INTRODUCERE

De la 1 ianuarie 2005 ca urmare a acordului de la Luxemburg din iunie 2003

dar şi a Agendei 2000 începută încă din martie 1999 pentru perioada 2000 - 2006, a
început implementarea în spaţiul UE (cei 24) a noii Politici Agricole Comunitare.
Această reformă a politicii agricole va fi aplicabilă României in momentul aderarii la
Uniunea Europeana.

Unul dintre conceptele de baza ale acestei politici il reprezinta conformarea

activitatilor la o serie de standarde privind protectia mediului, siguranta furajelor si a
alimentelor, protectia si sanatatea animalelor.

Cerinţele de bază în managementul exploataţiilor agricole precum si calendarul

implementarii lor in tarile Uniunii Europene sunt prezentate in tabelul urmator.

A. în vigoare , începând cu 1.1.2005

Mediu
1. Directiva 79/409 /CEE a Consiliului din 2.aprilie 1979 Art.3, Art.4
privind conservarea speciilor de păsări ce trăiesc în sălbăticie Alin. 1,2 şi 4
(M.O.L 103 din 25.4.1979, Pg.1) Art. 5,7 şi 8
2. Directiva 80/68/CEE a Consiliului din 17.decembrie 1979 Art. 4 şi 5
privind protecţia pânzei freatice împotriva poluării cu anumite
substanţe nocive (M.O..L 20 din 26.1.1980, Pg. 43)
3. Directiva 86/278/CEE a Consiliului din 12 iunie 1986 privind Art. 3
protecţia mediului şi îndeosebi a solurilor în vederea utilizării
de nămol epurat în agricultură (M.O. L 181 din 4.7.1986, Pg.
6)
4. Directiva 91/676/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 Art. 4 şi 5
privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi prezenţi
în sursele de apă din agricultură (M.O. L 375 din 31.12.1991,
Pg.1)
5. Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 pentru Art.6,13,15 şi
conservarea parcurilor naturale precum şi a animalelor şi Art. 22, litera b
plantelor din zonele neamenajate (M.O. L 206 din 22.7.1992,
Pg.7).
6. Directiva 92/102/CEE a Consiliului din 27 noiembrie privind Art. 3,4 şi 5
identificarea şi înregistrarea animalelor (M.O. L.355 din 355
din 5.12.1992, Pg. 32)
7. Ordonanţa (C.E) Nr. 2629/97 a Comisiei din 29. decembrie Art. 6 şi 8
1997 cu norme de aplicare a Ordonanţei (C.E.) Nr. 820/97 a
Consiliului, referitor la crotalii, registre de efective şi
paşapoarte în cadrul sistemului de identificare şi înregistrare a
bovinelor (M.O. L 354 din 30.12.1997, Pg.19)
8. Ordonanţa (C.E.) Nr. 1760/2000 a Parlamentului şi a Art. 3,4 şi 5
Consiliului die 17 iulie 2000 pentru introduducerea unui
sistem de identificare şi înregistrare a bovinelor şi pentru
etichetarea cărnii de vită şi a produselor procesate din carne
de vită , precum şi pentru abrogarea ordonanţei (C.E.) Nr.
820-97 a Consiliului (M.O. L 204 din 11.8.2000, Pg. 1)
8a. Ordonanţa (C.E. Nr. 21/2004 a Consiliului din 17 decembrie Art. 3,4 şi 5

1
 2003 privind introducerea unui sistem de identificare şi
înregistrare a oilor şi caprelor şi în vederea modificării
Ordonanţei (C.E.) Nr. 1782/2003 precum şi Directiva
92/102/C.E.E. şi 64/432/C.E.E. (M.O. L 5 din 9.1.2004, Pg.8)
B. în vigoare, începând cu 1.1.2006
Sănătatea oamenilor şi a animalelor
9. Directiva 91/414/C.E.E. a Consiliului din 15 iulie 1991 Art. 3
privind introducerea în circulaţie a produselor de protecţia
ploantelor (M.O. L 230 din 19.8.1991, Pg.1
10. Directiva 96/C.E. a Consiliului din 29 aprilie 1996 privind Art. 3, 4 şi 5
interzicerea utilizării anumitor substanţe cu acţiune
hormonală, respectiv tireostatică şi β-agoniste pentru
produsele animaliere şi pentru abrogarea Directivei
81/602/C.E.E., 88/146/C.E.E. şi 88/299/C.E.E. (M.O. L 125
din 23.5. 1996, Pg. 3) (M.O. L 125 din 23.5. 1996, Pg. 3)
11. Ordonanţa (C.E.) Nr. 178/2002 a Parlamentului European şi a Art. 14,
Consiliului din 28 ianuarie 2002 pentru stabilirea normelor şi 15,Art.17, alin.
cerinţelor generale ale dreptului produsului alimentar, privind 1, Art. 18,19 şi
constituirea organismelor europene responsabile pentru 20
securitatea produselor alimentare şi pentru determinarea
procedeelor de aplicare a siguranţei produselor alimentare
(M.O. L 31 din 1.2.2002, Pg.1)
12. Ordonanţa (C.E.) Nr. 999/2001 a Parlamentului European şi a Art. 7, 11, 12,
Consiliului din 22 mai 2001 cu dispoziţii de aplicare pentru 13 şi 15
prevenirea, controlul şi înlăturarea anumitor encefalopatii
spongiforme transmisibile (M.O. L 147 din 31.5.2001, Pg.1)

13. Directiva 85/511/C.E.E. a Consiliului din 18 noiembrie 1985 Art. 3

privind introducerea măsurilor împotriva combaterii
epidemiilor provocate de febra aftoasă (M.O. L 315 din
26.11. 1985, Pg. 11)
14. Directiva 92/119(C.E.E. a Consiliului din 17 decembrie 1992 Art. 3
privind măsurile generale comunitare împotriva combaterii
anumitor epidemii, precum măsuri deosebite ref. Maladii
veziculare la porci (M.O. L 62 din 15.3.1993, Pg. 69)
15. Directiva 2000/75/C.E. a Consiliului din 20 noiembrie 2000 Art. 3
cu reglementări deosebite privind măsurile de combatere şi
încetare a bolii limbii albastre (M.O. L 327 din 22.12.2000,
Pg. 74)
C. în vigoare începând cu 1.1.2007
Protecţia animalelor
16. Directiva 91/629/C.E.E. a Consiliului din 19.noiembrie 1991 Art. 3 şi 4
privind cerinţele minime pentru protecţia viţeilor (M.O. L 340
din 11.12.1991, Pg. 28)
17. Directiva 91/630/C.E.E. a Consiliului din 19 noiembrie 1991 Art. 3 şi 4, alin.
a cerinţelor minime pentru protecţia porcilor (M.O. L 340 din 1
11.12.1991, Pg. 33)
18. Directiva 98/58/C.E. a Consiliului din 20 iulie 1998 privind Art.4A
protecţia animalelor de utilitate domestică din mediul rural

2
 (M.O. L. 221 din 8.8.1998, Pg. 23)

In plus fata de aceste reglementari noua schema de plata a subventiilor in agricultura

presupune respectarea de catre fermieri a unor cerinte minime privind mentinerea
terenurilor in bune conditii agricole si de mediu.

In vederea implementarii noii politic agricole comunitare statele membre trebuie sa

dezvolte o serie de instrumente adaptate conditiilor locale pentru indrumarea si
controlul activitatilor din fermele agricole in vederea conformarii cu cerintele de
conservare a mediului. O parte din aceste instrumente sunt reprezentate de coduri de
bune practici orientate catre activitati specifice. Astfel, un prim set de reguli minimale
pe care un fermier care doreste sa primeasca subventii in cadrul schemei de plati
directe este obligat sa le respecte este cuprins in “Codul de bune practici agricole si de
mediu” (GAEC).
In zonele declarate vulnerabile la poluarea cu nitrati fermierii sunt obligati sa respecte
regulile de utilizare a substantelor fertilizante (organice si/sau minerale) in acord cu
prevederile din “Codul de bune practici agricole din zonele vulnerabile la poluarea cu
nitrati”
Prevederile cuprinse in prezentul “Cod de bune practici in ferma” nu sunt obligatorii.
Ele reprezinta insa un indrumar pentru un management integrat al fermei care sa
permita conformarea cu regulamentele nationale si europene privind protectia
mediului in urma activitatilor din agricultura, precum si optimizarea parametrilor
economici ai exploatatiei agricole.

3
1. Tipologia fermelor agricole din Romania

1.1 Situaţia actuală a exploataţiilor agricole în România

Situaţia actuală a agriculturii româneşti se caracterizează prin multiple
probleme de ordin economico-social, fărâmiţarea terenului în peste 40 mil. de parcele,
precum şi existenţa unor numeroase gospodării neviabile din punct de vedere
economic. Modificările structurale care au avut loc în agricultura României în
perioada 1990-2003, având drept efect trecerea în proprietatea privată a peste 96 %
din terenurile agricole şi formarea de exploataţii mici şi mijlocii (multe din acestea
neviabile din punct de vedere economic), evidenţiază faptul că procesul de reformă
este departe de a fi încheiat.
Forma principală de exploataţie agricolă este gospodăria ţărănească mică,
având o suprafaţă medie de 1,8 ha teren agricol şi o pondere de 53 % din suprafaţa
agricolă a ţării.
Unităţile agricole cu personalitate juridică au o suprafaţă medie de 282 ha şi
deţin 43 % din suprafaţa agricolă a ţării.
În anul 2002, conform datelor preliminare din Recensământul General
Agricol (tabel nr.1), exploataţiile agricole erau organizate astfel:
 numărul exploataţiilor agricole individuale a crescut la 4.462 mii unităţi, din care
4.277 mii unităţi au utilizat o suprafaţă agricolă de 7.709 mii hectare, revenind în
medie 1,8 ha unei exploataţii agricole individuale;
 societăţile/asociaţiile agricole reprezintă 2.261 unităţi, din care 2.224 au utilizat o
suprafaţă agricolă de 976 mii ha, revenind în medie 438 ha unei unităţi;
 societăţile comerciale reprezintă 6.138 unităţi din care 5.706 unităţi au utilizat o
suprafaţă agricolă de 2.169 mii ha, revenind în medie 380 ha unei unităţi;
 unităţile administraţiei publice reprezintă 5.698 unităţi, din care 5.618 unităţi au
utilizat o suprafaţă agricolă de 2.867 mii ha, revenind în medie 510 ha unei unităţi;
 unităţile cooperatiste reprezintă 87 unităţi, din care 77 unităţi au utilizat o
suprafaţă agricolă de 2.365 ha, revenind în medie 31 ha unei unităţi;
 alte tipuri reprezintă 8.488 unităţi din care 8.421 unităţi au utilizat o suprafaţă
agricolă de 208 mii ha, revenind în medie 25 ha unei unităţi.

Astfel, în anul 2002 numărul total de exploataţii agricole era de 4.299.361

exploataţii care utilizau o suprafaţă agricolă de 13.930.710 ha, revenind o medie de
3,24 ha.
Suprafaţa agricolă, ca şi suprafaţă arabilă utilizată reprezintă în medie circa
94% din cea existentă la nivel naţional. Suprafaţa agricolă neutilizată a fost de 907
mii ha în anul 2002, în timp ce suprafaţa arabilă neutilizată a fost de 397 mii ha în
anul 2002. Principalele cauze care au dus la necultivarea întregii suprafeţe au fost:
 necultivarea terenurilor de către proprietarii aflaţi în oraşe, municipii şi alte
localităţi;
 seceta accentuată;
 situarea pe pante nemecanizabile a unor suprafeţe de terenuri;
 defrişarea unor plantaţii pomiviticole din diferite cauze;
 ocuparea cu deşeuri şi gunoaie a unor suprafeţe din jurul localităţilor;
 litigii.

4
 Tabel nr. 1
Structura exploataţiilor agricole din România în anul 2002
- Număr de unităţi, suprafaţa agricolă utilizată şi dimensiuni medii –
Număr
Suprafaţa
exploataţii Suprafaţa
Număr Suprafaţa agricolă
Statul juridic al agricole care agricolă
exploataţii agricolă utilizată
exploataţiilor agricole utilizează utilizata medie
agricole utilizată (ha) medie (1)
suprafaţa (2) (hectare)
(ha)
agricolă
Exploataţii agricole
4.462.221 4.277.315 7.708.757,61 1,73 1,8
individuale
Unităţi cu
22.672 22.046 6.221.952,49 274,43 282,23
personalitate juridica:
Societăţi/asociaţii
2.261 2.224 975.564,26 431,47 438,65
agricole
Societăţi comerciale 6.138 5.706 2.168.792,03 353,34 380,09
Unităţi ale
5.698 5.618 2.867.368,41 503,22 510,39
administraţiei publice
Unităţi cooperatiste 87 77 2.365,14 27,19 30,72
Alte tipuri 8.488 8.421 207.862,65 24,49 24,68
TOTAL
EXPLOATAŢII 4.484.893 4.299.361 13.930.710,1 3,11 3,24
AGRICOLE
Sursa: I.N.S.-R.G.A.
(2)
S-a calculat raportând suprafaţa agricolă utilizată numai la numărul de exploataţii agricole care
utilizează suprafaţa agricolă
(1)
S-a calculat raportând suprafaţa agricolă utilizată la numărul total de exploataţii agricole,
indiferent dacă acestea utilizează sau nu suprafaţa agricolă

Din datele statistice rezultă că la sfârşitul anului 2003 existau peste 4,7 milioane de
gospodării ţărăneşti individuale cu o suprafaţă de peste 7.,7 milioane ha teren agricol (55,4% din
suprafaţa agricolă a ţării), revenind 1,69 ha pe gospodărie. În aceste condiţii nu este posibilă
desfăşurarea unei activităţi normale privind organizarea şi managementul producţiei agricole.
În contextul în care există un proces continuu de organizare a unor exploataţii agricole de
dimensiuni moderne, se constată, în luna septembrie 2004, exista un număr de 169.336 de
exploataţii agricole, cu o suprafaţă agricolă totală de 6,2 milioane ha, reprezentând 44,6% din
suprafaţa agricolă a ţării. Suprafaţa medie pe exploataţie este de 36,6 ha.
Cu toate acestea în medie pe agricultură, adică pe gospodării individuale şi exploataţii
agricole luate la un loc, suprafaţa este de numai 2,84 ha, când în Uniunea Europeană aceasta este
de 18 ha.

1.2 Dimensiunea medie a exploataţiilor agricole comparativ cu ţările U.E.

Astfel, deşi dimensiunea medie a exploataţilor din U.E. – 15 a crescut în ultimii 15 ani
cu 25 %, unele ţări ca Franţa, Germania, Danemarca etc., practic şi-au dublat suprafaţa medie a
exploataţiilor.
Dimensiunea fizică medie a exploataţilor agricole, indiferent de profilul de producţie
reprezenta în anul 1997: 70 ha în Marea Britanie, 42 ha în Franţa, 32 ha în Germania, 34 ha în
Suedia, iar exploataţiile specializate în cereale şi plante tehnice aveau o suprafaţă medie cuprinsă
între 100 – 150 ha. Comparativ cu România, suprafaţa medie a exploataţiilor din U.E. – 15, este
mai mare de 7 ori, iar în Anglia, Franţa etc., suprafaţa medie a exploataţiilor este de 10 – 20 ori
mai mare.

45
 În anul 2003, deşi numărul gospodăriilor ţărăneşti a crescut, s-a ajuns ca acestea să deţină
numai 55,4% din suprafaţa agricolă, aceasta în condiţiile formării unor exploataţii agricole cu
suprafeţe medii mai mari. Acest proces este necesar să continue, având în vedere şi faptul că în
U.E.-25, în medie pe o exploataţie agricolă, suprafaţa este peste 18 ha, în unele ţări fiind chiar de
peste 40 ha (Danemarca, Franţa, Luxembourg, Marea Britanie).
Referitor la structura culturilor/exploataţii agricole, ponderea principală revine cerealelor
pentru boabe, cu 68 % pe total exploataţii, 72 % la exploataţiile individuale şi 61% la unităţile cu
regim juridic. În cadrul acestei grupe, grâul şi porumbul reprezintă 53% pe total exploataţii, 65%
la gospodăriile individuale şi 50 % la unităţile cu regim juridic;
Leguminoasele pentru boabe au o pondere foarte redusă, sub 1% la toate tipurile de
exploataţii agricole.
Din grupa plantelor tehnice, floarea soarelui reprezintă 10% din totalul suprafeţei
cultivate, pe total exploataţii, respectiv 7% la gospodăriile individuale şi 15% la unităţile cu
regim juridic. Plantele de nutreţ au o pondere foarte redusă – cca. 7%, ca urmare a efectivelor
mici la animale în toate tipurile de exploataţii.
În zootehnie numărul exploataţiilor cu efective de animale reprezintă 3585 mii unităţi,
respectiv 80 % din totalul exploataţiilor agricole.
Pe principalele specii de animale, numărul exploataţiilor agricole care cresc animale
reprezintă 38 % cu bovine, 74 % cu porcine, 18 % cu ovine şi 94 % cu păsări.
Încărcătura medie de animale pe specii şi exploataţii agricole reprezintă:
 la bovine – 2,1 capete pe exploataţie la nivel naţional, din care 2,0 capete pe exploataţie în
sectorul individual şi 64 capete/exploataţie în sectorul unităţilor cu regim juridic;
 la porcine – 3,1 capete pe exploataţie la nivel naţional, respectiv 2,6 capete pe exploataţie în
sectorul individual şi 535 capete/exploataţie în sectorul unităţilor cu regim juridic;
 la ovine – 11,3 capete pe exploataţie la nivel naţional, din care 11,0 capete pe exploataţie în
sectorul individual şi 312 capete/exploataţie în sectorul unităţilor cu regim juridic;
 la păsări – 25 capete pe exploataţie la nivel naţional, din care 18,0 capete pe exploataţie în
sectorul individual şi 17208 capete/exploataţie în sectorul unităţilor cu regim juridic;

În cea ce priveşte dotarea tehnică a exploataţiilor agricole se remarcă faptul că:

numărul de tractoare fizice utilizate la exploataţiile agricole a rămas relativ constant, de cca. 169
mii buc din numărul total de tractoare existente şi folosite; 70 % au o durată de funcţionare de
peste 10 ani, ceea ce înseamnă că sunt practic amortizate; încărcătura medie pe tractor fizic este
de 58,6 ha teren arabil/tractor ceea ce reprezintă dublul sau chiar triplul încărcăturii faţă de
media europeană.
O situaţie asemănătoare se prezintă şi la parcul de combine de cereale. În anul 2002
existau circa 25 mii combine, care raportate la suprafaţa medie cultivată cu grâu, reprezintă o
încărcătură de 80-90 ha pe combină, respectiv o durată medie de recoltare de 8-9 zile.
Consumurile tehnologice la principalele input-uri evidenţiază un grad scăzut de alocare.
Astfel, consumul de îngrăşăminte chimice a fost în medie de 38,0 kg sa/ha. Această cantitate este
de circa 8-10 ori mai mică decât media folosită în ţările cu agricultură avansată.
Cantitatea totală de îngrăşăminte chimice de circa 350 mii tone anual a fost utilizată pe
3,8 mil. ha teren arabil, respectiv 40 % din suprafaţa existentă, la exploataţiile individuale
cantitatea de îngrăşăminte chimice utilizate fiind aplicată pe 30 % din suprafaţa existentă.
O situaţie asemănătoare se regăseşte şi la pesticide, unde proporţia utilizării lor este de
circa 30 % din suprafaţa arabilă cultivată, ceea ce reprezintă un grad total necorespunzător de
protecţie fito-sanitară a plantelor, cu efecte negative asupra calităţii produselor.
Consumurile tehnologice de îngrăşăminte chimice şi produse fito-sanitare, precum şi alte
input-uri tehnologice, arată o folosire insuficientă a factorilor de progres tehnologic, ceea ce se

46
reflectă în mod direct în nivelul randamentelor obţinute şi a eficienţei economice
necorespunzătoare.

1.3 Producţia vegetală

1.3.1 Suprafeţele cultivate şi structura acestora
În ceea ce priveşte structura culturilor prezentate în tabelul 2, se constată unele modificări
chiar şi în această perioadă scurtă de 6 ani. Astfel, la cultura grâului suprafeţele cultivate au
oscilat între 28,7% în 2001 şi 19,9% în 1999 din arabil, iar la orz şi orzoaică au oscilat între 6,4%
în 2002 şi 3,7% în 2003.
Porumbul s-a menţinut la un procent în jur de 35% din arabil, ajungând la 3,2 mil. ha,
ceea ce este exagerat de mult pentru ţara noastră. Nici o ţară din Europa nu cultivă o aşa mare
suprafaţă cu porumb raportată la suprafaţa arabilă. Alte culturi, ca sorgul şi mai ales orezul, sunt
în declin ca suprafaţă cultivată.
Leguminoasele pentru boabe, respectiv mazărea şi fasolea, se menţin ca suprafaţă la
acelaşi nivel, dată fiind valoarea nutritivă deosebit de ridicată a acestor plante ca şi rolul lor în
asolament prin fixarea în sol a azotului din aer. Terenul cultivat este încă destul de redus. De
asemenea, sunt extrem de reduse suprafeţele cu plante textile şi s-a redus simţitor suprafaţa cu
cânepă. Aceste plante, prin produsele lor, pot avea încă un rol important prin transformarea lor în
bunuri de consum.
Dintre plantele uleioase, floarea soarelui s-a cultivat pe 10-12% din suprafaţa arabilă
atingând ponderea de 13,4% în anul 2003. Rapiţa a înregistrat o creştere în anii 1999-2002 ca
apoi să scadă în ultimul an la 17,1 mii ha, respectiv sub nivelul anului 1998.
Suprafaţa ocupată cu soia a oscilat în limite destul de mari, de la 147,3 mii ha în 1998 la
44,8 mii ha în 2001, ca apoi să crească iar la 128,8 mii ha în 2003. Cultura acestei plante extrem
de valoroasa atât pentru consumul uman cât şi pentru cel animal (sub forma de şroturi) ar trebui
mult extinsă, îndeosebi în zonele cele mai favorabile din sud şi cu posibilităţi de irigare, pentru a
se obţine producţii mari şi stabile.
Inul pentru ulei este în scădere ca suprafaţa deşi uleiul care îl produce nu este încă depăşit
calitativ de uleiurile sintetice. Datorită suprafeţelor mici pe care se cultivă, ricinul a fost exclus
începând cu anul 1999, din raportările statistice.
O reducere importantă chiar şi pentru această perioadă scurtă de numai 6 ani, s-a produs
la cultura sfeclei de zahăr, care de la 117,8 mii ha în 1998 a ajuns la 46,2 mii ha în 2003, cu toate
că această plantă se cultiva cu ani în urmă pe o suprafaţă de peste 200 mii ha. Până şi la tutun
suprafaţa a scăzut de la 13,5 mii ha în 1998 la 7,6 mii ha în 2003. Rezultatul este că ambele
produse - zahărul şi tutunul – se importă masiv.
La plantele medicinale şi aromatice, suprafeţele cultivate au scăzut la mai puţin de
jumătate în perioada analizată.
Cultura cartofilor înregistrează mici creşteri de suprafeţe ajungând până la 282 mii ha în
2003. Această creştere a suprafeţei a fost determinată de cerinţele mereu crescânde ale populaţiei
din toate zonele ţării, dar şi de eficienţa economică ridicată a acestei culturi, mai ales pentru
exploataţiile cu suprafeţe mici, care se situează frecvent în arealul favorabil pentru cultura
cartofului.
Suprafeţele cu legume au tendinţa de creştere la toate culturile prezentate, ceea ce
constituie un aspect pozitiv. Suprafaţa de peste 240 mii ha cu legume ar fi suficientă pentru a
acoperi nevoile de consum ale populaţiei, dar producţiile medii sunt încă reduse şi se situează
sub potenţialul de producţie al speciilor legumicole.
Un alt aspect important îl constituie plantele de nutreţ care ocupă o suprafaţă între
10,79% şi 12,73% în anii 1998-2002, ca în ultimul an să ajungă la 13,46% din arabil. Tendinţa
de creştere este îmbucurătoare, dar trebuie spus că acest procent este încă redus şi trebuie să
crească mult mai mult dacă dorim dezvoltarea zootehniei. În ţările cu o zootehnie dezvoltată se

47
cultivă furaje pe suprafeţe mari şi se obţin producţii duble decât la noi. De pildă în Franţa se
cultivă furaje pe 24% din suprafaţa arabilă, intr-o structură mai complexă, cu producţii mari la
hectar şi cu o producţie zootehnică foarte mare.

48
 Tabel nr. 2
Suprafaţa cultivată cu principalele culturi agricole şi structura acestora (mii ha)
1998 1999 2000 2001 2002 2003
Specificare
Total % Total % Total % Total % Total % Total %
Total suprafaţă arabilă 8972,6 100,0 8493,9 100,0 8499,8 100,0 8905,0 100,0 9001,6 100,0 8880,6 100,0
din care: Cereale pentru boabe 5920,6 65,99 5370,7 63,23 5655,2 66,5 6294,9 70,7 6038,1 67,1 5541,8 62,4
din care: Grâu şi secară 2033,4 22,66 1686,9 19,86 1954,3 23,0 2558,6 28,7 2309,8 25,7 1748,0 19,7
Orz şi orzoaică 517,2 5,76 415,5 4,89 411,9 4,8 528,8 5,9 578,8 6,4 329,6 3,7
Ovăz 228,1 2,54 248,2 2,92 232,3 2,7 519,4 5,8 239,4 2,7 242,3 2,7
Porumb 3128,9 34,87 3013,4 35,48 3049,4 35,9 2974,0 33,4 2894,5 32,2 3199,6 36,0
Sorg 7,2 0,08 1,7 0,02 1,6 0,0 6,2 0,1 2,8 0,0 6,9 0,1
Orez 1,7 0,02 1,6 0,02 1,4 0,0 1,2 0,0 0,5 0,0 0,1 xx
Leguminoase pentru boabe 44,7 0,50 46,1 0,54 41,3 0,5 35,6 0,4 45,3 0,5 46,8 0,5
din care: Mazăre 14,0 0,16 15,6 0,18 13,1 0,2 11,7 0,1 16,1 0,2 18,8 0,2
Fasole 29,2 0,33 28,1 0,33 26,2 0,3 21,5 0,2 27,0 0,3 27,3 0,3
Plante tehnice 1323,5 14,75 1338,3 15,76 1137,5 13,4 1003,5 11,3 1144,6 12,7 1448,4 16,3
Plante textile 3,4 0,04 1,6 0,02 0,9 xx 0,9 xx 1,4 xx 1,6 xx
din care: În pentru fibră 0,3 xx 0,3 xx 0,4 xx 0,3 xx 0,4 xx 0,4 xx
Cânepa pentru fibră 3,1 0,03 1,3 0,02 0,5 0,0 0,6 0,0 1,0 xx 1,2 xx
Plante uleioase 1156,1 12,88 1244,3 14,65 1067,4 12,6 938,6 10,5 1076,4 12,0 1377,1 15,5
din care: Floarea soarelui 962,2 10,72 1043,0 12,28 876,8 10,3 800,3 9,0 906,2 10,1 1188,0 13,4
Rapiţă 25,3 0,28 83,6 0,98 68,4 0,8 82,4 0,9 74,6 0,8 17,1 0,2
Soia 147,3 1,64 99,8 1,17 117,0 1,4 44,8 0,5 71,8 0,8 128,8 1,5
În pentru ulei 2,7 0,03 2,0 0,02 1,3 0,0 1,2 0,0 2,2 0,0 1,6 0,0
Ricin 0,1 0,01 xx xx xx xx xx xx xx xx xx xx
Plante pentru alte industrializări 136,3 1,52 82,5 0,97 64,9 0,8 54,0 0,6 56,2 0,6 57,4 0,6
din care: Sfeclă de zahăr 117,8 1,31 65,5 0,77 48,4 0,6 39,0 0,4 41,6 0,5 45,2 0,5
Tutun 13,5 0,15 10,9 0,13 11,3 0,1 9,2 0,1 9,1 0,1 7,6 0,1
Plante medicinale şi aromatice 27,7 0,31 9,9 0,12 4,2 0,0 10,0 0,1 10,6 0,1 12,3 0,1
Cartofi 261,3 2,91 273,7 3,22 282,7 3,3 276,7 3,1 283,2 3,1 282,0 3,2
din care: Cartofi de toamnă 229,0 2,55 238,5 2,81 246,5 2,9 241,6 2,7 246,7 2,7 247,5 2,8
Sursă: Anuarele Statistice ale României

49
În ceea ce priveşte suprafeţele necultivate, situaţia acestora se prezintă astfel (tabel nr. 3)

Tabel nr. 3
Situaţia suprafeţelor arabile necultivate
Specificaţie 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Suprafaţa
arabilă 9.350,8 9.358,1 9.381,1 9.401,5 9.398,5 9.414,3
- mii ha -
Suprafaţa
arabilă
8.972,6 8.493,9 8.499,8 8.905,0 9.001,6 8.880,6
cultivată
- mii ha -
Teren
necultivat 378,20 864,20 881,30 496,50 396,90 533,70
- mii ha -
Teren
4,0 9,2 9,4 5,3 4,2 5,7
necultivat (%)
Sursa: Anuarele Statistice ale României 199-2003

Din datele analizate rezultă că importante suprafeţe de teren nu au fost cultivate,

ajungând în anul 2000 până la 9,4 % din terenul arabil, ceea ce a contribuit în mod deosebit la
diminuarea producţiei totale.
Situaţia s-a datorat pe de o parte şi sistemului de sprijin adoptat la nivelul întregii ţări,
care a generat reacţii diferite ale producătorilor agricoli. Din 1997 s-a trecut la liberalizarea totală
a preţurilor produselor agricole renunţându-se la sistemul subvenţionării şi adopâtndu-se
sistemul susţinerii directe prin cupoane valorice de care beneficiau producătorii particulari. Se
aprecia că prin subvenţia directă se acopereau aproximativ 10% din cheltuielile de producţie.
Sistemul cupoanelor a contiuat şi în anul 2000 aducându-se unele îmbunătăţiri în acordarea lor
pentru a ajunge la producătorii direcţi care le puteau folosi la plata unor input-uri (motorină,
îngrăşăminte, insecticide). Printre probeleme ivite în acordarea cupoanelor a fost şi inexistenţa
unui sistem de monitorizare a utilizării numai în agricultură a acestor cupoane.
În anul 2001 sistemul cupoanelor a fost înlocuit cu o sumă bănească de 1 mil. lei acordată
producătorilor direcţi pentru fiecare hectar cultivat, aceeaşi sumă alocându-se şi în anul 2002.
În anul 2003 s-a propus acordarea a 2 mil. de lei pentru fiecare hectar cultivat, dar s-a
constatat o subcapitalizare a producătorilor agricoli, neexistând condiţii de reînfiinţare a
culturilor. În acest context, la facilităţile acordate pentru producători (în perioada 2001-2003 au
existat şi subvenţii de la stat în vederea achiziţionării de echipamente tehnice) s-au adăugat alte
subvenţii pentru mecanizare (ex: HG 1399/2003, HG918/2004).

1.3.2 Randamentele medii la ha şi evoluţia acestora

Producţiile medii la hectar şi dinamica acestora, în perioada 1998-2003, scot în evidenţă
aspecte contrastante.
Astfel, la cerealele păioase producţiile medii sunt destul de reduse şi oscilante de la un
an la altul. Din 5 ani abia în 2 ani s-a depăşit producţia din 1998, respectiv în 1999 şi în 2001. În
2003, anul cel mai nefavorabil sub aspect climatic pentru aceste culturi s-a ajuns la 55,7% la
grâu şi la 68,5% la orz din producţia anului 1998. Condiţiile naturale constituie factorul
dominant care determină încă nivelul acestor producţii. Prin aplicarea întocmai a tehnologiilor,
inclusiv a irigaţiilor în zonele de câmpie, când seceta persistă, aceste limite ale producţiei pot fi
depăşite.

51
 La porumb, doar în anul 2000 când a fost cea mai pronunţată secetă producţia a scăzut la
58,2%, dar în ceilalţi ani a depăşit nivelul anului 1998.
La mazărea boabe, producţia medie este în declin ca şi la floarea soarelui la care abia în
2003 înregistrează un spor de 13,7% faţă de 1998, iar în anul 1999 de 11,5%.
Sfecla de zahăr oscilează în limite destul de mari de la aproximativ 14 tone/ha la 23
tone/ha, dar nivelul acestor producţii este redus, comparativ cu alte ţări cultivatoare de sfeclă din
Uniunea Europeana, unde producţiile sunt de 3 ori mai mari.
La soia boabe, se înregistrează o reducere drastică în anul 2000, dar în ceilalţi ani
producţia medie este mai mare cu 20-30% decât în 1998.
La cartofi s-a făcut un oarecare progres în creşterea producţiilor medii, dar şi la această
cultura nivelul este încă redus comparativ cu alte ţări şi cu potenţialul speciei.
În cultura legumelor, producţiile sunt mai constante deoarece se folosesc frecvent
irigaţiile.
La furaje se înregistrează mai mult reduceri ale randamentelor pe hectar. Astfel, la perene
vechi şi noi producţiile medii scad; la lucernă, trifoi şi anuale pentru fân scad de asemenea, iar la
plantele pentru însilozare oscilează în limite mari de la un an la altul. Această nesiguranţă a
producţiei de furaje influenţează negativ producţia zootehnică.

1.3.3 Producţia totală vegetală şi evoluţia acesteia

Dacă structura suprafeţelor pare mai stabilă, mai ales pentru culturile cu suprafeţe mai
mari, ca cele de grâu, orz şi orzoaică, porumb şi floarea soarelui, producţia totală vegetală este
destul de oscilantă de la un an la altul şi în limite destul de mari. În acest caz şi în aceste condiţii
este agravată securitatea alimentară.
De pildă la cereale, de la 15.452,7 mii tone în 1998, producţia totală scade la 10.477,5
mii tone în anul 2000.
Dar şi în ceilalţi ani, producţiile totale au fost reduse, respectiv de 17.037 mii tone în
1999 şi de 12.964,4 mii tone în 2003.
Factorii care determină în principal aceste diferenţe mari de la un an la altul sunt cei de
natură climatică, ca şi diminuarea suprafeţelor cultivate cu peste 9% din total arabil în perioada
1999-2000.
Spre exemplu la grâu şi secară, în patru ani producţia a fost mai mică decât în 1998, când
a fost de 5.207,9 mii tone ajungând până la 47,9% în 2003, deci la mai puţin de jumătate. Doar
în anul 2001 a fost mai mare când s-au realizat 7.763,8 mii tone.
La orz şi orzoaică se înregistrează aceeaşi situaţie, respectiv patru ani sub producţia
anului 1998 (1.238,0 mii tone) şi numai în 2001 producţia medie a depăşit-o pe cea din 1998
(1.580,0 mii tone).
La ovăz producţia a fost mai stabilă, întrucât această plantă se cultivă în zone cu mai
multe precipitaţii – în zonele colinare şi sub-montane.
La porumb de la 10.934,8 mii tone în 1999, producţia totală a scăzut la 4.897,6 mii tone
în 2000, ajungând la 44,8% faţă de 1999, cauza principală fiind seceta generală din acel an, ca
apoi să crească la 9.119,2 mii tone în 2001 şi la 8.399,8 mii tone în 2002. Şi în anii 2001, 2002 şi
2003 a fost secetă, dar nu a cuprins teritoriul în întregime.
Aceste diferenţe mari de la un an la altul creează dificultăţi serioase în economia
agriculturii, îndeosebi în creşterea animalelor, deoarece porumbul este principalul furaj
concentrat, fiind consumat de animale şi păsări în proporţie de 80% şi numai 20% este folosit în
consumul uman. În alte ţări care cultivă porumb (dar pe suprafeţe mai reduse şi cu randamente
mari la hectar, ca in Germania, Franţa) acesta este folosit aproape în întregime pentru hrana
animalelor.

