ori prin metoda dezorientării ce
exclude în totalitate combaterea chimică a viermelui pmnelor. O eficacitate înaltă a
combaterii viermelui prunelor cu ajutoml capcanelor feromonale se poate obţine
numai în plantaţiile de prun cu populaţii reduse, situate în condiţii umede şi lipsite de
vânturi puternice.
După cercetările efectuate în diferite ţări s-a constatat că, aplicarea brâielor
capcane, adunarea fructelor căzute şi utilizarea capcanelor feromonale, sunt masuri
nepoluante, fără influenţă negativă asupra entomofagilor şi destul de suficiente pentru
evitarea aplicării de tratamente chimice împotriva primei generaţii şi crează în acelaşi
timp condiţii favorabile pentru acumularea, creşterea şi înmulţirea în livezi a
entomofagilor, a căror activitate are un mare rol în reducerea populaţiilor dăunătorului
la un nivel redus sau chiar sub PED.
Tratamente chimice la ambele generaţii se aplica la 3-4 zile de la maximul de
zbor al fluturilor, stabilit cu ajutoml capcanelor cu feromoni specifici, ţinându-se
seama de rezerva biologică a ctăunătorului, de soiul cultivat şi condiţiile
meteorologice din perioada dezvoltării şi îrimulţirii dăunătomlui. La începutul zbomlui
în masă a fluturilor, când de regulă creşte şi intensitatea depunerii ouălor, mai ales
după căderea precipitaţiilor se recomandă cu 1,5-2 săptămâni până la tratamentul
clasic de aplicat preparatul Insegar 25 WP (0,6 kg/ha) ce asigură o protecţie
fitosanitară îndelungată a plantaţiilor de prun, cuprinsă între 15-25 zile şi nu este toxic
pentm om şi fauna utilă.
în perioada apariţiei în masă a larvelor, când se înregistrează peste 2% de fructe
cu simptoame de pătrunderi proaspete, se recomandă de utilizat prin rotaţie unul din
următoarele produse: Sumithion 50 EC (1,5-2,4 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-2,5 l/ha), Bi-
58 Nou 40 EC (0,75-1,0 l/ha), Confidor 200 SL(0,3 l/ha), Talstar 10 EC (0,4-0,6 l/ha),
Fury 10 EW (0,2 l/ha) etc. La o frecvenţă înaltă a dăunătorului tratamentul se repetă
după 8-10 zile.

562
Molia orientală a fructelor - Cydia molesta Busck.
Sin.: Laspeyresia molesta Busck., Grapholitha molesta Busck. Ord. Lepidoptera,
Fam. Tortricidae
Răspândire. Molia orientală a fructelor este originară din nord-estul Chinei,
Coreei şi Japoniei, unde pentru prima dată a fost semnalată în anul 1902. în prezent
este ră^âriditămmulte ţări din Europa, Asia, America de Nord şi Sud, în Australia. în
Moldova pentm prima dată a fost semnalată în anul 1968 în satul Giurgiuleşti, raionul
Vulcăneşti şi
este un dăunător de carantină.
Descriere. Adultul acestei specii este în
general asemănător cu cel ai speciei Cydia
funebrana Tr, având anvergura aripilor
anterioare de 11 -15 mm de culoare brună-
închisă-negricioasă. Spre mijlocul marginii
posterioare se distinge câte o pată oblică,
albă-mătăsoasă cu marginile mai mult sau mai
puţin paralele, bine vizibile, delimitată de
două inele albastre cu reflexe metalice. Pe
marginea costală a aripilor anterioare se află 7
perechi de pete albe sub formă de „ghilimele",
care sunt separate de linii simple sau grupate
câte două. Aripile posterioare suntbrune-
cenuşii, mai deschise de cât cele anterioare
franjurate (fig. 207).

Oul este eliptic de 0,5-0,9 mm lungime şi de 0,4-0,8 mm lăţime, la depunere

_ . , ,. . . ,„ „ de culoare albă, gălbuie sau albă-verzuie,
Fig. 207. Molia orientala a fructelor . '°. ■ , .
° ,. , ,. sermtransparent, mai târziu devin rozovu
(Cydia molesta Rusck.): ...
1 -2 - adult; 3 - ou; 4 - larvă; 5 - lăstar de piersic P
atacat; 6 - fruct de măr atacat; (după Pospelov ş. a.)
Larva la completa dezvoltare are
corpul de 12-15 mm lungime, de culoare roşie-deschisă, iar capul galben-bruniu cu
pete închise. Pronotul şi segmentul anal sunt negre. Picioarele toracice sunt galbene. Pe
tergitele abdominale (în afară de primul tergit) prezintă câte 4 plăci lipsite de spiculi,
iar pe ultimul segment abdominal, de asupra orificiului anal, un pieptene format din 5-7
dinţi, de culoare galbenă-castanie.
Pupa are 6-8 mm lungime, de culoare brună-deschisă, cu 2 rânduri de spicule pe
tergitele abdominale, iar pe ultimul segment abdominal 10-18 spicule largi şi tociţi.
Biologie şi ecologie. Molia orientală a fructelor are 4 generaţii pe an. Iernează ca
larvă matură într-un cocon mătăsos şi dens în crăpăturile scoarţei ramurilor şi
trunchiului, sub scoarţa exfoliată, în diferite resturi vegetale din coroana pomilor sau de
la suprafaţa solului. Primăvara devreme la sfârşitul lunii martie-aprilie, când
temperatura medie a aerului ajunge la 9-10 °C, de obicei în fenofaza de dezmugurire
larvele hibernante se transformă în pupe, stadiul care durează 18-20 zile. Fluturii încep
să apară spre sfârşitul lunii aprilie sau în prima decadă a lunii mai, când temperatura
medie zilnică este de 15 °C, în mod obişnuit în fenofaza de înflorire a piersicului şi
apariţiei primelor frunzuliţe. Zborul fluturilor este eşalonat şi durează până la 40-45
zile, însă zboară la distanţe mici, de până la 20-30 m, mai rar se pot deplasa în zbor la

563
distanţe de peste 500 m. Fluturii sunt mai activi în orele de dimineaţă, seara şi noaptea,
iar în timpul zilei stau ascunşi pe partea inferioară a frunzelor, în acest timp are loc
împerecherea şi depunerea ouălor. Longevitatea adulţilor este de 3 -16 zile la femele şi
1 -10 zile la masculi. Ponta are loc la temperaturi de cel puţin 15 °C şi umiditate
relativă a aerului nu mai joasă de 60%, mai ales în serile calde şi liniştite. Depunerea în
masă a ouălor are loc la o temperatură de 20-30 °C, iar dacă temperatura scade sub
15°C precum şi timpul foarte călduros şi uscat cauzează oprirea depunerii ouălor.
Ouăle sunt depuse izolat pe partea inferioară a frunzelor din vârful lăstarilor, iar uneori
direct pe scoarţa lăstarului. O femelă depune de la 11 -18 până la 200 ouă. Incubaţia
durează 5-10 zile. Timpul prea cald şi secetos din această perioadă provoacă pieirea în
masă a ouălor. Larvele neonate, de obicei peste 2 ore pătrund în lăstarii tineri, prin
mugurele terminal sau în apropierea locului unde s-a aflat oul, iar pe gutui şi măr la
început pătrund în nervura principală şi peţiolul frunzei, apoi în lăstari. In lăstari larvele
rod galerii în măduvă până la partea lignificată a lăstarului, apoi rod un orificiu prin
care ies şi migrează pe alţi lăstari. în timpul dezvoltării o larvă atacă 4-6 lăstari.
Lungimea galeriilor săpate în lăstari depinde de intensitatea de creştere şi de gradul de
lignificare a lăstamlui, ajungând la piersic şi cais la 6 cm lungime, la măr -7, iar la
gutui şi vişin -11 cm. Evoluţia stadiului larvar durează 16-24 zile, timp în care
năpârlesc de patru ori. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc galeriile
lăstarilor şi se retrag în crăpăturile scoarţei, ramurilor şi a trunchiului, în cavitatea
pedunculară şi calicială a fructelor, pe sol sub resturi vegetale unde după 2-3 zile îşi
confecţionează coconi în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 6-12 zile.
Adulţii apar spre sfârşitul celei de a doua sau în a treia decadă a lunii iunie şi dau
naştere generaţiei a doua. Ouăle sunt depuse pe frunze, lăstari şi fructe. Incubaţia
durează 4-7 zile. Larvele apărute atacă la început lăstarii tineri, cât sunt fragezi, iar prin
luna iulie larvele migrează spre fructe la soiurile de piersic şi cais timpuriu. în fructe,
larvele pătrund prin zona calicială saupedunculară, prin locul de contact al fructelor cu
o frunză sau cu un alt fruct, în interiorul fructului larva roade o galerie spre sâmbure şi
se dezvoltă în neregularităţile acestuia sau în interiorul lui dacă pereţii sunt moi. într-un
fruct se dezvoltă 2-10 şi mai multe larve. Dezvoltarea stadiului de larvă durează 15-18
zile. Spre sfârşitul lunii iulie apar fluturii generaţiei a ITI-a şi zborul este eşalonat pe o
perioadă de 37 zile. Ouăle sunt depuse direct pe fructele în care se dezvoltă larvele.
Ajunse la completa dezvoltare, o parte din larve (10-3 0%) trec în diapauză, iar maj
oritatea se transformă în pupe din care la sfârşitul lunii august apar fluturii generaţiei a
IV-a. Larvele apar spre sfârşitul primei decade a lunii septembrie şi se dezvoltăm
fructele diferitor specii de semînţoase (păr, gutui şi uneori pe măr). Ajunse la completa
dezvoltare, larvele, începând din a IlI-a decadă a lunii septembrie şi până în octombrie
se retrag pentm iernat în diferite adăposturi, în unii ani se dezvoltă parţial şi a V-a
generaţie (septembrie-octombrie). Dezvoltarea unei generaţii durează 27-44 zile în
funcţie de condiţiile climatice.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia orientală a fructelor atacă numeroase
specii de pomi fructiferi (piersic, păr, gutui, măr, cais, vişin, prun, migdal, cireş ş. a.) şi
arbori forestieri (com, păducel, moşmon ş. a.). Pagube mai mari produce în plantaţiile
de piersic, cais, pmn, iar uneori şi la gutui. Larvele atacă lăstarii, frunzele şi fructele. In
lăstari larvele rod galerii de 5-18 cm lungime (mai mare decât la larvele de Anarsia
lineatella Zell.), din care cauză lăstarii se curbează, se brunifică, iar frunzele se ofilesc
şi se usucă. In general atacul de Cydia molesta Busck. este mai masiv, mai compact
decât cel de Anarsia lineatella, încât poate uşor fi observat. Daune mai mari se produc

564
în pepiniere şi în plantaţiile tinere. Pomii atacaţi au axul principal deformat, iar lăstarii
au creşteri reduse. Pagube deosebit de mari, produc la fructe, în care sapă galerii
neregulate în jurul sâmburelui. Intr-un fruct de piersic se pot dezvolta de la 1 -2 până la
10 larve, iar în cele de gutui până la 60-80 larve. Fmctele atacate prezintă în zona
calicială, pedunculară şi pe părţile laterale orificii mici, puţin vizibile cu excremente
larvare. Ca urmare fructele atacate stagnează în creştere, se maturizează prematur şi
cad, fiind depreciate calitativ. In afară de aceasta în galeriile fructelor atacate se
instalează diferite specii de microorganisme fitopatogene, care provoacă putrezirea lor.
La atacuri intense gradul de atacare a lăstarilor variază în funcţie de specia atacată de la
23 până la 72%, iar a fructelor de la 30 până la 100%.
înmulţirea acestui dăunător este puternic influenţată de activitatea numeroaselor
organisme entomofage, printre care predomină speciile parazite: Trichogramma
evanescens Westw., Tr. pallida Meyer, Epiurus colobata Grav., Pristomerus
vulnerator Grav., Lissonota mutanda Shm., Apanteles sp. etc.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică măsuri de carantină
fitosanitară, măsuri agrotehnice şi chimice.
Ca măsuri de carantină fitosanitară se recomandă respectarea legislaţiei de
carantină fitosanitară a plantelor, cu scopul identificării cât mai timpuriu a focarelor
dăunătorului şi aplicării măsurilor pentm localizarea şi lichidarea lor.
Dintre măsurile agrotehnice se recomandă efectuarea arăturilor adânci de
toamnă pentm distrugerea stadiului hibernant; îndepărtarea scoarţei exfoliate de pe
trunchiuri şi ramuri, precum şi a altor resturi vegetale, în care iernează dăunătorul şi
distrugerea lor prin ardere; aplicarea lucrării repetate a solului între rânduri, pentru
distrugerea buruienilor, frunzelor căzute în care are loc retragerea larvelor pentru
împupare; tăierea repetată a lăstarilor (de la apariţia atacului şi până la sfârşitul
vegetaţiei) atacaţi şi distrugerea lor prin ardere; utilizarea capcanelor cu feromonul
sexual specific FeroMOL, care se instalează în coroana pomilor la înălţimea de 2 m de
la sol, câte 1 capcană/2-3 ha pentru optimizarea termenilor de tratare chimică a
dăunătorului ce permite reducerea de 1,5-2 ori a tratamentelor chimice şi câte 9-10
capcane/hectar pentru combaterea directă prin captarea în masă a masculilor ori prin
metoda dezorientării lor ce exclude în totalitate combaterea chimică a moliei orientale
a fructelor.
Tratamente chimice se aplică la avertizare, când are loc zborul în masă a
fluturilor, la înregistrarea timp de 2-3 zile peste 10-20 capturi/capcană pe noapte, pe
timp cald, fără vânt şi umed (picături de apă sub formă de ploae sau rouă) când de
regulă are loc şi ponta. Se recomandă câte 1 -2 tratamente pentru fiecare generaţie.
Primul tratament se aplică peste 7-10 zile de la începutul pontei, la apariţia larvelor din
generaţia I-a, de regulă în a doua jumătate a lumi mai şi se repetă la 10-12 zile; al
treilea tratament se va efectua la apariţia larvelor din generaţia a IJ-a (sfârşitul lunii
iunie şi pe parcursul lunii iulie) şi se repetă la interval de 8-10 zile. Următoarele
tratamente se aplică în funcţie de gradul de dăunare a lor, la apariţia larvelor.
Tratamentele se vor efectua prin rotaţie cu unul din următoare produse: Decis 2,5 EC
(0,5 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-2,4 l/ha), Confîdor 200 SL (0,3 l/ha), Cyrene 480 EC (2,0
yha) etc.

8.1.2.9. Viespile cu ferestrău dăunătoare pomilor fructiferi

Plantaţiile de pomi fructiferi adesea sunt puternic atacate de diferite specii de
viespi la care femelele sunt prevăzute cu un ovipozitor scurt, robust şi dinţat cu aspect

565
de ferestrău de unde şi numele de viespi cu ferestrău. Printre speciile cu importanţă
practică pentru livezile de pomi fructiferi se numără: viespea merelor (Hoplocampa
testudinea Klug.), viespea perelor (H. brevis Klug.), viespea neagră şi viespea galbenă
a prunelor (H. minuta Christ. şi H.flava L.), viespea neagră a frunzelor de cireş
(Caliroa cerasi Retz.), viespea seminţelor de prun (Eurytoma schreineri Schr.) etc.

Viespea merelor - Hoplocampa testudinea Klug. Ord. Hymenoptera, Fam.

Tenthredinidae
Răspândire. Viespea merelor este răspândită în Europa, Asia, America.
Descriere. Adultul are corpul de 6-7 mm lungime, dorsal brun-negricios, iar
ventral este galben, pătat cu negru. Capul şi picioarele sunt galbene sau roşcate.
Antenele sunt scurte, formate din 9 articule, de culoare galbenă-roşcate. Toracele este
galben, cu mezonotul şi metanotul biune-negricioase. Aripile sunt transparente, cu
nervurile şi stigmele brune-negrii. Abdomenul este negru, cu regiunea pleurală galbenă
(fig. 208).
Oul este oval, de 0,7 mm lungime, alb-translucid.
Larva (omidă falsă) la
completa dezvoltare are corpul
de 12-13 mm lungime, albă
gălbuie, sau albă-murdară iar
capul şi ultimele două
segmente anale sunt bmne-
roşcate. In repaus corpul
rămâne îndoit, ca o semilună.
Emană un miros caracteristic
de ploşniţă.
Pupa are 7-8 mm lungime
de culoare albă-gălbuie, se află
Fig. 208. Viespea merelor (Hoplocampa
plasată într-un cocon mătăsos testudinea Klug.): 1 - mascul; 2 - femelг; 3 - 4 -
lung de 5-7 mm, de culoare 5 - fructe de mгr atacate (dupг Vasiliev єi
brună închisă Livєiюi)
Biologie şi ecologie.
Viespea merelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă, de ultima vârstă, în
interiorul unui cocon mătăsos, per-gamentos, în sol la o adâncime de 5-20 cm.
Primăvara, când temperatura solului la adâncime de 10 cm se ridică până la 10-12°C,
obişnuit în timpul înălţării inflorescenţelor larvele hibernante se transformă în pupe,
stadiul ce durează 12-16 zile. Apariţia adulţilor are loc când mărul se află în fenofaza
de înfoiere a corolei, cu maximum în perioada îtifloririi soiurilor timpurii de măr.
Zborul adulţilor durează 12-16 zile. Viespile sunt active în zilele însorite, liniştite, la
temperaturi mai mari de 16°C, hrănindu-se cu nectarul diferitelor flori. După 1-2 zile
de la apariţie are loc copulaţia, apoi încep să depună ouă. Femela depune ouăle separat,
câte unul în receptacol sau la inserţia sepalelor, făcând o incizie cu ovopozitoml în
epiderma receptacolului bobocilor florali. O femelă depune 50-90 ouă, câte un ou în
boboc. Oul este acoperit cu o secreţie care se întăreşte şi capătă o culoare cenuşie-
cărămizie. Perioada ovipozitară durează 8-14 zile, ce corespunde cu fenofaza înfloririi.
Incubaţia durează 7-13 zile. Apariţia larvelor are loc la începutul lunii mai, când 70-
80% din petalele soiurilor de măr cu înflorire timpurie sunt scuturate. Larvele apărute
pătrund în fructele abia formate unde se hrănesc, formând galerii superficiale sub

566
epiderma fructului - mină oblică din zona caliciului spre cea a pedunculului. Larvele
tinere minează de regulă un fruct, mai rar două, apoi năpârlesc şi migrează în alt fruct,
formând o galerie până la seminţe pe care le distrug. O larvă atacă 3-6 fructe, în funcţie
de dimensiunile lor. Larva din ultima vârstă distruge toate seminţele din fruct şi pereţii
camerei. Fmctele atacate cad. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-23 zile. La
începutul lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, cad odată cu fructele şi
migrează în sol, unde îşi construiesc câte un cocon mătăsos îmbibat cu particule de
pământ, în care hibernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea merelor este o specie monofagă,
atacă numai diferite varietăţi şi soiuri de măr, producând daune mai mari la soiurile cu
înflorire timpurie. Larvele eclozate rod galerii superficiale sub epidermă, formând mine
înguste, care se suberifică şi apar ca o bandă suberificatăpe suprafaţa fructului din care
cauză acesta se deformează. Fmctele atacate continuă să se dezvolte, însă au o valoare
comercială redusă. Larvele de vârstă mai înaintată rod galerii de nutriţie în pulpa
fructelor până la seminţe pe care le consumă în întregime, precum şi pereţii camerei
semincere, pe care o umple cu resturi de hrană şi excremente de culoare brună Fructele
atacate prezintă orificii din care se scurge un lichid cafeniu, iar în jurul lor se găsesc
excremente şi rosături de pulpă umede. în anii de invazie şi cu fructificaţie slabă,
viespea poate distruge până la 50-90 % din recolta de fructe.
Irrmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor specii entomofage,
precum sunt: Lathrolestes marginatus Thoms., Phygadeuon talitzkii Tel., Microcryptus
nigrocinetus Grav., Lasius umbratus mixtus Nyl. ş. a.
Combaterea: se recomandă măsuri agrotehnice şi chimice. Ca măsuri
agrotehnice: efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distragerea stadiului
hibemant; în timpul verii discuirea şi lucrarea solului cu cultivatorul pentru distragerea
larvelor retrase în sol pentru hibernare; în perioada căderii fructelor, strângerea zilnică
şi distragerea lor; utilizarea capcanelor colorate galben-ocra, cu substrat de adeziv,
pentru capturarea insectelor hibernante, în perioada de zbor în masă a acestora.
Tratamente chimice se aplică împotriva adulţilor, la depăşirea PED (10
viespi/pom) în perioada apariţiei şi zborului lor până la depunerea ouălor, ce coincide
cu fenofaza înălţării inflorescenţelor şi înrozovirea bobocilor florali, precum şi
împotriva larvelor, după căderea a 70-80 % de petale, la trecerea lor dintr-un fruct în
altul când densitatea atinge PED (peste 5 % flori sau fructe de abia formate atacate).
Tratamentele se efectuează prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Aktara 25
WG (0,06-0,1 kg/ha), Bi-58 Nou 40 EC (0,75-1,0 l/ha), Calypso 480 SC (0,25 l/ha),
Danadim 400 EC (1,0-1,5 l/ha), Fufanon 570 EC (1,0-2,0 l/ha), Phenomen 530 EC
(1,01/ha) etc. La o frecvenţă înaltă a dăunătorului tratamentul se va repeta după 8-10
zile.

Viespea perelor - Hoplocampa brevis Klug. Ord. Hymenoptera, Fam.

Tenthredinidae
Răspândire. Viespea perelor este răspândită în Europa de Sud, Asia Mică şi
America de Nord.
Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime de culoare galbenă, ventral
galbenă-deschisă. Capul este de culoare brună-gălbuie, cu nuanţe roşcate, antenele sunt
filiforme de culoare brună-roşcată. Toracele este galben-roşcat, cu o pată mare de
culoare neagră. Mezonotul este brun, pătat cu negru. Aripile sunt membranoase, cu

567
nervurile brune, iar baza stigmei de culoare brună. Picioarele sunt galbene. Abdomenul
este de culoare neagră, ultimele tergite fiind galbene.
Oul este elipsoidal, de 0,6-1 mm lungime, de culoare albicioasă, cu luciu sticlos.
Larva (omidă falsă), la completa dezvoltare are corpul uşor îndoit, de 9-10 mm
lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capul galben cu o pată brună, în urma unei iritări
mecanice, larva emană un miros caracteristic de benzaldehidă (miros de ploşniţă).
Pupa are 6-7 mm lungime, de culoare albă, într-un cocon mătăsos dens de culoare
brună.
Biologie şi ecologie. Viespea perelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă
matură în sol, la adâncimea de 5-15 cm, iar unii indivizi (5%) până la 25 cm.
Primăvara, în aprilie, când temperatura solului la adâncime de 10 cm ajunge la 7°C,
care coincide de fapt cu fenofaza dezmuguririi pârului, larvele hibernante încep să se
transforme în pupe. O parte (până la 20%) din populaţia larvelor hibernante rămân în
diapauză până în primăvara anului viitor. Stadiul de pupă durează 11-14 zile. Apariţia
adulţilor are loc în fenofaza de înălţare a inflorescenţelor sau la înflorirea soiurilor
timpurii. Zborul adulţilor are loc unit şi durează 5-7 zile. Masculii se întâlnesc rar, din
care cauză înmulţirea are loc pe cale partenogenetică. Femelele se hrănesc cu nectarul
şi polenul florilor diferitor specii de sâmburoase timpurii şi aparului sălbatic. După o
perioadă de 3-6 zile de hrănire pentm maturarea sexuală viespile se reîntorc în
plantaţiile de păr cultivat unde încep să depună ouă. Ponta are loc de regulă în
receptacolul bobocilor florali. Ouăle sunt depuse izolat câte unul în fiecare boboc.
Pentm depunerea ouălor femela cu ajutorul ovipozitorului face o incizie (tăietură) în
caliciul floral, în ţesuturile receptacolului, la baza sepalelor şi introduce câte un ou în
fiecare incizie. Perioada ovipozitară durează 10-14 zile, timp în care o femelă depune
10-40 bucăţi, în medie 27-30 bucăţi, maximum până la 245 bucăţi. Incubaţia durează 6-
10 zile. Larvele apărute pătrund sub epiderma fructului unde se hrănesc formând o
galerie, numită mină, iar după prima năpârlire roade un orificiu de pătrundere până la
seminţe, unde se hrăneşte rozând o cavitate largă ce se umple treptat cu excremente de
culoare neagră. După 3-4 zile consumând seminţele dintr-un fruct, larva trece în alt
finet, apoi în altul etc. Evoluţia stadiului larvar durează 20-34, în medie 26 zile, timp în
care o larvă distruge 2-4 fructe. La sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie, larvele
ajung la completa dezvoltare, părăsesc fructele şi pătrund în sol la o adâncime de 5-20
cm, unde îşi construiesc câte un cocon mătăsos, îmbibat cu particule de pământ în care
iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea perelor este o specie monofagă,
atacă diferite soiuri şi varietăţi de păr. Larvele atacă fructele în formare, care în urma
atacului se dezvoltă anormal, se înnegresc şi cad. hi unii ani, mai ales, când fructiţicaţia
este slabă, frecvenţa fructelor atacate poate ajunge la 50-60 %.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri agrotehnice de combatere ca şi la
viespea merelor (Hoplocampa testudinea Klug.).
Tratamente chimice se aplică în anii cufructificaţie slabă în fenofaza de înfoierea
corolei părului la depăşirea PED (10 viespi/pom), cu aceleaşi produse ca şi la specia
precedentă. In anii cu o frecvenţă înaltă a dăunătorului tratamentul se poate repeta după
8-10 zile.

Viespea neagră a prunelor - Hoplocampa minata Christ.

Sin.: Hoplocampa fulvicornis Klug. Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae

568
Răspândire. Viespea neagră a prunelor este răspândită în multe ţări din Europa şi
Asia.
Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime, de culoare brună-închisă spre
negru-lucioasă. Capul, toracele şi partea dorsală a abdomenului sunt de culoare neagră.
Antenele sunt formate din 10 articule, la care primele 2-4 articule suntbrune-negre, iar
restul la femelă sunt negricioase, iar la masculi galbene-brunii. Picioarele sunt galbene-
brune, cu excepţia coxelor, a trochanterelor şi parţial a femurelor, precum şi a tibiilor şi
tarselor picioarelor posterioare, care suntnegre. Aripile sunt transparente, cu baza
fumurie şi stigma brună-închisă. Abdomenul este scurt, cu segmentele mai mult plate,
decât înalte (fig. 209).
Oul este oval de 0,5-1,0 mm lungime, de culoare albă translucid.
Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul cilindric, puţin ascuţit spre
partea posterioară, uşor curbat, de 6-8 mm lungime de culoare albă-gălbuie, cu capul
castaniu-roşcat. Pe abdomen prezintă şapte perechi de picioare false. Larvele se
recunosc uşor după mirosul caracteristic de benzaldehidă (miros de ploşniţă).
Pupa are 3-4 mm lungime, albă-gălbuie, într-un cocon oval de 4-5 mm lungime,
brun pergamentos.
Biologie şi ecologie. Viespea neagră a prunelor are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de larvă matură, în interiorul unui cocon mătăsos acoperit cu particule de
pământ în sol la 5-10 cm adâncime. Primăvara, în aprilie când temperatura solului la 5-
10 cm ajunge la 6-8°C, larvele hibernante se transformă în pupă. Stadiul de pupă
durează 15-20 zile. Primele viespi apar în a doua-a treia decadă a lunii aprilie,
aproximativ cu o săptămână până la înfloritul pmnului, la temperaturi medii zilnice ale
aerului de 8-10°C, fenologic când înfloreşte caisul şi mirobolanul. Zborul adulţilor
durează până la începutul îmloririi prunului. Viespile se hrănesc cu nectar şi polen, la
început în plantaţiile de mirobolan, cais, zarzăr, piersic, porumbar etc, iar odată cu
înfloritul prunului, cireşului şi vişinului trec pe aceste specii unde continuă să se
hrănească. La 3-4 zile după apariţie, timp în care are loc maturaţia sexuală, începe
împerecherea, care durează 6-8 zile, perioadă în care un mascul fecundează 2-4 femele.
La 2-3 zile după împerechere femelele încep să depună ouă. Ponta corespunde cu
fenofaza de început a înfloririi la soiurile de prun cu înflorire timpurie şi cu fenofaza de
buton alb la celelalte soiuri de prun. în perioada pontei, viespile-femele cercetează
partea exterioară a sepalelor şi a receptacolului, apoi odată cu locul ales se prinde cu
picioarele de câte o sepală sau de receptacol şi cu
ajutoml ovipozitorului face o
incizie (tăietură) de aproximativ
1 -5 mm lungime în epidermă, în
forma unei mici pungi, în care
femela depune oul pe care îl
acoperă cu o secreţie vâscoasă
ce mortifică epiderma şi mezo-
filul în urma căruia oul rămâne
acoperit cu membrane subţiri şi
translucide. Primele ouă sunt
depuse la începutul înfloririi
Fig.209.Viespeaneagrăaprunelor
ponulor, iar depunerea m masă
a

569
 (Hoplocampa minata Christ): lor comcrde cu căderea petalelor,
1 - mascul; 2 - femelă; 3 - larvă; 4 - capul larvei; 5 - femela mtr-un procent de 70-80 /o. De
în momentul depunerii oului; 6 - fructe de prun atacate (după regulă, femelele nu depun ouă pe
VasilievşiLivşiţi) fructele atacate de dăunători
(gărgăriţa fructelor ş. a.) sau de diferiţi agenţi patogeni. Perioada o\ipozitară durează 6-
14 zile, în care timp o femelă depune 20-30, mai rar 60 ouă Pe un caliciu sunt depuse
1-5, mai frecvent l-2ouă.Longevitateaadulţilordurează8-15zile. Ţesuturile din jurul
inciziei se usucă şi ca urmare pe sepale şi receptacol apar pete mici, bombate de
culoare ruginie. La temperaturi medii zilnice de peste 12-14 °C, după5-6 zile apar
larvele. Ecloziunea primelor larve corespunde cu fenofaza de scuturare apetalelor.
Larvele apărute nu minează fructul ca la specia Hoplocampa testudinea Klung., ci sapă
o galerie şi pătrunde direct în fructe, de obicei înpartea superioară a fructului sau în
zona laterală Orificiul de pătrundere este negru şi în jurul lui se găsesc excremente, m
primele zile larva se hrăneşte cu pulpa mezocarpului, iar cu timpul roade o galerie până
în mijlocul fructului unde se hrăneşte cu sentinţa crudă, pe care o consumăîn întregime,
lăsând neatacat doar învelişul extern, apoi sapă o altă galerie de ieşire şi în timpul
nopţii trece în alt fruct, comportându-se la fel. Galeria de ieşire este rotundă, are un
diametru de aproximativ 1 mm, formată mai frecvent spre zonapedunculară. Evoluţia
stadiului larvar durează20-28 zile, timp în care trec prin 5 vârste, distrugând 3-6 fructe.
Spre sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie, în perioada căderii fiziologice a
fructelor, larvele ajung la completa dezvoltare, cad odată cu fructele sau se lasă în jos şi
pătrund în sol, prin crăpăturile lui, îşi confecţionează un cocon mătăsos pergamentos în
care iernează
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea neagră a prunelor atacă prunul,
corcoduşul, caisul, cireşul şi porumbarul. Larvele atacă fructele în care sapă galerii. La
început se hrănesc cu pulpa mezocarpului, iar cu timpul ajunge în mijlocul fructului,
unde se hrăneşte cu conţinutul sentinţei cmde pe care o consumă în întregime. După ce
distrug un fruct larvele migrează în altul, astfel încât o singură larvă în cursul
dezvoltării sale poate distmge 3-6 fructe. Fmctele atacate prezintă orificii de pătmndere
şi de ieşire, cu excremente în jurul lor. Interiorul este plin cu resturi de hrană şi
excremente umede cu miros caracteristic de ploşniţă. Fmctele atacate nu se mai
dezvoltă, rămân mici, se zbârcesc, se înnegresc şi cad. Intr-un fruct se pot dezvolta 1-3
larve. In anii de invazii viespea neagră a prunelor distruge până la 60-95% din recolta
de fructe.
Înmulţirea acestui dăunător adesea este frânată de activitatea unor specii
entomofage: Microbracon mokrzeski Nies., Phygadeuon talizki Te\.,Polyodaspis
ruficornis Meg., Bracon maculiger Wesm. etc.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri agrotehnice de combatere ca şi la
viespea merelor (Hoplocampa testudinea Klug.). Tratamente chimice se aplică în anii
de invazii, la depăşirea PED (10 viespi/pom) şi o ffuctificaţie slabă, prin rotaţie
folosind produsele: Fury 10 EW (0,2 l/ha), Talstar 10 EC (0,4-0,6 l/ha) etc. La o
frecvenţă înaltă a dăunătomlui tratamentul se va repeta după 8-10 zile.

Viespea galbenă a prunelor - Hoplocampa flava L.

Sin.: Hoplocampa ferruginea L.
Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae

570
Răspândire. Viespea galbenă a prunelor este răspândită în Europa şi Asia. Descriere.
Adultul are corpul de 3,5-5,5 mm lungime, de culoare galbenă-cărărnizie lucioasă.
Capul, toracele sunt de culoare brună-roşcată, iar picioarele galbene. Antenele

571
sunt scurte, filiforme, formate din 9 articule de culoare brună-roşcată. Aripile sunt
cenuşii cu nervurile gălbui. Abdomenul în partea anterioară este galben-roşcat.
Oul este oval, de 0,5-1,0 mm lungime, de culoare albă, translucid.
Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are 9-11 mm lungime, de culoare
portocalie, cu capul brun, iar plăcile chitinoase de pe ultimele segmente abdominale
sunt de culoare galbenă-deschisă.
Pupa are 3-4 mm lungime, albă-gălbuie, într-un cocon oval, de 4-5 mm lungime,
de culoare brună.
Biologia, plantele atacate şi modul de atac sunt asemănătoare cu cele ale viespii
negre apmnelor (Hoplocampa minuta Christ).
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la viespea merelor
(Hoplocampa testidinea Klug.).

572
Viespea neagră a frunzelor de cireş - Caliroa cerasi Retz.
Sin.: Eriocampa limacina Retz., Caliroa limacina Retz. Ord. Hymenoptera, Fam.
Tenthredinidae
Răspândire. Viespea neagră a frunzelor de cireş este larg răspândită în multe ţări
din Europa, Asia Mică şi Asia Centrală, Africa de Nord şi de Sud, America, Australia.
Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime la masculi şi de 5-6 mm la femele,
de culoare neagră-lucitoare. Antenele sunt formate din 9 articule de culoare neagră
Aripile sunt membranoase, translucide, fumurii-închise, cu nervurile brune, iar stigma
neagră. Picioarele sunt negre, în afară de tibiile anterioare şi mediane care sunt brune
(fig. 210). Oul este oval-alungit, de 0,6 mm lungime de culoare albă-verzuie. Larva,
(omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul alungit, de 9-11 mm lungime, cu
segmentele anterioare mai dezvoltate (mai lăţite) de culoare verde-gălbuie. Capul este
mic, negru şi invaginat în torace. Picioarele toracice sunt brune-gălbui, iar cele
abdominale verzi-gălbui. După prima năpârlire, corpul larvei dorsal se acoperă cu o
substanţă mucilaginoasă, lipicioasă, neagră lucioasă şi cu miros de cerneală, secretată
de glandele cuticulare, care îi dă aspectul unui
melc fără cochilie, de unde şi denumirea de
„limacina''. în ultima vârstă larvele sunt lipsite de
această secreţie, au culoare galbenă-verzuie cu
dungi închise pe partea dorsală.
Pupa are până la 5 mm lungime, de culoare albă-
gălbuie, într-un cocon oval, confecţionat din
particule de pământ.
Biologie şi ecologie. Viespea neagră a frunzelor de cireş are
două generaţii pe Fig. 210. Viespea neagră a
an. Iernează în stadiul de larvă frunzelor
matură într-un cocon din pământ în de cireş (Caliroa cer aşi Retz.): 1 -
adult; 2 - larvă; 3 - frunză de cireş atacată de
sol la o adâncime de 5-15 cm.
larve (după Zoraueru)
Primăvara, în cursul lumi mai, larvele hibernante se transformă în pupă. O mare parte
(uneori peste 50%) din populaţia larvelor hibernante, rămân în stadiul de diapauză până
în primăvara anului viitor. Stadiul de pupă durează 8-12 zile. Adulţii apar spre sfârşitul
lunii mai-iunie. Masculii la această specie sunt rari, de aceea se înmulţeşte adesea pe
cale partenogenetică ovipară. In a 2-3-ea zi după apariţie, femelele încep să depună
ouă. Ouăle sunt depuse sub cuticula epidermei inferioare a frunzelor de cireş, vişin,
păr, etc, unde sunt introduse cu ajutorul ovipozitorului. In fiecare incizie sunt depuse
câte un ou. Pe suprafaţa unei frunze sunt depuse, de diferite femele, până la 10-30 ouă.
Longevitatea adulţilor durează 7-8 zile, timp în care o femelă depune 50-75 ouă.
Viespea neagră a frunzelor de cireş este o insectă diurnă şi termofilă, fiind mai activă
în zilele însorite şi călduroase. Depun ouăle mai mult pe părţile coroanei bine luminate
de soare, din care cauză mai puternic sunt infestate plantaţiile tinere şi pepinierele
pomicole. Incubaţia durează 7-13 zile. Larvele încep să apară în a doua decadă, iar în
masă, în ultima decadă a lunii iunie-începutul lunii iulie, migrează pe partea superioară
a frunzelor unde se hrănesc cu epiderma superioară şi parenchimul frunzei. Evoluţia
stadiului larvar durează 15-20 zile, timp în care larvele năpârlesc de cinci ori. Ajunse la
completa dezvoltare larvele migrează în sol la o adâncime de 5 -10 cm, unde îşi
confecţionează coconi în care o parte din larve rămân în stadiul de diapauză până în

573
primăvară, iar celelalte se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 14-20 zile.
Apariţia viespilor generaţiei a If-a are loc în a doua j umătate a lunii iulie, iar apariţia
în masă şi ponta la începutul lunii august. Larvele apărute se dezvoltă20-25 zile, până
la sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie. Ajunse la completa dezvoltare
larvele se retrag în sol, unde îşi confecţionează coconi în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea neagră a frunzelor de cireş atacă
cireşul, vişinul, pârul, mai rar prunul, gutuiul, caisul etc. Dăunează larvele care au un
atac caracteristic: rod epiderma superioară şi parenchimul frunzelor, lăsând neatacate
nervurile şi epiderma inferioară în urma atacului se micşorează suprafaţa de asimilare a
frunzelor, care capătă un aspect reticular, treptat se brunifică, se usucă şi cad, ceea ce
influenţează negativ asupra formării mugurilor de rod pentm anul viitor. Fiind o specie
iubitoare de lumină şi căldură produce pagube mai mari în plantaţiile tinere şi în
pepiniere, mai ales în cele cu expoziţie sudică. Pomii şi puieţii atacaţi au o creştere
slabă, lemnul rămâne necopt, din care cauză au o rezistenţă slabă la temperaturi scăzute
şi adesea degeră peste iarnă.
înmulţirea acestei specii este frânată de activitatea unor specii entomofage, printre
care se numără: Erromenusfumatus Bris., E. exareolatus Gir, Mesoleius excavatus
Prov., Pristomerus vulnerator Panz. etc.
Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol semnificativ au măsurile
agrotehnice: efectuarea arăturilor de toamnă pentm distmgerea stadiului bibernant; în
cursul perioadei de vegetaţie lucrarea repetată a solului cu cultivatoml pentm
distmgerea larvelor retrase în sol pentm diapauză sau transformarea în pupe.
Tratamente chimice speciale se aphcănumai în anii cu invazii mari (câte 1
tratament/ generaţie) la avertizare în funcţie de PED cu aceleaşi produse ca şi la
viespea neagră a pmnelor (Hoplocampa minuta Christ).
în general tratamente chimice speciale de combatere a viespei negre a frunzelor de
cireş nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea altor specii de
dăunători, asigură concomitent şi combaterea acestei specii.

Viespea seminţelor de prun - Eurytoma schreineri Schr. Ord. Hymenoptera, Fam.

Eurytomidae
Răspândire. Viespea seminţelor de prun este răspândită în unele ţări din Europa
şi Asia Mică.
Descriere. Adultul are corpul de 4-6 mm la femelă şi de 4-5 mm lungime la
mascul, de culoare neagră cu un pronunţat luciu pe abdomen. Capul este mare, mai lat
decât lung, ochii sunt ovali şi de culoare brună. Capul şi toracele sunt acoperite cu
perişori albicioşi, rari. Antenele sunt formate din 13 articule, la masculi mai lungi şi
mai păroase. Picioarele sunt brune. Aripile sunt transparente, cu numai o nervură
lonmmdinală. Abdomenul este scurt, în formă de ou pedunculat şi neted, cu luciu
metalic, ultimele segmente cu perişori de culoare deschisă. Ovipozitorul este gălbui
(fig. 211).
Oul este oval, de 0,3-0,6 mm lungime, de culoare albă-lăptoasă, prevăzut la
capete cu câte un peduncul dintre care unul este lung, depăşind de două ori lungimea
oului.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul uşor încovoiat,
bombat la mijloc şi subţiat la extremităţi, de 6-7 mm lungime, de culoare albă cu
capsula cefalică slab-gălbuie, iar mandibulele sunt brune.

574
 Pupa are 5 mm lungime, la început albă cu picioarele şi aripile gălbui, alipite de
corp, iar mai târziu neagră strălucitoare.
Biologie şi ecologie. Viespea seminţelor de prun are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de larvă matură în interiorul sâmburilor prunelor atacate căzute pe suprafaţa
solului sau în fructele rămase în coroana pomilor. Primăvara, în a doua decadă sau la
sfârşitul lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 10-12°C, larvele hibernante
se transformă în pupe. O parte din larvele hibernante (în medie 44,2%) cad în diapauză
de

575
Fig. 211. Viespea seminţelor de prun
3 piere. Adulţii apar spre sfârşitul lunii
(Eurytoma schreineri Schr.):
2-3 ani, ceea ce duce la reducerea
parţială apopulaţiei viespei
seminţelor de prun din acest an.
Perioada de împupare durează mai
mult de o lună. Stadiul pupai durează
13-16 zile. Când temperatura aerului
depăşeşte 15,6°C, din pupe apar
insectele adulte. Viespile după formare
timp de 3-6 zile rod în pereţii
sâmburelui în care au iernat un orificiu
circular de 1,0-1,5 mm în diametru,
prin care iese din sâmbure. Din
sâmburii uscaţi insecta nu poate ieşi şi
aprilie, sau în prima decadă a lumi
mai,

576
1atacat
- mascul; 2 - femelг; 3 - larvг; 4 - fruct de prun
de larvă (după Vasiliev şi Livşiţi)
оn mod obiєnuit la 5-10 zile dupг
scuturarea petalelor. La început din

577
sâmburi apar masculii, iar peste 3-5 zile femelele, în urni ani pot apare şi concomitent.
Zborul viespilor este lent şi de scurtă durată, la temperaturi de 16-18 °C. In zilele cu
soare şi călduroase, zborul insectelor este foarte intens, când pot trece de la un pom la
altul. Pe timp înnorat, ploios şi cu vânt insectele nu zboară şi o mare parte pier. După
3-4 zile de zbor, timp în care are loc copulaţia, femelele încep să depună ouăle, când
mărimea fructului ajunge la 5-10 mm lungime. Pentru depunerea ouălor femelele cu
ajutoml ovipozitomlui perforează pulpa fructului în creştere şi depune câte un ou în
sâmburii verzi. Longevitatea adulţilor este de 6-8 zile. Ponta are loc în cursul lunii mai
şi durează 15-30 zile. O femelă depune 30-40 ouă, unele până la 120-130 ouă. Într-un
fruct femela depune 1, uneori 2 ouă. Incubaţia durează 16-20 zile. Pe la sfârşitul lunii
mai apar larvele care se hrănesc cu conţinutul seminţelor de prun. Dezvoltarea stadiului
larvar durează 16-20 zile, până la sfârşitul lunii iulie, trecând prin 4 vârste. Fructele
atacate de verzi cad, începând din a treia decadă a lumi iunie şi durează până la
sfârşitul lunii iulie. Larvele care nu au ajuns la maturitate îşi continuă dezvoltarea,
hrănindu-se în fructele căzute. Ajunse la completa dezvoltare larvele trec în diapauză,
apoi la iemare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea seminţelor de pmn atacă diferite
specii de sâmburoase (prun, corcoduş, cais, vişin, cireş, porumbar şi migdal), însă
produce pagube deosebit de mari la prun. Larvele se hrănesc cu conţinutul seminţelor.
Fructele atacate cad cu puţin timp înainte de a ajunge la completa dezvoltare, se
zbârcesc, se mumifiază şi rămân astfel pe suprafaţa solului în timpul iernii. în anii de
invazii, pagubele produse de acest dăunător variază, în funcţie de soiul atacat, de la 45
până la 82,0 % din recolta de fructe.
Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse din cauza oscilaţiilor mari de
temperatură şi umiditate de la suprafaţa solului, care provoacă moartea larvelor
diapauzate, precum şi în urma activităţii parazitului de larve Syntomaspis eurytomae
Puz-Mal.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă măsuri preventive:
efectuarea arăturilor adânci de toamnă, precum şi lucrarea repetată a solului pe
intervalul dintre rândurile de pomi, pentru încorporarea în sol a fructelor infestate,
creând astfel condiţii nefavorabile de supravieţuire a larvelor diapauzante. Pe suprafeţe
mici se recomandă în cursul perioadei de vegetaţie adunarea şi distrugerea fructelor
căzute, pentru a distruge larvele diapauzante; săparea solului de sub coroana pomilor;
suspendarea în pomi a unor pungi cu naftalină, care prin mirosul neplăcut ce-1
degajează, creează o atmosferă repulsivă, împedicând ponta viespilor.
La invazii mari şi depăşirea PED (2-3 sâmburi cu larve vii/pom) se aplică
tratamente chimice, pentru distragerea adulţilor înainte de depunerea ouălor în
perioada de zbor a viespilor, la 6-7 zile după scuturarea petalelor - începutul formării
fructelor. Cercetările efectuate în diferite ţări şi în republica noastră privind combaterea
viespii a demonstrat eficacitatea unor produse aplicate prin rotaţie: Fury 10 EW (0,2
l/ha), Talstar 10 EC (0,4-0,6 l/ha) etc. Se recomandă trei tratamente, primul când 10-
15% dintre flori şi-au scuturat petalele, al doilea la 6-8 zile după primul, care este
considerat tratamentul de bază şi al treilea după 8-10 zile de la a doua stropire.
8.1.2.10. Dipterele dăunătoare pomilor fructiferi
Acest ordin cuprinde câteva specii da diptere, care se manifestă mai mult sau mai
puţin dăunătoare pomilor fructiferi. Printre speciile cu importanţă practică, care uneori

578
apar în masă şi produc daune mari se numără: ţânţarul perelor (Contarinia pyrivora
Pvil.) şi musca cireşelor (Rhagoletis cerasi L.)

579
Musculiţa sau ţânţarul perelor - Contarinia pyrivora Ril.
Sin.: Diplosispyrivora, Cecidomyia nigra. Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae
Răspândire. Musculiţa sau ţânţarul perelor este răspândit în Europa de Vest şi
America de Nord.
Descriere. Adultul este mic, are corpul de 3-4 mm lungime, de culoare brună-
negricioasă, sau brună-cenuşie. Capul şi toracele sunt negre. Antenele sunt galbene-
brunii, mai lungi decât corpul, la masculi formate din 26 articule, iar la femele sunt mai
scurte formate din 14 articule. Picioarele sunt lungi, subţiri de culoare brună. Aripile
sunt bine dezvoltate transparente, brunii, prevăzute cu 3 nervuri longitudinale.
Abdomenul se termină cu un ovipozitor telescopic lung (fig. 212).
Oul este oval, pedicelat, de culoare albă.
Larva este apodă-hemicefală, la maturitate are corpul de 3-4 mm lungime, de culoare
albă, la partea ventrală prezintă o spatulă cu care larva sare. Pupa este fină, albă.
Biologie şi ecologie. Ţânţarul perelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de
pupă în sol la 5 -12 cm adâncime. In primăvară, în a doua-treia decadă a lunii aprilie
pupele hibernante se transformăm insecte adulte. Apariţia adulţilor are loc la începutul
sau mijlocul lunii mai şi corespunde fenologic cu faza de îmbobocite aperelor. După
copulaţie femelele depun ouăle în bobocii florali. Perioada ovipozitară coincide
fenologic cu faza de boboc roz
şi durează până la începutul înfloririi perelor.
Ouăle sunt depuse în grupe de câte
12-15 ouă într-un boboc, fiind lipite de
stamine şi pistil. Intr-un boboc floral se
pot
înregistra peste 100 ouă depuse de mai
multe femele. Incubaţia durează 4-6 zile.
Larvele eclozate pătrund în ovar, unde se
hrănesc sugând din ţesuturi sucul celular.
In urma atacului pereţii ovarului se hiper-
trofiază, căpătând dimensiuni mai mari.
Evoluţia stadiului larvar durează 3040
zile.
Fig. 212. Ţânţarul perelor în iunie, larvele ajung la completa
dezvol-
(Contarinia pyrivora^): tare părăsesc fructele atacate, cad pe sol
1 - adult (femelă); 2 - oul; 3 - larvă; 4 - partea . , ,„ . ,,,„ ,
se retrag la o adâncime de 5-12 cm unde
anterioară a larvei; 5 - fruct sănătos; 6-8 - fructe Şi
atacate (după Vasiliev şi Livşiţi) se împupează, şi rămâne pentm iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul perelor este o specie monofagă,
atacând doar părul. Dăunează larvele, care înţeapă şi sug sucul celular din organele
florale (stamine, pistil şi ovar), apoi din pereţii fructelor de-abia formate. Fructele
atacate la început se dezvoltă mai repede apoi stagnează în creştere, capătă o formă
aproape sferică se brunifică şi cad. în interiorul fructului atacat se distinge o masă
moale brunificată plină cu larve. Produce pagube mai mari la soiurile cu înflorire
timpurie. La atacuri intensive pierderile pot ajunge la 50-90% din recolta de fructe.
Combatere. Se aplică în general măsuri agrotehnice: adunarea fructelor căzute
şi distrugerea lor; lucrarea repetată a solului, care contribuie la reducerea rezervei

580
biologice. Tratamente chimice speciale nu se aplică, deoarece cele efectuate pentru
combaterea dăunătorilor principali ai părului (puricele melifer al părului, viermele
perelor viespea perelor etc.) reduc simţitor şi populaţiile acestei specii.

581
Musca sau viermele cireşelor - Rhagoletis cerasi L.
Sin.: Rhagoletis cerasorum Duf., Trupeta cerasi L., T. signata Meig., Musca cerasi L.,
Urophora liturata Rob., U. cerrassorum Duf. Ord. Diptera, Fam. Trypetidae
(Tephritidae)
Răspândire. Musca sau viermele cireşelor este răspândită în Europa şi America.
Descriere. Adultul are corpul de 3-4,5 mm lungime la masculi şi de 4-5,3 mm la
femele, de culoare brună-închisă, spre negru, lucios. Capul este foarte mobil, de
culoare
galbenă, către cafeniu-deschis pe partea anterioară şi mai intens pe partea posterioară.
Ochii sunt arămii, cu reflexe verzui, mai accentuate la masculi. Antenele, scutelul şi
vârful
femurelor sunt galbene-roşcate. Pronotul prezintă dungi galbene şi negre. Toracele este
negru bombat cu umerii de culoare galbenă-portocalie. Scutelul mezotoracelui este
foarte
dezvoltat la femele şi are forma triunghiulară de culoare

portocalie strălucitor, pe ambele margini, în partea

superioară, are două dungi negre oblice. Aripile sunt
membranoase, mai lungi decât corpul, prevăzute cu un
desen caracteristic format din patru dungi transversale
de culoare brună-închisă, dintre care două sunt relativ
late, dispuse către bază şi traversează în întregime aripa;
una este scurtă, străbătând parţial aripa, iar apical se
găseşte o bandă în forma literei V. Abdomenul femelei
se termină cu un ovopozitor telescopic (fig. 213).
Oul este oval, de 0,6-0,7 mm lungime, de culoare
albă, cu aspect lăptos.
Larva este apodă-acefală la completa dezvoltare are
Fig. 213. Musca sau corpul de 6-7 mm lungime, de culoare albă, albă-gălbuie,
viermele cireşelor format din 13 segmente, puternic îngustate spre cap, iar în
(Rhagoletis cerasi L.). partea posterioară este mai îngroşat şi trunchiat oblic.
1-adult; 2-larvă în fruct atacat; c „,, .. ,-r .c .
3-fructe de vişin atacate (după Pupaareformadebutoiaş,de3,5-4,5mmlungime
Degtearev) şi de 1 -2 mm lăţime, de culoare galbenă-brume.
Biologie şi ecologie. Musca sau viermele cireşelor are o generaţie pe an. Iernează
în stadiul de pupă în straturile superficiale ale solului, la o adâncime de 3-5 cm. O parte
(7-15%) din pupele hibernante rămân în diapauză pe 2-3 ani, iar celelalte se dezvoltă în

582
anul precedent. Apariţia adulţilor are loc în a douajumătate a lumi mai - începutul lunii
iunie, la temperaturi de peste 15 °C cu o lună înainte de coacerea cireşelor şi vişinelor.
Zborul primelor muşte are loc când suma temperaturilor efective la adâncimea de 5 cm
în sol ajunge la 190 °C, ceea ce coincide fenologic cu înflorirea salcâmului alb în zona
respectivă. în general apariţia muştelor coincide cu fenofaza formării fructelor la vişin.
Apariţia muştelor are loc treptat şi se eşalonează pe o perioadă de 20-28 zile. Adulţii
sunt activi în timpul zilei când este soare şi timpul liniştit, între orele 8 şi 18, cu o in-
tensitate mai mare între orele 11 şi 14, la temperaturi cuprinse între 18 şi 22 °C şi
umiditate relativă a aemlui de 45-75%. In zilele răcoroase, precum şi noaptea muştele
se retrag în diferite adăposturi din coroana pomilor. Precipitaţiile abundente şi
umiditatea atmosferică de peste 85% în timpul zborului, au o influenţă negativă asupra
muştelor. Zborul muştelor este lent şi de scurtă durată. Pentm maturarea sexuală
muştele se hrănesc cu secreţiile dulci de pe ramurile pomilor, de pe frunze, fructe etc,
sau cu excrementele dulci ale diferitor specii de păduchi (păduchi de frunze, păduchi
meliferi etc). Longevitatea adulţilor este de 20-25 zile. După 2-3 zile de la apariţie are
loc împerecherea, iar după 7-13 zile, când fructele de cireş şi vişin sunt înpârgă, începe
ponta. Depunerea ouălor are loc la temperaturi de peste 18 °C. Pentm a depune ouăle
femela face o incizie sub pericarpul fructului cu ajutorul ovipozitorului şi introduce oul
în pulpă, la o adâncime de 0,7-1,5 mm. Ouăle sunt depuse în mod obişnuit în
apropierea pedunculului, câte un ou, iar la invazii câte 2-3 ouă într-un fruct. In locul
unde a fost introdus oul se formează o pată circulară de culoare închisă. Ponta se
eşalonează pe o perioadă de 15-30 zile. O femelă depune câte 10-15 ouă pe zi, iar în
total 70-150 ouă. Incubaţia durează 6-10 zile. Larva apărută pătrunde spre interiorul
fructului şi se hrăneşte cu mezocarpul. In urma atacului, ţesuturile devin mai moi şi se
brunifică. Evoluţia stadiului larvar durează 15-25 zile. Ajunse la completa dezvoltare,
larvele rod un orificiu în epidermă, prin care părăsesc fructele şi migrează în sol la o
adâncime de 4-5 cm, unde se transformă în pupă, care rămâne pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca sau viermele cireşelor atacă fructele
de cireş şi de vişin. Dăunează larvele care consumă pulpa din jurul sâmburelui sub
formă de cavităţi. Fmctele atacate prezintă la exterior zone mai adânci şi mai închise la
culoare. Ţesuturile atacate se brunifică, devin moi, iar datorită infecţiilor cu agenţi
patogeni (Monilia cinerea H.) putrezesc şi cad. Fmctele atacate nu pot fi transportate la
distanţă mare, deoarece se înnegresc şi putrezesc uşor. Pagubele cele mai mari sunt
înregistrate la soiurile cu coacere semitîrzie şi târzie, a căror recoltă poate fi
compromisă în întregime.
înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unui mic număr de duşmani
naturali, printre care se numără: Opius testaceus Wesm., Pachycrepoideus vindemiae
Rond. şiAneuropriafoersteri Kieff., Phygadeuon wesmanni Sac, Ph. elegans Forst,
Halticoptera smaragdina Kurt. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotennice şi
chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor de toamnă, pentm
distrugerea pupelor hibernante; în cursul perioadei de vegetaţie lucrarea repetată a solu -
lui din jurul pomilor şi pe intervalele dintre rândurile de pomi pentru distrugerea
larvelor retrase în sol pentru a se transforma în pupe; recoltarea la timp a fructelor şi
prelucrarea imediată a celor atacate; utilizarea capcanelor vizuale adezive galbene
pentru captarea adulţilor, stabilirea curbei de zbor, densităţii numerice a populaţiilor
muştelor şi a avertizării momentelor optime de combatere; captarea muştelor în cursele

583
cu feromonul specific AtraRag instalate în livezi ce determină atragerea masculilor în
perioada de zbor în masă a insectelor; sterilizarea şi răspândirea insectelor sterile în
plantaţii.
Având în vedere specificul cireşelor şi vişinelor, fructele cărora sunt consumate
mai ales în stare proaspătă sau conservate, pentru prevenirea poluării producţiei cu
pesticide se recomandă împedicarea apariţiei adulţilor prin acoperirea pământului de
sub pom cu muici, având grosimea de 30-40 cm, folosindu-se paie, rumeguş sau orice
resturi vegetale. Prin acest procedeu pământul se va încălzi mai greu, din care cauză
muştele apar mai târziu, perzând perioada favorabilăpentru infestare, reducându-se
astfel frecvenţa fructelor atacate.
Tratamente chimice speciale de combatere a muştei cireşelor nu se aplică sau se
aplică rar, numai în cazuri de invazii mari, la avertizare respectiv când se capturează pe
capcană o insectă pe săptămână, la soiurile semitimpurii şi 0,5 capturi/săptămână la
soiurile tardive în capcanele cu feromon sau capcane adezive galbene şi depăşirea PED
(6 muşte/capcană/săptămânal) şi numai cu preparate cu un grad de toxicitate redus şi
remanentă mică Se recomandă aplicarea 1 -2 tratamente, în funcţie de epoca de coacere
a soiurilor de cireş şi vişin. Tratamentele chimice se aplică împotriva adulţilor în
perioada zborului în masă, până la depunerea ouălor. Primul tratament se aplică după
5-6 zile, de la începutul apariţiei primelor muşte, sau când suma temperaturilor efective
la adâncime de 5 cm în sol ajunge la 224 °C, (pragul iferior de 10°C) ori când soiurile
de cireş senutimpurii se găsesc în faza de pârguire. Pentru tratamente se recomandă
produse mai puţin toxice şi cu remanenta mică aşa ca: Actellic 50 EC (1,6-2,0 l/ha)
Smart 44 EW (1,6 l/ha) etc. La invazii mari tratamentul se repetă la intervale de 10-12
zile.