52
 Pentru crearea unei stabilităţi mai mari în ceea ce priveşte nivelul producţiei totale, este
necesar să se refacă şi să intre în funcţiune instalaţiile de irigat pe întreaga suprafaţă amenajată.
Porumbul se cultivă în cea mai mare parte în câmpie unde sunt aceste sisteme amenajate şi
răspunde foarte bine la irigaţii.Producţia de sorg şi orez a intrat în declin total după 1998,
ajungând la 13,2% în anul 2000 la sorg şi la 5,9% în anul 2003 la orez, obligând la importuri
totale pentru orez.
Producţia de leguminoase, respectiv mazăre şi fasole, după 1999 este în permanentă
scădere.
La plantele uleioase, variaţiile sunt extrem de mari.
La floarea soarelui abia în 2003 se realizează o creştere mai importantă, de 40,3% faţă de
1998, iar la rapiţă după o creştere importantă în perioada 1999-2002, scade brusc la 28,2% în
2003. Producţia de in pentru ulei este în toţi anii sub nivelul anului 1998, iar producţia de ricin a
fost exclusă total din evidenţa statistică.
Sfecla de zahăr si tutunul înregistrează în toţi anii scăderi de producţii totale.
Producţia de plante medicinale şi aromatice scade în toţi anii .
La legume producţia din ultimii ani are o tendinţă de creştere. La culturile furajere, cu
puţine excepţii, producţia este cu mult sub nivelul anului 1998.
În ceea ce priveşte suprafeţele viticole, în perioada 1998-2003, suprafeţele cultivate cu
soiuri nobile pe rod s-au diminuat de la 138,4 mii hectare la 115,8 mii hectare Au fost defrişate
suprafeţele de teren cultivate cu viţă de vie, care au depăşit perioada optimă de valorificare a
producţiei. Golul de producţie este generat datorită faptului că suprafaţa defrişată este mai mare
decât suprafaţa plantată. În aceeaşi perioadă, suprafeţele ocupate de viile hibride pe rod au
înregistrat un trend ascendent de la 115,5 mii ha (1998) la 117,5 mii ha (2003). Viile hibride se
află aproape în totalitate în cadrul gospodăriilor ţărăneşti.
Urmare negocierilor cu U.E. la Capitolul 7 – Agricultura, suprafeţele cu vii hibride vor
trebui replantate cu vii nobile: o suprafaţă de 30.000 de ha viţă hibridă trebuie să fie replantată cu
vie nobilă într-o perioadă de tranziţie de 8 ani. Efortul financiar pentru înfiinţarea viilor nobile se
ridică la 10.000 euro/ha, respectiv o sumă totală de 300 mil. euro. Dintre soiurile nobile pentru
vinuri albe sunt de menţionat: Fetească regală, Fetească albă, Riesling italian, Aligote, Pinot gris,
Muscat Ottonel, iar pentru vinuri roşii: Merlot, Băbească neagră, Cabernet Sauvignon, Pinot
noir, Burgund mare, etc.
Productivitatea viilor nobile pentru vin în ţara noastră prezintă un decalaj semnificativ
faţă de media ţărilor membre ale U.E. Dacă în România se obţin 30 hl vin/ha, media ţărilor U.E.
este de peste 50 hl vin/ha.
Producţia totală de struguri a atins un maximum în anul 2000 după care a început să
scadă. Şi în aceste caz creşterea este mai însemnată la viile altoite. De pildă şi în anul 2000,
producţia la viile altoite a crescut în proporţie de 80,9% faţă de anul 1998, iar la viile hibride au
crescut numai cu 17,1%.
Suprafaţa agricolă ocupată cu livezi şi pepiniere pomicole, a înregistrat o scădere de la
263,0 mii ha în anul 1998 la 227,0 mii ha în anul 2003.
Producţia de fructe oscilează în limite destul de mari, de la 935,6 mii tone în 1999 la
1257,2 mii tone în 2003. În structura producţiei de fructe, în general prunele se obţin în cantitatea
cea mai mare, cu excepţia anului 2002, când au reprezentat doar 23,2% din total fructe. După
prune urmează merele la o diferenţa nu prea mare. Producţia de prune se siteaază între 23-43%
din total, iar merele între 35-52% din total. Urmează cireşele şi vişinele cu 3-8%, perele cu 4-7%
şi celelalte sunt în procente mai mici.

53
1.3.4 Analiza comparativă cu ţările Uniunii Europene1
O comparaţie a rezultatelor din agricultura ţării noastre cu rezultatele din agricultura
ţărilor din Uniunea Europeana evidenţiază diferenţele mari care există şi care au desigur
influenţe negative economice şi sociale asupra populaţiei ţării noastre.Din această comparaţie se
pot trage unele concluzii privind necesitatea luării tuturor măsurilor posibile pentru creşterea
randamentelor la hectar. Astfel, din datele analizate privind producţiile medii la hectar, rezultă
aceste diferenţe.
Astfel la grâu şi secară, la noi, de la 3.364 kg/ha în 1989 producţiile au scăzut şi oscilează
în limite destul de mari, dar sub 3.000 kg/ha, scăzând până la 2.280 kg/ha în anul 2000. Iar între
producţia din 1990, de 3.212 kg/ha şi aceea din 1996, care a fost de 1760 kg/ha se înregistrează o
scădere de 45,2%.În celelalte ţări, începând cu Irlanda, producţia medie a depăşit la grâu 9.000
kg /ha, iar pe parcursul unui întreg deceniu nu a scăzut sub 7.500 kg/ha. În 1996 producţia a fost
de 4,3 ori mai mare decât în România şi în 2000 a fost de 3,8 ori mai mare. În Anglia, producţia
a crescut de la 6.600 kg/ha în 1989 la 8.041 kg/ha în 1999 deci cu 1.451 kg/ha. În Suedia, ţară
nordică unde se poate spune că nu se face agricultură, producţiile de grâu au depăşit 6.000 kg/ha,
ajungând aproape la 6.500 kg/ha. În Franţa, de la 6.350 kg/ha în 1989 s-a ajuns la 7.603 kg/ha în
1998 şi la 7.449 kg/ha în 2002. În Belgia, Germania şi Danemarca s-a depăşit 7.000 kg/ha şi
chiar 8.000 kg/ha (în Belgia), iar Austria a depăşit 5.000 kg/ha. Doar Spania, Italia şi Grecia
obţin producţii la grâu la nivelul producţiilor de la noi
Producţia de porumb în Spania a crescut de la 6.250 kg/ha în 1989 la 9.840 kg/ha în
2001. În Italia a crescut de la 7.637 kg în 1990 la 9.699 kg/ha în 1999 şi la 9.560 kg/ha în 2002,
iar în Grecia de la 8.500 kg/ha în 1989 s-a ajuns la 10.256 kg/ha în 1996 şi se menţine la peste
9.000 kg/ha în ultimii doi ani. În perioada 1989-2002 producţia medie nu a scăzut sub 8.500
kg/ha.În celelalte ţări cultivatoare de porumb ca Franţa, Germania, Austria, s-a depăşit 9.000
kg/ha şi chiar 10.000 kg/ha (Austria). Iar în Belgia, în patru ani la rând s-au depăşit 10 tone/ha.
Cartoful se cultivă în toate ţările prezentate, chiar şi în cele mai nordice, deoarece clima,
deşi mai redusă ca perioadă de căldură, nu îi este potrivnică. Astfel, în toate ţările, producţiile
sunt mai mari ca la noi, fiind duble, triple şi în unele ţări şi ani au fost aproape de patru ori mai
mari (de 3,7 ori în Belgia). La noi, în timp ce mediile stagnează în jur de 12 tone/ha intr-o
perioadă de 12 ani, în aceste ţări producţiile au crescut. De pildă, în Irlanda au crescut de la 25
tone/ha la 29 tone/ha, în Anglia de la 36 tone/ha la 40 tone/ha, în Suedia de la 31 tone/ha la 37
tone/ha în 2000. În Spania de la 19 tone/ha la 25,5 tone/ha, în Franţa de la 30 tone/ha la 39
tone/ha etc. Doar în Grecia stagnează în jur de 20 tone/ha.
La sfecla de zahăr producţiile sunt duble şi chiar mai mult. De pildă, în anul 2000, în
Belgia a fost de 4,7 ori mai mare ca la noi, iar în Franţa a fost de 5,5 ori mai mare. Chiar şi în
anul 2002 când a fost o producţie mai bună la noi în Franţa a fost de 3,5 ori, mai mare (76097 kg
media la ha faţă de 22.930 kg la noi).
În concluzie trebuie spus că în agricultura ţării noastre este necesar să se facă eforturi
deosebite, tehnologice, organizatorice, economice, sociale, pentru a se obţine producţii mai mari
pe întreg teritoriul şi chiar şi în condiţii climatice mai puţin favorabile.

1.3.5 Producţia animală

Sectorul zootehnic constituie una din cele mai dificile probleme ale agriculturii noastre
actuale, înregistrând un declin în ceea ce priveşte efectivele de animale, mai ales la principalele
specii, în perioada 1998-2003 (tabel nr. 4).
La bovine, specia cea mai importantă dintre animale în economia agriculturii şi pentru
alimentaţia oamenilor (carne, lapte, unt, brânzeturi) numărul acestora a scăzut de la 3.143 mii
capete la 2.897 mii capete, care reprezintă ca pondere 92,2% în 2003 faţă de 1998. Cauza

1
Anuarele Statistice FAO 1999-2003

54
principală o constituie închiderea fermelor din fostele IAS-uri, sporul de efective de la populaţie
neacoperind încă diferenţa faţă de 1998.
La porcine scăderea este mai severă, respectiv de la 7.194 mii capete în 1998 la 5.145 mii
capete în anul 2003. Aceste efective din 2003 reprezintă 71,1% din cele realizate în 1998.
Scăderea s-a datorat în principal închiderii unor complexe cu capital de stat.
Efectivele de ovine au înregistrat şi ele o scădere de la 8.409 mii capete la 7.447 mii
capete, respectiv cu o pondere de 88,6% faţă de 1998, datorită preţurilor reduse cu care se vinde
lâna.
La celelalte specii, în primii 2-3 ani ai perioadei analizate efectivele au scăzut faţă de
1998, după care se constată o tendinţă de creştere. Astfel, la caprine efectivele au scăzut în
perioada 1998-2001 de la 585 mii capete la 525 mii capete (89,7% în 2001 faţă de 1998) pentru
ca în anul 2003 ele să ajungă la 678 mii capete, înregistrându-se o creştere de 15,9% comparativ
cu 1998. Această creştere este urmare a faptului că întreţinerea acestora costă mai puţin decât la
bovine şi ovine.
Efectivele de păsări şi de albine după o scădere în 1999, înregistrează o creştere
accentuată în următorii ani, ajungându-se la păsări la 76.616 mii capete în 2003 faţă de 69.480
mii capete în 1998 (cu 10,3% mai mult) şi la albine la 620 mii familii de albine faţă de 480 mii în
1998 (cu 35,5% mai mult). Factorii principali ai acestor creşteri sunt subvenţiile substanţiale
acordate pentru carnea de pasăre, păstrarea unor complexe de păsări şi exportul la miere.
Singura specie la care efectivele au crescut continuu în perioada analizată o reprezintă
cabalinele, ajungând în 2003 să reprezinte 106,9% faţă de 1998. Lipsa unor fonduri băneşti la
ţărani pentru efectuarea unor lucrări mecanice şi de transport, i-au determinat să mărească
efectivul de cabaline.

Tabel nr. 4
Efectivele zootehnice totale şi evoluţiile acestora
Efective la 31 decembrie
Specificare 1998 1999 2000 2001 2002 2003
mii 3.143 3.051 2.870 2.800 2.878 2.897
BOVINE capete
% 100 97,1 91,3 89,1 91,6 92,2
mii 7.194 5.848 4.797 4.447 5.058 5.145
PORCINE capete
% 100 81,3 66,7 61,8 70,3 71,5
mii 8.409 8.121 7.657 7.251 7.312 7.447
OVINE capete
% 100 96,6 91,1 86,2 87,0 88,6
mii 585 558 538 525 633 678
CAPRINE capete
% 100 95,4 92,0 89,7 108 115,9
mii 839 858 864 860 879 897
CABALINE capete
% 100 102,3 103,0 102,5 104,8 106,9
mii 69.480 69.143 70.070 71.413 77.379 76.616
PĂSĂRI capete
% 100 99,5 100,9 102,8 111,4 110,3
mii 620 614 648 745 781 840
ALBINE familii
% 100 99,0 104,5 120,2 126,0 135,5
Sursa: Anuarul Statistic al României

55
1.3.6 Numărul de animale ce revin la 100 ha teren
Lunând în considerare densitatea la 100 ha, după cum rezultă din datele prezentate în
tabelul nr. 5, numărul de bovine a scăzut în perioada 1998-2003 de la 22,7 capete la 19,6 capete,
iar în 2002 şi 2003 la 20,1 capete. Deci se constată o tendinţă de scădere şi nu de redresare; la
porcine, de la 76 capete la 100 hectare în 1998, ajungând la 47,5 capete la 100 hectare în 2002 şi
apoi o uşoară revenire la 53,9 capete la 100 hectare în 2003. La ovine, densitatea la 100 hectare
scade an de an în perioada 1999-2002, ca în 2003 să înregistreze o creştere nesemnificativă, dar
fără să depăşească anul de bază 1998. Această densitate scăzută reflectă o folosire neraţională a
suprafeţelor de care dispune ţara noastră.
Tabel nr. 5
Numărul de animale ce revin la 100 ha teren
*
Specificare 1998 1999 2000 2001 2002 2003
BOVINE 22,7 22,1 21,4 20,1 19,6 20,1
d.c. vaci, bivoliţe
13,0 12,6 12,4 12,4 12,2 12,3
şi juninci
PORCINE 76,0 77,2 62,7 51,2 47,5 53,9
d.c. scroafe de
5,4 5,5 4,3 3,4 3,6 3,9
prăşilă
OVINE ŞI
67,1 63,2 60,8 57,3 54,4 55,4
CAPRINE
d.c. oi, mioare şi
50,4 47,7 46,1 43,8 43,5 43,7
capre
*
Bovine, ovine şi caprine la a;p;f
Porcine la suprafaţa arabilă
Sursa: Anuarul statistic al României

1.3.6.1 Numărul de animale ce revin la 100 ha pe regiuni

Bovinele au o densitate mai mare în partea nordică a ţării, adică în regiunea Nord-Est cu
32,8 animale la 100 hectare teren, care cuprinde câteva judeţe cu zone montane, în care pe
primul loc se situează judeţul Suceava cu 48,5 capete la 100 hectare teren, după care urmează
judeţul Neamţ cu 36,8 capete şi Bacău cu 33,9 capete.A doua regiune este Nord-Vest cu 24,0
capete la 100 hectare teren în care se remarcă judeţele cu zone montane ca Maramureş cu 34,0
capete şi Bistriţa-Năsăud cu 24,5 capete. Se remarcă şi judeţul Argeş cu 34,0 capete. Trebuie
menţionat însă, că există judeţe şi din alte regiuni în care densitatea la 100 ha este ridicată. În
creşterea ovinelor şi caprinelor se remarcă regiunea Centru cu 72,0 capete la 100 hectare teren,
regiunea Nord-est cu 71,0 capete, regiunea Sud-Est cu 64,0 capete. Deci creşterea ovinelor în
principal se realizează în zonele mai favorabile, cu păşuni în special şi în cele cu tradiţii. Se
remarcă judeţul Sibiu cu 115,5 capete la 100 hectare teren, Tulcea cu 96,1 capete, Iaşi cu 91,3
capete, Bistriţa-Năsăud cu 84,2 capete, Botoşani cu 83,2 capete.
În ceea ce priveşte porcinele, acestea au o densitate mai mare în regiunea Nord-Vest cu
90,4 capete la 100 hectare teren (arabil), în regiunea Centru cu 86,4 capete şi Vest cu 55,6
capete, în care se depăşeşte media pe ţară. Şi în alte regiuni sunt judeţe în care densitatea la 100
ha este ridicată. Se pot evidenţia pentru bovine judeţele Vâlcea (38,1 cap), Argeş (34 cap),
Dâmboviţa (31,9 cap), pentru porcine Vâlcea (183 cap), Ilfov (135,7 cap), Gorj (134,6 cap).

1.3.6.2 Numărul de animale pe regiuni şi ponderea din efectivul total

La bovine numărul cel mai mare se găseşte în regiunea Nord-Est cu 22,6% din total ţară
şi apoi în regiunea Sud cu 15% din total şi regiunea Centru cu 13,9%.
La ovine numărul cel mai mare se află în regiunea Centru cu 18,9%, regiunea Nord-Est
cu 17,7% şi regiunea Sud-Est cu 16,7% din total ţară. La această situaţie au contribuit două

56
aspecte majore, respectiv disponibilitatea surselor de furajare şi tradiţiile de creştere a acestor
animale în zonele menţionate.
La porcine, numărul cel mai mare este în regiunea Sud, cu 17,9% din efectivul total, zona
specific cerealieră, apoi în regiunea Nord-Vest cu 17,4%. Celelalte regiuni sunt mai echilibrate,
cu efective între 11,3 şi 13,3%.
Păsările se cresc cel mai mult în regiunea Sud, respectiv 22,8% din total, în Nord-Est,
18,0% şi în Sud-Est, 15,3%.
Albinele se cresc în toate regiunile în procente cuprinse între 12,9% în regiunea Vest şi
16,7% în regiunea Sud.

1.3.6.3 Efectivul de animale pe specii şi categorii de exploataţii

După cum rezultă din datele analizate, cel mai mare număr de bovine, 36,0% din total, se
cresc în exploataţii de 2-5 hectare, după care urmează cele de 1-2 hectare cu 20,7% şi cele de
0,1-1 hectare cu 20,0%.
Porcii se cresc de asemenea între 16,5% şi 26,8% din total tot în exploataţii cu suprafeţe
cuprinse între 0,1-5,0 hectare.
Ovinele se cresc între 15,1% şi 31,6% în exploataţii cu suprafeţe cuprinse între 0,1-10
hectare, iar caprinele se cresc între 10,4% şi 31,4% tot în aceste exploataţii.
Păsările se cresc între 16,0% şi 28,1% în exploataţii de 0,1-5 hectare, dar mai apare şi o
excepţie datorată faptului că 17,8% se cresc în exploataţii fără pământ. Acestea sunt fermele de
creştere intensivă, unde crescătorii cumpără furajele necesare.
Cabalinele se cresc de asemenea covârşitor în exploataţii cu până la 5 ha teren.
Familiile de albine sunt existente în proporţie de 86,5% din total în exploataţii de până la
10 hectare.
Se poate aprecia că exploataţiile cu suprafeţe mai mari de 10 ha sunt profilate pe culturile
vegetale.

1.3.7 Producţia medie pe animal

În ceea ce priveşte producţia medie la animale şi păsări, din datele prezentate în tabelul
nr. 6, rezultă că la laptele de vacă şi bivoliţă s-a înregistrat o scădere în anii 1999-2000 faţă de
anul 1998 de la 3030 l/an la 2867 l/an, după care din 2001 începe să crească, ajungând în 2003 la
3198 l/an.
Tabel nr. 6
Producţia medie pe animal
Specificare U. M. 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Lapte de vacă şi bivoliţă Litri 3.030 2.990 2.867 2.957 3.076 3.198
Lapte de oaie Litri 44 45 43 46 48 48
Lână Kg 2,49 2,50 2,48 2,49 2,51 2,53
Ouă Bucăţi 150 150 145 148 152 154
Sursa: Anuarul statistic al României 2003

La producţia de lapte de oaie există o uşoară tendinţă de creştere de la 44 l/an în 1998 la

48 l/an în 2003. Aceste producţii de lapte sunt extrem de reduse faţă de alte ţări din Occident.
Astfel, în Danemarca producţia medie de lapte pe vacă/an a fost de 7.344 l, în Finlanda 7.036 l,
în Franţa 6.062 l, în Germania 6.281 l, în Anglia 6.718 l, în Olanda 7.296 l, în Suedia 7.734 l.
Sporirea producţiei de furaje şi creşterea calităţii acesteia prin cultivarea celor mai valoroase
plante, furajarea pe bază de raţii optimizate poate influenţa într-o primă etapă şi creşterea
producţiei la rasele existente la noi, până la răspândirea şi adaptarea pe scară mai largă a unor
rase mai productive.

57
 Producţia de lână se menţine la acelaşi nivel, în jur de 2,5 kg/cap de animal, ca şi
producţia de ouă care este în jur de 150 bucăţi pe an faţă de aproape 300 de ouă cât se obţin de la
alte rase şi în alte ţări.

1.3.7.1 Producţia agricolă animală

Producţiile realizate din creşterea animalelor, exprimate prin greutatea animalelor
destinate sacrificării pentru consum, au înregistrat aşa cum rezultă din tabelul nr. 7 o scădere în
perioada 1999-2001 şi au crescut în anii 2002-2003 comparativ cu 1998, excepţie făcând
producţiile de ouă şi miere de albine care au crescut începând cu anul 1999 şi producţia de carne
de porc care este mai mică în 2003 faţă de 1998. Astfel, producţia totală de carne în 2003 este de
1.659 mii tone faţă de 1.586 mii tone realizate în 1998.
Pe specii, producţia de carne de bovine creşte în 2003 cu 71 mii tone, cea de ovine şi
caprine cu 12 mii tone, cea de pasăre cu 113 mii tone. Producţia de lapte totală a crescut cu 2.813
mii hl, din care cea de lapte de vacă şi bivoliţă cu 3.687 mii hl. Producţia de ouă a crescut cu
1.310 mil. bucăţi, din care cele de găină cu 705 mil. bucăţi, iar producţia de miere, 7.211 tone.
Creşterea producţiilor de carne de bovine, ovine, păsări, a celei de lapte, ouă şi miere în ultimii
doi ani s-a datorat atât creşterii efectivelor cât şi producţiilor medii. Scăderea producţiei de carne
de la porcine şi a producţiei de lână s-a datorat în principal scăderii efectivelor de animale, ca
urmare a închiderii unor mari complexe aflate în proprietate de stat, la porci, iar la ovine din
cauza unor preţuri foarte scăzute oferite pentru lână.
Tabel nr. 7
Producţia agricolă animală
UM 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Carne, din care: mii tone 1.586 1.559 1.447 1.385 1.504 1.659
Carne de bovine mii tone 307 312 330 295 319 378
Carne de porcine mii tone 823 794 670 613 635 710
Carne de ovine şi mii tone 123 117 116 114 118 135
caprine
Carne de pasăre mii tone 333 336 331 363 432 436
Lapte*, din care: mii hl 47.923 46.883 45.816 47.341 49.305 51.736
Lapte de vacă şi mii hl 44.465 43.541 42.698 44.197 45.941 48.152
bivoliţă*
Lână, din care: tone 19.967 18.983 17.997 16.880 16.659 16.879
Lână fină şi semifină tone 9.172 8.682 8.320 7.552 7.064 6.673
Ouă, din care: mil. buc 5.331 5.667 5.711 6.011 6.432 6.641
Ouă de găină mil. buc 5.323 5.257 5.524 5.771 5.771 6.028
Miere extrasă tone 10.198 11.153 11.746 12.598 13.434 17.409
*Datele reprezintă laptele fără consumul viţeilor
Sursa: Anuarul Statistic al României

1.3.7.2 Zonele de creştere a bovinelor si a ovinelor

În ceea ce priveşte zonele de favorabilitate pentru bovine, trebuie menţionat că la această
specie există o zonare destul de evidentă a raselor. Astfel, rasa Bălţată cu Negru Românească se
creşte în zonele de câmpie ale Olteniei, Munteniei, Dobrogei şi Moldovei şi reprezintă 35% din
efectiv şi care realizează o producţie de lapte de 4.100 l/cap/an. Rasa Bălţata Românească se
creşte cu precădere în Transilvania, Banat şi Crişana şi reprezintă 36% din efectiv cu o producţie
de 3500 l/cap/an, iar Rasa Brună se creşte de-a lungul părţii exterioare a arcului carpatic
reprezentând 26% din efectiv, care realizează de asemenea o producţie de 3.500 l/cap/an. Rasa
Pinzgau se creşte în Munţii Apuseni si Bucovina şi constituie aproximativ 3% din efectivul de
bovine.

58
 La specia ovine se cunoaşte o delimitare destul de evidentă. Astfel, la rasa Merinos care
reprezintă 38% din efectivul de ovine, crescută pentru lână fină şi carne, cu cele două variante
(Merinos de Palas şi Merinos de Transilvania), se creşte în Câmpia Română, Dobrogea, zona de
şes a Moldovei şi în Câmpia de Vest. Rasa Ţurcană, care este o rasă mixtă (lână grosieră şi lapte)
reprezintă 38% din efectivul de ovine şi se creşte în zonele montane şi submontane ale ţării. Rasa
Ţigaie, rasă mixtă carne şi lapte, reprezintă 20% din efectiv şi se creşte în zonele de interferenţă
dintre Merinos şi Ţurcană (zonele colinare) şi în Podişul Transilvaniei. Rasa Karakul este o rasă
crescută pentru pielicele, reprezintă 4% din efectivul de ovine şi se creşte cu precădere în partea
de nord a ţării, în judeţele Botoşani şi Suceava.

1.3.8 Numărul de animale, păsări şi producţia la principalele specii în ţările Uniunii Europene
În ţările Uniunii Europene, mai puţin ţările nordice ca Suedia, Finlanda, care au condiţii
limitate pentru agricultură, s-au făcut progrese foarte mari şi în domeniul zootehniei. Acest
progres se concretizează atât în numărul sporit de animale cât şi în producţia mare pe cap de
animal.
Pe baza datelor furnizate de statististicile agricole s-au făcut unele calcule care arată că
la bovine în Franţa, care este de 2,31 ori mai mare ca teritoriu decât România, numărul de
animale este de 7,24 ori mai mare (20,3 mil. în 2002, faţă de 2,8 mil. cât erau la noi). Germania,
care este de 1,49 ori mai mare ca teritoriu, are de 5,08 ori mai multe bovine decât noi. În Anglia,
care este de 1,10 ori mai mare decât România, numărul de bovine este de 4,76 ori mai mare.
Irlanda este de trei ori mai mică decât România şi are de 2,28 ori mai multe bovine.
În ceea ce priveşte creşterea porcilor, în Olanda se cresc de 2,92 ori mai mulţi porci ca
la noi şi revin 14,4 capete la un hectar, iar în Danemarca se cresc tot de 2,92 ori mai mulţi porci
şi revin 5,5 capete la un hectar. În Franţa se cresc de 3,43 ori mai mulţi porci şi revin la un hectar
arabil 0,8 capete (sau 80 capete la 100 hectare). În Germania numărul de porci era de 5,8 ori mai
mare decât în România şi revin 2,2 capete la un hectar. În Spania se cresc de 5,36 ori mai mulţi
porci şi revin 1,7 capete la un hectar (sau 54 capete la 100 hectare).
În ceea ce priveşte creşterea ovinelor, Anglia are de 4,9 ori mai multe ovine decât ţara
noastră, urmată de Spania care are de 3,35 ori. Şi în Grecia se cresc mai multe oi ca la noi şi
numărul lor este în creştere de la 8,684 mil. la 9,205 mil. în 2002. În Franţa numărul oilor este în
scădere, de la 11,196 mil. în 1998 la 9,327 milioane. Portugalia are de asemenea un număr mare
de oi care se menţine în jur de 5,5 milioane.
În privinţa caprinelor, sunt şi ţări unde populaţia apreciază mai mult calitatea laptelui de
la aceste animale, ca şi carnea de ied, cum sunt: Grecia în care se cresc peste 5 mil. capre, apoi
Spania cu peste 3 mil., Italia cu 1.327 mil. numărul lor fiind în creştere.
Creşterea păsărilor şi îndeosebi a găinilor ouătoare este dezvoltată cel mai mult în
Franţa care înregistrează o creştere de la 198 mil. capete în 1989-2001 la 240 mil. capete în
2002. În Spania, de asemenea, numărul lor creşte de la 111 mil. capete la 128 mil. capete. În
Germania numărul lor se menţine în jur de 110 mil. capete, în Anglia creşte de la 124 mil. capete
la 156 mil capete. În toate aceste ţări în creşterea păsărilor domină sistemele intensive care
realizează o productivitate a muncii sporită prin tehnica folosită. Se poate asigura o hrană bine
stabilită ştiinţific, un control permanent al stării de sănătate. În Franţa de pildă 76% din producţia
avicolă se realizează în sisteme intensive, spre deosebire de ţara noastră unde acestea au fost
desfiinţate sau reduse.
Prin intensificarea proceselor de producţie, prin folosirea unor rase superioare, printr-o
bună organizare, prin sporirea suprafeţelor cu furaje, diversificarea lor şi obţinerea unor producţii
mai mari la ha este posibil să crească randamentele acestora, ceea ce va crea premizele apropierii
zootehniei noastre de nivelul zootehniei din ţările Uniunii Europene.

59
1.3.9 Agricultura ecologică

În perioada 2000-2003, suprafeţele cultivate după modul de producţie ecologic s-au

triplat, ajungând de la 17.438 ha cultivate în anul 2000, la 57.200 ha în anul 2003. Structura pe
culturi cuprinde: cereale 16.000 ha, păşuni naturale şi plante furajere 24.000 ha, oleaginoase şi
proteice 15.600 ha, legume 200 ha, fructe 100 ha, fructe de pădure 400 ha, alte culturi 900 ha.
Se constată şi creşterea efectivelor de animale, de la 10.000 capete în anul 2000 la 40.000
capete în anul 2003 (tabel nr. 8).

Tabel nr. 8
Evoluţia suprafeţelor certificate şi a efectivelor de animale
în agricultura ecologică
UM Realizat Estimat
Specificaţii
2000 2001 2002 2003 2004
1. Suprafaţa totală din care: ha 17.438 28.800 43.850 57.200 75.500
Cereale ha 4.000 8.000 12.000 16.000 24.500
Culturi furajere şi păşuni ha 9.300 14.000 20.000 24.000 27.000
Oleaginoase şi proteice ha 4.000 6.300 10.000 15.600 22.100
Legume ha 38. 100 700 200 300
Fructe (vişine, cireşe) ha - - 50 100 200
Fructe de pădure (zmeură, afine,
ha 50 100 300 400 500
nuci)
Alte culturi ha 50 300 800 900 900
2. Animale din care:
capet
Vaci de lapte 2.500 3.000 5.000 7.000 10.000
e
capet
Oi lapte 7.600 10.000 15.000 41.000 70.000
e
capet
Găini ouătoare 2.000 4.000 6.000
e
Sursa: M.A.P.D.R.

Evoluţia produselor realizate ecologic este prezentată în tabelul nr. 9. Piaţa internă de
produse ecologice este în formare, 95% din produsele ecologice de origine vegetală au fost
exportate pe pieţele din Germania, Elveţia, Olanda şi Italia, unde cererea de astfel de produse
este în creştere. Produsele exportate sunt: cereale, oleaginoase şi proteice, fructe de pădure,
plante medicinale, miere de albine şi telemea de oaie. Pe piaţa internă în anul 2003 s-au
comercializat legume, schweizer, caşcaval, unt şi ouă.

60
 Tabel nr. 9
Evoluţia producţiilor certificate ecologic
Realizat Estimat
Specificaţii UM
2000 2001 2002 2003 2004
1. Cantitate totală vegetal
to 13.502 24.400 32.300 30.400 55.590
din care:
Cereale to 7.200 12.500 15.000 14.400 30.500
Oleaginoase şi proteice to 5.500 7.200 9.000 12.480 19.890
Legume to 600 4.000 7.000 2.000 3.000
Fructe (vişine, cireşe) to - - 200 300 800
Fructe de pădure (zmeură, afine,
to 200 400 300 320 500
nuci, cătină)
Alte culturi to 2 300 800 900 900
2. Producţia animală din care:
Telemea oaie to 5 10 50 60 80
Schweizer to 100 150 260
Caşcaval to 100 200 380
mii
Ouă 478 956 1.438
buc
Miere to 10 20 80 110 200
Sursa: M.A.P.D.R.

Produsele ecologice se comercializează pe piaţa internă (en-gros şi reţea de

magazine - caşcaval, schweizer, legume, ouă) şi piaţa externă (Germania, Grecia,
Elveţia şi Olanda - telemea de oaie, fructe de pădure, fructe, cereale, oleaginoase şi
proteice, plante medicinale).
2. Utilizarea eficienta a apei la nivelul fermelor in conditiile protectiei mediului si
a optimizarii eficientei ei de utilizare

2.1 Pentru ce au nevoie culturile agricole de apă?

Planta, ca şi animalul sau omul, are nevoie de apă pentru ca să funcţioneze în
bune condiţii: să o menţină proaspătă, să păstreze o bună temperatură şi altele. În plus
faţă de animale, planta are nevoie de apă deoarece ea primeşte cea mai mare parte a
hranei odată cu apa, această hrană găsindu-se în apa pe care plantele o folosesc.
Pentru aceste motive, plantele folosesc mult mai multă apă decât animalele, şi nu pot
trăi deloc fără o cantitate ridicată de apă. Un consum de 5.000 de metri cubi de apă la
1 hectar pe an, adică de aproximativ l metru cub de apă pentru a obţine 1 kilogram de
boabe, este o cantitate obişnuită.

2.2 De unde iau plantele apa de care au nevoie?

Apa provine de ploile care cad pe terenul de cultură. Întrucât ploile nu sunt
permanente, este nevoie ca apa căzută să fie înmagazinată undeva, de unde plantele să
o poată lua şi folosi. Acest undeva este solul, pământul, şi acesta este unul din
motivele principale pentru care creşterea plantelor, agricultura, şi în cele din urmă
viaţa omului, nu este posibilă fără un pământ de bună calitate.
Cantităţile de apă de ploaie diferă foarte mult în diferite ţări, dar şi de la an la
an în aceeaşi ţară. Există ţări unde nu plouă aproape de loc, sau plouă mult mai puţin
decât este necesar, astfel încât nu cresc plante, iar agricultura nu este posibilă fără
irigaţie (irigaţie obligatorie). Există ţări unde plouă, dar nu destul, astfel încât se poate
face agricultură, dar completând apa de ploaie prin irigaţie (irigaţie de complectare) se
pot obţine recolte mai bune. Există ţări unde plouă suficient şi nu se foloseşte irigaţia.
Si, în fine, există ţări în care plouă prea mult, pământul este prea umed pentru a putea
fi lucrat, plantele obişnuite nu cresc, şi agricultura se poate face numai dacă se
îndepărtează plusul de apă prin lucrări de îndiguire, desecare şi drenaj.
În România există regiuni cu ploi suficiente, de 6 – 8 mii de metri cubi pe an
şi hectar, în cei mai mulţi ani (vestul Banatului, sudul şi estul Transilvaniei, nord-
vestul ţării), dar în cea mai mare parte a ţării cad ploi mai puţine decât ar fi nevoie, 4 -
5 mii de metri cubi pe an şi hectar, în unii ani - destul de rari, odată la 25 - 30 de ani -
recoltele fiind total compromise, în alţi câţiva ani, odată la 5 - 10 ani, se pot obţine
recolte foarte bune, iar în cei mai mulţi recolte normale se pot obţine numai folosind o
tehnică corectă de agricultură neirigată sau folosind irigaţia de complectare, dacă ea
se dovedeşte rentabilă. Regiuni cu ploi prea multe nu există în România, dar în unele
locuri, în unii ani, în unele perioade ale anului în care plouă mai mult decât de obicei,
există un plus de apă cu urmări dăunătoare pentru producţia agricolă, pentru
prevenirea şi combaterea cărora trebuie luate măsurile necesare.
Felul cum ajunge apa din ploi la plantă, câtă apă poate fi într-adevăr folosită,
depinde de multe caracteristici ale terenului.
Astfel, unele soluri pot înmagazina cantităţi mari de apă, până la 1.000 de
metri cubi la 1 hectar, ceea ce este suficient pentru a asigura nevoia de apă a plantelor
timp de 10, 20 sau chiar 30 de zile dacă în acest timp nu cad alte ploi. Astfel sunt cele
mai multe soluri din Bărăgan, Dobrogea, mare parte a Moldovei şi a Câmpiei Tisei.
Solurile din nord-vestul Munteniei şi Olteniei, din cea mai mare parte a Transilvaniei,
ca şi unele soluri din Banat şi Crişana, nu pot înmagazina mai mult de 600 – 800 metri
cubi de apă la 1 hectar, dar în aceste zone ploile fiind mai frecvente culturile agricole
nu suferă în anii obişnuiţi. Situaţia cea mai grea este cea a solurilor nisipoase din
sudul Olteniei şi din alte părţi ale ţării, care nu pot înmagazina decât 300 - 400 metri
cubi de apă la 1 hectar, suficientă pentru cel mult 8 -10 zile, aici agricultura nefiind
posibilă fără irigaţie.
Importanţă deosebită au pentru felul cum este folosită apa condiţiile de relief.
Pe terenurile în pantă o parte, adesea importantă, a apei de ploaie se scurge la
suprafaţa solului, nefiind deci folosită de plante, şi totodată provocând eroziunea
solului, un proces de degradare estrem de grav care se întâlneşte pe mai mult de o
treime din suprafaîa agricolă a României. În partea de jos a pantelor, pe funduri de
vale, se adună adesea prea multă apă, cu efecte negative bine cunoscute.
O situaţie deosebită, care se întâlneşte pe suprafeţe mari agricole din
România, pe cel puţin o cincime din aceasta, mai ales în nord-vestul Munteniei,
nordul Olteniei, multe terenuri din Banat şi Crişana, zona Făgăraş – Braşov, zona Satu
Mare – Baia Mare şi altele, este cea în care există destul de des exces de apă pe
terenuri plane. Aceasta se întâmplă datorită lipsei de scurgere a apei în perioadele cu
ploi abundente, precum şi solurilor grele, cu un strat foarte compact la câteva zeci de
centimetri adâncime, strat care nu permite apei să se ducă în adâncime. În ani mai
ploioşi decât cei normali astfel de situaţii pot să apară şi în Bărăgan, şi anume pe mici
suprafeţe mai joase, aşa numitele crovuri, în care se poate aduna apă. Pe astfel de
terenuri este necesar să se folosească o tehnică specială de cultură.
Există în România de asemenea terenuri care au apa din adâncimea solului,
aşa numita apă freatică, la adâncime relativ mică, sub 2 – 3 metri. Astfel de terenuri
există cu deosebire în lunca îndiguită a Dunării, în luncile celorlalte râuri, dar şi pe
unele terenuri din centrul Bărăganului şi mai ales din Banat – Crişana. Dacă apa se
află la adâncime foarte mică, sub 1 metru, ea are efecte negative asupra culturilor
agricole, fiind necesară coborârea ei prin lucrări de drenaj. Dacă apa se află la 1 – 3
metri adâncime, ea poate avea astfel de efecte negative în anii ploioşi, dar în anii
normali şi chiar în cei secetoşi are efecte favorabile, deoarece culturile agricole pot
folosi o parte din această apă, iar irigaţia este astfel mai puţin necesară.
Apa freatică provine în parte tot din apa de ploaie care, în anii sau în
perioadele mai ploioase, depăşeşte posibilităţile de înmagazinare ale solului şi se
scurge în adâncimea acestuia, dacă solul nu are un strat compact care să împiedice
trecerea apei. Odată cu apa astfel trecută prin sol şi ajunsă în apa freatică pot fi aduse
aici unele substanţe care să înrăutăţească calitatea apei. Astfel, pot fi nitraţi proveniţi
din îngrăşămintele cu azot, unele resturi de ierbicide şi pesticide, şi altele. În condiţiile
de astăzi ale agriculturii româneşti, în care astfel de produse nu sunt aplicate în
cantităţi mari, astfel de efecte negative sunt mai rar întâlnite, local, acolo unde s-au
dat astfel de mari cantităţi, de exemplu în unele grădini de legume.

2.3 Măsuri pentru buna folosire a apei în agricultura neirigată din regiunile cu ploi
insuficiente
În primul rând, fermierul trebuie să cunoască care sunt condiţiile obişnuite de
ploaie din zona în care foloseşte terenul, iar dacă ştie că ploile sunt de regulă
insuficiente trebuie să folosească un sistem de agricultură corespunzător acestor
condiţii, adică să nu gândească să introducă culturi sau metode de cultură care ar
putea aduce venituri mai mari în alte regiuni, dar nu se pot dezvolta acolo unde nu
plouă suficient. În al doilea rând, el trebuie să aibă în vedere că un an cu ploi
insuficiente poate veni oricând, şi să nu spere că un timp cu suficiente ploi existent la
un moment dat se poate prelungi oricât. În al treilea rând, trebuie bine cunoscut că
există ani buni şi ani răi, şi ca urmare trebuie ca din anii buni să se păstreze rezerve de
furaje şi chiar de alimente pentru familie, precum şi rezerve de bani care să acopere
deficitele din eventualii ani proşti. În al patrulea rând, trebuie urmărită starea solului
înainte de însămânţare şi starea culturilor în tot timpul anului pentru a putea adapta
lucrările agricole la modificările care pot interveni oricând în cantitatea de ploaie şi în
starea de umiditate a solului.
Cu privire la structura culturilor, în regiunile cu lipsă de apă vor trebui alese
culturi puţin pretenţioase: cereale, floarea soarelui, mazăre, porumb, lucernă. Rapiţa,
cultură foarte actuală, se poate cultiva, dar ştiind că există riscul ca în unii ani să nu
producă. Nu se va cultiva soia, trifoi, culturi duble.
Succesiunea şi rotaţia culturilor sunt cele obişnuite, cu unele situaţii speciale
cum ar fi renunţarea la cereale de toamnă după culturi care consumă multă apă din
sol, cum este floarea soarelui sau lucerna. Este uneori dificil să se urmeze în toţi anii
succesiunea optimă de culturi, uneori toamna fiind atât de uscată încât trebuie
renunţat la însămânţări şi înlocuit culturile respective cu culturi similare de primăvară.
Un caz extrem este cel al pierderii unei culturi în timpul anului, din cauza unei lipse
extreme de ploi. În acest caz, dacă urmează o perioadă suficient de ploioasă, se poate
reînsămânţa o cultură pentru care nu este încă prea târziu. În regiuni mai uscate decât
România se foloseşte sistemul de cultură cu 1 - 2 ani cultivaţi şi 1 an fără cultură, în
care terenul se menţine curat de buruieni, pe cât se poate acoperit cu resturi de paie
sau coceni din anul trecut, astfel înmagazinându-se în sol o cantitate suficientă de apă
pentru anul următor. Acest sistem, folosit în urmă cu mulţi ani şi în România, nu mai
este indicat astăzi, aici ploile nefiind de obiecei chiar atât de reduse, deoarece s-au
dezvoltat tehnici de cultură care permit în anii normali să se obţină recolte suficiente.
Alegerea soiurilor şi hibrizilor este un element deosebit de important. Astfel,
se recomandă pentru grâu soiurile Dropia, Rapid şi Flamura 85, iar pentru porumb
hibrizii Fundulea 322, Fulger şi Şoim. În general, este cu totul greşit să se folosească
soiuri sau hibrizi de mare productivitate, deoarece aceştia cer multă apă, şi trebuie
folosite soiuri şi hibrizi mai puţin productivi, dar care pot da recolte suficiente în toţi
anii.
În ceea ce priveşte lucrările solului, regiunile mai uscate ale României sunt
cele mai indicate pentru sistemele de lucrări conservative, care se tratează în alt
capitol al acestui cod. Lucrările conservative au ca scop principal tocmai
economisirea apei din sol. Întrucât în prezent în România terenurile sunt mult
îmburuienite, iar utilajul agricol pentru semănat direct este aproape inexistent,
folosirea extinsă a lucrărilor conservative nu este posibilă. Se recomandă de aceea un
sistem alternativ de lucrare a solului, cu arătură în anii în care urmează culturi de
porumb sau floarea soarelui, şi discuire sau lucrare cu cizelul în anii în care se
însănţează cereale de toamnă. Deosebit de important este să evite scoaterea de bulgări,
obişnuită dacă solul este prea uscat şi dacă arătura se face la adâncime prea mare
(peste 20 - 22 cm). În anii cu toamne foarte uscate arătra de toamnă va trebui amânată.
Aplicarea îngrăşămintelor se va face exclusiv pe baza analizei agrochimice a
solului, repetată la fiecare 4 - 5 ani. Se vor folosi îngrăşăminte ca azotatul de amoniu,
superfosfatul sau îngrăşămntul complex NPK. În anii foarte uscaţi cantităţile de
îngrăşăminte vor fi reduse la circa două treimi din cele normale, deoarece cantităţi
mai mari nu pot fi folosite de culturi în astfel de ani şi pot chiar diminua recoltele.
Lucrările de întreţinere a culturii sunt deosebit de importante, în special cele
de combatere a buruienilor prin prăşit sau pe cale chimică, deoarece buruienile
consumă o parte din apa existentă, şi aşa puţină.
Recoltarea culturilor nu pune probleme speciale, este chiar uşurată faţă de
regiunile mai umede, deoarece în cei mai mulţi ani ea nu este împiedicată de ploi.
După recoltare terenul trebuie menţinut curat de buruieni, pentru că acestea consumă
din apa şi aşa puţină a solului. Este bine ca terenul să fie acoperit în timpul verii şi
toamnei cu resturi de paie de la cultura precedentă, deoarece acestea reduc pierderile
de apă din sol.

2.4 Agricultura în condiţii de irigaţie

Cum am arătat mai sus, în condiţiile de climă şi sol din România agricultura
este posibilă fără irigaţie pe cea mai mare parte a suprafeţei ţării, excepţie făcând
terenurile cu nisipuri din sudul Olteniei şi din alte câteva zone. Pe de altă parte, pe
mare parte a ţării, circa jumătate din suprafaţa agricolă, în cei mai mulţi ani, producţia
principalelor culturi poate fi sporită prin aplicarea irigaţiei. Amenajarea pentru irigaţie
a terenurilor agricole este însă foarte costisitoare, ceea ce conduce la un preţ foarte
mare al apei folosite pentru udări, preţ la care desigur se adaugă şi cheltuielile directe
ale agricultorului pentru aplicarea apei. Costul mare al apei de irigaţie este datorat în
mare parte faptului că sursa principală de apă este Dunărea, de unde apa trebuie
ridicată prin pompare pentru a ajunge pe terenurile agricole din câmpiile învecinate; o
înălţime de pompare mai mică şi deci un cost mai mic de ridicare al apei de irigaţie
existând doar în lunca îndiguită a Dunării şi în imediata apropiere a acesteia. Aceasta,
în timp ce în cele mai multe alte ţări cu terenuri irigate apa se ia din râuri, lacuri sau
bazine de acumulare situate undeva la o oarecare înălţime deasupra terenurilor
agricole, astfel încât pomparea nu este deloc sau aproape de loc necesară.
Din motivele arătate, climat care permite recolte satisfăcătoare fără irigaţie şi
cost ridicat al apei de irigaţie, introducerea acesteia pe terenurile unei gospodării
agricole trebuie să aibă în vedere raportul dintre costuri şi sporurile de producţie ce se
pot obţine.

2.4.1 De unde luăm apa pentru irigaţie?

Pe o mare parte a terenurilor agricole din Câmpia Română, Dobrogea, Banat şi
alte zone ale ţării au fost amenajate sisteme moderne de irigaţie, cu staţii de pompare,
canale de transport al apei şi echipament pentru aducerea ei la marginea parcelelor
cultivate. O parte a acestor sisteme sunt în funcţiune, fiind administrate de o instituţie
specializată de stat, Societatea Naţională de Îmbunătăţiri Funciare (SNIF), această
administrare fiind în curs de a fi transmisă Asociaţiilor de Utilizare a Apei de Irigaţie
(AUAI) care reunesc fermierii interesaţi să aplice udări. Acolo unde există şi sunt în
funcţiune astfel de sisteme de irigaţie gospodarul care doreşte să le folosească trebuie
să se adreseze administratorului respectiv şi să încheie un contract care va preciza
când şi câtă apă va ajunge la marginea terenului său, precum şi ce trebuie să plătească
pentru a acoperi costul pompării, întreţinerii canalelor şi celorlalte cheltuieli.
Acolo unde nu există sisteme mari de irigaţie, există în unele situaţii
posibilitatea ca fermierul să-şi organizeze singur, sau împreună cu unii vecini, un mic
sistem de irigaţie. Aceasta se poate realiza dacă există în imediata apropiere un lac sau
un râu cu apă permanentă, şi mai ales dacă există la adâncime nu prea mare, 5 - 10 m,
un strat permanent de apă freatică care poate fi adusă la suprafaţă printr-un puţ şi o
mică staţie de pompare. Astfel de instalaţii de irigaţie sunt mult folosite, de exemplu,
în grădinile de legume din jurul Bucureştilor, unde un astfel de puţ poate aduce apă
pentru câteva mii de metri pătraţi de cultură.

2.4.2 Cum ajunge apa de irigaţie pe terenul cultivat?

Există diferite metode de preluare a apei din canalele de irigaţie sau din alte
surse şi de împrăştiere a ei pe terenurile agricole, în special 3 astfel de metode:
 irigaţie prin brazde deschise cu plugul înainte de semănat, la distanţă de circa 1 m
una de cealaltă, lungi de până la 200 m, brazde prin care apa se scurge şi din care
se împrăştie pe întreg terenul;
 irigaţie prin aspersiune, numită şi ploaie artificială, metodă prin care apa se preia
cu mici staţii de pompare (de punere sub presiune), se conduce prin mici conducte
de aluminiu (aripi de ploaie) şi ajunge la un dispozitiv special, aspersorul, care
împrăştie picături de apă pe o suprafaţă de teren reprezentată printr-un cerc cu
raza de 15 -18 m;
 irigaţie prin picături, sistem mai recent introdus, în care apa se preia de la staţia de
punere sub presiune şi se conduce prin conducte perforate aşezate la suprafaţa
terenului, din care ea iese sub formă de picături.
În cazul în care fermierul foloseşte apă preluată de la un sistem de irigaţie el
urmează să folosească metoda de udare prevăzută în sistemul respectiv. Cea mai mare
parte a sistemelor mari de irigaţie din România sunt amenajate prin aspersiune.
Dacă fermierul amenajează un mic sistem, propriu de irigaţie, el poate alege
sistemul de irigaţie pe care îl consideră cel mai potritivit. Trebuie avute în vedere
unele condiţii specifice fiecărei metode. Astfel, irigaţia prin brazde consumă cantităţi
mai mari de apă, dar costurile sunt mai reduse deoarece nu trebuie procurate
aspersoare; ea nu se poate aplica pe terenurile nisipoase, pe terenurile absolut plane
(cu pantă mai mică de 1%) sau pe cele cu apa freatică la adâncime mai mică de 4 m.
Irigaţia prin aspersiune se poate aplica practic pe orice terenuri, cu excepţia celor cu
soluri argiloase, foarte slab permeabile, necesită cheltuieli pentru procurarea
aspersoarelor, dar cere consumuri mai mici de apă şi dă posibilitatea de a se aplica
cantităţi de apă bine stabilite în funcţie de nevoia solului şi culturii şi de starea vremii
din fiecare an; este important a avea în vedere că tipul de aspersor trebuie ales în
funcţie de însuşirile solului, şi anume aspersoare cu intensitate moderată (8 - 10
mm/oră) pe solurile mijlocii cum sunt cele din Bărăgan şi Dobrogea, sau aspersoare
cu intensitate redusă (5- 6 mm/oră) pe solurile grele cum sunt cele din Câmpia
Teleormanului sau în zona Piteştiului, pe solurile nisipoase putându-se folosi
aspersoare cu intensitate mare (10 - 12 mm/oră), mai favorabile sub aspect economic.
În ceeea ce priveşte irigaţia prin picături, ea cere procurarea unei instalaţii
costisitoare şi greu de întreţinut, astfel încât în România este folosită îndeosebi în
condiţii speciale, cum ar fi sere sau plantaţii pomicole.

2.4.3.Când şi câtă apă de irigaţie trebuie aplicată?

Pentru terenurile din cadrul marilor sisteme de irigaţie, răspunsul la întrebările
de mai sus este dat de administraţia sistemului, care are informaţiile necesare privind
condiţiile de sol, climă şi cultură şi face periodic recomandări corespunzătoare. Pentru
fermierii cu sisteme proprii de irigaţie, este necesar ca aceştia să-şi însuşească
cunoştinţele necesare, să preia infromaţiile privind solul de la Institutul de Cercetări
pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA) sau de la Oficiile Judeţene de Studii
Pedologice şi Agrochimice (OSPA), să urmărească la cea mai apropiată staţie
meteorologică datele privind cantităţile de apă de ploaie căzute, să obţină alte
informaţii de la specialiştii locali ai Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă
(ANCA). Unele elemente privind modul de aplicare a udărilor se dau în cele de mai
jos.
Cantitatea de apă care se aplică la o udare, aşa numita normă de udare,
depinde îndeosebi de însuşirile solului. Dacă nu există studii pedologice de
specialitate pe terenurile respective, cu oarcare aproximaţie, se poate considera că
pentru udările din perioada de vegetaţie, pentru porumb, floarea soarelui şi soia, pe
solurile din Bărăgan, Dobrogea, sudul Teleormanului, Oltenia şi pe unele soluri din
Banat norma de udare este de 800 - 1000 metri cubi la hectar, pe solurile din nordul
Teleormanului, zona Argeş - Olt, unele soluri din Banat va trebui aplicată o normă de
udare de 600 - 700 metri cubi la hectar, iar pe solurile nisipoase o normă de udare de
doar 400 metri cubi la hectar. Pentru cerealele păioase normele de udare vor fi mai
mici cu 100 - 150 metri cubi la hectar decât cele de mai sus. Dacă se foloseşte
intensitatea de aspersiune recomandată pe solurile respective, aplicarea normelor de
udare arătate ar însemna că o udare trebuie să dureze de regulă 8 - 10 ore, excepţie
făcând terenurile nisipoase unde norma de udare prevăzută se poate aplica în doar 4 -
5 ore. Aplicarea la o udare a unei cantităţi prea mari de apă ar conduce la pierderea în
adâncimea solului a celei aplicate în plus şi uneori la băltiri de apă, în timp ce
aplicarea unei cantităţi prea mici ar face necesară revenirea prea rapidă cu o nouă
udare pe acelaşi teren.
O situaţie specială se referă la aşa numita udare de răsărire, aplicată la
semănatul culturii în cazul în care perioada respectivă a fost total lipsită de ploi şi
solul este foarte uscat, udare care va fi de 200 - 300 metri cubi la hectar. Altă situaţie
specială este cea a udării de aprovizionare, aplicată toamna după o vară estrem de
uscată şi atunci când se prevede ca şi iarna viitoare să fie lipsită de ploi şi zăpezi,
udare care va fi cu 300 - 400 metri cubi la hectar mai mari decăt cele de mai sus.
Aplicarea udărilor în cursul perioadei de creştere a culturilor agricole se face
în baza aşa numitului regim de irigaţie, care stabileşte câte udări se aplică într-un an,
ce cantitate de apă se aplică pe întregul an, şi când se aplică aceste udări. În principiu,
o udare se aplică atunci când umiditatea solului a scăzut pe adâncimea pe care cresc
rădăcinile culturii respective sub o anumită limită, aşa numitul plafon minim al
umidităţii. Fermierul poate să aprecieze când s-a atins această umiditate scăzută
săpând o mică groapă, până la adâncimea de circa 60 cm, sau mai simplu procurându-
şi o sondă (un tub care se introduce în sol de unde scoate o mică cantitate de pământ),
şi sfărâmând între degete acest pământ. Dacă pământul se găseşte pe întreaga
adâncime la o umiditate la care umezeşte hârtia şi degetele între care este presat, iar
prin uscare se deschide la culoare, este momentul de a aplica o udare. O oarecare
aproximare a atingerii acestui plafon minim al umidităţii se poate face cunoscând că,
în lipsa ploii şi în ani cu temperaturi normale, o cultură consumă zilnic 10 - 20 metri
cubi de apă la hectar în primele săptămâni după răsărire, ajungând la 50 - 60 metri
cubi la hectar în perioada de creştere activă, această cantitate scăzând din nou spre
sfârşitul perioadei de creştere. Aceasta înseamncă că, în perioada de creştere activă,
intervalul dintre udări va fi pe solurile cu normă de udare de 800 metri cubi la hectar
de 12 - 14 zile, pe solurile cu normă de udare de 600 metri cubi la hectar de 8 - 10
zile, iar pe nisipuri de 5 - 6 zile. În ani cu ploi normale aceasta înseamnă cu se vor
aplica de regulă 1 - 2 udări la grâu şi alte cereale păioase, 3 - 4 udări la porumb,
floarea soarelui sau soia, etc. Desigur, dacă plouă în acest interval, durata în care
cultura va consuma apa din sol pentru a se atinge plafonul minim al umidităţii va
creşte cu atâtea zile câte corespund cantităţii de ploaie căzută. În ani foarte ploioşi
este chiar posibil, în condiţiile climatice alr României, să nu fie necesară nici o udare.
Dimpotrivă, în ani foarte secetoşi se poate ajunge la un necesar de 2 - 3 udări la
cerealele păioase şi de 5 - 6 udări la porumb şi alte culturi. Un număr mai mare de
udări va fi necesar pentru culturile furajere, lucernă, trifoi, etc. În condiţii de irigaţie
este de asemenea posibil a folosi culturi duble, în genere culturi furajere, semănate
după recoltarea cerealelor păioase sau altor culturi timpurii, în care caz va trrebui
aplicată o udare după recoltarea culturii premergătoare şi 1 - 2 udări după răsărirea
culturii duble, până la recoltarea acesteia.
 O situaţie deosebită este cea a terenurilor cu apă freatică la adâncime mai mică
de 2- 3 m (pe solurile nisipoase mai mică de 1,5 - 2 m). Aici normele de udare vor fi
cu o treime mai mici decăt cele de mai sus, numărul de udări de asemenea mai mic,
iar intervalul de timp dintre două udări va fi cu o treime mai mare decât pe solurile cu
adâncime normală a apei freatice.
Irigaţia, îndeosebi dacă se aplică cantităţi prea mari de apă (norme de udare
sau număr de udări prea mari) şi dacă canalele de irigaţie nu sunt bine construite şi
pierd apă, poate duce la ridicarea apei freatice, fenomen extrem de dăunător acolo
unde se ajunge la o adâncime a acesteia mai mică de 1 - 2 m (pe solurile nisipoase mai
mică de 0,5 - 1,5 m) deoarece astfel apar condiţii nepotrivite de umiditate şi, adesea,
se pot acumula în sol unele substanţe foarte dăunătoare, şi anume săruri solubile
(procese de sărăturare). Pentru evitarea unor astfel de fenomene de degradare a solului
trebuie în primul rând respectate regulile de mai sus privind regimul de irigaţie şi
asigurată buna calitate a canalelor. Dacă apa freatică este încă înainte de aplicarea
irigaţiei la adâncimile arătate, odată cu sistemul de irigaţie trebuie construit şi un
sistem de desecare şi eventual de drenaj (vezi mai jos). Pe terenurile cu apă freatică la
adâncime apropiată de cea dăunătoare, menţionată mai sus, trebuie făcute periodic
măsurători ale acestei adâncimi în puţuri special construite şi trebuie cerut Oficiilor
Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice să efectueze periodic, odată la câiva
ani, analize de sol pentru a vedea cum se modifică conţinutul de săruri solubile. Dacă
adâncimea apei freatice scade sub cea arătată, şi/sau conţinutul de săruri creşte peste
limita acceptabilă (100 - 150 mg la 100 g sol) vor trebui construite sisteme de
desecare şi drenaj şi după aceasta, în cazul unei sărăturări accentuate, efectuate 2 - 3
aşa numite udări de spălare, aplicate în afara perioadei de cultură, cu norme de udare
până la duble faţă de cele folosite la udările obişnuite.

2.4.4 Ce producţii se pot obţine în urma aplicării irigaţiei?

Reţeaua de câmpuri experimentale a Institutului de Cercetări pentru Irigaţie şi
Drenaj (ICITID) oferă date clare privind sporurile de producţie la principalele culturi
agricole ce se pot obţine prin aplicarea corectă a irigaţiei. Desigur, în condiţii de
producţie aceste sporuri vor fi mai reduse, poate la jumătate, decât cele din câmpurile
experimentale. Putem aproxima astfel că în medie pe mai mulţi ani, medie care
include deci atât ani normali cât şi ani ploioşi şi secetoşi, se pot obţine în Bărăgan şi
Dobrogea sporuri de 1000 - 1500 kg/ha grâu, 2500 - 3000 kg/ha porumb, etc., iar în
zonele mai puţin sensibile la secetă (Piteşti, Oradea, Suceava) sporuri de 500 - 1000
kg/ha grâu şi 1000 - 1500 kg/ha porumb. În anii ploioşi nu se vor obţine nici un fel de
sporuri prin irigaţie, în timp ce în ani foarte secetoşi sporurile de mai sus pot fi de 2 -
3 ori mai mari decât cele de mai sus.
O situaţie aparte este, aşa cum am arătat, cea a solurilor nisipoase, pe care fără
irigaţie practic nu se pot obţine producţii agricole. Prin aplicarea udărilor se pot obţine
aici producţii apropiate, totuşi ceva mai mici, decât cele de pe solurile normale.
O altă situaţie deosebită este cea a unor culturi care cer multă apă, mult mai
multă decât cea care vine din ploaie în climatul României, astfel încât ele nu pot fi de
regulă cultivate fără irigaţie. Este în special cazul culturilor de legume, pentru care se
aplică adesea irigaţie prin brazde, cu udări mai numeroase, mai frecvente, decât la
culturile de câmp, cu norme de udare mai mici, cu plafon minim de umiditate a
solului mai ridicat.
Trebuie atras atenţia că obţinerea acestor sporuri de producţie este posibilă
numai dacă se respectă cele de mai sus privind metoda de udare, intensitatea
aspersiunii şi mai ales norma de udare şi regimul de irigaţie corespunzătoare
condiţiilor de sol locale şi mersului vremii din fiecare an în parte, precum şi întreaga
tehnologie de cultură potrivită pentru solul şi pentru cultura respectivă.

2.5 Agricultura în regiunile cu băltiri de apă

Există două surse diferite ale apei în exces care poate să se acumuleze în
adâncimea sau la suprafaţa solului, îngreunând sau făcând imposibilă lucrarea solului,
executarea altor lucrări agricole, şi creşterea plantelor de cultură. Acestea sunt excesul
de umiditate freatică, din adâncimea solului, şi excesul de apă de suprafaţă, de băltire,
care de obicei este temporar.

2.5.1 Cum se poate face agricultură pe terenurile cu exces de umiditate de adâncime?

Terenurile pe care apa freatică este la adâncime mai mică de circa 0,5 m nu
sunt pretabile pentru culturi agricole, ci cel mult pentru a fi folosite la pajişti naturale.
Ele pot fi luate în cultură prin amenajarea cu lucrări de desecare, adică prin
construirea de canale de scurgere a apei, şi în unele cazuri şi de drenaj, de drenuri
îngropate la adâncime de circa 1 m, adică de tuburi de ceramică sau material plastic,
aşezate pe direcţie oblică faţă de canalele de desecare, astfel încât să ducă apa în exces
către aceste canale. Astfel de sisteme de desecare şi/sau drenaj vor coborâ nivelul apei
freatice la o adâncime care să permită cultivarea terenului. Executarea unor astfel de
sisteme se realizează de regulă de stat, cu fonduri bugetare. În România există
suprafeţe mari desecate în urmă cu aproape 200 de ani în Banat şi Crişana, precum şi
în Lunca Dunării unde ele s-au executat odată sau imediat după lucrările de îndiguire
în urmă cu 30 - 40 de ani.
Fermierii care lucrează terenuri astfel amenajate au obligaţia de a participa la
menţinerea în bună stare de funcţionare a canalelor de desecare, evitând înnămolirea
lor cu pământ scurs de pe teren sau cu orice fel de resturi de cultură. De asemenea,
acolo unde exidtă drenuri îngropate, fermierul trebuie să evite lucrări ale solului de
mare adâncime, care ar putea degrada drenurile. Lucrările de arătură vor trebui
executate pe o direcţie care să uşureze scurgere apei spre canale şi, în cazul prezenţei
drenurilor, de-a curmezişul acestora.

2.5.2 Cum se poate face agricultură pe terenurile cu exces de umiditate de suprafaţă?

Excesul temporar de umiditate de suprafaţă este prezent pe terenurile unde
există în acelaşi timp climat umed, teren plan sau depresionar şi sol greu, compact, cu
permeabilitate scăzută. În aceste condiţii, în anii sau în perioadele cu ploi abundente,
o parte din apa de ploaie nu se poate nici scurge la suprafaţa terenului, nici duce în
adâncimea solului. Ea rămâne în stratul de deasupra sau chiar la suprafaţa solului.
Terenuri cu exces temporar de umiditate de suprafaţă există în România pe suprafeţe
mari în nord-vestul Munteniei (zona Piteşti -Slatina) şi nordul Olteniei (zona Craiova
- Tg. Jiu), pe suprafeţe restrânse în crovurile din vestul Bărăganului şi în Câmpia
Teleormanului, în sudul Transilvaniei (zona Făgăraş), în mare parte a Banatului şi
Crişanei, în nord-vestul ţării (zona Satu Mare - Baia Mare). În cele mai multe cazuri
el se manifestă efectiv numai în unii ani şi în unele perioade ale anului.
Excesul temporar de umiditate de suprafaţă poate fi îndepărtat prin reţeaua de
mici adâncituri, mici văi uscate în cea mai mare parte a anului prin care apa se scurge
în perioadele umede. Uneori aceste văi nu sunt suficient de dese, şi de aceea se cer
amenajate canale de desecare care să preia acest exces. În ambele cazuri, în prezenţa
sau în absenţa canalelor de desecare, este necesar un sistem special de lucrări, aşa
numitele lucrări agropedoameliorative, precum şi de efectuare a lucrărilor solului.
 O problemă deosebit de importantă este aşezarea parcelelor de teren pe o
direcţie de-a curmezişul văilor de scurgere sau canalelor de desecare, aşezare care să
dea posibilitatea scurgerii apei către aceste văi sau canale. O astfel de aşezare a
parcelelor a existat înainte de colectivizarea agriculturii, mai ales în zonele Făgăraş şi
Satu Mare, dar ea a fost modificată în agricultura colectivitstă pentru a se crea parcele
mari, de formă regulată, potrivite pentru executarea lucrărilor cu tractorul, dar
nepotrivită pe solurile cu esces de umiditate de suprafaţă. Din păcate, după restituirea
terenurilor către proprietarii de drept, nu s-a avut în vedere această problemă, astfel
încât aşezarea terenurilor este în continuare, adesea, nu cea mai potrivită. În astfel de
cazuri este necesar a se trece la o reorganizare a teritoriului, o sistematizare a
parcelelor, ceea ce face necesară elaborarea unui proiect de specialitate şi obţinerea
acordului proprietarilor de teren.
O primă măsură ce se cere aplicată cu caracter general este executarea unei
nivelări de exploatare, menită să elimine micile denivelări existente pe teren, care pot
împiedica scurgerea apei spre cursurile de apă naturale, permanente sau temporare,
sau spre canalele de desecare. Nivelarea de exploatare, ca lucrare
agropedoameliorativă ce se execută direct de producătorul agricol, este limitată la
situaţii în care grosimea stratului de sol ce trebuie mişcat nu depăşeşte 15 - 20 cm, în
celelalte cazuri fiind necesară executarea unei nivelări capitale care are caracterul unei
investiţii de îmbunătăţiri funciare şi trebuie executată de instituţii de specialitate.
Nivelarea de exploatare se execută cu utilaj special care se poate închiria de la
posesorii lor. Se execută de obicei 4 treceri succesive, două de-a curmezişul parcelei
şi următoarele două pe latul şi pe lungul acesteia. Lucrarea se execută înainte de
pregătirea terenului pentru semănat, fie toamna, fie primăvara, după cultura ce
urmează a fi folosită în acel an. Solul trebuie să fie bine uscat la suprafaţă. Nivelarea
de exploatare se repetă anual sau la 2 ani odată. După primul an de nivelare este
necesar să se aplice doze de îngrăşăminte chimice diferite în diferitele părţi ale
parcelei nivelate care să corecteze deosebirile apărute între porţiunile de teren
decopertate şi cele acoperite. Pentru a cunoaşte ce îngrăşăminte trebuie aplicate este
necesar a face analize de sol la Oficiul Judeţean de Studii Pedologice şi Agrochimice.
De asemenea cu caracter general trebuie avută în vedere executarea
arăturilor şi celorlalte lucrări ale solului pe direcţia scurgerii apelor, adică de-a
lungul pantei terenului respectiv, oricât de mică ar fi aceasta. Pe aceeaşi direcţie
urmează a se efectua şi semănatul diferitelor culturi. In acest scop este necesar ca
parcelarea terenului să ţină seama de relieful respectiv, parcelele fiind orientate cu
lungimea lor perpendicular pe cursurile de apă sau canalele de desecare care urmează
a primi apa de scurgere.
O situaţie aparte este cea a terenurilor cu forme de relief adâncite, crovuri,
microdepresiuni sau fire de vale, fără scurgere naturală, mai adânci decât cele care ar
putea fi nivelate în cadrul lucrărilor de nivelare de exploatare. In astfel de cazuri se
execută şanţuri şi rigole nesistematice de scurgere. Acestea se amplasează pe direcţia
necesară pentru ca apa să se poată scurge spre văile de râuri sau canalele de desecare
învecinate. Lungimea lor nu trebuie să depăşească de regulă 200 cm, excepţie fiind
cele care urmăresc mici fire de vale naturale. Adâncimea rigolelor de scurgere nu
trebuie să depăşească 20 - 30 cm, ele putând astfel să fie traversate cu utilajele
agricole şi necesitând de aceea a fi refăcute anual. Adâncimea şanţurilor de scurgere
poate fi ceva mai mare, până la 40 - 50 cm, în acest caz având caracter de mai lungă
durată, anual fiind necesară doar corectarea lor.
In condiţii de exces de umiditate mai puternic, la cele de mai sus se adaugă
amenajarea de şanţuri şi rigole sistematice de scurgere. Acestea sunt paralele,
amplasate la distanţe de regulă de 15 - 20 m, astfel orientate încât să asigure scurgerea
apei spre cursurile de apă sau canalele de desecare respective. Adâncimea rigolelor de
scurgere nu va depăşi 15 - 20 cm, ele putând fi traversate de utilajele agricole, iar
lungimea lor poate fi de 300 - 500 m. Ele se astupă la următoarea arătură şi se refac
anual, de preferat toamna pe sol uscat, la nevoie fiind parţial refăcute primăvara. În
situaţiile în care există reţea de canale de desecare, rigolele de scurgere se descarcă
într-un mic şanţ de colectare, amplasat paralel cu canalul de desecare, la distanţă de
15 - 20 m de acesta, racordat la canalul de desecare prin mici vaduri sau prin conducte
îngropate.
In condiţii de intensitate şi mai mare a excesului temporar de umiditate de
suprafaţă, şi în absenţa unor amenajări de drenaj închis cu tuburi, se practică sistemul
de modelare în benzi cu coame, sistem tradiţional în multe părţi ale globului ca şi, în
perioada dinainte de colectivizare, în unele zone din România. Aceste benzi constau
din coame ridicate, paralele între ele, separate prin rigole de scurgere. Lăţimea
coamelor este de 18 - 36 m (lăţime ce trebuie aleasă ţinând seama de combinele
folosite în ferma respectivă, în aşa fel încât să facă posibilă trecerea de 4 - 8 ori a
combinelor), lungimea lor de până la 500 cm, şi înălţimea în partea centrală cu 15 - 25
cm faţă de nivelul rigolelor de scurgere. Coamele se amplasează perpendicular de-a
curmezişul cursurilor de apă sau canalelor de desecare existente pentru a asigura
scurgerea excesului de apă, direct în acestea sau prin intermediul unor rigole de
colectare (vezi mai sus). Benzile cu coame se realizează prin 4 - 5 arături obişnuite,
efectuate timp de 2 - 3 ani pe aceeaşi direcţie, la cormană, fiecare arătură începând din
partea centrală a viitoarei coame. Odată realizate, benzile cu coame au caracter practic
permanent, arăturile curente efectuându-se în anii următori la cormană, iar odată la 2 -
3 ani în lături pentru a evita înălţarea prea accentuată a coamei. Anual se curăţă
rigolele de scurgere şi cele de colectare. Imediat după realizarea benzilor cu coame
sunt necesare analize de sol şi aplicarea pe baza lor, timp de 2 - 3 ani, a unor doze de
îngrăşăminte chimice mai mari decât cele obişnuite.