8.1.3. Mamiferele rozătoare, dăunătoare pomilor fructiferi.

în plantaţiile şi pepinierile pomicole adesea dăunează numeroase specii de
mamifere rozătoare, mai ales în anii cu ierni uşoare, cu primăveri şi toamne călduroase
şi cu ploi puţine. Printre specule mai frecvente şi cu importanţă practică se remarcă
iepurele de câmp (Lepus europaeus Pali.), şobolanul de câmp (Apodemus agrarius
Pali.), şoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus L.), şobolanul de apă (Arvicola
terrestris L.) etc.

Iepurele de câmp - Lepus europaeus Pali. Ord. Lagomorpha, Fam. Leporidae

Răspândire. Iepurele de câmp este
răspândit în regiunile de stepă şi silvostepă
a Europei, Asiei, Americii de Nord şi
Africii de Nord.
Descriere. Iepurele are corpul zvelt,
până la 50-70 cm lungime, şi de 30 cm
înălţime, 5-7 kg greutate, de culoare
cenuşie-gălbuie, cu codiţa scurtă pe care o
poartă ridicată. Spatele
de-a lungul spatelui este de culoare
cenuşie-brunie, uneori negricioasă. Pieptul
şi părţile laterale sunt de culoare mai
deschisă, iar partea ventralăacorpului este

584
Fig. 214. Iepurele de cвmp (Lepus
europaeus Pali.): 1 - adult; 2 - 3 -
ramuri єi tulpinг atacat (dupг
albă La animalele tinere se observă o pată frontală până la 9 cm lungime. Picioarele
sunt bine dezvoltate, cele anterioare sunt scurte, cu câte 4 degete, iar cele posterioare
mai muschiuloase şi mai lungi decât cele anterioare şi adaptate pentru fugă, cu câte 5
degete, iar talpa este acoperită cu o „perie" de păr des şi scurt (fig. 214).
Biologie şi ecologie. Iepurele de câmp se înmulţeşte în lunile calde ale anului din
martie până în octombrie. Femela naşte de 3-4 ori pe an câte 2-5 pui. împerecherea are
loc în lunile ianuarie-februarie. Perioada de gestaţie durează 6 săptămâni. Prima naştere
are loc în luna aprilie. Puii se nasc cu ochi, de aceea văd din primele zile, au o blană
moale, sug
Korceaghin)
lapte timp de 3-4 săptămâni, după care se
hrănesc cu plante ierboase sau rod scoarţa pomilor tineri. Laptele femelelor este foarte
hrănitor, de 6 ori mai gras decât cel de vacă, astfel încât puii sunt sătui timp de 3-4 zile.
A doua naştere are loc în lunile iunie-iuhe, iar a treia în august-septembrie. Iepurele
este activ numai seara după apusul soarelui şi noaptea, precum şi dimineaţa până la
apariţia soarelui, iar în timpul zilei stă mai mult ascuns în diferite culturi, prin tufişuri
etc., în culcuşuri denumite „covru". Culcuşul este format dintr-o simplă adâncitură în
pământ, în preajma tufişurilor sau altor adăposturi care îl fereşte de vânt, preferind
miriştile înierbate şi terenurile semănate.
Plante atacate şi mod de dăunare. Iepurele de câmp este un animal dăunător,
atacă numeroase plante ierboase şi lemnoase. Primăvara şi vara se hrănesc cu diferite
plante ierboase cultivate şi spontane, preferând cerealele şi boboasele, însă nu produc
pagube însemnate. In toamnă se hrănesc cu boabele diferitor plante cultivate (ca
porumb etc), cu legume (varză, morcov, sfeclă etc), cu boabele coapte ale strugurilor,
precum şi pe semănăturile de toamnă. Iama iepurele se hrăneşte cu plantele
semănăturilor de toamnă, cu ierburile perene. Produce daune mari numai în anii cu
ierni grele, cu zăpadă abundentă, când în lipsa hranei roade scoarţa tulpinilor sau a
ramurilor la pomii fructiferi şi la puieţii din pepiniere. De regulă rod scoarţa pomilor,
mai sus de nivelul zăpezii, până la 30-40 cm înălţime. Rosăturile de iepuri se recunosc
după cele două urme ale dinţilor incisivi care se adâncesc mai mult de cât ceilalţi.
Daunele cele mai mari le produce în pepiniere şi plantaţiile tinere de măr, păr, gutui,
cais, piersic, prun etc. Atacă de asemenea arborii şi arbuştii ornamentali ca: salcâmul,
salcia, plopul, socul etc. Plantele atacate, mai ales acele la care scoarţa este roasă de jur
împrejur, nu pornesc primăvara în vegetaţie şi în scurt timp se usucă, datorită
întreruperii circulaţiei sevei.
în afară de daunele directe, iepurele de câmp este foarte sensibil la infecţia de
tularemie, din care cauză este un periculos transmiţător al acestei boli la om şi animale,
însă iepurele de câmp este totodată şi un animal folositor, fiind vânat pentru carne şi
blana preţioasă.
Populaţiile iepurilor de câmp adesea sunt reduse de numeroşi duşmani mturali
printre care un rol deosebit prezintă: vulpea (Vulpes vulpes D.), lupul (Caniş lupus L.),
râsul (Lynx vulgaris L.), cucuveaua (Athene noctua L.), vulturul (iepurar) (Aquila
chrysaetos L.), vulturul de stepă (A.rapax F.) etc.
Combatere. Deşi este considerat ca un dăunător periculos pentru plantaţiile tinere
şi pepinierele pomicole, iepurii pe lângă pagubele pe care le produc aduc un mare
folos, prezentând o mare importanţă economică şi vânătorească din care cauză se
impun măsuri de ocrotire a lor şi nicidecum o combatere cbimică de distragere a

585
acestui rozător. In majoritatea cazurilor se aplică mai multe măsuri de protecţie a
plantaţiilor tinere pentru prevenirea pagubelor ce ar putea fi provocate.
Pentru a preîntâmpina producerea daunelor de către iepuri se recomandă o serie de
măsuri de protecţie, printre care cităm: împrejmuirea cu garduri de protecţie a
pepinierelor, precum şi a locurilor de păstrare a materialului săditor, cu o plasă de
sârmă împletită, înaltă de 2 m, care în partea de jos se îngroapă la 20-30 cm adâncime
în sol pentru a împiedica pătrunderea iepurilor, chiar când zăpada este în strat gros;
învelirea materialului săditor depozitat cu un strat gros de ramuri, rămase de la tăierea
pomilor şi tratarea acestora cu produse iepurifuge; toamna târziu după căderea
frunzelor se recomandă învelirea tulpinilor pomilor cu material de protecţie (stuf,
tulpini de floarea soarelui, tutun, pelin, hârtie etc.) ceea ce duce la reducerea
posibilităţilor de distragere a pomilor prin roaderea scoarţei tulpinilor.
Insă combaterea iepurilor prin învelirea pomilor pe suprafeţe mari are o utilizare
restrânsă şi este limitată datorită faptului că necesită un volum mare de muncă şi nu
asigură întotdeauna o eficacitate înaltă, deoarece sub materialele ce se folosesc pentru
învelitul pomilor se retrag rozătoarele mici (şoarecele de câmp, şoarecele de pădure
etc.), care îşi fac cuibul acolo şi rod scoarţa pornilor. In acelaşi timp în anii cu zăpadă
abundentă, iepurele ajunge la coroana pornilor, care nu poate fi învelită, şi prin
roaderea acesteia aduc şi mai mari pierderi.
Pe suprafeţe mari se recomandă aplicarea de tratamente chimice care prin
intermediul unor substanţe care aderă bine pe scoarţa pomilor şi au un gust şi miros
neplăcut, resping iepurii de a mai roade. Totodată este necesar ca substanţele chimice
folosite să nu fie fitotoxice, adică să nu producă arsuri pomilor. Aceste substanţe cu
acţiune de respingere a iepurilor, poartă denumire de iepurifuge.
în multe ţări se produc diferite preparate iepurifuge ce dau rezultate bune. Unele
sunt preparate sub formă de pastă, cum sunt: Cervacol, Silvarom, Sinarom, Protelin, iar
altele lichide: Dendroc-16, Citarom. Se administrează prin stropirea pomilor sau prin
badij onarea Mpinilor şi baza ramurilor. Dar în general aplicarea produselor iepurifuge
prin stropire nu este economică, pierzându-se foarte multă soluţie. Din aceste motive se
recurge mai des la badijonarea (ungerea) pomilor.
Printre substanţele folosite la badijonare sunt unele a căror pregătire este uşoară, iar
materialul necesar nu este costisitor. Astfel este amestecul de soluţie de var de 20%, cu
1 % de creolină ori acid fenic; sau se iau 101 de apă, lut şi dej ecţii de bovine (1:1) la
care se adaugă o lingură de acid fenic şi 500 g clei pentru tâmplărie sau clei de cazeină;
ori la 101 lapte se adaugă 100 g creolină sau 100 g de acid fenic; ori la 1 litru de alcool
se adaugă 0,8 kg de colofoniu (sacâz) topit cald; ori amestec compus din mocirlă de
pământ, fiere de vită şi dejecţii de bovine; sau amestec de sânge de animale, var şi
dejecţii de bovine etc.
Badij onarea pomilor se aplică pe tulpini şi baza ramurii mai groase la înălţimea
de 50-60 cm. Aceasta se efectuează toamna târziu după încetarea vegetaţiei şi căderea
frunzelor, însă înainte de căderea zăpezii. Temperatura aerului nu trebuie să fie sub 0
°C, întrucât substanţele devin vâscoase şi îşi pierd din adezivitate.
Se recomandă de asemenea vânatul iepurilor pentm came şi blană, prinderea
acestora cu ajutoml capcanelor sau laţurilor etc.

Şobolanul de câmp - Apodemus agrarius Pali. Ord. Rodentia, Fam. Muridae

Răspândire. Şobolanul de câmp este răspândit în Europa şi Asia.

586
 Descriere. Deşi i se spune şobolan adultul are corpul mic, cilindric de 9-12,5 cm
lungime, scund cu picioarele scurte, acoperit cu o blană lucioasă, relativ aspră, bogată,
de culoare cenuşie-castanie sau brună-castanie pe spate şi albă-cenuşie pe partea
ventrală, perii având baza închisă la culoare. Pe spate de-a lungul coloanei vertebrale,
prezintă o dungă neagră sau castanie începând de la bot şi până la coadă. Botul este
rotund, teşit. Ochii sunt mici. Urechile sunt scurte, cu peri fini roşcaţi. Coada este
scurtă, mai puţin de jumătate din lungimea corpului, dorsal de culoare închisă şi
acoperită în întregime de solzi, iar ventral aproape întotdeauna este albă-cenuşie.
Femela are 8 mamele şi 16 dinţi.
Biologie şi ecologie. Şobolanul de câmp preferă locurile mai umede şi populează
de obicei văile de-a lungul râurilor şi pâraielor, în apropierea mlaştinilor, iazurilor şi
bălţilor, pe marginea pădurilor, în poieni, lunci etc. unde îşi face galerii, de obicei în
locurile acoperite de tufărişuri. Uneori pătrunde în pădurile mai întunecoase. Rareori se
întâlneşte mai sus de 1400 m latimdine. Trăieşte în galerii care sunt săpate în pământ
între rădăcinile arborilor, tufarilor, sub buturugi sau cioturi, pe ridicaturile de pământ
etc. Galeriile sunt simple, săpate la o adâncime mică, unde îşi formează 1 -2 cuiburi cu
mai multe orificii de ieşire. In jurul cuibului se văd cărări înguste ce duc spre orificiul
galeriei. Perioada de activitate în care şobolanul de câmp se înmulţeşte şi produce
pagube începe primăvara devreme pe la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie şi
durează până în toamnă târziu (octombrie-noiembrie). Este o specie foarte vioaie.
Activitatea este nocturnă când iese în căutarea hrănii, iar ziua stau mai mult în galerie.
Se hrănesc cu boabe de cereale (grâu, secară, orz, ovăz, mei etc), cu plante furajere
verzi sau depozitate în stoguri. Când temperatura nu este ridicată, toamna şi primăvara
iar pământul este încă umed, în căutare de hrană, şobolanul migrează la distanţe mari,
în lanurile de cereale, spre căpiţele şi stogurile de fân, scârtele de paie, în plantaţiile
pomicole, pepiniere şi chiar în locuinţe, depozite de legume etc, unde produc daune
destul de mari. Se înmulţeşte în lunile calde ale anului: aprilie-octombrie. In cursul
unui an şoarecele se înmulţeşte de 3-5 ori. La prima generaţie, împerecherea are loc în
luna aprilie. Gestaţia durează 22 zile. O femelă naşte de la 3 până la 8 pui. Puii sunt
golaşi la naştere şi sunt crescuţi în cuiburi. După o perioadă de 3-3,5 luni de lirănire,
puii ajung la maturitate sexuală şi se pot reproduce.
Spre toamnă (octombrie-noiembrie) odată cu răcirea timpului şobolanul îşi sapă
în pământ galerii mai adânci, unde se retrag pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Şobolanul de câmp este o specie polifagă
-unul dintre cei mai periculoşi dăunători ai culturilor cultivate. Atacă cerealele (grâu,
ovăz, secară, orz, mei, porumb etc), legumele (castraveţi, morcov, cartof, sfeclă etc),
plantele furaj ere verzi etc. Produce pagube mari cerealelor în timpul coacerii. în
plantaţiile pomicole şi forestiere tinere, pepiniere distrag seminţele, lăstarii de-abia
apăraţi, rod scoarţa, provocând uscarea lor. Se hrăneşte mai mult noaptea.
în afară de daune directe, şobolanul de câmp este cunoscut şi ca unpericulos
tmnsmiţător de agenţi patogeni ai unor boli infecţioase (tularemia, pesta aviară, pesta
porcină etc).
în reducerea populaţiilor de şobolani un rol important joacă păsările şi mamiferele
răpitoare: cioara de semămturi (Corvusfrugillegus L.), vânturelul (Falco tinnunculus
L.), cucuveaua (Athene noctua L.), ciuful (Asio otus L.), dihorele negru sau de pădure
(Putorius putorius L.), helgea sau nevăstuica (Mustela nivalis L.), vulpea (Vulpes
vulpes L.) etc.

587
Şoarecele de pădure - Apodemus sylvaticus L.
Sin.: Apodemus sylvaticus sylvaticus L. Ord. Rodentia, Fam. Muridae
Răspândire. Şoarecele de pădure este o specie cosmopolită.
Descriere. Adultul are corpul de 8-10 mm lungime, acoperit cu o blană de
culoare castanie-roşcatăpe spate şi mai închisă pe coloană, iar partea ventrală şi
picioarele sunt albe. Capul este alungit, botul lung, ascuţit, cu partea dedesubt albă, iar
mustăţile formate din peri foarte lungi. Urechile sunt late şi lungi, depăşind jumătate
din lungimea capului. Ochii sunt mari şi picioarele posterioare lungi. Spre deosebire de
şobolanul de câmp, coada este lungă, are 7,2-9,4 cm, acoperită cu solzi (120-150), are
culoare roşcată, pe partea de deasupra şi albă pe cea dedesubt. Are în total 16 dinţi.
Biologie şi ecologie. Şoarecele de pădure populează terenurile înţelenite,
îmburaienite, sectoarele de lucemă şi alte ierburi perene, pădurile, livezile din
apropierea lor, precum şi culturile de câmp. Iarna şoarecele nu hibernează ci trăieşte în
magazii, hambare sau migrează sub stogurile de fân şi de paie, în galerii special săpate
în pământ până la 70 cm adâncime. Trăieşte izolat în galerii simple, cu 2-3 ieşiri la
suprafaţă, îşi face 1 -2 cuiburi în pământ la 30-40 cm adâncime, printre rădăcinile
arborilor şi arbuştilor, unde îşi depozitează provizii de hrană de tot felul: boabe de
cereale, ghindă, alune, castane, migdale, nuci etc. Şoarecele este activ îndeosebi în
timpul nopţii, umblând necontenit în căutare de hrană. Sare şi se urcă cu uşurinţă pe
arbori. In cursul zilei şoarecele stă mai mult retras în galerii, sau în alte adăposturi. Se
înmulţeşte de 3-4 ori pe an, de fiecare dată femela naşte câte 3-6 pui care peste 2-3 luni
devin maturi, capabili să se reproducă în acelaşi an. Gestaţia durează 18-22 zile.
în timpul iernii şoarecele migrează în sate şi pătrunde în silozuri, pivniţe, depozite,
locuinţe (unde se păstrează legume, fructe, boabe de cereale etc.) şi se hrăneşte
producând pagube deosebit de mari. Prezenţa şoarecelui se poate recunoaşte uşor după
galeriile ale căror orificii sunt acoperite cu iarbă înaltă, după muşuroaiele alungite şi
bătătorite, precum şi după depozitele circulare de seminţe sau boabele de cereale pe
care le face pe sub clăile de fân, glugile de porumb etc.
Plante atacate şi mod de dăunare. Şoarecele de pădure este o specie polifagă,
atacă numeroase specii de plante ierboase şi lemnoase. Se hrăneşte cu boabele de
cereale în perioada de recoltare, precum şi cucele depozitate, cu sâmburi, fructe,
scoarţa pomilor, viermi, insecte, păsări mici etc. La cereale, şoarecele de pădure retează
spicele, dezgroapă şi rod seminţele în germinaţie, rod răsadurile de legume sau
plantulele la diferite plante cultivate. Plantele ierboase sunt roase de la rădăcină,
mărunţinduli-se frunzele şi tulpinile în mod caracteristic, în bucăţele mici. Pagube mari
produce în pepiniere unde distruge rădăcinile puieţilor, precum şi în plantaţiile de pomi
fructiferi şi ornamentali tineri unde în timpul iernii şi în primăvară, rod scoarţa de jur
împrejur, formând un inel până la lemn.
înmulţirea şoarecelui de pădure este limitată de numeroşi duşmani naturali printre
care un rol însemnat au: jderul de piatră (Martes faina L.), jderul de pădure (Martes
martes L.), dihorele de stepă (Putorius eversmanni Lees.), dihorele negru sau de pădure
(Putorius putorius L.), helgea sau nevăstuica (Mustela nivalis L.), vulpea (Vulpes
vulpes L.) etc.

Şobolanul de apă sau guzganul roşu -Arvicola terrestris L.

Sin.: Arvicola amphibius L.,Mus terrestris L. Ord. Rodentia, Fam. Cricetidae

588
 Răspândire. Şobolanul de apă este larg raspîndit în Europa, Asia de Nord şi
parţial în Asia anterioară.
Descriere. Şobolanul de apă, cunoscut şi sub denumirea populară de guzgan de
apă are corpul de 15-20 cm lungime, cu botul scurt, teşit, urechile mici, ascunse
aproape cu totul în blană. Corpul este acoperit cu o blană de culoare brună-roşcată sau
castanie-închisă, uneori aproape neagră pe partea dorsală şi cea mediană, iar ventral
este de culoare castanie-cenuşie. Pârul este lung şi lucios. Coada este subţire, relativ
scurtă, având 9-15 cm lungime, atingând sau depăşind 112 din lungimea corpului,
acoperită cu perişori deşi (fig. 215).
Biologie şi ecologie. Şobolanul de apă
populează terenuri umede şi răcoroase, mai ales
cele din luncile inundabile ale râurilor, pe
marginea bălţilor, lacurilor sau pe lângă apele lin-
curgătoare, cu o vegetaţie acvatică şi hidrofilă
bogată, unde în unii ani se înmulţeşte într-un
număr foarte mare. Animalul nu hibernează. In
timpul iernii trăieşte în galerii şi se hrăneşte cu
rezervele adunate în magazie sau cu rădăcinile
arborilor, arbuştilor şi puieţilor în pepiniere şi
şcolile de seminţe. Şobolanul de apă trăieşte şi se
înmulţeşte în galerii de 80-100 m lungime şi de 5-
8 cm lăţime, fiind săpate în malurile apelor la o
adâncime de 10-15 cm mai rar până la 1 m. In
general sistemul de galerii săpate de şobolani este
foarte divers. Vara şobolanul trăieşte pe malurile Fig. 215. Єobolanul de apг
apelor curgătoare şi stătătoare, văile apelor cu (Arvicola terrestris L.): 1 -
maluri acoperite cu vegetaţie, poienile pădurilor, adult; 2 - atac de єobolan: a - la
grădinile de legume, câmpurile
rгdгcina unui puet de mгr; b - la
ridiche; c - la morcov (dupг
cultivate etc, unde sapă galerii adânci şi Sгvescu)
ramificate, cu o deschidere spre apă şi 1 -2 ieşiri spre uscat, în centrul
acestei galerii la 35-40 cm adâncime, şobolanul îşi construieşte un cuib în care îşi
adună provizii pentm iarnă aşa ca rădăcinoase, tubercu-lifere, rădăcini de diferite plante
spontane etc. Uneori şobolanii sapă galerii foarte lungi cu 10 şi chiar mai multe ieşiri,
însă în afară de galerii complicate sapă şi galerii simple, fără cuiburi şi provizii pentm
iarnă, mplmtaţiile de pomi fructiferi şobolanii sapă galerii mult mai complicate, în mod
normal îndreptate de-a lungul rândurilor de pomi, ajungând uneori până la 18-30 m
lungime şi 15-30 cm adâncime. Cuiburile se găsesc de obicei la 30-45 cm adâncime,
fiind situate de mai multe ori chiar sub rădăcinile pomilor. înmulţirea şobolanului are
loc în lunile calde ale anului aprilie-noiembrie. In decursul unui an femelele nasc de 2-
4 ori. Gestaţia durează aproape 20 zile. O femelă naşte până la 14 pui, în medie câte 6-
9 pui. Anii cu ierni blânde şi zăpadă multă, primăveri şi veri călduroase creează
condiţii favorabile de îrimultire a şobolanului, când pot avea până la 6 generaţii pe an,
pe când anii cu ierni grele, primăveri şi veri reci împiedică înmulţirea. După 10-11 zile
de la apariţie, la pui se deschid ochii şi încep să se hrănească cu plante verzi, aduse în
cuib de femelă, iar când ajung la jumătate din greutatea adulţilor, părăsesc cuiburile şi
se hrănesc de sine stătător. Puii ajung la maturitatea sexuală înainte de a deveni adulţi,
de aceea puii de la prima naştere se pot înmulţi în acelaşi an. Toamna şi primăvara

589
şobolanii părăsesc locurile sale de trai şi migrează în câmpurile din vecinătatea satelor,
în gospodării, unde se hrănesc cu tuberculifere, rădăcinoase, grarninee verzi etc Pentm
iarnă şobolanul îşi sapă galerii adânci până la 1 m, de obicei pe sub scârtele de paie,
stogurile de fân etc.
în timpul primăverii şi toamnei prezenţa şobolanului de apă în livezi şi culturi se
poate recunoaşte uşor după galeriile superficiale marcate prin şiruri ramificate de
pământ ridicat la 5-6 cm de asupra solului, precum şi după muşuroaiele dispuse
neregulat şi mai mici decât la cârtiţă, acoperite de obicei cu vegetaţie. Pe terenurile
infestate de şobolani se găsesc numeroase resturi de plante verzi, înjurai orificiilor de
intrare în cuib, precum şi plante ofilite din cauza rădăcinilor distrase.
Plante atacate şi mod de dăunare. Şobolanul de apă este o specie polifagă,
având un regim de hrană vegetarian. Atacă atât părţile verzi cât şi rădăcinile diferitor
plante ierboase şi lemnoase (morcov, sfeclă, gulii, varză, măr, păr, cais, prun etc),
distrugând rânduri întregi din cultura respectivă. Atacul şobolanului de apă este foarte
caracteristic şi uşor de recunoscut dupărosăturile (urmele dinţilor) de pe rădăcinile
pomilor până la colet. Pagube mai mari produce în grădinile de legume, în pepinierele
de pomi sau plantaţiile de pomi tineri din apropierea apelor, unde îşi sapă galerii. Atacă
şi distruge rădăcinile pomilor fructiferi şi forestieri de la stadiul de puiet până la vârsta
de 10-15 ani. Preferă plantaţiile de măr, păr, vişin, cireş, salcie, plop etc. Săpând galerii
sub pomi şi în jurul lor, şobolanul de apă roade şi distruge întregul sistem radicular,
până la colet. Atacul cel mai intens are loc toamna şi mai ales iarna, când rădăcinile
roase şi retezate în bucăţi de 10-15 cm lungime, sunt adunate ca rezervă de hrană.
Pomii atacaţi vegetează anormal şi treptat se usucă, putând fi smulşi cu uşurinţă din sol.
fn anii de invazii, cu ierni blânde şi zăpezi bogate şi cu primăveri şi veri călduroase,
şobolanul poate produce pagube până la 50-100% din numărul pomilor.
fn afară de daune directe, acest şobolan este cunoscut şi ca un periculos
transmiţător al tularemiei - boală infecţioasă acută a omului şi animalelor.
Populaţiile acestui şobolan adesea sunt distruse de numeroşi duşmani naturali
printre care un rol mai important prezintă: pisica sălbatică (Felis silvestris L.), vulpea
(Vulpes vulpes L.), nurca (Mustela lutreola L.), helgea sau nevăstuica (Mustela nivalis
L.), şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus Berk.), linul (Finea tinca L.).
Combaterea şoarecilor şi şobolanilor, fn combaterea acestor dăunători un rol
important au măsurile preventive aşa ca: efectuarea arăturilor de toamnă; distrugerea
bumienilor şi a resturilor vegetale din plantaţii care constituie adăposturi pentru
şoareci; toamna târziu după căderea frunzelor, tulpinile şi baza ramurilor principale ale
pomilor se învelesc cu stuf, pelin, tulpim de floarea soarelui sau de zmeur, hârtie etc,
partea de jos a căruia se îngroapă şi se acoperă cu pământ; materialul săditor îngropat
în sol pentru păstrare trebuie acoperit bine cu crengi de brad, iar locul acesta se
îngrădeşte cu o plasă din sârmă sau ruberoid, partea de jos a căruia se îngroapă în
pământ; iama zăpada din jurul gardului se bătătoreşte; dacă toamna târziu tulpinile
pomilor tineri nu s-au învelit cu material de protecţie atunci se ung cu un amestec de lut
(3-4 kg), dejecţii de bovine (3-4 kg), creolină (0,1 kg) şi apă (2-31) sau înjurai lor se
presoară rumeguş sau cenuşă îmbibată cu o soluţie de 10% de creolină.
Combaterea şoarecilor şi şobolanilor în livezi se poate efectua şi prin metode
mecanice, biologice şi chimice.
Metodele mecanice constau în utilizarea diferitor sisteme de capcane sau curse de
prins şi omorât, care se aplică mai ales în cazul unei densităţi mai mici. în cazul unei

590
populaţii mai ridicate peste 50 galerii locuite la 1 ha se aplică măsuri biologice sau
chimice care sunt mai rentabile.
Ca măsuri biologice rezultate bune se obţin prin folosirea biopreparatului
Bacterodencid condiţionat sub formă de momeală din boabe de cereale contaminate cu
cel puţin 1 miliard spori de Salmonella typhimurium/gxam, care se introduce direct în
galeriile animalelor, sau se aplică prin împrăştiere în coloniile animalelor, sau se
împrăştie uniform în culturile infestate în doză de 2 kg/ha. Tratamentul se va efectua
numai în perioada rece a anului. Pentru a obţine o eficacitate înaltă tratamentul se va
repeta după 8-10 zile.
In plantaţiile pomicole cu rânduri înierbate sau cu teren înţelenit preparatul se
aplică în pachete de hârtie (10-30 g/pachet) în rândurile 4 şi 8 de la marginea livezii.
Combaterea chimică a rozătoarelor se aplică în cazul unei invazii mari, la
depăşirea PED (50 galerii locuite/ha) cu momeli toxice sau prin gazare. Combaterea
cu momeli toxice a rozătoarelor din livezi şi pepiniere se efectuează cu substanţe
alimentare preferate de animale în amestec cu un raticid, care atrag şi distrug in acelaşi
timp dăunătorii. Momelile toxice pentm rozătoare se prepară din boabe de cereale sau
din rădăcini suculente de morcov, sfeclă, tuberculi de cartof ori din plante verzi
(lucemă, frunze de sfeclă, varză, ierburi etc.) tăiate în bucăţi de 3x3 cm şi tratate cu un
raticid avizat. Momeala pregătită se introduce direct în galeriile animalelor, ori sub
adăposturi naturale sau artificiale confecţionate special în acest scop din hârtie, carton
etc, sub formă de tub, ca să nu fie accesibile pentm păsări şi animale folositoare.
m plantaţiile pomicole din apropierea satelor, fermelor zootehnice, lacurilor,
râurilor, masivelor de păduri etc, se tratează numai galeriile.
Momentul optim de aplicare a tratamentelor de combatere cu momeli toxice este
primăvara devreme, imediat după ieşirea din hibernare (martie-aprilie), când animalele
ies slăbite din iarnă, iar vegetaţia abia începe să se dezvolte sau toamna târziu după
căderea frunzelor. Momelile pregătite se introduc în galeriile dăunătomlui cu ajutoml
unor linguri de lemn sau metalice fixate pe beţe de lemn de circa 1 m lungime.
După introducerea momelilor galeriile vor fi astupate, fără însă ca momelile să fie
acoperite cu pământ.
Combaterea prin gazare a rozătoarelor din livezi şi pepiniere se efectuează prin
aplicarea tratamentelor cu produse fumigante (gazoase), prezentate sub formă de
pastile (Phostoxin, Magtoxin, Quickphos etc.) care se aplică câte 2-3 pastile/galerie,
prin introducerea în galerie cu ajutorul unei linguri de metal sau lemn, după care
galeria se va astupa imediat cu un dop de iarbă, peste care se pune şi se presează uşor
pământ, pentm a nu permite gazului toxic să se degajeze în afara galeriei. Hidrogenul
fosforat, degajat de către pastile în contact cu aeml şi umezeala din sol, fiind mai greu
decât aerul, pătrunde în adâncimea galeriilor şi asfixiază animalele.
Tratamentul cu aceste produse nu se vor aplica pe timp ploios, deoarece produsele
sunt inflamabile şi pot provoca accidente.

8.2. DĂUNĂTORII ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

8.2.1. Dăunătorii plantaţiilor de agriş şi coacăz
Acarianul mugurilor de coacăz sau filocoptidul coacăzului (agrişului)
-Cecidophyopsis ribis Westw.
Sin.: Eriophyes ribia Hb., Phytoptus ribis Nai. Ord. Acari, Fam. Eriophyidae

591
 Răspândire. Filocoptidul coacăzului (agrişului) este răspândit în Europa,
America de Nord, Noua Zeelandă.
Descriere. Femela are corpul fusiform, cilindric de 0,21 mm lungime, de culoare albă,
senutransparent. Setele dorsale lipsesc, iar lobul anterior al scutului cefalotoracic nu
este proeminent. Cefalotoracele prezintă două perechi de picioare scurte. Abdomenul
este curbat, format din 70 de inele, lapartea posterioară prezintă 2 peri lungi. Masculul
este mai mic, are corpul de 0,15 mm lungime cu abdomenul format din 58-62 de inele
(fig. 216).
Oul este oval, cu dimensiunile de 0,05 mm lungime şi 0,04 lăţime mm, de culoare
albă, strălucitor, semitransparent.
Larva este asemănătoare cu adultul.
Biologie şi ecologie. Filocoptidul coacăzului (agrişului) are până la 2-4 generaţii
pe an. Iernează ca femelă în interiorul mugurilor infestaţi. Primăvara devreme, în
fenofaza umflării mugurilor, la temperaturi medii zilnice de 5°C, femelele hibernante
încep să depună ouă. înainte de pontă, adulţii se hrănesc 3-4 zile, înţepând şi sugând
conţinutul celular din ţesuturile frunzelor sau ale florilor. Ouăle sunt depuse în
interiorul mugurilor, în locurile de hrănire a femelelor. Longevitatea femelelor durează
de la 20 până la 45 zile, în funcţie de temperatura aemlui, timp în care o femelă depune
de la 5 până la 100 de ouă. Depunerea ouălor de către femelele din prima generaţie se
termină la începutul înfloririi coacăzului negru. După 6-12 zile apar larvele care
continuă să se hrănească alături de adulţi în interiorul mugurilor. Dezvoltarea stadiului
larvar durează de la 7 până la 3 0 zile şi pe la sfârşitul înfloririi coacăzului negru, apar
adulţii generaţiei a doua înmulţirea acarianului în mugurii în care au iernat durează
până la 75 zile, timp în care se dezvoltă 2-3 generaţii, formând colonii masive. Într-un
mugure de o mărime medie numărul acarienilor pot ajunge până la 3000, iar în muguri
mari până la 8000 de indivizi. în urma
hrăniţii intensive a dăunătorului, mugurii se usucă, iar acarienii migrează pe mugurii
tineri. Migrarea acarienilor în mugurii tineri are
loc când temperatura medie zilnică ajunge la 12°C
şi durează 1-2 luni, însăpână la 80% de acarieni
migrează în cursul primelor 2-3 săptămâni. 1^
infestări puternice într-un mugure pătrund mai
mulţi acarieni. în perioada rmgrării acarienii pot fi
răspândiţi la distanţe de până la 5-10 km cu
ajutorul vântului, insectelor, păsărilor etc. Primii
acarieni în mugurii tineri, apar de regulă spre
sfârşitul lunii mai-începutul I unii iunie. Femelele
după câteva zile de hrănire încep să depună ouă O
femelă în curs de 3-6 săptămâni depune de la 50
până la 100 ouă Incubaţia durează 3-7 zile.
Larvele apărute se hrănesc în interiorul mugurilor.
O generaţie în cursul verii se dezvoltă timp de 2-
Fig. 216. Filocptidul coacгzului 3 săptămâni.
(Cecidophyopsis ribis West.): Plante atacate şi mod de dăunare.
1 - adult; 2 - secюiune
transversalг a unui mugure de Filocoptidul coacăzului (agrişului) este o specie
coacгz atacat; 3 - ramuri de oligofagă. Atacă în deosebi coacăzul negru,
coacгz cu muguri atacaюi de
acarian (dupг Savzdarg)

592
coacăzul roşu şi agrişul. Adulţii şi larvele se dezvoltă în interiorul mugurilor, unde se
hrănesc

593
înţepând şi sugând conţinutul celular din ţesuturile frunzelor sau ale florilor. In urma
atacului mugurii puternic infestaţi la început se umflă, căpătând o formă ovală, care are
până la 1 cm în diametru, iar mai târziu se usucă în anii de invazii mari, frecvenţa
atacului la muguri ajunge până la 50-80%. în afară de daunele directe acest acarian este
cunoscut şi ca un vector al unor boli periculose ale coacăzului produse de micoplasme.
La atacuri puternice producţia plantaţiilor poate fi redusă până la 70% din recolta de
fructe.
Populaţiile acestui acarian pot fi reduse în mod simţitor de entomofagii:
Tetrastichus eriophyes, Chrysopa vulgaris Sch., precum şi de ciuperca
acaropatogenăBotrythis eriophyes Mess. ş. a.
Combatere. Măsuri preventive. La înfiinţarea noilor plantaţii de agriş şi coacăz,
folosirea la plantare numai amaterialului săditor neinfestat; tăierea şi Măturarea din
plantaţii a ramurilor cu muguri infestaţi şi distrugerea lor prin ardere; utilizarea
îngrăşămintelor pentm a obţine plante mai viguroase care sunt mai rezistente la atacul
dăunătomlui; folosirea de soiuri rezistente la atacul acarianului; aplicarea tratamentelor
tennice cu apă caldă de 40°C timp de 40 minute sau la 45-46°C -15-20 minute.
în culturile infestate puternic, în perioada de vegetaţie, în special în perioada
Mgrării acarieMor în mugurii tineri se aplica tratamente chimice cu Neoron 50° CE
(0,9 l/ha) sau Omite 570 EC (1,2-1,6 l/ha) etc.

Păduchele verde al agrişului - Aphis grossulariae Kalt.

Sin.: Aphidula grossulariae Kalt., Doralisgrossulariae Kalt. Ord. Homoptera, Fam.
Aphididae
Răspândire. Păduchele verde al agrişului este răspândit în toată Europa.
Descriere. Femela apteră are corpul globulos, uşor alungit, de 1,2-1,9 mm
lungMe, de culoare verde sau verde-închisă, cu odtii negri. Antenele sunt mai scurte
decât jumătatea corpului, de culoare verde sau verde-palid, cu ultimele două articule
mai închise. Picioarele sunt verzi-gălbui sau galbene, cu vârfurile tibiilor şi ale tarselor
închise. Corniculele sunt cilindrice de culoare galbenă-verde cu vârful mai închis.
Coada este scurtă de culoare galbenă-verzuie. Femela aripată are corpul de 1,8-2,0
mm lungMe, cu capul şi toracele de culoare neagră, abdomenul verde, prevăzut cu pete
marginale negre şi dungi dorsale închise. Antenele sunt mai scurte decât corpul, de
culoare neagră. Picioarele sunt de culoare verde-închisă cu vârfurile femurelor, tibiilor
şi ale tarselor de culoare neagră (fig. 217).
Oul este eliptic de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verde-deschisă,
apoi devine negru strălucitor.
Larva este asemănătoare cu adulM, apteră sau cu aripile incomplet dezvoltate.
Biologie şi ecologie. Păduchele verde al agrişului este o specie nemigratoare, se
înmulţeşte pe diferite specii de Ribes (agriş, coacăz etc). Iernează în stadiul de ou, pe
lăstarii de agriş sau coacăz în apropierea mugurilor. Primăvara devreme, în mod
obişmtit în prima decadă a lunii aprilie, în perioada umflării mugurilor apar larvele
care la început se grupează pe mugurii umflaţi, apoi trec pe frunze şi lăstari, hrănindu-
se cu seva acestora. După o scurtă perioadă de hrănire larvele se transformă în femele
aptere (fundatrixul), care se înmulţeşte pe cale partenogenetică vivipară dând naştere la
40-80 de larve care

594
 după 8-12 zile de hrănire se transformă în
femele aptere-fundatrigene, care continua să
se înmulţească pe cale partenogonetică
vivipară până în toamnă dând naştere la mai
multe generaţii. In cursul lunii mai încep să
apară în colonii alături de femelele aptere şi
femelele aripate care migrează pe alte plante
neinfestate sau pe alte specii înrudite, unde
continuă să se înmulţească pe cale parte-
negenetică vivipară, formând numeroase
colonii, mai ales în vârful lăstarilor şi astfel
dau naştere la mai multe generaţii pe an.
Densitatea cea mai ridicată a păduchilor se
înregistrează în perioada mai-iulie, după care
scade în mod simţitor din cauza activităţii
entomofagilor. fn toamnă spre sfârşitul lunii
august-începutul lunii septembrie în coloniile
de femele aptere şi aripate apar femele
Fig. 217. Păduchele verde al aripate-sexupare, care tot pe cale parteno-
agrişului (Aphis grossulariae Kalt.) genetică vivipară dau naştere la formele sexuate
(după Savzdarg) aptere (masculi şi femele) care după împerechere
depun oul de iarnă. Plante atacate şi mod de
dăunare. Păduchele verde al agrişului este o specie oligofagă, atacă diferite specii de
plante din genul Ribes, producând pagube mai mari la agriş, coacăz etc. Adulţii şi
larvele colonizează lăstarii, florile şi frunzele, hrănindu-se cu seva din ţesuturi. Sunt
atacate de preferinţă frunzele din vârful lăstarilor, formând colonii masive pe partea
inferioară a frunzelor, fn urma atacului frunzele se răsucesc cu faţa inferioară spre
lăstar, luând forma unor buchete caracteristice. Lăstarii atacaţi stagnează în creştere,
rămân pipernici, nu formează mugurii de rod, lemnul rămâne necopt, din care cauză
degeră peste iarnă. Pe lângă aceasta, organele atacate sunt inundate de dejecţii
zaharoase pe care se dezvoltă fumagjna, din care cauză cu timpul frunzele se usucă şi
cad, iar lăstarii şi ciorcfiinii florali se curbează, fn cazul atacurilor puternice, producţia
este compromisă.
In afară de daunele directe, acest afid este vectoml virusului care produce
mozaicul agrişului, precum şi la alte specii de Ribes.
în limitarea înmulţirii păduchelui verde al agrişului intervin o serie de
entomofagi, printre care un rol deosebit joacă prădătorul Exochomus quadripustulatus
L. şi parazitul Aphidius cordui March.
Combatere. In primăvară, în perioada dezmuguririi, la semnalarea primelor
colonii de păduchi, precum şi după recoltare se pot aplica măsuri chimice cu Actellic
50 EC (1,5 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,3-0,4 l/ha) etc.
Păduchele galben al coacăzului (agrişului) - Cryptomyzus ribis L.
Sin.: Aphis ribis L., Rhopalosiphum ribis Koch., Myzus ribis Pass. Ord. Homoptera,
Fam. Aphididae
Răspândire. Păduchele galben al coacăzului (agrişului) este răspândit în Europa,
America de Nord.

595
 Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 1,2-1,8 mm lungime, de culoare
gălbuie-lucioasă, până la portocalie, lucioasă cu ochii roşii. Antenele sunt albicioase
mai lungi decât corpul. Picioarele sunt de culoare deschisă, cu tarsele fumurii.
Corniculele sunt lungi, şi subţiri, gălbui puţin umflate spre vârf. Coada este conică,
ascuţită. Femela aripată are corpul de 2,2-2,4 mm lungime, cu capul şi toracele brune,
antene negre, iar abdomenul galben cu pete întunecate pe partea dorsală.
Oul este eliptic, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verzuie, iar mai
târziu devine negru strălucitor.
Larva este asemănătoare cu adultul, apteră sau cu aripile incomplet dezvoltate.
Biologie şi ecologie. Păduchele galben al coacăzului (agrişului) are până la 6-10
generaţii pe an. Este o specie migratoare. Planta gazdă-primară este coacăzul, agrişul
sau alte specii din genul Ribes, iar ca plante-gazde secundare sunt diferite specii de
plante din familiaLabiatae (Lamiaceae) ca salvia de câmp (Salviapratensis), jaleşul de
grădină (S. officinalis) ş. a. Iernează în stadiul de ou, pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor
de coacăz, agriş sau alte specii ale genului Ribes. Primăvara în fenofaza de
dezmugurire a coacăzului, când temperatura aerului ajunge la 8-10°C, din ouăle
hibernante apar larvele care colonizează la început mugurii, apoi trec pe frunze şi
lăstari, hrăfiindu-se cu seva din ţesuturi. După o scurtă perioadă de hrănire, larvele se
transformă în femele aptere (fundatrixul). Acestea dau naştere pe cale partenogenetică
vivipară la 20-40 de larve, ce după 8-12 zile de hrănire se transformă în femele aptere-
Jundatrigene, femelele continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară,
dând naştere la 2-3 generaţii de kmele-fundatrigene aptere. Spre sfârşitul lunii mai-
începutul lunii iunie, în coloniile de păduchi pe lângă fundatrigenele aptere, apar şi
fundatrigene aripate, care migrează pe plantele-gazdă secundare, unde continuă să se
înmulţească pe cale partenogenetică vivipară până la sfârşitul verii, dând naştere la mai
multe generaţii de virginogene, aptere şi aripate. In toamnă spre sfârşitul lunii august-
septembrie în coloniile de păduchi de pe plantele gazdă secundară apar femelele
aripate sexupare care se reîntorc pe coacăz şi alte specii ale genului Ribes, unde dau
naştere la forma sexuată (masculi şi femele). După împerechere, femela depune 1-5
ouă de iarnă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele galben al coacăzului este o specie
polifagă, atacă numeroase specii de plante ale genului Ribes, precum şi diferite specii
de plante din famihaLabiatae. Pagube mai mari produce în plantaţiile de coacăz roşu şi
agriş. Adulţii şi larvele colonizează partea inferioară a frunzelor, pe care o înţeapă şi
sug seva din ţesuturi. In urma atacului pe partea superioară a frunzelor se produce o
băşicare care mai târziu capătă o culoare roşie-închisă, caracteristică iar pe partea
inferioară prezintă cavităţi cu colonii de păduchi. La atacuri puternice frunzele şi
lăstarii atacaţi se deformează, nu mai asimilează normal, se usucă şi cad. Lemnul nu se
coace şi peste iarnă degeră. Ca urmare a atacului, plantele dau producţii scăzute şi de o
valoare comercială redusă.
Populaţiile acestui afid adesea sunt reduse de activitatea unor specii de
entomofagj, printre care mai frecvent se întâlneşte specia Coccinella septempunctata
L. ş. a.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele verde
al agrişului (Aphis grossulariae Kalt).

Sfredelitorul tulpinilor de coacăz - Synanthedon tipuliformis CI.

596
Sin.: Aegeria tipuliformis CI., Sesia tipuliformis Clerk., Trochilium tipuliformis CI.
Ord. Lepidoptera, Fam. Aegeriidae (Sesiidae)
Răspândire. Sfredelitorul tulpinilor de coacăz este răspândit în Europa, Asia,
America de Nord, Australia, Noua Zeelandă.
Descriere. Adultul este mic, are corpul zvelt, de 9-10 mm lungime, de culoare
negricioasă cu reflexe albăstrui. Ochii sunt mari, globuloşi, turtiţi uşor pe lăţime, cu
suprafaţa reticulată, combinată în cafeniu şi negru. Aripile anterioare sunt mai înguste
decât cele posterioare cu anvergura de până la 20-23 mm, transparente cu excepţia
marginilor, nervurilor transversale şi vârful care sunt acoperite cu solzi de culoare
negricioasă şi cu reflexe albaştrii. Aripile posterioare sunt transparente, pe margini cu
franjuri brune. Picioarele sunt lungi şi caracteristice, acoperite cu solzi dispuşi ca
şindrila pe casă, de culoare albă-gălbuie. Pe abdomen prezintă 4 inele la mascul şi 3 la
femelă de culoare galbenă, iar la extremitate are un smoc de peri dispuşi în evantai de
culoare albăstruie (fig. 218).
Oul este oval-alungit, de forma unui butoiaş, cu capetele rotunjite, cu suprafaţa
reticulată, de culoare gălbuie-cafenie.
Larva la completa dezvoltare are
\ / ţM corpul alungit, de până
la 20-25 mm

lungime, de culoare albă, cu perişori rari. Dor^şilongitudirialprezmtăodungămai

închisă. Capsula cefalică este brună, iar placa toracică şi cea anală galbene-brunii.
Pupa este cafenie, se găseşte într-un cocon confecţionat din fire de mătase şi
resturi de lemn.
Biologie şi ecologie. Sfredelitorul tulpinilor de coacăz are o generaţie pe an sau
parţial una la doi ani. Iernează ca larvă de a IlI-a - V-a vârste în galeria săpată în
tulpină. Primăvara în fenofaza dezmuguririi coacăzului larvele îşi reiau activitatea de
hrănire, rozând măduva ramurilor, coborându-se spre baza lor.
Fig. 218. Sfredelitorul tulpinilor de coacăz Tulpinile atacate precum şi frunzele se

597
 (Synanthedon tipuliformes CI.): vestejesc, apoi se usucă. Pe la sfârşitul

598
 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - ramură de coacăz atacată ţunri mai-începutul lunii iunie, larvele
(după Volkov)
ajung la completa dezvoltare şi la capătul
galeriei se transformă în pupă. înainte de împupare larvele rod un orificiu lateral în
tulpină prin care ies fluturii, apoi îşi confecţionează un cocon, format la exterior din
părticele de lemn, iar în interior din fire de mătase în care se transformă în pupă.
Transformarea în pupe are loc foarte eşalonat şi durează până la mijlocul lumi iulie.
Stadiul de pupă durează 14-16 zile. Adulţii apar spre sfârşitul lunii mai şi are loc
eşalonat din care cauză zborul lor durează până la mij locul lunii iulie. De regulă,
zboml adulţilor are loc peste 10-15 zile după terminarea îrmoririi coacăzului.
Maturarea sexuală durează 2-8 zile. Copulaţia şi ponta are loc în cursul lunilor iunie-
iulie. Ouăle sunt depuse izolat la baza mugurilor, la inserţia lăstarilor şi în
neregularitătile scoarţei MpMlor şi rareori pe frunze. Prolificitatea femelei ajunge la
40-80 ouă. Incubaţia durează 10-12 zile. Larvele încep să apară în a douajumătate a
lunii iunie. Fenologic apariţia larvelor coincide de multe ori cu intrarea în pârgă a
coacăzului negru. La început, timp de 5-10 zile larvele rod o galerie superficială sub
scoarţa tulpinii, iar începând cu vârsta a doua pătrund în măduva tulpinii unde se hră-
nesc. Larvele pătrund în lăstari, mai frecvent pe la baza mugurilor, prin rănile
provocate de tăieri, de grmdină şi destul de rar străbatprin lăstarii sănătoşi. Larvele se
hrănesc cu măduva lăstarilor, rozând parţial şi din lemn. într-un lăstar se hrănesc de la
1 până la 4 larve. Larvele se hrănesc până la căderea frunzelor, când ajung la baza
lăstarilor, în apropiere de colet. In toamnă o mare parte din larve ajung la maturitate,
rămân pentm hibernare şi în primăvară se transformă în pupă, iar o altă parte continuă
să se hrănească şi numai după a doua hibernare se transformă în pupă, având astfel un
ciclu bivoltin.
Plante atacate şi mod de dăunare. Sfredelitorul MpMlor de coacăz atacă
coacăzul negru şi roşu, agrişul, alunul. Atacă larvele care rod galerii de la vârf spre
bază, de 15-20 cm lungime în tulpinile de 1 -2 ani şi se hrănesc cu măduva lor. într-o
tulpină se găseşte de obicei o larvă uneori mai multe. Ca urmare, interiorul MpMlor
atacate este golit de măduvă şi plin cu rumeguş şi excremente granulate. Daunele
larvelor devin evidente de abia în al doilea an de vegetaţie, când plantele atacate nu
pornesc în vegetaţie sau se dezvoltă anormal. Tulpinile atacate se mp uşor de la nivelul
locului de împupare, la exterior prezintă 1 -4 orificii, treptat se ofilesc şi se usucă.
Plantele atacate dau producţii scăzute şi de o calitate inferioară. La invazii mari,
această insectă poate să distrugă 35-80 % din lăstarii anuali.
în limitarea înmulţirii acestui dăunător intervin o serie de entomofagi, printre care
se menţionează: Lissonota bellator Grav., Nemerites stenura Thoms., Apanteles
albipennis Nees., Habrobracon triangularis Nees., Macrocentrus marginatorNees etc.
Combatere. Ca măsuri preventive în combaterea acestui dăunător se
recomandă până la înflorirea plantelor tăierea, până la rădăcină (fără a lăsa cioturi),
Măturarea şi distmgerea prin ardere a MpMlor atacate; folosirea pentm plantare a unui
material săditor sănătos, precum şi a soiurilor mai puţin atacate de acest dăunător;
evitarea dăunării mecanice a scoarţei şi ramurilor.
Tratamente chimice se aplică la invazii mari, în perioada depunerii ouălor şi
apariţiei larvelor cu Actellic 50 EC (1,5 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,3-0,4 l/ha).
Rezultate mai bune se obţin în urma aplicării a două tratamente: unul la apariţia
larvelor şi al doilea după recoltare, la Megistrarea zbomlui în masă al fluturilor.

599
 Stropirea plantelor se va face din abundenţă, astfel că substanţa toxică să ajungă pe
întreaga suprafaţă a MpMlor.
Cotarul agrişului - Abraxas grossulariata L.
Ord. Lepidoptera, Fam. Geometridae
Răspândire. Cotarul agrişului este răspândit în toată Europa.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 40-45 mm, cu capul negru, iar
toracele şi abdomenul sunt galbene-portocalii cu pete negre. Aripile sunt de culoare
albă-gălbuie cu numeroase pete negre, dispuse în rânduri transversale, câte odată
confluente şi două benzi transversale galbene-portocalii. Aripile posterioare cu pete
negre situate pe marginea externă şi în regiunea centrală a aripilor (fig. 219).
Oul este oval de 1,0 mm lungime şi 0,9 mm lăţime, de culoare galbenă-deschisă,
cu chorionul granulat.
Larva la completa dezvoltare are corpul cilindric de 30-40 mm lungime, dorsal
de culoare albă cu pete negre, patratiforme ventral de culoare galbenă, iar lateral cu
câte o bandă portocalie şi acoperit cu peri lungi. Capul, placa toracică şi picioarele
sunt de culoare neagră.
Pupa este de culoare brună-roşcată cu 7 dungi transversale galbene.
Biologie şi ecologie. Cotarul agrişului are o generaţie pe an. Iernează ca larvă de
vârsta a Ii-a, în coconi mătăsoşi printre frunzele căzute. Primăvara devreme, în
fenofaza dezmuguririi agrişului şi coacăzului, larvele părăsesc adăposturile de
hibernare şi se urcă pe arbuşti unde se hrănesc rozând mugurii şi frunzele pe măsură ce
se formează, producând defolierea plantelor. Uneori atacă şi inflorescenţele.
Dezvoltarea stadiului larvar durează

600
 până în a doua jumătate a lumi iunie. Ajunse la completa dezvoltare larvele se
transformă în pupe pe frunze, lăstari, la baza tufelor, pe garduri, pereţii caselor etc.,
unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi,
rari, pe care îi fixează de suporturi cu fire de
mătase secretate de larve. Stadiul de pupă
durează20-26 zile. Adulţii apar în a doua
jumătate a lunii iunie şi în iulie. Zborul este
nocturn. Ziua adulţii stau ascunşi prin tufele
arbuştilor. Imediat după apariţie are loc
copulaţia, apoi ponta. Ouăle sunt depuse în
grape pe partea inferioară a frunzelor de
agriş, coacăz etc., de regulă de-a lungul
nervurilor. O femelă depune în total până la
200-300 ouă. Incubaţia durează 12-20 zile.
Spre sfârşitul lunii iulie-începutul lunii
august apar larvele care se hrănesc timp de
2-3 săptămâni cu frunze în care rod mici

Fig. 219. Cotarul agrişului

(Abraxas grossulariata L.):
1 - adult; 2 - ouă; 3 - ramură de agriş cu larve în orificii.
fn decada a treia a lunii august,
poziţie de dăunare a frunzelor (după Savzdarg) sau în prima
decadă a lunii septembrie larvele
îşi confecţionează coconi mătăsoşi pe care îi fixează cu fire de mătase pe frunze, în
care rămân să ierneze.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cotarul agrişului este o specie oligofagă,
atacă diferite specii de arbuşti şi pomi fructiferi din familia Rosaceae, ca agrişul,
coacăzul, pmnul, caisul, piersicul, porumbarul, păducelul etc., însă pagube mai mari
produce în plantaţiile de agriş şi coacăz. Atacă larvele care distrug aparatul foliar.
Daune mai mari se înregistrează în primăvară, când larvele pot produce defolierea
completă a arbuştilor din care cauză fructele nu se mai dezvoltă şi cad.
Înmulţirea cotarului agrişului este frânată de activitatea unor duşmani naturali
printre care se menţionează: Virgichneumon albosignatus Nrav., Theronia atalante
Poda., Apanteles callidus Hal., A. endemus Nixon., A.formosus Wesm., A. gagates
Nees., A. limbatus Marsh. etc.
Combatere. Ca măsuri preventive în combaterea acestui dăunător se recomandă
pentm distmgerea stadiului hibernant strângerea şi distmgerea prin ardere a tuturor
resturilor vegetale din plantaţii şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă.
Tratamente chimice se recomandă la invazii mari, toamna, la apariţia larvelor
sau primăvara devreme în perioada dezmuguririi, când larvele îşi reiau activitatea de
hrănire. Se aplică tratamente chimice cu Actellic 50 EC (1,5 l/ha) etc.