2.6 Minimalizarea pierderilor de apă

Apa, aerul şi solul sunt resursele de mediu cele mai vulnerabile.
Unitatea naturală de formare a resurselor de apă este bazinul hidrografic,
definit ca teritoriul de pe care un râu îşi colectează apele. În măsura în care conceptul
de bazin este aplicat unei game largi de scări spaţiale (de la bazine elementare până la
bazinele marilor fluvii) şi de asemenea, mai multor tipuri de medii (bazine urbane sau
rurale, agricole sau silvice, bazinele lacurilor, a pânzei freatice, de carst etc.), el va fi
definit ca integrator.
În prezenţa vegetaţiei, o parte din precipitaţie este reţinută prin intercepţie de
stratul vegetal iar restul ajunge pe sol, străbătând foliajul sau prin curgerea pe
trunchiul arborilor
Deci pentru a minimaliza pierderile de apă este necesar ca terenul să fie
acoperit permanent cu vegetaţie.
În practica fermelor este necesar să fie respectate următoarele reguli:
 Lucrarea solului să se execute la momentul optim de umiditate.
 După recoltarea culturilor de vară la un interval minim de 5 zile, să se efectueze
dezmiriştirea terenului printr-o lucrare cu grapa cu discuri dacă solul este foarte
uscat si prin arătură la o adâncime de 15 -20 cm dacă solul are umiditate optimă.
 Obligativitatea efectuări arăturilor de toamnă pe întreaga suprafaţă cu excepţia
terenurilor cu textura grosieră (nisipos, nisip-Iutos, lut-nisipos).
 Încă din toamnă, să se execute imediat după arătură o lucrare de discuire+nivelare
 a arăturii.
 Pentru înfiinţarea culturilor de primăvară, se vor folosii unelte agricole care să
pătrundă căt mai puţin în sol, astfel ca afânarea să se execute cât mai la suprafaţa
solului.
 Culturile să fie menţinute cât mai curate de buriueni.
 Prăşitoarele să fie întreţinute şi mecanic pentru distrugerea crustei şi astfel,
evitarea pierderii apel din sol prin evapotranspiraţie,

2.7 Metode agrotehnice de conservare a apei

Consevarea apei în sol este în relaţie directă cu totalitatea fenomenelor de
pătrundere, circulaţie, reţinere şi pierderea a acesteia.
Prin metode agrotehnice pot fi influenţate în mod direct sau indirect, una sau
mai multe din componentele regimului hidric, astfel încât să-I aducem cât mai
aproape de cerinţele plantelor pentru apă şi starea optimă de lucrare a solului
În CODUL DE BUNE PRACTICI AGRICOLE ÎN FERMĂ, se întâlnesc
situaţii foarte diverse, dar în mare, ele se pot grupa în două categorii distincte :
 apa este insuficentă şi se impun metode agrotehnice de înmagazinare, păstrare şi
folosire economică. Acestă situaţie este specifică zonelor de stepă-silvostepă, dar
şi zonelor colinare pe versanţii cu expoziţie sudică, sud-estică, sud-vestică, cu
pante între 8-30%. Insuficienţa apei poate să fie şi în zonele climatice III şi IV
(zone răcoroase şi umede), în cazul nerespectării bunelor practrici agricole
 apa este în exces şi se impune evacuarea acesteia. Uneori, în practica agricolă,
sunt necesare ambele categorii de metode.
Pentru conservarea cât mai bună a apei din sol, se impune folosirea practicilor
agrotehnice diferenţiat, pe întreg parcursul anuluI agricol, În cadrul unei rotaţii de
culturi adecvate zonei şi în corelaţie cu input-urile tehnologice preconizate (irigare,
fertilizare, combaterea buruienilor, desimea culturii etc.). Printre metodele
agrotehnice de conservare a apel în sol, menţionăm:
1. Practicarea asolamentului în fiecare fermă şi stabilirea unei structuri de culturi
care să includă cel puţin trei grupe de plante: cereale păioase 33%, prăşitoare -
plante tehnice 33%, leguminoase 33%.
2. Executarea lucrărilor solului în intervalul optim de lucru, când solul este reavăn,
se revarsă în urma pluguluI, arătura este fără bulgări sau curele. În acestă stare,
solurile în functie de textură pot avea 7-20% apă raportată la greutate, cu optim la
lucru la 16-20%. Respectarea bunei practici de lucrare a solului în intervalul optim
de lucru conduce la refacerea drenajulul intern al soluluI, realizarea vitezei optime
de infiltrare a apei de 2 mm/oră, optimizarea tasării (DA=1,3g/cm 3), creşterea
capacităţii de înmagazinare a apei, reducerea consumului neproductiv de apă.
3. Practicarea dezmiriştirii imediat după recoltarea cerealelor păioase, rapiţă,
leguminoase, la adâncimi de 8-10cm, întrerupe capilaritatea, reduce evaporarea
apei din sol, este favorizată infiltrarea apei din ploi şi condensarea vaporilor de
apă care vin din profunzime. Cantitatea de apă adsorbită de sol creşte de 2-3 ori,
scade evaporaţia cu cca. 8-10% şi resturile vegetale se comportă asemănător
straturilor de mulci.
4. Evitarea mobilizării solului la adâncimi mai mari decât cele necesare, atât la
lucrarea de bază cât şi la pregătitrea patului germinativ. Astfel, nu se justifică
adâncimi de arat de peste 30cm şi de 10 cm la pregătirea patului germinativ.
5. Practicarea arăturilor de vară şi a arăturilor adânci de toamnă care asigură
acumularea apei pe adâncimea profiluluI de sol, constituindu-se astfel rezerva
pentru periodele secetoase din timpul verii. La arătura de vară, plugul lucrează în
 agregat cu grapa stelată.
6. Pe terenurile în pantă se evită lucrarea din deal în vale, pentru a nu favoriza
surgerea apei şi erodarea solului. În zonele colinare, pe terenurile cu pantă peste
30%, este eficientă executarea lucrărilor pe direcţia generală a curbelor de nivel.
Executarea arăturilor pe această direcţie a contribuit la reducerea pierderilor de
apă cu până la 75%. Pe pante mai mari de 18-20%, datorită pericolului răsturnării
tractoarelor pe pneuri, arăturile se pot executa cu tractoare pe şenile şi pluguri
reversibile cu răsturnarea brazdei spre amonte.
7. Stratul de sol afânat rezultat în urma arăturii, favorizează înmagazinarea unui
volum mare de apă, dacă este curat de buruieni şi nu s-a format crustă.
8. Pregătirea patului germinativ în perioada semănatului, numai pe adâncimea de
semănat, folosirea pieselor active rotative şi nu de răsturnare a solului. Prelucrarea
solului folosind combinatorul şi grapa rotativă este mult mai eficientă decât
folosirea grapei cu discuri, care răstoarnă întegul volum de sol prelucrat,
expunându-I condiţiilor de mediu şi pierderii apei.
9. Completarea necesarului de apă a plantelor prin irigare. Chiar în zonele colinare,
irigarea asigură 13-15% din regimul optim de apă a solului, ceea ce face oportună
extinderea irigaţiilor şi în aceste zone.
10. Mulcirea soluluI cu diferite materiale împiedică evaporarea apei şi în plus. în
funcţie de culoarea mulciului, influenţează regimul termic al solului.
11. Extinderea perdelelor forestiere de protecţie favorizează ameliorarea climatului,
reduc viteza vânturilor şi ca urmare, se reduc procesele de evaporare a apei din
sol.
12. În cazul solurilor grele, care au în profil orizont Bt (cu conţinut ridicat de argilă),
se recomandă permeabilizarea acestuia prin lucrarea de afânare adâncă (40-80
cm), astfel îmbunătăţindu-se regimul aerohidric al solului. Afânarea adâncă se
execută la intervale de 4-6 ani, având efect numai dacă stratul impermeabil este
străpuns complet şi are posibilităţi de scurgere.
13. Afânarea adăncă trebuie realizată în complex cu alte lucrări, care îmbunătăţesc
drenajul soluluI. Astfel, ea este mai eficientă în cadrul unei rotaţii de culturi care
să cuprindă plante prăşitoare şi leguminoase şi este însoţită de aplicarea a 60-80
t/ha gunoi de grajd.

2.7 Maximizarea eficienţei de utilizare a apei

Pentru extinderea irigaţilor în zona colinară din Transilvania, pe forme de relief
variate ca lunci, terase, platouri, se impun măsuri ca:
 Folosirea tehnicii de irigat prin aspersiune care permite controlul mai riguros al
apei (pentru evitarea proceselor de eroziune şi alunecări).
 Automatizarea exploatării amenajărilor şi găsirea unor soluţii de irigaţii şi
alimentări cu apă ce folosesc aceaşi sursă de apă şi reţea de aducţiune si
distribuţie.
 Reţelele de distribuţie ce alimentează fermele trebuie să funcţioneze la “cerere" şi
cu distribuţie în tot cursul anului, deci trebuie să se găsească sub presiune, având
şi volumul de apă asigurat.
 Pentru asigurarea debitului cerut de reţea, cu menţinerea unei presiuni acceptabile
în toate secţiunile reţelei şi la mai multe planuri de altitudine, trebuie adoptată
tehnica rezervoarelor de echilibru şi bornele de irigaţie.
 Utilizarea de echipamente pentru distribuţia automată a apei la parcele.
 Irigaţia localizată prin picurare şi rame perforate.
2.8 Gestiunea optimă a apei in regim irigat
Cele mai importante eforturi de gestiune a cerinţei de apă, este ştiut că se
depun în situaţii de criză, cum ar fi in perioadele de secetă, atunci când consumatorii
pot simţi lipsa efectivă a gestiunii resurselor de apă.
Câteva din principalele instrumente disponibile ale managementului
informaţiei, care include baze de date, modele computerizate cunoscute şi strategii
generale, sunt:
1. Cunoaşterea volumelor resurselor de apă disponibile - în special a resursei apelor
subterane şi nivelul de folosire a acestora.
2. Constituirea bazei de date pentru susţinerea politicilor MCA.
3. Inţelegerea efectelor demografice, rata exodului rural şi capacitatea de a plăti
pentru consumurile din ce în ce mai mari de apă.
4. Estimarea folosinţei de apă sectoriale prezentă şi viitoare, şi apoi folosirea
estimărilor pentru realocarea apei acolo unde este o insuficienţă prognozată.
5. Evaluarea calităţii apei folosite la irigaţii (ex. salinitatea) în diferite anotimpuri şi
efectele acesteia asupra solului şi a productivităţii acestuia.
6. Întocmirea bazei de date privind cantităţile de apă actuale folosite de agricultori
din râuri pentru lucrările proprii de stocare.
7. Elaborarea de documentaţii ale studiilor de caz pentru cerinţa de apă.
8. Prognoza cerinţei de apă.
9. Sisteme informaţionale referitoare la schemele de apă şi canalizare.
10. În vederea optimizării consumului de apă, trebuiesc urmăriţi principalii
parametrii: eficacitatea şi omogenitatea udării, uniformitatea repartiţiei umidităţii
în sol, raportul dintre productivitate şi costuri.
11. Eforturile şi căile prin care se ridică eficacitatea sistemelor de irigaţii de suprafaţă
automecanizate, le fac comparabile sau chiar superioare altor sisteme de irigaţii.
Se va acorda atenţie deosebită la înaintarea şi reculul apei în brazde, infiltraţia,
geometria elementelor de udare (forme, lungimi, pante).
12. Cu privire la aspersiune, deşi prezintă eficacitate mai ridicată, recomandăm
folosirea raţională întrucât sunt necesare multe intervenţii, mai ales la ameliorarea
echipamentelor. Uniformitatea pulverizarii apei, concepţia de construcţie a
aspersoarelor, automatizarea aspersiunii prin telecomandă, reducerea consumului
de energie, sunt căi de creştere a eficienţei folosirii apei.
13. Eficacitatea relativă a diferitelor metode de irigaţie - tradiţionale sau noi, trebuie
să se raporteze şi la caracteristicile solului, climei, hidrologiei, care pot modifica
radical termenii de comparaţie a unei metode faţă de alta.
14. Evoluţia crizei energetice impune găsirea de sisteme noi şi echipamente de irigat
care să funcţioneze cu mică şi foarte mică presiune (ex. irigare prin picurare).
15. Pe terenuri cu soluri nisipoase, nu se recomandă folosirea metodei de irigat prin
brazde (datorită coeziunii slabe a solului), ci doar prin aspersiune sau picurare.
16. Momentul declanşării irigaţiei, corelat cu aspectele climatice şi cerinţele
fiziologice ale plantelor, trebuie făcut la anumite valori ale lUA (intervalul
umidităţii active), acesta fiind situat între valoarea coeficientului de ofilire şi
capacitatea de câmp. Intervalul umidităţii active este mai mare la solurile argiloase
decât la cele nisipoase.
17. La calcularea normelor de irigat, se are în vedere şi nivelul de adâncime a pânzei
freatice, precum şi gradul de mineralizare a acesteia, pentru evitarea salinizării
secundare.
CAIETELE DE EVIDENŢĂ ALE FERMEI

În vederea executării, conducerii şi controlului pe pajişti a diferitelor acţiuni se

recomandă întocmirea următoarelor documente:
- Planul de asigurare a bazei furajere.
- Schiţe cu suprafeţele de pajişti şi modul de folosire a acestora : păşune, fâneaţă
sau mixt.
- Numărul şi suprafaţa parcelelor şi rotaţia păşunatului pe parcele, calendarul
păşunii.
- Planul de eşalonare a lucrărilor de întreţinere, fertilizare şi amendare.
- Data începerii şi terminării păşunatului pe fiecare parcelă.
- Numărul de unităţi vită mare ( UVM/ha ) pe fiecare parcelă.
- Greutatea animalelor, tinere şi la îngrăşat, la introducere şi la scoaterea lor la
păşune.
- Producţia de masă verde realizată la diferitele cicluri de producţie şi moduri de
folosire.
- Dezinfestizarea păşunilor: produsele, dozele, suprafaţa la care s-a realizat.
- Dezinfecţia, dezinsecţia, deratizarea adăposturilor : produsele, dozele, data
efectuării .
- Planul acţiunilor sanitar veterinare specifice începerii şi sfârşitului perioadei de
păşunat : recoltării de sânge, probe coprologice, dehelmintizări, imunizări , teste
alergice - acţiuni ce au ca rezultat prevenirea, depistarea şi izolarea cazurilor de
boli transmisibile pe păşune - boli telurice.
- Măsuri de prevenire şi combatere a bolilor onglonelor (curăţirea mecanică,
amenajarea dezinfectoarelor, etc ).
- Planul însămânţărilor artificiale şi rezultatele obţinute.
- Evidenţierea bolilor accidentale la animale, în timpul perioadei de păşunat,
tratamentele efectuate şi rezultatele obţinute.
- Pagube produse de animalele sălbatice.
3.1 Optimizarea lucrarilor solului pentru mentinerea unei bune stari agrofizice a
solului

3.1.1 De ce este importantă agricultura pentru dezvoltarea durabilă a economiei şi

societăţii
Agricultura are contribuţie majoră în dezvoltarea durabilă a economiei şi
societăţii prin oportunităţile economice şi sociale pe care le conferă generaţiei actuale
şi viitoare. Agricultura nu constituie doar suportul pentru producerea biomasei, ori
sectorul care asigură hrana omenirii, ci reprezintă însăşi baza existenţei vieţii. În
acelaşi timp, însă agricultura trebuie să-şi asume şi responsabilitatea protecţiei solului
şi a altor resurse ale mediului înconjurător pe care le poate degrada.
Fără nici o îndoială, producerea hranei depinde, de numeroşi factori, dar
calitatea terenului şi implicit a solului sunt hotărâtoare.
Numeroase statistici arată că, pe de o parte, populaţia globului este în
continuă creştere, apreciind că până în 2050 se va ajunge la 9 miliarde locuitori, iar pe
de alta, suprafaţa arabilă productivă este în continuă scădere, ajungând doar la 0,10
ha/persoană (Lal, 1995). În aceste condiţii, capacitatea globală de producere a hranei
în agricultură va fi puternic încercată, presiunea exercitată de către populaţie va fi în
continuă creştere datorită cerinţelor şi nevoilor, care vor deveni tot mai mari.
Rapoarte recente precizează că, datorită diferitelor forme ale degradării,
aproximativ 1 ha de teren productiv este pierdut la fiecare şase secunde, multe ţări
atingând deja valoarea limită a suprafeţei cu soluri arabile. De aceea, în viitor,
continua expansiune a agriculturii în plan “orizontal” nu mai este posibilă, practic la
nivel mondial rezervele terenurilor productive sunt epuizate, iar suprafaţa necultivată
nu mai este corespunzătoare pentru dezvoltarea agriculturii performante, profitabile,
viabilă, durabilă.
În consecinţă, trebuie, să existe interes major pentru tehnologii inovative,
pentru sisteme de folosinţă durabilă a terenurilor agricole, care să prevină sau să
minimizeze degradarea solului, să restaureze capacitatea productivă şi procesele
vitale ale solurilor degradate.
În ciuda acumulării acestor cunoştinţe, degradarea antropică este în continuă
creştere, reprezentând pericol evident pentru sănătatea ecosistemelor terestre.
Conceptul de “durabilitate”, în agricultură, implică alegerea pentru viitor a
acelor tehnologii care să nu compromită deciziile luate în prezent.
Managementul durabil al resurselor de sol trebuie să se bazeze pe vechiul
îndemn „să lăsăm generaţiilor viitoare terenul agricol într-o formă mai bună decât
l-am primit” bazându-ne pe conceptul “foloseşte, îmbunătăţeşte, restaurează”
capacitatea productivă a solului (Lal şi Stewart, 1992).
Agricultura durabilă are ca obiective majore optimizarea productivităţii, şi în
acelaşi timp conservarea resurselor naturale de bază Aceasta înseamnă că, în
sistemele de producţie agricolă se va păstra echilibrul între inputuri şi outputuri, între
investiţii şi beneficii, în condiţiile asigurării calităţii mediului înconjurător şi ale
promovării, în ansamblu, a unei economii durabile.
Creşterea nivelului de productivitate a solului, şi în acelaşi timp păstrarea
unui mediu înconjurător sănătos, sunt două concepte compatibile, în ciuda percepţiei
promovate până de curând, care susţinea că sunt în “conflict”.
Această dilemă a fost generată, la început, în principal, de utilizarea în
agricultură a îngrăşămintelor chimice în cantităţi exagerate pentru asigurarea unor
recolte mari şi mai ieftine, care în acelaşi timp, a condus la grave consecinţe asupra
echilibrului diferitelor elemente din sol, determinând degradarea altor resurse ale
mediului înconjurător, cu precădere calitatea apelor de suprafaţă şi de adâncime.
Dezvoltarea tehnicilor agricole mecanizate, respectiv utilizarea de tractoare
şi maşini din ce în ce mai mari şi mai grele, cu avantaje privind productivitatea şi
eficienţa economică, a condus, de asemenea, la apariţia, intensificarea şi extinderea
unor procese în degradarea fizică a solului, în special a destructurării şi compactării
antropice.
 O problemă deosebită este cea care are loc în zonele cu climat mai uscat,
unde lucrarea intensivă a solului şi îndepărtarea resturilor vegetale contribuie la
pierderea apei din sol, accetuând procesele de secetă şi deşertificare.
În ţările, sau zonele industrializate, cu inputuri ridicate, diferitele comunităţi
de politicieni, specialişti, fermieri au fost fascinate de tractoarele şi echipamentele
agricole puternice, acestea fiind considerate ca un simbol vizibil al progresului, al
fermei moderne, susţinând utilizarea acestora în agricultură pe scară largă! Chiar şi în
agricultura cu resurse reduse din micile gospodării ţărăneşti, tractorul a devenit rapid
simbolul bunăstării, conferind un statut social mai ridicat.
Mecanizarea în agricultură, ca de altfel şi în alte domenii, reprezintă
modalitatea cea mai evidentă, care este asociată cu progresul, cu dezvoltarea
economiei şi a unei societăţi prospere.
Intensificarea mecanizării însă, ca şi în cazul fertilizării excesive, a
determinat apariţia acelei stări „conflictuale” între efectele pozitive imediate ale
afânării şi mobilizării excesive a solului şi efectele negative pe termen lung.
Lucrarea de bază a solului, în afara unui bun control al buruienilor, chiar al
diferiţilor dăunători din sol şi facilităţi pentru semănat, are efecte pozitive imediate de
necontestat, prin: mărirea rugozităţii suprafeţei solului, eliminarea stratului compact
de la suprafaţă, creşterea vitezei de infiltraţie a apei în sol şi reducerea riscului
excesului de apă şi a eroziunii, intensificarea ritmului mineralizării azotului în
procesele descompunerii materiei organice şi stimularea rapidă a creşterii şi
dezvoltării plantelor, efecte, care din păcate, sunt doar pe termen scurt.
Totuşi, comunitatea ştiinţifică susţine că între cele două concepte există
compatibilitate, care se bazează pe faptul că, atât productivitatea ecosistemelor, cât şi
vulnerabilitatea lor la degradare sunt practic controlate de aceeaşi factori, cum ar fi:
climatul, solul, relieful sau topografia, hidrologia şi managementul agricol şi de
aceleaşi procese.
Asigurarea unui mediu înconjurător sănătos şi armonios, adică a calităţii:
solului, apelor, aerului, vegetaţiei şi hranei în cantitate suficientă şi de calitate,
reprezintă drepturi fundamentale ale omului, chiar dacă mare parte din populaţia
globului nu poate beneficia de ele în prezent.
Această problemă este deosebită, mai ales în ţările, în zonele sărace, unde
domină agricultura extensivă cu resurse limitate, agricultura de subzistenţă, chiar
primitivă, zone în care şi populaţia este în continuă creştere.
În aceste condiţii, procesele degradării solului şi ale mediului înconjurător
sunt provocate de inputuri reduse, care determină adesea dezechilibre de nutriţie,
şi/sau de componentele sistemelor tehnologice agricole care nu sunt aplicate corect în
raport cu gradul de pretabilitate a terenului, şi/sau faţă de cerinţele plantelor cultivate.
România, deşi nu face parte din categoria ţărilor foarte sărace, se confruntă
totuşi cu probleme deosebite, întrucât pe mari suprafeţe tehnologiile agricole sunt
extensive, cu resurse limitate, bazându-se pe nivel minim de mecanizare, pe forţă de
muncă umană şi pe tracţiune animală. Adesea, aşa numitele “tehnologii agricole”
sunt aplicate pe loturi uneori mai mici de 1-2 ha, iar acolo unde sunt utilizate în
regim intensiv, în ferme cu suprafeţe mari, nu întotdeauna sunt în acord cu specificul
local: cu cerinţa solului faţă de lucrare, cu starea sa de umiditate, cu nivelul său de
aprovizionare în elemente nutritive, ori cu cerinţele plantelor cultivate etc.
În agricultura energo-intensivă, cu inputuri mari: lucrare excesivă a solului,
maşini agricole grele, doze foarte mari de fertilizanţi minerali şi alte produse
agrochimice utilizate în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, este posibilă
accentuarea şi chiar provocarea unor noi forme ale degradării solului şi altor resurse.
 În aceste condiţii, dintre cele mai răspândite procese negative menţionăm:
mişcarea şi levigarea în adâncime a nutrienţilor şi a altor compuşi chimici
determinând contaminarea resurselor freatice, translocarea lor din sol în masa
vegetativă, şi de aici în întregul lanţ trofic; creşterea excesivă a stării de
compactitate a solului, a excesului de apă de suprafaţă şi a riscului erozional;
creşetrea emisiilor din sol conducând la degradarea şi încălzirea globală a
atmosferei. Nu poate fi neglijată nici influenţa negativă a sistemului tehnologic
agricol asupra modificării şi reducerii biodiversităţii datorată modului excesiv de
afânare a solului, eliminării resturilor vegetale de la suprafaţă, fertilizării minerale
excesive, scăderii conţinutului şi degradării materiei organice din sol.
Acum, este unanim acceptat, de către diferitele comunităţi: ştiinţifice,
practicieni, politicieni, etc., că agricultura poate avea impact major negativ asupra
diferitelor resurse ale mediului înconjurător indiferent de nivelul dezvoltării societăţii.
De aceea, agricultura trebuie să-şi asume şi responsabilitatea pentru
protecţia, ameliorarea şi conservarea stării de calitate a acelor resurse pe care le
afectează. Aceasta se poate realiza doar printr-o strategie la nivel naţional şi printr-
o legislaţie coerentă şi adecvată, care să îi încurajeze şi să îi stimuleze pe cei care
procedează corect, dar în acelaşi timp şi să-i sancţioneze pe cei ce greşesc.
Numeroase studii şi cercetări pe plan internaţional, dar şi în ţara noastră, au
arătat că între sistemele tehnologice agricole de cultivare a plantelor, starea mediului
înconjurător, nivelul dezvoltării economice şi calitatea vieţii există strânse relaţii de
interdependenţă.
Continua intensificare a agriculturii va intensifica efectele negative asupra
mediului înconjurător prin degradarea diferitelor sale componente: sol, atmosferă, ape
de suprafaţă şi de adâncime, etc.., afectând dezvoltarea şi promovarea economiei
durabile şi a unei societăţi sănătoase.
De aceea, obiectivul managementului agricol durabil trebuie să vizeze
minimizarea şi chiar eliminarea efectelor adverse ale intensificării agriculturii.
Privind la resursa edafică, utilizarea durabilă presupune reducerea până
la eliminarea impactului negativ al proceselor de degradare, creşterea capacităţii
de rezilienţă a solului şi restaurarea stării sale de calitate.
Factorul hotărâtor al stării de calitate a solului şi în acelaşi timp, cea mai
importantă sursă de nutrienţi pentru plante, în special pentru zonele care practică
agricultura cu resurse limitate, de subzistenţă, este carbonul organic.
În consecinţă, diferitele sisteme tehnologice agricole trebuie să-şi impună, prin
verigile lor tehnologice sporirea şi conservarea materiei organice, adică a rezervei de
humus de calitate din sol.
În politicile agrare ale diferitelor ţări, cu precădere în ultimii 50 de ani, au
fost depuse eforturi uriaşe pentru modernizarea agriculturii în scopul sporirii
productivităţii, al creşterii aportului agriculturii la dezvoltarea economică, dar, din
păcate, tocmai această dezvoltare a fost însoţită de o multitudine de efecte negative
grave asupra mediului înconjurător.
În Uniunea Europeană este apreciat, că aproape 30 % din teritoriu este
destinat silviculturii şi 50,5 % agriculturii; cel mai răspândit sistem de agricultură,
practic generalizat a fost cel convenţional. Acesta a fost caracterizat în principal prin:
lucrări de afânare şi prelucrare excesivă a solului cu întoarcerea brazdei, eliminare
totală a resturilor vegetale de la suprafaţă sau chiar arderea miriştii, fertilizare intensă
şi rotaţii scurte.
Intensificarea, practic industrializarea agriculturii convenţionale de-a
lungul unei perioade relativ îndelungate de timp nu a făcut decât să contribuie
substanţial la accelerarea proceselor degradării diferitelor componente ale
mediului înconjurător, crescând riscul deşertificării în zonele vulnerabile.
Pentru protecţia mediului înconjurător, prima şi cea mai simplă măsură luată
în diferite state ale lumii, inclusiv la nivelul Uniunii Europene, a fost interzicerea prin
lege a arderii resturilor vegetale de la suprafaţa solului după efectuarea recoltatului
culturilor agricole şi păstrarea lor în mare parte la suprafaţa solului. Desigur, această
măsură a creat agriculturilor numeroase probleme, mai ales pentru semănat, dar s-a
considerat benefică din diferite alte puncte de vedere.
De asemenea, în ultimele decade au avut loc modificări semnificative în
modul de folosinţă, de utilizare a terenului, a solului, înregistrându-se progrese
importante în tehnicile corespunzătoare sistemului tehnologic agricol pentru
conservarea solului şi apei.
La ora actuală există cerinţă crescândă şi interes deosebit pentru sistemul
de agricultură conservativă, care permite gospodărirea mai eficientă a resturilor
vegetale, asigură pe termen lung folosirea durabilă a terenului, prevenind şi/sau
minimizând degradarea solului, restaurând, atât capacitatea sa productivă şi de
rezilienţă, cât şi procesele suport ale vieţii.
Agricultura conservativă este privită ca un concept holistic al producţiei
vegetale, care ia în considerare toate componentele sistemului tehnologic agricol:
lucrarea solului, managementul resturilor vegetale, rotaţia culturilor, fertilizarea,
irigaţia, protecţia culturilor, recoltarea şi transportul.
Agricultura conservativă exclude lucrarea convenţională a solului prin
arătură cu întoarcerea totală a brazdei, impune ca suprafaţa solului în tot cursul
anului să fie acoperită şi astfel protejată printr-un covor vegetal viu sau mulci
vegetal, cere asolamente de lungă durată incluzând culturi amelioratoare (Lolium
multiflorum, specii de Medicago sau Trifolium, plante contrastante cum sunt
cerealele alături de leguminoase fixatoare de azot şi/sau crucifere) pe fondul
fertilizării moderate şi echilibrate, un control eficient al buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor.
Se apreciază, că numai aşa agricultura poate contribui pe termen lung la
îmbunătăţirea şi conservarea diferitelor resurse de mediu, inclusiv a biodiversităţii,
conducând la progresul economic al societăţii.
O astfel de agricultură poate fi promovată, din păcate, doar în acele ţări sau
zone care dispun de resursele necesare: naturale, tehnico-financiare, dar în acelaşi
timp şi de politici şi strategii agrare corespunzătoare, şi nu în ultimul rând, de nivel
ridicat de cunoştinţe de specialitate pentru practicieni.
Agricultura conservativă, ca formă a agriculturii durabile, ar trebui să
devină parte componentă a oricărei strategii şi politici agrare şi de protecţie a
mediului înconjurător, a oricărei strategii şi politici ce prevede asigurarea pe
termen lung a hranei şi apei în cantităţi suficiente, de calitate şi la preţuri
rezonabile pentru întreaga populaţie.

3.1.2. Ar putea fi apreciată prin indicatori globali degradarea mediului ori agricultura
durabilă 
Agricultura durabilă, ca şi degradarea solului, sunt concepte complexe, care
încă au „valoare” subiectivă, înţelegerea conceptuală depinzând de utilizatorii care
privesc efectele imediate sau cele pe termen lung.
Comunitatea ştiinţifică trebuie să depună eforturi susţinute pentru a
standardiza şi a face aceste concepte operaţionale, pentru a fi folosite în practică prin
termeni bine definiţi, cum ar fi: productivitatea pe locuitor, riscul degradării solului,
riscul degradării mediului etc.
În conceptul actual, agricultura durabilă implică o tendinţă de creştere a
productivităţii pe locuitor şi pe unitatea de consum a resurselor limitate, or pe unitatea
de sol degradat sau altă caracteristică de mediu.
Problema cea mai dificilă nu constă în creşterea productivităţii pe locuitor, ci
în a maximiza, de exemplu, productivitatea pe unitatea de sol degradat, erodat, pe
unitatea de energie folosită, pe unitatea de reducere a carbonului în sol, pe unitatea de
consum a apei freatice, pe unitatea de creştere a concentraţiei în nitraţi, fosfaţi sau alţi
poluanţi în apele naturale.
Lal (1995) arată că indicele de apreciere a durabilităţii în agricultură depinde
de productivitatea şi schimbările care au loc în sol şi în mediul înconjurător.
Pentru evaluarea şi caracterizarea agriculturii durabile a propus următoarea
relaţie de calcul
Id  f (PI · Sp · Ac · Cs)
în care:
Id - indicele agriculturii durabile,
Pi - capacitatea productivă/unitatea de resursă limitată,
Sp - modificarea în proprietăţile solului sau în procesele vitale,
Ac - reducerea resurselor de apă sau modificarea calităţii apei,
Cs - degradarea factorului climatic cu efecte posibile de lungă durată.
Productivitatea agricolă este, astfel, intim legată de sol ca resursă limitată şi
neregenerabilă, cel puţin la unitatea de timp raportată la perioada unei vieţi umane,
impunând ca prin toate mijloacele tehnologice posibile să se păstreze „nealterate”
calităţile sale iniţiale.
Managementul durabil al folosirii terenului presupune însă, mai mult decât
agricultura, ceea ce înseamnă agricultura conservativă, cuprinzând şi alte activităţi
decât cele de cultivare a plantelor, şi care sunt cu deosebire dedicate stimulării
biodiversităţii locale, dezvoltării rurale armonioase şi integrării acesteia într-un mediu
ambiental prietenos.
Pentru promovarea agriculturii durabile, care să contribuie substanţial la
dezvoltarea economică a unei ţări, a societăţii în ansamblul ei, este necesar, chiar
de la nivelul fiecărei ferme să se intensifice eforturile asupra studiilor privind rolul
solului în stabilirea tehnologiilor agricole, în schimbările ecologice şi economice
globale, în dezvoltarea industrială, ca şi în activităţile comerciale.
Pentru acest tip de agricultură, în stabilirea noilor tehnologii conservative,
mai mult decât în tehnologiile convenţionale, trebuie să se ia în considerare tot
complexul de factori naturali (relief, climă, sol) şi tehnico-economici, până la cei
socio-culturali, care sunt specifici mediului rural.
Utilizarea pe termen lung a terenului în agricultura durabilă trebuie să
asigure integritatea mediului înconjurător, care ar putea fi rezolvată numai printr-o
abordare complexă, holistică a tuturor factorilor interdependenţi, a elementelor de
continuitate dintre teren şi comunităţile umane.

3.1.3. De ce este important solul pentru fermier, pentru agricultură, pentru protecţia
altor resurse ale mediului înconjurător 
Solul este considerat ca fiind resursa naturală de bază a sistemului agricol
eficient, productiv, durabil, fiind în acelaşi timp, limitată şi mai complexă decât aerul
şi apa, reprezentând suportul esenţial al vieţii.
 Originea tuturor organismelor vii de pe „Pământ” este, mai mult sau mai
puţin, direct sau indirect, legată de sol, peste 90 % din hrana oamenilor şi animalelor
este produsă în, sau pe sol.
Solul reprezintă o entitate dinamică, şi dinamism înseamnă viaţă. Dinamica
solului, sau a modificărilor complexe care au loc în sol, este evidenţiată de numeroase
procese care sunt într-o continuă schimbare, până când se atinge o anumită stare de
echilibru relativ stabil.
De-a lungul timpului, conceptul despre sol şi funcţiile sale a evoluat,
înregistrând diferite modificări.
Se recunoaşte, nu numai de către specialiştii în domeniu, ci şi de către
colectivităţi tot mai largi, rolul fundamental al solului prin funcţiile sale: în
modificarea biodiversităţii, în schimbările climatice, în protecţia mediului
înconjurător, în promovarea şi dezvoltarea agriculturii conservative ca formă a
agriculturii durabile, în dezvoltarea economică şi în prosperitatea societăţii.
Luând în considerare rolul solului în îndeplinirea acestor obiective, conceptul
clasic despre sol, care preciza că „solul este parte vitală a resurselor de mediu”, a
fost extins, incluzând şi materialele parentale pe care s-a format, adică sedimentele
poroase, rocile permeabile, împreună cu apa şi alte substanţe pe care acestea le conţin.
Plecând de la acest concept au fost identificate 6 funcţii deosebit de
importante ale solului, 3 fiind corelate cu activităţi umane neagricole, şi alte 3
având rol ecologic (Blum, 1992).
Funcţiile solului, corelate cu activităţile umane neagricole, se referă la:
 solul ca mediu fizic, servind ca spaţiu pentru dezvoltarea structurilor tehnico-
industriale, aşezărilor rurale şi urbane, a căilor de acces şi a activităţilor socio-
culturale de suprafaţă;
 solul ca sursă a materialelor naturale brute, furnizând: apă, argilă, nisip, pietriş,
minerale, materiale fibroase şi de construcţie etc.;
 solul ca spaţiu cultural, reprezentând pentru fiecare popor un adevărat „muzeu”
al păstrării şi conservării bogăţiilor, comorilor şi vestigiilor paleontologice şi
geologice.
Funcţiile ecologice ale solului se referă: la producerea de biomasă, la
protecţia mediului înconjurător, cea de habitat biologic şi rezervă de gene.

3.1.3.1 Producerea de biomasă

În producerea de biomasă rolul solului este fundamental, solul reprezentând
însăşi baza existenţei vieţii umane şi animale, prin asigurarea resurselor necesare de
hrană şi a materialelor energetice regenerabile. Solul, prin însăşi natura sa, prin
componenţii săi, prin procesele sale naturale asigură producerea de biomasă.
Pentru realizarea biomasei, a unor recolte ridicate în agricultura energo-
intensivă, sunt utilizate de regulă doze excesive de fertilizanţi, ca şi alte agrochimicale
folosite în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, pe fondul lucrării intensive
a solului, care pot avea efecte negative asupra solului. Aplicarea necontrolată a unor
„fertilizanţi” organici neconvenţionali (nămoluri de canalizare, nămoluri industriale,
gunoaie menajere), care conţin cantităţi mari de materiale organice, dar adesea şi unii
compuşi chimici toxici, poate avea efecte negative grave în poluarea mediului
înconjurător. În sistemele de agricultură intensivă, dar şi în cea extensivă sau cu
inputuri reduse, pot fi prezente erori tehnologice în aplicarea practicilor agricole.
Dintre cele mai frecvente sunt: irigaţia necorespunzătoare, efectuarea lucrărilor
solului fără respectarea condiţiile optime de lucrabilitate şi traficabilitate (conţinutul
optim de apă la lucrarea solului, la recoltat, la transportul recoltei); aplicarea
dezechilibrată a fertilizării minerale şi/sau organice fără a lua în considerare rezervele
din sol şi cerinţele plantei; rotaţii scurte, fără culturi amelioratoare. Acestea sunt, pe
solurile cu folosinţă arabilă, cauze majore care determină şi intensifică procesele
degradării fizice, chimice şi biologice ale solului, care la rândul lor provoacă
deteriorarea altor resurse : a apelor de suprafaţă şi freatice, a atmosferei, a florei şi
faunei.
Prin apariţia şi intensificarea proceselor degradării solului "funcţia de
biomasă" este afectată, atât calitativ, cât şi cantitativ.

3.1.3.2 Protecţia mediului înconjurător

Funcţia solului de protecţie a mediului înconurător se manifestă prin
procesele de: tamponare, transformare, curăţire şi filtrare.
În acelaşi timp, această funcţie a solului de protecţie a mediului înconurător
este deosebit de complexă, depinzând de stabilitatea, de calitatea şi natura sistemului
macro şi microporos al solului.
Sistemul poros al solului este cel care controlează procesele de transport al
soluţiilor spre plantă prin masa radiculară, spre freatic, sau spre apele de
suprafaţă, şi care, absorbind componenţi chimici toxici, face ca acest mediu să
acţioneze ca un sistem tampon şi de filtrare.
Sistemele tehnologice agricole prin toate componentele lor (fertilizare,
irigare, lucrare a solului, rotaţie, etc.) trebuie să asigure: ameliorarea, protecţia şi
conservarea sistemului poros, a stării de calitate a solului.
Flora şi fauna din sol sunt principalele componente responsabile cu
descompunerea diferitelor materiale organice şi vegetale, cu transformarea
substanţelor organice şi a compuşilor toxici.
Când în sol capacitatea mecanică de filtrare şi de tamponare fizico-chimică,
capacitatea de transformare microbiologică şi biochimică sunt depăşite, atunci
componenţii organici şi anorganici sunt transferaţi soluţiei din sol, şi de aici aceştia
pot fi apoi transportaţi în apele de adâncime sau de suprafaţă, sau pot fi extraşi de
plante prin rădăcini, afectând întreg lanţul trofic.
Contaminarea apelor freatice şi a apelor de suprafaţă cu diferiţi compuşi
agrochimici, constituie una dintre cele mai grave consecinţe ale agriculturii intensive,
dar ea se manifestă adesea şi în ţări cu agricultură extensivă, acolo unde greşelile
tehnologice sunt în cea mai mare măsură cauza acestor evenimente nedorite.
De aceea, monitorizarea permanentă a stării de calitate a solului, la
nuvelul fermei, regularizarea consumului de agrochimicale şi aplicarea corectă a
tuturor componentelor tehnologice ale sistemelor agricole de cultivare a plantelor
sunt absolut necesare.

3.1.3.3 Asigurarea habitatului biologic şi rezervă de gene

Asigurarea mediului biologic de viaţă, al habitatului natural pentru
numeroase specii, şi de asemenea, ca rezervă de gene pentru diferite specii de
organisme vegetale şi animale, reprezintă a treia funcţie ecologică deosebit de
importantă a solului.
În acest mediu convieţuiesc numeroase organisme vii, de la bacterii şi
ciuperci microscopice până la mezo- şi macrofaună.
Toate aceste organisme vii au rol deosebit de important în menţinerea şi în
desfăşurarea normală a proceselor naturale fizice, chimice şi biologice care contribuie
la asigurarea fertilităţii solului.
 Conservarea potenţialului genetic din sol are rol fundamental în procesele
biologice, astfel că practicile agricole trebuie aplicate în aşa fel încât să nu conducă la
degradarea sau la distrugerea acestei bogăţii.
Agricultura convenţională, energo-intensivă, a afectat grav această funcţie a
solului. Cel mai elocvent exemplu îl constituie dispariţia lumbricidelor, care au rol
major în procesele de refacere pe cale naturală a stării structurale în ansamblul său,
dar în mod special a macro- şi micro-agregatelor structurale de calitate, poroase şi
având capacitate ridicată de a rezista acţiunii distructive a apei şi a uneltelor agricole.
Alături de alte organisme, lumbricidele au fost afectate şi de creşterea concentraţiei de
metale grele, de aplicarea necontrolată a erbicidelor, de folosirea excesivă a
fertilizanţilor minerali sau a îngrăşămintelor organice lichide, de lucrarea intensivă a
solului, de reducerea semnificativă a hranei din sol şi de intensificarea pierderilor de
apă prin eliminarea sau arderea resturilor vegetale.
Datorită adepţilor tehnologiilor moderne intensive, presiunea antropică
exercitată pe sol, de-a lungul timpului, a crescut foarte mult din cauza intensificării
mecanizării şi a maşinilor agricole tot mai mari, mai grele şi mai rapide, a folosirii
excesive a îngrăşămintelor minerale puternic active destinate creşterii imediate a
concentraţiei elementelor nutritive din sol şi stimulării dezvoltării rapide a
plantelor.
Cu cât cerinţele umanităţii au devenit mai mari, cu atât sistemele tehnologice
agricole s-au intensificat şi efectele lor negative asupra proceselor din sol au devenit
mai severe.
Întrucât starea solului reprezintă cerinţa hotărâtoare în asigurarea succesului
tehnologiilor agricole conservative şi în protecţia mediului înconjurător, în diferite
zone ale lumii, ca şi în Europa, sunt intensificate studiile privind capacitatea sa
multifuncţională, legată tocmai de cele trei funcţii ecologice menţionate anterior, ca şi
de capacitatea sa de rezilienţă.
Capacitatea de rezilienţă reprezintă una dintre cele mai importante şi
complexe caracteristici ale solului, fiind de fapt un atribut al solului, care implică
abilitatea sa de a reacţiona ca un „corp elastic” dacă este supus unei forţe, unei
presiuni, sau acţiuni şi de a-şi reveni la forma sa iniţială.
Capacitatea de rezilienţă a solului depinde de o multitudine de factori şi
procese. Solul, fiind o entitate mineral-organică şi dinamică, are capacitatea de a-şi
restaura, de a-şi reface procesele sale vitale, care au fost degradate prin anumite
activităţi antropice, dacă acestea nu au fost drastice şi dacă perioada de timp parcursă
după încetarea acţiunii lor este suficient de îndelungată.
Totuşi, în anumite condiţii, solul poate suferi şi procese ireversibile privind
degradarea, dacă „presiunea” exercitată asupra sa este foarte severă şi procesele sale
vitale sunt complet distruse!
Capacitatea de rezilienţă a unui sol depinde de raportul care se stabileşte între
capacitatea sa de restaurare sau de refacere şi cea de degradare. Acestea, la rândul lor
depind, de intensitatea degradării proceselor sale vitale ca urmare a perturbaţiilor
antropogene, de tipul şi intensitatea proceselor naturale de refacere, ca şi de activitatea
tuturor organismelor care convieţuiesc în sol construind un mediu favorabil pentru o
viaţă „prosperă”, adică acea capacitate de tamponare biologică, incluzând abilitatea sa
de autorefacere.
Această caracteristică a solului ca resursă naturală de autorefacere, de
autoregenerare, are importanţă vitală nu numai pentru dezvoltarea agriculturii, a
protecţiei mediului ambiental, dar şi pentru însăşi progresul societăţii.
 Lal (1995) a propus estimarea capacităţii de rezilienţă a solului pe baza
următoarei relaţii funcţionale:
tf
Sr  Sa   (Sv  Sd  I m )  dt
ti
unde:
Sr - rezilienţa solului;
Sa - starea anterioară a solului înaintea acţiunii antropice;
Sv - durata de formare a noului sol;
Sd - intensitatea degradării solului;
Im - inputuri ale managementului agricol.
Magnitudinea şi semnificaţia relaţiei dintre termenii „Sv-SdIm” este, pentru
aprecierea capacităţii de rezilienţă a solului, de cea mai mare importanţă.
Rezultă că solul este o resursă reînnoibilă atâta timp cât diferenţa dintre
termenii „Sv -Sd” rămâne pozitivă. Deşi aceşti termeni sunt atât de importanţi, totuşi
durata de formare a solului este încă estimată doar prin simple opinii sau evaluări
indirecte.
Diferiţi cercetători au estimat că 2,5 cm de sol se pot forma între circa 30 şi
1000 de ani în funcţie de condiţiile locale, ceea ce înseamnă că cele mai multe tipuri
de sol nu sunt reînnoibile pe durata unei vieţi umane, probabil cu excepţia solurilor
aluviale din zonele joase inundabile ale marilor fluvii (Johnson, 1987).
Capacitatea de rezilienţă a solului cuprinde toate procesele care-i permit să
reacţioneze, să lupte, împotriva degradării, a tuturor presiunilor exercitate asupra sa
sub diferite forme.
Cu alte cuvinte, rezilienţa se referă la acel ansamblu de proprietăţi care
determină capacitatea sa de tamponare faţă de respectivul impact fizic, chimic,
biologic. De exemplu, capacitatea de tamponare fizică are rol deosebit în procesele de
producere a eroziunii sau compactării, în timp ce, capacitatea de tamponare chimică
are rol important în procesele de acidifiere şi alcalizare. Un sol poate avea capacitate
de tamponare chimică ridicată, cum sunt de exemplu, solurile alcalice cu textură fină,
care se opun proceselor de acidifiere, dar în acelaşi timp capacitate de tamponare
biologică redusă prin pierderea mediului biotic vulnerabil.
Factorii care influenţează capacitatea de rezilienţă sunt de natură endogenă şi
exogenă. Factorii endogeni sunt corelaţi cu proprietăţi intrinseci ale solului şi condiţii
de micro- şi mezo-climat.
Cei mai importanţi factorii care măresc capacitatea de rezilienţă sunt:
adâncimea de înrădăcinare, textura lutoasă şi luto-argiloasă, activitatea structurală
intensivă (determinată la rândul său de conţinutul ridicat de minerale active, de
micro-agregate stabile), drenajul intern bun, microclimatul favorabil. Conţinutul
ridicat de materie organică, ca şi alte caracteristici ale fertilităţii solului, depind de
aceste condiţii.
Câteva dintre cele mai sugestive exemple sunt: solurile aluviale formate pe
văile marilor râuri, molisolurile, andosolurile, inceptisolurile (aluviosoluri,
cernisoluri, andisoluri, cambisoluri - în noua terminologie a SRTS2) formate pe roci
bazice. Astfel de soluri, datorită proprietăţilor intrinseci care le conferă un nivel
nutritiv ridicat şi proprietăţi fizice favorabile, au capacitate de rezilienţă remarcabilă,
chiar în condiţiile unor tehnologii cu resurse limitate sau reduse. Procesele vitale în
2
SRTS - Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, realizat în ICPA Bucureşti. Autori N. Florea şi I.
Munteanu, 2003 Ed. Estfalia. Armonizat cu SRCS - Sistemul Român de Clasificare a Solurilor realizat
în ICPA în 1987.
aceste soluri înregistrează modificări negative mai puţin intense ca urmare a
presiunilor exercitate de acţiunile antropice, de tehnologiile agricole convenţionale, de
greşelile tehnologice (dacă acestea nu sunt foarte intense), comparativ cu alte soluri.
Managementul agricol, cu toate componentele sale, reprezintă factorul exogen.
Evaluarea capacităţii productive, alegerea celui mai potrivit mod de
folosinţă a terenului, ca şi a tehnologiilor de cultivare fundamentate pe baze
ştiinţifice şi în raport cu gradul de pretabilitate sau favorabilitate, contribuie la
creşterea şi conservarea durabilă a productivităţii, şi astfel la sporirea capacităţii de
rezilienţă a celor mai sensibile şi fragile soluri, aşa încât, sistemele tehnologice
îmbunătăţite au efect sinergic pozitiv.
Alegerea modului de folosinţă al terenului şi aplicarea tehnologiilor bazate
pe rezultate ştiinţifice au rol decisiv în utilizarea durabilă, în creşterea capacităţii de
rezilienţă, a capacităţii productive a solurilor care anterior au fost degradate prin
tehnologii necorespunzătoare, prin greşeli tehnologice, sau care erau afectate de
factori limitativi, ca de exemplu, adâncime redusă de înrădăcinare, erodabilitate
ridicată etc.
În numeroase lucrări şi rapoarte, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, este
evidenţiat că agricultura durabilă şi schimbările climatice globale reprezintă două
obiective de cea mai mare importanţă pentru progresul şi siguranţa omenirii, primind
în acelaşi timp şi cel mai intens suport din partea comunităţii umane.
Deşi, la baza acestor două obiective majore se găseşte solul, din păcate noile
tendinţe evidenţiază un interes din ce în ce mai redus în dezvoltarea şi cunoaşterea
„ştiinţei solului” de către principalii factori decizionali şi diferite organisme
internaţionale.
Dacă, noile politici şi strategii agrare nu vor putea implementa tehnologii
agricole corecte privind utilizarea şi protejarea solului, şi în consecinţă păstrarea
calităţii resurselor naturale, creând astfel un mediu ambiental sănătos pentru
promovarea unei agriculturi prospere, a unei economii durabilă, atunci probabil că în
viitor nu va nici o şansă pentru siguranţa alimentară a populaţiei în continuă creştere,
şi nici progres economic pentru generaţiile următoare.

3.2. Are sistemul de agricultură convenţională efecte negative asupra unor resurse
ale mediului înconjurător  Care sunt  De ce  Pot fi evitate  Cum 
Degradarea mediului înconjurător este o expresie generică, referindu-se la
oricare proces care determină modificări negative ale uneia sau a mai multor resurse
naturale.
Degradarea terenului se referă la reducerea capabilităţii actuale şi/sau
potenţiale de a produce beneficii ca urmare a unui mod de folosinţă sau a unui
management greşit.
În prezent, prognoza evoluţiei solurilor, atât pe plan internaţional, cât şi în
ţara noastră, evidenţiază tendinţe negative în starea solurilor agricole, agricultura,
fiind, atât factor care generează degradare, cât şi victimă a degradării provocată de
alte activităţi socio-economice, dar şi de ea însăşi.
Umanitatea acceptă că agricultura convenţională energo-intensivă şi greşelile
tehnologice agricole sunt cauzele majore ale degradării mediului înconjurător, deşi nu
pot fi neglijaţi sau minimizaţi şi alţi factori, cel puţin la fel de importanţi, cum ar fi:
luarea în cultură a unor terenuri forestiere sau pastorale inadecvate folosinţei agricole,
exploatarea neraţională a fondului funciar, păşunatul excesiv, industrializarea şi
urbanizarea.
 Impactul agriculturii convenţionale se manifestă prin acţiunea sa asupra
diferitelor resurse ale mediului înconjurător: sol, apă, aer, floră şi faună. Solul
înregistrează cele mai rapide şi intense modificări ca urmare a intervenţiilor antropice
în agricultură, având consecinţe directe şi/sau indirecte asupra tuturor celorlalte
resurse ale mediului înconjurător, acţionând în acelaşi timp ca punte intermediară
între diferitele componente ale mediului.
Fără nici o îndoială, una dintre verigile agrotehnice sau componentele
sistemelor tehnologice de cultivare a plantelor agricole, cu impact major asupra
diferitelor resurse ale mediului înconjurător revine lucrării solului, adică intensificării
mecanizării, aceasta fiind considerată încă de la începutul folosirii sale, deşi doar ca o
simplă operaţie de „scrijelire” cu unelte manuale extrem de simple pentru a permite
doar introducerea seminţei în sol, ca cea mai importantă „ruptură” faţă de mediul
natural.
Considerând că lucrarea solului, ca verigă în managementul solului, va
rămâne şi în viitor ca o componentă importantă a sistemelor tehnologice agricole de
cultivare a plantelor, şi că progresele tehnologice vor fi văzute în nivelul de
mecanizare, efectele negative pe termen lung asupra diferitelor resurse de mediu
trebuie privite cu mai multă atenţie, pe de o parte prin măsuri de protecţie împotriva
accelerării şi extinderii proceselor de degradare, iar pe de alta prin studii de
monitorizare.
Sunt redate cele mai importante procese care conduc la deteriorarea solului şi
a altor resurse de mediu ca urmare a intensificării agriculturii convenţionale şi a unor
greşeli tehnologice.

3.2.1. Degradarea solului

Degradarea solului este un proces extrem de complex, care determină sau
intensifică în acelaşi timp acţiunea unuia sau a mai multor factori limitativi sau
restrictivi, fiind în strânsă interdependenţă cu deteriorarea altor resurse naturale ale
mediului înconjurător.
În agricultura convenţională, se recunoaşte că provocarea, accelerarea şi
intensificarea degradării solului este determinată, în cea mai mare măsură, de către
activităţile antropice, şi mai puţin de unii factori naturali limitativi.
Unii dintre factorii naturali limitativi au caracter permanent, astfel că nu pot
fi înlăturaţi, şi de aceea tehnologiile agricole trebuie să li se adapteze. În această
categorie este inclusă compoziţia granulometrică sau textura solului, respectiv
conţinutul prea mare de argilă sau nisip, conţinutul de schelet sau volumul edafic util.
Numeroşi alţi factori naturali limitativi afectează, într-o măsură mai mare sau
mai mică, starea de fertilitate a solului, ca şi cea de productivitate, cum sunt:
compactitatea primară, aciditatea, excesul sau deficitul de apă, conţinutul redus de
materie organică şi nutrienţi, sau dezechilibrele de nutriţie, dar aceştia pot fi remediaţi
într-o perioadă de timp relativ scurtă, prin măsuri ameliorative, chiar dacă unele dintre
ele sunt costisitoare.
Activităţile antropice desfăşurate în agricultura convenţională în complex cu
factorii naturali determină: degradarea fizică, eroziunea hidrică şi eoliană, excesul
de apă, degradarea chimică şi degradarea biologică.
Evaluarea stării structurale a solului în ansamblul său, ca entitate globală,
la un moment dat sau în dinamică, evidenţierea şi caracterizarea în principal a
proceselor degradării solului reprezintă o sarcină extrem de importantă şi dificilă, ce
nu poate fi rezolvată doar prin observaţii „vizuale” efectuate pe teren sau printr-o
simplă determinare a unei anumite caracteristici.
 Această activitate de monitorizare se realizează prin studii complexe de
specialitate, bazate pe o multitudine de indicatori şi proprietăţi specifice, care permit
identificarea şi caracterizarea diferitelor forme de degradare. Valorile numerice şi
intervalele de variaţie ale acestora permit aprecierea nivelului de intensitate a
proceselor respective şi stabilirea măsurilor de refacere a solului.

3.2.1.1. Degradarea fizică

Degradarea fizică reprezintă modificarea negativă a cel puţin unei
caracteristici fizice a solului, care conduce la accentuarea şi/sau apariţia unuia sau a
mai multor procese negative, în funcţie de cauzele şi intensitatea acţiunii lor.
În agricultura mecanizată, lucrările solului au cel mai puternic impact şi, deşi
sunt utilizate în scopul obţinerii unor modificări pozitive ale însuşirilor, ale
regimurilor şi ale proceselor fizice din sol pentru a permite plantelor să îşi pună în
valoare propriul potenţial genetic, aplicarea lor excesivă sau greşită conduce la efecte
negative.
Dintre procesele fizice ale degradării solului în agricultura convenţională
intensivă, cele mai cunoscute sunt: destructurarea, eroziunea, crustificarea şi
compactarea secundară.

3.2.1.1.1. Destructurarea
Destructurarea reprezintă reducerea sau pierderea stabilităţii agregatelor
structurale de sol la acţiunea apei şi a maşinilor agricole, fiind unul dintre cele mai
importante procese fizice ale degradării solului.
La rândul său, destructurarea este în fapt cauza care generează numeroase
alte procese negative sau a intensificării celor existente.
Astfel, deteriorarea calităţii agregatelor structurale, adică a formei, a
porozităţii lor, a stabilităţii hidrice şi mecanice, în special pe solurile cu folosinţă
arabilă, este de cea mai mare importanţă deoarece, influenţează crucial caracteristicile
hidrologice, permeabilitatea solului pentru apă şi aer, stabilitatea şi configuraţia
spaţiului poros.
Dintre procesele negative generate deosebit de importante sunt:
crustificarea, băltirea apei la suprafaţă, prăfuirea şi colmatarea spaţiului poros,
eroziunea, compactarea, etc.
În ţara noastră, astfel de procese sunt foarte frecvente, în zona Bărăganului şi
în Dobrogea, unde sunt răspândite soluri formate pe loess, dar, practic se regăsesc în
toate zonele ţării.
Destructurarea solului în ţara noastră, pare a fi mult mai intensă decât în alte
zone similare ale lumii, fiind determinată, pe de o parte de factori limitativi naturali
cum sunt: compoziţia granulometrică dezechilibrată (conţinut ridicat de praf),
cantitatea redusă de humus, climatul continental, iar pe de alta, de factori antropici
aparţinând cu precădere agriculturii convenţionale.
Cea mai importantă cauză a degradării solului la suprafaţă şi în stratul
culturalizat prin procesul destructurării este considerată, în agricultura
convenţională, practicarea sistemului de lucrare intensivă a solului, efectuată deseori
în condiţii improprii de umiditate, rezultând fie arătură excesiv de bulgăroasă, fie cu
brazde mari şi continue, dacă solul a fost lucrat prea uscat respectiv prea umed,
necesitând apoi un număr mare de lucrări superficiale pentru pregătirea patului
germinativ în vederea efectuării semănatului.
Alte cauze importante ale deteriorării agregatelor structurale sunt: folosirea
redusă a îngrăşămintelor organice, eliminarea resturilor vegetale, rotaţiile scurte în
care domină monocultura de porumb sau rotaţia grâu-porumb, absenţa culturilor
protectoare, activitatea biologică redusă, utilizarea incorectă a apei prin irigaţie.
În scopul prevenirii acestor procese negative trebuie respectate de către
fiecare fermier câteva reguli de bază, şi anume:
 lucrările solului, ca şi operaţiile de recoltare şi transport, să nu fie efectuate pe
solurile umede, ci în acord cu specificul de lucrabilitate şi traficabilitate al tipului
de sol, intrarea pe solul umed este exclusă;
 aplicarea îngrăşămintelor organice şi folosirea plantele amelioratoare în
asolamente de lungă durată trebuie să devină componente obligatorii ale
sistemului tehnologic agricol;
 este interzisă circulaţa maşinilor agricole pe solurile afânate, care lasă urme
adânci ce favorizează procesele erozionale de suporafaţă;
 nu este recomandată pregătirea prin numeroase lucrări superficiale a paturilor
germinative, deoarece determină pulverizarea agregatelor structurakle de sol.

3.2.1.1.2. Eroziunea hidrică şi eoliană

Eroziunea solului reprezintă procesul de pierdere a particulelor fine de sol,
de regulă bogate în nutrienţi, prin acţiunea apei sau a vântului.
Eroziunea este considerată mai mult decât un proces de modificare negativă
a stării fizice a solului, ci una dintre cele mai complexe forme ale degradării solului în
raport cu gradul de manifestare, în special pentru terenurile aflate în folosinţă la arabil
şi situate pe pantă.
Intensificarea proceselor erozionale determină: reducerea adâncimii de
înrădăcinare a plantelor, scăderea conţinutului de apă accesibilă şi de nutrienţi.
Pierderea progresivă a stratului superficial de sol reduce sever fertilitatea şi
productivitatea solului.
În declanşarea şi intensificarea proceselor erozionale, activitatea umană a
avut un rol important, în special prin stabilirea modului de folosinţă a terenului, prin
structurii culturilor agricole pe terenurile arabile, prin sistemul tehnologic de
cultivare.
Eroziunea prin apă este accentuată şi de către acţiunea factorilor naturali,
cum sunt cei climatici, de exemplu: ploile torenţiale, a celor cu intensitate ridicată,
care adesea, în ţara noastră, sunt în perioada mai-iunie, prezenţa solurilor argiloase şi
compacte şi cu permeabilitate redusă la apă, sau a solurilor destructurate.
Practicarea agriculturii convenţionale în zone deja afectate de eroziune sau
care manifestă risc ridicat faţă de aceasta nu face decât să intensifice degradarea
solului şi a mediului înconjurător. Procesele erozionale prin apă pe solurile cultivate
sunt intensificate în special de lucrarea greşită a solului. De asemenea, păşunatul, dacă
este practicat intensiv şi neorganizat, întocmai ca şi defrişările exagerate, intensifică şi
accelerează procesele erozionale.
Problemele cele mai stringente care se pun, faţă de acest proces al
degradarii mediului ambiental, le reprezintă, atât elaborarea şi implementarea
strategiei de minimizarea eroziunii şi a măsurilor de prevenire pe termen lung, cât şi
creşterea nivelului de cunoştinţe de specialitate ale fermierilor.
Pentru controlul eroziunii este necesar să se acţioneze la nivel local prin
proiecte specializate pe bazine şi bazinete hidrografice, prin agro-terasări, prin
astuparea sau bararea ravenelor, dar mai ales prin aplicarea unui sistem adecvat de
agricultură şi prin trecerea în conservare a terenurilor care sunt excesiv erodate.
 Pentru fermieri, unde procesele erozionale nu sunt grave, cele mai simple
măsuri de prevenire a intensificării acestui proces sunt: păstrarea covorului vegetal
bine încheiat, efectuarea lucrărilor solului pe curba de nivel, fertilizare organică,
evitarea păşunatului.
Împădurirea acestor terenuri este una dintre soluţiile cele mai viabile şi de
succes, care se poate aplica însă doar cu sprijin guvernamental.
De asemenea, sunt cunoscute aşa numitele tehnologii agro-ameliorative, anti-
erozionale, specifice, care cuprind lucrări curente efectuate pe curba de nivel, benzi
înierbate sau tampon, mulci vegetal în cantitate de 5-10 t.ha-1, sortiment adecvat de
culturi. Aceste practici agricole au scopul reducerii scurgerilor pe pante şi, astfel a
pierderilor de sol fertil, fertilizanţi sau alte agrochimicale aplicate şi de prevenire a
proceselor de colmatare şi poluare în aval, atât a solului, cât şi a apelor de suprafaţă.
Parte dintre acestea sunt măsuri relativ simple, ce pot fi aplicate de fermierul
care are în folosinţă o suprafaţă mai mare de teren, dar necesită un sistem adecvat de
sistematizare a terenurilor şi de comasare a loturilor dispersate.
În Europa, riscul erozional este mai ridicat pe solurile lutoase, loessoide şi
calcaroase din zona Europei Centrale şi pe solurile argiloase aflate în folosinţă arabilă
în zona Europei de Nord. În aceste zone, tradiţional, eroziunea prin apă nu era foarte
răspândită, deoarece în asolamente erau incluse culturi protectoare, mai ales,
graminee şi leguminoase perene.
În ultimii 10 ani, însă, în ţările Uniunii Europene, pentru reducerea efectelor
negative ale agriculturii convenţionale asupra mediului înconjurător, s-au efectuat
progrese majore în politicile agrare de implementare în practică a sistemului de
agricultură conservativă. Cu toate acestea, refacerea stării de calitate a solurilor
puternic afectate de eroziunea hidrică este rareori posibilă şi utilă pentru ca acestea să
mai fie redate în circuitul agricol cu folosinţă la arabil, cu excepţia zonelor unde
populaţia este densă (Van Linden, 1995).
Eroziunea eoliană, de regulă, este un proces larg răspândit doar în climatele
aride pe soluri sensibile, cum sunt cele nisipoase, şi cele luto-nisipoase formate pe
loess.
În ţara noastră, procesul de eroziune eoliană a solului este mai răspândit în
zonele unde predomină solurile nisipoase din zona de sud a Olteniei, partea de est a
Câmpiei Române, şi nord-vest a Câmpiei Vestice.
În prezent, mai ales datorită degradării structurale a solurilor lutoase şi luto-
nisipoase, formate cu deosebire pe loess, dar şi a altor soluri, se manifestă fenomenul
de “prăfuire”, ce poate fi considerat ca o formă mai simplă de manifestare a eroziunii
eoliene, fenomen care se petrece în perioadele secetoase de pregătire a patului
germinativ şi semănat. Acest fenomen determină procese de colmatare a spaţiului
macroporos de la suprafaţa solului şi de crustificare, influenţând negativ viitoarele
culturi agricole prin reducerea severă a germinaţiei şi a răsăririi. Zone întinse din
Dobrogea, Bărăgan şi Banat sunt afectate de astfel de procese. Acest fenomen are şi
consecinţe indirecte negative asupra atmosferei, a vegetaţiei, prin acoperirea cu
particule de praf a aparatului foliar, a apelor de suprafaţă şi afectând chiar sănătatea
oamenilor şi vieţuitoarelor.
Pentru prevenirea proceselor erozionale ale solurilor în unităţile unde se
practică agricultura convenţională sunt recomandate lucrări agrotehnice curente
aplicabile şi de către fermieri şi micii proprietari pe suprafeţe reduse, cum sunt:
 utilizarea îngrăşămintelor organice în doze moderate,
 introducerea culturilor amelioratoare în rotaţie, cum sunt gramineele perene, de
 exemplu Lolium multiflorum,
 lucrarea solului numai în intervalul optim al stării de umiditate a solului şi
efectuarea lor pe curba de nivel,
 protejarea suprafeţei solului cu mulci,
 eliminarea păşunatului.
Degradarea solurilor, prin diferitele forme de eroziune, a devenit una dintre
cele mai importante cauze ale deteriorării mediului înconjurător, prin provocarea
poluării atmosferei şi a contaminării apelor de suprafaţă.

3.2.1.1.3. Crustificarea
Crustificarea reprezintă procesul de formare la suprafaţa solului a unui
strat dur, compact cu o grosime care variază de la 3-8 mm la 1-5 cm, în care domină
elementele structurale plate.
Acest proces este rezultatul acţiunii complexe a mai multor factori naturali
fizici (textură a solului, climat) şi chimici (conţinut mic de humus, aciditate,
capacitate de schimb cationic redusă, prezenţă a cationilor monovalenţi, mai ales de
Na), dar şi antropici, respectiv unele componente ale sistemelor tehnologice agricole,
mai ales lucrare intensivă a solului şi păstrare curată a suprafeţei solului fără covor
vegetal protector.
În acest strat compact de sol, ca urmare a proceselor destructurării
agregatelor structurale, a redistribuirii şi a reorientării lor predominant orizontal,
porozitatea este foarte mică, astfel încât permeabilitatea pentru apă şi aer sunt, de
asemenea, deficitare. Gradul de împachetare al porilor este foarte dens, datorită
rearanjării particulelor de sol, care provin din agregatele destructurate şi care
colmatează spaţiile macroporoase.
Crustificarea se manifestă frecvent pe solurile arabile destructurate, fiind
dificil de combătut. Pe solurile crustificate au loc diferite procese negative, cum ar fi:
reducerea infiltrării apei din precipitaţii, ceea ce face ca în sol să se regăsească o
cantitate de apă mai mică, intensificarea eroziunii de suprafaţă, scăderea puternică a
aeraţiei ce încetineşte germinaţia seminţelor etc.
Duritatea acestui strat nu permite răsărirea plantelor cu putere de străbatere
redusă, constituind un obstacol major în dezvoltarea lor normală în primele faze de
vegetaţie, şi necesitând consum energetic mai mare pentru operaţii mecanice
suplimentare.
În agricultura convenţională, pentru prevenirea formării crustei trebuie
aplicate aceleaşi măsuri ca şi în cazul prevenirii destructurării.
În ţara noastră, crustificarea solului a devenit un proces „vizibil” fiind simplu
de observat la suprafaţa solului, mai ales primăvara, în perioada de răsărire a
culturilor, afectând largi suprafeţe de terenuri arabile, fiind prezent chiar şi pe cele
mai fertile soluri.