Viespea neagră a agrişului - Pristiphorapallipes Lep.

Sin.: Nematuspallipes Lep.
Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae
Răspândire. Viespea neagră a agrişului este răspândită în multe ţări din Europa.
Descriere. Adultul are corpul de 4,5-5,5 mm lungime de culoare neagră, în afară de
buza superioară şi picioarele care sunt de culoare gălbuie. Antenele sunt formate din

601
 9 articule, de culoare neagră, în afară de partea bazală care este galbenă-brunie, fiind de
lungimea corpului (fig. 220).
Oul este oval-alungit, de 1,0 mm lungime şi de 0,4 mm lăţime, de culoare albă,
translucid.
Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul de până la 12-15 mm
lungime, de culoare verde sau verde-gălbuie. Capul de culoare deschisă cu pete negre
mici şi o pată caracteristică pe frunte, în formă de triunghi de culoare cafenie. Ochii şi
stigmele sunt negre. Dorsal pe corp prezintă spini scurţi şi negri. Prezintă 20 perechi de
picioare (3 perechi toracice şi 7 abdominale, pe al 2-7-lea şi al 10-lea segmente).
Pupa are 4-5 mm lungime de culoare verde sau verde-gălbuie cu ochii negri.
Coconul este brun, confecţionat din fire de mătase, acoperit cu particule de pământ.
Biologie şi ecologie. Viespea neagră a agrişului are două-trei generaţii pe an.
Iernează ca larvă matură în cocon, în sol la o adâncime de până la 5-7, mai rar până la
10 cm. în primăvară în luna aprilie, larvele hibernante se transformă în pupă, în aceleaşi
locuri unde au iernat. Transformarea în pupă are loc eşalonat. Stadiul de pupă durează
15-20 zile. Viespile apar la începutul lunii mai, când temperatura aerului ajunge la 11
-12 °C.
Masculii se întâlnesc foarte rar, de aceea înmulţirea are loc pe cale partenogenetică.
A____,

602
 Zborul adulţilor, de obicei coincide cu fenofaza de îmbobocire şi înfrunzire a agrişului
şi a coacăzului roşu. Femelele sunt insecte hidrofile şi pier la o umiditate relativă a
aerului de sub 60%. La câteva zile de la apariţie femelele încep să depună ouăle. Ouăle
sunt depuse în pungi pe care femelele le taie au ajutorul ovipozitorului în epiderma
frunzelor mai ales pe marginea limbului şi de-a lungul nervurilor părţii inferioare a
frunzelor. Longevitatea femelelor este 15-17 zile, timp în care o femelă depune 40-60
ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărate se hrănesc cu ţesuturile frunzelor.
Larvele tinere (de vârsta I-a - H-a) rod în frunze mici orificii, iar cele mature consumă
frunzele în întregime, lăsând neatacate numai nervura principală şi peţiolul. Ziua, pe
timp cald, larvele de obicei se concentrează pe partea inferioară a frunzelor. Larvele din
primele două vârste fiind deranjate ridică partea posterioară a corpului în sus, iar cele
mature se strâng în formă de cerc şi cadpe pământ. Dezvoltarea stadiului larvar
durează20-25 zile, timp în care năpârlesc de 4 ori, trecând prin 5 vârste. Ajunse la
completa dezvoltare, larvele îşi confecţionează un cocon mătăsos de culoare albă
printre frunze, mai rar pe ramuri şi în sol. Transformarea în

603
 pupăare loc îh cursul lunii iunie.
Stadiul de pupă durează 10-20 zile,

^wiN generaţia următoare. Dezvoltarea unei

mătăsos, acoperit cu particule de

wfti% special
ui
Fig. 220. Viespea neagrг a agriєului urma atacului
(Pristiphora pallipes Lep.): 1 - adult; 2
- ouг pe frunzг; 3 - larvг, 4 - cocon; 5 -
frunze atacate de larve (dupг Savzdarg)
pământ în care iernează
Plante atacate şi mod de
dăunare. Viespea neagră a
agrişului este o insectă oligofagă,
atacă înagrişul şi după care apar
adulţii, ce dau
naştere la
larvele, care în primele două vârste
produc perforaţii circulare în frunze,
iar mai târziu rod frunzele de la
margine spre centru aproape com-
plet, rămânând numai nervurile şi
peţiolul. La invazii puternice larvele
pot defolia complet plantaţiile de
arbuşti, atacând totodată şi fructele.
Pagube mai
generaţia a doua. în mari se
înregistrează la
arbuştii sunt complet defoliaţi, din
care cauză fructele rămân verzi, iar
recolta compromisă.

604
 Populaţiile viespii negre a agrişului sunt reduse de activitatea entomofagilor,
printre care se remarcă: Bessa selecta Mg., Microplitis nigrocinctus Grav., Ichneutes
reunitor Nees., I. brevis Wesm. etc.
Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă în general măsuri
preventive: efectuarea arăturii adânci de toamnă pentru distrugerea larvelor
hibernante; scuturarea larvelor de pe tufe pe o pânză şi nimicirea lor.
La invazii mari, când densitatea larvelor tinere depăşeşte PED se aplică
tratamente chimice, folosind aceleaşi preparate ca şi pentru cotarul agrişului (Abraxas
grossulariata L.).

Viespea galbenă a agrişului - Nematus ribesii Scop.

Sin.: Pteronomus ribesii Scop., Pteronidea ribesii Scop. Ord. Hymenoptera, Fam.
Tentnredinidae
Răspândire. Viespea galbena a agrişului este răspândita în Europa şi America de
Nord.
Descriere. Adulţii prezintă diformism sexual. Femela are corpul de 6-8 mm
lungime, de culoare galbenă-roşietică, lucitoare în afară de torace şi antene care sunt
mai închise. Picioarele sunt galbene, iar tarsele negre. Pe partea dorsală a pronotului
prezintă 3 pete negre, dintre care cea mediană este mai lată, iar cele două laterale
alungite. Masculul este mai mic, de culoare neagră (fig. 221).
Oul este oval-alungit, de 1,2 mm lungime şi 0,6 mm lăţime, de culoare albă
Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul până la 17 mm lungime, de
culoare verde cu pete mari, care de multe ore confluiează Capul este negru, parţial
invaginat în torace. Segmentele anterioare ale corpului sunt mai lăţite, de culoare
verde-gălbuie, verde-albăstruie. Prezintă 20 perechi de picioare (3 perechi toracice,
negre şi 7 abdominale, de culoare verde-albăstruie). Segmentul anal este prevăzut cu o
pată neagră, lucioasă.
Pupa are 6-7 mm lungime, de culoare verde sau verde-gălbuie. Coconul este
brun, confecţionat din fire de mătase, acoperit cu particule de pământ.

605
 Biologie şi ecologie. Viespea galbenă a
agrişului are 2-3 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de larvă matură în cocon, în sol la
adâncime de până la 5 -7 cm, mai rar până la
10 cm, de obicei la baza tufelor şi în bifurcaţia
rădăcinilor mai groase. Transformarea în pupă
are loc în primăvară spre sfârşitul lunii aprilie-
începutul lunii mai şi se eşalonează pe o
perioadă de 1,5 lună. Stadiul de pupă în funcţie
de temperatură durează 15-28 zile. Apariţia
adulţilor are loc în fenofaza înfloririi agrişului.
La câteva zile de la apariţie femelele încep să
depună ouă de-a lungul nervurilor principale şi
laterale pe partea inferioară a frunzelor în
formă de lănţişor. Ouăle sunt depuse în partea
umbrită spre baza tufelor, pe frunzele tinere
Fig. 221. Viespea galbenг a de abia apărute. Ponta se eşalonează pe o
agriєului perioadă de 10-12 zile, însă majoritatea
(Nematus ribesii Scop.): 1 - ouălor sunt depuse în primele 2-3 zile. O
adult; 2 - ouг pe frunzг; 3 - larvг, 4 femelă depune 60-150 ouă Incubaţia durează
- pupг; 5 - frunze atacate (dupг
Bogdanov-Katikov) 6-7 zile. Larvele apărute la început sunt
grupate şi se concentrează în centrul tufelor unde sunt puţin
vizibile. Acestea scheletează frunzele sau rod mici orificii circulare. Mai târziu,
începând cu vârsta a treia larvele rod frunzele de la margine spre centru, aproape
complet, lăsând intacte doar nervurile mai groase. Evoluţia stadiului larvar durează 15-
28 zile, timp în care trec prin 6 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele pe ramuri
sau printre frunze îşi confecţionează un cocon de mătase în care se transformă în
pupă, stadiu care durează 13-16 zile. Spre sfârşitul lunii iunie apar adulţii care dau
naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii durează în medie 28-35 zile. In
toamnă larvele ultimei generaţii se retrag în sol la adâncime de 3-5 cm, mai rar până la
10-15 cm, îşi confecţionează un cocon de mătase dens în care rămân să ierneze.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea galbenă a agrişului este o specie
oligofagă. Larvele atacă frunzele de agriş, coacăz roşu şi alb. Larvele tinere produc
perforaţii circulare în frunze, iar în ultimele vârste rod frunzele de la margine spre
centru aproape complect, lăsând intacte doar nervurile groase; uneori sunt atacate şi
fructele. La atacuri peturnice larvele defoliază complet plantaţiile de agriş, din care
cauză fructele rămân verzi, iar recolta este compromisă Pagube mai mari se
înregistrează la generaţia a doua Un număr de 300-500 de larve pot într-un timp foarte
scurt distruge până la 90% din aparatul foliar şi reduce până la 20-40% din recolta de
fructe.
înmulţirea viespii galbene a agrişului este puternic frânată de activitatea
entomofagilor, printre care un rol deosebit joacă speciile: Anthocoris nemorum L.,
Trichogramma minutum Riley., Eridolius frigidus Hlgr., Hypsantys lituratorius L.,
Erromenus colcator Mull., Mesoleius bipunctatus Grav., M. grossulariae Ratz.,
Obtesis nigrocinctus Grav., Perilissus limitaris Grav., Ichneutes brevis Wesm.,
Pygostolua sticticus E, Bessa selecta Mg., Medine flavicans Gour. ş. a.

606
 Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la viespea neagră a
agrişului (Pristiphorapallipes Lep.).

Viespea galbenă a coacăzului negru - Nematus leucotrochus Hart.

Sin.: Pterodinea leucotrocha Hart.
Ord. Hymenoptera, Fam. Tenhredinidae
Răspândire. Viespea galbenă a coacăzului negru este răspândită în multe ţări din
Europa Descriere. Adultul la exterior este asemănător cu viespea galbenă a agrişului
(Nematus ribesii Scop), are corpul de 6-7 mm lungime, cu capul şi toracele negre, iar
aparatul bucal, protoracele, mezo şi metapletirile galbene. Antenele sunt negre,
seriforme, formate din 9 articule. Abdomenul este galben-portocaliu, cu partea dorsală
mai închisă. Picioarele sunt galbene-ruginii, cu excepţia coxelor care sunt negre.
Aripile sunt transparente cu stigmabmnă-închis (fig. 222).
Oul este oval, de culoare albă-lucioasă, cu chorionul neted.
Larva (omidă falsă) la
completa dezvoltare are
corpul de 12-15 mm lungime,
de culoare verde, cu excepţia
segmentelor 1 şi 11 care sunt
galbene, precum şi părţile
laterale ale segmentelor 2 şi
10 care de asemenea sunt
gălbui. Capsula cefalică este
galbenă-brunie. Are 3 perechi
de picioare toracice şi 7
perechi abdominale, aşezate
pe segmentele 2-7 şi 10.
Pupa are 5-6,5 mm lun-
gime, de culoare verde-găl-
buie, adâpostităînfr-un cocon, Fig. 222. Viespea galbenг a coacгzului negru
confecţionat din fire de mătase, (Nematus leucotrochus Hart): - mascul; 2 -
acoperit cu particule de pământ. femelг; 3 - larvг; 4 - frunze atacate (dupг
Biologie şi ecologie. Vasiliev) Viespea galbenă a coacăzului negru are
3-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în cocon în sol la adâncime de 5
-7 cm. In primăvară, în luna mai, larvele hibernante se transformă în pupă în locul unde
au iernat. Stadiul de pupă durează 8-12 zile, după care apar adulţii. Femelele imediat
după apariţie au organele sexuale complet dezvoltate şi în curând, fără a se hrăni
suplimentar depun ouă. Uneori femelele se pot hrăni cu nectarul şi polenul florilor
diferitor plante umbelifere. Fiind mai active în zilele călduroase însorite şi liniştite. în
populaţiile acestui dăunător, de regulă, femelele predomină (raportul între femele:
masculi, fiind în medie de la 8:1 până la 11:1). Femela, depune ouăle izolat pe partea
inferioară a frunzelor de coacăz negru, de-a lungul nervurilor principale şi mai rar pe
cele laterale. Pe frunzele tinere din vârfurile lăstarilor, de regulă, viespile nu depun
ouă. După 6-8 zile de incubaţie apar larvele. La temperaturi de 22-23°C larvele apar
după 3-4 zile. Larvele apărute se hrănesc pe frunze, la început rozând perforaţii
circulare, apoi le distrug complet. Dezvoltarea stadiului larval durează 13-14 zile.
Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc plantele, se retrag în sol la 5-7 cm

607
adâncime, unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi, în care se transformă în pupă.
După 8-12 zile, apar adulţii, care dau naştere la a doua generaţie care se dezvoltă în
iulie, apoi a treia generaţie în august. In unii ani se poate dezvolta şi a patra generaţie,
în luna septembrie. Spre sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie, larvele
migrează în sol, unde şi rămân să ierneze. Dezvoltarea unei generaţii durează de la 25
până la 32 zile în funcţie de condiţiile climatice.
Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea atacă în general, coacăzul negru, iar
după unii autori se poate hrăni şi pe coacăzul roşu şi agriş. Dăunează larvele, care în
primele vârste rod orificii în frunze, iar în vârste mai avansate distrug frunzele complet.
După distrugerea unei frunze, larvele trec pe alta, apoi pe alta etc, astfel încât pot fi
defoliaţi arbuştii complet, ceea ce are repercursiuni asupra recoltei.
înmulţirea viespii este frânată de activitatea unor specii de entomofagi printre care
se numără: Bessa selecta Meig., Polyblastus strobilator Thunb., P. Melanostigmus
Holmgr., precum şi unele păsări insectivore.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la viespea galbenă a agrişului
(Nematus ribesii Scop.).

608
Musculiţa sau ţintarul tulpinilor de coacăz - Thomasiniana ribis Marik Ord.
Diptera, Fam. Cecidomyidae
Răspândire. Ţânţarul tulpinilor de coacăz este larg răspândit în multe ţări din
Europa, unde se cultivă coacăzul negru, răspândindu-se dintr-o ţară în alta cu ajutorul
materialului săditor.
Descriere. Adultul are corpul de 2,5-3,0 mm lungime, de culoare de la galbenă-
portocalie până la roşu, dorsal cu două dungi brunii. Aripile sunt transparente,
acoperite cu perişori fini deşi. Masculul are corpul de 1,5-2,5 mm lungime, cu antene
lungi, formate din 14 articule.
Oul este oval, transparent, de 0,3-0,4 lungime.
Larva este apodă-hemicefală, la completa dezvoltare are corpul de până la 4 mm
lungime, la eclozare este de culoare albă, apoi devine portocalie sau roşie. Pupa are 2-
3 mm lungime, de culoare brunie.
Biologie şi ecologie. Ţânţarul tulpinilor de coacăz are două generaţii pe an.
Iernează în stadiul de larvă matură adăpostită într-un cocon mătăsos în stratul
superficial al solului, până la 5-8 cm adâncime, de regulă la baza plantelor uneori
rjrmcrăpăturtie scoarţei tdpMor de coacăz negru pe care s-au hrănit. în primăvară la
sfârşitul lunii aprilie şi în mai larvele
hibernante seîmpupează. Spre sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie începe zborul
adulţilor, care se eşalonează pe o perioadă
de 2,5-4,5 săptămâni şi coincide fenologic
cu faza de înflorire în masă şi formării
fructelor de coacăz. Zborul insectelor are
loc la dinstanţe mici, până la40-45 m, însă
cu ajutorul vântului se pot răspândi la
distanţe mai mari. Femelele apar cu
organele sexuale complet dezvoltate, au
aparatul bucal rudimentar, din care cauză nu
se hrănesc, având o viaţă scurtă, timp în
care se împerechează şi are loc ponta. Ouăle
sunt depuse în grupe a câte 20-50 bucăţi
prin crăpăturile de scoarţă ale tulpinilor
Fig. 223. Musculiюa sau ювnюarul tinere de coacăz şi prin rănile vechi de
tulpinilor de pe ramurile şi Mpinile de 1 -2 ani.
coacгz (Thomasiniana ribis Marik): Larvele apărute se hrănesc în grupe,
1 - adult; 2 - tulpinг atacatг (dupг sugând seva din ţesuturi. La începutul lunii iulie
Savzdarg) larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în sol unde se împupează
Adulţii generaţiei a doua apar în a doua jumătate a lunii iulie şi zborul coincide
fenologic cu faza de creştere şi coacere a fructelor. Populaţia ţânţarilor din a doua
generaţie este mai numeroasă şi ca urmare mai dăunătoare decât prima generaţie.
Larvele generaţiei a doua atacă în august-septembrie, apoi migrează în sol pentru
iernat, sau rămân să ierneze pe lulpinile atacate în locurile de Irariire.
Plante atacate şi mod de dăunare. Specie monofagă, atacă coacăzul, îndeosebi
coacăzul negru din plantaţiile tinere, pepiniere şi mai ales în plantaţiile roditoare, unde
recoltarea fructelor se face mecanizat. Atacă larvele care se hrănesc în grupe sub
scoarţa tulpinilor şi ramurilor, sugând seva din ţesuturi, din care cauză are loc uscarea

609
scoarţei şi parţial a lemnului. Mai puternic sunt atacate ramurile de 1 -3 ani şi
ramificaţiile acestora de gradul 1 şi 2 la înălţime de până la 30 cm.
De regulă în locurile de hrănire a larvelor pătrund diferite microorganisme care
provoacă putrezirea lemnului şi grăbesc uscarea tulpinilor atacate. Pagube mai mari se
înregistrează în plantaţiile din locurile joase şi umede, în plantaţiile dese, precum şi
cele umbrite.
Combatere. Se aplică măsuri profilactice şi curative. Ca măsuri profilactice se
recomandă: tăierea sistematică a tulpinilor şi ramurilor atacate (pe parcursul lunilor
iulie, august şi septembrie), înlăturarea din plantaţii şi distmgereaprin ardere; folosirea
pentru plantare a materialului săditor sănătos, neinfestat; toamna şi primăvara devreme
săparea solului sub tufele de coacăz, pentru distrugerea stadiului hibemant; utilizarea
mgrăşărnintelor în perioadele optime; mulcirea solului printre rânduri şi sub tufe,
determină reducerea atacului; tăierea şi rărirea tulpinilor, pentru o aerisire perfectă; la
înfrinţarea noilor plantaţii evitarea terenurilorjoase şi cu umiditate excesivă; evitarea
leziunilor mecanice.
Tratamente chimice se aplică rar, numai în caz de invazii mari cu Actellic 50
EC (1,5 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,3-0,4 l/ha) etc. Se vor aplica două tratamente:
primul înainte de înflorirea coacăzului; iar al doilea după recoltarea fructelor.

8.2.2. Dăunătorii plantaţiilor de căpşun

Nematodul căpşunului - Aphelenchoides fragariaeRitz.-Bos.
Sin.: Aphelenchoides olesistus Ritz.-Bos., Aphelenchus fragariae Ritz.-Boş. Ord.
Tylenchidae, Fam. Aphelenchoididae
Răspândire. Nematodul căpşunului este larg răspândit în Europa, Asia, America
de Nord şi Centrală, Africa, Australia şi insulele Hawaii.
Descriere. Adultul (femela) are corpul viermiform, de 0,8-1,0 mm lungime şi de
0,012-0,015 mm lăţime, de culoare albă-transparentă. Masculul este mai mic, având
0,5-0,7 mm lungime, de aceeaşi culoare ca şi femela.
Larva este asemănătoare cu adultul, deosebindu-se prin dimensiuni mai mici şi
cu organele sexuale nedezvoltate.
Biologie şi ecologie. Nematodul căpşunului are 6-8 generaţii pe an. Iernează în
toate stadiile de dezvoltare (ou, larvă şi adult), mai frecvent ca adult, în interiorul
plantelor infestate sau în sol. în primăvara, odată cu pornirea în vegetaţie a plantelor,
dăunătorul îşi reia activitatea de hrănire, sugând conţinutul celular. Nematodul
căpşunului în majoritatea cazurilor trăieşte ca endoparazit, în ţesuturile plantei - în
tulpini, frunze, muguri, capitulul floral, stoloni etc, sau ca ectoparazit pe frunze,
muguri, flori, iar uneori şi pe fructe. Migrarea nematodului pe organele superioare ale
plantei are loc în condiţii de umiditate ridicată, folosindu-se de pelicula de apă formată
de picăturile de ploaie. Pătrunderea nematodului în interiorul plantei are loc de obicei
prin stomate şi porţiunile rănite. Femela depune ouăle în ţesuturile plantei. Incubaţia
durează 7 zile. Larvele apărute se hrănesc cu sucul celular din ţesuturi. Evoluţia lor
durează aproape 2 săptămâni, după care devin mature şi sunt capabile de a se
reproduce. Durata ciclului biologic este în funcţie de condiţiile climatice. In condiţii
favorabile de mediu (temperatură şi umiditate) pentm dezvoltarea unei generaţii sunt
necesare 14-20 zile. O înmulţire mai intensă a nematodului se înregistrează mai ales în
primăvară şi la începutul verii, când densitatea populaţiei nematodului este foarte
ridicată. La atacuri puternice într-un singur mugure de creştere ale plantei se găsesc

610
8000-12000 de exemplare. Spre sfârşitul verii, majoritatea nematozilorpătrund în
plantele tinere, iar o parte migrează în sol pentm iernat sau rămân în frunzele căzute.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul căpşunului este o specie polifagă.
Atacă numeroase specii de plante din farmliile: Ranunculaceae, Compositae,
Liliaceae, Primulaceae, Rosaceae, Begoniaceae, Amarylldaceae etc, însă planta-gazdă
preferată este căpşunul. Atacul nematodului se manifestă evident mai ales primăvara şi
la începutul verii. In urma acţiunii mecanice de înţepare şi străpungere a ţesuturilor
plantei-gazdă, precum şi prin sugerea conţinutului celular în procesul de hrănire a
parazitului, organele atacate sau anumite porţiuni se deformează şi stagnează în
creştere. Ca urmare a atacului are loc îngroşarea şi ramificarea lăstarului florifer,
reducerea limbului foliar etc. Frunzele tinere rămân aproape fără limbul foliar sau dacă
îl formează parţial atunci sunt dispuse în rozetă, dându-i plantei un aspect anormal,
fenomen cunoscut sub denumirea de „piticirea de primăvară" sau „încreţirea de
primăvară". Sunt atacate florile şi fructele care de asemenea se deformează şi rămân
mici. Fmctele atacate adesea rămân necoapte. Pe frunzele bătrâne în urma atacului, în
apropierea nervurii mediane, apar pete mărunte, de culoare roşcată-brună, care treptat
se extind, dându-i plantei o coloraţie puternică, denumită „roşeaţa plantelor" de
căpşun. Pagube mari, nematodul produce când atacul lui are loc în asociaţie cu bacteria
Corynebacterium fascians, cauzând împreună îngroşarea şi scurtarea lăstarilor sau
concreşterea lor, precum şi îngrămădirea excesivă a mugurilor florali, luând aspectul
unei inflorescenţe de conopidă, atac cunoscut sub denumirea de „boala conopidei" la
căpşun. La atacuri puternice, pierderile provocate de acestnematodpot ajunge până la
23-65% din recolta de fructe, iar în unii ani la compromiterea totală a recoltei.
Combatere. In combaterea acestui nematod se recomandă, în general aplicarea
măsurilor profilactice: folosirea pentm plantare a materialul ui săditor neinfestat;
utilizarea soiurilor mai puţin atacate de acest nematod; smulgerea şi distmgerea prin
ardere a plantelor infestate, în afara plantaţiilor; distmgerea buruienilor, plante-gazdă
intermediare; introducerea asolamentelor în terenurile infestate, pe o perioadă de
minimum 4-5 ani, cultivându-se în această perioadă numai plante nepreferate de
nematod din familiile
Gramineae, Crucifere, Chenopodiaceae, Leguminosae, Umbelliferae etc;
dezinfectarea materialului săditor pe cale termică cu apă caldă la temperatură de 47-50
°C timp de 10-15 minute sau pe cale chimică prin îmbăierea într-o soluţie de 0,3% de
Actellic 50 EC timp de 5 minute, apoi spălat cu apă.

611
Acarianul căpşunului - Tarsonemus fragariae Zimm.
Sin.: Tarsonemus pallidus Banks, T destructor Reut, Steneotarsonemus fragariae
Zimm., S. pallidus B.
Ord. Acari, Fam. Tarsonemidae
Răspândire. Acarianul căpşunului este răspândit în toate ţările cultivatoare de
căpşuni din Europa şi America de Nord.
Descriere. Femela are corpul oval, uşor bombat dorsal, de 0,2-0,3 mm lungime şi
0,10 mm lăţime cu histerosoma posterior puţin mai îngustată, de culoare variabilă de la
galbenă-deschisă, până la brună-închisă, în funcţie de activitatea de hrănire, calitatea
hranei sau vârsta acarianului. Dorsal prezintă perişori scurţi, dispuşi în rânduri
longitudinale. Masculul este mai mic, are corpul de 0,15 mm lungime şi 0,08 mm
lăţime, cu opistosoma mai lată ca propodosoma. Culoarea corpului la apariţie este albă-
gălbuie, mai târziu galbenă-brunie, apoi brună (fig. 224).
Oul este eliptic de 0,11 -0,12 mm lungime şi 0,065-0,074 mm lăţime, de culoare
albă, la depunere cu un aspect sticlos.
Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul alungit de până la 0,2 mm
lungime, de culoare galbenă-deschisă şi prezintă numai 3 perechi de picioare.
Biologie şi ecologie. Acarianul căpşunului are până la 5-8 generaţii pe an.
Iernează în stadiul de femelă adultă în colonii
la baza rozetei de frunze sau în mugurii florali
sau între frunzele uscate ale plantelor.
Primăvara devreme, de obicei la începutul
lunii martie, când temperatura medie zilnică
depăşeşte 6-8 °C în decurs de 3-4 zile,
femelele hibernante fecundate din toamnă
migrează spre frunzele plantelor, unde încep
activitatea de hrănire preovipozitară, iar când
temperatura aerului ajunge la 13 °C femelele
încep să depună ouăle. Longevitatea femelelor
durează până la 23 zile timp în care o femelă
depune 12-30 ouă. Ouăle sunt depuse pe
frunzele de abia formate. Incubaţia durează 5-
21 zile (în medie 13 zile). Larvele apar când Fig. 224. Acarianul cгpєunului
temperatura aerului ajunge la 15°C, ele (Tarsonemuspallidus Banks): 1 -
colonizează frunzele şi mugurii floriferi. femelг; 2 - mascul; 3 - ouг; 4 -
Dezvoltarea stadiului larvar durează 8 zile. frunze de cгpєun sгnгtoase (a) єi
Ajunse la completa dezvoltare, larvele se atacate, (b), (dupг Savzdarg).
transformă în adulţi ce dau naştere la o nouă generaţie. începând din această perioadă
(aprilie-mai) şi până în toamnă (septembrie-noiembrie) acarianul, se întâlneşte în toate
stadiile de dezvoltare pe frunzele de căpşun. Dezvoltarea unei generaţii în funcţie de
condiţiile climatice (temperatură şi umiditate) durează 8-24 zile. Cele mai favorabile
condiţii pentm dezvoltarea acestui acarian sunt considerate temperatura aemlui cuprinsă
între 20-25°C şi umiditatea relativă a aerului de 80-100%. In lunile de vară, la
temperaturi ale aemlui de 25°C dezvoltarea acarianului are loc foarte rapid (incubaţia -
3,5 zile, stadiul larvar - 5 zile). Cea mai mare densitate a acarienilor se înregistrează în
lunile iulie-august, în perioada formării mugurilor de rod, ce duce la reducerea

612
producţiei anului următor. In acest timp pe frunzele centrale din rozetă, acarianul
formează colonii masive, înregistrându-se peste 500 de stadii active pe frunză. Pe
frunzele exterioare, acarienii se întâlnesc numai în perioade ploioase, când
hidroscopicitatea aerului este foarte ridicată. In lunile septembrie-octombrie, populaţia
acarianului constă numai din femele, care odată cu scăderea temperaturii sub 12°C se
retrag pentm iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul căpşunului este unul dintre cei mai
importanţi dăunători ai acestei culturi. Atacă ca adult şi ca larvă care colonizează
mugurii, florile, frunzele tinere din mijlocul rozetei foliare şi lăstarii pe care le înţeapă
şi sug conţinutul celular. Ca urmare frunzele plantelor atacate se deformează, se
încreţesc şi se răsucesc, cele tinere se decolorează, au aspect galben-virtos, iar mai
târziu se brunifică şi se usucă în caz de secetă, iar în caz de umiditate ridicată putrezesc.
Plantele atacate stagnează în creştere şi treptat se pot usca în decurs de 1 -2 ani. în caz
de atac puternic, pierderile de recoltă pot ajunge la peste 40-50%.
A

înmulţirea acarianului căpşunului este frânată de activitatea unor acarofagi printre

care un rol deosebit joacă două specii de acarieni fitoseizi - Typhlodromus reticulatus
Oud., şi T. cucumeris Oud.
Combatere. Măsuri preventive. La înfiinţarea noilor culturi de căpşun, folosirea
pentm plantare numai a materialului săditor neinfestat; utilizarea mgrăşârnintelor pentm
a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac; folosirea de soiuri
rezistente la atacul acarianului; aplicarea tratamentelor termice cu apă caldă (48-56°C)
timp de 7-30 minute a materialului săditor infestat.
Tratamente chimice se aplică rar, numai în caz de atacuri puternice efectuându-
se un tratament până la înflorirea plantelor şi 2-3 tratamente după recoltarea fructelor cu
Apollo 500 SC (0,3-0,4 l/ha), Neoron 500 EC (1,5-2,0 l/ha) etc.

Gărgăriţa florilor de căpşun sau gărgăriţa neagră a căpşunilor -Anthonomus

rubi Hbst.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae
Răspândire. Gărgăriţa florilor de căpşun este răspândită în Europa şi Asia Mică.
Descriere. Adultul are corpul de 2-3 mm lungime, de culoare neagră, uneori cu o
nuanţă brună, acoperit cu o pubescenţă fină cenuşie, mai deasă pe partea inferioară a
corpului. Rostrul este de 1,5 ori mai lung decât capul şi toracele luate împreună, subţire
şi mai curbat la masculi. Antenele sunt geniculate cu primul articul roşcat. Scutelul şi
marginile pronotului sunt albe. Elitrele sunt scurte, rotunjite în partea posterioară şi
prevăzute cu striuri longitudinale accentuate, punctate. Picioarele sunt lungi şi subţiri.
Femurele prezintă câte un dinte mic (fig. 225).
Oul este oval, de 0,5 mm lungime şi 0,3 mm lăţime, de culoare albă, lucios.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 3,5-4,0 mm lungime, apodă, curbată,
de culoare albă, cu capsula cefalicăbmnă-gălbuie.
Pupa are 2,5-3,0 mm lungime, la început de culoare albă, mai târziu devine
galbenă-cafenie.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa florilor de căpşun are o generaţie pe an. Iernează în
stadiul de adult pe sub frunzele căzute, pe sub bulgării de pământ sau în stratul
superficial al solului. Primăvara în luna aprilie, când temperatura aerului depăşeşte
13°C, gândacii părăsesc adăposturile de hibernare şi încep să se hrănească la început cu
mugurii vegetativi şi floriferi, cu peţiolul şi limbul frunzelor abia apărute, iar mai târziu

613
cu bobocii florali la căpşuni, fragi, zmeur etc. Perioada de hrănire a adulţilor în
primăvară pentru maturarea sexuală durează 1-1,5 luni, apoi are loc copulaţia şi ponta.
O densitate mai mare a gărgăriţelor în plantaţiile de căpşun se înregistrează la
temperaturi de 18-20°C, de obicei

614
de la mijlocul lunii mai până la începutul
lunii iunie. Ouăle sunt depuse în bobocii
florali câte un ou într-o floare. Femela
depune ouăle în florile de căpşun, frag şi
mai târziu la zmeur şi măceş. Ponta
începe pe la mijlocul lunii mai şi durează
20-3 5 zile. La căpşun, începutul pontei
corespunde fenologic cu începutul
înfloririi (0,5% flori cu petale). O femelă
depune 50-100 ouă. Pentru depunerea
ouălor, femela perforează bobocii florali
până la stamine cu ajutoml rostului, după
care se întoarce şi depune oul în interior,
apoi orificiul format este astupat cu un
dop format din excremente. După
depunerea oului, femela roade parţial
pendunculul floral din care cauză
circulaţia sevei se întrerupe şi bobocul
nu se mai dezvoltă, aplecându-se în jos
şi vestejindu-se, iar după 2-8 zile se
usucă şi rămâne suspendat sau cade.
Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele
apărute se dezvoltă în interiorul

615
Fig. 225. Gărgăriţa florilor de căpşun bobocilor uscaţi, raănindu-se cu organele
(Anthonomus rubi Hbst):
florale. Cel mai mare număr de larve se
1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - 5 - boboci florali înregistrează la începutul coacerii fructelor, de
căpşun atacaţi de larvă şi adult (după Savzdarg) Dezvoltarea stadiului larvar durează 17-37 zile
(în medie 25 zile). în perioada coacerii în masă a fructelor larvele ajung la completa
dezvoltare şi se transformă în pupă, în interiorul bobocilor florali uscaţi. După 7-9 zile,
în a douajumătate a lunii iulie apar adulţii care părăsesc bobocii uscaţi şi se hrănesc
puţin cu parenchimul frunzelor sau fructele rămase, fără a produce pagube însemnate.
In toamnă când temperatura aerului scade până la 10-12°C, adulţii se retrag pentru
iernat în stratul superficial al solului sau pe sub frunzele căzute.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa florilor de căpşun este o insectă
oligofagă. Atacă căpşunul, zmeurul, fragii, trandafirul şi alte rozacee, preferând
căpşunul la care produce pagube mai mari. Atacă ca adult şi ca larvă, dar pagube mai
mari produce adultul în primăvară în perioada preovipozitară, când roade bobocii
florali, florile şi frunzele. Larvele se hrănesc cu organele florale din bobocii florali,
care se usucă şi cad. Ca urmare a atacului producţia de fructe scade simţitor. Pagube
mai mari se înregistrează în plantaţiile de căpşun, mai mult de 2 ani, neîngrijite.
Populaţiile acestei specii sunt reduse de diferiţi duşmani naturali, printre care un
rol deosebit joacă Habrocytus jonamenmensis Rats.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la gărgăriţa albastră a căpşunilor
(Coenorrhinus germanicus Hbst.).

Gărgăriţa albastră a căpşunilor - Coenorrhinus germanicus Hbst.

Sin.: Rhynchites germanicus Hbst., R. minutus Kalt.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Rhynchitidae)
Răspândire. Gărgăriţa albastră a căpşunilor este răspândită în Europa Centrală şi
Apuseană, şi în Asia Centrală.
Descriere. Adultul are corpul robust de 3-3,7 mm lungime la femelă şi 1,9-2,00
mm la mascul, de culoare albastră-închisă, verde sau violetă, cu reflexe metalice,
acoperit cu o pubescenţă fină, scurtă, brună, îndreptată înapoi. Rostrul este lung,
subţire, uşor curbat, punctat şi mat, mai lung la femelă decât la mascul. Antenele sunt
drepte şi măciucate. Pronotul este mai lat decât lung. Scutelul este slab dezvoltat, de
formă triunghiulară. Elitrele sunt scurte şi lăţite spre baza, acoperite cu peri scurţi şi
drepţi, înclinaţi înapoi, cu striuri evidente longitudinale formate din puncte circulare,
apropiate, mai late decât interstriurile, lucioase şi uşor bombate. Aripile posterioare
sunt bine dezvoltate. Partea inferioară a corpului şi pigidiul sunt punctate fin şi des, cu
vârful pigidiului rotunjit.
Oul este oval aproape sferic de 0,6-0,7 mm lungime şi de 0,34-0,5 mm lăţime cu
chorionul moale, de culoare albă-gălbuie, cu un luciu pronunţat.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 3-4 mm lungime, apodă-eucefală,
curbată, de culoare albă-gălbuie, acoperit cu perişori fini. Capul este mic de culoare
brună, învaginat în primul segment al corpului.
Pupa are 2,5-3,0 mm lungime, de culoare albă-cenuşie, dorsal şi lateral prezintă
peri lungi, iar în partea posterioară două mici căngi cWtinizate.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa albastră a căpşunilor are o generaţie pe an. Ier-
nează în stadiul de adult în sol, în căsuţe pupale confecţionate din pământ, mai rar ca
larvă sau pupă. Adulţii apar în primăvară devreme, în ultima decadă a lunii martie sau

616
în prima decada a lunii aprilie, la temperaturi medii cuprinse între 7-11 °C, cu o
umiditate a aerului de 50-100%. Zborul maxim al adulţilor are loc în mod obişnuit în a
2-a şi a 3-a decadă a lunii aprilie, după 13-24 zile de la apariţie, la temperaturi medii
zilnice de 15-20°C şi durează până la începutul lunii iunie. Adulţii sunt insecte diurne,
termofile şi heliofile. Se hrănesc rozând orificii în frunze. Longevitatea adulţilor
variază între 30-45 zile. După o perioadă de hrănire preovipozitară de 10-20 zile, au
loc copulaţia şi ponta care durează până la sfârşitul lunii mai. Ponta începe în luna
aprilie şi se eşalonează pe un termen de 30-40 zile. Depunerea maximă a ouălor are loc
în a 2-a şi a 3-a decadă a lumi aprilie şi corespunde cu zborul maxim al adulţilor. Ponta
se termină la sfârşitul lumi mai. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici, de câte 2-3
ouă în peţiolul frunzelor, în pedunculul florilor sau pe bobocii florali. Intr-un peţiol
sunt depuse câte un singur ou, uneori 1 -3. După depunerea ouălor femela roade parţial
peţiolul frunzelor sau pedunculul florilor, în urma căruia frunza sau floarea din cauza
greutăţii sale cade în jos, rămânând suspendată. O femelă depune 25-35 ouă. Incubaţia
durează 8-12 zile. Larvele apar în a 2-a decadă a lunii mai, cu maximul la sfârşitul lunii
mai - începutul lunii iunie şi se hrănesc cu ţesuturile vegetale. Ultimele larve apar în a
2-a şi a 3-a decadă a lunii iulie. Evoluţia stadiului larvar durează 55-65 zile,
eşalonându-se de la mijlocul lunii mai până la sfârşitul lunii iulie. Ajunse la completa
dezvoltare, larvele începând cu a 2-a decadă a lunii august migrează în sol unde îşi
construiesc la o adâncime de 2-10 cm o căsuţă specială în care se transformă în pupă.
Stadiul de pupă durează 15-20 zile. Noii adulţi care apar în masă spre sfârşitul lunii
august-începutdlunn septembrie, rămânmd
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa albastră a căpşunilor este o insectă
oligofagă, atacă în afară de căpşun, zmeurul, murul, trandafiml etc. Atacă ca adult şi ca
larvă, însă pagube mai mari produc adulţii hibernanţi în primăvară, în perioada hrănirii
suplimentare, atacând mugurii, peţiolul frunzelor, frunzele şi organele florale. La
început adulţii perforează frunzele, iar în perioada pontei rod peţiolul frunzelor şi
pedunculul floral din care cauză acesta se vestejeşte şi se usucă. Pagube mai mari se
înregistrează în perioada de înflorire a plantelor, când adulţii hibernanţi atacă primele
flori, care sunt cele mai productive, uneori şi lăstarii tineri, distrugând astfel recolta cea
mai valoroasă. în anii de invazii pot fi distruse până la 40-60% din flori. Larvele se
hrănesc cu ţesuturile vegetale din pedunculii florali vesteji, fără a produce pagube
importante.
Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandăm general măsuri
preventive: strângerea şi eliminarea din plantaţii a tuturor resturilor vegetale şi
distrugerea lor prin ardere; în primăvară efectuarea săpării solului pentru distingerea
adulţilor hibernanţi; la înfiinţarea noilor culturi, amplasarea la distanţe mari faţă de cele
vechi, pentru a evita migraţia dăunătorului; folosirea pentru plantare a soiurilor de
căpşun semitardive şi tardive care sunt mai puţin atacate.
Ţinând cont de specificul căpşunului, fructele cărora sunt consumate mai mult în
stare proaspătă sau conservate, tratamente chimice speciale de combatere a gărgăriţei
albastre a căpşunilor nu se aplică sau se aplica foarte rar, numai în anii de invazie şi
numai cupreparate cu o remanentă mica şi un grad de toxicitate redus, numai până la
înflorirea plantelor, la apariţia în masă a adulţilor hibernanţi cu Actellic 50 EC (0,6
l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,5 l/ha) etc.
8.2.3 Dăunătorii plantaţiilor de zmeur

617
 Gândacul tomentos al zmeurului sau gândacul florilor de zmeur - Byturus
tomentosus F.
Sin.: Byturus urbanus L., B.flavescens Marsh. Ord. Coleoptera, Fam. Byturidae
Răspândire. Gândacul tomentos al zmeurului este răsplndit în Europa şi Asia (Chiria).
Decriere. Adultul are corpul oval-alungit de 3,8- 4,5 mm lungime, uşor bombat,
de culoare de la brună-cenuşie până la neagră-cenuşie, acoperit cu o pubescenţă deasă
brună-gălbuie sau cenuşie-gălbuie. Capul este mic, antenele sunt castanii formate din
11 articule, care se teiniină cu o măciucă formată din 3 segmente. Ochii sunt mici şi
uşor proeminenţi. Picioarele sunt galbene. Elitrele prezintă o punctuaţie mai fină decât
pronotul (fig. 226).
Oul este eliptic, de până la 1 mm lungime, de culoare albă.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime, de culoare gălbuie
sau castanie-deschisă acoperit cu perişori rari şi scurţi. Dorsal pe fiecare segment
prezintă câte o placă chitinoasă brună, prevăzută cu două şiruri paralele de puncte de
culoare închisă. Ultimul segment abdominal se teiniină cu doi spini scurţi, îndoiţi în
sus în formă de cârlig.
Pupa este albă, de până la 4,0 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Gândacul tomentos al zmeurului are o generaţie pe an, sau
una la doi ani. Iernează în stadiul de adult sau ca larvă în stratul superficial al solulului,
într-o căsuţă specială, de regulă în apropierea arbuştilor. Adulţii apar primăvara spre
sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, când temperatura solului ajunge la 12-13°C.
La început ei se hrănesc cu organele florale ale diferitor plante din familiile Rosa-ceae,
Crucifereae, Compositae etc, mai
târziu trec pe zmeur, unde se
hrănesc, perforând bobocii florali şi
consumând polenul şi nectarul
florilor, cauzând avortarea florilor
sau deformarea fructelor. Uneori
adulţii atacă şi frunzele, în care rod
mici orificii. Perioada de hrănire
preovipozitară durează 11-15 zile.
Spre sfârşitul lunii mai are loc
copulaţia insectelor, iar ponta
începe după 2-3 săptămâni de la
apariţie, respectiv în prima sau a
doua decadă a lunii iunie. Ouăle
sunt depuse izolat în flori, fixându-
le de obicei de filamentele
staminelor, pe antere ori Fig. 226. Gвndacul tomentos al zmeurului
receptacolul floral. In fiecare floare o (Byturus tomentosus E): adult; 2 -
femelă depune câte l un ou, iar în total larvг, 3 - frunze de zmeur atacate de
30-40 ouă, 4 maximvjrn până la 100- adulюi; fructe atacate de larve (dupг
120. Incubaţia durează 8-10 zile. La Bogdanov-Katikov) sfârşitul lunii iunie
apar larvele care consumă mai întâi organele florale, apoi receptacolul floral şi fructele
rozând galerii sinuoase. Evoluţia stadiului larvar durează40-45 zile. La coacerea
fructelor larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în stratul superficial al solului
(5 -15 cm adâncime) la baza plantelor gazdă, îşi confecţionează o căsuţă specială în

618
care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-12 zile.
Adulţuapămtirămânmdiapauzăpânăm O mică parte din larve (până la 25%) retrase în
sol în toamnă târziu, iernează ca atare şi nu se împupează decât în luna august a anului
următor, prezentând astfel o generaţie la doi ani.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul tomentos al zmeurului atacă
zmeurul şi căpşunul, precum şi diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr, cireş) şi
ornamentali. Este o specie florifagă. Atacă ca adult şi ca larvă. Adulţii atacă bobocii
florali pe care îi perforează consumând polenul, cauzând avortarea florilor sau
deformarea fructelor. Uneori gândacii atacă mugurii pe care îi perforează şi consumă
organele fragede sau frunzele tinere, în care rod mici orificii. Pagube mai mari produc
larvele care consumă mai întâi organele florale, apoi receptacolul în care rod galerii, iar
mai târziu atacă şi fructele, consumând pulpa fructului şi seminţele. Fructele atacate se
depigmentează şi se depreciază, având o valoare comercială scăzută. Pe lângă daunele
directe, larvele sunt transmiţătoare de agenţi patogeni, care provoacă putrezirea
fructelor. In unii ani produce pagube deosebit de mari, ajungând la 30-70% din recolta
de fructe.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se recomandă pentru distragerea
stadiilor hibernante efectuarea săpatului de toamnă printre tufe.
Având în vedere specificul zmeurului, fructele cărora sunt consumate mai mult în
stare proaspătă sau conservate, tratamente chimice speciale de combatere a
gândacului tomentos nu se aplică sau se aplica foarte rar, numai în cazul unor invazii
mari şi numai cu preparate cu un grad de toxicitate redus şi remanentă mică.
Tratamentul se aplică până la înflorirea plantelor la apariţia în masă a adulţilor
hibernanţi cu Actelllic 50 EC (0,6 l/ha) etc.

Musculiţa sau ţintarul galicol al tulpinilor de zmeur - Lasioptera rubi Heeger.

Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae
Răspândire. Ţânţarul galicol al tulpinilor de zmeur este larg răspândit în multe
ţări din Europa.
Descriere. Adultul are corpul de 1,6-2,2 mm lungime, de culoare neagră dorsal
cafeniu, acoperit cu perişori scurţi de culoare gălbuie. Antenele sunt brune, formate la
masculi din 20-21, iar la femele din 21 -25 articule. Scutelul este galben şi păros.
Picioarele sunt lungi, de culoare galbenă-cafenie. Aripile sunt transparente cu un
număr redus de nervuri, acoperite cu perişor fini. Abdomenul cu benzi transversale de
păr alb (fig. 227).
Oul este oval, pedicelat, de culoare albă.
Larva este apodă-hemicefală, la completa dezvoltare are corpul de 3,5-4 mm
lungime, uşor subţiat în partea anterioara, de culoare galbenă-portocalie. Ventral, pe
primul segment toracic prezintă spatulă sternală, care serveşte pentru deplasarea prin
sărit a larvelor.
Pupa are 2-3 mm lungime, de culoare brunie.
Biologie şi ecologie. Ţintarul galicol al tulpinilor de zmeur are 1 generaţie pe an.

619
 Iernează în stadiul de larvă în grupe (câte
2-11 larve) în interiorul galelor. Primăvara
larvele hibernante continuă să se hrănească
în interiorul galelor în care au iernat.
Ajunse la maturitate larvele se transformă
în pupe, iar spre sfârşitul lunii mai-
începutul lunii iunie, când zmeurul
înfloreşte în masă apar adulţii. Apariţia
este eşalonată, din care cauză zborul
adulţilor durează din luna mai şi până în
luna iulie. Zborul insectelor are loc
dimineaţa şi seara, între orele 12-16, când
temperatura atinge 16°C. La 2-3 zile de la
apariţie au loc copulaţia şi ponta. Ouăle
sunt depuse în grape câte 8-15 ouă pe
tulpinile tinere, la baza mugurilor.
Incubaţia durează 8-12 zile. Larvele
apărute pătrund în ţesutul cambiului

620
 mlpinilor, unde se hrănesc cu sucul celular.
Fig. 227. Ţânţarul galicol al tulpinilor de în urma atacului larvelor se produce o
zmeur (Lasioptera rubi Heeger): hipertrofiere a ţesuturilor, formându-se gale
1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - tulpini de zmeur caracteristice la suprafaţa tulpinilor atacate,
atacate (gale) (după Savzdarg, completat) Galde §e formează la 2_3 săptămâni de la

pătrunderea larvelor în tulpină. Acestea au

2-3 cm lungime şi 1-2 cm lăţime cu o suprafaţă neregulată, tuberoasă, acoperită cu
crăpături mici. Pe o tulpină se pot forma 1 -2, uneori şi mai multe gale, care se văd bine
toamna, după căderea frunzelor. Larvele continuă să se hrănească în interiorul galelor
până în toamnă, apoi rămân să ierneze.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul galicol al tulpinilor de zmeur atacă
zmeurul şi murul. Atacă larvele, care pătrund în tulpinile tinere şi se hrănesc cu sucul
celular, din care cauză la suprafaţa tulpinilor se formează gale, care uneori pot
înconjura tulpina. In urma atacului circulaţia sevei se întrerupe, Mpinile stagnează în
creştere şi se rup uşor de la nivelul galelor, dau producţii scăzute şi de o calitate
inferioară, iar mai târziu se usucă.
înmulţirea acestui dăunător este limitată de diferite specii prădătoare şi parazite,
printre care se numără: Callimome macroptera Walk., Eulemus vesicularis Retz.,
Eurytoma aterrina Schr., Inostema spinulosa Kieff, Platygaster hyllus Walk.,
Tetrastichus brevicornis Panz. etc.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se recomandă, în general măsuri
preventive: toamna sau primăvara înainte de apariţia adulţilor tăierea, înlăturarea din
plantaţii a Mpinilor atacate (cu gale) şi distragerea lor prin ardere. Tratamente
chimice speciale se aplică rar, numai în caz de invazii puternice, în perioada de zbor a
adulţilor cu Actellic 50 EC (0,6 l/ha) etc.
Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de zmeur - Thomasiniana theobaldd Barn. Ord.
Diptera, Fam. Cecidomyidae
Răspândire. Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de zmeur este răspândită în multe ţări
din Europa.
Descriere. Adultul are corpul zvelt, de 1,5-2,5 mm lungime la femelă şi de 1,0-
1,5 mm la mascul. Capul şi ochii sunt de culoare neagră, toracele cafeniu-închise, iar
abdomenul roşu-închis, acoperit cu perişori scurţi. Picioarele sunt lungi şi subţiri de
culoare cenuşie, acoperite cu perişori lungi, negri, tarsele formate din 5 articule. Aripile
sunt transparente, strălucitoare cu o nuanţă rozovie.
Oul este oval-alungit de 0,34 mm lungime şi de 0,091 mm lăţime, incolor la
depunere, iar pe măsură ce embrionul se dezvoltă, culoarea oului se închide.
Larva este apodă - hernicefală, la completa dezvoltare are corpul de 3-4 mm
lungime şi 0,8 mm lăţime, de culoare portocalie-roşcată. Pe partea ventrală, pe primul
segment toracic prezintă o spatulă sternaîă care serveşte pentru deplasarea larvelor prin
sărit.
Pupa are 1,8-2,2 mm lungime, de culoare galbenă-brunie.
Biologie şi ecologie. Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de zmeur are 4-5 generaţii pe
an. Iernează ca larvă matură, în stratul superficial al solului (0-5 cm), în mod obişnuit
la baza tulpinilor de zmeur. fn primăvară, când temperatura solului ajunge la 13°C
larvele hibernante se transformă în pupe. Adulţii apar la sfârşitul lunii aprihe-începutul
lunii mai, fapt ce coincide fenologic cu creşterea intensivă a lăstarilor. Apariţia
adulţilor în primăvară este mult eşalonată, în funcţie de temperatură, umiditate şi
durează 35-48 zile, până la mijlocul lunii iunie. Zborul insectelor are loc mai mult

621
dimineaţa şi seara, pe timp liniştit şi cald, nu zboară rapid şi timp îndelungat. Zborul
este ajutat de curenţii de aer. Raportul dintre sexe este aproximativ egal sau în folosul
femelelor, masculii zburând cu 1 -2 zile

622
mai devreme ca femelele. Insectele
adulte nu se hrănesc. Longevitatea
adulţilor este de 3-5 zile, timp în care
are loc copulaţia şi ponta. Femela
depune ouăle izolat sau în grupe de
câte 5-8 bucăţi în crăpăturile scoarţei
tulpinilor din anul trecut, precum şi
în lăstarii tineri. O femelă depune
până la 70, în medie 45 de ouă.
Incubaţia durează 2-6 zile. Larvele
apărute trăiesc grupate şi se hrănesc
cu sucul celular din ţesutul cambial.
Evoluţia stadiului larvar, în funcţie
de condiţiile

623
 Fig. 228. Musculiţa (tântaml) tulpinilor de climatice, durează 22-43 zile. Ajunse
zmeur (Thomasiniana IheobaldiBarn.): la completa dezvoltare larvele seretrag 1 -
adult; 2 - larve sub scoarţă; 3 - pupă şi coconi ai în sol, unde îşi confecţronează un co-

624
musculiţei (după Savzdarg) con mătăsos şi se transformă în
pupe.

625
Stadiul de pupă durează 8-17 zile. Noii adulţi zboară din a doua decadă a lunii iunie şi
dau naştere la o nouă generaţie. Larvele din generaţiile de vară se dezvoltă pe seama
lăstarilor tineri. Dezvoltarea unei generaţii durează24-30 zile. Larvele din ultima
generaţie ajunse la completa dezvoltare, se retrag în sol şi hibernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de zmeur este
o specie monofagă. Larvele atacă tulpinile plantelor de zmeur, sugând seva din ţesuturi.
La o infestare puternică pe un lăstar se pot înregistra până la 80-100 de larve. în urma
atacului, în locurile de lmînire se formează pete de culoare brună, care treptat se
înnegresc, pătrunzând până în centrul tulpinii. Pe locurile de hrănire se instalează
ciupercile saprofite Didimella applanata Sacc. şi Leptosphaeria coniothyrium Sacc.
care provoacă uscarea tulpimlor. Ca urmare, tulpinile atacate stagnează în creştere, se
mp uşor de la nivelul atacului. La atacuri puternice, pot fi distruse până la 30-45% de
tulpini din plantaţii.
Populaţiile acestui dăunător sunt reduse de activitatea unor specii de entomofagi,
printre care un rol deosebit au: Tetrastichus inunctus Nees., Cantharis lateralis L.,
Malachius viridis F., Anthocoris nemorum L. ş.a.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la musculiţa sau
ţânţarul galicol al tulpinilor de zmeur (Lasioptera rubi Heeger.)