3.2.1.1.4. Compactarea antropică sau secundară

Compactarea antropică sau secundară este definită, cel mai simplist, prin
creşterea exagerată a masei de sol pe unitatea de volum.
Compactarea este considerată ca un proces specific al degradării fizice cu
numeroase efecte negative asupra altor componente de mediu, în special în agricultura
convenţională, intens mecanizată, şi dacă diferitele greşeli tehnologice sunt prezente.
Acest strat compactat antropic a fost semnalat în ţara noastră, acum mai bine de o
jumătate de secol, şi denumit „bătătura sau talpa plugului” (Ionescu Şişeşti, 1942),
situându-se la baza stratului de sol arat, de regulă sub 25-30 cm adâncime.
Compactarea antropică se manifestă, pe termen lung, pe toată adâncimea
stratului de sol prelucrat anual, dar se acumulează cu o mai mare intensitate în stratul
situat imediat sub cel arat anual, care în mod normal nu este afânat prin lucrări anuale
curente.
Acest proces al degradării fizice a solului prin compactare, poate deveni în
timp, chiar mai dăunător decât eroziunea, întrucât are loc în interior, fiind un proces
„invizibil”, spre deosebire de alte procese privind degradarea fizică, de exemplu
eroziune, crustificare sau băltire a apei, care se manifestă la suprafaţă, fiind astfel
uşor de observat.
Compactarea exagerată a solului are consecinţe dintre cele mai negative
asupra a numeroase alte procese, care se influenţează reciproc, cum ar fi:
 reducerea infiltraţiei apei şi în consecinţă creşterea riscului excesului de apă în
profilul de sol şi la suprafaţa acestuia, intensificarea scurgerilor de sol ce
determină transferul potenţialilor poluanţi inclusiv pesticide şi fertilizanţi în apele
de suprafaţă;
 reducerea volumului de sol explorat de către masa radiculară;
 restricţionarea pătrunderii aerului în sol şi afectarea activităţii biologice;
 creşterea cerinţei de afânare a solului, şi a consumurilor energetice;
 stratificarea profilului de sol prin apariţia straturilor compacte la diferite adâncimi,
determină şi acumularea la suprafaţă a îngrăşămintelor cu solubilitate redusă, cum
sunt cele pe bază de fosfor;
 afectează cantitativ şi calitativ biomasa obţinută, cu repercusiuni negative asupra
veniturilor şi costurilor.
Compactarea (tasarea) antropică sau secundară, prin astfel de efecte,
imediate şi remanente, a captat, mai ales de-a lungul ultimelor cinci decenii, atenţia,
atât a comunităţii ştiinţifice, cât şi a fermierilor şi mecanizatorilor, devenind, cu
siguranţă cea mai cunoscută şi mediatizată formă a degradării fizice a solului în
sistemele agricole convenţionale, intensiv mecanizate, fiind răspândită cu precădere în
zonele dezvoltate, puternic industrializate.
De asemenea, această atenţie deosebită s-a datorat şi faptului că, acest
proces, al compactării solului, reprezintă o problematică multidisciplinară în care
interacţionează solul/maşina/planta, având consecinţe, atât asupra dezvoltării
agriculturii şi economiei în general, cât şi a protecţiei mediului înconjurător.
Continua intensificare a mecanizării în ţările cele mai industrializate din
Europa de Nord-Vest şi Statele Unite a îngrijorat comunitatea ştiinţifică şi
practicienii de posibila pătrundere a compactării antropice în adâncime, ajungând
până la 50-60 cm.
De aceea, compactarea antropică de adâncime determinată de echipamentele
grele şi foarte grele, care pot circula la suprafaţa solului, a fost amplu studiată într-un
program internaţional iniţiat la începutul anilor 1980 între Europa de Nord-Vest şi
America de Nord.
S-a concluzionat că, vehiculele cu sarcină mare pe osie, de peste 10Mg, care
circulă la suprafaţa solului, conduc la apariţia compactării de adâncime, precizându-
se că, cu cât compactarea este mai adâncă, cu atât este mai persistentă devenind
chiar permanentă!
 Aceasta se manifestă, inclusiv în zonele cu soluri mai argiloase, în care
procesele naturale prin îngheţ-dezgheţ sunt active şi unde poate persista zeci de ani, în
timp ce, pe solurile cu textură grosieră, sau în climatele mai calde, poate deveni chiar
permanentă. Recolta obţinută, pe soluri afectate de compactarea de adâncime a
înregistrat reduceri chiar şi după 10 ani de la încetarea traficului exercitat la suprafaţă
cu maşini agricole grele, ca urmare a efectelor remanente cumulative.
Solul afectat de compactarea antropică, la fel ca şi în cazul compactării
naturale genetice, poate fi parţial ameliorat, doar pe termen scurt, prin lucrări
mecanice de afânare adâncă (scormonire, subsolaj, scarificare), utilizate în funcţie de
adâncimea până la care se manifestă acest proces. În ţara noastră, în scopul
ameliorării pe termen scurt a solurilor afectate de compactare, a fost elaborată
Tehnologia integrată de aplicare în practică a diferitelor metode mecanice de afânare
adâncă a solului” (Colibaş şi colab., 1989).
Fermierii, în scopul prevenirii proceselor degradării solului prin compactare
trebuie să aplice următoarele măsuri:
 reducerea sarcinii pe osie a maşinilor şi echipamentelor agricole fiind necesar ca
limitele maxim admisibile să fie stabilite în acord cu specificul solului şi în funcţie
de starea sa de umiditate. Adesea, la suprafaţa solului circulă vehicule foarte grele
care transportă diferite materiale de construcţie, sau ocazional vehicule militare
care au o sarcină ce depăşeşte 50 Mg. De asemenea, cele mai multe dintre
echipamentele moderne forestiere au o sarcină pe osie cuprinsă între 6-14 Mg, şi
care pot depăşi 15-30 Mg încărcate;
 scăderea intensităţii traficului la suprafaţa solului, prin reducerea intrărilor pe sol;
 efectuarea tuturor intervenţiilor în funcţie de condiţiile de traficabilitate şi
lucrabilitate ale solului;
 utilizarea în asolament a unor plante cu putere mare de penetrare a solului
(Lupinus luteus, Lolium multiflorum);
 pe solurile deja compactate este necesară aplicarea îngrăşămintelor în doze mari
pentru compensarea efectelor negative.
Toate măsurile menţionate sunt necesare pentru îmbunătăţirea: stării de
aşezare a solului, a capacităţii sale de infiltraţie şi aeraţie, a rezervei de apă
accesibilă, a distribuţiei nutrienţilor în stratul de sol afânat, a condiţiilor de
pătrundere în adâncime a masei radiculare a plantelor cultivate şi de explorare a
unui volum cât mai mare de sol, pentru reducerea costurilor în realizarea lucrărilor
mecanice suplimentare etc.
Este unanim acceptat că, tehnologiile de ameliorare a solurilor afectate de
compactare antropică şi naturală sunt dificile şi costisitoare, mai ales când, pe anumite
soluri, pot fi întâlnite ambele forme, astfel că, măsurile de prevenire sunt evident cele
mai recomandate.
Întrucât intensitatea compactării solului şi adâncimea până la care aceasta
pătrunde în profilul de sol este determinată direct de mărimea sarcinii pe osie,
reducerea acesteia, prin diferite soluţii trebuie să reprezinte un obiectiv major al
proiectanţilor şi constructorilor. În acest sens, pentru câteva ţări există unele
recomandări privind valorile maxim admisibile ale sarcinii pe osie pentru tractoarele,
echipamentele agricole şi alte vehicule care circulă la suprafaţa solului. Astfel, în
Suedia limita maxim admisibilă este recomandată la 6 Mg pentru vehiculele cu o
singură osie şi de 8-10 Mg pentru cele cu două osii, în Germania de Est 1,5-2,5 Mg pe
roată, (Hakansson, 1985; Hakansson şi Petelkkau, 1992). În Rusia a fost elaborat un
standard privind circulaţia diferitelor vehicule pe terenuri agricole, în care se
precizează că sarcina verticală maxim admisibilă este de 25-50 kPa pe adâncimea de
50 cm (Rusanov, 1992).
În ţara noastră, la etapa actuală, având în vedere că în unele ferme este
posibilă intensificarea procesului de mecanizare şi utilizarea în agricultură a unor
echipamente agricole grele, de mare capacitate şi productivitate, trebuie să se ia în
considerare şi: presiunea în pneuri, dotarea tractoarelor şi maşinilor agricole cu cel
puţin roţi duble, viteza de deplasare.
Este recomandat, tuturor fermierilor, pentru utilizarea corectă a maşinilor
agricole grele, asistenţă tehnică de specialitate, în special atunci când sunt folosite pe
soluri lutoase şi prăfoase, pe soluri argiloase cu drenaj intern slab şi care au risc
ridicat privind degradarea prin compactare.
În condiţiile în care astfel de maşini agricole nu sunt utilizate corespunzător
se produce rapid compactarea antropică de mare adâncime cu toate consecinţele
negative asupra diferitelor procese şi regimuri din sol, asupra producerii şi dezvoltării
biomasei etc.

3.2.1.2. Degradarea agrochimică

Degradarea agrochimică a solului este un proces complex, care constă în
reducerea cantitativă şi calitativă a rezervei de materie organică şi de nutrienţi
accesibili, în modificarea negativă a echilibrului elementelor chimice şi a capacităţii
sale de tamponare.
Cantitatea şi calitatea materiei organice reprezintă una dintre cele mai
importante caracteristici agrochimice ale solului care influenţează nivelul său de
fertilitate şi productivitate.
Importanţa carbonului organic în productivitatea şi calitatea mediului este
determinată de rolul său în aprovizionarea cu nutrienţi a plantelor, în creşterea
capacităţii de tamponare, în stabilizarea structurii, în îmbunătăţirea caracteristicilor
solului în relaţie cu apa.
Echilibrul tuturor elementelor chimice, nu numai a celor de nutriţie,
reprezintă un important indicator al utilizării durabile a terenului agricol.
În agricultura convenţională, procesele de mineralizare a materiei organice
sunt accelerate datorită lucrării intensive a solului şi cantităţii reduse de resturi
vegetale sau alte materiale organice încorporate în sol. Ca urmare, conţinutul de
carbon organic în solurile arabile a scăzut simţitor, iar calitatea s-a deteriorat, afectând
toate celelalte caracteristici şi procese.
Scăderea conţinutului şi degradarea calitativă a materiei organice are pe
termen lung, numeroase consecinţe negative, solurile devenind mult mai vulnerabile
în raport cu procesele privind: destructurarea, eroziunea, acidifierea, salinizarea,
dezechilibrele nutritive, seceta etc.
S-a apreciat, că dintre solurile degradate, cel mai puternic afectate sunt cele
care au conţinut iniţial redus de carbon organic.
De aceea, restaurarea cantitativă şi calitativă a carbonului organic este
văzută ca cea mai bună soluţie tehnologică de îmbunătăţire a stării solului şi în
consecinţă şi a altor resurse de mediu.
Se apreciază, că dacă, în sol conţinutul de carbon organic ar creşte anual cu
0,01 % pe adâncimea de 1 m, atunci şi „sechestrarea” sau reţinerea carbonului în sol
ar atinge o acumulare de circa 3,0 Pg.an-1, la o medie a densităţii aparente a solului de
1,50 g.cm-3. Astfel, rata de „sechestrare” a carbonului în sol ar devini aproape egală cu
rata anuală de creştere a concentraţiei de carbon în atmosferă (Lal şi colab., 1995).
 Rezerva totală de carbon organic în soluri este estimată la aproximativ 1550
Pg (1 Petagram1015 g), ea fiind de două ori mai mare decât rezerva atmosferică, care
este de circa 750 Pg şi de aproape trei ori mai mare decât rezerva biotică de 550 Pg
(Lal şi colab., 1995).
În Europa, ca urmare a agriculturii convenţionale intensive, conţinutul de
materie organică pe diferite soluri cultivate s-a redus simţitor, provocând astfel
deteriorarea stabilităţii agregatelor structurale la apă, afectând proprietăţile de reţinere
a apei, de tamponare, de accesibilitate a nutrienţilor şi activitate biologică.
În agricultura intensivă practicată în ţările sau zonele dezvoltate, puternic
industrializate, aplicarea în doze mari a îngrăşămintelor cu grad ridicat de solubilitate,
a provocat contaminarea apelor freatice şi de suprafaţă, în special în zonele
vulnerabile la eroziune şi degradare fizică prin procese de crăpare, crăpăturile
reprezentând căi preferenţiale de scurgere spre freatic.
În ţări: Belgia, Olanda, Germania, Elveţia, prin centrele de consultanţă
agricolă, fermierii sunt îndrumaţi spre o nouă strategie de utilizare a diferitelor tipuri
de îngrăşăminte, de reducere severă a cantităţilor aplicare în următorii ani, dar în
condiţiile păstrării echilibrului dintre diferiţii nutrienţi din sol (Oenema şi Jansen,
2005).
În agricultura cu resurse limitate practicată în ţări mai puţin dezvoltate,
dimpotrivă, balanţa elementelor nutritive în sol este negativă, existând, de asemenea,
şi dezechilibre între diferiţii nutrienţi, ca urmare a aplicării unor cantităţi extrem de
reduse şi de îngrăşăminte, fără a lua în considerare conţinuturile şi raportul dintre
diferiţii nutrienţi din sol.
Deteriorarea accentuată a regimului trofic al solului prin necompensarea
elementelor nutritive extrase din sol odată cu recoltele agricole, conduce la epuizarea
rezervelor native din sol
În ţara noastră, în ultimii ani, s-au aplicat numai aproximativ 10 % din
necesarul de îngrăşăminte, neglijându-se, practic complet microelementele, astfel că
în perspectivă nu este posibilă asigurarea cu produse agroalimentare şi furajere de
calitate şi în cantităţi suficiente (Borlan Z., 1998).
Utilizarea necontrolată a îngrăşămintelor pe bază de azot a determinat
intensificarea proceselor de acidifiere pe solurile nesaturate în baze, şi extinderea
suprafeţelor cu soluri afectate, astfel că, aproape 60 % din suprafaţa agricolă din
ţara noastră este degradată.
Borlan (1998) arăta că, în ţările cu agricultură dezvoltată, combaterea
acidifierii este atât de importantă încât a devenit problemă de interes naţional,
guvernele suportând integral costurile necesare pentru păstrarea reacţiei solurilor la un
nivel acceptabil creşterii şi dezvoltării plantelor.
Alături de acestea, nu pot fi neglijate procesele degradării chimice a solurilor
prin salinizare, alcalizare, poluare, care afectează suprafeţe din ce în ce mai mari,
contribuind la reducerea severă a zonelor cu destinaţie agricolă şi la consecinţe grave
aspra mediului înconjurător.
Prevenirea degradării agrochimice trebuie să se bazeze pe studii de
specialitate, care să precizeze dozele, momentele de aplicare a agrochimicalelor, în
raport cu cerinţele plantelor cultivate şi cu nivelul de aprovizionare a solurilor în
elemente nutritive, tipurile de îngrăşăminte şi să monitorizeze consecinţele asupra
mediului înconjurător.

3.2.1.3. Degradarea biologică a solului

 Degradarea biologică a solului înseamnă deteriorarea modului de viaţă al
comunităţilor de vieţuitoare şi a funcţiilor pe care acestea le exercită.
Această degradare reprezintă consecinţa firească a factorilor care au condus
la procesele deteriorării fizice şi chimice a solului. Cauzele majore sunt: hrana
insuficientă, cantităţile mari de agrochimicale, afânarea sau deranjarea excesivă a
solului prin numeroase lucrări.
Managementul stării structurale a solului reprezintă principala cale de
control a proceselor biologice la nivel de micro- şi macro-scală.
Acest control poate fi realizat prin construirea unui mediu confortabil
determinat de modul de organizare al spaţiului poros, de mişcarea aerului şi apei în
sol şi materialele nutritive acumulate.
În relaţia: lucrarea solului - activitate biologică - procese de mineralizare -
formare de compuşi noi, cantitatea şi calitatea substratului sunt de cea mai mare
importanţă.
Lucrările solului au efecte complexe asupra mediului fizic, chimic şi biologic
al solului. Intensitatea de prelucrare a solului, cantitatea şi modul de încorporare a
resturilor vegetale influenţează conţinutul de apă din sol, starea de aeraţie,
temperatura şi contactul dintre particulele minerale şi cele organice. Aceste modificări
în mediul fizic al solului influenţează organismele care trăiesc în spaţiul respectiv,
variatele categorii de organisme răspunzând diferit la noile condiţii.
Modificările induse în sol de metodele de lucrare afectează cantitativ şi
calitativ populaţiile de vieţuitoare, prin reducerea lor numerică, prin schimbarea
diversităţii şi a activităţii lor.
La rândul lor populaţiile de vieţuitoare din sol manifestă o influenţă
deosebită asupra condiţiilor fizice şi chimice.
Organismele mai mari, cum sunt râmele, prin activitatea lor de forare în sol
produc modificări în morfologia internă a solului, prin crearea porilor largi, cu rol
deosebit de important în procesele de mişcare a apei şi aerului, şi în dezvoltarea
sistemului radicular al plantelor. În acelaşi timp prin deplasarea lor în sol înghit
cantităţi considerabile de sol pe care-l elimină într-o stare de humificare înaintată, şi
într-un amestec de particule fine minerale şi organice unite în microagregate
structurale naturale de calitate numite coprolite. Înmulţirea şi mişcarea lor în sol este
condiţionată de nevoia faţă de oxigen, de apă şi de hrană.
De aceea, indirect procesele degradării fizice şi chimice care conduc la
deteriorarea acestor condiţii, evident au consecinţe negative asupra vieţii acestora. De
asemenea, alături de macro-, şi mezoorganisme, microorganismele au rol esenţial în
descompunerea materiei organice şi în ciclul nutrienţilor din sol.
În sistemele conservative cu semănat direct, absenţa lucrării solului permite
acumularea de resturi vegetale la suprafaţa solului, furnizând hrană şi o protecţie
mai bună la suprafaţă împotriva eroziunii, modificând favorabil caracteristicile
ambientale de la suprafaţă şi din stratul de sol superior şi, în acest fel, creând un
micro-habitat favorabil pentru toate organismele din sol.
Masa microbiană din sol reacţionează diferit în raport cu modul său de
lucrare, de afânare, cu cât acesta este mai intens cu atât efectele negative vor fi mai
puternice. Astfel, hifele coloniilor de ciuperci, care sunt ramificate prin întregul profil
de sol pot fi direct dramatic afectate de către acţiunea mecanică a maşinilor agricole.
Coloniile bacteriene, care de regulă vieţuiesc în centrul agregatelor
structurale de sol, pot supravieţui atâta vreme cât acestea nu sunt degradate.
Populaţiile de microorganisme în primii 10 cm ai solului sunt mai reduse în
sistemele de lucrare convenţională, comparativ cu cele unde se practică semănatul
direct. Aceasta s-a datorat, atât creşterii conţinutului de materie organică şi
îmbunătăţirii calităţii sale, cât şi ameliorării unor caracteristici fizice ale solului
privind starea de aşezare, modul diferit de formare, redistribuire, morfologie a
macroporilor, creşterii conţinutului de apă.
În contrast cu sistemele convenţionale, în semănatul direct activitatea
biologică este mai intensă, datorită nu numai îmbunătăţirii condiţiilor de hrană, dar şi
formării macroporilor de origine biologică, în special prin activitatea râmelor.
Ca urmare a diferitelor sisteme tehnologice de lucrare a solului se produc, pe
de o parte, modificări cantitative şi calitative în structura populaţiilor microbiene, iar
pe de alta, devin diferite cerinţele faţă de anumite astfel de comunităţi. Astfel, în
sistemele conservative, şi mai ales la semănatul direct, ciupercile saprofite devin cele
mai importante, având rol major în descompunerea resturilor vegetale de la suprafaţa
solului, în timp ce bacteriile sunt cele mai importante în afânarea convenţională a
solului.
S-a constatat, de asemenea, că în sistemele conservative, mai ales în
semănatul direct, comparativ cu afânarea convenţională, formarea şi stabilizarea
agregatelor structurale este predominant determinată de către coloniile de fungi
(Beare şi colab., 1992). Aceste diferenţe sunt cel mai clar evidenţiate prin determinări
micromorfologice, care permit vizualizarea sugestivă a modului natural de organizare
a spaţiului poros.
În sistemele conservative, mai ales la semănatul direct, populaţia de
lumbricide a crescut semnificativ comparativ cu afânarea convenţională; în sistemele
convenţionale reducerea, chiar până la dispariţie, a lumbricidelor, ca şi a unor specii
de bacterii care au un rol deosebit de important în procesele descompunerii resturilor
organice şi vegetale şi ale formării humusului, ale stabilizării agregatelor structurale, a
fost determinată de hrana insuficientă şi deranjarea excesivă a solului, (Francis şi
Knight, 1993).
Rolul deosebit al lumbricidelor în creşterea şi conservarea stării de fertilitate
a solului a fost subliniat în numeroase studii. Printre cele mai recente şi sugestive sunt
cele efectuate în Brazilia. În această ţară s-a trecut la agricultura conservativă cu mai
bine de 30 de ani în urmă, azi numai semănatul direct practicându-se pe o suprafaţă de
peste 18 milioane hectare, fiind sistemul cel mai preferat de către fermieri. Chiar din
perioada imediat următoare după introducerea în practică a acestui sistem, prin simple
observaţii empirice, s-a constatat o creştere puternică a populaţiei şi biomasei de
lumbricide, depăşind de 3 până la 5 ori pe cea din zonele forestiere. Aceasta i-a
determinat pe localnicii care practicau semănatul direct să fondeze, încă din acea
etapă de început a agriculturii conservative (între 1970-1980), „Clube de Minhoca”
adică, aşa numitul „Club al Fauniştilor”. Cercetări recente susţin, cu date specifice,
atât creşterea populaţiei şi a masei lumbricidelor, cât şi a rolului acestora în
îmbunătăţirea şi conservarea fertilităţii solului (Brown şi colab., 2003).
În ţara noastră, deşi Papacostea (1976) arăta, cu 30 de ani în urmă, că
funcţiile ecologice ale solului pot fi realizate numai împreună de structurile vii şi nevii
din sol, iar Zarnea (1994) accentua, 20 de ani mai târziu, că activitatea biologică
normală atinge nivelul maxim doar atunci când condiţiile de mediu sunt optime în
raport cu necesităţile speciilor, totuşi, s-au realizat de-a lungul timpului, prea puţine
progrese pentru îmbunătăţirea mediului lor de viaţă în sol prin aplicarea unor sisteme
tehnologice mai puţin agresive.

3.2.2. Degradarea apelor de suprafaţă şi de adâncime

 Degradarea calităţii apelor de suprafaţă şi de adâncime înseamnă
acumularea în conţinuturi ridicate, peste limitele admisibile, a unor, sedimente şi
compuşi chimici care pot afecta mediul de viaţă al diferetelor organisme.
În sistemele tehnologice agricole intensive, degradarea calităţii apelor este
determinată de folosirea unor cantităţi excesive de fertilizanţi sau alte agrochimicale,
iar pe terenurile în pantă de procesele de scurgere.
Indirect, pe termen lung, acest proces este influenţat de reducerea
conţinutului şi degradarea calităţii materiei organice, ambele favorizând creşterea
vulnerabilităţii solurilor la destructurare, eroziune, crăpare, care la rândul lor
facilitează levigarea diferiţilor compuşi chimici în adâncime, fiind procese care se
produc în lanţ, intercondiţionându-se. Datorită degradării agregatelor structurale de
sol (a reducerii/pierderii hidrostabilităţii) sunt intensificate procesele de crăpare, în
masa solului dezvoltându-se căi preferenţiale de curgere a apei încărcate cu nutrienţi,
şi alţi compuşi chimici cu grad diferit de toxicitate, care pot ajunge în apele freatice de
adâncime, contaminându-le.
În agricultura convenţională, cu precădere pe terenurile în pantă, ca urmare a
proceselor erozionale de scurgere, au loc în aval fenomene de colmatare, depunere a
sedimentelor, adică a fracţiunilor solide încărcate cu materie organică, pesticide,
nutrienţi, agenţi patogeni etc.
Prin ambele procese sunt deteriorate toate mediile acvatice de suprafaţă, fie
că sunt curgătoare sau stătătoare. Aceasta este una dintre cele mai alarmante
probleme la nivel mondial, dar şi pe plan naţional şi local.
Pe plan local impactul negativ al scurgerilor lichide şi solide asupra
colmatării şi degradării calităţii apei a fost analizat în Bazinul „Cuibul Vulturilor”
(Purnavel şi colab. 2004). Rezultatele obţinute au arătat că într-o perioadă de 14 ani
procesul de colmatare al Bazinului „Cuibul Vulturilor” a crescut cu o medie anuală de
2,3 % reducându-se volumul de stocare a apei; rezultatele obţinute privind
concentraţia diferitelor elemente chimice acumulate, care au ca sursă agrochimicalele
utilizate pe terenurile agricole, deşi creşte în perioada când solul nu este protejat de
vegetaţie, totuşi ca urmare a proceselor de diluţie, arată că nu s-au depăşit limitele
admisibile; de aceea, din acest punct de vedere, se consideră că nu este afectată
calitatea apei. A fost studiată şi calitatea apei freatice ca sursă de apă potabilă sub
impactul eroziunii prelevând probe de apă din 19 puţuri de adâncime, situate pe un
traiect transversal de deal în apropiere de Perieni, analizând: reacţia, turbiditatea,
conţinutul de azot, fosfor, sodiu, potasiu şi clor. Rezultatele obţinute pe o perioadă de
4 ani au evidenţiat că, concentraţiile determinate în diferitele elemente au variat în
raport cu localizarea puţurilor de control. Intervalul de variaţie al concentraţiei
diferitelor elemente a fost mai mare în zona de platou depinzând de sezonul de
vegetaţie. Valorile numerice ale conţinutului de azot şi potasiu au fost mari, de-a
lungul sezoanelor de vegetaţie în puţurile de adâncime situate în amonte şi respectiv
în aval, comparativ cu cele situate pe platou. Conţinutul elementelor analizate din
zona de platou, sunt situate în intervalul limitelor admisibile, cu excepţia concentraţiei
de nitraţi. În zonele din amonte şi aval, concentraţia nitraţilor şi a fosfaţilor depăşesc
limitele admisibile pentru apa potabilă conform standardelor româneşti, celelalte
elemente fiind în intervalul normal de variaţie.
Modificarea calităţii apelor de suprafaţă afectează organoleptic întregul
ecosistem acvatic, în special fondul piscicol, dar şi alte organisme, prin reducerea
pătrunderii luminii solare, intensificarea eutrofizării şi modificarea mediului de viaţă.
Pentru apa potabilă, Uniunea Europeană, a impus, cu ani în urmă, o limită
maximă de 50 mg.l-1 de nitraţi, şi de 0,1 g.l-1 pentru oricare tip de pesticid sau erbicid
şi de 0,5 mg.l-1 pentru toţi aceşti compuşi în total. Limite similare au fost adoptate şi
în SUA, ele fiind folosite deja ca „ghid” în alte ţări pentru elaborarea legislaţiei.
Aceste limite reflectă o măsură deosebită de siguranţă pentru protejarea sănătăţii. În
România, limite similare, ca şi măsuri de protecţie a apelor sunt redate în “Cod de
bune practici agricole” (2003).
Deşi degradarea apelor de suprafaţă şi a celor freatice, inclusiv a apei
potabile, are un caracter local, este totuşi reală şi reprezintă una dintre consecinţele
cele mai grave care se manifestă în sistemele de agricultură convenţională, de aceea
trebuie luate toate măsurile posibile pentru a preveni astfel de efecte.
Minimizarea pierderilor de sol şi agrochimicale, şi în consecinţă şi a
contaminării apelor, a reprezentat unul dintre motivele majore pentru care s-a trecut la
sistemele conservative. Cel mai frecvent aceasta se realizează prin reducerea
volumului scurgerilor ca urmare a creşterii vitezei de infiltraţie a apei în sol, mai ales
în perioada de vegetaţie a culturilor, fiind determinată la rândul său de volumul mai
mare al macroporilor, al bioporilor asociaţi cu activitatea biologică mult mai intensă,
în special a lumbricidelor, de nivelul lor ridicat de continuitate, ca şi de o mai bună
stabilitate a sistemului poros.
În tehnologiile de afânare convenţională, mişcarea apei în sol spre freatic se
produce în mod normal prin întreaga masă de sol, în timp ce prin aplicarea afânării
conservative fluxul de apă se mişcă special prin biopori, astfel încât procesele de
penetrare sunt mult mai rapide şi mai intense şi în consecinţă şi cantitatea de sol
antrenată (încărcată şi cu diferiţi compuşi chimici) este mai mică, astfel încât şi
potenţialele procese de contaminare a freaticului sunt la rândul lor mai reduse.
Studii recente au arătat că în sistemele conservative, doar în caz extrem de
cădere a precipitaţiilor foarte intense, imediat după diferite tratamente chimice, mai
ales în perioadele din afara sezonului de vegetaţie, compuşii chimici adsorbiţi,
inclusiv diferite pesticide, pot fi levigaţi în cantităţi mai mari decât în condiţii
normale, aproximativ 5 % faţă de 1 % din masa aplicată (Flury, 1996).
În sistemele conservative cea mai mare parte din cantitatea de apă, care
pătrunde în sol în perioada de vegetaţie, este stocată în zona sistemului radicular, doar
o mică parte se infiltrează în adâncime fără a ajunge la freatic, chiar dacă pânza de
apă freatică este situată mai aproape de suprafaţa solului, reprezentând şi din acest
punct de vedere o soluţie viabilă pentru reducerea degradării apelor freatice.

3.2.3. Degradarea atmosferei

Degradarea atmosferei, într-o privire simplistă, constă în creşterea
concentraţiei unor compuşi chimici, în încălzirea sa excesivă, în acumularea
particulelor minerale de sol.
Agricultura convenţională este considerată una dintre cauzele importante ale
schimbărilor climatice globale. La ora actuală, este demonstrat din punct de vedere
ştiinţific, că lucrarea intensivă a solului prin arătură la cormană, reprezintă o cauză
importantă a creşterii concentraţiei de CO2 în atmosferă, acest fapt petrecându-se mai
ales în ultimele câteva decenii.
Lucrarea intensivă a solului în agricultură a condus la pierderi majore ale
carbonului din sol, care variază între 30 şi 50 %.
Aceste pierderi sunt legate de fracturarea şi mărunţirea excesivă a solului la
suprafaţă, care facilitează mişcarea şi emisia în atmosferă a CO2 şi pătrunderea O2
din atmosferă în sol. Lucrarea solului prin arătură cu întoarcerea brazdei contribuie
la încorporarea cantităţilor reduse de resturi vegetale în sol, astfel că suprafaţa
rămâne curată, neuniformă şi afânată pentru perioade îndelungate în cursul anului,
fiind în acest mod accesibilă pentru transferul maxim al CO2 din sol în atmosferă.
Alte cauze se referă la arderea resturilor vegetale, la exploatarea excesivă a fondului
forestier, iar în zonele cu agricultură de subzistenţă, la absenţa îngrăşămintelor.
Mai mult decât atât, intensificarea agriculturii convenţionale este considerată
ca factor major care a influenţat degajarea din sol în atmosferă a „gazelor de seră”,
cum sunt: oxizii de azot şi metanul, contribuţia agriculturii fiind apreciată la 20 %.
Solurile sunt considerate factor-sursă de emisie, ca şi de reţinere a diferitelor categorii
de gaze active. Emisia din sol a CO2 , CH4 şi respectiv N02 este estimată la 1173,60 şi
4,7 Tg an-1 (1Tg=tera gram1012 g); emisiile totale din surse agricole ale acestor gaze
au fost estimate în 1990 la 6527,2 şi respectiv 5,3 Tg (Watson şi colab., 1992, citat de
Lal, 1995; 1997).
În magnitudinea şi tendinţa sezonieră privind degajarea gazelor din sol
managementul de la suprafaţa solului, lucrarea solului - covorul vegetal, şi în mod
deosebit acumularea materiei organice, au rol hotărâtor.
Se apreciază, că resursele de sol ale omenirii ar putea deveni factorul cheie în
„sechestrarea” carbonului în matricea solului şi în acest mod în reducerea efectului
gazelor de seră.
S-a pus problema dacă există o posibilitate tehnologică de afânare a solului
care să contribuie măcar la reducerea emisiilor aşa numitelor „gaze de seră”.
Alternativa a fost găsită în sistemele conservative de afânare a solului. Studii recente
au evidenţiat că prin creşterea conţinutului de materie organică şi printr-o deranjare
minimă a solului astfel de gaze pot fi mai bine adsorbite de particulele minerale şi
organice şi „sechestrate” în masa solului.
Defrişarea pădurilor, arderea materialelor vegetale şi alte modificări în modul
de folosinţă a terenului au contribuit la încălzirea globală a atmosferei, cu aproximativ
14%. Studii recente au arătat că în Europa temperatura medie a aerului a crescut cu
0,3-0,6 0C, modelele de prognoză climatică prevăd că această creştere va continua.
Pentru „sechestrarea” carbonului şi a altor gaze în sol sunt adoptate
diferite strategii: introducerea sistemelor conservative de afânare a solului,
gospodărirea resturilor vegetale la suprafaţa solului şi în primii 10 cm,
îmbunătăţirea actualelor tehnologii de cultivare a plantelor, utilizarea de noi specii
de plante, restaurarea solurilor degradate.