Musca tulpinilor de zmeur - Chortophila dentiens Pand.

Sin.: Pegomyia rubivora Coquil. Ord. Diptera, Fam. Anthomyidae
Răspândire. Musca tulpimlor de zmeur este răspândită în multe ţări din Europa.
Descriere. Adultul are corpul de 5,5-6,0 mm lungime, de culoare cenuşie, iar
picioarele negre.
Oul este oval-alungit, de culoare albă.
Larva este apodă-acefală, are corpul de 5,0 mm lungime, de culoare albă sau
albă-cenuşie.
Pupariul are forma unui butoiaş de 4-5 mm lungime de culoare brunie.
Biologie şi ecologie. Musca mlpinilor de zmeur are o generaţie pe an. Iernează ca
larvă în interiorul pupariului în stratul superficial al solului. Transformarea larvelor
hibernante în pupe are loc primăvara în cursul lunii aprilie. Adulţii apar pe la începutul
sau mijlocul lunii mai ce, de fapt coincide fenologic cu începutul creşterii lăstarilor.
Femelele depun ouăle izolat în teaca şi la baza frunzelor din vârful lăstarilor. Incubaţia
durează 5-8 zile. Larvele apărute pătrund în tulpină, unde se hrănesc, săpând la început
o galerie dreaptă, apoi în formă de spirală sau circulară din care cauză vârfurile
lăstarilor se ofilesc, se albăstresc, apoi se înnegresc şi putrezesc. Ofilirea şi uscarea
vârfurilor lăstarilor, precum şi stagnarea în creştere a lor sunt condiţii necesare pentm
dezvoltarea normală a larvelor. Larvele continuă să se hrănească săpând galerii, până la
baza lăstarilor. Prin a doua jumătate a lunii iunie, când zmeurul înfloreşte, larvele ajung
la completa dezvoltare, rod în tulpină un orificiu de ieşire prin care se retrag în sol,
unde năpârlesc, formând pupariul în care rămân să ierneze.

626
 Plante atacate şi mod de dău-
nare. Musca tulpinilor de zmeur atacă
zmeurul. Larvele pătrund în interiorul
Mpinilor în care rod galerii în urma
cărora vârfurile lăstarilor se usucă (fig.
229). Tulpinile atacate se usucă complet
sau din mugurii de mai jos dau lăstari
noi. La invazii mari acest dăunător
poate distruge până la 35-40% de
tulpini.
Combatere, fn combaterea acestui
dăunător se recomandă în general
numai măsuri preventive: săparea
solului sub tufele de zmeur pentru
distrugerea stadiului hibemant; tăierea,
Fig. 229. Atacul muєtei tulpinilor de
înlăturarea din plantaţii şi distrugerea
zmeur
prin ardere a tulpinilor atacate (ofilite).
(Chortophila dentiens Pand.): 1 -
vвrful unui lгstar de zmeur atacat; 2-3
secюiune longitudinalг a unor lгstari
atacaюi cu larve; 4 - pupariul (dupг
Korolikov)

627
 CAPITOLUL 9 DĂUNĂTORII VIŢEI DE VIE ŞI COMBATEREA
INTEGRATĂ A LOR
Cultura viţei de vie este atacată de numeroase specii de dăunători animali, care
condiţionează cantitatea şi calitatea strugurilor, precum şi longevitatea plantaţiilor. Cu
toate rezultatele obţinute, totuşi producţia de struguri în republică este încă sub
posibilităţi, fiind diminuată anual în proporţie de peste 20-30%.
Numărul speciilor de dăunători ai viţei de vie este destul de mare. Acestea fac
parte din diferite grupe sistematice: nematozi, moluşte, acarieni, crustacee, insecte,
păsări şi rozătoare. Maj oritatea dăunătorilor sunt polifagi şi oligofagi şi numai o parte
mică sunt specifice viţei de vie. Sunt atacate toate organele viţei de vie pe parcursul
întregii perioade de vegetaţie, începând de la plantare, pana la recoltare.
Printre speciile frecvent mtâlnite, a căror activitate prezintă importanţă economică
majoră se numără: acarianul galben al viţei de vie (Schizotetranychus viticola Reck.),
acarianul galicol (Eriophyes vitis Pgst), filoxera viţei de vie (Viteus vitifolii Fitch.),
moliile strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff. şiEupoecilia ambiguella Hb.),
gărgăriţele mugurilor şi rădăcinilor (Otiorrhynchus sp.) etc.
In anii cu condiţii favorabile pentru înmulţirea dăunătorilor menţionaţi, acestea
pot produce daune mari, iar uneori adevărate calamităţi. De aceea, este important ca
determinarea şi cunoaşterea dăunătorilor să se facă rapid şi corect, pentru a interveni
promt, cu produse fitofarmaceutice selective, cât mai puţin poluante.

Acarianul galben al viţei de vie - Schizotetranychus viticola Reck.

Sin.: Eotetranychus carpini Oud.,E. viticola Reck., Tetranychus viticola Reck.
Ord.v4can',Fam. Tetranychidae
Răspândire. Acarianul galben al viţei de vie este frecvent întâlnit în multe ţări din
Europa şi America de Nord.
Descriere. Adultul (femela) are corpul oval, uşor alungit, de 0,33-0,44 mm
lungime şi de 0,25-0,32 mm lăţime, de culoare gălbuie cu mici pete pe partea dorsală
(la forma de vară) şi galbenă-portocalie şi lipsit de pete (la forma de iarnă). Masculul
este mai mic de 0,30 mm lungime şi 0,15 mm lăţime, cu opistosoma îngustată posterior
(fig. 230).

Oul este cu chorionul neted, sferic, cu aspect sticlos imediat după depunere.

Larva are corpul oval, puţin alungit, de culoare gălbuie, cu 3 perechi de picioare.
Proto - şi deutonimfa au corpul mai alungit şi 4 perechi de picioare.

Biologie şi ecologie. Acarianul galben al viţei de vie are 4-5 generaţii pe an.
Iernează ca femelă în colonii de câte 50-150 indivizi sub scoarţa coardelor şi la baza
butucilor, prin crăpăturile aracilor, spalierei sau sub frunzele uscate. In primăvară, spre
sfârşitul lunii aprilie, la pornirea în vegetaţie, când temperatura aemlui ajunge la 7-9 °C
femelele părăsesc locurile de iernare şi migrează la început pe muguri, apoi pe frunzele

628
abia apărute. Când temperatura depăşeşte 10°C, are loc apariţia şi migrarea în masă a
acarienilor, iar la apariţia primei frunze migrarea se termină. Apariţia femelelor are loc
în
mod obişnuit în zilele însorite şi
călduroase şi coincide fenologic cu
perioada de umflare şi desfacere a
mugurilor şi de creştere a lăstarilor. Pe
măsura apariţiei noilor frunze, acarienii
trec pe ele, astfel dăunătorul
treptatpopuleazătoate frunzele din tufă.
La început femelele se găsesc pe partea
superioară a frunzei, care este mai
însorită, apoi trec pe partea inferioară,
unde îşi încep activitatea de hrănire.
Perioada preovipozitară este scurtă, de
1-3 zile, după care începe ponta.
Perioada ovipozitară durează în medie
25-30 zile. Longevitatea femelelor este
de 30-35 zile, timp în care depune 30-50
ouă în funcţie de condiţiile climaterice şi
activitatea de hrânire a femelelor. Ouăle
sunt depuse pe partea inferioară a
frunzelor, de obicei de-a lungul

Fig. 230. Acarianul galben al viţei de vie primăvară şi toamnă; iar la generaţiile de
(Schizotetranychus viticola Reck.): vară 3.5 zi[e Larvele apărute se dezvoltă
1 -r_____1
femelг;
- . >> 2, ___:
- ____________1
regiunea analogenitalг
_________.vis „ 1 • .a
_____________
R

femelei; 3 - mascul; 4 - larvг; 5 - ou pe nervurilor, într-o pânză specială

frunzг; 6 - frunzг de viюг de vie atacatг (păienjeniş) ţesut de acarian. Incubaţia
(dupг Verderevsky)
durează 6-12 zile la generaţiile de
alături de adulţi. Stadiul larvar durează de la 10 până la 16 zile în funcţie de condiţiile
climatice, apoi se transformă în adulţi, care
la rândul lor, încep a se înmulţi. Generaţia a doua apare odată cu formarea
inflorescenţelor. O generaţie se dezvoltă în curs de 15-20 zile. Con&ţiile climatice
optime pentm dezvoltarea acestui dăunător sunt cuprinse la temperaturi de 16,0-22,2
°C şi umiditatea relativă de 74,0-79,3%. Toamna spre sfârşitul lunii septembrie-
începutul lumi octombrie, când temperatura aemlui se coboară sub 12°C, majoritatea
păianjenilor se retrag la iernat şi numai o parte neânsemnată rămân pe frunze până la
căderealor. Aceştia dmurmăhibemează cel mai des pe frunzele căzute.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul galben al viţei de vie atacă
frunzele viţei de vie. Adulţii şi larvele primăvara devreme, atacă mugurii foliari,
provocând deformarea lăstarilor şi stagnarea lor în creştere, iar mai târziu colonizează
partea inferioară a frunzelor, înţăpând şi sugând seva din ţesuturi. In urma atacului pe
partea superioară a frunzei apar puncte gălbui, care treptat se unesc şi formează pete
galbene-cenuşii (la soiurile albe) şi roşii-cărâmizii (la soiurile roze şi negre). La început
aceste pete cuprind zona nervurilor, apoi întregul limb foliar, fapt ce duce la uscarea şi
căderea treptată a frunzelor. Daune deosebit de mari acarianul produce în anii cu ierni
moi şi toamne lungi, secetoşi, care favorizează înmulţirea şi dezvoltarea dăunătomlui.

629
La atacuri puternice se produce defolierea timpurie a butucilor de vie, ce influenţează
negativ asupra producţiei de struguri, creşterii lăstarilor, coacerii lemnului şi formării
mugurilor de rod pentru anul viitor. Pe astfel de plante strugurii nu se coc, rămân acri,
iar viţa nu se coace. în anii de invazii pagubele pot ajunge până la 25-40 % din recoltă,
conţinutul de zahăr din boabe se reduce de la 1-3% până la 5-6%, iar aciditatea se
ridică cu 1,9-4,3%. Pagube mai mari se înregistrează îndeosebi la soiurile - Muscat alb,
Cabernet Sauvignion, Riesling italian, Pinot gris, Aligote ş. a., care simt puternic
atacate.
In reducerea pe cale naturală a populaţiilor acestui acarian o deosebită importanţă
prezintă acarienii prădători: Typhlodromus aberrans Oud., T. tiliae Oud., precum şi
coleopterul Stethorus punctillum Weise.
Combatere. Măsuri preventive. Pentru distrugerea stadiului hibemant, toamna
sau primăvara se recomandă efectuarea îndepărtării scoarţei exfoliate şi a resturilor
vegetale (frunze, bumiene etc.) şi distrugerea lor prin ardere, precum şi efectuarea
arăturilor adânci de toamnă; distrugerea sistematică a buruienelor din plantaţii care sunt
gazde intermediare ale acarianului.
Tratamente chimice se aplică în anii de invazii la avertizare şi depăşirea PED (5-
8 acarieni/frunză în faza de creştere a lăstarilor şi 15 stadii mobde/frunză în fazele de
formare şi creştere a boabelor) prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Apollo
500 SC (0,24-0,36 l/ha), Demitan 200 SC (0,075-0,125 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,32-
0,48 l/ha), Nissorun 10 WP (0,24-0,36 kg/ha), Neoron 500 EC (1,2-1,8 l/ha), Omite 30
WP (1,6-2,4 kg/ha), Omite 57 EW (1,2-1,8 l/ha), Omite 570 EC (1,2-1,8 l/ha), Mavrik
2F 22,3 FLO (0,24-0,36 l/ha), Sulf 80 % PU (10,0 -16,0 kg/ha) etc.
Tratamentele se vor aplica mai ales pe partea inferioară a frunzelor unde se
localizează acarienii, iar dacă frecvenţa acarienilor este ridicată tratamentul se repetă
după 8-10 zile.
în cazul unor atacuri masive când densitatea numerică a acarienilor depăşeşte de
două ori pragul economic de dăunare se recomandă de aplicat un tratament cu
preparatul Nissorun 10 PU (0,3 kg/ha) care are o excelentă acţiune ovicidă, larvicidă şi
nimfocidă, dar şi o acţiune în profunzime (efectul de translaminare) prin frunză,
distingând ouăle, larvele şi nimfele de pe ambele părţi ale frunzei şi în acelaşi timp nu
este periculos pentru albim şi este benefic pentru acarofagi.

Acarianul roşu al viţei de vie - Brevipalpus lewisi Mc. Gr.

Sin.: Tenuipalpus kidai Kish.,Eotetranychus lewisiMc.Gr.
Ord. Acari, Fam. Phytoptipalpidae (Tenuipalpidae)
Răspândire. Acarianul roşu al viţei de vie este răspândit în Europa de Vest,
Africa (Egipt), America (S.U. A.), Asia (Japonia), Australia.
Descriere. Adultul (femela) are corpul oval-alungit, uşor turtit dorso-ventral, de
0,24 mm lungime şi 0,15 mm lăţime de culoare cărămizie sau roşie. Partea dorsală a
corpului este rugoasă şi poartă 13 perechi de peri scurţi şi laţi. Pe gnatosomă prezintă
organite adâncite în formă de crater. Rostrul ajunge până la mijlocul femurelor
anterioare. Palpii sunt mai lungi decât rostrul, prezentând 2 sete şi o senzorie pe
segmentul distal, 2 sete pe segmentul median şi o setă mai lingă pe al treilea segment.
Partea ventrală a corpului prezintă reticulaţii mai mici decât partea dorsală. Masculul
este mai mic ca femela, cu gnastosoma puternic dezvoltată. Histerosoma este alungită
posterior. Picioarele sunt mult mai groase decât la femelă.
Oul este oval-alungit, de 0,066 mm lungime şi 0,047 mm lăţime, de culoare roşie.

630
 Larva este asemănătoare cu adultul are corpul oval, de 0,16 mm lungime, de
culoare roşie prezentând 3 perechi de picioare. Proto şi deutonimfa se deosebesc de
larve, având corpul mai alungit şi 4 perechi de picioare, dorsal cu 3 perechi de sete
lungi, late şi serate, iar restul perilor dorsali sunt scurţi şi subţiri.
Biologie şi ecologie. Acarianul roşu al viţei de vie are 4-5 generaţii pe an. Iernea-
ză ca femelă fecundată în diferite locuri adăpostite, sub scoarţa parţial exfoliată a
butucilor sau a coardelor, prin crăpăturile aracilor, spalierei etc. In primăvară, când
temperatura medie a aerului depăşeşte 10-12°C (sfârşitul lunii aprilie) odată cu
pornirea vegetaţiei, femelele părăsesc locurile de hibernare şi încep activitatea de
hrănire, locahzându-se pe diferite plante cultivate şi spontane. La început acarienii se
concentrează la baza mugurilor, iar după apariţia frunzelor migrează pe partea
inferioară a lor, unde se fixează şi încep să se hrănească. După câteva zile de la apariţie
începe ponta. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, de-a lungul nervurilor.
O femelă depune în medie 18-20, maximum- 35 ouă. Incubaţia durează 6-12 zile, în
funcţie de condiţtile climatice. Larvele apărute migrează pe alte frunze, unde ţes
unpăiangenis fin sub protecţia căruia se hrănesc, sugând seva din ţesuturi. Pe măsura
apariţiei noilor frunze, acarienii trec pe ele, colonizând treptat toate frunzele din tufă.
Stadiul larvar durează 16-22 zile, în funcţie de condiţiile climatice, trecând prin 2 stadii
(proto - şi deutonimfa), apoi se transformă în adulţi. Femelele apărute după o perioadă
de hrănire pentm maturarea sexuală de 4-10 zile, dau naştere la o nouă generaţie.
Durata unei generaţii în raport de condiţiile climatice se eşalonează timp de 15-25 zile,
iar în lunile favorabile înmulţirii (iulie-august) durează numai 10-12 zile. începând din
lunile iunie-iulie şi până toamna târziu, diferite stadii ale dăunătorului se suprapun
având o densitate mai mare a indivizilor în lunile iulie-septembrie, când media diferitor
stadii active pe o frunză variază între 98 şi 226 de indivizi.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu al viţei de vie este o specie
polifagă, atacă viţa de vie, pomii şi arbuştii fructiferi, precum şi diferite plante ierbacee
(Aster, Artiplex, Medicago, Myrtus etc). Adulţii şi larvele atacă frunzele şi lăstarii
uneori şi strugurii, pe care le înţeapă şi sug conţinutul celular din ţesuturi, formându-se
pete de culoare albă La infestări puternice cu acarieni, atacul se manifestă de obicei la
baza frunzelor, direct pe nervuri, întrempând circuitul de sevă în frunze. Ca urmare a
atacului părţile verzi ale plantei se depigmentează de clorofilă, se îngălbenesc, apoi se
brunifică şi în cele din urmă se usucă. Pagubele produse de acarieni sunt deosebit de
mari, pe timp uscat şi călduros, care accelerează atacul. La atacuri puternice, producţia
de struguri poate fi redusă cu 25-30%.
Înmulţirea acestui acarian este limitată de activitatea unor specii de acarofagi,
printre care se numără: Stethoruspicipes Casey., Scolothrips sexmaculatus Perg.,
Cheyletus eruditus Schr. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la acarianul galben al
viţei de vie (Schizotetranychus viticola Reck.).

631
Acarianul galicol sau erinoza viţei de vie - Colomerm vitis Pgst.
Sin.: Phytoptus vitis Nai., Eriophyes vitis Pgst., Acarus vitis Land. Ord. Acari, Fam.
Eriophyidae
Răspândire. Acarianul galicol al viţei de vie este răspândit în Europa, America
de Nord, Africa de Sud şi de Nord, Australia.
Descriere. Adultul are corpul alungit, cilindric, de 0,13-0,14 mm lungime şi
0,036 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie sau roşcată, acoperit cu perişori fim, având
segmentele mediane mai late, iar opistosoma îngustată posterior. Abdomenul
viermiform, inelat, format din 80 de inele. Ochii lipsesc, în partea anterioară prezintă
două perechi de picioare la care al 4-lea articul este mai dezvoltat decât al 5-lea, iar la
partea posterioară ultimul segment abdominal prezintă doi peri lungi (fig. 231).
Oul este eliptic, de 0,05 8 mm lungime şi 0,03 8 mm lăţime de culoare albicioasă,
la depunere cu aspect translucid.
Larva este asemănătoare cu femela, având dimensiuni mai mici. Biologie şi ecologie.
Acarianul galicol al viţei de vie are 5-9 generaţii pe an. Iernează ca femele
deutogenepe sub solzii mugurilor, sub scoarţa butucilor sau pe sub frunzele căzute. In
primăvară spre sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, când temperatura aerului
atinge 15,5°C, odată cu pornirea în vegetaţie a viţei de vie, femelele hibernante
părăsesc locurile de hibernare şi la început pătrund în muguri unde încep să se
hrănească. Apariţia în masă a femelelor hibernante coincide fenologic cu creşterea
lăstarilor până la 2-3 cm lungime şi cu apariţia primelor 2-3 frunze. Femelele
hibernante se localizează pe partea inferioară a frunzelor de viţă de vie, unde se
hrănesc cu seva din ţesuturi. După o perioadă
de hrănire, spre sfârşitul lunii iunie începe ponta. O femelă depune eşalonat 50-70 ouă
nefecundate, din care apar numai femele, iar
către toamnă depun ouă fecundate, din care
apar masculi şi femele. Ouăle sunt depuse pe
partea inferioară a frunzelor, fiind prinse bine
de perii articulari hipertrofiaţi, apăruţi sub
acţiunea substanţei toxice secretate de
dăunător. După câteva zile apar larvele care
se hrănesc alături de adulţi. Stadiul larvar
durează 10-20 zile, apoi apar adulţii care
migrează către frunze din vârful lăstarilor,
unde continuă să se hrănească şi dau naştere
la noi generaţii. Evoluţia unei generaţii
durează 10-14 zile, în funcţie de temperatură
şi umiditate. Condiţiile optime pentru dezvoltarea acestui dăunător sunt
Fig. 231. Acarianul galicol al viţei de vie cuprinse la temperaturi de 20-22°C şi
(Colomerus vitis Pgst.): umiditate relativă a aerului de 40-65%. In
1 - adult (femelă), văzută ventral (după Mathez); toamnă cu 4-6 săptămâni înainte de căderea
2 - atacul acarianului la frunze partea superioară frunzelor, femelele deutogene încep să se
(a) şi inferioară (b) (după Mirică)
retragă pentru hibernare. Migrarea spre
locurile de iernare începe în prima decadă a lunii septembrie, cu o intensificare a
rnigrării în luna octombrie.

632
 Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul galicol al viţei de vie este o specie
monofâgă, atacănumai viţa de vie. Atacă adulţii şi larvele, to primăvară larxîmireaîn
vegetaţie a viţei de vie, acarienii pătrund în muguri, unde se hrănesc, din care cauză
lăstarii se atrofiază, internodurile se scurtează şi inflorescenţele avortează. Mai târziu
acarienii trec pe partea inferioară a frunzelor, unde formează colonii, hrariindu-se
înţepând şi sugând seva din ţesuturi. în timpul litănirii acarianul secretă o substanţă
toxică, care acţionează asupra ţesuturilor foliare determinând hipertrofierea acestora.
Ca urmare pe partea inferioară a frunzelor are loc o hipertrofiere aperilor cuticulari,
care se alungesc, formând pete pâslaose neregulate, de 0,5-2 cm lungime, dispuse mai
mult între nervuri. Petele conţin peri cuticulari alungiţi şi îngroşaţi, bifurcaţi sau
ramificaţi în diferite sensuri (fig. 232). Aceste pete deseori sunt confundate cu cele de
mana viţei de vie, deosebindu-se prin aceea că perii de pe petele acarienilor, la
atingerea lor cu mâna nu se şterg de pe frunze. în primăvară petele sunt albicioase
gălbui, apoi devin mai mari, mai dense şi cafenii, iar spre toamnă se brunifică. Pe
partea superioară a frunzei, în dreptul acestor pete apar mici umflături (băşici)
caracteristice, sub forma unor gale, cu diametrul de 2-10 mm, de unde şi dentmiirea de
„băşicare" sau „erinoza viţei de vie".
Primele galepe frunze arw în primajumă-
tate alunii mai, iar mai târziuaparrnai multe
gale una lângă alta şi băşicarea ia aspectul
und deformaţii a limbului frunzei.
Atacurile acarianului sunt mai frecvente şi
dăunătoare în primăvară cândpot cuprinde
în întregime toată suprafaţa foliară, în timp
ce toamna daunele nu au importanţă
economică
La atacuri puternice acarianul atacă nu
numai frunzele, dar şi peţiolul frunzei,
mugurii, cârceii, pedunculul şi bobocii
florali pe care de asemenea se formează
pete pâsloase. Daune mai mari produce în
prirnăverile şi în verile secetoase şi calde,
în anii de invazii, plantele puternic infestate
stagnează în creştere, au lăstari subţiri cu
frunze mici, funcţiile fiziologice scad în
intensitate, frunzele atacate se Fig. 232. Secюiune printr-o frunzг
îngălbenesc treptat se usucă şi cad. atacatг de
Inflorescenţele atacate nu se dezvoltă acarianul galicol (Colomerus vitis
normal, se usucă şi cad, ceea ce reduce Pgst.): 1 - adult; 2 - ou; 3 - pгr cuticular
simţitor producţia de struguri. Pagube hipertrofiat (dupг Bonnemaison)
mai mari se înregistrează la soiurile Pinotgris, Pinot blanc, Pdesling italian, Cabernet
Sauvignon, etc.
în limitarea înmulţirii acestui acarian un rol însemnat au acarienii fltoseizi:
Typhlodromus tiliae Oud., Amblyseius aberrans Oud. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia
(Schizotetranychus viticola Reck.) în perioada migrării acarienilor spre frunze şi alte
organe.

633
Acarianul filocoptid sau acarioza viţei de vie - Calepitrimerus vitis Nai.
Sin.: Phyllocoptes vitis Nai. Ord. Acari, Fam. Eriophyidae
Răspândire. Acarianul filocoptil al viţei de vie este răspândit în Europa şi
America de Nord.
Descriere. Adultul (femela) este asemănător cu specia precedentă, însă are
corpul mai îngroşat, cu aspect fusiform de 0,14-0,16 mm lungime şi de 0,04-0,046 mm
lăţime, de culoare albă-gălbuie sau galbenă-brună. Scutul cefalotoracic este prevăzut
pe partea mediană cu 3 linii lonmmdinale. Setele dorsale sunt scurte, îndreptate în sus.
Rostrul este bine dezvoltat şi îndreptat în jos. Partea ventrală a corpului nu este
punctată, divizată în 50 de inele foarte înguste (fig. 233).
Larva este asemănătoare cu adultul, având dimensiuni mai mici.
Biologie şi ecologie. Acarianul filocoptid al viţei de vie are 3-4 generaţii pe an.
Iernează ca femele deutogine sub solzii mugurilor, mai ales în mugurii de la baza
coardelor, pe sub scoarţa butucilor, frunzelor etc. Primăvara devreme, odată cu
pornirea în vegetaţie a viţei de vie, când temperatura aerului depăşeşte 7-8 °C începe
activitatea acarienilor, care invadează la început mugurii pe care se hrănesc. în faza de
desfacere a mugurilor, are loc migraţia acarienilor, spre frunzele abia apărute care
începe pe la mijlocul lumi aprilie şi durează până în luna mai. In timpul migraţiei,
acarienii colonizează baza lăstarilor

634

2 inferioară a frunzelor. O femelă depune în
Fig. 233. Acarianul filocoptid al
viюei de
vie (Calepitrimerus vitis Hal.): 1
- femela, vгzutг ventral (a) єi dorsal
(b) (dupг
635
şi partea inferioară a frunzelor, unde se
hrănesc înţepând şi sugând seva din ţesu-
turi. Temperaturile reduse sub 15° C şi cu
variaţii mari, precum şi ploile abundente
din perioada migrării acarienilor (aprilie-
mai), reduc simţitor populaţiile
acarienilor hibernanţi. După câteva zile de
hrănire, pentru maturarea sexuală,
femelele încep să depună ouă. Se
reproduce pe cale partenogenetică
ovipară, masculii nu sunt cunoscuţi.
Ouăle sunt depuse izolat pe partea
medie 7-15 ouă. Incubaţia durează 6-8
zile. Larvele apărute colonizează noi
frunze, mai ales din vârful lăstarilor pe
care se hrănesc. Stadiul larvar
Mathez); 2 - coarde de viţă de vie atacată (c), cu durează 6-8 zile, apoi apar adulţii ce dau aspect
de scurtnodare şi sănătoasă (d) (după Iacob) naştere la o nouă generaţie, care se dezvoltăm
mod similar. O generaţie în primăvară se dezvoltăm curs de 22-30 zile, iar în timpul
vierii 10-17 zile. Femelele din ultimele generaţii, începând din august-septembrie se
retrag eşalonat pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul filocoptid al viţei de vie atacă mai
întâi mugurii, iar după formarea fiunzelorrnigrează pe partea inferioară înţepând şi
sugând seva. La infestări puternice are loc atrofierea lăstarilor în curs de creştere.
Lăstarii atacaţi se dezvoltă anormal, lungimea, reducându-se de 3-4 ori, iar a
intemodurilor de 2-3 ori, rămânând foarte scurte, fenomen cunoscut sub numele de
„scurtnodare parazitară". Numărul frunzelor de pe lăstarii atacaţi se reduce de 1,5 ori,
iar suprafaţa lor până la 5 ori. Frunzele atacate la început se îngălbenesc, apoi se
brunifică şi treptat se usucă. Cele mai mari daune produce la viţele tinere, mai ales pe
timp rece şi ploios. Atacurile din perioada de vară sunt fără importanţă economică. In
unii ani, în urma atacului producţia de struguri, precum şi conţinutul zahărului sunt
reduse simţitor.
Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia
(Schizotetranyhus viticola Reck.).

636
Filoxera viţei de vie - Viteus vitifolii Fitch.
Sin.: Phylloxera vastatrixPlanch.,Ph. vitifollii Fitch. Ord. Homoptera, Fam.
Phylloxeridae
Răspândire. Filoxera este originară din America de Nord (regiunea Alegând) de
unde cu butaşii de viţă de vie americană ajunge în Europa unde a fost semnalată pentm
prima dată în 1863 în Anglia şi Franţa, apoi în Portugalia 1871, Austria 1872, Spania
1877, Germania şi Ungaria 1874 etc. In Republica Moldova a fost depistată pentm
prima dată în 1875 în c.Teleşeu, Orhei, unde
a fost adusă cu material săditor din Germania.
în prezent filoxera pe glob este răspân-
dită în toate regiunile viticole din Europa,
America de Nord, Africa (Egipt), Asia
(Israel, Turcia, Siria, Liban).
Descriere. Filoxera se prezentă sub 4
forme bine distincte: galicolă sau foliară,
radi-cicolă, sexupară şi sexuată, care se
deosebesc prin caractere de ordin morfologic
şi printr-o strictă localizare pe diferite părţi
ale plantei.
Forma galicolă apteră este reprezentată
prin femele aptere (fundatrix) sau matca
coloniei galicole şi fundatrigene (fig. 23 5 {).
Fig. 234. Filoxera viюei de vie
Femela-fundatrix are corpul piriform de 1,5- (Viteus vitifolii Fitch.): 1 - adult al
2,0 mm lungime, lăţit, uşor bombat dorsal şi formei galicole; 2 - nimfг; 3 -
plat ventral de culoare galbenă-brună. Capul femelг sexuparг; 4 - 5 - 6 - adult,
şi toracele mai late decât abdomenul, care se larvг єi ou al formei radicicole (dupг
îngusteazăposterior. Femelele fundatrigene au corpul Crassi) globulos de
1,6-1,8 mm lungime şi 1,0-1,2 mm lăţime, de culoare galbenă-portocalie, cu mgozităţi
pe partea dorsală, lipsită de tuberculi. Capul şi toracele sunt lăţite, iar abdomenul uşor
îngustat posterior. Antenele sunt formate din 3 articule, ultimul fiind mai dezvoltat şi
prevăzut cu o senzorie. Rostrul este lung, ajungând până la coxele posterioare.
Forma radicicolă este reprezentată prin femele virginogene aptere, care au corpul
oval- alungit de 1,0-1,2 mm lungime, cu rostrul lung, care depăşeşte baza picioarelor
posterioare, de culoare variabilă după anotimp, vara galbenă-deschisă, iar în toamnă
brună-închisă. Pe partea dorsală a corpului prezintă aproximativ 70 de tuberculi mici de
culoare brună-deschisă, dispuşi în rânduri longitudinale simetrice: 12 pe cap, 28 pe
torace şi 30 pe abdomen. Antenele sunt scurte, formate din 3 articule (fig. 235 4).
Forma sexupară se prezintă prin femele aripate cu corpul alungit de 1,0-1,5 mm
lungime de culoare galbenă-portocalie, cu mezotoracele brun şi rugos. Antenele sunt
bine dezvoltate, ajungând până la 1 /3 din lungimea corpului, al 3 -lea articul antenal
fiind

637
mai lung decât primele două luate împreună. Are 2 perechi de aripi transparente cu
reflexe irizante, mai lungi decât
corpul.
Forma sexuată este repre-
zentată prin femele şi masculi apteri,
care au corpul alungit, larviform, de
0,45-0,50 mm lungime la femele şi
0,21-0,30 mm la masculi, de culoare
galbenă, cu aparatul bucal rudimentar
şi nu se hrănesc, având o viaţă scurtă
de 6-8 ore.
Oul de iarnă este eliptic de
0,27-0,38 mm lungime şi 0,14 mm
lăţime cu chorionul gros, reticulat, la
depunere de culoare galbenă, apoi
devine brun-deschis.
Oul de vară este eliptic de 0,18-
0,22 mm lungime de culoare verde-
gălbuie la forma galicolă şi de 0,3
mm lungime la forma radicolă de
Fig. 235. Ciclul evolutiv al filoxerei culoare galbenă-deschisă, care apoi
(Viteus vitifolii Fitch): Forma galicolг: 1 - treptat se brunifică.
ou bibernant; 2 - larvг de fundatrix; 3 - Larva este asemănătoare cu
femelг fundatrix (matca) cu ouг; 4-6 - larve femela apteră cu picioarele bine
єi femele de fundatrigene; Forma
radicicolг: 7 - larvг hibernantг; 8 - femelг dezvoltate foarte vioaie, denumită
cu ouг; 9-12 - larve єi femele cu ouг; 13 - „larva migratoare", la apariţie gal-
nimfг; 14 - femelг sexuparг; 15 - ouг benă-aurie, iar mai târziu galbenă-
depuse de femela sexuparг; 16-17- larve єi branie, dorsal cu negi brunii (forma
adulюi ai formei sexuate (dupг Borner) radicicolă), iar forma galicolă are rostrul
mai scurt, culoare galbenă-palidă, fiind lipsită de negi pe partea dorsală.
Biologie şi ecologie. Filoxera după modul de dezvoltare, prezintă două cicluri
biologice bine distincte: ciclul biologic complet pe viţele americane (Vitis riparia, V.
rupestris etc.) sau pe hibrizi producători direcţi şi ciclul biologic incomplet pe viţele
europene (Vitis vinifera).
Ciclul biologic complet. Pe viţele americane şi pe unii hibrizi producători direcţi,
filoxera se dezvoltă atât pe rădăcini cât şi pe părţile supraterestre ale plantelor, având
un ciclu biologic complet (fig. 235). Forma radicicolă iernează ca larvă de prima
vârstă, mai rar de vârsta a doua, în sol pe rădăcinile viţei la adâncimi cuprinse între 7-
40 cm. In primăvară, activitatea de hrănire începe spre sfârşitul lunii aprihe-începutul
lunii mai, când temperatura solului ajunge la 12-13 °C. Larvele hibernante se hrănesc
intens cu seva plantei, iar după a 4-a năpârlire se transformă în femele adulte, care ating
maturitatea sexuală fără a fi fecundate. înmulţirea pe rădăcini are loc pe cale
partenogenetică ovipară. O femelă depune în medie 40-100 ouă. In condiţii optime
temperatura solului de 25 °C şi umiditate între 17-23 %, femelă depune 17-20 ouă pe
zi. Incubaţia durează 4-10 zile. Larvele eclozate până la prima năpârlire sunt foarte
mobile, de unde şi numele de larve migratoare deplasându-se uşor de la un butuc la
altul prin crăpăturile din sol cu o viteză de până la 2 m/oră. Filoxera radicicolă se

638
răspândeşte mai uşor în solurile grele, argiloase, care prezintă numeroase crăpături, pe
când în solurile nisipoase, care conţin peste 60% de siliciu, răspândirea larvelor este
mult stânjenită sau chiar imposibilă, deoarece larvele migratoare nu se pot deplasa în
căutarea hranei, fiindcă alunecă şi pier de foame. Uneori larvele migratoare ies la
suprafaţa solului şi se urcă pe butuc. în acest timp pot fi răspândite în alte plantaţii cu
ajutorul curenţilor de aer, păsărilor, insectelor, animalelor şi omului. Larvele, găsind
rădăcini noi se fixează, devin imobile şi se hrănesc intens. Dezvoltarea stadiului larvar
la forma radicicolă durează20-30 zile în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi trofice,
apoi devin adulte, continuându-şi îrimulţirea până în toamnă. O generaţie durează în
medie 18-26 zile, dezvoltând până la 5-7 generaţii pe an. Insă numărul generaţiilor
filoxerei radicole depinde şi de adâncimea răspândirii dăunătorului în sol. Astfel, la o
adâncime de 50 cm, filoxera se dezvoltă în 5-6 generaţii, la 1 -2 m - 3-4 generaţii, iar la
o adâncime de 2 m şi mai mult, numai 2-3 generaţii pe an. In a douajumătate a lunii
iunie, începând din generaţia a treia, unele larve de vârstă a ni-a - a PV-a a formei
radicicole trec printr-tm stadiu de pseudonimfâ, care iese la suprafaţa solului şi după
năpârlire se transformă în femele aripate (forma sexupară) care migrează pe părţile
aeriene ale viţei, unde depun 1-4 ouăpartenogenetice de diferite dimensiuni: mici, de
0,25 mm lungime din care apar masculii şi mai mari, de 0,4 mm lungime, din care apar
femelele formei sexuate. După copulaţie femelele depun câte un ou prin crăpăturile sau
pe scoarţa butucilor care rămân pentru hibernare (stadiul hibernant al formei galicole),
rezistând la temperaturi de până la -12-14 °C. Depunerea ouălor de iarnă începe din
iulie şi durează până în toamnă. însă nu toate larvele formei radicicole dau naştere
formei sexupare. O parte rămân pe rădăcini până în toamnă, când odată cu scăderea
temperaturii până la 6-7 °C, larvele de vârsta I-ia trec în stare de hibernare, iar toate
celelalte larve pier. în primăvara anului următor, în aprilie-mai din oul hibemant apar
larvele fundatrix, care dau naştere la forma galicolă a filoxerei. Larvele apărute
migrează pe partea superioară a frunzelor de viţă americană sau de hibrizi, unde se
fixează şi începe să se hrănească intens înţepând şi sugând seva din ţesuturi, fn locul de
lirănire sub influenţa enzimei - catepsina eliminată de larve în ţesutul frunzei, care
determină hipertrofierea lor, se produce o proliferare a celulelor, formându-se pe partea
inferioară a frunzei o umflătură de forma unei urne neregulate, numită gală, care se
deschide în partea superioară a frunzei printr-un orificiu în formă de crăpătură,
prevăzută cu cili. Galele sunt bine vizibile, de mărimea unui bob de măzăriche s-au de
mazăre, de culoare la început galbenă-verzuie, iar mai târziu ruginie. La invazii mari
pot fi acoperite cu gale nu numai limbul foliar, dar şi peţiolul uneori şi cerceii.
Interiorul galei este acoperit cu perişori deşi şi rigizi. Larvele pătrund în interiorul galei
unde se dezvoltă, năpârlesc de patru ori, iar după 10-15 zile ajung la maturitate şi se
transformă în femele-fundatrix (matcă) care se înmulţeşte pe cale partenogenetică
ovipară. O femelă depune în interiorul unei gale 250-500, uneori până la 1000 de ouă,
apoi piere. După 4-6 zile apar larvele care părăsesc gala maternă şi se fixează pe limbul
aceleiaşi frunze sau migrează pe frunzele din jur, unde se hrănesc cu sucul celular,
determinând formarea unor noi gale. Larvele continuă să se hrănească timp de 10-15
zile, apoi se transformă în femele-fundatrigene, care pe cale partenogenetică, dau
naştere la o nouă generaţie. Astfel, în cursul perioadei de vegetaţie forma galicolă
(foliară) a filoxerei are 6-7, uneori până la 9 generaţii, dar cu o fecunditate din ce în ce
mai redusă încât femelele din ultima generaţie depun de obicei înjur de 100 ouă.
începând din generaţia a doua printre larvele cu caractere galicole, apar şi larve cu

639
caractere radicicole, care migrează pe organele subterane ale plantelor unde se hrănesc
şi continuă să se dezvolte pe rădăcini, ca formă radicicolă. Migrarea larvelor spre
rădăcini se produce în mod progresiv, de aceea în următoarele generaţii numărul
larvelor care migrează spre rădăcini se măreşte, iar în ultima generaţie aproape toate
larvele trec pe rădăcini.
Ciclul biologic incomplet. Pe viţele europene şi asiatice, filoxera prezintă un
ciclu biologic incomplet, deoarece întreaga evoluţie este redusă numai la forma
radicicolă care se dezvoltă pe părţile subterane ale viţei (rădăcini, radicele), având o
dezvoltare similară ca şi pe viţele americane sau pe hibrizi. Uneori pe unele soiuri
(Aligote, Riesling italian etc.) apar formele galicole însă nu prezintă importanţă
economică.
Răspândirea filoxerei în plantaţiile viticole se face prin mai multe căi: prin forma
aripată sexupară (singura formă aripată) care cu ajutorul curenţilor de aer este
transportată la distanţe de 15-30 km de la locul de apariţie; prin migraţia subterană sau
aeriană a larvelor; prin unelte de muncă, insecte, păsări etc. Insă, mai frecvent,
răspândirea filoxerei se face cu butaşii de viţe americane infestate.
Plante atacate şi mod de
dăunare. Filoxera este un
dăunător monofag, atacă diferite
specii sălbatice şi cultivate din
genul Vitis. Atacă ca larvă şi
adult, care înţeapă şi suge seva
din ţesuturile frunzelor şi
rădăcinilor, formând umflături
galiforme. Daunele produse de
filoxeră diferă după formele ei.
Fig. 236. Atacul filoxerei (Viteus vitifolii
Astfel, în urma atacului formei
Fitch.): 1 - la frunze (dupг Manolache єi
galicole, pe partea inferioară a
Boguleanu); 2 - la rгdгcini: a - tuberozitгюi; b
frunzelor se formează gale de
- nodozitгюi (dupг Kiskin)
formă aproape sferică, cu suprafaţa aspră,
neregulată (fig. 236,), însă aceste daune n-au importanţă economică, deoarece
frunzele atacate continuă să asimileze şi numai în caz de infestări puternice, când pe o
frunză se înregistrează un număr mare de gale (uneori până la 250), frunzele se
răsucesc şi funcţiile fiziologice sunt stânjenite. Ca urmare viţele atacate puternic dau
producţii de butaşi portaltoi scăzute în medie cu 10-22% şi de calitate inferioară
(lemnul coardelor nu se coace suficient, are o cantitate insuficientă de substanţe depuse
în rezervă, din care cauză scade rezistenţa la ger şi are o afinitate scăzută).
Daune deosebit de mari produce forma radicicolă, care sugând seva din ţesuturi,
elimină enzime ce determină deformarea şi hipertrofierea lor, apărând umflături
galiforme care pe rădăcinile subţiri (radicele) sunt mai mici, de o formă caracteristică
de cioc sau nod denumite ,nodozităţi" (fig. 2352b), iar pe râdăcinile groase sunt mai
mari de 4-10 mm lungime şi 1-3 mm lăţime, având un aspect canceros denumite
„tuberozităţi" (fig. 2352 ). în dreptul acestor deformaţii ţesuturile se necrozează şi se
mp, formându-se porţi pentru pătrunderea unor agenţi fitopatogeni ce provoacă
putrezirea lor. Ca urmare viţele atacate stagnează în creştere, se îngălbenesc, au frunze
vestejite, dau producţii din an în an tot mai reduse şi în timp de 5 -10 ani de la plantare
se usucă. Daunele cele mai mari se înregistrează la viţele europene cultivate pe soluri

640
grele (argiloase), unde pagubele pot ajunge până la 70-90%, datorită faptului că în
aceste terenuri, filoxera migrează uşor, de la un butuc la altul, pe când în terenurile
nisipoase migraţia larvelor este stânjenită sau chiar imposibilă, din care cauză daunele
filoxerei pe astfel de terenuri este redusă.
După cercetările efectuate în diferite ţări şi la noi, s-a constatat că, printre soiurile
şi hibrizii de portaltoi americani mai rezistente la atacul filoxerei se numără: Vitis
rupestris, V. riparia, V. berlandieri etc, iar dintre hibrizi Riparia x Rupestris, Riparia x
Gloire. In prezent în Moldova sunt raionate 5 soiuri de portaltoi rezistente la filoxeră:
Riparia x Rupestris 101-14, Berlandieri x Riparia Kober 5 BB, Berlandieri x Riparia
K04, Berlandieri x Riparia Crăcunel 2 şi Şasla x Berlandieri 41.
Viţele americane sunt atacate de forma radicicolă, dar daunele sunt reduse
deoarece prezintă rezistenţă faţă de filoxeră, datorită mai ales structurii rădăcinii
acestora, la care stratul cortical este cel mai gros, iar subeml mai dens şi mai gros decât
la rădăcinile viţei europene, pe care filoxera adesea nu-1 poate străbate cu rostul.
Datorită acestei structuri, deformaţiunile (nodozităţile şi tuberozităţile) formate pe
rădăcini sunt superficiale şi cele două straturi groase se exfoliază odată cu scoarţa prin
regenerarea ţesuturilor, rănile cicatrizându-se repede.
Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări şi la noi, au evidenţiat că rezistenţa viţei la
filoxeră este strâns legată şi de prezenţa anumitor substanţe chimice, care pot anihila
fermenţii salivari injectaţi în ţesuturile viţei. S-a constatat că, la viţele rezistente
(americane) protoplasma are un pH ridicat, astfel încât materiile albuminoide nu pot fi
descompuse de enzime, pe când la viţele sensibile (europene) catepsina descompune
materiile proteice, provocând dezintegrarea celulelor, după care urmează moartea
ţesuturilor.
Cercetările din ultimii ani au evidenţiat posibilitatea de a crea pe cale genetică viţe
rezistente la filoxeră, fără a-şi pierde calităţile.
Cercetările din ultimul timp au demonstrat că şi unele soiuri de Vitis vinifera, mai
ales plantate pe soluri uşoare, sunt rezistente la atacul filoxerei: Coarnă neagră, Rară
neagră, Cabernet Sauvignon, Moldova, Negru de Ialoveni, Doina, Rcaţiteli etc.
Combatere. în prezent în combaterea filoxerei se aplică măsuri preventive şi
curative. Pentru combaterea formei radicicole cea mai mare importanţă o prezintă
măsurile profilactice universale (preconizate de Kobber), care este una din cele mai
eficace metodă şi constă în altoirea soiurilor de viţă europeană pe portaltoi de viţă
americană (Vitisriparia, V.rupestris, V. berlandierietc.)s^ x )Q\Abnzi\\or (Riparia
xRupestris, Riparia x Gloire etc), rezistenţi la atacul filoxerei. O altă metodă preventivă
practică şi deosebit de eficientă este cultivarea soiurilor rezistente faţă de filoxeră:
Moldova, Doina, Vierul-59, Viorica, Negru de Ialoveni, Luminiţa, Codreanca,
Pervomaisky, Muscat de Basarabia, Ialovensky etc. Tot ca o metodă preventivă
prezintă o importanţă deosebită şi măsurile fitosanitare, care au scopul de a împiedica
pătrunderea filoxerei în regiunile neinfestate şi anume: evitarea plantării butaşilor pe
portaltoi american, precum şi a viţei americane sau a hibrizilor, deoarece pe acestea se
dezvoltă forma galicolă a filoxerei, formând sursele principale de răspândire a insectei;
plantarea în aceste regiuni numai material săditor de viţă europeană pe rădăcini proprii.
înfiinţarea plantaţiilor de viţă europeană pe rădăcini proprii numai în terenuri uşoare,
nisipoase (cu peste 60% bioxid de siliciu) în care filoxera nu se poate dezvolta normal.
Dacă în regiunile neinfestate apar totuşi focare sporadice, atunci trebuie hchidate în cel
mai scurt timp prin tratarea chimică a solului cu diferite substanţe gazoase. înainte de

641
aplicarea tratamentului, butucii de viţă infestaţi se scot şi se distrug prin ardere, iar altă
viţă nu se va planta în acelaşi loc decât după 6-8 ani. fn ultimul timp în unele ţări, în
regiunile neinfestate la apariţia unor focare sporadice ale filoxerei radicicole se
foloseşte preparatul Phyllodien R., pe bază de Hexaclor-butadien (HCBD) (180-200
kg/ha), pentru fiecare tratament care se aplică la sol la adâncime de 15-50 cm în doua
etape: primăvara (aprilie-mai) înainte de dezmugurire şi în toamnă (septembrie-
octombrie) după recoltarea strugurilor. Produsul Phyllodien R nu este fitotoxic, are o
eficacitate înaltă şi o acţiune de lungă durată.
Pentru combaterea formei galicole a filoxerei în plantaţiile de portaltoi la infestări
puternice se aplica tratamente chimice foliare prin rotaţie cu unul din următoarele
produse: Actellic50EC(3,0l/ha),Zolone35 EC(3,0l/ha),Fastac 100EC(0,16-0,24l/ha),
Confidor200 SL (0,3 l/ha), Chinmix 050 EC (0,48-0,72 l/ha) etc.
Gărgăriţele mugurilor şi rădăcinilor - Otiorrhynchus sp. Ord. Coleoptera, Fam.
Curculionidae (Otiorrhynchidae)
în plantaţiile viticole se cunosc mai multe specii de gărgăriţe din genul
Otiorrhynchus, care atacă mugurii şi rădăcinile viţei de vie: Otiorrhynchus ligustici L.,
O. aurosporsus Germ., O. tristis Scop., O. sulcatus F., O. ovatus L., O.asphaltinus
Germ., O. vitis Gyll. etc, printre care mai frecvent se întâlnesc şi în unii ani produc
daune considerabile, mai ales în plantaţiile de viţă de vie din apropierea pădurilor
speciile: Otiorrhynchus sulcatus F., O. ligustici L., şi O. aurosporsus Germ., care au
acelaşi mod de comportare şi produc daune similare.
Răspândire. Gărgăriţele mugurilor şi rădăcinilor sunt răspândite în Europa,
America şi Orientul Apropiat.
Descriere. Adulţii au corpul îndesat, convex dorsal, de 9,0-13 mm lungime
acoperit cu peri şi solzi deşi de culoare cenuşie-cafenie, cu luciu metalic auriu. Rostrul
este scurt şi gros, puţin mai lung decât lat, spre vârf mai lat, lângă inserţia antenelor şi
prevăzut cu o carenă longitudinală. Protoracele este de 2 ori mai lat decât lung. Pe
pronot prezintă granule convexe lucioase şi puncte dispuse longitudinal, de culoare
închisă. Elitrele sunt sudate între ele, iar aripile posterioare sunt atrofiate. Pe elitre
solzii sunt dispuşi sub forma unor dungi longitudinale. Abdomenul este aproape atât de
lung cât şi de lat (fig. 237).
Oul este oval de 0,6-0,7 mm lungime,
de culoare gălbuie.
Larva este apodă, la completa dezvol-
tare are corpul de 8-12 mm lungime, uşor
curbat, de culoare albă, cu capul cafeniu-des-
chis, acoperit cu perişori rari, rigizi.
Pupa are corpul de 8-10 mm lungime,
de culoare galbenă, pe tutunul segment abdo-
minal cu doi ţepi de culoare brună.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţele
mugurilor şi rădăcinilor au o generaţie la 2
ani. Iernează ca adult şi larvă de diferite
vârste în sol la adâncimi cuprinse între 20-60
cm, precum şi pe sub resturile vegetale şi în
alte locuri adăpostite. In primăvară devreme,
de obicei în cursul lunii aprilie, când
Fig. 237. Gгrgгriюa mugurilor єi
rгdгcinilor (Otiorrhynchus
aurosporsus Germ.): 1 - adult (dupг
Popova
642 єi Soboleva); 2 - ou; 3 -
larvг; 4 - pupг; 5 - 6 muguri єi
frunze atacate de adulюi (dupг
Prinю); 7 - rгdгcini de vie atacate de
temperatura medie zilnică a aerului depăşeşte 8-10°C, încep să apară adulţii.
Activitatea adulţilor începe odată cu înserarea şi durează toată
A

noaptea până dimineaţă. In timpul zilei se ascund sub bulgării de pământ, printre
frunzele plantelor etc., unde stau nemişcaţi până seara. Adulţii hibernanţi până la
dezmugurire se hrănesc cu mugurii pe care îi rod parţial sau total, apoi cu limbul foliar
pe care îl rod sub formă de perforaţii neregulate. După câteva zile de hrănire intensă
pentru maturarea sexuală, femelele încep să depună ouă Masculii lipsesc sau sunt rari,
de aceea reproducerea are loc în mod obişnuit şi pe cale partenogenetică. Depunerea
ouălor începe în a douajumătate a lunii aprilie, eşalonându-se până în luna august.
Ouăle sunt depuse în stratul superficial al solului (2-5 cm), la baza plantelor, în grupe
de câte 10-20 ouă. Pentru depunerea ouălor, femelele preferă de obicei solurile uşoare,
nisipoase. Longevitatea femelelor este mare şi durează în medie până la 3 ani,
depunând cel mai mare număr de ouă (până la 900 ouă) după prima hibernare. O
femelă depune în cursul vieţii până la 1000-1500 ouă. Incubaţia durează 12-17 zile.
Larvele apărute migrează în sol la 10-30 cm adâncime, uneori până la 90 cm, în funcţie
de umiditatea solului unde la început se hrănesc cu diferite resturi vegetale m
descompunere, apoi cu rădăcinile viţei de vie. Dezvoltarea stadiului larvar durează 4-12
luni în funcţie de timpul depunerii ouălor. O parte din larvele apărute din ouăle depuse
în iunie, ajung la maturitate prin lunile septembrie-octombrie, se transformă în pupă, iar
după 3-4 săptămâni apar adulţii care rămân pentru hibernare. O altă parte de larve,
apărute din ouăle depuse mai târziu nu ajung la maturitate în acest an şi rămân în sol
pentru hibernare, transformându-se în pupă în sol la o adâncime de 10-25 cm în
primăvara anului următor, iar adulţii apar în masă spre sfârşitul lunii mai începutul
lunii iunie, şi apariţia lor durează până în octombrie, dar într-un număr mult mai mic.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţele mugurilor şi rădăcinilor sunt
specii polifage, atacă viţa de vie, numeroase specii forestiere, de pomi şi de arbuşti
fructifieri, precum şi diferite specii de plante ierboase cultivate şi spontane. Atacă ca
adult şi ca larvă. Produc pagube deosebit de mari adulţii, care în primăvară atacă
mugurii, apoi frunzele abia formate. S-a constatat că pe timp călduros, timp de o
noapte, un adult distruge până la 5-7 muguri. In anii de invazii, pot fi distruşi peste 20-
30 % din mugurii viţei de vie. După apariţia frunzelor şi lăstarilor, adulţii se hrănesc pe
acestea până în toamnă, distrugând uneori aparatul foliar în mtregime, nelăsând decât
nervurile principale, ceea ce are repercursiuni directe asupra recoltei de struguri.
Larvele atacă rădăcinile, la început pe cele subţiri care sunt roase în întregime, iar
spre maturitate, atacă rădăcinile mai groase, în special pe cea centrală în care rod galerii
până la lemn, din care cauză plantele stagnează în creştere, dau recolte reduse, iar
uneori se usucă. La atacuri puternice recolta poate fi compromisă.
Combatere. Măsuri preventive. Pe sectoare mici se recomandă adunarea şi
distrugerea adulţilor la începutul apariţiei lor, prin scuturarea viţei dimineaţa când
gândacii se aflăm adormire; efectuarea arăturilor adânci de toamnă, precum şi
prelucrarea repetată a solului în perioada de vegetaţie ce contribuie la distrugerea în
masă a ouălor, larvelor, pupelor şi adulţilor.
Tratamente chimice speciale pentru combaterea gărgăriţelor mugurilor şi
rădăcinilor se aplică rar, deoarece tratamentele aplicate pentru combaterea altor specii
de dăunători ai viţei de vie (molii ete.) asigură concomitent şi o diminuare apopulaţiei
de gărgăriţe sub pragul economic de dăunare. în cazul unor invazii puternice la apariţia
adulţilor hibernanţi şi depăşirea PED (6 adulţi/plantă şi o frecvenţăaplantelor atacate de

643
50 %) se aplică tratamente chimice cu aceleaşi produse ca şi pentru molia verde a
stogurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.).
Ţigărarul - Byctiscus betulae L.
Sin.: Byctiscus betuleti F., B. alni Miill., Rhynchites betulae F. Ord. Coleoptera, Fam.
Attelabidae (Rhynchitidae)
Răspândire. Ţigărarul este răspândit în Europa, Asia Centrală şi America Centrală.
Descriere. Adultul are corpul oviform, de 5,5-9,5 mm lungime de culoare
albastră, verde sau verde-aurie cu reflexe metalice. Rostrul este puternic, lung, spre
vârf mai lat. Pronotul este aproape rotund, fin punctat, la masculi cu câte un dinte
lateral îndreptaţi spre partea anterioară. Elitrele sunt largi, aproape pătrate cu vârfurile
rotunjite, cu linii longitudinale fin punctate, acoperite cu o pubescenţă fină albă, culcate
transversal, uşor vizibilă în profil (fig. 238).
Oul este elipsoidal de 1,0 mm lungime şi 0,7 mm lăţime, alb-gălbui.
Larva este apodă, la completa dezvoltare are corpul de 5,0-8,0 mm lungime şi
2,5-3,0 mm lăţime, uşor curbat, de culoare albă-gălbuie cu capul brun, acoperit cu
perişori albi, rari.
Pupa are 5-6 mm lungime, de culoare albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Ţigărarul are o generaţie pe an. Iernează ca adult în stratul
superficial al solului, în căsuţe speciale, de obicei la 1,0-1,5 cm adâncime sau în
crăpăturile scoarţei butucilor, sub scoarţa exfoliată, pe sub frunzele căzute etc. Apariţia
adulţilor hibernanţi are loc în primăvară, în perioada de dezmugurire, de regulă spre
sfârşitul lunii apruie-începutul lunii mai, la temperaturi medii ale aerului de 15-16 °C şi
umiditate relativă a aerului cuprinsă
între 50-72%. La apariţie adulţii se
hrănesc cu muguri şi mai apoi cu
frunze, pe care le rod sub formă de
dungi înguste, provocând daune fără
importanţă economică. In perioada
lirănirii, în cazul apariţiei unui
pericol, trec în stare de amorţire şi
cad pe pământ. După 10-12 zile de
hrănire pentm maturarea sexuală, are
loc copulaţia, iar încă după 3-4 zile
începe ponta. După împerechere
femelele încep să-şi prepare locul
pentru depunerea ouălor. In acest
scop, femela face cu ajutorul rostru-
lui o tăietură la baza peţiolului,
retezându-1 numai parţial (2/3), din
care cauză circulaţia sevei este oprită,
frunza se lasă în jos, vestejin-du-se,
fiind mai uşor răsucită de insectă. Fig. 238. Юigгrarul (Byctiscus betulae
După ce frunza s-a vestejit, femela L.): 1 - adult; 2 - larvг; 3-4 - frunze de viюг
depune câte un ou şi cu picioarele de vie atacate (dupгArion)
îndoaie marginea, răsucind limbul sub formă de „ţigară", de unde şi denumirea
populară de „ţigărar". Pe măsură ce răsuceşte frunza, femela depune alte ouă, astfel că
la sfârşit, într-o ţigară se pot înregistra 5-8 ouă, uneori până la 15, iar în total o femelă

644
depune 30-40 ouă. Marginea limbului o lipeşte cu o secreţie care se întăreşte la aer,
pentru ca ţigara să nu se desfacă. O „ţigară" este confecţionată în 5-6 zile. O femelă
poate răsuci 20-30 de „ţigări". Uneori pentru a forma o ţigară, femela prinde şi
răsuceşte mai multe frunze, pe care în timp ce răsuceşte ţigara sunt lipite cu o
mucozitate care se întăreşte în contact cu aerul, ceea ce face ca ţigara să nu se desfacă.
La pomii fructiferi şi arborii forestieri, femelele formează o ţigară din mai multe
frunze, deoarece sunt mai mici şi le taie peţiolul în întregime, în afară de peţiolul
frunzei ce ţine ţigara atârnată. Incubaţia durează 8-10 zile. In general, spre sfârşitul
lunii iunie apar larvele, care se hrănesc în interiorul ţigărilor cu ţesuturile frunzei
răsucite vestejite şi în curs de putrezire. Frunzele răsucite se usucă şi cad împreună cu
larvele pe pământ. Evoluţia stadiului larvar durează20-35 zile. Spre sfârşitul lunii iulie,
larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc ţigara şi migrează în sol, până la 10 cm
adâncime, unde îşi confecţionează o căsuţă specială în care se transformă în pupă.
Stadiul de pupă durează 8-12 zile. în toamnă, de regulă în august-septembrie, apar
adulţii, care rămân în sol pentru hibernare, iar în toamnele calde şi lungi, ies din sol şi
se hrănesc cu ţesuturile frunzelor, apoi se retrag în diferite adăposturi pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Ţigărarul este o specie polifagă, atacă
numeroase specii de arbori forestieri, pomi fructiferi, preferând viţa de vie şi părul.
Atacă adulţii şi larvele. Adulţii atacă mugurii, frunzele, uneori lăstarii tineri şi chiar
florile. In primăvară devreme adulţii rod mugurii, în care sapă un canal îngust şi adânc.
Mai târziu atacă frunzele, în care rod mici orificii, neregulate. înainte de pontă,
femelele îşi confecţionează din frunze nişte cornete de forma unor ţigări, în care depune
ouă. Numărul de frunze din care sunt confecţionate ţigările este diferit şi variază în
funcţie de specia atacată. De exemplu, la viţa de vie ţigările sunt formate din 1 -2
frunze, la pomii fructiferi din 8-10 frunze, la plop şi mesteacăn din 8-12 frunze etc.
în total o femelă confecţionează până la 20-30 de ţigări, care cu timpul se usucă şi
cad. La atacuri puternice poate produce defolierea în masă a plantelor, ceea ce duce la
scăderea producţiei de struguri şi fructe şi a formării mugurilor de rod pentru anul
viitor. Larvele se hrănesc cu frunzele vestejite ale ţigărilor.
Populaţiile acestei specii sunt limitate de numeroase specii entomofage printre
care un rol mai important au: Pimpla brunnea Bris., Omorgus mutabilis Hlgr.,
Microbracon discoides Wesm. etc.
Combatere. Măsuri preventive. în focare izolate se recomandă adunarea
frunzelor răsucite (ţigărilor) şi distrugerea prin ardere; răzuirea scoarţei exfoliate de pe
butuci şi coardele mai groase şi distrugerea resturilor adunate prin ardere; în faza
hrănirii şi copulaţiei scuturarea repetată a pomilor şi arborilor infestaţi, pe prelate sau
peliculă sintetică, dimineaţa când sunt amorţiţi şi distrugerea insectelor adunate prin
ardere; strângerea şi arderea ţigărilor (a frunzelor cu larve); efectuarea arăturilor adânci
de toamnă pentm distrugerea adulţilor hibernanţi din sol.