3.2.4. Degradarea biodiversităţii

Degradarea biodiversităţii se referă la modificările negative care se produc
la toate speciile de vieţuitoare şi plante care trăiesc în diferite medii.
De exemplu, păstrarea suprafeţei solului curată de resturi vegetale pentru
perioade lungi de timp din cursul anului afectează mediul de viaţă al diferitelor
vieţuitoare, cum ar fi: păsări, animale mici, reptile etc., prin absenţa hranei şi a
posibilităţilor de protecţie.
Lucrarea intensivă a solului, ca şi cantităţile mari de agrochimicale
influenţează negativ flora şi fauna din sol, compusă din numeroase organisme (de la
bacterii şi ciuperci microscopice, la lumbricide, nematozi etc.), reducând semnificativ
rolul acestora în procesele de formare a solului, în gradul de accesibilitate al
nutrienţilor, în controlul biologic al unor dăunători.
Diversitatea vegetaţiei este negativ influenţată prin extinderea exagerată doar
a unor culturi agricole, fără îmbinarea armonioasă a acestora cu cele horticole,
floricole, viticole, forestiere, prin practicarea monoculturii sau a rotaţiilor scurte, şi
chiar prin eliminarea plantelor spontane nedorite.
3.3. Sunt răspândite procesele degradării solului datorate agriculturii
convenţionale
Extinderea, ca şi intensificarea degradării mediului înconjurător prin diferite
procese, s-a produs în toate eco-regiunile, indiferent de condiţiile economice, sociale
şi politice. Acest fapt a determinat comunitatea ştiinţifică să organizeze la nivel
internaţional o evaluare la nivel global privind principalele procese prin care se
degradează diferitele componente ale mediului înconjurător, şi extinderea acestora.
Activitate de pionierat a fost realizată în proiectele internaţionale
GLASOD/ASSOD/SOVEUR (Global Assessment of Soil Degradation - Evaluare
Globală a Degradării Solului), coordonate de International Soil Reference and
Information Centre, Wageningen-Olanda, la care a participat şi România(Oldeman,
1991).
Lucrarea respectivă are un grad ridicat de generalizare, unele procese
specifice diferitelor ţări nu au fost suficient de bine reprezentate. Datele publicate se
referă la zona cuprinsă între 720 latitudine nordică şi 570 latitudine sudică.
S-a evidenţiat, că din suprafaţa totală a uscatului de 13.013 mil. ha, terenurile
neproductive reprezintă 1.469 mil. ha (adică 11,3 %), terenurile stabile ocupă 3.671
mil. ha (28 %), iar terenurile nedegradate 5.909 mil. ha (45,5 %) şi cele degradate prin
activitate umană 1.964 mil. ha (15,2 %).
Principalele procese ale degradării solului pe glob, care afectează în
diferite grade de intensitate mari suprafeţe, sunt:
 eroziunea hidrică şi eoliană (care determină pierderea stratului fertil de sol de la
suprafaţă, deformarea terenului, colmatarea şi sedimentarea),
 compactarea,
 excesul de apă,
 sărăcirea solului în materie organică şi elemente nutritive,
 salinizarea,
 acidifierea
 poluarea.

3.3.1 Eroziunea hidrică

Eroziunea prin apă este, pe departe, cea mai importantă formă a degradării
terenului, afectând 1094 milioane hectare, regăsindu-se în toate continentele, fiind
ceva mai intensă în climatele umede. Dintre diferitele forme de manifestare a
eroziunii cea mai răspândită este scurgerea de suprafaţă afectând la nivel mondial 920
milioane hectare, din care 220 milioane hectare sunt atât de grav degradate, încât nu
mai pot fi redate agriculturii, astfel că trebuie scoase din circuitul agricol.
În Europa, în zonele vulnerabile, intensificarea eroziunii a fost determinată de
practicarea agriculturii convenţionale, afectând aproape toate ţările într-o măsură mai
mare sau mai mică. Astfel, aproximativ 115 milioane de hectare (12 % din totalul
teritoriului, adică de aproape două ori suprafaţa Franţei) sunt afectate de eroziune
hidrică, şi 42 de milioane hectare (4 % din teritoriul Europei) sunt afectate de
eroziune eoliană (Morgan, 1992).
În ţara noastră, eroziunea prin apă afectează aproape 50 % din terenurile
agricole şi arabile, anual pierzându-se prin eroziune aproximativ 126 milioane de
tone sol fertil (Moţoc, 1982).

3.3.2 Degradarea chimică

 Degradarea chimică a solului afectează 239 milioane hectare la nivel mondial.
Cele mai importante cauze sunt greşelile tehnologice agricole, la care se mai adaugă şi
activităţile industriale şi bioindustriale. În Europa, forma dominantă a degradării
chimice o reprezintă poluarea.

3.3.3 Degradarea fizică

Degradarea fizică a solului, care este determinată de către activităţile
antropice, afectează la nivel mondial o suprafaţă de 83 milioane ha, adică 4 % din
totalul suprafeţelor total degradate. Cele mai importante forme ale proceselor
degradării fizice, ca urmare a activităţilor antropice necorespunzătoare, se referă la
compactare şi crustificare.
Cea mai mare suprafaţă degradată prin compactare antropică, datorată în
principal utilizării în agricultură a maşinilor agricole grele şi păşunatului excesiv, este
situată în Europa, fiind de aproximativ 68 milioane ha.
Destructurarea şi crustificarea solului, determinate de lucrarea excesivă,
insuficienta acoperire a suprafeţei solului cu un covor vegetal protector de resturi
vegetale sau vegetaţie naturală, afectează cele mai mari suprafeţe în Africa (18
milioane hectare teren agricol) şi în Asia (10 milioane hectare).
Pentru degradare fizică antropică, la nivel mondial, sunt considerate două
cauze majore, greşelile tehnologice agricole (răspunzătoare pentru 80 %), şi
păşunatul excesiv (pentru 20 %).
Privind nivelul de intensitate a degradării, din întreaga suprafaţă afectată la
nivel mondial, 305 milioane ha sunt sever şi extrem degradate. Pe această suprafaţă,
care reprezintă practic mărimea Indiei, procesele de restaurare, pentru a atinge starea
originală, s-ar putea realiza doar prin investiţii majore şi măsuri tehnice deosebite,
deoarece aceste zone şi-au pierdut productivitatea. Cea mai mare suprafaţă sever şi
excesiv degradată este răspândită în Africa (40 %) şi în Asia (36 %).
În categoria, terenurilor, care sunt moderat degradate prin activităţi antropice
se regăsesc aproximativ 910 milioane ha. Aceste suprafeţe sunt încă pretabile
desfăşurării activităţilor agricole, prezentând însă o scădere serioasă a productivităţii,
ce poate fi refăcută prin măsuri tehnologice corespunzătoare.
Această „zonă” a degradării moderate rebuie să fie, nu numai în atenţia
practicienilor, ori a comunităţii ştiinţifice, dar şi în atenţia factorilor decizionali,
întrucât dacă nu sunt luate în timp util măsuri de ameliorare a terenurilor respective,
se trece în faza degradării severe.
Zonele slab degradate, acoperă o suprafaţă de 749 milioane ha, caracterizate
printr-o uşoară scădere a productivităţii, şi pot fi refăcute prin luarea măsurilor agro-
tehnologice curente.
În ţara noastră, comparativ cu situaţia pe plan mondial, terenurile total
neproductive au pondere redusă; nu sunt prezente zone deşertificate şi nici zone cu
agricultură primitivă. Date detaliate privind starea de calitate a solului, procesele
degradării solului, intensitatea de manifestare şi extinderea lor au fost redate de-a
lungul anilor în cadrul programelor de monitorizare a solului sub coordonarea ICPA.
Astfel, există o mare varietate de factori limitativi şi procese de origine naturală şi
antropogenă, care afectează capacitatea productivă a solurilor (Tabelul 1).
În România, cele mai importante procese privind degradarea solului, care
afectează suprafeţe mari de terenuri, se referă la: eroziune (47%), secetă (48%), exces
temporar de apă (25%), conţinut redus de humus (50%), conţinut redus de fosfor
accesibil (42%), aciditate (23%), compactare secundară (44%), compactare primară
(14%).
Pe plan mondial, după această perioadă, din păcate, datorită absenţei
fondurilor nu a mai fost posibilă continuarea studiilor, şi nici o instituţie nu a fost
împuternicită pentru monitorizarea şi evaluarea la zi a proceselor degradării
terenurilor, identificate anterior prin proiectul GLASOD, şi nici pentru elaborarea
strategiilor de ameliorare şi conservare a solului.
De aceea, comunitatea ştiinţifică trebuie să furnizeze organismelor
decizionale, la toate nivelurile, informaţii pertinente care să le permită luarea
hotărârilor corecte pentru elaborarea politicilor agrare şi a strategiilor în stabilirea
folosinţei terenurilor, a managementului, a sistemelor tehnologice de cultivare a
plantelor, a stimulentelor, ca şi a măsurilor coercitive.
Tabelul 1. Factori limitativi ai capacităţii productive a solurilor agricole în România (mii
ha) (M. Dumitru şi colab., 1999; Anuar Statistic, 2001)
Factori restrictivi Suprafaţă Suprafaţă
agricolă arabilă
mii hectare
Eroziune a solului prin apă, din care: 6300 2100
- alunecări de teren 702
Eroziune eoliană 378 273
Secetă frecventă 7100
Sărăturare a solului 614
Exces de apă periodic în sol 3781
Compactare primară a solului 2060
Schelet excesiv la suprafaţa solului 300 52
Rezervă mică - extrem de mică de 7485 4525
humus
Aciditate puternică şi moderată 3424 1867
Alcalinitate ridicată 223 135
Asigurare slabă cu azot 5110 3061
Asigurare slabă cu fosfor mobil 6330 3401
Asigurare slabă cu potasiu mobil 787 312
Carenţe de microelemente (zinc) 1500
Compactare secundară (antropică) 6500
Crustificarea 2300
Distrugere a solului prin diverse 15
excavări
Acoperire a terenurilor cu deşeuri şi 18
reziduuri solide
Poluare chimică a solului, din care: 900
- excesiv poluate 200
- poluarea cu petrol şi apă sărată 50
- poluare cu substanţe purtate de 147
vânt

3.4. Cum poate fi lucrat solul

Ca urmare a extinderii proceselor degradării solului datorită agriculturii

convenţionale şi a greşelilor tehnologice, de-a lungul anilor, au fost studiate şi
implementate în practică aşa numitele tehnologii agricole conservative.
Aceste tehnologii conservative au contribuit substanţial la ameliorarea şi
îmbunătăţirea stării de fertilitate şi productivitate a solului şi în consecinţă a altor
resurse de mediu. Cea mai importantă componentă a sistemelor tehnologice
conservative, ca şi în cazul celor convenţionale, o reprezintă lucrarea solului -modul
de afânare, de prelucrare - şi introducere a seminţei.
Trecerea de la sistemele convenţionale de lucrare a solului la cele
conservative nu a fost simplă şi a dat naştere la o mulţime de întrebări la care au
fost necesare răspunsuri pertinente, bine fundamentate ştiinţific, parte dintre ele
fiind obţinute prin cercetări fundamentale şi aplicative realizate în condiţii
specifice locale.
 Dintre cele mai importante întrebări referitoare la lucrarea conservativă a
solului le menţionăm pe următoarele:
 Ce condiţii trebuie să îndeplinească terenul, respectiv solul pentru lucrarea
conservativă, sau cu alte cuvinte care este nivelul de pretabilitate?
 Cum pot fi controlate buruienele, mai ales cele perene?
 Cum pot fi gospodărite resturile vegetale de la suprafaţa solului şi care vor fi
consecinţele la nivel de macro- şi microscală a teritoriului?
 Care boli şi dăunători devin mai agresivi şi ce asolamente ar putea fi folosite
pentru reducerea sau evitarea intensificării atacurilor?
 Care sunt însuşirile solului cel mai puternic influenţate şi care sunt implicaţiile
sau consecinţele modificării lor pe termen lung, în diferite condiţii de sol şi
climat, asupra altor componente ale mediului înconjurător?
 Cerinţele faţă de fertilizare rămân neschimbate în comparaţie cu sistemele
convenţionale?
 Cum pot fi aplicaţi fertilizanţii, amendamentele chimice şi îngrăşămintele
organice?
 Ce modificări trebuie efectuate în sistema maşinilor agricole?
 Este posibil ca rezultatele obţinute în parcele mici experimentale să fie
extrapolate în zone similare, sau aceleaşi rezultate să fie obţinute şi pe suprafeţe
mari, şi la nivelul fermei?
 Sunt eficiente economic, sub aspectul consumurilor energetice şi al productivităţii
muncii, astfel de sisteme de lucrare a solului?
 Ce modificări sociale se produc, pe termen lung, în zonele rurale?
Numeroase rezultate obţinute în câmpuri experimentale, pe parcele mici, şi în
loturi demonstrative, pe suprafeţe mai mari, inclusiv la nivelul fermelor agricole, în
diferite ţări, au oferit deja, în mare parte, răspunsuri satisfăcătoare la cele mai multe
dintre aceste întrebări.
Sistemele de lucrare conservativă a solului au început să se experimenteze
pentru prima dată în anii 1950 în Statele Unite, la Universitatea din Ohio în climat
umed-călduros, pe terenuri plane, cu soluri fertile, bogate în humus, permeabile, fără
exces de umiditate, cultivate iniţial în monocultură de porumb de mare productivitate.
Rezultate încurajatoare fiind obţinute încă din 1950 şi de Barron şi colab. (citaţi de
Philips şi colab., 1980) în Ohio.
Apariţia acestei noi strategii, considerată ca ameliorativă şi conservativă,
încă de acum o jumătate de secol, a fost determinată mai mult de îngrijorarea
comunităţilor umane faţă de intensificarea proceselor degradării solului şi a altor
resurse ale mediului înconjurător ca urmare a practicării agriculturii
convenţionale, decât de securitatea alimentară.
Dezvoltarea şi extinderea sistemelor conservative de afânare a solului au fost
datorate, pe de o parte, de progresele industriei chimice în diversificarea sortimentului
şi acţiunii erbicidelor, iar pe de alta, de progresele industriei maşinilor agricole,
apariţiei noilor tipuri de echipamente agricole de afânare a solului, şi în special a
semănătorilor care permit semănatul direct, adică aşezarea precisă a seminţelor în sol
şi într-un foarte bun contact cu solul, fără lucrarea lui prealabilă, cu o deranjare
minimă a acestuia.
Succesul ameliorării şi conservării stării solului prin astfel de tehnologii a
fost şi este strâns legat de interacţiunea complexă dintre condiţiile naturale (relief,
climat, sol), care determină nivelul de susceptibilitate sau de vulnerabilitate al
terenului la procesele de degradare, condiţiile tehnico-economice şi politice care
influenţează modul de folosinţă al terenului, stimulentele şi acţiunile coercitive
guvernamentale destinate agriculturilor pentru protejarea solului şi în general a
mediului înconjurător, şi nu în ultimul rând condiţiile sociale din mediul rural.
În agricultura conservativă este absolut necesar ca, pe lângă lucrarea solului,
şi celelalte componente ale sistemului tehnologic agricol (fertilizare, rotaţie a
culturilor, irigaţie, lucrări de întreţinere în perioada de vegetaţie, recoltare, transport al
recoltei) să fie aplicate numai în acord cu specificul local, numai în funcţie de
condiţiile de pretabilitate a terenului, şi numai pe baza studiilor de specialitate.
În cadrul sistemului tehnologic agricol conservativ, în procesele complexe
de ameliorare, refacere şi conservare a fertilităţii solului, rol hotărâtor au modul de
afânare şi mobilizare a solului.
Din punct de vedere pedologic, lucrarea solului reprezintă componenta
tehnologică cea mai importantă, fiind de altfel şi criteriul major care deosebeşte
agricultura conservativă de cea convenţională.
Pe de o parte, solul face parte integrantă dintr-un sistem dinamic complex, care este în
permanentă schimbare, caracteristicile sale sunt extrem de diferite şi variate, iar pe de
alta, cerinţele plantelor agricole, ale noilor varietăţi genetice faţă de starea de afânare
a solului pot fi şi ele foarte diferite.
De aceea, nici un sistem tehnologic de cultivare a plantelor nu poate fi
generalizat în timp şi spaţiu, chiar şi pentru o zonă limitată, întrucât această
generalizare determină procese negative cu grave consecinţe asupra mediului.
În consecinţă, metodele tehnologice de lucrare a solului trebuie adaptate
condiţiilor locale specifice, selectând acea soluţie care corespunde cel mai bine în
raport cu indicatorii de pretabilitate şi cu cerinţele plantelor cultivate.

3.4.1 Care sunt principalele sisteme de lucrare a solului 

Definirea şi clasificarea sistemelor de lucrare convenţională şi conservativă a
solului depind de numeroşi factori, cum ar fi: modul de afânare, intensitatea şi
frecvenţa lucrării, tipul maşinilor agricole utilizate, gospodărirea resturilor vegetale
aflate la suprafaţa solului.

3.4.1.1. Sisteme convenţionale

Sistemele convenţionale sau tradiţionale sunt clasificate după diferite criterii.
În raport cu adâncimea şi scopul lucrării respective, care sunt considerate cele mai
importante criterii, sunt considerate trei categorii majore de lucrări ale solului:
primare, secundare şi de adâncime.
Lucrarea primară (sau principală) a solului este efectuată anual prin
afânarea energică a solului prin arătură cu întoarcerea totală sau parţială a brazdei.
Este efectuată pentru combaterea buruienilor prin încorporarea în adâncime a
seminţelor şi a rădăcinilor lor şi pentru încorporarea unor îngrăşăminte sau
amendamente, şi resturi vegetale, pentru facilitarea lucrărilor secundare destinate
pregătirii patului germinativ în vederea efectuării semănatului. Afânarea excesivă, ca
şi absenţa resturilor vegetale la suprafaţa terenului, care lasă solul descoperit pentru
diferite perioade de timp şi expus la acţiunea agresivă a factorilor naturali, favorizează
pierderile de apă prin evaporaţie şi prin scurgere pe terenurile în pantă, determină
creşterea vulnerabilităţii solului la destructurare, crustificare, eroziune, compactare
etc.
Lucrarea secundară a solului, care este efectuată după arătură, constă în
fragmentarea, mărunţirea bulgărilor şi macroagregatelor structurale de sol, în
realizarea unei suprafeţe uniforme, adică a unui pat germinativ „afânat, bine mărunţit
şi uniform”. Lucrarea secundară este în realitate compusă din mai multe operaţii în
raport cu tipul de sol, cu planta cultivată, şi maşinile agricole folosite. Aceste lucrări
deşi sunt aplicate pentru a facilita semănatul şi apoi pentru întreţinerea culturilor
agricole, totuşi în cele mai multe cazuri conduc pe termen lung la creşterea
vulnerabilităţii solului la degradare. Tot în categoria lucrărilor secundare sunt
cuprinse şi praşilele efectuate în perioada de vegetaţie a culurilor.
Lucrările de afânare adâncă (subsolajul, scarificarea) a solului sunt
necesare doar la anumite perioade de timp în scopul ameliorării straturilor de sol
compactate la adâncimi mari, datorită factorilor naturali şi/sau antropici, sau pentru
efectuarea lucrărilor de „drenaj cârtiţă”, fiind cuprinse de regulă în cadrul sistemele
convenţionale de afânare a solului. Aici se încadrează, de asemenea, lucrările de
desfundare, specifice pomiculturii şi viticulturii, efectuate în vederea înfiinţării
plantaţiilor.
Luând în considerare, alte două criterii: intensitatea şi frecvenţa de intervenţie,
sistemul convenţional de afânare a solului este împărţit în două categorii principale:
cu afânare-prelucrare intensivă şi redusă.
Cu afânare intensivă, în care lucrarea primară este efectuată prin arătură cu
întoarcerea brazdei, adesea până la 18-20 cm, chiar 25-30 cm, urmată de mai multe
lucrări secundare pentru pregătirea patului germinativ, semănat, întreţinere în
perioada de vegetaţie.
Cu afânare redusă, în care lucrarea principală este realizată prin discuire,
prin arătură superficială cu întoarcerea totală sau parţială a brazdei, sau prin cizelare,
urmată de lucrări secundare, de regulă mai puţine decât în primul caz, sau prin sisteme
complexe de afânare în care diferitele lucrări sunt efectuate cu echipamente agricole
performante la una, două treceri.
Prin reducerea intensităţii de lucrare a solului s-au obţinut recolte apropiate, uneori
superioare celor din varianta convenţională cu arătură prin întoarcerea brazdei; într-un
sistem rotaţional lucrarea redusă prin discuire nu conduce la efecte negative asupra
stării fizice a solului.

3.4.1.2. Sisteme de lucrare conservativă a solului

Definirea şi descrierea lucrărilor conservative, de-a lungul anilor, au
înregistrat unele modificări şi completări în raport cu progresele înregistrate în
dezvoltarea tehnicilor de afânare şi mobilizare a solului, ca şi de semănat.
Sistemele conservative se bazează pe afânarea mai puţin intensă a solului,
realizată prin diferite metode, fără întoarcerea brazdei şi numai în condiţiile păstrării
la suprafaţa solului a unei anumite cantităţi de resturi vegetale, fiind considerate din
acest motiv strategii ecologice de protecţie.
Lucrarea conservativă a solului este o expresie generică, care se referă
la o multitudine de metode de lucrare, de la semănat direct, până la afânarea şi
mobilizarea întregului profil de sol, excluzând întoarcerea brazdei şi arderea
miriştii, permiţând menţinerea resturilor vegetale pe suprafaţa solului sau aproape
de suprafaţa solului şi/sau păstrarea afânată şi granuloasă a suprafeţei solului, în
scopul reducerii eroziunii şi a îmbunătăţirii relaţiilor solului cu apa”.
Pentru aprecierea şi încadrarea rapidă a unui sistem tehnologic de lucrare a
solului în categoria conservativă, a fost introdus un indicator simplu şi practic de
evaluare directă şi imediată în câmp, şi anume: gradul de acoperire a suprafeţei solului
cu resturi vegetale sau culturi protectoare.
 Astfel, după semănat sau în perioadele când solul nu este cultivat,
suprafaţa acoperită a solului cu resturi vegetale rămase de la cultura
premergătoare trebuie să fie de cel puţin 30 %.
Acest indicator este considerat suficient şi eficient pentru zone unde
potenţialul de evapotranspiraţie este relativ ridicat şi precipitaţiile sunt moderate.
Pentru zone unde potenţialul de evapotranspiraţie scade şi precipitaţiile cresc este
necesar să se extindă acest indicator la „acoperirea permanentă a suprafeţei solului cu
plante protectoare sau covor vegetal viu” sau la „încorporarea în stratul superficial al
solului acolo unde resturile vegetale de la planta premergătoare sunt în cantităţi prea
mari”.
În general, după efectuarea semănatului, nivelul de acoperire a solului cu
resturi vegetale este foarte diferit, fiind în funcţie nu numai de metoda de afânare a
solului, ci şi de plantele anterior cultivate.
Într-un studiu efectuat în SUA, suprafaţa solului care a rămas acoperită cu
resturi vegetale a variat de la 5 la 80 %, în funcţie de metoda de afânare şi de culturile
premergătoare (Steiner şi colab., 1994) (Tabelul 1).

Tabelul 1. Suprafaţa solului (%) acoperită cu resturi vegetale în funcţie de metoda de

afânare şi planta premergătoare (Steiner şi colab., 1994)
Metoda de afânare a solului Plante Plante
fragile1 nefragile2
Arătură cu întoarcerea brazdei 0-5 0-10
Afânare prin discuire 5-15 10-20
Afânare cu subsolier 60-80 70-90
Afânare cu cizel simplu 40-60 60-80
Afânare cu plug cizel 30-40 50-70
Afânare cu cultivatorul 35-50 60-70
Afânare prin discuire urmată de 30-50 50-70
nivelare
1
- mazăre, fasole, cartofi, soia, floarea soarelui, legume;
2
- orz, grâu, ovăz, orez, porumb, sorg, bumbac.
Sunt situaţii specifice în care resturile vegetale rămase la suprafaţa solului
sunt în cantităţi reduse şi nu pot asigura un covor suficient de protector împotriva
factorilor agresivi ce determină procesele de degradare, fie datorită condiţiilor
climatice (în zonele semiaride), fie recoltării şi utilizării lor în hrana animalelor sau în
alte scopuri.
În funcţie de gradul de acoperire a suprafeţei solului cu resturi vegetale, de
intensitatea şi modul de afânare a solului, sistemele de lucrare conservativă, sunt
clasificate în cinci categorii majore şi anume: fără lucrare de afânare, lucrare de
afânare în benzi, lucrare de afânare pe verticală, lucrare de afânare în biloane, lucrare
de afânare redusă (FAO, 2000).
Fără lucrare, expresie sinonimă cu: semănat direct, semănat în fantă,
sistem chimic, sistem cu mulci, sistem în mirişte, sistem ecologic, zero till, zero
tillage, no till.
Acest sistem tehnologic se bazează pe introducerea seminţei direct în
miriştea culturii premergătoare, fără a efectua nici un fel de lucrare anterioară de
afânare a solului cu excepţia deschiderii concomitent cu semănatul a unei benzi foarte
înguste (fantă), de numai câţiva centimetri, pentru a permite introducerea seminţelor
în sol. Pentru practicarea acestui sistem sunt necesare maşini speciale de semănat,
care să asigure concomitent deschiderea fantei şi introducerea seminţelor.
 Alte lucrări ca: arătura, discuirea, grăpatul, praşilele mecanice etc., necesare
în sistemul convenţional, în cazul celui de faţă nu se mai efectuează, suprafaţa solului
după semănat practic rămâne acoperită aproape în totalitate cu resturi vegetale.
Controlul buruienilor, inclusiv pentru plantele prăşitoare, se efectuează doar prin
metode chimice, cu ajutorul erbicidelor, şi/sau biologice dacă este posibil.

Lucrare a solului în benzi sinonimă cu lucrare în fâşii, sau zonală.

Această tehnologie de cultivare a plantelor permite afânarea şi prelucrarea
sau mobilizarea solului în fâşii sau benzi înguste cu lăţimea de 5 până la 20 cm,
destinate doar semănatului, între aceste benzi solul rămânând complet nederanjat,
nelucrat şi acoperit cu resturi vegetale, astfel că suprafaţa solului după semănat
rămâne acoperită peste minimum 30 %.
Comparativ cu lucrarea anterioară, care s-a referit la semănatul direct, prin
lucrarea în benzi, solul este deranjat într-o măsură ceva mai mare, gradul de acoperire
a suprafeţei cu resturi vegetale este mai redus, dar şi riscul degradării solului pe
termen lung este mai mare.
Lucrarea solului pe verticală se referă la afânarea şi mobilizarea solului pe
adâncimea de 20-30 cm, sau chiar mai profund, fără întoarcerea brazdei. Suprafaţa
solului rămâne acoperită după semănat cu resturi vegetale într-o proporţie convenabilă
(peste 30%), în acelaşi timp, compactarea solului este mai redusă pe termen scurt.
Cele mai utilizate echipamente agricole sunt diferite tipuri de cizele,
cultivatoare şi vibrocultoare. Această „lucrare pe verticală” este diferită de cea
realizată prin scarificare, care este încadrată în sistemele convenţionale, şi se aplică la
anumite perioade de timp în scopul ameliorării straturilor compactate natural sau
antropic care sunt situate la peste 30 cm adâncime.
Lucrarea solului în biloane (coame) reprezintă o variantă tehnologică de
cultivare a plantelor care permite realizarea unor biloane sau „zone înălţate”, folosite
ca pat germinativ, unde urmează să fie introdusă sămânţa, alternativ cu zone mai joase
ce pot fi folosite ca brazde de udare sau zone de circulaţie a maşinilor agricole, pentru
efectuarea altor operaţii agricole.
Aceste biloane pot fi mai mari sau mai mici, mai înalte sau mai joase, mai
înguste sau mai largi, în raport cu scopul care este urmărit, în funcţie de specificul
local şi de structura culturilor.
Pe terenurile în pantă, biloanele pot fi realizate pe direcţia curbelor de nivel,
iar pe terenurile plane pot fi construite astfel încât să aibă o anumită pantă, în funcţie
de specific şi destinaţie, de exemplu, dacă sunt pentru conservarea apei sau eliminarea
excesului de apă de suprafaţă.
În zonele cu exces temporar de apă de suprafaţă, sistemul de lucrare în
coame este tradiţional folosit pentru a permite folosirea terenurilor la arabil.
Biloanele pot fi realizate în regim semi-permanent, sau pot fi construite
anual, de regulă în perioada de toamnă, influenţând astfel şi cantitatea de resturi
vegetale care rămâne la suprafaţă.
Cea mai mare cantitate de resturi vegetale se găseşte între biloanele realizate
în regim semi-permanent.
Comparativ cu sistemul anterior, de afânare a solului pe verticală, acesta este
mai puţin conservativ. Semănatul sau plantatul se efectuează în aceste biloane pentru
plantele prăşitoare, având şi avantajul că în primăvară semănatul, plantatul se
efectuează mai din vreme şi mai rapid.
 Lucrarea redusă a solului se referă la prelucrarea sau afânarea întregii
suprafeţe a solului, dar scăzând intensitatea şi frecvenţa de lucrare, în principal prin
eliminarea unor lucrări mecanice practicate în sistemul convenţional.
În această categorie sunt încadrate trei tipuri majore de practici diferite de
afânare redusă a solului, şi anume
 discuirea solului urmată de semănat;
 arătura cu plugul cizel, urmată de semănat;
 lucrarea cu freza sau alte maşini rotative, urmată de semănat.
Lucrările reduse ale solului pot fi încadrate în categoria celor conservative
sau convenţionale în funcţie de tipul maşinii agricole, intensitatea şi frecvenţa
operaţiilor efectuate, modul de afânare a solului şi cantitatea de resturi vegetale care
rămâne la suprafaţa solului după semănat.
Dintre aceste trei practici tehnologice de afânare a solului, menţionate mai
sus, cea care corespunde cel mai bine încadrării în categoria sistemelor conservative
este doar afânarea care este efectuată cu plugul cizel sau cu paraplugul, urmată de
semănat, celelalte două putând fi încadrate în categoria conservativă numai dacă
suprafaţa solului rămâne acoperită după semănat cu resturi vegetale peste 30 %.
Sistemul conservativ de lucrare redusă se diferenţiază de cel convenţional
cu lucrări reduse prin suprafaţa rămasă acoperită cu resturi vegetale după
semănat, care trebuie să depăşească 30 %, şi prin frecvenţa şi intensitatea
lucrărilor de afânare a solului care sunt mai reduse.
În categoria lucrărilor conservative de afânare redusă a solului adesea se
regăseşte şi cea de „lucrare minimă” a solului. Această denumire a creat confuzii
semnificative în definirea şi delimitarea sistemelor conservative de cele
convenţionale. De asemenea, adesea, „lucrarea minimă” a solului a fost considerată
sinonimă cu cea redusă, dar fără a se diferenţia dacă este convenţională sau
conservativă.
Sistemul minim de lucrare a solului este definit prin “deranjarea minim
necesară a solului pentru asigurarea creşterii şi dezvoltării normale a plantelor
cultivate”.
Totuşi, această metodă, de „lucrare minim necesară” a solului, efectuată
pentru a satisface cerinţele normale ale plantei cultivate în funcţie de caracteristicile
solului, prin diferite metode de lucrare mecanică, de la „semănatul direct” şi până la
arătura cu întoarcerea completă a brazdei, este din punct de vedere terminologic o
expresie destul de evazivă, care cuprinde un spectru extrem de larg de posibilităţi
tehnologice. De exemplu, „lucrare minim necesară” poate însemna, în intervalul de
mai sus, şi lucrare în benzi, alteori doar, reducerea adâncimii arăturii, sau renunţarea
la unele lucrări secundare în pregătirea patului germinativ.
Unii autori au încadrat “lucrarea minimă” în sistemul convenţional, iar alţii
în cel conservativ, fără a lua în considerare cantitatea de resturi vegetale rămase la
suprafaţa solului, sau proporţia suprafeţei acoperită cu resturi vegetale, ca şi modul
cum a fost efectuată afânarea solului cu sau fără întoarcerea brazdei.
Pentru evitarea oricăror confuzii între sistemul convenţional şi cel
conservativ, ar fi de preferat ca expresiile „lucrări minime sau afânare minimă a
solului” să nu mai fie folosite, sau dacă sunt, atunci să se precizeze clar la ce se referă.
În general, în primii ani, semănatul direct, ca metodă de lucrare conservativă
a solului, determină o recoltă cu 5-15 % mai mică, în funcţie de condiţiile climatice,
faţă de varianta tehnologică convenţională, pierderile de recoltă fiind compensate
economic prin reducerea în aceeaşi măsură a costurilor energetice.
 Principalele concluzii, care se desprind din cercetările efectuate până acum,
în ţara noastră şi care corespund, în mare parte cu cele precizate de literatura
internaţională, se referă la:
 sensibilă creştere a indicatorilor de caracterizare a stării de compactitate (densitate
aparentă, rezistenţă la penetrare) în stratul superficial, dar fără a depăşi, de regulă,
valori care ar fi dăunătoare calităţii solului sau creşterii şi dezvoltării culturilor
agricole;
 reducerea, uneori importantă, a stării de compactitate în stratul imediat următor
celui superficial, deci tendinţă de dispariţie a „tălpii plugului” şi a efectelor
negative respective;
 creşterea vitezei de infiltraţie a apei în sol cu urmări pozitive pentru îmbunătăţirea
regimului apei în sol şi evitarea excesului de apă;
 pe terenurile situate în pantă conduce uneori la reducerea semnificativă a cantităţii
de sol erodat, având rol deosebit de important în protecţia solului, în prevenirea
proceselor de degradare prin eroziune;
 în stratul superficial al solului are loc o acumulare mai mare a materiei organice
cu efecte directe asupra reducerii proceselor de degradare fizică prin destructurare,
crustificare;
 are loc o îmbunătăţirea a activităţii biologice prin creşterea resurselor de hrană, ca
urmare a unor cantităţi mai mari de resturi vegetale, şi a prelucrării mai reduse a
solului.
 consumuri energetice şi costuri mai reduse deşi există o sensibilă sporire a
costurilor pentru controlul eficient al buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

3.4.2. Sunt avantaje/dezavantaje în lucrarea convenţională a solului 

Numeroase rezultate ale cercetării fundamentale şi aplicative, de-a lungul a
peste cinci decenii, în toate zonele lumii, ca şi cele organizate pe loturi demonstrative
sau deja implementate în practică pe suprafeţe considerabile, au evidenţiat, nu numai
avantajele, dar şi dezavantajele, consecinţele negative ale diferitelor sisteme de
lucrare convenţională şi conservativă a solului.

3.4.2.1. Avantaje ale sistemului convenţional de afânare a solului

Sistemul convenţional de afânare a solului prezintă, în comparaţie cu cel
conservativ, o serie de avantaje care nu pot fi neglijate, întrucât ele i-au asigurat o
perioadă remarcabilă de longevitate şi popularitate.
Cele mai importante avantaje sunt:
 contribuie la combaterea buruienilor prin încorporarea lor în sol, în adâncime şi
distrugerea lor în perioada de vegetaţie, prin lucrări mecanice, alocând costuri
ceva mai reduse erbicidelor, care sunt aplicate în doze mai mici şi într-un
sortiment mai puţin variat;
 permite un control bun al bolilor şi dăunătorilor, prin încorporarea în adâncime a
diferiţilor agenţilor patogeni;
 facilitează utilizarea îngrăşămintelor minerale şi organice, amendamentelor şi
erbicidelor pre-emergente prin încorporarea în sol;
 permite afânarea şi mobilizarea solului la suprafaţă şi reducerea compactării pe
termen scurt;
 este adaptat diferitelor tipuri de asolamente incluzând un sortiment foarte variat de
plante, de la rădăcinoase la perene;
  după aplicarea arăturii, practic printr-o singură lucrare, se creează la suprafaţă
condiţii favorabile privind infiltrarea apei în sol pentru perioade scurte de timp;
 în zonele neindustrializate, slab dezvoltate forţa de muncă necalificată ocupată în
agricultura convenţională este foarte mare, rezolvând în acest mod diferite
probleme de ordin social.