645
 Tratamente chimice speciale pentru combaterea ţigărarului nu se aplică, sau se
aplică rar, numai în cazul unor invazii puternice, la apariţia în masă a adulţilor
hibernanţi şi depăşirea PED (8 adulţi/plantă şi o frecvenţă a plantelor atacate de 50 %),
deoarece tratamentele aplicate pentru combaterea altor specii de dăunători ai viţei de
vie, asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător.

Cărăbuşul marmorat - Polyphylla fullo L.

Sin: Melolontha fullo. L., Scarabeus fullo L.
Ord. Coleoptera, Fam. Scarabeidae (Melolonthidae)
Răspândire. Cărăbuşul marmorat este răspândit mai ales în Europa Centrală şi
Orientală, şi în Africa de Nord.
Descriere. Adultul are corpul masiv, convex de 26-36 mm lungime şi 20 mm
lăţime, dorsal de culoare neagră, brună-închisă sau brună-roşcată, acoperit cu perişori
scurţi. Partea ventrală a corpului este cenuşie-roşcată cu o pubescenţă fină, cenuşie.
Antenele sunt brune-roşcate, cu măciuca antenală la mascul formată din 7 lamele, iar la
femelă din 5. Elitrele sunt brune, acoperite cu perişori albi sau gălbui, dispuşi sub
formă de numeroase pete neregulate, care le dau un aspect marmorat, de unde
denumirea de „marmorat". Picioarele sunt acoperite cuperi deşi, gălbui (fig. 239).
Oul este oval, de 4-5 mm lungime şi 3-3,5 mm lăţime, de
culoare albă.

Larva are corpul masiv, puţin încovoiat, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun
strălucitor. Seamănă mult cu larva cărăbuşului de mai (Melolontha melolontha L.),
deosebindu-se prin dimensiuni mai mari ale corpului (60-75 mm) şi prin dispoziţia
perişorilor de pe ultimul sternit anal, care prezintă median
două rânduri longitudinale, paralele, de spini scurţi, a câte
6-9 fiecare.

Pupa are 35-45 mm lungime, la început de culoare gălbuie şi galbenă-brunie

înaintea apariţiei adultului.
Biologie şi ecologie. Cărăbuşul marmorat are
o generaţie la 3 ani, uneori la 4 ani. Iernează ca
larvă de diferite vârste în sol, la 35-60 cm adâncime.
In primăvară, devreme, spre sfârşitul lunii martie-
începutul lunii aprilie, larvele hibernante migrează în
straturile superioare ale solului, unde la o umiditate
suficientă, rămân la o adâncime de 10-30 cm în tot
timpul verii. în unii ani se înregistrează o migrare Fig. 239. Cărăbuşul marmorat
verticalăalarvelormfunctiedecondiţiiledeunti (Polyphylla fullo L.):
a solului. La uscarea Stratului superior al solului, 1 - adult; 2 - larvă; 3 - segmentul anal
larvele migrează în adâncime, iar după ploi abun- al larvei (după Săvescu) dente, irigaţie

646
etc., se ridică către suprafaţă. După 33-34 luni de evoluţie, larva de vârstă a Ilf-a ajunge
la maturitate în luna mai şi se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 20-25 zile.
Apariţia adulţilor are loc în prima jumătate a lunii iunie şi durează până la sfârşitul
lunii iulie-începutul lumi august. Perioada de zbor a adulţilor este de 35-59 zile. Zborul
adulţilor este crepuscular, începe de regulă în jurul orei 20 când intensitatea luminii
este între 2-120 lucşi, în medie 19-37 lucşi şi durează între 40 şi 90 minute. Zborul
maxim se înregistrează la o intensitate a lumimi de 1 -5 lucşi. In timpul zilei adulţii se
ascund în sol, pe partea umbrită a coardelor viţei de vie etc. Curând după apariţie, de
obicei după 4-6 zile, are loc copulaţia, apoi femelele încep să depună ouă, care durează
până în luna august. Ouăle sunt depuse în sol la o adâncime de 20-30 cm, preferând
solurile uşoare, nisipoase şi slab humifere. în acest scop femele pătrund în sol, unde
depune 10-40 de ouă, apoi pier. Prolificitatea unei femele este de 60-70 ouă. Incubaţia
durează 10-14 zile. în lunile iulie-august apar larvele, care se hrănesc cu rădăcinile
diferitor plante, evoluând timp de 3 ani. In fiecare an spre sfârşitul toamnei, larvele se
retrag la adâncimi mai mari în sol, pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul marmorat este o specie polifagă,
atacă diferite specii de arbori forestieri, pomi, arbuşti fructiferi, precum şi diferite
specii de plante ierboase (porumb, floarea soarelui, grâu etc). Atacă atât ca adult cât şi
ca larvă. Adulţii sunt filofagi, ei se hrănesc cu frunzele plantelor, atacându-le sub
forma unor rosături specifice dantelate, producând daune fără importanţă economică.
După urni autori adulţii nu se hrănesc. Daune deosebit de mari produc larvele,
îndeosebi în şcolile de viţă, în plantaţiile tinere, mai ales în cele de pe terenurile
nisipoase, pe care dăunătorul le preferă. Larvele, mai ales cele din vârsta a 3 -a, atacă
rădăcinile şi lăstarii butaşilor plantaţi în şcolile de viţă, precum şi rădăcinile viţelor din
plantaţiile tinere, în care sapă cavităţi sub forma unor galerii, iar uneori le retează. In
anii de invazie numărul larvelor de P. fullo la un butuc pot ajunge la 6-8 şi chiar 10-12
indivizi. Plantele atacate nu mai cresc normal şi în scurt timp se usucă. Spre deosebire
de alte specii de larve Scarabaeidae, larvele acestei specii pot roade şi rădăcinile mai
groase de viţă, mai ales când sunt în ultimele stadii de dezvoltare. Uneori pot fi atacaţi
şi butucii bătrâni, care stagnează în creştere şi treptat se usucă.
înmulţirea cărăbuşului marmorat este frânată de activitatea unui complex de
duşmani naturali: prădători şi paraziţi. Dintre prădători un rol important au numeroase
păsări, ca cioara de câmp, cioara cenuşie, graurul, coţofana, grangurul, dumbrăveanca
etc, precum şi diferite animale vertebrate, ca: bursucul, vulpea, ariciul, cârtiţa, şopârla,
broasca etc. Printre paraziţi, se menţionează: Microphthalma disjuncta Wied.,
Sarcotrichina subcylindrica Portsch., Sarcophaga albiceps Meig., Cnephalia
bucephala Meig., Iiphia jemorata R, T. morio R, Scolia quadripunctata R, precum şi
ciuperci entomopatogene care provoacă îmbolnăvirea larvelor: muscardina verde
(Oospora destructor) etc.
Combatere. Măsuri preventive. Pe suprafeţe mici se recomandă combaterea
adulţilor la apariţie, prin scuturarea viţei sau a arborilor, apoi adunarea şi distmgerea
acestora. In combaterea larvelor se recomandă efectuarea arăturilor adânci de toamnă,
precum şi lucrarea repetată a solului în vii, livezi şi pepiniere, în cursul perioadei de
vegetaţie, pentru distmgerea stadiilor aflate în sol (ou, larvă, pupă).
Tratamente chimice. La invazii puternice peste 5 larve/m 2 se aplică tratamente la
sol cu insecticide granulate, prin încorporarea în sol odată cu executarea lucrărilor
solului sau cu aplicarea mgrâşămrntelor cmmice cu 2-3 săptămâni înaintea plantării sau

647
la sădirea plantelor. Rezultate bune în combaterea larvelor cărăbuşului marmorat pe
suprafeţele mici puternic infestate se pot obţine şi prin mocirlirea înainte de plantare a
rădăcinilor butaşilor viţei de vie într-o soluţie cu consistenţa smântânii, formată din
dejecţii de bovine, lut şi pământ, luate în părţi egale, la care se adaugă apă după
necesitate şi 10-20 g de Zolone 35 EC la 101 de mocirlă.

Gândacul scriitor -Adoxus obscurus var. villosulus Schr.

Sin.: Adoxus vitis L., Bromius obscurus L., B. vitis E, Eumolpus vitis L. Ord.
Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Eumolpidae) Răspândire. Scriitorul este răspândit
în Europa, Africa de Nord, America de Nord şi Japonia.
Descriere. Adultul are corpul scurt şi masiv aproape patratiform, de 5-6 mm
lungime şi 2-3 mm lăţime, cu capul puternic, îndreptat în jos, puţin vizibil. Capul şi
toracele sunt negre. Antenele sunt lungi, formate din 12 articule de culoare roşie-
portocalie. Pronotul este globulos, mai îngust decât baza elitrelor, acoperit cu perişori
scurţi cenuşii. Elitrele sunt brune-negricioase, fin punctate longimdinal, acoperite cu o
pilozitate abundentă (villosulus) roşietică. Partea ventrală a corpului este neagră-mată
uniform. Picioarele sunt bine
dezvoltate, negre, în afară de tibia,
care este roşie-ruginie (fig. 240).

Oul este elipsoidal de 1,0 mm lungime şi 0,3 mm lăţime cu chorionul neted,

strălucitor, la depunere galben-palid, apoi galben-închis.
Larva la completa dezvoltare are corpul uşor încovoiat de 6-10 mm lungime, de
culoare albă, cu capul galben-bruniu, picioare bine dezvoltate. Corpul este acoperit
dorsal mai ales pe torace cu perişori rari.
Pupa are 6-6,5 mm lungime, albă-gălbuie, acoperită cu perişori
^runu- Fig. 240. Gândacul scriitor (Adoxus obscurus L.):
Biologie şi ecologie. Gân- i _ adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - 6 - 7 - strugure, dacul
scriitor are o generaţie pe lăstar şi frunză atacate de adulţi; 8 - rădăcini, atacate de an. Iernează ca
larvă matură sau larve (duPă Balachowsky) ca pupă în sol la 10-40 cm adâncime. în
primăvară, de obicei în perioada dezmuguririi, larvele hibernante se transformă în pupă
stadiul care durează 8-12 zile, în funcţie de condiţiile climatice, temperatură şi
umiditate a solului. în a douajumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie, apar
adulţii, longevitatea cărora este în medie de 3 luni. Timp de 2-3 săptămâni pentm

648
maturarea sexuală adulţii se hrănesc cu frunzele viţei de vie, apoi cu boabe verzi şi
chiar cu lăstari. In perioada hrănim, adulţii, la cel mai mic zgomot se lasă să cadă pe
pământ, unde cu greu pot fi găsiţi. Este în general o specie partenogenetică, masculii nu
se cunosc. Depunerea ouălor începe din luna iunie şi este mult eşalonată pe o perioadă
aproape de 2 luni. Femela depune ouăle sub scoarţă sau în crăpăturile butucilor, de
regulă în zona coletului. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 5-40 (în medie 30 de ouă).
O femelă depune în total 80-120 ouă. Incubaţia durează 10-12 zile. Spre sfârşitul lunii
iunie apar larvele, care imediat migreazăîn sol pe rădăcinile viţei de vie pe care le rod
liniar. Larvele continuă să se hrănească până în toamnă când migrează la40-50 cm
adâncime unde îşi fac o cămămţă specială în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul scriitor atacă diferite specii din
genul Vitis, precum şi alte plante: Epilobium, Saxifraga, Fragaria etc. Atacă atât ca
adult cât şi ca larvă. Adulţii atacă frunzele, lăstarii şi boabele. Pe frunze rod perforaţii
înguste liniare sau arcuite de 12-15 mm lungime şi 1,5-2,0 mm lăţime, care la atacuri
puternice acoperă întreaga suprafaţă, adesea întretăindu-se unele cu altele formând
astfel diferite litere I, V, X etc, dându-i aspectul unui scris de unde şi denumirea
populară a insectei de „gândac scriitor „. La invazii masive adulţii ataca lăstarii şi
boabele verzi pe care rod dungi liniare, determinând stagnarea în creştere a acestora.
Larvele atacă rădăcinile pe care le rod sub forma unor canale înguste. La început atacă
rădăcinile mai subţiri, iar spre maturitate atacă rădăcinile mai groase, în care rod galerii
adânci, încât larvele încap în interior, distrugând astfel nu numai ţesutul corticai, dar şi
lemnul, prin care pătrund diferiţi agenţi patogeni, provocând putrezirea lor.
Combatere. Măsuri preventive. Se recomandă săparea solului din jurul
plantelor, precum şi efectuarea arăturii adânci de toamnă pentru distmgerea stadiului
hibernant; în cursul perioadei de vegetaţie, se recomandă lucrarea repetată a solului
pentru distmgerea larvelor tinere etc.
Tratamente chimice speciale pentru combaterea gândacului scriitor nu se aplică,
deoarece tratamentele aplicate pentru combaterea altor specii de dăunători ai viţei de
vie ţin sub control şi populaţiile acestui dăunător.
In cazul unor invazii puternice, la semnalarea atacurilor şi apariţiei în masă a
adulţilor se pot aplica tratamente chimice cu aceleaşi produse ca şi la molia verde a
strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff).

Molia verde a strugurilor (Eudemisul) - Lobesia botrana Den. et Schiff.

Sin.: Polychrosis botrana Den. et Schiff., Eudemis
botrana Frey. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae
Răspândire. Molia verde a strugurilor este
răspândită în toate regiunile viticole din sudul
Europei (Franţa, Italia, Grecia etc), în nordul
Africii, America de Nord, Asia Mică, Japonia.
Descriere. Adultul are corpul de 7-8 mm
lungime de culoare galbenă-cenuşie la masculi şi
galbenă-verzuie la femele, cu anvergura aripilor de 11
-13 mm. Antenele sunt filiforme, galbene, lungi,
formate din 50-52 articule, atingând jumătate din
lungimea aripilor. Aripile anterioare sunt de culoare
cenuşie-cafenie cu pete şi dungi brune-închise, care
alternează cu dungi albastre sau albastre-
Fig. 241. Molia verde a strugurilor
(Lobesia botrana Den. et Schiff.):
1 - adult; 2 - larvг; 3 - pupг оn
649 cocon sub scoarюг; 4 -
inflorescenюг, atacatг de larvele
din prima generaюie; 5 - strugure
atacat de larvele generaюiilor a Il-
cenuşii, dându-i un aspect pestriţ. Pe marginea apicală prezintă franjuri fini de culoare
deschisă. Aripile posterioare sunt cenuşii-deschise cu zonele marginale mai închise,
prevăzute cu fîanjuri lungi pe margini (fig. 241).
Oul este eliptic, uşor turtit dorso-ventral, de 0,6-0,8 mm lungime şi 0,5 mm lăţime
cu chorionul neted, la depunere de culoare albă-gălbuie şi cenuşie verzuie cu reflexe
opalescente lucioase la ecloziune.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 10-12 mm lungime de culoare
verzuie, verde-cenuşie sau verde-brunie, acoperit cu peri, iar capul, pronotul şi
picioarele sunt de culoare brună-roşcată. Coroana picioarelor abdominale este circulară
formată din 40-42 croşete, amplasate în 3 rânduri, iar cele anale din 24-30 croşete.
Pupa are 5-6 mm lungime, de culoare brună-verzuie sau cărămizie.
Biologie şi ecologie. Molia verde a strugurilor are 3 generaţii pe an. Iernează ca
pupă intr-un cocon mătăsos, alb, fixat sub scoarţa exfoliată a butucilor, aracilor, în
crăpăturile spalierei, în şiraguri atacaţi şi uscaţi, rămaşi pe butuci după recoltare, mai
rar pe sub resturile vegetale şi în crăpăturile solului. Apariţia fluturilor în primăvară
este în funcţie de temperatură şi are loc la temperaturi medii zilnice ale aerului ce
depăşesc 14-15°C şi fluxul luminos sub 60-80 lucşi. Calendaristic apariţia adulţilor are
loc de regulă în ultimele zile ale lunii aprilie sau în prima decadă a lunii mai. Apariţia
fluturilor se eşalonează în tot cursul lunii mai, îndeosebi în primăverile reci şi durează
până la 30 zile. Condiţii favorabile pentru zbor, este temperatura aerului de 15-30 0 C,
timp liniştit şi cer acoperit. Zborul în masă are loc la temperaturi de 20-27° C şi
umiditate de peste 60 %. Zborul este crepuscular, în timpul zilei adulţii stau imobili pe
partea inferioară a frunzelor, iar dacă sunt deranjaţi zboară neregulat şi de scurtă
durată, căutând repede un alt adăpost sub frunze. Pe timp înnorat se întâlnesc zburând
şi ziua. în perioada de zbor, se răspândeşte uneori la distanţe destul de mari cu ajutorai
curenţilor de aer.
Adulţii se hrănesc cu nectarul diferitor plante cultivate şi spontane şi cu alte sucuri
dulci. După o perioadă de hrănire de 3-5 zile, pentru maturarea organelor sexuale, are
loc copulaţia, apoi imediat femelele încep să depună ouă. Ponta se eşalonează pe o
perioadă de 20-30 zile. Ouăle sunt depuse izolat, mai rar în grupe mici (2-5 bucăţi) pe
bobocii florali, pe ramificaţiile sau pe axul inflorescenţelor şi mai rar pe cârcei, lăstari,
frunze sau pe peţioluri. Longevitatea adulţilor este de 7-12 zile, timp în care o femelă
depune 60-160 ouă (în medie 80 -l 00 bucăţi) în funcţie de condiţiile climatice.
Umiditatea ridicată a aerului în perioada depunerii ouălor şi a incubaţiei are o influenţă
deosebit de favorabilă asupra numărului de ouă depuse, precum şi asupra dezvoltării
lor. La o umiditate scăzută a aerului prolificitatea femelelor se reduce mult, iar o mare
parte din ouăle depuse pier. Din această cauză, viile situate în locurile joase sunt
infestate mai puternic de molia verde a stmgurilor, decât viile aşezate pe panta
dealurilor. Incubaţia, la temperaturi de 17-20 °C şi umiditatea aemlui de 65-70%,
durează 9-10 zile. Larvele eclozează eşalonat, începând de la sfârşitul lunii mai sau
începutul lunii iunie şi durează timp da 20-30 zile. Acestea se hrănesc cu bobocii
florali, apoi cu boabele de-abia formate, înconjurându-le cu fire mătăsoase albe sub
forma unor cuiburi tubulare dense, care le servesc la deplasare spre noi organe şi ca
adăpost la condiţii climatice nefavorabile şi a duşmanilor. Larvele speciei Lobesia
botrana Den. et Schiff. sunt foarte mobile, fiind deranjate sau când simt un pericol se
agită efectuând mişcări fie înapoi sau înainte, apoi se lasă pe un fir de mătase, căzând
pe suprafaţa solului, iar după ce pericolul a trecut se urcă din nou pe viţa de vie, pe

650
aceleaşi ciorchine sau pe altele, formând un nou cuib, în care continuă să se hrănească.
Evoluţia stadiului larvar la temperaturi de 20-25 °C, durează25-30 zile, timp în care
năpârlesc de 4 ori. Spre sfârşitul lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, îşi
confecţionează coconi mătăsoşi în ciorchinii atacaţi, în frunzele răsucite, sub scoarţa
exfoliată sau în crăpăturile butucilor, spalierei şi aracilor, în interiorul cărora se
transformă în pupă, stadiul care durează 10-12 zile. Adulţii generaţiei a doua apar spre
sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, cu maximum pe la mijlocul lunii iulie.
Femela depun ouăle izolat pe boabele verzi sau aflate în pârgă la soiurile timpurii.
Incubaţia la temperaturi de 24-26°C şi umiditate de 62-67% durează 5-7 zile. Larvele
generaţiei a doua apar în a doua decadă a lunii iulie şi evoluţia durează până la sfârşitul
lunii. La început se hrănesc liber la suprafaţa boabelor verzi, rozând cavităţi mici, iar
după prima năpârlire rod în boabe un orificiu circular prin care pătrund sub tegumentul
boabelor, formând la început o galerie superficială uşor vizibilă, iar mai târziu pătrund
în interioml boabelor unde se hrănesc cu pulpa acestora, formând o cavitate mai mare,
oval-alungită, căptuşită cu fire mătăsoase. Spre deosebire de larvele primei generaţii,
larvele generaţiei a doua şi a treia nu formează cuiburi mătăsoase dense ci numai
uneori strâng cu ajutorul unor fire subţire câte 2-3 boabe atacate. Spre sfârşitul lunii
iulie-începutul lunii august, larvele ajung la completa dezvoltare, se retrag sub diferite
adăposturi, ca şi prima generaţie unde se transformă în pupă. Adulţii generaţiei a treia
apar după 7-8 zile, de obicei în a doua jumătate a lunii august şi zborul durează până în
luna septembrie. Ouăle sunt depuse izolat pe boabele în pârgă sau coapte. Spre sfârşitul
lunii august-îriceputul lunii septembrie apar larvele, care se hrănesc consumând pulpa
boabelor până în luna septembrie când ajung la completa dezvoltare, se retrag în
diferite adăposturi unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi în care se transformă în
pupă, stadiul în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia verde a strugurilor este o specie polifagă,
atacă peste 30 de specii de plante lemnoase şi ierboase, producând daune mai mari la
viţa de vie. Este considerat, după filoxeră, cel mai periculos dăunător al viţei de vie.
Atacă larvele diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele primei generaţii atacă
bobocii florali şi florile, înfăşurându-le cu fire mătăsoase albicioase sub formă de
cuiburi. O larvă poate distruge 2-3 boboci pe zi, iar pe parcursul perioadei de
dezvoltare până la 60-80 boboci florali care se usucă şi cad. După înflorire larvele atacă
boabele în formare, iar în anii de invazii, rod galerii şi în interiorul lăstarilor tineri, care
se ofilesc şi se usucă. Pagube mai mari se înregistrează în primăverile răcoroase când
înflorirea întârzie. Larvele generaţiei a doua atacă boabele verzi, de mărimea unui bob
de mazăre, în care pătrund în interior, unde se hrănesc cu pulpa lor. Boabele atacate
puternic se brunifică şi cad, iar cele atacate mai puţin se cicatrizează şi continuă să se
dezvolte, ajungând la maturitate. O singură larvă poate să distrugă până la 18-20 de
boabe. Larvele generaţiei a treia atacă boabele în pârgă sau coapte, producând daune
deosebit de mari. Acestea nu pătrund în boabe, dar le perforează, rozând pulpa numai
la exterior. Boabele atacate pe timp secetos se usucă, zbârcindu-se ca o pungă, iar în
anii ploioşi, pe rănile provocate de larve şi pe sucul scurs din boabe se instalează
diferiţi agenţi fitopatogeni, ca putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea Pers.), mucegaiul
albastru (Penicilliumglaucum Let.) etc., care duce la putrezirea în masă a boabelor. Ca
urmare strugurii atacaţi sunt depreciaţi, atât cantitativ cât şi calitativ, iar vinurile
provenite din tiorchinii atacaţi sunt de calitate inferioară (sunt acide, cu un procent
foarte mic de alcool, datorită unei cantităţi reduse de zahăr în must, fără buchet şi se

651
înbolnăvesc de „băloşire"). Pierderile de recoltă, în cazul unor atacuri intense pot
ajunge până la 80% din recoltă de struguri, fn anii cu veri şi toamne ploioase poate
compromite recolta. Mai puternic sunt atacate soiurile de masă şi soiurile de vin cu
ciorchinile compacte şi de formă cilindrică. Printre soiurile mai puternic atacate se
citează: Aligote, Muscat Ottonel, Perla de Csaba, Rcaţitele, Riesling italian, Pinot gris,
Pinot blanc, Struguraş, Doina etc, mai puţin atacate sunt Coarnă neagră, Rară neagră,
Moldova etc.
Populaţiile moliei verde a strugurilor sunt limitate de numeroase specii
entomofage, printre care un rol mai important au speciile parazite: Dicaelotes
erythrosoma Wesm., D.parvulus Grav.,Exochus coronatus Grav., Gambrus inferus
Thoms., Habrocryptus alternator Grav., Hemiteles areator Grav., Scambus calobata
Grav., Trichogramma euproctidis Gir. etc.
Combatere. Pentru combaterea moliei verzi a strugurilor se aplică măsuri
agrotehnice, biologice şi curative. Printre măsurile agrotehnice un rol mai important au:
înfiinţarea noilor plantaţii de viţă de vie pe tulpini înalte, susţinute pe spalieri din beton
şi la distanţe corespunzătoare ca plantele să fie bine aerisite şi luminate, creându-se
astfel condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea dăunătomlui; în primăvară pentru
distrugerea stadiului hibemant concomitent cu tăierea viţei de vie se recomandă
îndepărtarea scoarţei exfoliate de pe coarde şi trunchi şi distrugerea prin ardere; după
tăierea viţei de vie toate resturile de viţă vor fi strânse şi scoase din vie şi distrase prin
ardere; legatul corect în uscat al braţelor şi coardelor, pentru a evita îndesirea lăstarilor,
precum şi efectuarea la timp a operaţiilor în verde (phvitul, copilitul, ciupitul etc),
asigurându-se astfel o aerisire mai bună a butucilor; în acelaşi scop se distrug
buruienile prin efectuarea la timp a lucrărilor de mtreţinere; pe suprafeţe mici, odată cu
operaţiile în vedere se recomandă şi distrugerea inflorescenţelor infestate şi a
ciorchinilor atacaţi.
Ca măsuri biologice se recomandă utilizarea viespei oofage Trichogramma sp.,
care se lansează de două ori la fiecare generaţie, la începutul pontei şi la depunerea în
masă a ouălor, folosindu-se de fiecare dată câte 50-100 mii viespi/ha, iar la infestări
puternice doza lansării poate fi dublată; aplicarea tratamentelor cu preparate
microbiologice (1-2 tratamente pentru fiecare generaţie la intervale de 5-7 zile) pe bază
de (Bacillus thuringiensis Beri. şi Bacillus cerens etc), obţinându-se o reducere
semmficativă a populaţiilor acestui dăunător.
Rezultate bune în combaterea moliei verde a strugurilor se pot obţine prin
utilizarea capcanelor cu feromonul specific-Grozdemon, care se instalează în plantaţii
la sfârşitul lunii aprilie, la înălţimea inflorescenţelor, fie prin captarea în masă a
masculilor cu 9-18 capcane/hectar, fie prin metoda dezorientării masculilor sau
sterilizarea lor.
Măsuri chimice se aplică în anii de invazii, în momentele optime (apariţia în
masă a larvelor -1 -2% de larve eclozate), înainte de pătrunderea acestora în
inflorescenţe sau în boabe. Avertizarea tratamentelor de combatere se efectuează pe
baza dinamicii zborului adulţilor, care se stabileşte cu ajutorul cuştii de avertizare,
capcanelor luminoase sau capcanelor feromonale. In ultimul timp, avertizarea
tratamentelor se efectuează cu ajutorul capcanelor cu feromonul specific sintetic -
Grozdemon, care se instalează în plantaţii, câte 1 capcană/3-5 ha. In cazul când se
înregistrează peste 20-25 capturi/carx^nă/zilnic se fac evidenţe suplimentare asupra
pontelor şi larvelor pe inflorescenţe (la 1 generaţie) şi bobite (a 2-a şi a 3 generaţie).

652
 Tratamentele chimice se justifică la depăşirea PED (peste 10 ouă sau larve/100
inflorescenţe ori ciorchini). Acestea se aplică în momentul eclozării larvelor (când au
eclozat 1 -2% de larve din ouă), iar celelalte ouă se află în faza de „căpuşorul negru".
Numărul tratamentelor variază în funcţie de densitatea numerică a dăunătorului.
La infestări slabe (1-10 ouă/100 inflorescenţe sau ciorchini) tratamentele chimice nu
se aplică; la infestare medie (11-20 ouă şi larve/100 inflorescenţe sau ciorchini) se
aplică câte 1 tratament pentm fiecare generaţie; la infestări înalte (21-60 ouă şi
larve/100 inflorescenţe ori ciorchine) se recomandă un tratament pentm generaţia I-a şi
două tratamente pentm generaţia a doua; la infestări puternice (peste 60 ouă şi
larve/100 inflorescenţe sau ciorchini) se recomandă câte două tratamente pentm fiecare
generaţie.
Combaterea chimică a moliei verzi a strugurilor se poate realiza prin tratamente
foliare, aplicate prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Actellic 50 EC (0,6-
21/ha), Zolone 35 EC (2,0-2,5 l/ha), Arrivo 250 CE (0,26-0,38 l/ha), Alfa Cipi 10 EC
(0,24 l/ha), Bulldock 025 EC (0,6 l/ha), Confidor200 SL (0,3 l/ha), Cypersan 250 EC
(0,24-0,36 l/ha), Insegar 25 WP (0,6 kg/ha), Fastac 100 EC (0,16-0,24 l/ha), Karate
Zeon 5 CS (0,32-0,48 l/ha), Nomolt 150 SC (0,5-0,75 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,4-0,6
l/ha), Decis 2,5 EC (0,4-0,6 l/ha), Valsaciper 250 EC (0,38 l/ha), Şarpei 25 ME (0,38
l/ha), Sămpai EC (0,4-0,6 l/ha), Valsamba 25 EC (0,8-1,2 l/ha) etc.
In cazul unor infestări puternice rezultate mai bune se pot obţine la utilizarea
produselor inhibitoare de sinteză al chitinei (Insegar 25 WP (0,6 kg/ha), Nomolt 150
SC (0,5-0,75 1/ha etc), câte un tratament/generaţie, datorită eficacităţii înalte şi acţiunii
îndelungate a preparatelor (20-30 zile).
Molia brună a strugurilor (Cochilisul) - Eupoecilia ambiguella Hb.
Sin.: Clysia ambiguella Hb., Clysia roserana Tr., Cochylis ambiguella Hb. Ord.
Lepidoptera, Fam. Cochylidae
Răspândire. Molia brună a stogurilor spre deosebire de specia precedentă este
răspândită îndeosebi în regiunile mai umede din Europa, Africa de Nord, Asia
Centrală, India, Japonia şi Taivan.
Descriere. Adultul are corpul de 7-8 mm lungime cu anvergura aripilor de 12-15
mm. Capul şi toracele sunt brune-roşcate, iar abdomenul cenuşiu-galben. Aripile
anterioare sunt de culoare galbenă ca mătasea, strălucitoare, fn partea mediană prezintă
o bandă lată transversală, trapezoidală de culoare brună-albăstruie mai lăţită spre
marginea anterioară. Aripile posterioare sunt brumi-cenuşii la masculi, şi albicioase la
femele cu franjuri lungi şi subţiri pe margine. A 3-a pereche de picioare prezintă câte 2
pinteni fiecare (fig. 242).
Oul este elipsoidal, plat, de 0,8-0,9 mm lungime şi 0,7 mm lăţime, strălucitor.

653
 Larva are corpul de 12-14 mm lungime, de culoare variabilă, de la verde cenuşie
la larvele tinere, până la brună-roşcată
sau bmnă-măslinie la larvele mature.
Capul, primul segment toracic şi
picioarele sunt de culoare brună-închisă
sau neagră strălucitoare. Corpul este
acoperit cu numeroase tubercule de
culoare brună, cu câte 2-3 peri de
culoare închisă. Primele patru perechi de
picioare abdominale au câte 25-30 de
croşete, dispuse în formă de coroană, iar
pe ultima, pereche cu 15 croşete, îndoite
sub formă de unghi.
Pupa este de culoare cafenie-
roşcată, de 8-10 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Molia brună a
strugurilor are două generaţii pe an.
Iernează în stadiul de pupă într-un cocon
alb mătăsos, sub scoarţa trunchiurilor
butucilor sau a coardelor mai groase, în
crăpăturile butucilor, spalierei, aracilor
etc. Adulţii apar în primăvară, de obicei,
la începutul sau în a doua decadă a lunii
mai, când temperatura medie zilnică a
aerului ajunge la 16-18°C, iar Fig. 242. Molia brunг a stmgurilor
umiditatea relativă a aerului este de 50- (Eupoecilia ambiguella Hb.): 1 - adult; 2
60%. Apariţia fluturilor din prima - larvг; 3 - strugure atacat (dupг Stell-
generaţie de obicei corespunde waag, modificat)
fenologic cu perioada formării inflorescenţelor. Zborul în masă are loc la temperaturi
de 18-20°C şi umiditatea relativă a aerului de 70-90%, şi durează 15-20 zile. Zborul
adulţilor este de scurtă durată, de obicei de la un butuc la altul. Zborul fluturilor este
crepuscular, cu un maximum - înainte de miezul nopţii, iar în timpul zilei stau ascunşi
în diferite locuri umbrite, până soarele apune. După 3-4 zile de zbor are loc
împerecherea şi ponta. Femelele depun ouăle izolat pe bobocii florali sau pe pedunculii
lor, mai rar pe lăstarii tineri, pe cercei sau pe frunzele viţei de vie. Longevitatea
femelelor este de 12-20 zile, timp în care o femelă depune 60-90 de ouă, uneori până la
160. Pe o inflorescenţă uneori se pot înregistra până la 10-12 ouă. Masculii trăiesc mai
puţin, 5-8 zile. Incubaţia la temperaturi de 15-20°C durează 8-10 zile, iar la 20-25°C -
6-7 zile. Larvele apărute se hrănesc cu bobocii florali din inflorescenţă, consumându-le
staminele şi pistilul, înfăşurând la început cu fire mătăsoase 2-3 boboci, apoi 1-2
ramificaţii ale inflorescenţei, formând cuiburi mătăsoase alungite. După înflorire
larvele se hrănesc cu florile sau boabele abia formate. O larvă poate ataca şi distruge în
întregime un ciorchine, care capătă o înfăţişare a unui cuib de omizi. Uneori larvele
atacă şi frunzele sau pătrund în interiorul lăstarilor tineri. Dezvoltarea stadiului larvar
durează 15-24 zile. Spre sfârşitul lunii iunie sau în iulie larvele ajung la maturitate, ţes
coconi mătăsoşi în locurile de hrănire sau într-o frunză răsucită în care se transformă în
pupe. După 10-14 zile apar adulţii generaţiei a doua, zboml cărora durează 3 -4

654
săptămâni, de la jumătatea lunii iulie până în luna august. Apariţia adulţilor generaţiei a
doua, de regulă coincide cu perioada când boabele au mărimea unui bob de mazăre. La
2-3 zile după apariţia adulţilor are loc copulaţia şi începe ponta. Femelele depun ouăle
direct pe boabele verzi din struguri, din care peste 8-12 zile apar larvele, care se
hrănesc cu pulpa şi seminţele până la coacerea lor, migrând dintr-o bobită în alta. în
cursul stadiului larvar, care durează 20-25 zile, o larvă distrage de la 9 până la 15-17
boabe. Boabele atacate sunt înfăşurate cu fire mătăsoase, formând în boabe un tub
mătăsos în care trăieşte şi pe care rămân exuviile şi excrementele larvelor. Larvele
acestei specii sunt mai puţin mobile decât larvele speciei precedente, dar fiind deranjate
se agită, fac nişte mişcări şerpuitoare şi coboară pe un fir de mătase, ascunzându-se în
crăpăturile sau sub scoarţa exfoliată a butucilor şi coardelor mai groase sau în alte
adăposturi. Larvele generaţiei a doua produc daune cu mult mai mari, deoarece atacă
boabele intrate în pârgă sau coapte, consumând interiorul lor, provocând scurgerea
sucului care atrage alte insecte sau bacterii şi ciuperci ce măresc pagubele. La sfârşitul
luni august sau începutul lunii septembrie larvele ajung la maturitate, părăsesc
ciorchinii atacaţi, migrând sub scoarţa exfoliată a butucilor, sau în alte adărx)sturi,
unde îşi ţes un cocon mătăsos de culoare albă în care se transformă în pupă, stadiul care
rămâne pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia brună a strugurilor este o insectă
polifagă, atacă peste 90 de specii de plante, producând pagube mai mari la viţa de vie.
Atacă larvele care în prima generaţie distrug bobocii florali, înfăşurându-i cu fire
mătăsoase albe sub formă de cuiburi. Pe o inflorescenţă se pot înregistra până la 3-4
cuiburi, provocând uscarea completă a acesteia. Ca urmare bobocii atacaţi se usucă şi
cad. Uneori larva pătrunde la baza lăstarilor tineri sau în pedunculul inflorescenţei din
care cauză lăstarii şi toate inflorescenţele atacate se usucă O larvă atacă până la 30 de
boboci florali. După înflorire larvele atacă florile şi boabele tinere, iar uneori spre
deosebire de Eudemis larvele Cochilisului atacă şi frunzele. Pagube mari provoacă în
primăverile reci şi ploioase, când se prelungeşte înfloritul viei. Larvele generaţiei a
doua atacă boabele strugurilor în pârgă sau coapte care pe timp secetos se brunifică, se
zbârcesc şi se usucă, iar pe timp ploios, prin rănile provocate de dăunător, în boabele
atacate pătrund diferite bacterii şi ciuperci, ca putregaiul cenuşiu (Botrytis cineria
Pers.), mucegaiul albastru (Penicillium glaucum Liet.) etc., care provoacă putrezirea
lor. Strugurii atacaţi sunt depreciaţi cantitativ şi calitativ, iar vinul obţinut din astfel de
struguri este de calitate inferioară şi nu se poate păstra mult timp. In unii ani daunele
produse de cochilisul viţei poate ajunge până la 20-30% din recoltă, iar în anii de
invazii, recolta poate fi distrusă aproape în întregime.
înmulţirea moliei brune a stogurilor este frânată de activitatea unor specii
entomofage, printre care un rol mai important joacă speciile parazite cum sunt:
Barichneumon deceptor Grav., Dicaetotespusillator Grav., Gambrus inferus Thoms.,
Habrocryptus alternator Grav., Hemiteles areator Grav., Pimpla examinator R,
Scambus detrita Holmgr, Trichonotusflaveolatum Grav. etc.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la specia precedentă - molia verde a
stogurilor (Lobessia botrana Den. et Schiff.).

Molia (pirala) viţei de vie - Sparganothis pilleriana Den. et Schiff.

Sin.: Sparganothis vitana Fab., Pyralis vitana Fab., Tortrixpilleriana Dup. Ord.
Lepidoptera, Fam. Tortricidae

655
 Răspândire. Molia viţei de vie este răspândită în Europa, (la Nord până în
Suedia), Asia Mică, China, Coreea, Japonia, Africa de Nord şi America.
Descriere. Adultul are corpul de 10-15 mm lungime, de culoare galbenă-brunie,
iar abdomenul cenuşiu-deschis. Anvergura aripilor este de 18-22 mm. Capul are 2 palpi
bine dezvoltaţi, de 2 ori mai lungi
decât diametrul capului, îndrep-
taţi înainte, având aspectul unui
cioc. Aripile anterioare sunt
dreptunghiulare de culoare gal-
benă sau galbenă-verzuie cu o
pată bazală bmnă-închis şi 3
dungi sinuoase transversale ob-
lice de culoare brună sau roşie-
deschisă, mai evidente la mas-
culi. Aripile posterioare sunt mai
mici, galbene-cenuşii cu franjuri Fig. 243. Molia (pirala) viţei de vie
fini, lungi, galbenipemargini(fig. (Sparganothispilleriana Den. et Schiff.):
243) 1 - adult (după Bonnemaison); 2 - larvă (după Audouin);
Oul este oval-eliptic, uşor turtit, de 1,0-1,2 mm lungime şi 0,7-0,9 mm lăţime, la
depunere verde-gălbui, apoi galben-închis, iar înainte de ecloziune oranj-bruniu.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 18-23 mm lungime, de culoare
variabilă: galbenă-verzuie, cenuşie-verzuie sau verde-negricioasă, cu capul şi
protoracele de culoare brun-închisă, lucioasă. Dorsal pe fiecare segment al corpului are
câte 2 tuberculi şi perişori lungi, fini, şi moi de culoare deschisă.
Pupa are 12-14 mm lungime, de culoare brună-castanie.
Biologie şi ecologie. Molia viţei de vie are o generaţie pe an. Iernează în stadiul
de larvă de prima vârstă într-un cocon mătăsos alb, sub scoarţa exfoliată, în crăpăturile
butucilor şi coardelor mai groase, aracilor, spalierei sau sub frunzele căzute, precum şi
în stratul superficial al solului (la 4-5 cm), uneori până la 10 cm adâncime. Larvele
hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi reduse şi pot suporta valori de până la
-25°-30°C. în primăvară, spre sfârşitul lunii aprilie, de regulă, în perioada desfacerii
mugurilor viţei de vie, când temperatura medie a aerului depăşeşte 10°C, iar suma
temperaturilor efective ajunge la 200-210°C, larvele părăsesc locurile de hibernare şi
migrează în mugurii din vârful ramurilor. In perioada migraţiei, larvele sunt foarte
sensibile la scăderile de temperatură, îngheţurile, chiar cât de slabe, distrugându-le în
masă. Apariţia larvelor hibernante este mult eşalonată, în funcţie de condiţiile
climatitce (temperatură, umiditate etc.) şi durează timp de 28-30 zile. Larvele apărute
la început se hrănesc cu mugurii în desfacere, cu frunzele de-abia apărute, cu lăstarii şi
bobocii florali, iar mai târziu şi cu boabele în formare. Organele atacate sunt înfăşurate
cu fire mătăsoase, sub formă de cuiburi. Larvele din ultimele vârste înfăşoară cu fire
mătăsoase frunze mai mari, formând cuiburi mari, în care se hrănesc, nu numai cu
parenchimul frunzelor, dar şi cu ciorchinii cuprinşi în cuib. Larvele sunt mai active şi
se hrănesc în timpul nopţii, iar ziua stau retrase în interiorul cuiburilor. Dezvoltarea
stadiului larvar durează 30-35 zile, năpârlind de 4 ori. La începutul lunii iunie, larvele
ajung la completa dezvoltare. Transformarea în pupă are loc la începutul lunii iunie în
cuiburile aflate printre frunze atacate, unde larvele formează coconi mătăsoşi de
culoare albă-cenuşie. Stadiul pupai durează 10-14 zile. Spre sfârşitul lunii iunie sau

656
începutul lunii iulie apar adulţii. Zborul este crepuscular şi nocturn, iar în timpul zilei
stau imobili, ascunşi prin fhinzişul viţei. Zborul adulţilor este eşalonat şi durează până
la sfârşitul lunii iulie-începutul linii august, dar nu se hrănesc şi au o longevitate scurtă
de numai 4-7 zile. Condiţiile optime ale dăunătomlui sunt - temperaturile cuprinse între
18-28°C şi umiditate relativă a aemlui de 40-80%. După 2-3 zile de la apariţie începe
copulaţia, care are loc seara şi noaptea, timp când sunt sensibili la atractanţii sexuali şi
luminoşi. La 2-3 zile de la copulaţie femelele încep să depună ouă, proces care se
produce în mod eşalonat şi durează din iulie până la începutul lunii septembrie. Femela
depune ouăle pe partea superioară a frunzelor, în mod obişnuit, la baza nervurilor
principale. Ouăle sunt depuse în grupe a câte 40-80 bucăţi, aşezate în pachete unul
lângă altele. Prolificitatea femelelor este în medie de 150-250 ouă, maximum până la
400 bucăţi. Incubaţia la temperaturi de 20-23°C durează 9-12 zile, iar la temperaturi
mai joase până la 20 de zile. Larvele apar de regulă în lunile august-septembrie, se
hrănesc un timp scurt, fără a produce daune de importanţă economică, apoi se lasă de
pe marginea frunzelor pe un fir mătăsos migrând în diferite locuri adăpostite, unde îşi
construiesc coconi în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Molia frunzelor viţei de vie este o insectă
polifagă, care în afară de speciile din genul Vitis, atacă peste 116 specii de plante
lemnoase şi ierboase, producând daune mai mari în plantaţiile viticole. Larvele în
raport de vârstă atacă mugurii, frunzele tinere, lăstarii, florile şi boabele, înfăşurându-le
cu fire de mătase în formă de cuiburi. Larvele primelor două vârste atacă frunzele, prin
scheletarea lor; cele de vârsta a IlI-a şi a IV-a rod frunzele de la baza lăstarilor şi
florile, iar cele de vârsta a V-a atacă boabele. Frunzele atacate se usucă şi cad. Mai
puternic sunt atacate soiurile de portaltoi Riparia x Rupestris 101-14 şi 3309, iar dintre
soiurile de viţă europeană - Cabemet Sauvignon, Rcaţiteli, Fetească albă, Aligote,
Sauvignon, Magaraci timpuriu etc. Atacul are loc în vetre. Daune mai mari, provoacă
plantaţiilor din terenurile joase şi umede şi în deosebi a butucilor mai tineri, cu
vegetaţie abundentă La atacuri masive larvele atacă foarte mult florile şi boabele, din
care cauză recolta poate fi mult redusă.
Înmulţirea acestei specii este limitată în mare măsură de numeroşi duşmani
naturali. Dintre speciile prădătoare un rol deosebit au: Forficula auricularia L.,
Carabus auratus L., Coccinella 7-punctata L., iar dintre cele parazite: Apechthis
compunctor L., Ephialtesparalellus Thoms., Exochus gravipes Grav., Apanteles
carpatus Say., A. plutellae Kurd., Bracon intercessor Nees., Pimpla examinator F.,
Brachymeria intermedia Nees. etc.
Combatere. Măsuri preventive. Pentru reducerea rezervei biologice hibernante a
dăunătorului, se recomandă ca primăvara, odată cu tăierea viţei de vie să se înlăture
scoarţa exfoliată de pe coarde şi trunchi şi distmgerea prin ardere; efectuarea arăturilor
de toamnă; strângerea şi scoaterea viţei şi coardelor tăiate din plantaţii şi distmgerea
prin ardere.
Tratamente chimice se vor efectua numai în anii cu invazii mari, primăvara
devreme la apariţia larvelor hibernante, când densitatea depăşeşte PED (8 larve/plantă
infestată şi o frecvenţă a plantelor atacate de 50 %) înainte de umflarea mugurilor. Se
vor aplica aceleaşi măsuri de combatere ca şi în cazul cotarului cenuşiu (Boarmia
rhomboidaria Schiff.). în cursul perioadei de vegetaţie se combate simultan şi prin
aceleaşi măsuri ca şi la molia verde a strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.).

657
Cotarul cenuşiu - Boarmia rhomboidaria Schiff.
Sin.: Peribatodes rhomboidaria Den. et Schiff'.,Boarmiagemmaria Brah. Ord.
Lepidoptera, Fam. Geometridae
Răspândire. Cotarul cenuşiu este răspândit în multe ţări din Europa.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 35-40 mm. Aripile sunt de
culoare albă-cenuşie sau cenuşie-brunie cu dungi negre transversale ondulate şi pete de
culoare închisă. Corpul la femelă este scurt şi gros, cu antenele filiforme, iar la mascul
este mai subţire şi mai lung, depăşind aripile, cu antenele pectinate. In poziţie de repaus
fluturii stau cu aripile mtinse.
Oul este oval de 1 mm lungime, la depunere de culoare verde, iar mai târziu brun-
închis, cu chorionul crestat.
Larva la completa dezvoltare are corpul de până la 40 mm lungime, de culoare
brună-cenuşie, cu o nuanţă roşietică. Pe partea dorsală prezintă pete romboidale
întunecate, dungi galbene şi negre, iar lateral dungi întunecate ondulate. Are numai
două-perechi de picioare false, din care cauză are un mers sacadat (cu întremperi scurte
şi dese) având aspectul unei măsuri cu cotul, de unde şi denumirea populară de
„cotari".
Pupa este brună închisă, lucitoare.
Biologie şi ecologie. Cotaml cenuşiu are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de
larvă de diferite vârste la suprafaţa solului, sub frunzele căzute, sub scoarţă şi în alte
locuri adăpostite. Primăvara devreme în a douajumătate a lumi aprilie, când
temperatura aemlui depăşeşte 6-7 °C, larvele părăsesc locurile de hibernare şi migrează
pe coarde, atacând mugurii în momentul umflării lor. Larvele hibernante imită atât prin
culoare cât şi prin poziţia corpului scoarţa exfoliată, cerceii, peţiolul frunzelor,
ramificaţiile rahisului rămas pe coardă, sârma mai mult sau mai puţin mginită a
spalierului etc, din care cauză sunt greu de observat. Larvele hibernante distrug în
general mugurele principal. O larvă distruge 10-15 muguri. După pornirea mugurilor în
vegetaţie, larvele se hrănesc cu frunze, pe care le rod fără a ocoli nervurile. Dezvoltarea
larvelor durează până în a douajumătate a lunii mai trecând prin cinci vârste. Ajunse la
completa dezvoltare larvele părăsesc plantele, migrează în sol, unde are loc împuparea.
Transformarea în pupă are loc de la sfârşitul lunii mai şi până la jumătatea lunii iunie,
în sol la o mică adâncime (1-3 cm), într-o cămăruţă special amenajată. Stadiul de pupă
durează 7-10 zile. Adulţii apar eşalonat de la sfârşitul lunii mai sau în luna iunie.
Zborul adulţilor are loc mai ales seara, după apusul soarelui. După împerechere are loc
ponta. Ouăle sunt depuse pe frunze izolat mai rar câte două. în prima jumătate a lunii
iunie apar larvele, care se hrănesc cu frunzele tinere. Apariţia larvelor este eşalonată şi
durează până la mijlocul lunii august. Dezvoltarea larvelor durează până toamna târziu,
apoi migrează în diferite locuri adăpostite, unde şi rămâne pentru iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cotarul cenuşiu este o specie polifagă.
Larvele atacă viţa de vie, pomi şi arbuşti fructiferi, diferite specii forestiere, precum şi
diferite plante spontane ierboase (loboda, susaiul, volbura etc). Cele mai mari daune le
produc larvele hibernante primăvara în perioada umflării mugurilor. O larvă poate
distruge 10-15 muguri. După desfacerea mugurilor, larvele se hrănesc cu frunze,
distrugându-le complet şi cu inflorescenţe. Larvele generaţiei de vară se hrănesc cu
frunze tinere, pe care le rod fie de la margine, fie sub formă de perforare, provocând
daune fără importanţă economică. Atacul acestor larve trece în general neobservat,
întrucât se hrănesc şi cu diferite plante spontane (lobodă, susai, volbură etc).

658
 Combatere. In combaterea acestui dăunător se recomandă ca măsuri preventive:
efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distmgerea larvelor hibernante; scoaterea
din plantaţii a viţei şi coardelor tăiate şi distmgerea prin ardere.
In anii de invazii, la depăşirea PED (10 şi mai multe larve/100 plante infestate şi o
frecvenţă a plantelor atacate de 20-30 %), în primăvară devreme în perioada de apariţie
şi de hrănire a larvelor hibernante pe părţile aeriene ale butucului se aplică tratamente
chimice prin rotaţie cu unul din produsele avizate pentm combaterea moliei verde a
strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.).
CAPITOLUL 10 DĂUNĂTORII PRODUSELOR VEGETALE
DEPOZITATE
ŞI COMBATEREA LOR
Produsele vegetale şi animale depozitate sunt dăunate de numeroase specii de
acarieni, insecte coleoptere şi lepidoptere precum şi de rozătoare. Produsele atacate
sunt depreciate atât cantitativ cât şi calitativ din cauza prezenţei numeroaselor galerii,
cocoloaşelor mătăsoase, resturilor de hrană amestecate cu excremente şi exuviile
insectei şi împânzite cu fire mătăsoase, devenind improprii pentru prelucrare şi
consum, având un miros neplăcut şi gust amar ce provoacă grave intoxicaţii la om şi
animale. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care prezintă o importanţă economică
majoră se numără: acarianul făinii (Acarus siro L.), gărgăriţele cerealelor (Sitophilus
sp.), gândacii făinii (Tenebrio sp.), gândacul pâinii (Stegobiumpaniceum L.), gândacii
cerealelor (Tribolium sp.), gândacul surinam (Oryzaephilus surinamensis L.), gândacul
tutunului (Lasioderma serricorne L.), molia cenuşie a cerealelor (porumbului)
(Sitotroga cerealella Oliv.), molia fructelor uscate (Plodia interpunctella Hbn.), molia
făinii (Ephestia kuniella Zell.), precum şi diferite specii de rozătoare: şoarecele de casă
(Mus musculus L.), şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus Berck.), şobolanul negru
(Rattus rattus L.) etc. Pierderile cauzate numai de dăunătorii produselor depozitate pe
plan mondial după datele statistice obţinute de FAO se ridică la cea 50-60 milioane
tone, sau 10-12% din producţia mondială de cereale. Această cantitate de cereale este
suficientă pentru a asigura cu hrană timp de un an întreaga populaţie de pe continentul
Africii. Iată de ce este important cunoaşterea dăunătorilor produselor depozitate,
particularităţile biologice şi masurile de combatere, ca în caz de necesitate să se
intervină la timp, aplicând cele mai eficiente şi nepoluante măsuri de combatere,
limitând astfel înmulţirea în masă a acestor dăunători, şi ca urmare reducând simţitor
pierderile de produse depozitate, provocate de ei.

Acarianul făinii -Acarus siro L.

Sin: Acarus farinae L., Tyroglyphus farinae Deg., T. siro Latr. Ord. Acarii, Fam.
Acaridae
Răspândire. Acarianul făinii este larg răspândit pe tot globul.
Descriere. Adultul are corpul oval, turtit dorso-ventral, femela de 0,30-0,67 mm,
iar masculul de 0,3-0,4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie sau albă-murdată,
exceptând piesele aparatului bucal şi picioarele, care sunt de culoare violacee-deschisă
sau cafenie-roşcată. Tegumentul este neted lucios, prevăzut cu peri rari şi scurţi.
Aparatul bucal este adaptat pentru ros. Are 4 perechi de picioare. La mascul picioarele
anterioare sunt îngroşate, articulul al 2-lea este prevăzut cu un pinten come, iar al 3-lea
articul are două ridicători ascuţite. Partea posterioară a corpului este trunchiată cu două
perechi de peri lungi (fig. 244).

659
Oul este oval de 0,12 mm lungime, de culoare albă.
Larva este asemănătoare cu adulţii, însă este hexapodă are numai 3 perechi de
picioare, de culoare albă-hialină sau albă-cenuşie.
Biologie şi ecologie. Acarianul făinii este o specie polivoltină. In depozite se în

660
 mulţesc continuu, având până la 10-15
generaţii pe an. Iernează în toate stadiile
de dezvoltare în diferite produse
vegetale depozitate infestate. După 2-3
zile de la împerechere femelele
hibernante depun ouă. O femelă depune
în medie 20-30, maximum - 200 de ouă,
de regulă câte 3-4 pe zi. Ouăle sunt
depuse de obicei izolat, mai rar în grupe
pe resturi de boabe atacate de diferite
insecte, pe făină, gozuri etc. Incubaţia
durează 3-5 zile. Larvele apărute se
hrănesc cu produsele în care au fost
depuse ouăle. Stadiul larvar durează 3-4
zile, apoi năpârleşte şi se transformă în
protonimfă care durează în medie 6-7
zile, după ce năpârleşte a doua

661
Fig. 244. Acarianul făinii (Acarus siro L.): oară şi se transformă în deutonimfa, care
1 - mascul; 2 - femelă; 3 - ou; 4 - larvă; 5 - nimfă; după alte 8-12 zile se transformăm adulţi.
6 - hipopus (după Rumianţev) Longevitatea adulţilor ajunge până la
două
luni şi pot supravieţui fără să se
hrănească timp de 11 zile la 8°C şi 85% umiditate relativă şi timp de 8-9 zile la 20°C şi
75% umiditate relativă In condiţii nefavorabile de hrană, temperatură şi umiditate,
protonimfă se transformă într-un stadiu imobil de rezistenţă, numit ,Jiipopus" în care
acarianul poate supravieţui în astfel de condiţii 1 -2 ani. Stadiul de hipopus prezintă o
mare importanţă practică, deoarece infestarea diferitelor produse vegetale se menţine
chiar la temperaturi şi umidităţi relative cu totul nefavorabile pentru activitatea
dăunătorului. La revenirea condiţiilor favorabile hipopusul se transformă în
deutonimfa, iar acesta în acarieni adulţi. Această specie are un aspect ecologic foarte
larg în care îşi desfăşoară dezvoltarea şi înmulţirea. Dezvoltarea unei generaţii poate
avea loc în limitele termice între 3 şi 31 °C şi la un plafon de umiditate relativă de
peste 75 %. La o creştere a umidităţii cu 1 % se scurtează timpul de dezvoltare cu 0,6
zile. în condiţii optime, dezvoltarea tuturor stadiilor acarianului, este foarte rapidă. în
aceste condiţii acarienii se pot înmulţi în masă astfel încât timp de 45 zile, 300 de
femele pot să dea naştere la o populaţie de 150-250 mii de urmaşi. La temperatură de
23-24°C, umiditatea relativă a aemlui de 87 % şi a produselor depozitate de 15-17 %
dezvoltarea unei generaţii durează 9-11 zile, iar la temperaturi de 18-22°C umiditate
relativă a aerului de 60 % şi umiditatea boabelor de 14-15% o generaţie durează 14-15
zile, în condiţii cu climă temperată - 30-36 zile, iar la temperaturi de 11 -13°C - 37-48
zile. La temperaturi sub 11 °C dezvoltarea acarianului încetează, iar la o umiditate a
cerealelor sub 10% ei pier în masă. Datorită dimensiunilor mici ale corpului acarianul
se răspândeşte uşor cu praful, apa, curenţii de aer, produse depozitate, unelte şi
îmbrăcămintea lucrătorilor, mijloace de transport, cu diferite insecte, rozătoare, păsări
etc.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Acarianul făinii este o specie polifagă, unul
dintre cei mai polifagi dăunători ai produselor vegetale depozitate. Atacă diferite
produse depozitate: făină, paste făinoase, serriinţe de cereale, legurninoase, floarea
soarelui, fructe şi legume uscate, plante medicinale, tutun, produse lactate etc,
preferând faina şi boabele de cereale atacate în prealabil de alţi dăunători (gărgăriţe,
molii etc). Uneori poate fi găsit şi în câmp, în căpiţele de fân, în glugile de porumb etc
Acarienii pătrund în interiorul boabelor prin diferite leziuni mecanice, rosături produse
de diferite insecte sau prin crăpăturile tegumentului. In urma atacului conţinutul
boabelor poate fi distrus complet, rămânând numai tegumentul şi resturi de hrană,
excremente şi exuvii. La boabele de cereale acarienii atacă în primul rând embrionul
micşorând astfel facultatea germinativă Acestea capătă un miros caracteristic de miere.
Făina atacată are culoarea mai închisă, capătă un miros şi gust neplăcut, devine acră
datorită atât descompunerii hidraţilor de carbon cât şi prin prezenţa exuviilor,
excrementelor şi cadavrelor. Produsele atacate sunt acoperite cu pânze din fire de
păianjen, după care se poate depista uşor prezenţa acarienilor, devin imposibile pentru
alimentaţie, deoarece devin toxice pentru om şi animale. Folosirea în alimentaţie pot
provoca apariţia unor boh grave, ca: gastrite, dermatoze, astm pulmonar etc.
înmulţirea acarianului fainii este puternic frânată de activitatea acarienilor
prădători Cheyletus eruditus Schrk., Ch. carniferA. Zach., Gheletomorpha
venustissima Koch. etc.

662
Gărgăriţa grâului - Sitophilus granarius L.
Sin.: Calandragranaria L., Sitophilussegetis L.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Calandridae)
Răspândire. Gărgăriţa grâului este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul
până în nordul Scandinaviei, totuşi fiind originară din Asia occidentală, se întâlneşte
mai ales în regiunile temperate şi mai puţin în zonele tropicale şi subtropicale.
Descriere. Adultul are corpul alungit, uşor convex de 2,3-5,2 mm lungime, de
culoare brună-închisă, aproape neagră lucioasă. Capul este mic, prevăzut cu un rostru
lung şi subţire, cu o punctuaţie fină şi rară, dar mai scurt decât protoracele, cilindric în
partea anterioară, lăţit la bază şi slab curbat. Antenele sunt geniculate şi măciucate,
formate din 10 articule şi fixate la baza rostmlui. Pronotul este mai lung decât lat şi
prevăzut cu puncte mari, rare, adâncite, mai mult sau mai puţin alungite. Picioarele
sunt scurte, cu femurele robuste, brune. Elitrele sunt egale sau ceva mai scurte decât
pronotul, unite pe linia de sutură, cu striuri longitudinale punctate şi interstriuri
nepunctate, în afară de cele două interstriuri suturale, care sunt punctate. Aripile
posterioare sunt rudimentare din care cauză insectele nu pot zbura. Pe partea ventrală a
corpului prezintă o punctuaţie mai rară (fig. 245,).
Oul este oval sau piriform, uşor turtit de 0,6-0,8 mm lungime şi de 0,25-0,35 mm
lăţime, de culoare albă sau gălbuie, strălucitor. Capătul inferior este larg rotunjit, iar
cel superior se îngustează spre vârf.
Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul voluminos, foarte
scurt de 2,5-3,0 mm lungime, zbârcit, uşor curbat, de culoare albă, iar capul brun şi cu
perişori albi. Partea ventrală este dreaptă, iar cea dorsală aproape semicirculară.

663

Fig. 245. Gгrgгriюele produselor
agricole depozitate:
1 - gгrgгriюa grвului (Sitophilus
granarius L.); 2 - gгrgгriюa
orezului (Sitophilus oryzae L.); 3
- boabe de grвu, orz єi porumb
atacate; 4 -ou depus оn
endospermul bobului; 5 - bob de
grвu atacat de larvг; 6 - 7 - boabe
de grвu atacate, оn care se vede
pupa єi adultul (dupг Sгvescu)
664
Pupa are 3-5 mm lungime, de culoare
albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa grâului are
2-3 generaţii pe an. Iernează ca adult în
depozite, iar în boabele infestate şi ca larvă sau
pupă. In primăvară, prin luna martie, când
temperatura depăşeşte pragul inferior de
dezvoltare de 10-11 °C, adulţii hibernanţi îşi
reiau activitatea şi încep să se hrănească cu
boabe de grâu. După o perioadă de hrănire de 1
-2 săptămâni la temperaturi de 13-15°C are loc
copulaţia, iar când temperatura ajunge la 17-
20°C femelele încep să depună ouă. Ouăle sunt
depuse izolat câte unul într-un bob la cerealele
păioase, iar la cele de porumb câte 2-3 ouă.
Pentm depunerea ouălor femelele sapă cu
rostrul orificii în boabe, în care depun oul, apoi
astupă orificiul cu o substanţă mucilaginoasă,
care în contact cu aeml se usucă, formând un
dop, slab vizibil. Ponta se eşalonează pe o
perioadă îndelungată în funcţie de temperatură
şi umiditate a boabelor. La umiditate de 15-
17% şi temperatură cuprinsă între 15,0 şi
18,5°C femela depune câte un singur ou la
intervale de câteva zile, iar la temperaturi de
17,5-21,0°C depune câte un ou zilnic. Dacă
 temperatura se ridică între 21,0 şi 24,0°C
femela depune 1 -2 ouă zilnic, iar la 24,0-28,0°C câte 2-3 ouă pe zi. Când temperatura
scade sub 10-13 °C pe o perioadă îndelungată, ponta este întremptă. Longevitatea unei
femele este de 4-5 luni, iar uneori poate să prelungească până la 2 ani. O femelă poate
să depună până la 300 ouă. Incubaţia durează la temperaturi de 18°C- 13zile,de 19,5-21
°C - 8, iar la 24-25°C - 4-4,5 zile. Larvele apămte se hrănesc în interioml bobului.
Evoluţia stadiului larvar în funcţie de temperatură durează 20-40 zile năpârlind de 4
ori. Ajunsă la completa dezvoltare, larva îşi confecţionează o celulă pupală la capătul
galeriei, din resturi de hrană şi excremente, apoi se transformă în pupă în interiorul
boabelor.
Stadiul de pupă durează în timpul verii 5-7 zile, iar în anotimpul rece, la
temperaturi de 16,5-20°C până la 14-20 zile. Noii adulţi rod un orificiu în peretele
boabelor prin care ies din boabele atacate şi încep să se hrănească cu boabe dând
naştere la o nouă generaţie. Gărgăriţa grâului poate supravieţui fără hrană perioade
îndelungate, datorităprobabil activităţii sale mai puţin intense din climatele temperate.
Dezvoltarea gărgăriţei grâului este mult influenţată de temperatura şi umiditatea aerului
şi a seminţelor. Temperaturile ridicate, care sunt urmate de obicei şi de umiditate
redusă, provoacă peirea în masă a gărgăriţelor. Astfel, la o temperatură de 46°C, timp
de 2 ore sunt distruse toate stadiile. La o umiditate a boabelor de 11 -14%, dăunătorul
nu se mai dezvoltă, iar sub 10% larvele pier. Dezvoltarea normală a gărgăriţei grâului
are loc la temperaturi ale aerului cuprinse între20-28°C şi umiditatea relativă a aemlui
de 75-93%, însă condiţiile optime de dezvoltare a gărgăriţei sunt cuprinse la
temperaturi de 20-28°C, umiditatea boabelor de 13,5-17,5% şi umiditatea aerului de
93%. Durata ciclului biologic al gărgăriţei în condiţii optime durează 3540 zile.
Suntnetavorabile dezvoltării gărgăriţei şi temperaturile scăzute. Astfel, la o temperatură
cuprinsă între 9-11 °C dezvoltarea gărgăriţei este mult stânjenită sau se întrerupe, iar o
scădere şi mai mare a temperaturii determină mortalitatea în masă a tuturor stadiilor
gărgăriţei. Aceasta prezintă o mare importanţă în prevenirea şi combaterea acestui
dăunător, deoarece prin dirijarea temperaturii şi umidităţii în depozite se poate obţine
rezultate eficace şi economice în combaterea gărgăriţei grâului.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gărgăriţa grâului este o insectă oligofagă,
atacă boabele de grâu, secară, orz, mai rar cele de porumb şi ovăz, iar în lipsa acestora
se poate hrăni şi cu paste făinoase, făină, năut, cacao, ciocolată, fără însă a se
reproduce. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii se hrănesc în tot timpul vieţii,
producând daune mai mari decât larvele. Acestea rod boabele de la exterior,
consumându-le uneori total. Larvele dăunează în interioml boabelor, consumând în
primul rând embrionul şi apoi endospermul, din care rămâne numai tegumentul. într-un
bob de grâu sau orez se dezvoltă o singură larvă lnurma atacului larvei, greutatea
bobului este redusă de peste 50%, iar germinaţia scade până la 90%. In afară de aceasta
boabele atacate conţin exuvii şi excremente şi nu pot fi folosite în alimentaţie. Făina şi
alte produse obţinute din aceste boabe au un miros şi gust neplăcut şi pot provoca
dereglări în digestie sau o inflarnaţie a intestinului.
în afară de daunele directe, această gărgăriţă, rozând boabele la exterior, le face
accesibile pentm acarieni, gândacului surinam, gândacului negru al făinii etc, care nu
se pot hrăni cu boabe întregi, precum şi este un transmiţător al microorganismelor care
provoacă autoîncălzirea şi putrezirea cerealelor depozitate.

665
 înmulţirea gărgăriţei grâului este limitată de activitatea unor specii entomofage,
dintre care unele prezintă importantă practică aşa ca: Pyemotes ventricosus Newp.,
Chremylus alaphus Hal., Lariophagus distinguendus Forst. etc.

Gărgăriţa orezului - Sitophilus oryzae L.

Sin.: Calandra oryzae L., Sitophilus frugilegus Deg.
Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Calandridae)
Răspândire. Gărgăriţa orezului este o specie cosmopolită, ca şi S. granarius L.,
răspândită în multe ţări de pe glob, însă are o frecvenţă mai largă în regiunile tropicale
şi subtropicale.
Descriere. Adultul este asemănător cu S. granarius L., deosebindu-se de acesta,
prin dimensiuni mai mici, având 2,0-3,5 mm lungime, de culoare mai deschisă, de la
brună-roşcată până la brună-închisă, fără luciu. Rostrul este subţire, având lungimea
egală cu 3/4 din cea a pronotului, uşor lăţit la bază, cu 4 rânduri de puncte grosiere pe
partea superioară şi un şanţ puţin adâncit la bază. Pronotul este mai lung decât lat,
îngustat anterior, cu laturile uşor curbate, cu o punctuaţie deasă, formată din puncte
rotunde, adâncite. Elitrele sunt neunite, prevăzute fiecare cu câte 2 pete gălbui sau
roşcate cu striuri longitudinale adânci şi puternic punctate, iar interstriurile fin
punctate, mai largi şi mai înalte către bază. Spre deosebire de specia precedentă, aripele
posterioare sunt bine dezvoltate şi insecta este capabilă să zboare (fig. 245 2).
Oul este de formă eliptică saupiriform, de 0,6-0,7 mm lungime şi 0,28-0,29 mm
lăţime, de culoare albă-lucioasă sau albă-cenuşie.
Larva este foarte asemănătoare cu cea a speciei precedente, apodă-eucefală, de
tip curculionid. La completa dezvoltare are corpul de 2,5-3,0 mm lungime, puternic
curbat, de culoare albă-sidefie, iar ulterior albă-gălbuie, cu capul brun-deschis.
Pupa are 3,7-5,0 mm lungime, la început de culoare albă-sidefie, iar mai târziu
gălbuie. Pe cap şi corp cu spini.
Biologie şi ecologie. Ciclul biologic al gărgăriţei orezului este asemănător cu al
speciei S. granarius L., deosebindu-se că are o evoluţie mai rapidă, prezentând 4-5
generaţii pe an şi este mai sensibilă la temperaturi reduse şi mai rezistentă la cele
ridicate. Iernează ca adult pe sub diferite adăposturi în depozite sau în boabele atacate,
fn primăvară insectele hibernante îşi reiau activitatea de hrănire. Adulţii se pot hrăni cu
boabe cu o umiditate de peste 8%, iar la o umiditate a boabelor de 6,7% şi mai jos,
dezvoltarea se întrerupe. Copulaţia are loc imediat după apariţia adulţilor din seminţe.
în cursul vieţii sale femela este copulată de mai multe ori. Longevitatea femelelor
durează 3-8 luni, uneori până la 1 -2 ani. Depunerea ouălor continuă tot timpul vieţii
femelei şi în toate anotimpurile anului, în raport de temperatură şi umiditate. Ouăle
sunt depuse până la 25 pe zi, iar în total peste 580 de ouă, în medie 3 80 în funcţie de
temperatură. Cel mai mare număr de ouă se înregistrează la temperatura de 30°C, însă
condiţiile optime pentru depunerea ouălor sunt temperatura cuprinsă între 28 şi 32°C şi
umiditatea relativă de 84%. La temperaturi mai ridicate sau mai scăzute prohficitatea
adulţilor scade substanţial. Incubaţia durează 6-9 zile. Larvele apărute se hrănesc în
interiorul bobului, consumând conţinutul acestuia. Dezvoltarea stadiului larvar durează
în medie 12 zile, la temperatură de 10°C -17, de 22,5°C -15 şi de 36,4°C -12 zile.
Ajunse la completa dezvoltare larva se transformă în pupă în interiorul bobului. Stadiul
de pupă durează 7-10 zile, apoi apar adulţii care rămân în interiorul bobului timp de 3-4
zile pentru maturare, apoi ies şi dau naştere la o nouă generaţie. Adulţii trăiesc 3-8 luni.

666
Dezvoltarea unei generaţii durează la temperaturi de 14-18°C -3,5-7 luni, iar de 21-
22,5°C până la 1,5 luni. La temperaturi a aemlui mai scăzute de+13°C şi umiditate
aboabelor de grâu mai joasă de 10% dezvoltarea gărgăriţei orezului este întreruptă
Condiţiile optime de dezvoltare ale acestei gărgăriţe sunt: temperatura de 27-30°C,
umiditate relativă a aerului de 75-90% şi umiditate aboabelor de 13,5-17,6%.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gărgăriţa orezului este o insectă polifagă,
producând pagube mai mari decât S. granarius L. Atacă numeroase produse vegetale
printre care orezul, grâul, orzul, secara, porumbul, sorgul, hrişcă, fasolea, seminţele de
bumbac, stmgurii, nucile, precum şi diferite produse cerealiere (pâine, paste făinoase,
făina etc.), fructele uscate, tutunul etc. In unele ţări (fndia, Australia, Africa Centrală)
atacă cerealele şi în câmp. Modul de atac este similar cu acel al lui 5*. granarius L.
Adulţii rod cavităţi în boabele de cereale sau alte seminţe, iar larvele consumă tot
conţinutul lor. fn urma atacului greutatea boabelor de grâu şi secară scade de la 35 până
la 75%.
Gândacul mare al făinii, moleţul sau viermele făinii - Tenebrio molitor L.
Sin.: Tenebrio molitoria Fourc.
Ord. Coleoptera, Fam. Tenebrionidae
Răspândire. Gândacul mare al făinii este o specie cosmopolită cu o largă
răspândire pe tot globul.
Descriere. Adultul are corpul alungit, uşor convex, de 13-16 mm lungime, dorsal
de culoare brună-închisă, aproape neagră lucioasă, iar ventral cărămiziu. Capul este
plat, dens punctat, mai îngust decât protoracele, hexagonal cu mandibule puternice.
Antenele suntmomliforme, scurte formate din 11 articule. Pronotul este mai lat decât
lung, rar punctat, dreptunghiular, scutelul pentagonal. Elitrele sunt alungite, prevăzute
cu 10 striuri longimdinale punctate. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate. Picioarele
sunt scurte, brune-roşcate, strălucitoare, cu tarsele formate din 5 articule la primele
două perechi de picioare şi din 4 articule la ultima pereche (fig. 246).
Oul este oval-alungit, uşor reniform, de 1,7-1,8 mm lungime, alb-lăptos,
strălucitor, acoperit cu o substanţă vâscoasă, care aderă de particulele de făină
înconjurătoare, ceea ce îl face puţin vizibil.
Larva este asemănătoare viermilor-sârmă falşi, cunoscută sub numele de
„viermele de făină". La apariţie este albă de 2,0 mm lungime, iar la completa
dezvoltare are corpul alungit şi turtit, puternic cWtinizat, de 25-30 mm lungime, de
culoare galbenă-portocalie. Capul este rotund, lipsit de ochi, antenele formate din 4
articule. Picioarele sunt scurte şi păroase, prevăzute cu spini. Ultimul segment
abdominal este mic, come şi se termină dorsal cu două cârlige mici, divergente, iar
ventral cu două excrescenţe, ce servesc la mişcarea larvei.
Pupa are 14-19 mm lungime, la început albă, iar ulteuior devine brună-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gândacul
mare al făinii are o generaţie pe an, în _J

667
spaţii încălzite parţial 2 generaţii, iar în condiţii nefavorabile o generaţie la 3 ani.
Iernează ca larvă matură în făină sau în produse făinoase în magazii, mori, brutării etc.
Primăvara, în luna aprilie larvele hibemante se transformă în pupă. împuparea are loc la
suprafaţa produselor atacate, fără ca larvele să-şi construiască celule pupale. Stadiul de
pupă, în funcţie de temperatură durează de la 6 până la 47 zile (frecvent 8-10 zile).
Adulţii apar de la sfârşitul lunii aprilie şi până la începutul lunii
iume, flindmai activi seara şi m timpul Fig. 246. Viermele fainii (Tenebrio molitor L.):
nopţii. Insectele sunt atrase în mod 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă (după Bogdanov-
accidental de sursele luminoase Katikov) puternice. Longevitatea adulţilor este de 4-5
luni şi se prelungeşte până în toamnă. Adulţii se hrănesc cu făină şi boabe sfărâmate.
Copulaţia are loc după câteva zile de la apariţia adulţilor şi se repetă periodic, în tot
timpul vieţii. Femelele nefecundate depun un număr redus de ouă şi întotdeauna sterile.
Perioada preovipozitară este mult influenţată de temperatură şi durează 5-18 zile. După
copulaţie femela începe să depună ouă. Perioada ovipozitară durează de la 20 zile până
la 2-3 luni. Femela depune ouăle izolat sau în grupe mici în făină, tărâţe, mai rar pe
produsele alimentare, iar în lipsa lor, prin crăpături, la suprafaţa sacilor etc.,
acoperindu-le cu o secreţie lipicioasă, care ulterior se acoperă cu făină, din care cauză
ouăle sunt puţin vizibile. O femelă depune în medie până la 300 ouă (minimum 70, iar
maximum 577), depunând zilnic până la 40 de ouă. Incubaţia durează la temperaturi de
19-21 °C de la 10 până la 19 zile, iar la 28-31 °C - 4-6 zile. Larvele apărute sunt foarte
active şi se deplasează cu uşurinţă în locurile cele mai variate. Se hrănesc cu făină şi
alte produse şi evoluează până în toamnă. în cursul evoluţiei majoritatea larvelor suferă
17-19, iar în lipsa hranei până la 31 năpârliri. La o umiditate redusă şi o temperatură
normală larvele sunt foarte rezistente şi pot trăi fără hrană o perioadă de 6-9 luni.
Larvele sunt foarte rezistente şi faţă de factorii abiotici (temperatură şi umiditate),
suportând atât temperaturi scăzute, cât şi un înalt grad de uscăciune. Astfel, o
temperatură de 0°C larvele o pot suporta în tot cursul iernii, iar la o temperatură de
-5°C pier după 75-80 zile, la -10°C peste o lună, la -18°C peste o zi. La o temperatură
de +50°C larvele pier timp de o oră. Sub acţiunea razelor solare larvele pier timp de 10
minute. Durata stadiului larvar variază în limite foarte mari de la 280 până la 600 zile,
fiind influenţată de mai mulţi factori. în lunile octombrie-noiembrie larvele ajung la
maturitate şi hibernează.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul mare al făinii este o insectă
polifagă. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă care se hrănesc cu faină, paste făinoase,
tărâţe, pâine, pesmeţi, diferite condimente, seminţe etc. Se întâlneşte frecvent prin
locurile întunecoase, pe sub stivele (grămezile) de saci şi în alte locuri asemănătoare,
unde nu sunt deranjaţi frecvent. Preferă locurile umede, fiind găsit adesea printre sacii
cu umiditate ridicată. Larvele pot fi găsite şi în aştemuturile vitelor, în găinării etc.
Uneori se hrănesc cu came, coame, pene, insecte uscate etc. Pot roade hârtia, cartonul
şi lemnul. Larvele mature sunt întâlnite uneori şi în sol, turbă, precum şi în lemnul
constmcţiilor, care se află în descompunere. Adulţii având mandibule puternice atacă
nu numai boabele fărâmiţate ci şi pe cele întregi, hi urma atacului se formează
aglutinări albe-cenuşii cu miros neplăcut. Produsele atacate sunt depreciate prin
excrementele pe care le elimină şi exuviile care rămân după năpârlire şi nu pot fi
folosite în alimentaţie, deoarece sunt toxice atât pentru om cât şi pentru animale. In
afară de aceasta gândacul mare al făinii este o gazdă intermediară a teniei guzganului
(Hymenolepis diminuta) care parazitează în organismul omului.

668
 Populaţiile acestui dăunător sunt reduse de acarianul prădător Tyroglyphus
(Caloglyphus) mycophagus Megn. ş. a.
Gândacul negru al fainii - Tenebrio obscurus F. Ord. Coleoptera, Fam.
Tenebrionidae
Răspândire. Gândacul negru al făinii este răspândit ca şi specia T. molitor L. pe
tot globul, prin depozitele de cereale, mori, diferite magazii etc.
Descriere. Adultul este foarte asemănător cu T. molitor L., are corpul de 14-18
mm lungime, de culoare brună-lucioasă sau neagră.
Oul este oval de 1,6-1,8 mm lungime, de culoare albă.
Larva este asemănătoare cu cea a speciei T. molitor L.
Pupa are 14-18 mm lungime de culoare galbenă-brunie.
Biologie şi ecologie. Bioecologia şi modul de atac sunt similare cu cele ale
speciei T. molitor L., cu care se întâlneşte deseori împreună, insă într-o populaţie
redusă. Larvele atacă şi în câmp ca şi larvele speciei Pedinus femoralis L.

669
Gândăcelul făinii - Tribolium confusum Duv.
Sin.: Stene confusum Seidl., Triboliumferrugineum Muls. Ord. Coleoptera, Fam.
Tenebrionidae
Răspândire. Gândăcelul făinii este o specie cosmopolită, mtâlnită în toate
depozitele cu cereale de pe glob, cu o largă răspândire mai ales în zona cu climă
temperată din Europa, Asia şi America de Nord.
Descriere. Adultul se aseamănă mult cu gândacul făinii (Tenebrio molitor L.),
deosebindu-se prin mărime, fiind mult mai mic de 2,6-4,4 mm lungime, şi prin
culoarea corpului brună-roşcată, lucioasă. Capul este semicircular, lat şi turtit, cu
antene scurte măciucate, acoperite cu perişori rari, lăţite către vârf, îndeosebi la nivelul
articulelor 7-10. Pronotul este mai lat decât lung, fin şi dens punctat. Scutelul este
rotunjit la vârf. Elitrele sunt lungi şi paralele, rotunjite în partea posterioară, prevăzute
cu striuri longitudinale punctate şi interstriuri proeminente. Aripile posterioare sunt
bine dezvoltate însă adulţii nu zboară. Picioarele sunt scurte, cu tibiile lăţite către vârf.
Primul articul al tarsului posterior
este puţin mai scurt decât ultimul
(fig. 247).
Oul este oval-alungit de 0,64-
0,71 mm lungime şi de 0,36-0,38 mm
lăţime, de culoare albă-străvezie,
acoperit cu o substanţă vâscoasă.
Larva la completa dezvoltare
are corpul alungit de 6-7 mm
lungime cilindric, convex dorsal,
uşor turtit ventral, neted şi golaş, iar
pe părţile laterale prezintă câteva sete
fine de culoare gălbuie. Culoarea Fig. 247. Gвndгcelul fгinii (Tribolium
corpului este la apariţie albă, apoi confusum Duv.): 1 - adult; 2 - larvг; 3 -
gălbuie, cu pete roşcate pe partea pupг (dupг Zakladnoi, Ratanova)
dorsală. Capul de culoare brună-deschisă, cu antene scurte. Picioarele sunt subţiri, uşor
colorate în brun-deschis. Utimul segment abdominal prezintă doua croşete
triunghiulare puternic cMtinizate.
Pupa are 3,5 mm lungime, de culoare galbenă-deschisă sau galbenă-brunie,
golaşă şi strălucitoare. Segmentele abdominale prezintă dorsal peri răzleţi şi scurţi, iar
lateral expansiuni caracteristice, prevăzute fiecare cu 3-4 sete alungite.
Biologie şi ecologie. Gândăcelul fainii în condiţii obişnuite are 2-3 generaţii, iar
în depozite încălzite 3-5 generaţii pe an. Iernează ca adult în produsele atacate, sau în
crăpăturile pereţilor sau a podelei de scândură. în spaţii încălzite se poate dezvolta în
continuu, în tot cursul anului. Primăvara, prin luna mai, adulţii îşi reiau activitatea de
lirănire. După câteva zile de hrănire pentru maturarea sexuală are loc copulaţia şi
ponta. Ouăle sunt depuse izolat pe substratul de hrană, pe saci, prin crăpăturile
pereţilor. Adulţii au o longevitate de până la 4 ani, femelele trăind în medie 450-500,
iar masculii 630 zile şi în fiecare an se reproduc. Perioada ovipozitară durează 8-10
luni, timp în care o femelă depune în medie 500, iar maximum până la 1000 de ouă.
Incubaţia, în funcţie de temperatură durează de la 4 până la 22 zile. Larvele apărute se
hrănesc pe diferite substraturi alimentare. Evoluţia stadiului larvar în funcţie de

670
temperatură, umiditate şi condiţiile de hrană durează de la 20 până la 120 zile, timp în
care larvele năpârlesc de 6-7 ori. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în
pupă, la suprafaţa substratului alimentar. Stadiul pupai în funcţie de temperatură
durează 5-28 zile. Adulţii apăruţi dau naştere la o nouă generaţie. La temperatură de
27°C şi umiditatea relativă a aerului de 70-75% dezvoltarea unei generaţii durează 37-
40 zile, iar la temperatura de 22°C - 93 zile. Condiţiile optime de dezvoltare a
gândăcelului făinii sunt: temperatura cuprinsă între 23-27°C şi umiditatea relativă a
aerului de 70-80%. La o temperatură de 10°C dezvoltarea dăunătorului se întrerupe.
Toate stadiile de dezvoltare ale gândăcelului făinii sunt foarte sensibile la temperaturi
reduse şi pier în masă la temperaturi sub 7°C.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândăcelul făinii este o specie polifagă,
care se întâlneşte frecvent şi produce daune însemnate în depozitele de cereale, mori,
întreprinderi de panificaţie, depozite alimentare etc. Atacă ca adult şi ca larvă care
consumă făină, paste făinoase, fructe şi legume uscate, seminţe, piper, tutun, plante din
ierbare, tulpini uscate de porumb, colecţii de insecte etc. In urma atacului făina capătă
o culoare mai închisă, un miros şi un gust neplăcut. Se formează aglutinări în care se
găsesc galerii pline cu excremente, exuvii larvare şi cadavre. Produsele atacate nu pot
fi folosite în alimentaţie deoarece sunt toxice pentru om şi animale.

Gândăcelul castaniu al făinii - Tribolium castaneum Hrbst.

Sin.: Triboliumferrugineum Woll., Tenebrio castaneus Schohn. Or. Coleoptera, Fam.
Tenebrionidae
Răspândire. Gândăcelul castaniu al făinii este o specie cosmopolită, cu o
răspândire largă pe glob în depozitele de cereale şi mori şi mai ales în regiunile calde.
Descriere. Adultul este foarte asemănător cu T. confusum Duv., are corpul
alungit de 3-3,5 mm lungime de culoare uniformă roşcată sau brună-roşcată. Capul este
alungit şi turtit dorso-ventral. Spre deosebire de T. confusum Duv. antenele au o
măciucă distinctă, moderat compactă din 3 articule. Pronotul este tot atât de lat cât şi de
lung, rar punctat cu unghiurile anterioare larg rotunjite şi marginile aproape trunchiate,
iar unghiurile posterioare mai mult sau mai puţin obtuze. Elitrele sunt lungi, prevăzute
cu striuri longitudinale punctate şi interstriuri relativ proeminente. Aripile posterioare
sunt bine dezvoltate, insecta poate să se deplaseze în zbor. Picioarele sunt subţiri, cu
tibiile uşor lăţite în partea apicală şi prevăzute cu câte 2 spini terminali scurţi. Tibiile
anterioare şi mediane sunt slab dinţate pe marginea externă. Abdomenul fin punctat
uniform.
Oul este oval-alungit de 0,6-0,7 mm lungime, de culoare albicioasă sau incoloră,
aproape transparent, cu chorionul neted, subţire, acoperit cu substanţă vâscoasă.
Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, cilindric de 6-8 mm lungime
dorsal convex, iar ventral aproape plat, de culoare albă sau gălbuie, în afară de capsula
cefalică, vârful ghearelor şi tergitele segmentelor care sunt brunii. Ultimul segment
abdominal (al 9-lea) prezintă 2 urogomfe lungi, îndreptate posterior în sus.
Pupa are corpul de 3 -4 mm lungime, la început de culoare albă apoi devine
gălbuie sau brună, în afară de ochi, ghearele, vârful mandibulelor şi urogomfele care
sunt de culoare brună-închisă.
Biologie şi ecologie. Gândăcelul castaniu al făinii în condiţii obişnuite are o gene-
raţie pe an, iar în depozite încălzite se dezvoltă în continuu, având până la 4 generaţii
pe an. Iernează ca adult în stratul de cereale, gozuri, făină etc. Adulţii hibernanţi apar în

671
primăvară şi se hrănesc cu boabe sparte, făină şi alte produse alimentare. Adulţii
apăruţi sunt foarte activi, deplasându-se rapid şi afundându-se în produs îndată ce sunt
deranjaţi. Trăiesc de obicei ascunşi în făină sau în alte substraturi alimentare. Zboară
rar însă fără a se putea deplasa la distanţe mari. După 1 -2 zile de la apariţia adulţilor
are loc copulaţia care continuă la intervale dese în tot cursul vieţii. După copulaţie
femelele încep să depună ouă. Longevitatea adulţilor durează până la 2 ani, masculii
trăind în medie 54 zile, iar femelele 226 zile, însă ouă fertile depune numai în primul
an. Ouăle depuse în al doilea an sunt sterile. Femela depune ouăle izolat în straturi de
cereale, făină sau pe diferite produse alimentare. Perioada ovipozitară durează de la 2-4
săptămâni până la 5 luni şi chiar mai mult, în funcţie de temperatură. O femelă depune
zilnic până la 13, în medie 350-450 ouă (rninimirm 327 şi maximum 950 ouă).
Incubaţia durează 6-12 zile. Larvele apărute se hrănesc cu substratul alimentar în care
au eclozionat. Evoluţia stadiului larvar durează 1 -3 luni, timp în care năpârlesc de 6-7
ori. Ajunse la completa dezvoltare larvele îşi construiesc mici loje în substratul
alimentar în care s-au hrănit şi se transformă în pupe, iar peste 6-12 zile în adulţi, care
hibernează. In condiţii optime, temperaturi cuprinse între 22-25°C şi umiditatea
relativă de 70-90% dezvoltarea unei generaţii durează 35-60 zile. La temperaturi de 22
°C o generaţie a durat 50-84 zile, la 25°C - 53-76 zile, iar la 30-32°C -107 zile.
Gândăcelul castaniu al făinii este foarte rezistent la temperaturi ridicate şi foarte
sensibil la temperaturi reduse. Astfel, la o temperatură de 42 °C toate stadiile de
dezvoltare a dăunătomlui au pierit după 114 ore, iar la 50-52°C toate stadiile au pierit
după 3 ore şi anume: adulţii după 15 minute, ouăle după 30 minute, larvele după 45
minute, iar pupele după 3 ore. Faţă de temperaturi reduse este mai puţin rezistent decât
specia T. confusum Duv.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândăcelul castaniu al făinii este o insectă
polifagă Atacănumeroase produse alimentare, vegetale şi animale. Adulţii şi larvele se
hrănesc cu boabe de cereale (grâu, orz, ovăz, secară etc.), seminţe de floarea soarelui,
fasole, mazăre, cacao, bumbac, cu faină, tărâţe, fructe şi legume uscate, ciocolată,
diferite substanţe animaliere, lemn, pâine, diferite dulciuri, plante din ierbare, tutun
fermentat, plante medicinale, colecţii de insecte etc. In urma atacului, precum şi
datorită excremenMorelirninate, exuviilor larvare şia cadavrelor, produsele alimentare
infestate se depreciază calitativ, mucegăiesc în scurt timp, au un miros şi un gust
neplăcut şi sunt toxice pentru om şi animale.
In limitarea înmulţirii acestui dăunător un rol important au diferiţi agenţi
biologici, printre care se remarcă: protozoarele din genul Adelina, acarienii
-Acarophenax tribolii Newst. et Duv. şi Pediculoides ventricosus Newp., entomofagii
-Tenebrioides mauritanicus L., Chylocoris cursitans Fall., Rhabdepyris zeae Tur. et
Waters. şi Sclerodermus immigrans Brilw., precum şi şoarecele de casă Mus musculus
L.

Gândacul pâinii - Stegobiumpaniceum L.

Sin.: Stegobiumferrugineum Hbst., S. testaceum Thunb. Ord. Coleoptera, Fam.
Anobiidae
Răspândire. Gândacul pâinii este răspândit în Europa, Noua Zeelandă, Australia.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 2-3 mm lungime, de culoare brună-
gălbuie până la castanie-deschisă sau brună-închisă, cu elitrele puţin roşcate, acoperit
cu perişori cenuşii-gălbui. Capul este mic, ascuns sub pronot, care este foarte convex în

672
forma unui acoperiş, tot atât de lat ca şi elitrele, punctat la bază şi acoperit cu o
pubescenţă cenuşie, rară, mai densă lateral şi pe partea ventrală. Elitrele sunt rotunjite
şi aproape globuloase, cu dungi longitudinale gălbui regulate, fin punctate şi acoperite
cu perişori cenuşii-gălbui, mai lungi şi mai denşi lateral şi către vârf (fig. 248).
Oul este oval de 0,3-0,5 mm lungime, la început de culoare albă-translucidă, apoi
albă-strălucitoare.
Larva la completa dezvoltare are corpul, de până la 5 mm lungime, curbat, de
culoare albă-gălbuie, acoperit cu perişori fini, deşi de culoare aurie, mai lungi în
regiunea capului.
Capul este galben-cafeniu.

673
 Dorsal pe metatorace şi
abdomen prezintă spini
scurţi.
Pupa are 2,5-4,0 mm
lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie.
Gândacul pâinii în condiţii
obişnuite are 1-2 generaţii pe
an, iar în spaţii încălzite până

Fig. 248. Gвndacul pвinii (Stegobiumpaniceum L.): produsele atacate. оn

primг-1 - adult; 2 - larvг; 3 - pвine atacatг (dupг Craєcevici, Gubergriю) vara
larvele ajunse la completa la 4 generaţii pe an. Iernează
ca larvă în galeriile săpate în

674
dezvoltare îşi confecţionează o celulă pupală la capătul galeriei, apoi un cocon în care
se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 9-18 zile. Adulţii apăruţi rod în
substratul alimentar un orificiu cu diametru de la 0,9 până la 1,6 mm prin care iese la
suprafaţă. Apariţia adulţilor este eşalonată şi durează din luna martie până în luna iunie.
Adulţii apăruţi nu se hrănesc, fiind activi seara şi noaptea şi sunt atraşi de sursele
luminoase puternice. Copulaţia are loc imediat după apariţia adulţilor, iar ponta
aproximativ după 2 zile, sau mai târziu (25 zile), în funcţie de temperatură. Femela
depune ouăle în grupe de câte 4-5 bucăţi pe suprafaţa substratului de hrană, sau în
galeriile săpate de larve. Ouăle sunt depuse eşalonat, timp de 8-25 zile, însă majoritatea
ouălor femela le depune în primele zile după apariţie. O femelă depune în medie 50-60,
maximum până la 145 ouă. Incubaţia durează 8-17 zile. Larvele apărate migrează în
crăpăturile din substratul de hrană unde sapă galerii sub forma unor loje în care se
hrănesc până la maturitate. Evoluţia stadiului larvar, în funcţie de temperatură durează
de la 30 până la 120 zile. Astfel, la temperatura de 17°C dezvoltarea larvei durează 37
zile, la 24°C -17, iar la 28°C numai 8 zile. Larvele nu sunt sensibile la umiditatea
substratului alimentar şi se pot dezvolta normal la o umiditate de 6%, dar sunt foarte
sensibile la temperatură şi pier în masă în două ore la temperatura de 44°C, sau la -l 0
°C. La temperatură de 4-5°C dezvoltarea dăunătomlui se întrerupe şi larvele trec în
diapauză, care uneori durează până la 4 luni şi adesea se termină cu peirea lor.
Dezvoltarea gândacului pâinii poate avea loc la temperaturi cuprinse între 15 şi 35 °C şi
umiditate relativă de 30 şi 100%, însă condiţiile optime de dezvoltare sunt temperatura
de 30°C, iar umiditatea relativă de 80-95%. In astfel de condiţii o generaţie durează
aproximativ 40 zile.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul pâinii este o insectă polifagă.
Atacă numai ca larvă care se hrăneşte cu boabe şi diferite produse alimentare, preferând
cele bogate în amidon ca pâinea, pastele făinoase, biscuiţii, făina, boabele sparte de
mazăre, fasole, tărâţe, precum legumele şi fructele uscate, plantele medicinale, ceaiul,
cafeaua, cacao, ciocolata, diferite condimente (piper, scorţişoară, seminţe de coriandra
etc), plante ierbarizate etc. De asemenea larvele atacă şi numeroase tipuri de materiale
de ambalaj, folosite pentru produse alimentare: cartonul, foile de polietilenă, precum şi
cărţile, lemnul de mobilă, scheletele umane uscate, stratul metalic al oglinzilor, precum
şi foile de plumb. Ca urmare a activităţii de hrănire, produsele atacate prezintă
numeroase galerii şi orificii, de până la 2 mm în diametru, sunt depreciate calitativ,
datorită excrementelor eliminate şi exuviile larvare, care le imprimă un miros şi aspect
neplăcut după care nu pot fi folosite pentru consum.
Populaţiile acestui dăunător pot fi reduse de Lariophagus distinguendus Forst.

Gândacul tutunului - Lasioderma serricorne F.

Sin.: Lasioderma testaceum Duft,L. rufescens Sturm. Ord. Coleoptera, Fam.
Anobiidae
Răspândire. Gândacul tutunului este o specie cosmopolită cu o răspândire largă
în toate regiunile de pe glob, dar mai ales în Europa şi Africa, unde produce pagube
mari în depozitele de ţigarete şi tutun.
Descriere. Adultul are corpul ovoidal, scurt, de 2-3 rnm lungime, puternic
bombat, de culoare galbenă-roşcată sau brună-roşcată şi acoperit în întregime cu o
pubescenţă deasă, albă-gălbuie. Capul este mic, ascuns sub pronot. Antenele sunt
seriforme. Pronotul este foarte convex în forma unui capişon mai lat decât lung şi fin

675
punctat. Elitrele sunt fin punctate, fără striuri longimdinale. Primul segment al tarsului
este de 3 ori mai lung decât al 3-lea (fig. 249).
Oul este oval de 0,4-0,5 mm lungime şi de 0,18-0,22 mm lăţime, de culoare albă,
translucid.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 3,5-4,0 mm lungime, uşor curbat, de
culoare albă-gălbuie şi acoperit cu perişori lungi, brunii. Capul şi picioarele sunt
galbene-brunii. Spre deosebire de specia Stegobium paniceum L., are pe capsula
cefalică 5 pete de culoare cafenie.
Pupa are 3,5 mm lungime, la început de culoare albă, apoi devine brună.
Biologie şi ecologie. Gândacul tutunului are 2-3 generaţii pe an, iar în magaziile
încălzite se înmulţeşte în continuu şi are până la 4-6 generaţii pe an. Iernează în stadiul
de larvă în frunzele de tutun atacate, prin alte substraturi alimentare, sau prin diferite
adăposturi din depozite. Primăvara, prin luna martie, larvele hibernante se transformă
în pupă, în interiorul coconilor de mătase în locurile unde au iernat, sau prin crăpăturile
pereţilor, podelelor şi în alte adăposturi. Stadiul de pupă durează 7-20 zile. Adulţii apar
în luna aprilie-mai şi sunt mai activi în timpul nopţii, fiind atraşi de diferite surse de
lumină Adulţii nu se hrănesc, având o longevitate de 25-50 zile. După 3-5 zile de la
apariţie are loc împerecherea, iar ponta începe când temperatura aerului depăşeşte
20°C. Ouăle sunt depuse izolat în ţigări, foi de tutun sau pe alte substraturi. Perioada
ovipozitară durează 15-20 zile. O femelă depune în medie 40-50, mai rar până la 100
ouă. Incubaţia durează 6-15 zile. Larvele apărute sunt foarte active, se răspândesc şi se
hrănesc intens, consumând din stratul alimentar, ţigări, foi de tutun etc., pe care au fost
depuse ouăle. Dezvoltarea stadiului larvar durează 30-70 zile. Ajunse la completa
dezvoltare larvele se transformă
în pupă. împuparea are loc în frunzele de tutun atacate (în încreţiturile frunzelor sau de-
a lungul nervurilor principale) în
interiorul ţigărilor etc. Stadiul de
pupă durează 7-10 zile. Prin luna
iulie-august, apar noii adulţi care
dau naştere la o nouă generaţie.
Dezvoltarea unei generaţii în
funcţie de temperatură durează la
valori de 23-25 °C 65-75 zile, iar la
15 °C 96-100 zile. Gândacul
tutunului este o insectă termofilă
Condiţiile optime de dezvoltare a
dăunătomlui sunt temperatura
Fig. 249. Gândacul tutunului
(Lasioderma serricorne E):
1 - adult; 2 - larvă; 3 - frunză de tutun atacată (după Levcenko). de 28-32 °C şi umiditatea relativă
a aerului de 75%. La o scădere a temperaturii până la 18°C şi mai jos, dezvoltarea
dăunătorului se întrerupe, iar la temperatură de - 4 °C toate stadiile insectei pier după o
săptămână.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul tutunului este o insectă pantofagă.
Atacă larva care se hrăneşte cu diverse produse vegetale şi animale: orez, alune, fructe
uscate, paste făinoase, plante medicinale, peşte uscat, cafea, hârtie, insecte din colecţii
etc). Pagubele cele mai mari le produce în depozitele de tutun, unde atacă ţigările şi

676
foile de tutun. In urma atacului produsele infestate sunt depreciate datorită galeriilor
circulare săpate de larve şi adulţi, în care se găsesc resturi de hrană sub formă de praf,
amestecate cu excremente şi exuviile insectei.

Hoţomanul - Ptinus fur L.

Sin.: Ptinus rapax Deg., P. furunculus Mull., P. striatus F. Ord. Coleoptera, Fam.
Ptinidae
Răspândire. Hoţomanul este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul. Descriere.
Adultul are lungimea corpului de 2,0-4,3 mm, prezintă un dimorfism sexual, după
formă şi culoarea corpului. Masculul are corpul alungit şi îngust, aproape cilindric, de
culoare roşcată-gălbuie sau brună-deschisă, iar femela are corpul scurt, ovoidal, convex
dorsal şi de culoare brună-închisă, până la negricioasă. La ambele sexe tot corpul este
acoperit cu peri scurţi, fini, de culoare gălbuie. La mascul ochii sunt mari, iar la femele
mai mici şi mai puţin proeminenţi. Antenele sunt lungi, aproape cât lungimea corpului.
Pronotul este mai îngust decât elitrele, spre bază îngustat mult, acoperit cu o
pubescenţă care formează 2 dungi galbene dispuse longitudinal. Elitrele sunt alungite,
puţin mai late posterior, uşor striate, cu o punctuaţie rară, acoperite cu peri scurţi, fini,
la femelă cu patru pete mai deschise. Picioarele sunt lungi şi subţiri, cu femurele la
extremitate îngroşate. Primul articul tarsal este lung, aproape egal cu următoarele trei.
Aripile posterioare la femele lipsesc, din care cauzănu pot zbura, iar la mascul sunt bine
dezvoltate şi acestea zboară, însă rareori se deplasează în zbor (fig. 250).
Oul este oval, de 0,57-0,71 mm lungime, de culoare albă-mată.
Larva la completa dezvoltare, are
corpul de 5-5,5 mm lungime, curbat cu y
/ itîllik

capul, aparatul bucal şi picioarele toracice bine dezvoltate. Corpul este de culoare albă-
gălbuie, acoperit cu perişori deşi de culoare gălbuie, iar capul este brun.
Pupa are corpul de 3,5-4,9 mm lungime de culoare albuie.

Biologie şi ecologie. Hoţomanul în

4
încăperile neîncălzite are o generaţie pe an,
iar în cele încălzite până la 3 generaţii pe Fig. 250. Hoţomanul (Ptinus fur L.):
an. Iernează în stadiul de adult, larvă şi 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - larvă; 4 - pupă (după
pupă în produsele atacate în depozite, Beratlief şi Boguleanu)
magazii etc. Adulţii hibernanţi, încep să apară în primăvară, când temperatura stratului
superficial al cerealelor depozitate ajunge la 2°C, iar apariţia în masă are loc în cursul
lunii aprilie. Adulţii sunt nocturni. Longevitatea adulţilor variază în funcţie de
temperatură de la 60 până la 110 zile. Femelele în acest timp depun în medie 60-100
ouă, iar maximum până la 170 bucăţi. Ouăle sunt depuse liber pe substratul alimentar,
cu care se hrănesc gândacii. Incubaţia la temperaturi de 19-30°C durează de la 19 până
la 38 zile. Larvele apărute se hrănesc cu diferite produse vegetale şi animale depozitate.

677
Evoluţia stadiului larvar la temperaturi cuprinse între 17-23°C durează până la 50-60
zile, timp în care năpârlesc de 3 ori. In condiţii nefavorabile, larvele trec în diapauză
care poate să dureze până la 280 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele îşi
confecţionează din resturi de hrană, o căsuţă pupală, sau rod în substratul alimentar o
celulă ovală în care se transformă în pupă. Stadiul pupai la temperaturi de 19-24°C
durează de la 24 până la 48 zile. După transformare în adulţi aceştia rămân în coconul
pupai timp de aproximativ 40 zile, apoi îl părăsesc şi dau naştere la o nouă generaţie
sau se retrag pentru hibernare. Dezvoltarea unei generaţii în condiţii optime de
temperatură de 25-28°C şi umiditate de 75% durează 32 zile, la temperaturi de 23°C -
3-4 luni, iar la 20°C până la 156 zile. La temperaturi sub 0°C şi mai ridicate de 30°C
dezvoltarea acestui dăunător stagnează, însă această specie în genere este rezistentă la
temperaturi reduse în toate stadiile de dezvoltare şi în special în stadiul de larvă. Astfel,
la temperaturi de -16°C adulţii şi ouăle au pierit după 9 zile, pupa (fără cocon) după 6,
iar larvele după 17 zile.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Hoţomanul este o specie polifagă, atacă
numeroase produse depozitate vegetale şi animale. Adulţii se hrănesc puţin şi nu
produc pagube de importanţă economică. Daune mari produc larvele care se hrănesc cu
boabe de cereale, fructe, produse alimentare, blănuri, lână, ţesături, îmbrăcăminte,
colecţii de păsări, rozătoare şi insecte, plante ierbarizate, frunze de tutun etc. Uneori se
întâlnesc prin cuiburile păsărilor sau a mamiferelor mici, prin stupi unde se hrănesc cu
polenul, mierea şi larvele de albine.
înmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor insecte entomofage
printre care se remarcă: Lariophagus (Meraporus) distinguendus Forst.,
Cryptusptinivorus Rond., Hecabolus sulcatus Curt. etc.

Gândacul roşcat al făinii - Placonotus testaceus F.

Sin. : Laemophloeus testaceus R, Cucujus testaceus F. Ord. Coleoptera, Fam.
Cucujidae
Răspândire. Gândacul roşcat al făinii este o specie cosmopolită, cu o largă
răspândire pe tot globul.
Descriere. Adultul are
corpul îngust, de 1,5-2,5 mm
lungime, de culoare brună-
roşcată, acoperit cu perişori fini.
Capul este fin punctat, puternic
turtit ventral, puţin mai lat la
mascul. Antenele depăşesc
jumătatea corpului la mascul, iar
la femele suntpuţinmai scurte.
Pronotul este puţin mai lung
decât lat, punctat fin şi dens,
acoperit cu peri fini, culcaţi în Fig. 251. Gвndacul roєcat al fainii (Placonotus
diferite direcţii. Elitrele sunt testaceus F.): 1 - adult; 2 - larvг; 3 - pupг
alungite, prevăzute cu striuri (dupг Beratlief єi Boguleanu)
longitudinale de puncte dublate
de linii paralele de peri foarte scurţi, gălbui, culcaţi spre posterior şi exterior. Aripile
posterioare sunt bine dezvoltate

678
şi adulţii pot zbura. Partea ventrală a corpului este dens punctată şi acoperită cu o
pubescenţă groasă şi scurtă (fig. 251).
Oul este cilindric alungit, de 0,45 mm lungime şi de 0,14 mm lăţime, de culoare
albă-gălbuie.
Larva la completa dezvoltare, are corpul alungit de 3-4 mm lungime, turtit,
îngustat anterior şi posterior, de culoare albicioasă, în afară de cap şi scutel care sunt
brune-deschise. Ultimul segment abdominal prezintă două uro-gomfe lungi.
Pupa are 1,5-2,0 mm lungime şi 0,6 mm lăţime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Gândacul roşcat al făinii are până la 3-5 generaţii pe an.
Iernează ca adult în diferite produse agroalimentare. m primăvară, în cursul lunilorrnai-
iunie, adulţii părăsesc adăposturile hibernante şi încep să se hrănească cu diferite
produse depozitate, preferând produsele în descompunere cu o umiditate ridicată.
Longevitatea adulţilor este până la 6 luni şi pot trăi fără hrană până la 2,5 luni. Durata
perioadei de trai fără hrană se află în funcţie de temperatură şi umiditate relativă a
aerului. La temperatură de 12-14°C şi umiditate de 80-85% adulţii pot trăi fără hrană
timp de 70 de zile, la 16-18°C până la 62 zile, iar la 25-27°C până la 20 zile. Scăderea
umidităţii relative a aerului sub 60-65% micşorează simţitor durata perioadei de trai a
adulţilor fără hrană. Femela în timpul vieţii depune câteva zeci de ouă, pe diferite
produse agroalimentare cu care se hrănesc adulţii. După câteva zile apar larvele care se
hrănesc alături de adulţi cu diferite produse depozitate. Un rol deosebit de important în
dezvoltarea acestei insecte are umiditatea şi mai ales în evoluţia larvelor neonate care
pier în masă la o umiditate redusă.
în lipsa produselor agroalimentare, larvele se pot comporta ca prădători, hrănindu-
se cu insecte mici, sau cu diferite stadii de dezvoltare ale lor. Condiţii optime de
dezvoltare a acestei specii sunt: temperatura cuprinsă între20-23°C, iar umiditatea
relativă între 75-90%. Dezvoltarea unei generaţii durează 35-75 zile, în funcţie de
temperatură. Astfel, la temperatură de 16-18°C, dezvoltarea unei generaţii durează 106
zile, iar la 20-23 °C -92 zile.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul roşcat al făinii este o insectă
polifagă. Atacă ca adult şi ca larvă care se hrănesc numai cu boabele dăunate în
prealabil de alte specii sau cu deşeuri, faină, tărâţe, paste făinoase, fructe uscate, cacao,
cafea etc. Boabele de cereale sănătoase nu sunt atacate. De obicei dăunătorul consumă
embrionul şi numai întâmplător se hrăneşte cu endospermul bobului. Uneori această
insectă se întâlneşte şi în mtură, sub scoarţa copacilor sau în galeriile insectelor
xilofage, iar alteori în cuiburile viespilor. Deseori infestează cerealele în asociaţie cu
alte specii de Cryptolestes. La invazii masive, produc daune destul de mari.
Gândacul roşcat al grânelor - Ctyptolestes ferrugineus Steph.
Sin.: Laemophloeusferrugineus Steph. Ord. Coleoptera, Fam. Cucujidae
Răspândire. Gândacul roşcat al grânelor este o specie cosmopolită, răspândită pe
tot globul.
Descriere. Adultul este foarte asemănător cu gândacul roşcat al făinii
(Placonotus testaceus R), însă este mai mic, are corpul până la 2,2 mm lungime şi cu
antene mai scurte. Corpul este de culoare cafenie-roşcată. Ultimul articul antenal este
mai lung decât lat. Pronotul este îngustat posterior, la fel de lat ca şi de lung, cu
punctuaţie fină.
Oul este cilindric, alungit de 0,45 mm lungime, uşor concav, mai ascuţit la unul
din capete, de culoare albă-gălbuie, cu suprafaţa uşor mgoasă.

679
 Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, turtit, îngustat progresiv spre
partea posterioară de 3,0 mm lungime, de culoare albicioasă, cu excepţia capului,
toracelui şi a extrernităţii abdominale, care sunt de culoare brună-deschisă. Ultimul
segment abdominal prezintă două urogomfe lungi.
Pupa are 1,4-2,0 mm lungime, de culoare albă.
Bioecologia şi modul de atac sunt asemănătoare cu cele ale speciei Placonotus
testaceus R, cu care se întâlneşte deseori împreună.

Gândacul surinam - Oryzaephilus surinamensis L.

Sin.: Silvanus surinamensis Steph., S. sexdentatus Steph., S. frumentarius F. Ord.
Coleoptera, Fam. Cucujidae (Silvanidae)
Răspândire. Gândacul surinam este o specie cosmopolită, răspândităîn toate
regiunile globului. Este originară din Surinam (nord-estul Americii de Sud) de unde şi
numele.
Descriere. Adultul are corpul subţire alungit, turtit dorso-ventral, de 2,5-3,5 mm
lungime, de culoare cafenie sau brună-roşcată, acoperit cu perişori albicioşi. Capul este
trapezoidal, alungit, îngustat anterior şi punctat, cu ochi mici şi negri. Antenele sunt de
lungime mijlocie, cu ultimele 3 articule neegale. Pronotul este puţin mai lung decât lat,
punctat, prevăzut lateral cu câte 6 dinţi, de unde şi denumirea (S. sexdentatus), caracter
taxonomic, care serveşte la determinarea speciei, iar dorsal cu 2 carene, longitudinale,
pubescente. Elitrele sunt alungite, cu striuri longimdinale şi interstriuri prevăzute cu
câte 3 şiruri de perişori scurţi, galbeni, culcaţi înapoi. Aripile posterioare sunt bine
dezvoltate, însă zboară foarte rar sau de loc. Femurele posterioare ale masculului sunt
prevăzute cu câte un dinte (fig.252).
Oul este oval-alungit, de 0,8-0,9 mm lungime şi de 0,25 mm lăţime, de culoare
albă-lăptoasă, strălucitor.
Larva la completa dezvoltare are corpul cilindric, uşor lăţit posterior, de 2,5-3,5
mm lungime, de culoare albă-gălbuie, prevăzut dorsal pe fiecare segment cu câte 2 pete
dreptunghiulare, simetrice, galbene şi perişori fini şi lungi. Capul şi picioarele sunt de
culoare galbenă-brunie deschisă.
Pupa are corpul alungit, turtit ventral şi uşor convex dorsal, de 2,5-3,2 mm
lungime şi de 0,6 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie.

680
 Biologie şi ecologie. Gândacul
surinam are 2-4, iar în spaţii încălzite
până la 7 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de adult în diferite produse
infestate, sau în diferite ascunzişuri
adăpostite în magazii, silozuri etc. în
primăvară, când temperatura aerului
depăşeşte 14°C, de obicei în cursul
lunilor mai-iunie, adulţii hibernanţi îşi
reiau activitatea, lirănindu-se cu diferite
produse depozitate. După o scurtă
perioadă de hrănire au loc copulaţia şi
ponta. Depunerea ouălor are loc după 5-
4
7 zile de la apariţia adulţilor, iar pe timp
Fig. 252. Gвndacul
călduros îndată după apariţie, femela
surinam

681
depune ouăle izolat sau în grupe mici de (Ozyzaephilus surinamensis L.): câte 3-5
bucăţi, pe saci, în crăpăturile i _ adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - cocon (după boabelor, în făină
sau paste făinoase. Săvescu) Perioada ovipozitară variază între 82 şi
145 zile. O femelă depune zilnic 1 -4, mai rar 6-8 ouă, în total până la 600, în medie
-285-300 ouă. Longevitatea adulţilor este foarte mare, la femele de la 6 până la 10 luni,
iar la masculi până la 2-3 ani. Incubaţia durează la temperaturi de 28-29 °C 3-5 zile, iar
la 20-23°C - 8-17 zile. Larvele apărute se hrănesc cu diferite produse alimentare
depozitate. Evoluţia stadiului larvar variază mult în funcţie de temperatură. în
primăvară şi toamnă stadiul larvar durează 4-7 săptămâni, iar vara până la 2 săptămâni.
Larvele năpârlesc de 3-4 ori, iar când ajung la completa dezvoltare îşi confecţionează
căsuţe pupale, din resturi de hrană lipite cu o substanţă aglutinantă, în care se
transformă în pupă, stadiul care durează 6-21 zile. Adulţii apăruţi se hrănesc pe seama
produselor vegetale depozitate, dând naştere la o nouă generaţie. Adulţii pot trăi fără
hrană timp îndelungat. Astfel, la temperaturi del2-14°C pot trăi fără hrană până la 72
zile; la 16-18°C până la 68 zile, iar la temperaturi de 25-27°C până la 44 zile.
Temperaturile optime de dezvoltare a acestei specii sunt cuprinse între 25-27°C.
Dezvoltarea unei generaţii în funcţie de condiţiile de temperatură durează timp de la 22
până la 240 zile. Astfel, la temperatură de 27,2°C o generaţie se dezvoltă în timp de 22
zile, la 20-23°C - 93-97 zile, iar la 18°C - 240 zile. La temperaturi reduse sub 16°C
gândacul surinam nu se dezvoltă. Adulţii acestei specii sunt insecte higrofile, trăiesc
prin locurile întunecate şi umede. La umiditatea boabelor de 12-16% gândacul surinam
piere.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul surinam este o specie polifagă,
se întâlneşte frecvent prin brutării, magazii, locuinţe, unităţi de alimentaţie publică etc.
Atacă adulţii şi larvele care se hrănesc cu boabe de cereale, paste făinoase, făină,
legume şi fructe uscate, tutun, pâine, pesmeţi, tărâţe, zahăr, plante uscate, colecţii de
insecte etc., preferând boabele cu tegumentul spart sau ros în prealabil de alţi dăunători,
făina, pastele făinoase ş. a. în urma atacului, produsele infestate devin imposibile
pentru consum, datorită prezenţei exuviilor şi excrementelor. Uneori această specie se
hrăneşte şi cu larvele de Calandra, Tribolium, Carpophilus etc, şi chiar cu omizile
tinere de Ephestia şi Plodia, iar în unele cazuri merge până la canibalism. Adulţii pot
trăi şi în câmp, unde se comportă ca prădători, hrănindu-se cu diferite insecte mărunte.
înmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor entomofagi, printre
care mai importanţi sunt:Xylocorisflavipes Reut., Cephalonomia tarsalis Ashm., C.
carinata Kieff. etc.

Gândacul mauritan - Tenebrioides mauritanicus L.

Sin.: Tenebrioides caraboides R, T. complanatus Pili. Ord. Coleoptera, Fam.
Ostamatidae
Răspândire. Gândacul mauritan este o specie cosmopolită. Fiind originar din
Africa, prin comerţul de cereale s-a răspândit în toate regiunile de pe glob.
Descriere. Adultul are corpul alungit, puternic turtit dorso-ventral, de 7-11 mm
lungime, de culoare brună-deschisă sau brună-negricioasă, lucitoare. Capul este mare,
lat, de formă semicirculară, rar punctat. Antenele sunt brune-roşcate, formate din 11
articule, care se lăţesc treptat spre vârf. Pronotul este anterior mai lat, fin punctat, cu
mghuirile anterioare prelungite sub forma unor dinţi puternici, iar cele posterioare
ascuţite şi înguste la bază. Toracele este legat de abdomen printr-un peduncul cilindric,
îngust cu aspect caracteristic. Elitrele sunt alungite, prevăzute cu strii longitudinale de

682
puncte late, superficiale, iar interstriile cu câte 2 rânduri de puncte foarte fine.
Picioarele sunt scurte, cu tarsul format din 5 articule, dintre care primul este foarte
scurt (fig. 253).
Oul este alungit, fusiform, de 1,0-1,5 mm lungime şi de 0,34 mm lăţime, de
culoare albă.
Larva la completa dezvoltare are corpul turtit, acoperit cu peri rari de 18-20 mm
lungime, de culoare albă-gălbuie, albă-murdară, în afară de cap, partea dorsală a
pronotului, picioarele şi ultimul segment

683
abdominal, care sunt negricioase.
Segmentul anal prezintă două
urogomfe cMtinizate, puţin curbate în
sus.
Pupa are 7-10,5 mm lungime, de
culoare albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Gândacul
mauritan are 1-2 generaţii pe an.
Iernează în stadiul de larvă sau adult în
diferite adăposturi (crăpături, saci etc.)
în depozite, magazii etc. Larva
iernează în loje pupale confecţionate
din produse

684
alimentare şi particule de lemn. Transfor-
marea în pupă are loc în primăvară, în Fig- 253. Gândacul mauritan
cursul lunilor aprilie-mai. Stadiul de pu- (Tenebrioides mauritanicus L.):
pă durează20-30 zile. Adulţii hibernanţi, 1 - adult;2 -larvă;3 - PuPă (duPa Săvescu)
primăvara devreme (martie-aprilie) părăsesc locurile de hibernare şi îşi reiau activitatea
de hrănire. Adulţii sunt foarte agili, dar ca şi larvele, preferă locurile întunecoase. Se
comportă ca insecte prădătoare şi numai în cazuri foarte rare pot consuma produse
vegetale depozitate. Longevitatea adulţilor îndeosebi a femelelor este foarte ridicată,
trăind adesea mai mult de un an, iar uneori chiar până la 2 ani. îndată după apariţie are
loc copulaţia, care se repetă periodic în tot cursul vieţii lor. După 10-15 zile de la
împerechere, femelele încep să depună ouă. Ponta are loc eşalonat în tot timpul verii şi
durează uneori până la 14 luni. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 10-60, uneori până
la 90 bucăţi în făină, în crăpăturile boabelor cerealiere, sau în rosăturile boabelor
produse de alţi dăunători, în crăpăturile consteuctiilor, în ochiurile ţesăturilor sacilor,
între scânduri etc. O femelă depune în total până la 400-1300 ouă. Incubaţia durează de
la 7 până la 24 zile în funcţie de condiţiile de temperatură, hrană etc. Larvele apărute se
hrănesc, consumând diferite produse vegetale depozitate, preferând porumbul, grâul,
faina şi pastele făinoase. Evoluţia stadiului larvar este în funcţie de temperatură,
umiditate şi hrană. Astfel, la temperatura de 26-27°C, dezvoltarea larvelor durează 48
zile, la 20-21 °C - 93 zile, când se hrănesc cu boabe de grâu şi porumb, stadiul larvar
durează 60-90 zile, cu orez 170-190 zile, când cu făină 250-300 zile. Larvele şi adulţii
pot trăi fără hrană până la câteva luni. La temperatura de 20° C adulţii pot suporta fără
hrană 52 zile, iar larvele -120 zile; la temperaturi mai reduse de 5-10°C, durata acestei
perioade este mai ridicată (până la 164 zile) în special al larvei. In cursul dezvoltării,
larva năpârleşte de 4-6 ori. In toamnă, larvele ajung la completa dezvoltare, se retrag în
locuri întunecoase, unde îşi confecţionează camere pupale din resturi de hrană, sau sunt
săpate în lemnul constmcţiilor, în materialele de ambalare etc., în care se transformă în
pupă. Stadiul pupai durează de la 8 până la 25 zile. Noii adulţi apar spre toamnă şi la
condiţii favorabile continuă să se dezvolte, dând naştere la generaţia a doua, iar în caz
contrar se retrag în diferite adăposturi pentru hibernare. In condiţii optime, dezvoltarea
unei generaţii durează 67 zile, iar dacă hibernarea are loc în stadiul de larvă, o
generaţie poate dura 274 zile. Adulţii şi larvele sunt foarte rezistente la temperaturile
scăzute şi pot supravieţui timp de câteva săptămâni la temperaturi de - 7-9°C, şi numai
câteva ore la -18°C, pe când stadiile de ou şi pupă sunt foarte sensibile la temperaturi
scăzute din care cauză în timpul iernii pier în masă.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul mauritan este o specie polifagă,
atacă numeroase produse alimentare depozitate. Atacă numai în stadiul de larvă, care
se hrăneşte cu boabe de cereale (grâu, porumb, orz, ovăz), făină, paste făinoase, fructe
şi legume uscate, biscuiţi, cartofi, soia, cacao, nuci, condimente etc., preferând faina,
boabele de grâu şi porumb. Produc pagube mari boabelor crăpate, sparte sau atacate de
alte insecte, la care rod endospermul, fiind depreciate pentru prelucrare şi consum. în
urma atacului, făina infestată capătă o culoare mai închisă, albă-cenuşie, un gust amar
şi miros neplăcut. Larva are adesea un regim carnivor, devenind prădătoare. In afară de
aceasta, adulţii şi larvele rod adesea şi materialele de ambalare ale produselor
alimentare (sacii, hârtiile şi lăzile din lemn, carton etc.). Adulţii nu produc daune,
aceştia sunt carnivori, foarte rar vegetarieni, hrănindu-se cu larvele şi pupele altor
insecte. Această specie se întâlneşte şi în natură, mai ales prin locurile umede, în

685
special pe sub scoarţa diferitor specii de arbori fructiferi şi forestiere, unde se hrăneşte
cu diferite insecte xilofage.
Tocilarul seminţelor - Rhizopertha dominica L.
Sin.: Rhizopertha pusilla F., R. picea Marsh., R. rufa Ffope., Dinoderus dominica
F., Apate frumentaria Nord.
Ord. Coleoptera, Fam. Bostrichidae
Răspândire. Tocilarul seminţelor este larg răspândit în multe ţări din Europa,
Asia, Africa de Nord, Australia, ţările tropicale ale Americii ş. a.
Descriere. Adultul are corpul cilindric, alungit şi îngust, de 2-3 mm lungime, de
culoare galbenă-roşcată sau brună-roşcată. Capul este globulos ascuns în întregime sub
pronot care este puternic bombat. Antenele sunt formate din 10 articule, primele două
fiind egale, iar ultimele 3 puternic dilatate, triunghiulare şi pubescente. Pronotul este
mai lung decât lat, prevăzut cu căngi sau dinţi pe marginea anterioară. Elitrele sunt
alungite, prevăzute cu puncte mari, adânci, distincte, dispuse în rânduri longitudinale,
regulate. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate şi adulţii zboară Picioarele sunt mici,
cu femurele şi tibiile late. Tibiile sunt dinţate, iar farsele alcătuite din 5 articule (fig.
254).
Oul este oval, la unul din capete puţin alungit, de 0,5 mm lungime, de culoare
albicioasă
Larva neonată este foarte agilă, are corpul alungit, mai îngroşat în regiunea
toracică, de culoare albă, cu 3 perechi de picioare bine dezvoltate. La completa
dezvoltare este încovoiată, cu corpul de 2,5-3,0 mm lungime, de culoare brună-
deschisă, acoperit cu peri fini, mai abundenţi în partea posterioară.
Pupa are 2,3-2,8 mm lungime, de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Tocilarul seminţelor are 5-8 generaţii pe an. Iernează în
toate stadiile. La temperaturi de 30°C şi umiditatea boabelor de 14% se poate dezvolta
aproape în tot cursul anului. O generaţie se dezvoltă în timpul verii în 27 zile, iar iarna
în 38 zile. Femela depune ouăle izolat sau în grupe, în interiorul boabelor atacate de
alte insecte sau la suprafaţa lor. O femelă depune 300-600 ouă în mai multe reprize.
Incubaţia la temperaturi cuprinse între 26-30°C şi 65 % de umiditate relativă durează
5-11 zile.
Larvele apărute se hrănesc la început cu făină sau pătrund în boabele crăpate, sparte
sau găurite de alte insecte, iar mai
târziu perforează boabele întregi şi
se hrănesc cu endospermul,
distrugând tot conţinutul lor.
Evoluţia stadiului larvar are loc în
interioml boabelor şi la temperaturi
de 30°C durează 16-19 zile, trecând
prin 4-5 vârste. Ajunse la maturitate
larvele se transformă în pupă în
interioml boabelor în care s-au
Fig. 254. Tocilarul sentinюelor (Rhizopertha hrănit. Stadiul de pupă durează 3-7
sominica L.): 1 - adult - aspect dorsal єi zile, apoi apar insectele adulte care
lateral; 2 - larvг оn interiorul unui bob de dau naştere la o nouă generaţie.
grвu atacat; 3 - boabe de grвu atacate (dupг Dezvoltarea unei generaţii la
Beratlief єi Boguleanu) temperaturi de 25°C durează

686
aproape 1,5-2 luni. Tocilarul seminţelor este o specie foarte termofîlă. Condiţiile
favorabile de temperatură pentru dezvoltarea acestei insecte sunt cuprinse între 25-
32°C, însă larvele se pot dezvolta la temperaturi de 37 °C. Condiţiile optime pentru
dezvoltarea acestui dăunător sunt: temperatura de 32°C şi umiditatea boabelor de 14-
16%. Pragul biologic inferior de dezvoltare a tocilarului seminţelor este aproape de
19,8°C, iar cel superior de 37°C. Este specie foarte sensibilă la temperaturi scăzute.
Astfel, la temperaturi de 17°C dăunătorul întrerupe dezvoltarea, iar la temperaturi
reduse până la -5 °C gândacii ieşiţi din boabe pier după 5 zile, iar cei din boabe după
10, pupele după 9, larvele după 7 şi ouăle după 4 zile. Dacă temperatura continuă să
scadă şi ajunge până la -l 5°C, toate stadiile pier corespunzător la 1 ;3;6;7 şi 5 ore.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Tocilarul seminţelor este o specie polifagă
atacă numeroase specii de cereale, leguminoase, făină, cartofi, plante medicinale etc.
Pagube produc adulţii şi larvele care se hrănesc, rozând de la exterior spre interior,
boabele de grâu, secară, orz, orez, porumb, sorg, hrişcă, mazăre, fasole, măzăriche,
linte, cartofi, făină, biscuiţi, precum şi cu plante medicinale, lemn de mobilă etc. Cele
mai mari daune le produc adulţii, care atacă boabele sănătoase, consumând tot
endospermul. In urma atacului la boabe rămâne neatacat doar tegumentul şi resturi
pulverulente, amestecate cu excrementele insectei, care au un miros caracteristic.
In limitarea îrmiulţirii acestui dăunător un rol însemnat au organismele
entomofage. printre care se remarcă aşa specii ca: Pediculoides ventricosus Newp.,
Cheyletus eruditus Schrank., Chaetospila elegans Westw., Lariophagus distingiiendus
Forst., Cephalonomia watersoni Gahan. ş. a.

Molia cenuşie a făinii - Ephestia (Anagasta) kuhniella Zell.

Sin.: Ephestia sericana Scott, E.fuscofasciella Rag. Ord. Lepidoptera, Fam.
Phycitidae
Răspândire. Molia cenuşie a făinii fiind originară din Asia Mică, actualmente
este răspândită aproape în toate regiunile globului, prin mori, depozite de făină,
brutării, cofetării etc.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 20-25 mm, cu corpul zvelt, alungit
de 10-15 mm lungime, de culoare cenuşie-albăstruie. Capul este mic şi globulos, cu
palpii labiali bine dezvoltaţi, îndreptaţi înainte în formă de coame. Aripile anterioare
sunt lungi şi înguste de culoare cenuşie-plumburie, cu nuanţe albăstrii şi prevăzute cu
dungi transversale, în zig-zag de culoare mai închisă. Aripile posterioare sunt mai late,
de culoare deschisă, cu nervurile şi marginea externă cenuşii. Ambele perechi de aripi
sunt ffanjurate (fig. 2 55).
Oul este oval de 0,34-0,57 mm lungime, la depunere de culoare albă. iar după 3-4
zile galbenă.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 15-20 mm lungime, de culoare albă-
gălbuie sau albă-roză, cu capul, pronotul, placa anală şi picioarele de culoare brunie.
Pe partea dorsală a abdomenului prezintă 6 rânduri longitudinale de negi i sclerite)
mici, negri-roşcaţi, cu câte un fir de păr, iar picioarele abdominale la partea distală
prezintă croşete dispuse în coroană.

687
 Pupa are 8-9 mm lungime, de culoare
galbenă-brunie.

Biologie şi ecologie. Molia cenuşie a fainii are 2-4 generaţii pe an, iar în spaţii
Fig. 255. Molia cenuşie a încălzite până la 6-8 şi chiar mai multe generaţii.
făinii (Ephestia kuhniella Iernează în stadiul de larvă matură în coconi mătăsoşi
Zell): în bulgări mici de făină, prin crăpăturile pereţilor şi ale
lemnului etc. In primăvară, larvele hibernante se transformă în pupă, iar în aprilie-mai
apar fluturii, care sunt ncKrturni. fn timpul zilei stau imobili, retraşi prin diferite
adăposturi ale magaziilor, rareori se observă zboruri sporadice. Fiind deranjaţi zboară
în zig-zag un timp foarte scurt. Longevitatea adulţilor este scurtă, până la 5 -15 zile.
După câteva
1 - adult; 2 - larvă, 3 - pupă (după Bonnemaison) ore, de la apariţie au loc copulaţia şi
ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în
grupe mici de câte 2-10 bucăţi prin crăpăturile pereţilor, lemnului, pe diferite produse
alimentare, preferând făina, târâtele şi alte produse cu care se hrănesc larvele. Perioada
ovipozitară durează 4-8 zile, timp în care o femelă depune de la 50 până la 560 ouă, în
medie 200. Incubaţia durează în funcţie de temperatură de la 3 până la 21 zile. La
temperaturi de 17-21 °C şi umiditate relativă a aerului de 50-60 % incubaţia durează de
la 7 până la 12 zile, iar la temperaturi de 24-27°C numai 3-5 zile, pe când la
temperaturi de 13-15°C, se prelungeşte la 12-21 zile. Larvele neonate se hrănesc cu
produsele pe care au apărut, formând galerii mici din fire de mătase şi resturi de hrană.
Dezvoltarea stadiului larvar durează în funcţie de temperatură şi hrană de la 20 până la
145 zile, Ajunse la completa dezvoltare larvele se retrag în diferite locuri adăpostite
(crăpaturile pereţilor, ferestrelor etc.) unde îşi confecţionează coconi din fire de mătase
în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă, în funcţie de temperatură, durează 20-
67 zile. Adulţii apăruţi dau naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii
durează în funcţie de temperatură şi hrană. Astfel, la temperaturi de 26-27°C o
generaţie se dezvoltă 43-72 zile, iar la temperaturi de 10°C 140-243 zile. Pragul
biologic inferior de dezvoltare a acestei molii este de 8°C, iar cel superior de 35°C.
Dacă larvele se hrănesc cu crupe de hrişcă o generaţie durează 36 zile, cu crape de griş
74 zile etc. Molia cenuşie a făimi este destul de rezistentă la temperaturi reduse. Astfel,
la temperaturi de 4,7°C ouăle moliei pier după 10 zile, iar la temperaturi de -18 °C
toate stadiile pier, în afară de larve, în acelaşi timp această specie este sensibilă la
temperaturi ridicate. Astfel, la temperaturi de 45-47°C şi umiditatea relativă a aerului

688
de 70%, fluturii au pierit timp de 45 minute, larvele de vârstă medie - timp de 75
minute, pupele timp de 150 minute, iar ouăle timp de 4 ore.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia cenuşie a făinii este o specie
polifagă. Larvele se hrănesc cu făină de grâu şi secară, paste făinoase, tărâţe, fructe şi
legume uscate, boabe, tutun, precum şi diferite produse alimentare ca biscuiţi,
ciocolată, nuci etc. La suprafaţa produselor atacate larvele formează învelişuri
mătăsoase, sub formă de galerii. Produsele infestate prezintă bulgări mai mici sau mai
mari, formaţi din fire mătăsoase, în amestec cu excremente şi exuvii larvare. Ca urmare
produsele atacate sunt depreciate cantitativ şi calitativ, capătă un miros şi gust neplăcut
din care cauză nu pot fi folosite pentru consum. Infestări mai intense produce când
umiditatea substratului depăşeşte 17-20%. Pagube mai mari se înregistrează în
depozitele şi cămările de făină, prin brutării şi îndeosebi în mori, unde adesea înfundă
curelele elevatoarelor, cu bulgări de făină şi păienjeniş, blocând transportoarele şi alte
utilaje. Uneori rod chiar şi sitele de mătase de la mori.
Populaţiile acestui dăunător sunt reduse de activitatea unor specii entomofage
printre care se enumără: Pyemotes ventricosus Newp., Venturia canescens Grav.,
Diadegma armillata Grav. etc.

689
Molia făinii - Pyralis farinalis L.
Sin.: Pyralis farinalis Haw., P. meridionalis Schm. Ord. Lepidoptera, Fam. Pyralidae
Răspândire. Molia făinii este o specie cosmopolită, răspândită în toate regiunile
temperate şi tropicale.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 20-30 mm la femelă şi de 18-24 mm
la mascul. Aripile anterioare sunt aproape triunghiulare, de culoare brună-închisă cu
dungi transversale sinuoase albe în partea mediană şi brune-închise spre baza apicală a
aripii. Aripile posterioare sunt mai late, cenuşii-închise cu marginea mai deschisă cu
două dungi transversale dispuse în partea bazală şi mediană a lor. în repaus, fluturii îşi
strâng aripile în formă de acoperiş, iar vârful abdomenului îl îndoaie în sus (fig. 256).
Oul este oval de 0,6 mm lungime, de culoare albă.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 20-25 mm lungime, de culoare albă-
gălbuie sau albă-cenuşie. Capul, pronotul, placa anală şi picioarele sunt de culoare
cafenie-deschisă. Pe partea dorsală a segmentelor
1-7 se găsesc pete de culoare gălbuie.

Pupa are 9-12 mm lungime, de culoare cafenie.

Biologie şi ecologie. Molia făinii are 2-4
generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă
matură, în substratul alimentar sau în coconi în
diferite adăposturi din magazii. Primăvara, când
temperatura aerului depăşeşte 15°C, larvele
hibernante se transformă în pupă, stadiul care Fig- 256. Molia făinii
durează 2-3 săptămâni, apoi apar insectele (Pyralisfarinalis L.):
adulte. Fluturii apar din aprilie şi zborul lor l-adult;2-larvă(dupăBeratliefşiBoguleanu)

690
durează până la începutul lunii octombrie. Molia făinii este crepusculară şi nocturnă.
Ziua stau imobili, retraşi prin diferite locuri întunecoase din magazii. Femelele nu se
hrănesc şi imediat după apariţie are loc copulaţia şi începe ponta. Ouăle sunt depuse în
grupe pe diferite substraturi alimentare, preferând făina, târâtele etc. Perioada
ovipozitară durează 8-14 zile, timp în care o femelă depune 120-250 de ouă, maximum
până la 400 bucăţi. Incubaţia durează 3-10 zile. Larvele apărute trăiesc în grupe, îşi
confecţionează ţesături dense, în care include resturi de hrană, seminţe întregi, făină,
tărâţe, griş etc, formând tuburi (tunele) în interiorul căruia se hrănesc. Dezvoltarea
stadiului larvar în timpul verii durează 45-50 zile. Ajunse la completa dezvoltare o
parte din larve se transformă în pupe în tuburile în care s-au hrănit, iar o altă parte le
părăsesc şi se retrag în diferite locuri din magazii, unde îşi confecţionează coconi
mătăsoşi solitari în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează de la 5 până la
30 zile, în medie 2 săptămâni. Adulţii apăruţi pun bazele unei noi generaţii.
Dezvoltarea unei generaţii în funcţie de condiţiile climatice şi de hrană durează 50-250
zile, în timpul verii 1,5-2 luni. Larvele din ultima generaţie hibernează
Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia făinii este o specie oligofagă.
Larvele se hrănesc cu făină, tărâţe, griş, boabe de cereale fărâmate sau atacate de alte
insecte etc, preferând făina umedă şi mucegăită, precum, şi cerealele cu un conţinut de
umiditate ridicată. Produsele atacate prezintă tuburi mătăsoase, exuvii şi excremente
care imprimă miros şi gust neplăcut din care cauză devin imposibile pentru consum.
Pagube mari produce în condiţii reci şi cu umiditate ridicată.

Molia tutunului sau a grânelor - Ephestia elutella Hbn.

Sin.: Anagasta elutella Hbn., Ephestia semirufa Haw., E. rufe Haw. Fam. Lepidoptera,
Fam. Phycitidae
Răspândire. Molia tutunului prin comerţul diferitor produse vegetale s-a
răspândit aproape în toate regiunile globului: Europa, Asia, Africa, America, Australia.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 12-20 mm, corpul este zvelt, alungit
de 10-12 mm lungime de culoare variabilă. Capul şi pronotul sunt de culoare brună, iar

691
abdomenul cenuşie-deschisă. Aripile anterioare sunt cenuşii, brune-cenuşii sau
roşcate-castartii cu două dungi transversale uşor ondulate, albicioase. Aripile
/
\ posterioare sunt mai late, de culoare
cenuşiu-deschis cu franjuri pe margini (fig.
257).

Oul este eliptic sau oval de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie.

1 2
Larva la completa dezvoltare are
Fig. 257. Molia tutunului sau a grânelor corpul de 15-20 mm lungime, de culoare

692
 (Ephestia elutella Hb.): variată în raport de substratul alimentar
pe

693
1 - adult; 2 - adultul în poziţie de repaus (după care se dezvoltă: albă, gălbuie, roşcată sau

694
Rumeanţev) brună. Capul şi pronotul sunt de culoare

695
brună-deschisă cu un scutbrun-închis şi o dungă mediană de culoare deschisă. Dorsal
pe fiecare segment abdominal prezintă negi mici, de culoare brună-deschisă, prevăzuţi
cu peri. Ultimul segment abdominal prezintă o pată mare de culoare mai închisă cu
câţiva peri mai lungi.
Pupa are 6,5-8,5 mm, de culoare galbenă-brunie saubrună-negricioasă, care se
găseşte într-un cocon mătăsos de culoare cenuşie.
Biologie şi ecologie. Molia tutunului are 2-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de
larvă matură, mai rar ca pupă, în coconi rari, mătăsoşi prin diferite adăposturi
(crăpăturile pereţilor, lemnului etc). Larvele hibernante sunt foarte rezistente la
temperaturi scăzute perioade îndelungate. Astfel, la temperaturi de -12°C larvele pot
rezista timp de 25-30 zile, iar la-18°C timp de 14-20 zile. In primăvara, spre sfârşitul
lunii aprilie-începutul lunii mai, larvele hibernante se transformă în pupă. Stadiul de
pupă durează în vară 4-11 zile şi 15-25 zile toamna. Adulţii apar începând din luna mai
şi zborul masiv durează până în septembrie. In celelalte luni, precum şi în încăperile
neîncălzite zboml fluturilor are un caracter sporadic, iar în clădirile încălzite fluturii
zboară în tot timpul anului. Adulţii imediat după apariţie au organele sexuale complet
dezvoltate şi sunt capabile să se reproducă. Longevitatea este scurtă, până la 13-14 zile,
timp în care o femelă depune de la 60 până la 279 ouă, în medie 13 0, iar în mod
obişnuit până la 90 ouă pe zi. Incubaţia în condiţii optime (temperatură de 23°C)
durează 3-5 zile, iar la temperaturi reduse până la 13°C se eşalonează până la 15-17
zile. Larvele apărute ţes o pânză mătăsoasă sub protecţia căruia se hrăneşte cu diferite
produse depozitate. Evoluţia stadiului larvar în funcţie de temperatură şi hrană durează
în timpul verii de la 40 până la 90 zile, timp în care năpârlesc de 4 ori. O parte din larve
trec în diapauză şi atunci dezvoltarea lor durează mai mult de un an. Durata de
dezvoltare a larvelor este influenţată de temperatură şi de calitatea hranei. Astfel, la
hrănire cu făină şi temperatura de 25-29°C stadiul larval a durat 26-29 zile, iar la 19-
20°C -41-50 zile. O dezvoltare mai rapidă a larvelor s-a înregistrat când sau hrănit pe
crupe de hrişcă, precum şi pe făină de grâu şi secară. Ajunse la completa dezvoltare
larvele se transformă în pupă, stadiul care durează de la 5 până la 25 zile. Adulţii
apăruţi dau naştere unei noi generaţii. In toamnă larvele ultimei generaţii ajunse la
maturitate se retrag prin diferite adăposturi ale magaziilor, unde şi hibernează
Dezvoltarea unei generaţii în funcţie de temperatură şi hrană variază de la 45 până la 95
zile, iar uneori chiar şi mai mult. Astfel, dezvoltarea unei generaţii care s-a hrănit pe
tutun depozitat a durat la temperaturi medii de 23 °C-81-95 zile, la 25 °C - 5 6 zile, iar
la temperaturi de 27°C numai 45 zile.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia tutunului este o specie polifagă.
Atacă numeroase produse depozitate ca tutunul, fructe şi legume uscate, plante uscate
(medicinale şi ierbarizate), pâine uscată, biscuiţi, nuci, cacao, făină, tărâţe, ciocolată,
paste făinoase ş. a. Cele mai mari pierderi produce la tutunul depozitat în fabricile de
ţigarete, boabele de cacao şi alune. Atacul este asemănător cu cel al speciilor
Nemapogon granellus L. şiAnagasta kuhniella Zell. Larvele în timpul hrănirii
înconjoară cu fire mătăsoase produsele atacate, sub formă de cuiburi, care conţin până
la 20-30 şi chiar mai multe boabe atacate şi neatacate. In urma atacului produsele
infestate pierd în greutate,

696
prezintă cuiburi mătăsoase, care conţin excremente, exuvii larvare, fluturi morţi, care le
fac imposibile pentru prelucrare şi consum.

Molia fructelor uscate - Plodia interpunctella Hbn. Sin.: Plodia zeae Fitch., Ephestia
interpunctella H.S. Ord. Lepidoptera, Fam. Phycitidae
Răspândire. Molia fructelor uscate este o specie cosmopolită, răspândită pe tot
globul prin comerţul cu diferite produse alimentare (făină fructe uscate etc.) sau cu
cereale.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 13-20 mm, iar lungimea corpului de
9-12 mm. Capul, antenele, palpii şi toracele sunt de culoare brună-roşcată, iar
abdomenul şi picioarele sunt cenuşii-închise. Pe partea frontală prezintă un smoc de
perişori în formă de corn. Aripile anterioare sunt lungi, înguste spre bază, de culoare
galbenă-cenuşie, iar restul aripilor de culoare brună-cenuşie cu o nuanţă roşcată şi
dungi transversale ondulate punctiforme, albăstrui-negricioase. Aripile posterioare sunt
mai late, de culoare cenuşie-gălbuie-deschise, cu nervurile de culoare mai închisă.
Ambele perechi de aripi, pe margini cu franjuri fine (fig. 258).
Oul este eliptic sau oval de 0,4-0,6 mm lungime şi 0,28-0,30 mm lăţime, de
culoare albă-cenuşie sau albă-gălbuie cu chorionul reticulat, acoperit cu o substanţă
mucilaginoasă, cu care se lipeşte de substrat.
Larva la ecloziune este roză, iar la completa dezvoltare are corpul de 10-15 mm
lungime, de culoare variabilăîn funcţie de substratul alimentar: gălbuie, roză, verzuie-
albăstrie. Astfel, când se hrăneşte cu fructe uscate este de culoare rozovie, iar când
atacă legume uscate sau boabe de cereale este galbenă-albicioasă. Capul, pronotul,
picioarele şi ultimul segment abdominal sunt de culoare brunie. Picioarele abdominale
sunt subţiri, alungite şi prevăzute terminal cu o coroană de croşete. Pe partea dorsală
segmentele abdominale

697

Fig. 258. Molia fructelor uscate
(Plodia interpunetella Hbn.) 1 -
adult; 2 - larvг (dupг Candura)
698
prezintă tuberculi mici,
Pupa are 6,2-9 mm lungime,
de culoare brună-roşcată, într-un
cocon mătăsos, de culoare albă-roză.
dispuşimrând, de culoare brună, cu
peri lungi.
Biologie şi ecologie. Molia
fructelor uscate în condiţiile
republicii Moldova are 2-3 generaţii
pe an. Iernează ca larvă matură, mai
rar ca pupă în gogoaşe mătăsoase în
diferite locuri ferite din depozite,
magazii etc. In primăvară, de regulă,
la începutul lunii aprilie, larvele
hibernante se transformă în pupă.
Stadiul de pupă durează în funcţie
de temperatură de la 7 până la 31
zile. Adulţii apar în cursul lunilor
aprilie-mai când tempe
ratura depăşeşte 14°C. Zborul fluturilor tuturor generaţiilor se eşalonează până toamna
târziu (octombrie-noiembrie). Fluturii ca şi cei de Sitotroga cerealella sunt
crespuculari-nocturni, negativ fototropici. In timpul zilei stau imobili, ascunşi prin
diferite colţuri şi numai fiind deranj aţi zboară. Adulţii nu se hrănesc. Copulaţia începe
imediat după apariţia fluturilor, iar depunerea ouălor după 2-3 zile de la împerechere.
La temperaturi de 26-28°C durata pontei variază între 3 şi 5 zile. Ouăle sunt depuse
izolat sau în grupe de până la 30 bucăţi pe suprafaţa produselor alimentare, boabelor de
cereale (porumb, grâu etc), legume sau fructe uscate etc. Acestea sunt fixate de suport
cu o secreţie mucilaginoasă care în contact cu aeml se întăreşte. Longevitatea adulţilor
este scurtă, până la 7-8 zile, timp în care o femelă depune până la 150-600 ouă, în
funcţie de substratul alimentar al larvelor, din care au provenit adulţii. Incubaţia
variază în funcţie de temperatură de la 3 până la 16 zile. Larvele apărute se hrănesc cu
diferite produse alimentare depozitate, ţesându-şi cuiburi tubulare din fire de mătase, în
care sunt adunate particule din produsele atacate şi excremente. Când se hrănesc cu
fructe uscate larvele nu formează cuiburi tubulare. Evoluţia stadiului larvar durează de
la 28 până la 210 zile, în medie 28-56 zile, fiind condiţionată de cantitatea de zahăr din
alimente şi de umiditate. In cursul evoluţiei lor, larvele năpârlesc de 5 ori. Ajunse la
completa dezvoltare, larvele, în mod obişnuit, rămân în locurile de lirănire, pe diferite
substraturi alimentare sau se retrag în locuri izolate unde îşi ţes câte un cocon cilindric,
mătăsos în care se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 6-8 zile, la temperatură
de 26°C şi aproape 30 zile la temperatură de 18°C. Adulţii apar, de regulă, în cursul
lunii iunie, care dau naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii în timpul
verii durează aproximativ 65-86 zile, iar la temperaturi de 27-31 °C numai 36 zile, pe
când la temperaturi scăzute eşalonează până la 302 zile. Temperatura optimă pentru
dezvoltarea moliei fructelor uscate este cuprinsă între 24-30°C. La temperaturi scăzute
sub 15°C dezvoltarea moliei stagnează, iar la temperaturi sub - 7-10°C toate stadiile de
dezvoltare a moliei pier timp de 8 zile, iar la temperaturi de -15 -18°C timp de 6 zile.
Larvele acestei specii sunt foarte rezistente la temperaturi ridicate. Astfel, la o încălzire
a substratului alimentar până la 49° C larvele au pierit după 6 ore, iar la o încălzire de
până la 54,4°C peirea a avut loc după de 5 ore.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia fructelor uscate este o specie
polifagă, fiind considerată ca una din cele mai dăunătoare specii din depozite. Atacă
numeroase produse vegetale depozitate ca fructe şi legume uscate, cereale (porumb,
grâu etc), produse cerealiere (făină, tărâţe etc), nuci, produse zaharoase, plante
ierbarizate, colecţii de insecte, cacao, ciocolată, biscuiţi etc. Cele mai mari pagube
produce la produsele vegetale uscate (fructe, legume, miez de nucă etc.) şi la cereale
(porumb, grâu). în urma atacului toate produsele atacate sunt devalorizate atât direct
prin distrugerea de larve, cât şi indirect, prin aspectul urât pe care îl capătă fiind
acoperite cu fire mătăsoase, albicioase şi a numeroaselor exuvii şi excremente lăsate de
larve, care favorizează dezvoltarea numeroaselor specii de mucegaiuri. Pierderile ajung
uneori până la 40-60%.
înmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor specii entomofage,
printre care: Venturia canescens Grav., Mesostenus albinotatus Grav., Habrobracon
hebetor Say etc.
Molia cenuşie a cerealelor - Sitotroga cerealella Oliv.
Sm.:Alucita cerealella Oliv., Sitotroga arctella Wlk. Ord. Lepidoptera, Fam.
Gelechiidae

699
 Răspândire. Molia cenuşie a cerealelor fiind originară din sudul S.U. A. şi
Mexicului, prin comerţul de porumb şi alte cereale s-a răspândit aproape în toate
regiunile temperate şi calde ale globului.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 11 -19 mm. Corpul este zvelt, de 6-
8 mm lungime de culoare albă-cenuşie, sau albă-gălbuie, sau cafenie-deschisă. Capul
este alb-gălbui, prevăzut cu palpi labiali lungi, ascuţiţi şi curbaţi, în sus şi înainte, sub
forma unor coame. Aripile anterioare sunt înguste alungite (de 5 ori mai lungi decât
late) şi ascuţite la vârf, de culoare cafenie-galbuie sau galbenă-brunie, cu reflexe
argintii, uneori prevăzute cu o dungă longitudinală de culoare mai închisă sau pătate cu
negru, îndeosebi în unghiul posterior şi regiunea humerală. Aripile posterioare sunt
mai late, de culoare cenuşie-argintie. Ambele perechi de aripi sunt prevăzute cu
franjuri de perişori lungi pe margini, hi repaus, fluturii ţin aripile sub formă de acoperiş
(fig. 259).
Oul are 0,4-0,5 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, la depunere de culoare albă-
gălbuie, iar după 3-4 zile devine galben-portocaliu, de formă ovală, cu baza mai lăţită,
iar la vârf prezintă o expansiune sub formă de dinte.
Larva la ecloziune este omidă adevărată de culoare roşcată, iar după ce pătrunde
în bob şi năpârleşte, picioarele (toracice şi abdominale) se atrofiază, reducându-se la
nişte mdimente. La completa dezvoltare are corpul de până la 8 mm lungime, de
culoare albă-sidefie, cu capul şi placa toracică bmne.
Pupa are 6-6,5 mm lungime, de culoare brună-gălbuie.
Biologie şi ecologie. Molia cenuşie a cerealelor are până la 3-4 generaţii pe an,
dintre care 1 -2 generaţii în câmp. Iernează în stadiul de larvă matură şi pupă, în
interiorul boabelor infestate. In primăvară, la începutul lunii aprilie, larvele hibernante
se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 6-10 zile. Adulţii apar la sfârşitul lunii

Fig. 259. Molia cenuєie a cerealelor (Sitotroga cerealela Oliv.): 1 -

adult; 2 - larvг (dupг Candura); 3 - 4 - єtiulete de porumb cu boabe atacat;
(dupг Manolache єi Boguleanu)
aprilie-mai şi sunt crepusculari-nocturni, zburând numai seara şi noaptea, efectuând
zboruri scurte în zig-zag. Datorită coloraţiei şi dimensiunilor mici, sunt greu de
observat în grămezile de cereale. Sunt foarte agili, din care cauză sunt greu de prins,
dar când se simt surprinşi se lasă să cadă pe spate, devenind imobili. Adulţii sunt
lucifugi, în timpul zilei stau liniştiţi, adăpostiţi în grămezile de cereale, snopi, ştiuleţi
etc, iar fiind deranjaţi se ascund rapid în diferite adăposturi. Longevitatea adulţilor este
de 10-15 zile, mai rarpână la 50 zile. Adulţii nu se hrănesc şi apar cu organele sexuale

700
complet dezvoltate, de aceea imediat după apariţie are loc copulaţia, iar după 2-10 zile
începe ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de câte 3-30 bucăţi pe boabele de
cereale, preferând boabele de porumb şi grâu. Pe boabe femela depune, de obicei ouăle
în apropierea embrionului şi întotdeauna la adăpostul altui bob, care se află culcat pe
primul şi mei într-un caz nu la mare adâncime în vracul de boabe. O femelă depune de
la 80 până la 200, iar în condiţii foarte favorabile până la 400 ouă. Ponta se eşalonează
de la 4 până la 12 zile. Ouăle depuse sunt lipicioase şi se fixează uşor de suprafaţa
boabelor. Incubaţia durează la temperaturi de 28-30°C -4-5 zile, iar la 15-18°C între
14-28 zile. Larvele apărute, mai întâi îşi confecţionează un adăpost mătăsos de formă
tubulară, care îi serveşte ca un prim adăpost şi suport pentru a săpa un mic orificiu în
boabele de cereale, prin care pătrund în interiorul lor. Canalul de intrare este mai mult
sau mai puţin sinuos, până în mijlocul bobului. Pătrunse în bob larvele se hrănesc cu
conţinutul lor, săpând o cavitate, care este despărţită printr-o pânză mătăsoasă în două
camere, una mai mare în care se află larva şi alta mai mică unde sunt depuse
excrementele. Într-un bob de grâu sau orz se dezvoltă o singură larvă, iar în cele de
porumb 2-3 larve, uneori şi mai multe (până la 5-6). Evoluţia stadiului larvar la
temperaturi cuprinse între 15-18°C durează 32-42 zile, fiind condiţionată de condiţiile
climatice (temperatură, umiditate etc.) şi de calitatea substratului alimentar. In timpul
verii dezvoltarea stadiului larvar durează aproape 3 săptămâni, iar în toamnă la
temperaturi de 21 -27°C aproximativ 6 săptămâni. Pe boabele de grâu, când larvele se
hrănesc cu embrionul acestora dezvoltarea acesteia şi a pupei durează 37 zile, iar când
se hrăneşte cu endospermul până la 72 zile. In timpul dezvoltării larva năpârleşte de 5
ori. Ajunse la completa dezvoltare, larva mai întâi roade pentru ieşirea adultului în
peretele bobului o deschidere circulară regulată, cu diametrul de până la 2 mm, din
care separă un căpăcel de 1/2 - 3/4 din lungimea orificiului apoi îşi confecţionează un
cocon mătăsos din fire albe în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 7-15
zile. Adulţii apar în mod obişnuit în luna iunie şi o mare parte zboară în câmp,
dezvoltându-se pe cerealele în vegetaţie. în câmp femelele depun ouă pe plantele de
grâu, între glumele spiculeţelor sau la locul de fixare al boabelor pe rahis, iar la
porumb între boabele din vârful ştiuleţilor. Larvele apărute pătrund în boabe unde se
hrănesc cu conţinutul în faza de coacere, iar după recoltare nimeresc în depozite unde
îşi continuă dezvoltarea, până la maturitate, apoi se transformă în pupe. Adulţii care
apar în toamnă dau naştere la o nouă generaţie, larvele căruia ajunse, la completa
dezvoltare, hibernează. Dezvoltarea unei generaţii durează în funcţie de temperatură şi
umiditate de la 25 până la 113 zile. Astfel, la o temperatură medie de 27° C evoluţia
unei generaţii dureazăpe grâu moale 25-34 zile, pe grâu tare 39 zile, pe orz
30-35 zile, rjerx>rumb 30-36 zile, iarpe secară 38 zile. ^temperaturi scăzute
dezvoltarea acestei specii este mult stânjenită şi durează până la 90-113 zile.
Molia cenuşie a cerealelor este o specie termofilă. Temperaturile optime pentru
dezvoltare sunt de 27-28°C, însă se poate dezvolta şi la temperaturi cuprinse între 15-
36°C. La temperaturi sub 10°C insecta piere peste 2 zile, iar la temperaturi ridicate
până la 60°C ouăle moliei pier timp de 5 minute, iar larvele din interiorul boabelor
după 60-90 minute. Insecta este foarte sensibilă şi la umiditatea boabelor. Dezvoltarea
larvelor are loc la umiditatea boabelor de 15-16%, iar dacă umiditatea scade până la
10,5-12% dezvoltarea larvelor se întrerupe şi o mare parte pier, iar la o umiditate de
8% şi mai jos larvele pier în masă.

701
 Regim alimentar şi mod de dezvoltare. Molia cenuşie a cerealelor este
considerată dăunătorul cel mai periculos al cerealelor depozitate, mai ales la porumb,
grâu şi orz. Daune produce larva care atacă atât în depozite cât şi în câmp, hrănindu-se
cu conţinutul boabelor. In urma atacului, boabele sunt aproape golite, rămânând
neatacat numai tegumentul, care prezintă orificii circulare, până la 2 mm în diametru
prin care adulţii au părăsit bobul. Boabele atacate pierd pânăla56% din greutate, şi nu
pot fi folosite nici pentmînsămânţare, deoarece au embrionul distrus şi nici pentru
consum, fiindcă conţin exuvii şi excremente, care le dau un gust neplăcut şi produc
iritaţii pe mucoasa tubului digestiv.
In afară de pagubele directe, această molie este cunoscută şi ca un transmiţător al
ciupercii Nigrospora oryzae Petch., care produce boala cunoscută sub numele de
„putregaiul uscat al ştiuleţilor", precum şi a altor ciuperci ca Fusarium, Macrosporium
şiAlternaria care produc diferite boli la porumbul depozitat.
înmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor entomofagi, printre
care se citează: Pteromalus gelechiae Web., Habrocytus cerealellae Ash.,
Habrobracon hebetor Say. etc.

Molia grâului - Nemapogon granellus L.

Sin.: Nemapogongranella L., Ţineagranella L. Ord. Lepidoptera, Fam. Tineidae
Răspândire. Molia grâului este o specie cosmopolită, răspândită în toate
regiunile globului.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 12,5-15,5 la femelă şi de 9-12 mm
la mascul cu corpul zvelt, de 5-7 mm lungime de culoare cenuşie. Aripile anterioare
sunt ovale, mai lungi şi mai late decât cele posterioare, ascuţite la vârf, de culoare albă-
argintie cu luciu metalic, uneori cu o nuanţă gălbuie sau brună şi prevăzute cu pete şi
puncte mici, brune sau brune-cenuşii şi franjurate apical. Aripile posterioare sunt
înguste, cenuşii sau brune-cenuşii cu franjuri lungi pe margine (fig. 260).
Oul este oval, de culoare albă-gălbuie.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 8-10 mm lungime de culoare albă-
gălbuie, albă-sidefie. Capul este brun, iarprotoracele şi picioarele cafemi-gălbui. Pe
partea dorsală şi laterală a corpului, pe fiecare segment prezintă câte 4 negi pubescenţi.
Picioarele abdominale la partea distrală prezintă croşete mici dispuse în formă de
coroană.

702
 Pupa are 6-7 mm lungime de
culoare brună-deschisă.
Biologie şi ecologie. Molia grâu-
lui are 2-3 generaţii pe an. Iernează ca
larvă matură într-un cocon mătăsos în
diferite locuri adăpostite din depozite,
magazii. Primăvara, în cursul lunilor
martie-aprilie, larvele hibernante se
transformă în pupă, stadiul care
durează

703
10-15 zile. Adulţii apar la sfârşitul lunii Fig. 260. Molia grâului
mai şi zboară numai în timpul nopţii, iar (Nemapogon granellus L.):
ziua se ascund în diferite locuri întune- 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - boabe de
coase din magazii. Zborul fluturilor are 8râu atacate (duPă Bonnemaison)
loc eşalonat şi durează până în lunile
august-septembrie. Copulaţia şi ponta au loc după câteva ore de la apariţia fluturilor.
Femela depune ouăle izolat sau în grupe de câte 2-4 ouă pe boabele cerealelor şi alte
produse alimentare depozitate. Ouăle sunt depuse în cercuri mai mult sau mai puţin
concentrice, în jurul primului ou depus pe o suprafaţă relativ mică Longevitatea
adulţilor durează până la 45-60 zile, timp în care femela depune până la 100-160 ouă.
Incubaţia la temperaturi de 15-18°C durează 10-14 zile. Larvele apărute ţes un înveliş
mătăsos asemănător după formă cu un bob, pe care îl fixează pe câteva boabe cu care se
hrănesc. Trecând de la un bob la altul, larvele le fixează cu fire mătăsoase, formând
cuiburi care cuprind până la 20-30 boabe. Stadiul larvar durează 60-80 zile. Ajunse la
completa dezvoltare larvele se retrag în diferite adăposturi, îşi confecţionează coconi
mătăsoşi în care se transformă în pupă, stadiul care durează 2-3 săptămâni. Adulţii
apăruţi dau naştere la generaţia următoare. în toamnă, larvele mature din ultima
generaţie, se retrag prin crăpăturile pereţilor, grinzilor, scândurilor unde îşi ţes câte o
gogoaşă mătăsoasă, fusiformă de 1 cm lungime, în interiorul căreia rămâne pentm
hibernare. Dezvoltarea unei generaţii la temperaturi de 13°C durează timp de 5 luni.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia grâului este o specie polifagă.
Larvele atacă cerealele depozitate, fructele, legumele şi ciupercile uscate, mazărea,
seminţele de trifoi, tutunul, dopurile sticlelor cu vin, bulbii etc. Cele mai mari pagube
produc la boabele de grâu, secară etc. Larvele atacă boabele la exterior rozând cavităţi
mai ales în regiunea embrionului. O larvă poate ataca 20-30 boabe. Atacul este
caracteristic prin aceea că, larvele trecând de la un bob la altul ţes fire mătăsoase cu
care aglomerează boabele, formând mici cuiburi. Infestări mai intense se înregistrează
în stratul superficial (7-12cm) al cerealelor, de aceea prezenţa dăunătorului se
determină uşor. Boabele atacate prezintă cavităţi, procentul de germinare este redus şi
sunt impurificate cu excremente din care cauză au miros neplăcut şi devin imposibili
pentm consum.
Şoarecele de casă - Mus musculus L.
Sin.: Mus musculus musculus L. Ord. Rodentia, Fam. Muridae
Răspândire. Şoarecele de casă este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul.
Descriere. Şoarecele are corpul zvelt de 7-10 cm lungime de culoare cenuşie-brunie pe
partea dorsală şi cenuşie-deschisă pe cea ventrală. Capul este mic, ascuţit, urechile
lungi ajungând aproape până la jumătatea corpului. Coada are până la 9 cm lungime
acoperită cu 180 inele solzoase (fig. 261).
Biologie şi ecologie. Şoarecele de casă nu hibernează, este activ atât vara cât şi
iarna. Se hrăneşte în timpul zilei şi noaptea, însă este foarte fricos. In toamnă odată cu
scăderea temperaturii se retrag în locuinţele omeneşti (cămări, bucătării, pivniţe,
podurile caselor etc.) sau în diferite construcţii din jurul lor (magazii, depozite, sere,
glugi de porumb, stoguri de fân etc.) prin mori ş. a., preferind locurile uscate, unde se
hrănesc intens, consumând în principal boabe de cereale. Sapă galerii în pereţii
locuinţelor, pe sub podea şi prin alte locuri, unde îşi formează cuiburi din hârtie, lână,
fuior etc. Primăvara, prin luna martie-aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 6°C şi
lipseşte hrana, şoarecele migrează în câmp, unde sapă galerii simple în sol până la 30-

704
38 cm adâncime, în care trăiesc şi se înmulţesc. în câmp se hrănesc producând pagube
mari până în toamnă (septembrie-octombrie), când revin din nou în locuinţe. Şoarecele
de casă trăieşte de la 0,5 până la 6 ani. Este foarte prolific. Perioada de gestaţie durează
12-23 zile. O femelă naşte de 5-8 ori pe an, a câte 6-8 pui, de fiecare dată care după 2
luni ajung la maturitatea sexuală, iar după 3 luni încep să se reproducă. Prezenţa
şoarecelui de casă se recunoaşte uşor după urmele rosăturilor pe boabe, prin prezenţa
cuiburilor, a excrementelor şi a mirosului înţepător al urinei.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Şoarecele de casă este o specie pantofagă.
Atacă numeroase produse vegetale şi animale brute şi prelucrate aşa ca legume şi fructe
uscate, paste făinoase, produse lactate, cărnuri etc. Produce mari pagube în depozitele
de cereale (grâu, porumb, secară, orz, ovăz etc). Acesta distruge mult, însă consumă
puţin. în urma atacului, produsele
frecventate devin imposibile pentru
consum. Pe lângă consumul direct al
diferitor produse şoarecii provoacă
mari pierderi prin distrugerea
ambalajelor (saci, cutii, lăzi etc), a
diferitor instalaţii, a curelelor de
transmisie etc. în afară de daunele
directe şoarecele de casă este şi un
transmiţător al unor Fig. 261.
Şoarecele de casă (Mus musculus L.):
agenţi patogeni periculoşi pentru om 1 - adulţi; 2 - excremente (ascuţite la capete şi de 6 mm şi
animale, mai CU seamă la sate. lungime) (după Poleacov)
Şobolanul cenuşiu, cloţanul sau guzganul - Rattus norvegicus Berk.
Sin.: Mus decumanus Berk., Epimys norvegicus Exrl. Ord. Rodentia, Fam. Muridae
Răspândire. Şobolanul cenuşiu, fiind originar din Asia (China), s-a răspândit
repede în restul Asiei, apoi în America, iar în Europa a pătruns în 1732. In prezent este
o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul.
Descriere. Şobolanul are corpul robust de 22-27 cm lungime, cu blana dorsal de
culoare brună-cenuşie sau roşcată, iar pe partea ventrală cenuşie-deschisă, de unde şi
denumirea de şobolan cenuşiu. Capul este ascuţit, ochii mari, iar urechile scurte,
proeminente. Urechile şi picioarele sunt brunii-cenuşii. Coada este lungă până la 17-23
cm, ne păroasă, acoperită cu 200-220 inele solzoase. Greutatea corpului variază după
sex, la femelă este cuprinsă între 300-500 g, maximum până la 600 g, iar la masculi
între 550-630 g, maximum până la 750 g (fig. 262).

705
 Biologie şi ecologie. Şobolanul cenuşiu nu hibernează, fiind activ atât vara cât şi
iama. El se înmulţeşte foarte repede, fiind un animal foarte prolific. Perioada de gestaţie
durează20-24 zile. Longevitatea şobolanului este de 3-4 ani, timp în care poate da
naştere până la 20.000 de indivizi. Femela naşte de 3-6 ori pe an, câte 6-15 pui, care
după 3 luni ajung la maturitate sexuală şi se pot reproduce. Dezvoltarea puilor-femele
până la maturitatea sexuală necesită 100-150 zile şi numai 85-95 zile lapuu-masculi. La
populaţiile care trăiesc în natură, înmulţirea este mai intensă primăvara şi vara, iar la
cele care trăiesc în aşezări omeneşti în tot timpul
anului, hi general, perioada de reproducere a
şobolanului cenuşiu în câmp corespunde cu perioada
de vegetaţie (martie-septembrie), copularea
efectuându-se din două în două luni. O pereche de
şobolani pot da până la sfârşitul anului până la 800
urmaşi, care ar putea distruge într-un an până la
60.000 kg de cereale. înmulţirea în masă este
favorizată mai ales de factorii de hrană şi locurile
prielnice de adăpostire situate înjurai surselor de hrană
cum sunt grămezile de gunoi, stogurile de paie sau
fân, constmcţiile de lemn etc. Longevitatea unui şobolan ajunge până la 3-4 ani, timp în
care descendenţii unei perechi de
şobolani rezultaţi în această perioadă pot ajunge la o cifră enormă de circa 250.000
indivizi, care ar consuma zilnic circa 90 tone de cereale, dacă nu ar exista condiţii
nefavorabile de mediu ce reduc simţitor prolificitatea şobolanului.
Trăieşte în galerii subterane relativ superficiale, a căror adâncime nu depăşeşte 20
cm, săpate în apropierea depozitelor, grajdurilor, abatoarelor şi aşezămintelor omeneşti.
Este activ noaptea şi mai ales seara şi dimineaţa, când se deplasează în diferite
locuri, mai ales în căutarea hranei, iar ziua stau Fig. 262. Şobolanul cenuşiu ascunşi în
interiorul galeriilor. Şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus Berck):
populează, de obicei, acele locuri unde găseşte l-adulţi;2-excremente(rotunjitelacapete
condiţii optime de înmulţire şi nutriţie - locuinţe, §ide 19 rrmi lungime) (după Poleacov)
magazii, grajduri, mori, coteţe de animale, pivniţe, subsoluri etc. De multe ori migrează
în câmp, producând pagube însemnate şi la plantele în vegetaţie. In general preferă
locurile umede şi întunecate. Şobolanii trăiesc, de obicei, în colonii mari,
recunoscându-se între ei după miros, în caz că apar indivizi străini sunt atacaţi de
întreaga colonie şi alungaţi. Când condiţiile devin nefavorabile (lipsa de hrană sau de
adăposturi, apariţia unor epizotii etc), şobolanii migreazăîn masă în alte locuri,
parcurgând deseori distanţe mari. Şobolanul cenuşiu este un animal fricos, se
deplasează în special pe lângă pereţi şi alte obiecte mari, iar la sesizarea prezenţei
omului se retrage rapid în galerii. Prezenţa şobolanilor se recunoaşte uşor după urmele
pe care le lasă în diferite locuri frecventate, după excrementele care sunt de culoare
brună, de formă şi de mărimea (2-3 cm lungime) unui sâmbure de măslină, care sunt
lăsate în colţurile constmcţiilor, după mirosul de urină, iar acolo unde densitatea este
mare se vad animalele circulând cMarmtimpul zilei.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Şobolanul cenuşiu este o specie pantofagă
foarte lacomă. Are un regim de hrană omnivor foarte variat, preferând boabele de
cereale (grâu, orz, secară, porumb etc). Atacă mai ales noaptea, ziua stând ascunşi în
galeriile proprii. Consumă produse vegetale şi animale la fel ca şi şoarecele de casă
producând însă pagube mult mai mari. După unii autori un şobolan consumă zilnic până

706
la 60-80 g de cereale şi 18-20 kg anual, în afară de alte produse. Pe lângă aceasta
produsele atacate sunt murdărite cu dejecţii, care le imprimă un gust şi miros neplăcut.
De multe ori fac şi propriile depozite de hrană în galeriile subterane. In afară de
consumul direct al diferitelor produse, şobolanii provoacă mari pierderi şi prin
distrugerea ambalajelor (saci, cutii, lăzi etc), a diferitor instalaţii, a curelelor de
transmisie etc. In lipsă de hrană, şobolanul cenuşiu poate să se hrănească şi cu diferite
animale mici ca pui de păsări, şoareci, insecte, moluşte, reptile etc, iar uneori chiar şi cu
animale mai mari (porci, păsări, iepuri etc), care din diferite cauze (bolnave) nu se pot
apăra. De multe ori sunt agresivi şi faţă de om. Se apără cu îndrăzneală de pisici, iar
uneori se pot ataca între ei.
In afară de daunele directe acest şobolan este cunoscut şi ca un transmiţător al
unor agenţi patogeni foarte periculoşi pentm om şi animale ca: hepatita virotică, tifosul
exantematic, febra aftoasă, tularemia, ciuma, pesta porcină, Mchinoza, brânca etc.

Şobolanul negru - Rattus rattus L.

Sin.: Mus rattus L., Epimys rattus L. Ord. Rodentia, Fam. Muridae
Răspândire. Şobolanul negru, fiind originar din India s-a răspândit cu diferite
transporturi pe apă pe tot globul şi actualmente este considerat o specie cosmopolită.
Descriere. Şobolanul negru este cea mai mică specie de şobolani. Are corpul de
13 -19 cm lungime, de culoare cenuşie-brunie sau neagră pe partea dorsală şi mai
deschis pe partea ventrală. Capul este ascuţit, urechile sunt lungi de 2,5-2,6 cm şi
aproape nude. Picioarele sunt brune cenuşii, cu degetele lipsite de mdimente de
membrane interdigitale. Coada este lungă de 18-25 cm de culoare neagră şi acoperită cu
250-270 inele solzoase. Greutatea corpului 140-150 g (fig. 263).
Biologie şi ecologie. Şobolanul negru nu hibernează, este activ atât în timpul verii
cât şi iama. Trăieşte în locuri foarte variate: hambare, magazii, pivniţe, coteţe, grajduri,

707
TXJrturi maritime şi fluviale (silozuri,
vapoare etc.), preferând locurile uscate.
Este mai activ în timpul nopţii, însă nu se
deplasează prea mult pe sol. Are o
longevitate de până la 2-3 ani. Femela
naşte de 2-4 ori pe an, câte 6-8 pui, care
după 3 luni ajung la maturitate sexuală şi
se pot reproduce. Şobolanul negru se poate
foarte uşor căţăra şi deplasa pe suprafaţa
verticală a pereţilor, uneori se urcă uşor în Fig. 263. Єobolanul negru (Rttus
copaci, unde îşi poate construi un cuib rattus L.): 1 - adult; 2 - exrcemente
globulos, desigur la mici mălţimi. în (ascuюite la capete єi de 12 mm
clădiri, spre deosebire de şobolanul lungime) (dupг Poleacov)
cenuşiu, populează toate etajele, îşi face

708
cuibul prin găurile pereţilor, prin galerii. Locurile unde îşi face cuiburile sunt cu foarte
mare grijă ascunse, fn general, şobolanul negru populează acele clădiri unde lipseşte cel
mai puternic concurent al lui şobolanul cenuşiu.
Şobolanul negru este foarte nesociabil, trăieşte în perechi. Urmăreşte şoarecii şi se
hrăneşte cu acestea. Acolo unde se instalează şobolanul negru, şoareci nu sunt.
Regim alimentar şi mod de dăunare. Şobolanul negru este o specie pantofagă,
foarte lacomă. Se hrăneşte cu diferite produse vegetale, cereale, fructe, legume (în
deosebi proaspete), făină, crupe etc. şi cu produse animale: came, peşte, salam etc.,
preferând însă produsele vegetale. în urma atacului produsele vegetale sunt distruse
aproape complet, murdărite cu dijecţii, din care cauză capătă un aspect şi miros
neplăcut. Produce pagube mai mari în porturi şi pe vapoare comerciale, fn condiţii
nefavorabile (lipsa hranei etc.) şobolanii devin canibali.
Ca şi specia precedentă, şobolanul negru este cunoscut şi ca un transmiţător de
agenţi patogeni periculoşi pentru om şi animale (ciuma, lepra, tuberculoza etc).

Măsuri de combatere a dăunătorilor produselor vegetale depozitate.

în combaterea dăunătorilor produselor depozitate se aplică un complex de măsuri
ce includ măsuri preventive (profilactice) şi măsuri curative (terapeutice).
Măsurile preventive (profilactice). Se aplică în perioada când spaţiile de
depozitare sunt libere (fără produse) şi au ca scop împiedicarea pătrunderii dăunătorilor
în depozite, crearea condiţiilor nefavorabile pentru dezvoltarea şi înmulţirea
dăunătorilor, precum şi distrugerea în prealabil până la introducerea produselor.
fn acest scop imediat după golirea spaţiilor de depozitare se execută o reparare şi o
curăţire radicală. Toate crăpăturile, fisurile şi galeriile de rozătoare din podea şi pereţii
interiori şi exteriori se astupă cu ciment, bitum sau cu tablă; la ferestrele de aerisire se
instalează rame cu plasă de sârmă cu ochi de 0,5 x 0,5 cm; geamurile sparte şi plasele
mpte se înlocuiesc cu noi; se repară uşile şi ferestrele, asigurându-se închiderea
perfectă; se adună boabele risipite, gozurile, se curăţă toate colţurile, toate elementele
de construcţie cât şi a utilajelor şi materialelor folosite la manipularea produselor. Toate
resturile acumulate se îndepărtează din depozite şi dacă au o infestare redusă şi mai
prezintă a valoare alimentară pentm animale şi pasări se opăresc şi se folosesc în acest
scop, iar dacă nu prezintă nici o valoare, se distmgprin ardere. De asemenea, în afară de
curăţenia depozitelor, toate gozurile, buruienile şi ierburile din jurul depozitului se
distrug şi terenul se ţine în stare curată, deoarece acestea constituie locurile de
adăpostire a dăunătorilor. După curăţenie, spaţiile de depozitare se văfuiesc, atât în
interior cât şi la exterior cu o soluţie de 10 % de var.
Pentm distmgerea dăunătorilor rămaşi în depozite după efectuarea curăţeniei
radicale se aplică dezinsectizarea depozitelor pe cale chimică sub formă de stropiri,
aerozoli, ceaţă sau fumuri toxice. Cele mai bune rezultate se obţin la aplicarea
tratamentelor chimice sub formă de stropiri, la temperaturi ale aemlui mai mari de 15
°C. Stropirea se aplică după 10 zile de la văruire, prin spălarea tuturor elementelor de
cortstmcţii, atât în interiorul depozitului cât şi la exterior, precum şi în jurul acestora pe
o rază de cel puţin 3-5 m lăţime care în prealabil se curăţă de gozuri, buruieni, iarbă etc.
Pentm dezinsectizarea depozitelor libere (fărăproduse) prin stropire se utilizează unul
din următoarele produse: Actellic 50 EC (0,4 ml/m 2 în interioml depozitelor şi 0,8
ml/m2 pentm terenul din jurul lor), Arrivo 250 CE respectiv (0,8 ml/m 2 şi 1,6 ml/m2),
Decis 2,5 EC (0,2 ml/m2 şi 0,4 ml/m2), Karate Zeon 5 CS (0,4 ml/m 2 şi 0,8 ml/m2),
Fastac 100 EC (0,2 ml/m2 şi 0,4 ml/m2), Zolone 35 EC (0,8 ml/m 2 şi 1,6 ml/m2) etc,

709
folosind câte 0,2 l/m2 de soluţie pentm tratarea interiorului şi exteriorului depozitelor şi
până la 0,4 l/m2 pentm terenul din jurul construcţiilor.
Rezultate bune se înregistrează şi la dezinsectizarea depozitelor goale prin
folosirea aerosolilor reci cu Actellic 50 EC (0,04 ml/m 3), şi alte produse avizate,
utilizând câte 20 ml/m3 de soluţie cu o durata de expunere la toxic de 24 ore. Pentm
aerosolizarea mecanică (aerosolii reci) se utilizează preparate special condiţionate,
diluate în solvenţi petrolieri şi generatoare speciale de aerosoli.
O formă mai economică de dezinfestare a depozitelor goale se poate realiza prin
utilizareapreparatelor fumigene (gazoase), pastile, granule, plăci, panglici la care
moleculele toxice au o mare putere de penetrare în locurile greu accesibile (fisuri etc).
însă utilizarea fumigaţiilor este posibilă numai în depozitele în care se poate asigura o
etanşeitate perfectă a spaţiilor. Pentm dezinfestarea depozitelor goale prin furnigare
sunt avizate preparatele asfixiante: Magtoxin şi Phostoxin în doză de 3 gr/m 3 la
temperatură de 17-35 °C şi mai ridicată cu expunere la toxic timp de 3 zile şi în doză de
5 g/m2 la temperatură de 10-16 °C cu expunere de 5 zile. După terminarea gazării este
necesar îndepărtarea obligatorie a gazului din depozite prin aerisirea puternică a lor. In
acest scop după teirninarea perioadei de expunere la toxic, timp de 3-5 zile spatiile de
depozitare se aerisesc în continuu. După pregătirea depozitelor şi dezinfestarea acestora
se pot primi produsele vegetale pentm depozitare. Produsele trebuie să conţină o
umiditate ce nu depăşeşte 12-13% şi să fie libere de dăunători, iar în caz de infestare se
tratează în prealabil. La primirea produselor, precum şi în timpul manipulării trebuie de
evitat vătămarea boabelor prin strivire, frecare etc, deoarece orice vătămare
depreciazăprodusele, le face să fie mai uşor atacate de dăunători şi mucegaiuri. în
perioada depozitării produselor agricole se aplică controale periodice riguroase, pentm
a urmări ca să nu se creeze condiţii favorabile pentm apariţia şi înmulţirea dăunătorilor.
In acest scop se iau probe conform normelor în vigoare, se analizează foarte minuţios şi
se fac observaţii asupra temperaturii şi umidităţii în masa de cereale pentru a evita
supraîncălzirea (peste 10°C) şi ridicarea umidităţii (peste 12-13%).
Măsurile curative (terapeutice) se aplică în perioada depozitarii produselor
agricole, la semnalarea infestărilor şi includ mai multe procedee mecanice, fizice şi
chimice.
Măsurile mecanice se realizează prin diferite acţiuni mecanice aşa ca lopătarea
manuală sau mecanică a cerealelor în urma căruia se realizează o zvântare a seminţelor
ce provoacă distmgerea dăunătorilor aflaţi în vracul de cereale; aerisirea pasivă a
cerealelor prin deschiderea ferestrelor şi a uşilor în timpul iernii sau aerisirea activă cu
aer rece cu ajutoml unor ventilatoare puternice în urma căruia temperatura din depozite
scade până la -10-20°C, din care cauză toţi dăunătorii pier; curăţirea cerealelor cu
ajutoml maşinilor pentru a separa o parte din dăunători; utilizarea unor aparate speciale
care omoară insectele prin şocuri violente imprimate grânelor infestate.
Măsurile fizice constau în folosirea diferitelor procedee fizice care determină
direct moartea dăunătorilor, aşa ca utilizarea temperaturilor ridicate sau scăzute peste
pragul biologic al dăunătoralui; a razelor infraroşii sau ultraviolete; a câmpurilor
electrice de înaltă frecvenţă; a ultrasunetelor etc. Dintre toate aceste procedee au o
răspândire mai largă şi prezintă o importanţă practică tratamentele termice şi cu radiaţii
gamma. Expunerea produselor vegetale depozitate la temperaturi ridicate de peste 55
°C, timp de rninimum 3-4 ore provoacă distrugerea în masă a dăunătorilor. Astfel,
gărgăriţele cerealelor şi a orezului (Sitophilus granarius L., S. oryzae L.), gărgăriţa
fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.), molia cerealelor (Sitotroga cerealella Oliv.),

710
molia fructelor uscate (Plodia interpunctella Hb.) pot fi distruse în 1-4 ore în depozite
prin realizarea unei temperaturi de 52-55°C. Prin realizarea unor temperaturi scăzute
(sub - 20 °C) timp de minimum 12 ore pot fi distruşi mulţi dăunători din depozite.
Astfel, poate fi distrusă musca fructelor (Ceratitis capitata Wied.) din fructele infestate,
prin supunerea lor în frigorifere la temperaturi de 0 °C timp de 2-3 săptămâni; gărgăriţa
mazării (Bruchus pisorum L.) supusă la temperaturi de-10-11 °C piere după 6 zile, iar
gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.) la temperaturi de -10°C este distrusă
după 12 ore.
Rezultate bune în combaterea dăunătorilor din depozite se pot realiza şi prin
iradierea depozitelor cu radiaţii ionizate, la nivelele de obţinere a letalităţii (3.000.000 r
timp de 24 ore) sau a sterilităţii sexuale (150.000 - 200.000 r timp de câteva
săptămâni); utilizarea generatoarelor de microunde, care determină ridicarea
temperaturii apei din corpul dăunătorilor şi moartea prin coagularea proteinelor;
utilizarea generatoarelor de câmpuri electrice intense care determină direct sau prin
generarea de ozon dereglarea proceselor metabolice normale ale dăunătorilor, respectiv
intoxicarea acestora ş. a.
Măsuri biologice. Se recomandă pentru combaterea speciilor de lepidoptere
dăunătoare în depozite ca: molia tinetelor uscate (Plodia interpunctella Hb.), molia
cenuşie a făinii (Anagasta kuhniella Zell.), molia tutunului (Ephestia elutella Hbn.),
molia cenuşie a cerealelor (Sitotroga cerealella Oliv.), molia grâului (Nemapogon
granellus L.) s. a., aplicarea pe stocuri a biopreparatelor pe bază de Bacillus
thuringiensis. Se utilizează de asemenea captarea în masă a insectelor din depozite cu
aj utorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici.
Măsurile chimice se aplică la semnalarea atacului, utilizându-se produse toxice
sub formă de gazări, stropiri şi aerosoli. Mai frecvent se foloseşte gazarea produselor
vegetale depozitate cu diferite substanţe fumigante: Quickphos (6 g/m 3), Phostoxin,
Magtoxin 5 g/m3 în cazul stocurilor în vrac a boabelor de cereale pentru consum,
serriincere şi furaje de până la 1,5 m înălţime, cu o expunere la toxic de 5 zile la
temperaturi de 17-24 °C şi 8 g/m 3 la stocurile în vrac de până la 2,5 m înălţime sau
ambalării în saci la temperaturi de 13-16°C, şi 10 g/m 3 la temperaturi de 8-12 °C şi 12
g/m3 la temperaturi de 0-7°C cu durata gazării de 10 zile; Valsafld 8-10 g/m 3 la grâu,
mazăre, porumb cu expunere la toxic de 10 zile, la temperatura de până la 10 °C. Pentru
menţinerea un timp mai îndelungat a vaporilor toxici în vrac este recomandată
acoperirea acestuia cu prelate impermiabile sau peliculă sintetică. După terminarea
dezinfestării, depozitul se aeriseşte natural, sau prin ventilare forţată. De asemenea,
distrugerea dăunătorilor din stocurile de boabe semincere infestate se poate realiza şi
prin stropirea acestora cu Fastac 100 EC (16 ml/t), Actellic 50 EC (16 ml/t) cu norma
de consum a soluţiei de lucru 500 ml/t de sentinţă.

Combaterea rozătoarelor (deratizarea)

In combaterea rozătoarelor se aplică un complex de masuri preventive şi curative.
Măsurile preventive au ca scop împiedicarea pătrunderii rozătoarelor în spaţiile
de depozitare prin îndepărtarea tuturor resturilor alimentare din depozite şi aplicarea
unui control riguros a produselor aduse din câmp sau din alte magazii.
La semnalarea atacului se aplică măsuri curative, prin combaterea rozătoarelor pe
cale mecanică, biologică şi chimică.
In locuinţe, depozite de alimente etc, unde nu se poate aplica substanţe toxice, se
recomanda combaterea mecanică a rozătoarelor prin utilizarea diferitelor tipuri de

711
capcane (capcane cu arc metalic, capcane din plasă de sârmă, vase cu pereţii lustruiţi
etc), cu care rozătoarele sunt prinse şi distruse. Acestea se aşează cât mai aproape de
deschiderea galeriilor sau în locurile unde rozătoarele circulă foarte des. Aşezarea se
face cu mâinile curate şi pe cât posibil înmănuşate, deoarece mirosul de tutun şi de om
îndepărtează rozătoarele.
Combaterea biologică. Rezultate bune în combaterea rozătoarelor se pot obţine
prin aplicarea preparatului biologic Bacterodencid, care se condiţionează sub formă de
boabe de cereale contaminate cu aproximativ un miliard de spori de Salmonella
typhimurium/gam ce asigură o eficacitate de 80-90% la şoareci şi de 60-70% la
şobolani.
Combaterea chimică a rozătoarelor se realizează prin utilizarea momelilor toxice
sau gazare. Momelile toxice se prepară din alimente preferate de rozătoare: urluială de
porumb, grâu, tărâţe, peşte, carne, pâine cu ulei, slănină, brânză, boabe de cereale,
seminţe de floarea soarelui, diferite crupe etc, care se amestecă cu o substanţă toxică cu
efect rodenticid (Klerat, Ştorm etc.) şi se aplică în cutii sau tuburi speciale.
Deratizarea prin gazare se aplică în depozitele şi magaziile goale, la infestări
puternice cu rozătoare, utilizând produsele sub formă de tablete (Phostoxin, Quickphos,
Magtoxin etc), introducând câte 1 -3 pastile într-o galerie, apoi se astupă bine,
hidrogenul fosforat degajat asfîxiind animalele din galerii.
Datorită toxicităţii ridicate a produselor rodenticide pentru om şi animale,
aplicarea acestora se vor efectua numai de personal instruit şi autorizat, se vor respecta
cu stricteţe normele de protecţie a muncii şi de pază contra incendiilor.

712
 INDEX
ALFABETIC DE DENUMIRI POPULARE ROMÂNEŞTI ALE
SPECIILOR DE DĂUNĂTORI
Acarianul brun al pomilor Acarianul
bulbilor Acarianul căpşunului
Acarianul fainii
Acarianul filocoptid al viţei de vie
Acarianul florilor de grâu Acarianul
frunzelor şi ramurilor de prun
Acarianul galben al viţei de vie
Acarianul galicol al frunzelor de păr
Acarianul galicol al prunului
Acarianul galicol al viţei de
vie Acarianul gramineelor
Acarianul lat
Acarianul mugurilor de
coacăz Acarianul roşu comun
Acarianul roşu al mărului
Acarianul roşu al pomilor
Acarianul roşu al viţei de vie
Albiliţia rapiţei
B
Buburuza lucernei Buha Buha lucernei Buha
boabelor de grâu Buha mazării Buha
fructificaţiilor Buha sernănăturilor Buha
gamma Buha grădinilor sfeclei Buha tulpinilor
de legume Buha grâului de grâu Buha verzei

Cariul lemnului Cariul mare
de scoarţă Cariul mic de
scoarţă Cărăbuşeii cerealelor
Cărăbuşul de aprilie
Cărăbuşul de iunie Cărăbuşul
de mai Cărăbuşul de stepă
Cărăbuşul marmorat
Cărăbuşul negru al
porumbului Cicada gheboasă
a pomilor Cicada neagră
Cicoriţa comună a cerealelor
C Fluturile alb al verzei
Cicoriţa trandafirului Cicoriţa
striată a cerealelor Cioara de
semănătură Coropişniţa
Cotarul agrişului Cotarul brun
Cotarul cenuşiu Cotarul verde
Cosaşul brun
Cosaşul de păşuni şi fâneţe
Cosaşul verde Croitorul florii-
soarelui Croitorul
păstârnacului
Filocoptidul coacăzului
(agrişului) Filoxera viţei de vie
F
Huturile cu vârful
abdomenului auriu Forfecarul

Gărgăriţa albastră a căpşunilor
Gărgăriţa albastră a verzei Gărgăriţa
boabelor de mazăre Gărgăriţa bobocilor
de măr Gărgăriţa bobului Gărgăriţa
cenuşie a sfeclei Gărgăriţa cepei
Gărgăriţa cireşelor Gărgăriţa dungată a
frunzelor de
legurninoase Gărgăriţa dungată şi
păroasă a frunzelor
de mazăre Gărgăriţa fasolei
Gărgăriţa florilor de căpşun Gărgăriţa
fructelor Gărgăriţa frunzelor Gărgăriţa
frunzelor de leguminoase Gărgăriţa
frunzelor de lucemă Gărgăriţa frunzelor
de porumb Gărgăriţa galicolă a lucernei
Gărgăriţa galicolă a verzei Gărgăriţa
grâului Gărgăriţa mugurilor Gărgăriţa
mugurilor de păr Gărgăriţa mugurilor şi
rădăcinilor Gărgăriţa neagră a sfeclei
Gărgăriţa neagră a verzei Gărgăriţa
orezului Gărgăriţa punctată a mazării
(leguminoaselor) Gărgăriţa
rădăcinilor de lucemă Gărgăriţa
seminţelor de lucemă Gărgăriţa
seminţelor de sparcetă Gărgăriţa
semincerilor de varză
G Molia făinii
Gărgăriţa tulpinilor de varză Gărgăriţa
vişinelor Gândacii pocnitori Gândacii
de întuneric Gândacul albastru al
sparanghelului Gândacul albastru al
verzei Gândacul arămiu al puieţilor
Gândacul din Colorado Gândacul
ghebos al cerealelor Gândacul hreanului
Gândacul lucios al rapiţei Gândacul
mare al făinii Gândacul mauritan
Gândacul negru Gândacul negru al
făinii Gândacul negru al puieţilor
Gândacul negru de stepă Gândacul
negru lucios Gândacul ovăzului
Gândacul pământiu (pământiul)
Gândacul păros al florilor Gândacul
pocnitor al cartofului Gândacul pocnitor
al porumbului Gândacul pocnitor de
stepă Gândacul pocnitor comun
Gândacul pocnitor lat Gândacul
pocnitor mic Gândacul pocnitor roşcat
Gândacul pâinii Gândacul roşcat al
făinii Gândacul roşcat al grânelor
Gândacul roşu al cepei Gândacul roşu
al lucernei Gândacul roşu al rapiţei
Gândacul roşu al sparanghelului
Gândacul scriitor Gândacul surinam
Gândacul tomentos al zmeurului
Gândacul tutunului Gândacul ţestos al
sfeclei
H
Hoţomanul
I
Iepurele de câmp
L
Lăcusta călătoare Lăcusta italiană
M
Meromiza cerealelor
Molia albă minieră a mărului
Molia aurie minieră a mărului
Molia boabelor de soia
Molia brună a strugurilor (cochihsul)
Molia brună rrunieră a pomilor
Molia cenuşie a cerealelor
Molia cenuşie a făinii
Molia cojii fructelor
Molia florii-soarelui
Molia fructelor uscate
Molia frunzelor de măr
Molia frunzelor de prun
Molia frunzelor viţei de vie
Molia grânelor (tutunului)
Molia grâului
Molia minieră a mărului
Molia minieră a pomilor
Molia măslinie a morcovului
Molia mugurilor şi fructelor
Molia orientală a fructelor
Molia păstăilor de mazăre
Molia păstăilor de soia
Molia pestriţă rninieră a pomilor
Gândăcelul castaniu al făinii
Gândăcelul făinii
Gândăcelul minier al florii-soarelui
Gândăcelul sfeclei Greierele de câmp
Greierele de stepă
Hârciogul comun
Inelarul
Lăcusta marocană Limaxul cenuşiu
Molia pătată a păstăilor de mazăre
Molia roşie a mugurilor
Molia semincerilor de crucifere
Molia semincerilor de morcov
Molia seminţelor de lucemă
Molia scoarţei pomilor
Molia sfeclei
Molia umbeliferelor
Molia vărgată a piersicului
Molia verde a mugurilor
Molia verde a pomilor
Molia verde a strugurilor (eudemisul)
Molia verzei
Musca bulbilor de ceapă
Musca cenuşie a cerealelor deMusculiţa (ţânţarul) galicolă a tulpinilor
primăvară
Musca cenuşie a grâului
Musca cenuşie a sfeclei
Musca cepei
Musca cireşelor
Musca de Hessa
Musca galbenă a cerealelor
Musca morcovului
Musca neagră a grâului
Musca plantulelor
Musca sparanghelului
Musca suedeză a ovăzului
Musca Uilpinilor de zmeur
Musca verzei
Musculiţa albă de seră
Musculiţa (ţânţarul) castraveţilor
Musculiţa (ţânţarul) galicolă
cerealelor
Nălbarul
Nematodul căpşunului Nematodul
grâului Nematodul galicol al rădăcinilor Ploşniţa austriacă a cerealelor
Omida cu cinci smocuri de peri galbeni
Omida cu trei smocuri de peri galbeni
Omida de stepă Omida fructelor
Pădicheleccinuşiualgramineelor(mălin
diu) Păduchele cenuşiu al prunului
Păduchele cenuşiu al verzei Păduchele
din San Jose Păduchele galben al
coacăzului (agrişului) Păduchele
galicol al frunzelor de măr Păduchele
lânos Păduchele negru al cireşului
Păduchele negru al lucernei Păduchele
negru al sfeclei Păduchele orzului
Păduchele ovăzului
Păduchele rădăcinilor de cereale
(cornului) Păduchele rădăcinilor de
porumb (ulmului) Păduchele rădăcinii
sfeclei Păduchele ţestos al părului
Păduchele ţestos al prunului Păduchele
ţestos negru al prunului Păduchele
ţestos stridie Păduchele verde al
agrişului Păduchele verde albumacului
şi castraveţilor Păduchele verde comun
al cerealelor Păduchele verde al florii-
soarelui Păduchele verde al mazării
de zmeur
Musculiţa (ţânţarul) florilor de grâu
Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de
coacăz Musculiţa tulpinilor de zmeur
N
Nematodul galicol al morcovului
Nematodul sfeclei Nematodul
tulpinilor şi bulbilor Nematodul
tulpinilorşi tuberculilor de cartof
O
Omida păroasă a dudului Omida
păroasă a stejarului Opomiza grâului
a Păduchele verde al mărului
Păduchele verde al piersicului
(tutunului)
Păduchele verde al porumbului
Păduchele virgulă al pomilor
Ploşniţa asiatică a cerealelor
 Ploşniţa de câmp (castanie)
Ploşniţa lucernei
Ploşniţa maura a cerealelor
Ploşniţa neagră a sfeclei
Ploşniţa părului
Ploşniţa roşie a verzei
Ploşniţa vărgată a umbeliferelor
Ploşniţa vărgată mare a cerealelor
Ploşniţa vărgată mică a cerealelor
Popândăul pătat
Puricele melifer al mărului
Puricele melifer al părului
Puricele negru al verzei
Puricele ondulat al verzei
Puricele mare al mlpinilor de cereale
Puricele mic al tulpinilor de cereale
Puricele vărgat al verzei
Puricii de pământ ai sfeclei
Răţişoara porumbului
Sfredelitorul porumbului Sfredelitorul
tulpinilor
Şoarecele de casă Şoarecele de câmp
Şoarecele de mişună Şoarecele de
pădure Şoarecele pitic
Tocilarul seminţelor Tripsul grâului
Tripsul lucernei Tripsul mazării Tripsul
orzului
Ţigărarul
Ţânţarul (musculiţa) galicol al florilor de
lucerna
Viermele merelor
Viermele perelor
Viermele prunelor
Viermele scoarţei mărului
Viermele vestic al rădăcinilor de
porumb
Viermii sârmă adevăraţi
Viermii sârmă falşi
Viespea galbenă a agrişului
Viespea galbenă a coacăzului negru
Viespea galbenă a prunelor
Viespea grâului
R
Răţişoara sfeclei
S
Sfredelitorul ramurilor Sfredelitorul
tulpinilor de coacăz
s
Şobolanul cenuşiu Şobolanul de apă
Şobolanul de câmp Şobolanul negru
Tripsul ovăzului Tripsul plantelor de
seră Tripsul secarei Tripsul sparcetei
Tripsul tutunului
T
Ţânţarul (musculiţa) florilor de mazăre
Ţânţarul perelor
Ţânţarul seminţelor de cmcifere
V
Viespea merelor Viespea neagră a
agrişului Viespea neagră a frunzelor de
cireş Viespea neagră a pmnelor
Viespea perelor Viespea rapiţei
Viespea seminţelor de lucemă Viespea
seminţelor de prun Viespea seminţelor
de sparcetă Vrabia de casă
 INDEXUL
ALFABETIC DE DENUMIRI ŞTIINŢIFICE ALE
DĂUNĂTORILOR
A
Abraxas grossulariata L.
Acalitus phloeocoptes Nai.
Acanthoscelides obtectus Say.
Acarus siro L.
Acleris variegana Den. et Schiff.
Aculus fockeui Nai. et Trt.
Acyrthosiphon pisum Harr.
Adelphocoris lineolatus Goeze.
Adoxophyes orana F.
Adoxus obscurs var. villosulus Schr.
Aelia acuminata L.
Aelia rostrata Boh.
Aethes williana Brahm.
Agapanthia dahli Richt.
Agriotes gurgistanus F.
Agriotes lineatus L.
Agriotes obscurus L.
Agriotes sputator L.
Agriotes ustulatus L.
Agriotis exclamationis L.
Agrotis segetum Denn. et Schiff.
Anarsia lineatella Zell.
Anguina tritici Steinb.
Anisoplia agricola Poda.
Anisoplia austriaca Hrbst.
B
i?ara chlorizans Germ.
5ara laticollis Marsh.
halophila Fisch.
Boarmia rhomboidaria Schiff.
Bothynoderespunctiventris Germ.
Brachycaudus helichrysi Kalt
Brachycolus noxius Mordv.
Bradysia brunnipes Meig.
Anisoplia lata Er.
Anisoplia segetum Hrbst.
Anoecia corni Bornd.
Anoxia villosa F.
Anthonomus pomorum L.
Anthonomus cinctus Redt.
Anthonomus rubi Hbst.
Amphimallon solstitialis L.
Apamea sordens Hufn.
Aphelenchoides fragariae Rtz. Bos.
ylp/zz's craccivora Koch.
^/J/ZZ'S fabae Scop.
^/Î/S gossypii Glov.
^p/î/s grossulariae Kalt.
^pm's/w/m Deg.
Apodemus agrarius Pali.
Apodemus sylvaticus L.
Aporia crataegi L.
Archipspodana Scop.
Archips rosana L.
Arvicola terrestris L.
Athalia rosae L.
Atomaria linearis Steph.
Autographa gamma L.
Brevicoryne brassicae L.
Brevipalpus lewisi Mc. Cr.
Bruchidius unicolor Oliv.
Bruchus pisorum L.
Bruchus rufimanus Boh.
Bryobia redikorzevi Reck.
Byctiscus betulae L.
Byturus tomentosus F.
Calepitrimerus vitis Nai. Calirora cerasi Retz.
Calliptamus italicus L. Capnodis tenebrionis L.
Cassida nebulosa L. Cecidophyopsis ribis Westw.
Cephus pygmaeus L. Ceramica pisi L.
Ceuthorrhynchus assimilis Payk.
Ceuthorrhynchus pleurostigma Marsh.
Ceuthorrhynchus quadridens Panz.
Ceuthorrhynchus suturalis R Chaetocnema aridula
Gyll. Chaetocnema breviuscula R Chaetocnema
hortensis Geoffr. Chaetocnema tibialis 111.
Chlorops pumilionis Bjerk. Chortophila dentiens
Pand. Citellus suslicus Gvdd. Coenorrhinus
aequatus L. Coenorrhinus germanicus Hbst.
Dasyneura brassicae Winn.
Decticus verrucivorus L.
De/«a antiqua Meig.
Z)e/za brassicae Bouche.
Z)e/7a platura Meig.
Depressaria daucella Den. et Schiff.
Depressaria depressana R
Edwardsiana rosae L. Enarmonia formosana
Scop. Entomoscelis adonidis Pali. Ephestia
elutella Hb. Ephestia kuhniella Zell. Epicometis
hirta Poda. Epidiaspis leperii Sign.
Coenorrhinus pauxillus Germ. Colaphellus
sophiae Schall. Colomerus vitis Pgst. Contarinia
medicaginis Kieff. Contarinia pyrivora Ril.
Contarinia pisi Winn. Contarinia tritici Kirby.
Corvus frugilegus L. Cossus cossus L. Cricetus
cricetus L. Crioceris asparagi L. Criceris
doudecempunctata L. Cryptolestesferrugineus
Steph. Cryptomyzus ribis L. Cycfta dorsana
Fab. Cydia funebrana Tr. Cyd/a molesta
Busk. Cydia nigricana Fabr. Cydia pomonella L.
CycSapyrivora Danii.
D Mamestra brassicae L. Mayetiola
Deroceras agreste L. Diabrotica virgifera Le
Conte. Ditylenchus destructor Thorne.
Ditylenchus dipsaci Filipj. Dociostaurus
maroccanus Thnb. Dolycoris baccarum L.
Dysaphis devecta Walk.
E
Erannis defoliaria CI. Eriophyes pyri Pgst.
Eriosoma lanigerum Hausm. Etiella
zinckenella T. Eumerus strigatus Fall.
Eupoecilia ambiguella Hb. Euproctis
chrysorrhoea L.
Eurydema ornată L. Eurygaster
austriaca Sch. Eurygaster
integriceps Put. Eurygaster maura L.
Eurytoma onobrychidis Nik.
Gonioctena fornicata Briig.
Graphosoma lineatum L. Gryllotalpa
gryllotalpa Latr.
Haplodiplosis marginata Riibs.
Haplothrips aculeatus Fabr.
Haplothrips tritici Kurd. Hedya
nubiferana Haw. Helicoverpa
armigera Hbn. Heliothis viriplaca
Hfh. Heliothrips haemorrhoidalis
Bouche. Heterodera incognito Sani.
Heterodera schachti Schmidt.
Kakothrips robustus Uzel.
Laodelphax striatella Fall.
Lasioderma serricorne F. Lasioptera
rubi Heeger. Laspeyresia
glicinivorella Mats. Laspeyresia
medicaginis Kusn. Lepidosaphes
ulmi L. Lepus europaeus Pali.
Leptinotarsa decemleniata Say.
Leptohylemyia coarctata Fall.
Lethrus apterus Laxm.
Mărgărita sticticalis L. Macrosteles
laevis Rib. Malacosoma neustria L.
destructor Say. Melanotus fusciceps
Gyll. Meligethes aeneus F.
Meloidogyne incognito (Kof.et White)
Chitw. Meloidogyne hapla Chitwood.
Eurytoma roddi Guss. Eurytoma
schreineri Schr. Euxoa tritici L.
Evergestis extimalis Scop.
G lugubris F. Phaedon cochleariae F.
Gryllus campestris L. Gryllus desertus
Pali.
H undulata Kutseh. Phyllotreta vittula
Homoeosoma nebulella Hb.
Hoplocampa brevis Klug. Hoplocampa
flava L. Hoplocampa minuta Christ.
Hoplocampa testudinea Klug.
Hyalopterus pruni Geoffr. Hyleborus
dispar F. Hyphantria cunea Drury.
KL
Leucoptera scitella Zell. Lilioceris
merdigera L. Limothrips denticornis
Hali. Lithocolletis blancardella F.
Lithocolletis corylifoliella Hw.
Lithocolletis pyrifoliella Grsm. Lobesia
botrana Den. et Schiff. Locusta
migratoria L. Lymantria dispar L.
Lyonetia clerckella L.
M Ostrinia nubilalis Hbn.
Melolontha melolontha L. Meromyza
nigriventris Meg. Micromus minutus
Pali. Microtus arvalis Pali.
Mordellistena parvula Gyll. Mus
musculus L. A/MS musculus spiciligus
Peten. Mysodespersicae Sulz. M^us
cerasi F.
Nemapogon granellus L. Nematus
leucotrochus Hart.
Odontothrips loti Haliday.
Odontothrips phaleratus Halliday.
Opatrum sabulosum L. Operophthera
brumată L. Opomyza florum L. Orgyia
antiqua L. Orgyia gonostigma L. Oria
musculosa Hb. Oscinella frit L.
Panonychus ulmi Koch.
Parthenolecanium corni Bouche.
Passer domesticus L. Pedinus
femoralis L. Pegomyia hyosciami Pz.
Pemphigus fuscicornis Koch.
Pentodon idiota Hrbst. Perotis
Phorbia genitalis Schn. Phorbia
fumigata Meigen. Phyllotreta atra F.
Phyllotreta nemorum L. Phyllotreta
Redt. Phytoecia icterica Schall.
Phytonomus variabilis Herbst. Pieris
brassicae L.
Quadraspidiotus ostreaeformis Curt.
Rattus norvegicus Berk.
Rattus ratus L.
Rhagoletis cerasi L.
Rhizoglyphus echinopus Fum. et Rob.
Rhizopertha dominica L.
N
Nematus ribesii Scop.
O
Otiorrhynchus aurosporsus Germ.
Otiorrhynchus ligustici L.
Otiorrhynchus ovatus L.
Otiorrhynchus tristis Scop.
Otiorrhynchus vitis Gyll. Oulema
melanopa L. Oryzaephilus
surinamensis L.
P
Pieris rapae L. Placonotus testaceus
F. Plioreoceptapoeciloptera Schr.
Plodia interpunctella Hbn. Plutella
maculipennis Curt. Podonta
daghestanica Reit. Polymerus
cognatus Fieb. Polyphagotarsonemus
latus Banks. Polyphylla fullo L.
Polysarcus denticaudus Charp.
Pristiphora pallipes Lep. Psalidium
maxilosum F. Psammotettix striatus L. Quadraspidiotus perniciosus Comst.
Psz7a rasae F. Psylla mali Schm. R
Psylla pyri L. Ptinus fur L. Pyralis Rhizotrogus aequinoctialis Hrbst.
farinalis L. Rhopalosiphum maydis Fitch.
Rhopalosiphum padi L. Rhynchites
Q auratus Scop. Rhynchites bacchus L.
s
Selatosomus latus L. Schizaphis
graminum Rond.
Schizotetranychus viticola Reck.
Sciaphobus squalidus Gyll.
Scolytus mali Bechst. Scolytus
rugulosus Ratz. Scrobipalpa
ocellatella Boyd. Siteroptes
graminum Reut. Sitobion avenae
Fabr. Sitona crinitus Hrbst. Sitona
lineatus L. Sitophilus granarius L.
Sitophilus oryzae L.
Tanymecus dilaticollis Gyll.
Tanymecus palliatus F.
Tarsonemus fragariae Zimm.
Tenebrio molitor L. Tenebrio
obscurus F. Tenebrioides
mauritanicus L. Tetraneura ulmi
L. Tetranychus urticae Koch.
Tetranychus viennensis Zach.
Tettigonia viridissima L.
Fzteus vitifolii Fitch. Xestia c-
nigrum L. Yponomeuta malinellus
Zell. Zabrus tenebrioides Goeze.
Sitotroga cerealella Oliv. Sparganothis
pilleriana Den. et Schiff. Sphaerolecanium
prunastri Fonsc. Spilonota ocellana F.
Stegobium paniceum L. Steneotarsonemus
panshini Wainst. et Begl.
Stenothrips graminum Uzel. Stephanitis
pyri Fabr. Stictocephala bubalus Fabr.
Stigmella malella Stt. Subcoccinella
vigintiquatuorpunctata L Synanthedon
myopaeformis Borkh. Synanthedon
tipuliformis CI.
T
Thomasiniana ribis Marik. Thomasiniana
theobaldi Barn. Thrips tabaci Lind.
Trialeurodes vaporariorum Westw.
Tribolium castaneum Hrbst. Tribolium
confusum Dur. Tychius flavus Beker.
Tychius medicaginis Bris. Tychius
quinquepunctatus L.
VXY
Yponomeuta padellus L.
Z
Zeuzera pyrina L.
Cuprins
PREFAŢĂ..................................................................................................................3

CAPITOLUL 1
INTRODUCERE.......................................................................................................5
1.1...................................................................................................................Rolul protecţiei plantelor în sporirea
producţiei agricole..................................................................................................................5
1.2...................................................................................................................Definiţia, obiectul şi relaţiile
entomologiei agricole cu alte ştiinţe.......................................................................................6
CAPITOLUL 2
MĂSURI ŞI METODE GENERALE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE
ADĂUNĂTORILOR PLANTELOR CULTIVATE...............................................9
2.1..................................................................................................................Măsuri de carantină fitosanitară 10
2.2..................................................................................................................Metode agrofitotehnice 12
2.3..................................................................................................................Metode mecanice 21
2.4..................................................................................................................Metode fizice 23
2.5..................................................................................................................Metode chimice 25
2.6..................................................................................................................Metode biologice 29

2.6.1. Folosirea microorganismelor patogene sau combaterea microbiologică .... 31

2.6.2. Folosirea zoo fagilor...........................................................................................38

2.6.2.1. Nematodele entomopatogene...............................................................38

2.6.2.2. Artropodele utile (acarofage şi entomofage)........................................40
2.6.2.3. Animalele vertebrate insectivore..........................................................46

2.7..................................................................................................................Metoda hormonală 47
2.8..................................................................................................................Folosirea produselor atractante 48
2.9..................................................................................................................Folosirea produselor repelente
(repulsive).............................................................................................................................50

2.10................................................................................................................Folosirea produselor sterilizante 50

2.11................................................................................................................Combaterea integrată 51

CAPITOLUL 3
DĂUNĂTORII POLIFAGI ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR............54
3.1..................................................................................................................Ortopterele polifage 54
3.2..................................................................................................................Coleopterele polifage 70
3.3................................................................................................................Lepidopterele polifage 100
CAPITOLUL 4
DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE PĂIOASE ŞI A
PORUMBULUI ŞI COMBATEREAINTEGRATĂALOR...............................120
CAPITOLUL 5
DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUMINOASE
ŞI COMBATEREAINTEGRATĂ ALOR...........................................................198
5.1. Dăunătorii culturilor de leguminoase anuale pentru boabe.........................................198
5.1.1. Dăunătorii culturilor de mazăre........................................................................198
5.1.2. Dăunătorii culturilor de fasole..........................................................................216
5.1.3. Dăunătorii culturilor de bob.............................................................................219
5.1.4. Dăunătorii culturilor de soia.............................................................................221
5.2. Dăunătorii culturilor de leguminoase perene..............................................................224
5.2.1. Dăunătorii culturilor de lucemă...................................................................................225
2.3. Dăunătorii culturilor de sparcetă.................................................................................245
CAPITOLUL 6
DĂUNĂTORII CULTURILOR TEHNICE
726
ŞI COMBATEREAINTEGRATĂ ALOR..........................................................249
6.1. Dăunătorii culturilor de sfeclă..............................................................................249
6.2. Dăunătorii culturilor de floarea-soarelui..............................................................276
6.3. Dăunătorii culturilor de tatun...............................................................................283
6.4. Dăunătorii culturilor de cartof..............................................................................288
CAPITOLUL 7
DĂUNĂTORn CULTURILOR LEGUMICOLE ŞI COMBATEREA
INTEGRATĂ ALOR...........................................................................................294
7.1. Dăunătorii culturilor de legume cmcifere (varză, conopidă, gulii, ridichi).........294
7.2. Dăunătorii culturilor de legume solanacee (tomate, vinete, ardei)......................332
7.3. Dăunătorii culturilor de legume liliacee (ceapă, usturoi, praz, sparanghel)........348
7.4. Dăunătorii culturilor de legume cucurbitacee (castraveţi, pepeni, dovlecei).......360
7.5. Dăunătorii culturilor de legume umbelifere (morcov, pătrunjel, ţelină, păstârnac, mărar, fenicul) 366

CAPITOLUL 8
DĂUNĂTORII POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ŞI
COMBATEREAINTEGRATĂ ALOR...............................................................375
8.1. Dăunătorii pomilor fructiferi.......................................................................................375
8.1.1. Acarienii dăunători pomilor fructiferi..............................................................375
8.1.1.1. Acarienii tetranichizi..........................................................................376
8.1.1.2. Acarienii eriofiizi (galicoli)................................................................382
8.1.2. Insectele dăunătoare pomilor fructiferi.............................................................386
8.1.2.l.Cicadele dăunătoare pomilor fructiferi......................................................................386
8.1.2.2. Puricii meliferi dăunători ai pomilor fructiferi..................................389
8.1.2.3. Păduchii de frunze dăunători ai pomilor fructiferi.............................393
8.1.2.4. Păduchii rădăcinilor sau păduchii lânoşi dăunători ai pomilor fructiferi 399
8.1.2.5. Păduchii ţestoşi dăunători ai pomilor fructiferi..................................402
8.1.2.6. Ploşniţele dăunătoare pomilor fructiferi...........................................414
8.1.2.7. Coleopterele dăunătoare pomilor fructiferi........................................416

8.1.2.7.1. Gărgăriţele dăunătoare pomilor fructiferi.........................................416

8.1.2.7.2. Rutelidele dăunătoare pomilor fructiferi..........................................427
8.1.2.7.1. Buprestidele dăunătoare pomilor fructiferi.....................................429
8.1.2.7.2. Gândacii de scoarţă sau carii dăunători ai pomilor fructiferi ..........432
8.1.2.8. Lepidopterele dăunătoare pomilor fructiferi................................................436
8.1.2.8.1. Lepidopterele dăunătoare scoarţei tulpinilor şi ramurilor
pomilor fructiferi.................................................................................436
8.1.2.8.2. Lepidopterele defoliatoare dăunătoare pomilor fructiferi................442
8.1.2.8.2. Microlepidopterele sau moliile miniere de frunze dăunătoare pomilor fructiferi 462
8.1.2.8.3. Moliile gelechiide dăunătoare pomilor fructiferi.............................472
8.1.2.8.4. Moliile tortricide (omizi torcătoare) dăunătoare pomilor
fructiferi..............................................................................................474
8.1.2.8.6. Viermii fructelor pomilor fructiferi.................................................487
8.1.2.9. Viespile cu ferestrău dăunătoare pomilor fructiferi.....................................500
8.1.2.10. Dipterele dăunătoare pomilor fructiferi....................................................510
8.1.3. Mamiferele rozătoare, dăunătoare pomilor fructiferi...............................................................513
8.2. Dăunătorii arbuştilor fructiferi................................................................................................521
8.2.1. Dăunătorii plantaţiilor de agriş şi coacăz....................................................................521
8.2.2. Dăunătorii plantaţiilor de căpşun................................................................................535
8.2.3. Dăunătorii plantaţiilor de zmeur.................................................................................542
CAPITOLUL 9
DĂUNĂTORII VIŢEI DE VIE ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ
ALOR...................................................................................................................548
CAPITOLUL 10
DĂUNĂTORII PRODUSELOR VEGETALE DEPOZITATE
ŞI COMBATEREA LOR...................................................................................579
INDEX ALFABETIC DE DENUMIRI POPULARE ROMÂNEŞTI ALE
SPECIILOR DE DĂUNĂTORI.........................................................................619

727
INDEXUL ALFABETIC DE DENUMIRI ŞTIINŢIFICE ALE
DĂUNĂTORILOR..............................................................................................624
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................629

728