3.4.2.2. Dezavantaje/limitări ale utilizării sistemului convenţional de lucrare

Cele mai importante dezavantaje ale sistemului convenţional comparativ cu
cel conservativ, sunt datorate degradării solului şi altor resurse ale mediului
înconjurător, care sunt în fapt generate de următoarele cauze principale:
 eliminarea resturilor vegetale şi păstrarea descoperită a suprafeţei solului perioade
îndelungate de timp în cursul anului (mai ales în sezonul rece). Aceasta determină
creşterea vulnerabilităţii solului la suprafaţă pe termen lung faţă de diferite
procese de degradare şi astfel creşterea riscului producerii şi/sau intensificării
acestora: destructurare, colmatare a spaţiului macroporos, crustificare, crăpare,
compactare secundară, eroziune, precum şi pierderi adesea apreciabile de apă
prin evaporaţie;
 numărul mare de „intrări” pe sol, mai ales în condiţii nesatisfăcătoare din punct de
vedere al lucrabilităţii şi traficabilităţii, conduce pe termen lung la creşterea
riscului de compactare a solului în adâncime;
 efectuarea lucrărilor la aceeaşi adâncime, care creează straturi compacte,
determinând stratificarea profilului de sol, cu efecte negative asupra pătrunderii
rădăcinilor, a mişcării aerului şi apei, a accesibilităţii elementelor nutritive;
 întoarcerea totală a brazdei ce poate aduce la suprafaţă straturi de sol având
caracteristici fizice şi chimice nefavorabile şi care au consecinţe negative imediate
asupra germinaţiei, răsăririi, creşterii şi dezvoltării plantelor în primele faze de
vegetaţie;
 afânarea excesivă care în anumite condiţii intensifică procesele descompunerii şi
mineralizării materiei organice, determinând reducerea conţinutului de carbon în
sol;
 perioada de pregătire a patului germinativ este lungă, datorită numărului mare de
lucrări necesare, determinând în acest fel întârzierea semănatului; în anumite
condiţii, pentru reducerea perioadei de lucrare, sunt folosite tractoare de mare
putere şi grele, acestea accentuând riscul degradării solurilor prin compactare.
De asemenea, la dezavantaje ar mai trebui menţionat că sistemul
convenţional necesită o sistemă complexă de maşini agricole pentru efectuarea
diferitelor operaţii tehnologice şi, în consecinţă, costuri mari de întreţinere, consumuri
energetice ridicate, reducând astfel eficienţa economică a acestui sistem de lucrare a
solului.
Dacă aceste cauze, sau măcar parte dintre ele, ar putea fi eliminate, atunci
sistemul convenţional de afânare a solului ar putea deveni, chiar pe termen lung, mai
puţin agresiv faţă de diferitele resurse ale mediul înconjurător şi, în consecinţă,
procesele de degradare s-ar reduce.

3.4.3. Care sunt avantajele/limitările sistemelor de lucrare redusă a solului

Tehnologia de lucrare redusă a solului reprezintă o soluţie intermediară, între
tehnologia convenţională şi cea conservativă (care facilitează unele operaţii agricole),
afânarea solului fiind mai redusă, ca şi riscul degradării resurselor de mediu. Există o
mare varietate de posibilităţi ale acestei tehnologii, astfel că avantajele şi
dezavantajele depind de soluţia adoptată.
 În general, se recunoaşte că în sistemele de lucrare redusă sunt mai multe
avantaje tehnico-economice: consumuri de carburanţi şi forţă de muncă mai mici,
perioade de lucrare mai scurte, sistemă de maşini agricole mai simplificată decât în
sistemele de lucrare conservativă a solului.
Totuşi, există risc mai mic de compactare în adâncime în comparaţie cu sistemul
convenţional, condiţii de germinaţie şi răsărire a seminţelor mai bune şi un grad mai
mare de flexibilitate în combaterea buruienilor, comparativ cu semănatul direct.
Efectele pozitive ale tehnologiei de afânare redusă a solului sunt atribuite
scăderii intensităţii şi frecvenţei de lucrare, creşterii cantităţii de resturi vegetale
rămase la suprafaţa terenului, conţinutului mai mare de materie organică acumulată în
sol, stimulării biodiversităţii, costurilor şi consumurilor energetice mai mici.

3.4.3.1. Tehnologia de lucrare redusă a solului efectuată prin discuire

În această tehnologie, pentru afânarea primară şi secundară sunt aplicate una sau
două lucrări de discuire, iar semănatul este efectuat cu semănătoarea
convenţională.
Avantajele cele mai importante al unui astfel de sistem constau, pe de o parte, în
reducerea consumurilor energetic, mai ales de carburanţi, şi ale forţei de muncă
comparativ cu sistemul convenţional, iar pe de alta în realizarea unor condiţii mai
bune pentru semănat, germinaţie şi răsărire, încorporarea fertilizanţilor şi
amendamentelor faţă de semănatul direct.
Dezavantajul major constă în aceea că, de regulă, la suprafaţa solului rămâne o
cantitate redusă de resturi vegetale, astfel că suprafaţa acoperită este sub 30 %, fiind
în funcţie de numărul de operaţii efectuate şi de unghiul de atac al discurilor. În acest
mod, solurile rămân descoperite la suprafaţă o perioadă îndelungată de timp, fiind
predispuse pe termen lung riscului degradării prin destructurare sau crustificare,
precum şi unor pierderi mai mari de apă prin evaporaţie. De asemenea, dacă solurile
sunt predispuse la compactare, efectuarea anuală a lucrărilor de discuire la aceeaşi
adâncime, de regulă la 10-15 cm, conduce la formarea straturilor compacte, în aceste
condiţii fiind necesar un sistem rotaţional de afânare a solului. Controlul buruienilor
nu este suficient de eficient, astfel încât sortimentul şi dozele de erbicide trebuie
adaptate corespunzător.
Tehnologiile de lucrare redusă a solului prin discuire, deşi îl prelucrează mai
puţin intens decât cele care includ ca lucrare principală arătura cu întoarcerea brazdei,
nu este considerată conservativă, decât dacă suprafaţa solului după semănat este
acoperită cu resturi vegetale mai mult de 30 %.

3.4.3.2. Tehnologia de lucrare redusă a solului cu grape rotative şi/sau freză

Avantajul major al unei astfel de tehnologii, ca şi în cazul celei anterioare,
constă în reducerea consumurilor energetice, mai ales de carburanţi şi forţă de muncă
pentru efectuarea lucrărilor adânci de afânare a solului.
Acest mod de lucrare a solului, deşi în raport cu adâncimea - afânarea este
redusă, ca şi în cazul anterior, totuşi nu face parte din sistemele conservative datorită
cantităţii insuficiente de resturi vegetale rămase la suprafaţa solului după semănat.
Principalii factori limitativi sunt determinaţi de mărunţirea excesivă a solului în primii
10 cm şi de cantitatea, de regulă redusă, de resturi vegetale care după semănat acoperă
mai puţin de 30 % din suprafaţă, crescând riscul destructurării, crustificării, eroziunii.
Aceste două tehnologii de afânare redusă a solului, aplicate în funcţie de
cerinţa solului faţă de afânare (de exemplu, atunci când o singură trecere ar putea fi
suficientă), pot fi considerate conservative dacă suprafaţa rămasă acoperită cu resturi
vegetale după semănat este de peste 30%.

3.4.3.3. Tehnologia de lucrare redusă cu plugul cizel/paraplugul

Acesta tehnologie constă de regulă din două treceri, prima fiind efectuată cu
plugul cizel, sau cu paraplugul fără întoarcerea brazdei pentru lucrarea primară a
solului, iar a doua pentru semănat.Adesea, pentru lucrarea solului, o singură trecere nu
este suficientă, aceasta fiind în funcţie de starea de compactitate precedentă a solului
şi de planta cultivată anterior.
Avantajele unui astfel de sistem sunt similare cu cele prezentate anterior, în
plus este îmbunătăţită viteza de pătrundere prin infiltraţie a apei în sol, în special pe
solurile care în mod natural sunt susceptibile la compactare şi pe cele cu drenaj intern
deficitar.
Avantajul major al unei astfel de tehnologii de afânare a solului constă în
aceea că, după semănat, peste 30% din suprafaţă rămâne acoperită cu resturi vegetale,
oferind condiţii favorabile pentru protecţie împotriva factorilor distructivi şi, de
asemenea, nivelul de prelucrare a solului (adică afânarea şi mărunţirea) este mai
redus. De aceea, această tehnologie este considerată ca o metodă conservativă cu
efecte benefice de lungă durată.
Factorul limitativ important este generat de neuniformitatea suprafeţei
solului, care afectează încorporarea erbicidelor preemergente şi a seminţelor în timpul
semănatului, având consecinţe negative asupra germinaţiei şi răsăririi. Din această
cauză, pentru uniformizarea suprafeţei solului, uneori este necesară o operaţie
suplimentară.
Din categoria sistemelor de lucrare redusă a solului, deşi mai puţin răspândită
astăzi, face parte şi lucrarea efectuată în mulci vegetal sau în îngrăşământ verde.
Conceptul tradiţional al îngrăşământului verde se referea, în trecut, la încorporarea în
sol, prin arătură sau discuire, a unei mase vegetative proaspete, nedescompuse, în
scopul îmbunătăţirii fertilităţii solului. În cazul de faţă, acest concept se referă la
folosirea culturilor protectoare şi la menţinerea solului acoperit o perioadă de timp cât
mai îndelungată, în scopul protecţiei la suprafaţă de impactul agresiv al factorilor
naturali (precipitaţii, radiaţie solară, vânt), al îmbunătăţirii activităţii biologice, a
biodiversităţii, întrucât în acest sistem consumul de apă din sol este sensibil sporit, el
nu poate fi aplicat decât în climate umede sau în condiţii de irigaţie.
În acest sistem, practic pe aceeaşi suprafaţă coexistă două culturi, de
exemplu, plante prăşitoare cultivate în sistem convenţional şi ierburi perene, cum sunt
specii de Vicia, Avena, Lolium, Trifolium, care sunt cosite în perioada de vegetaţie,
lăsate pe sol şi apoi încorporate la înfiinţarea culturii următoare.
3.4.4. Avantaje/limitări ale tehnologiei de lucrare a solului pe verticală
În această tehnologie, diferitele operaţii de afânare, mărunţire şi uniformizare
a solului sunt efectuate de regulă dintr-o singură trecere, cu agregate agricole
complexe, cum sunt: dislocatoare, vibro-cizele, vibrocultoare, cultivatoare, care au în
componenţă diferite piese active în formă de cuţite, discuri, gheare flexibile şi/sau
rigide, lame de uniformizare, amplasate pe axele de susţinere la distanţe şi înălţimi
diferite. Aceste piese active, cât şi modul lor de aşezare au rol deosebit de important,
deoarece permit realizarea unei stări de afânare şi mărunţire corespunzătoare a solului,
ca şi a unei suprafeţe suficient de uniforme pentru asigurarea condiţiilor favorabile
semănatului.
Lucrarea principală de afânare este realizată fără întoarcerea brazdei, piesele
active permiţând în acelaşi timp prelucrarea solului la diferite adâncimi (până la 30-50
cm). Această modalitate de afânare a solului favorizează reţinerea unei cantităţi
suficiente de resturi vegetale la suprafaţă după efectuarea semănatului, împiedicând
acţiunea factorilor distructivi şi pierderi excesive de apă prin evaporaţie, provoacând
doar compactare redusă a solului, care nu limitează pătrunderea, creşterea şi
dezvoltarea masei radiculare. Pentru solurile cu textură uşoară şi medie, predispuse la
compactare este posibil să fie necesară o a doua trecere, care să se efectueze cel puţin
până la adâncimea de 25 cm. Semănatul se efectuează, de regulă, mai superficial
pentru solurile acoperite cu resturi vegetale, conţinutul accesibil de apă din
vecinătatea zonei de semănat fiind important în reuşita germinaţiei şi răsăririi
uniforme a plantelor.
Această tehnologie complexă este conservativă, întrucât afânarea solului nu
este excesivă şi se efectuează fără întoarcerea brazdei, încetinind astfel procesele de
mineralizare a materiei organice şi stimulând acumularea carbonului organic în sol.
De asemenea, pierderile de apă din sol sunt mai reduse în perioada de semănat, cu
efecte benefice asupra germinaţiei şi răsăririi plantelor, iar după efectuarea
semănatului suprafaţa solului rămâne acoperită cu resturi vegetale peste 30 %.
Eficienţa operaţională a unui astfel de sistem, în comparaţie cu cel
convenţional, este mai mare datorită vitezei şi lăţimii de lucrare, ca şi datorită
costurilor mai reduse pentru întreţinerea echipamentelor agricole.
Cel mai important factor limitativ este determinat de creşterea gradului de
dificultate în controlul buruienilor care se înmulţesc prin rizomi, stoloni, cum este
Cinodon dactylon. De aceea, dacă terenul a fost anterior puternic infestat cu astfel de
buruieni nu trebuie aplicat acest mod de lucrare a solului. Practic, pentru culturi cum
sunt porumbul sau sorgul, dacă nu este posibil controlul sever al buruienilor cu
erbicide postemergente, atunci cel puţin o perioadă de câţiva ani trebuie renunţat la
această tehnică.
Un alt factor limitativ în comparaţie cu sistemul convenţional este datorat
dificultăţilor întâmpinate în controlul bolilor şi dăunătorilor ce pot prolifera, datorită
prezenţei resturilor vegetale în cantitate mai mare la suprafaţa terenului, fiind folosit
mai ales acolo unde se practică monocultura, sau o perioadă îndelungată rotaţiile
scurte (de numai 2-3 ani). Într-un astfel de sistem, ca de altfel în oricare tehnologie
agricolă de cultivare a plantelor, o condiţie fundamentală pentru reuşită este
practicarea asolamentelor de lungă durată, monocultura sau rotaţiile de 2 ani
neoferind condiţii satisfăcătoare.

3.4.5. Avantaje/limitări ale lucrării solului în benzi sau fâşii

O astfel de tehnologie constă în prelucrarea doar a unor porţiuni de sol cu
lăţimea de 5-20 cm şi adâncimea de 5-10 cm, în funcţie de planta ce urmează a se
cultiva. Porţiunea de sol dintre benzi rămâne complet nelucrată, efectuându-se doar
combaterea chimică a buruienilor.
Lucrarea se realizează cu echipamente speciale sau cultivatoare adaptate,
care permit afânarea şi încorporarea parţială a resturilor vegetale.
 Avantajele majore ale sistemului de lucrare a solului în benzi sunt:
 crearea premizelor pentru realizarea patului germinativ de calitate în care
seminţele vor avea condiţii bune pentru germinaţie şi răsărire, deoarece zona
afânată se încălzeşte mai repede (astfel semănatul se poate face mai din vreme),
seminţele mici beneficiind de contact mai bun cu solul;
 pentru semănat poate fi folosită semănătoarea convenţională, nu sunt necesare
tractoare de mare putere;
 în zonele nelucrate, protejate de covor vegetal încheiat, sunt îmbunătăţite
condiţiile de infiltrare a apei provenită din precipitaţii, iar solul este protejat
împotriva eroziunii şi crustificării;
 aplicarea şi încorporarea agrochimicalelor se realizează cu uşurinţă doar în benzile
lucrate, dozele aplicate fiind mai mici decât în alte variante tehnologice;
 sistemul este pretabil pe soluri mai compacte sau predispuse compactării;
 perioada de realizare a lucrărilor de pregătire a patului germinativ şi semănat este
mai scurtă decât în sistemul convenţional;
 consumurile de carburanţi şi de forţă de muncă sunt mai reduse.

Limitări semnificative ale acestui sistem se referă la: echipamente agricole

speciale, care să permită afânarea şi mărunţirea solului în benzi, în mod obişnuit fiind
puţin accesibile. Solul din zonele nelucrate devine în timp susceptibil la compactare,
iar în benzile permanent prelucrate solul devine vulnerabil la procese de degradare.

3.4.6. Avantaje/limitări ale tehnologiei de lucrare a solului în biloane

Tehnologia de lucrare a solului în biloane, sau semănatul direct în biloane,
trebuie astfel realizată încât să corespundă specificului local, adică pe lângă
contribuţia directă la îmbunătăţirea stării solului să influenţeze pozitiv şi regimul apei
în sol, determinând creşterea rezervei de apă accesibilă, sau dimpotrivă, eliminarea
excesului de apă.
În condiţii mai aride, această tehnologie este utilă pentru captarea şi
colectarea apei din precipitaţii, în timp ce în zone umede ea poate fi destinată
eliminării, drenării apei în exces, fiind o tehnologie mai eficientă pe solurile care au
drenaj intern slab.
Biloanele pot fi realizate cu maşini agricole cu tracţiune mecanică, în zone cu
agricultură slab dezvoltată se poate folosi şi tracţiunea animală, sau la nevoie ele pot
fi construite chiar manual pe parcele mici, anual sau în regim „semi-permanent”.
Atunci când sunt construite anual, cantitatea de resturi vegetale care rămâne la
suprafaţă este mai redusă. Există, de asemenea, posibilitatea lucrării solului în „paturi
germinative înalte”, în care lăţimea acestora ajunge la 6-10 m, fiind deosebit de utile
în zonele cu suprafeţe mari destinate legumiculturii, dar şi agriculturii clasice,
sistemul fiind practic asemănător cu sistemul de lucrare a solului în trafic controlat, cu
zone lucrate destinate culturilor şi zone nelucrate folosite pentru circulaţia maşinilor
agricole.
Acest sistem de prelucrare a solului „în trafic controlat” este considerat ca un
caz particular al „lucrării în biloane”, fiind deja experimentat în diferite ţări ale lumii,
cu rezultate pozitive mai ales în domeniul prevenirii compactării secundare.
Atunci când biloanele sunt construite pe terenurile situate în pantă, pe
direcţia curbelor de nivel, determină reducerea proceselor erozionale şi, în acelaşi
timp, în zonele mai secetoase, servesc la captarea şi conservarea apei din precipitaţii.
Infiltraţia apei poate fi îmbunătăţită prin realizarea unor bariere între biloane, la 1-3 m
distanţă între ele. Dacă pe terenurile plane aceste biloane sunt construite cu o uşoară
pantă, atunci contribuie în zonele umede, unde drenajul este deficitar, la eliminarea
excesului de apă, prin mişcarea laterală şi superficială a apei dinspre biloane către
„brazde”, şi în acest mod, la încălzirea mai rapidă a solului în primăvară. Semănatul
în biloane facilitează procesele de germinaţie, răsărire şi creştere a masei radiculare,
în special când acesta este aplicat pe soluri care la suprafaţă prezintă un strat compact
şi/sau dacă nivelul apei freatice este mai aproape de suprafaţă. În general, sistemul
este pretabil pe solurile mai argiloase, cu drenaj deficitar. Solul din biloane nu este
expus proceselor de compactare, iar crustificarea este redusă. Este posibilă cultivarea
a două plante în acelaşi timp, una semănată pe bilon şi cealaltă pe brazdă, fiind
corespunzător şi pentru rădăcinoase. În comparaţie cu sistemul de semănat direct,
dependenţa de erbicide este mai mică. Comparativ cu sistemul convenţional, doar
aproximativ o treime din suprafaţă este deranjată, astfel încât resturile vegetale dintre
brazde protejează solul şi conservă mai bine apa. Sistemul era mult folosit pe
terenurile cu exces de umiditate de suprafaţă (sistem tradiţional în Făgăraş, Satu
Mare), adesea numit “sistem în coame”.

Factorii limitativi cei mai importanţi se referă la:

 construirea anuală a biloanelor, care determină reţinerea unei cantităţi mai reduse
de resturi vegetale la suprafaţa solului conducând la riscul degradării prin eroziune
şi crustificare;
 nu este corespunzător pe terenuri cu pantă peste 7-8 % (deoarece poate apare
pericolul acumulării unor cantităţi prea mari de apă în brazde, determinând
distrugerea biloanelor);
 necesită consum de muncă ridicat pentru construirea şi întreţinerea biloanelor,
care pot fi distruse în timpul altor lucrări;
 în regim mecanizat şi semi-permanent, trebuie folosite doar acele plante în
asolament care au aceeaşi distanţă de semănat între rânduri;
 după efectuarea lucrărilor de întreţinere a biloanelor, ori imediat după tratamentele
chimice din perioada de vegetaţie (atunci când cantitatea de resturi vegetale la
suprafaţă este redusă), solul devine mai vulnerabil la eroziune şi crustificare.

3.4.7. Avantaje/limitări ale tehnologiei semănatului direct în mirişte

Semănatul direct în mirişte este considerat ca cel mai conservativ sistem de
lucrare a solului, întrucât se apropie în cea mai mare măsură de starea de aşezare
naturală a solului, de sub plantele perene.
Acesta este sistemul care îmbină, la modul cel mai sugestiv, cea mai veche
practică de semănat, de introducere a seminţelor într-un sol cât mai aproape de starea
sa naturală, cu cea mai modernă metodă de combatere a buruienilor, cea pe cale
chimică.
Această practică tehnologică este rezultatul modificărilor permanente în
sistemele de producţie agricolă, în metodele de lucrare a solului, în modernizarea şi
perfecţionarea sistemei de maşini şi, în acelaşi timp, este consecinţa intensificării
proceselor degradării solului şi altor resurse ale mediului înconjurător, specifice
tehnologiilor convenţionale.
Prevenirea degradării solului, a altor resurse ale mediului înconjurător, ca
şi ameliorarea solurilor degradate prin tehnologii convenţionale, reducerea
consumurilor energetice, sporirea potenţialului productiv al solurilor, creşterea
eficienţei de folosire a apei au fost motive decisive ale implementării şi extinderii în
agricultura modernă a tehnologiei semănatului direct în mirişte.
 După evaluări, care au fost efectuate de cercetători, extensionişti, fermieri,
această metodă prezintă, în raport cu alte practici conservative şi convenţionale, unele
avantaje, dar şi limitări.

3.4.7.1 Avantaje ale tehnologiei semănatului direct în mirişte

Principalele avantaje ale sistemului de semănat direct în mirişte se referă la:
 scăderea semnificativă a riscului erozional şi creşterea rezervei de apă din sol
datorită stării de aşezare mai compacte, ca urmare a prelucrării mecanice foarte
reduse şi cantităţii mari de resturi vegetale de la suprafaţă, pe care practic o
acoperă aproape în întregime, fiind cel mai util pe soluri situate pe pantă.
Reducerea proceselor erozionale contribuie la scăderea riscului de poluare a
apelor de suprafaţă din aval, care sunt afectate de procesele de transport al
particulelor de sol încărcate cu diferiţi compuşi chimici;
 îmbunătăţirea regimului mişcării apei şi aerului în sol, prin creşterea
permeabilităţii solului la apă şi aer, ca o consecinţă directă a modificării
configuraţiei macroporilor;
 creşterea rezervei de apă din sol prin reducerea evaporării apei şi creşterea
spaţiului microporos, micşorându-se astfel în zonele cu climat uscat cerinţele faţă
de irigaţie şi accentuând avantajele tehnicilor “dry-farming”;
 sporirea cantităţii de materie organică de la suprafaţă, îmbunătăţindu-se astfel
caracteristicile structurale ale solului;
 stimularea activităţii biologice, mai ales cea a macro-faunei şi prin aceasta
creşterea macroporozităţii solului şi îmbunătăţirea proceselor de aeraţie;
 reducerea temperaturii din sol, şi mai ales variaţiile mari de temperatură din primii
10 cm, în perioadele călduroase ale anului;
 reducerea riscului compactării antropice datorită numărului mai mic de intrări pe
teren, ca şi prezenţei resturilor vegetale de la suprafaţa solului care acţionează ca
strat tampon;
 îmbunătăţirea caracteristicilor de lucrabilitate şi traficabilitate din perioada de
semănat şi recoltat, astfel că acestea se pot efectua în cadrul unui interval mai larg
de umiditate (comparativ cu sistemul convenţional) şi, de asemenea, facilitarea
recoltatului în perioade sau climate mai umede;
 creşterea pe termen lung, cu cel puţin o clasă, a gradului de fertilitate al solului
datorită îmbunătăţirii stării fizice, chimice şi biologice şi a reducerii riscului
degradării prin destructurare, eroziune şi compactare;
 reducerea consumului de carburanţi (cu 40 până la 50 %), datorită numărului
extrem de redus de lucrări mecanice. De exemplu, pentru culturile de porumb
pentru boabe şi soia, consumurile energetice totale sunt reduse cu până la 50-75
%;
 reducerea timpilor de lucru şi necesarului de forţă de muncă cu până la 50-60 %.
Acest aspect este deosebit de util în perioadele critice, atunci când, de exemplu,
trebuie să se efectueze semănatul într-o perioadă foarte scurtă de timp; reducerea
timpului de lucru pentru diferite operaţii face ca acest sistem să fie mai flexibil,
comparativ cu cel convenţional, în anumite condiţii climatice putându-se obţine
chiar 2 recolte pe an;
 frecvent, recolta obţinută este aproape egală, sau mai mică cu cel mult 5-10 % faţă
de cea realizată prin sistemul convenţional, iar în anii secetoşi aceasta poate fi
chiar mai mare;
 sistema de maşini agricole necesare pentru toate operaţiile (de la semănat până la
recoltat) nu este atât de complexă, astfel încât şi lucrările de întreţinere şi reparaţie
a utilajelor respective sunt mai simple comparativ cu sistemul convenţional, sau
chiar cu alte practici conservative. De asemenea, comparativ cu sistemul
convenţional, nu sunt utilizate maşini agricole grele cu sarcină mare pe osie.

3.4.7.1 Dezavantaje ale semănatului direct în mirişte

Cele mai importante limitări sau dezavantaje ale sistemului de semănat direct
în mirişte vizează următoarele aspecte:
 necesită investiţii destul de mari pentru o nouă sistemă de maşini agricole, sau
modificarea şi adaptarea celei existente, astfel încât semănatul să se realizeze în
condiţii cât mai aproape de optim, adică sămânţa să fie introdusă în sol la
adâncime corespunzătoare şi cât mai uniform, iar contactul cu solul să fie cât mai
bun; de asemenea, semănătoarea trebuie adaptată şi pentru a aplica simultan şi
îngrăşămintele sau amendamentele minerale;
 pentru controlul eficient al tuturor buruienilor există o puternică dependenţă faţă
de erbicide, deoarece nu există posibilitatea combaterii mecanice a acestora. De
asemenea, sunt necesare şi cunoştinţe suplimentare despre erbicide, privind
sortimentul, dozele, acţiunea etc.; în acelaşi timp, unele populaţii de buruieni sunt
foarte dificil de controlat, existând riscul înmulţirii lor, şi în plus acest sistem nu
este corespunzător pentru terenurile care anterior au fost infestate de buruieni;
 controlul bolilor şi dăunătorilor este dificil, întrucât substanţele chimice nu pot fi
încorporate în sol. Mai mult decât atât, pot apărea probleme deosebite ca urmare a
reţinerii pe suprafaţa terenului a unei cantităţi mari de resturi vegetale, care
creează un mediu corespunzător pentru proliferarea bolilor şi dăunătorilor; astfel,
devine necesar (în toată perioada de vegetaţie) un control regulat al acestora, iar la
semănat este absolut obligatorie tratarea seminţelor; în general, cantităţile de
pesticide utilizate, comparativ cu sistemul convenţional, sunt mai mari;
 fertilizanţii minerali care au grad redus de solubilitate, ca şi amendamentele şi
îngrăşămintele organice, sunt dificil de utilizat, întrucât nu se pot încorpora în sol;
 nu este suficient de eficient pentru unele rotaţii, de exemplu rotaţia grâu - porumb
sau grâu - sorg, deoarece înainte de semănat nu se pot aplica erbicide pentru
combaterea buruienilor graminacee; situaţia se poate schimba dacă împotriva
acestor buruieni, există erbicide selective post-emergente; pentru ca acest sistem
să reuşească trebuie stabilită şi practicată în timp şi spaţiu, o rotaţie de culturi care
să cuprindă specii diferite; de asemenea, asolamentul de lungă durată cu plante
contrastante este considerat ca un factor decisiv în reuşita semănatului direct;
 este benefic doar dacă, în perioada de vegetaţie, suprafaţa solului rămâne
acoperită cu resturi vegetale; pe de altă parte, resturile vegetale încetinesc sau
reduc ritmul de încălzire a solului în primăvară, ceea ce conduce la întârzierea
semănatului (mai ales în zonele de nord); germinaţia seminţelor, ca şi răsărirea lor,
poate fi încetinită şi neuniformă, astfel încât acest sistem nu este recomandat în
primăverile reci; îngheţurile târzii de primăvară putând afecta, într-o proporţie mai
mare, culturile de toamnă, comparativ cu sistemul convenţional, datorită stratului
de mulci şi radiaţiei mai reduse a solului;
 este pretabil pentru solurile care au textură grosieră şi medie, sunt afânate şi bine
drenate, fiind necorespunzător pe soluri cu textură fină şi drenaj deficitar, pe
solurile care sunt deja puternic degradate prin eroziune sau prin compactare.
 fermierul care are o fermă agricolă în care se implementează o astfel de
tehnologie, ca şi celelalte variante conservative, trebuie să posede un nivel ridicat
de cunoştinţe de specialitate. Acestea cunoştinţe se referă în special la condiţiile
locale de pretabilitate sau favorabilitate ale terenului, solului, la posibilităţile de
combatere eficientă a buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, de utilizare a
îngrăşămintelor şi amendamentelor, echipamente agricole pentru semănat şi a
modului lor de funcţionare etc..

3.5 În ce condiţii, unde şi pe ce suprafeţe se pot aplica lucrările conservative ale

solului în România
Cunoaşterea nivelului de pretabilitate sau favorabilitate a solului la diferitele
metode de lucrare reprezintă una dintre cele mai importante condiţii în utilizarea
eficientă a diferitelor resurse de mediu şi în promovarea agriculturii durabile, eficiente
sub aspect economic şi al proteţiei mediului înconjurător.
Aplicarea tehnologiilor conservative de lucrare a solului se realizează numai
pe baza respectării, atât a unui ansamblu de criterii şi a valorile lor numerice
restrictive, cât şi a unor condiţii cu specific agrofitotehnic.
Factorii care influenţează alegerea sistemelor de lucrare conservativă sunt
grupaţi în două categorii majore: biofizici şi socio-economico-culturali.
Din grupa factorilor biofizici fac parte climatul şi solul, care pot fi consideraţi
împreunã ca atribute ale terenului.
Din grupa factorilor economico-socio-culturali, deosebit de importanţi sunt:
mărimea fermei agricole, tipul de fermă, infrastructura şi profitul brut, tipul
proprietăţii, suportul instituţional şi nivelul educaţional al lucrătorilor agricoli.
Deci, introducerea în agricultură a metodologiilor conservative de afânare a
solului necesită cunoaşterea adecvată, atât a învelişului de sol, a diferitelor sale
caracteristici fizice şi chimice, cât şi a altor criterii şi condiţii.
Elaborarea unor astfel de studii trebuie efectuată sub responsabilitatea şi
îndrumarea institutelor de specialitate abilitate, cu experienţă în domeniu.
Pentru realizarea unor astfel de studii este necesară, nu numai experienţă
profesională, dar instituţiile trebuie să dispună de o bază solidă de informaţii, de date
specifice, care să le permită caracterizarea cât mai precisă a zonelor respective şi
astfel alegerea tehnologiei corespunzătoare de cultivare a plantelor în raport cu nivelul
de pretabilitate.

3.5.1. Care sunt criteriile pe baza cărora se apreciază pretabilitatea solului la diferite
metode de lucrare conservativă 
Pentru identificarea pretabilităţii solului la sistemele de lucrare conservativă au
fost stabilite următoarele criterii şi intervale de valori numerice restrictive:
Pentru terenuri plane şi slab înclinate care nu sunt supuse eroziunii:
 textură, respectiv conţinut de argilă, cu valori cuprinse între 13 şi 32 %;
 panta trebuie să fie < 5 %;
 exces de umiditate, de la absent până la cel mult moderat;
 grad de compactitate/tasare al subsolului, <0 % v/v (subsol netasat);
 nivel de salinitate, de la absent până la cel mult moderat.
Pentru terenurile care sunt expuse proceselor erozionale, practic sunt aceleaşi
criterii, dar valorile numerice sunt diferite, astfel:
 conţinut de argilă cu valori cuprinse între 13 şi 45 %;
 panta poate fi între 5 şi 18 %;
 exces de umiditate - oricare;
 grad de compactitate sau tasare al subsolului - oricare;
 nivel de salinitate de la absent până la cel mult moderat.

În Tabelul 1 sunt prezentate într-o formă accesibilă, atât criteriile terenurilor

de încadrare la diferite sisteme tehnologice de lucrare a solului, cât şi sursa posibilă a
datelor.
 Tabelul 1 Criterii pentru aprecierea pretabilităţii terenului la sisteme de lucrare
conservativă
Criterii Sursa de obţinere a informaţiilor
Harta de micro-zonare Hărţi pedologice la scară mare
pedogeoclimatică la scara 1:10.000-1:50.000
1:1.000.000
Textură Da Da
Pantă Dedus din forma majoră de relief Da
Grad de tasare în Regulă de pedotransfer Da
subsol
Exces (combinat) de Regulă de pedotransfer Regulă de pedotransfer
umiditate
Salinitate Dedus din tipul sau subtipul de sol Da
Pentru estimarea celor care sunt direct necesari:
Clima Da Din studiul pedologic
Forma majoră de relief Da Nu (nu e necesar)
Forma de microrelief Nu (nu e necesar) Da
Tip / subtip de sol Da Da
Permeabilitate la apă a Regulă de pedotransfer Da
profilului
Grad de gleizare Da Da
Adâncime a apei Dedusă din gradul de gleizare Da
freatice (exces de
umiditate de
adâncime)
Exces de umiditate de Regulă de pedotransfer Regulă de pedotransfer
suprafaţă
Inundabilitate Da, informaţii detaliate la lucrările de Da, informaţii detaliate la
îndiguire lucrările de îndiguire

“Da” se referă la indicatorii care se regăsesc în hărţile sau studiile pedologice respective
Aceste criterii sau indicatori, ca şi valorile lor numerice limitative sau restrictive, pot suferi
în timp unele modificări, datorită evoluţiei solului şi perfecţionării metodologiei de apreciere a
pretabilităţii terenului faţă lucrarea conservativă a solului.

3.5.2 Ce condiţii mai sunt necesare pentru asigurarea succesului lucrării conservative a solului 
Succesul sistemelor de lucrare conservativă a solului, adică al obţinerii unor rezultate
pozitive, atât în protecţia resurselor mediului înconjurător, cât şi în creşterea recoltei în timp,
depinde şi de alte condiţii deosebit de importante, care trebuie respectate.
Cele mai importante se referă la: managementul resturilor vegetale, la controlul
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, la rotaţia plantelor agricole, la momentul de intrare în
teren.

3.5.2.1 Managementul resturilor vegetale

Gospodărirea resturilor vegetale, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, are un impact
emnificativ asupra calităţii solului, asupra productivităţii agronomice şi emisiei gazelor de seră
din sol.
Efectele pozitive ale resturilor vegetale se explică prin protejarea solului la suprafaţă
împotriva factorilor agresivi (precipitaţii, radiaţie solară, vănt) prin creşterea conţinutului de
materie organică, prin asigurarea hranei diferitelor vieţuitoare din şi de la suprafaţa solului, prin
asigurarea protecţiei lor, prin stimularea biodiversităţii, etc.
Cantitatea de resturi vegetale produsă depinde de zona arabilă, de planta cultivată şi de
sistemul tehnologic agricol.
Pe glob, cantitatea anuală de resturi vegetale este estimată la 3,4 Pg (Lal, 1995). Cele mai
eficiente resturi vegetale, datorită vitezei reduse de descompunere şi raportului C:N ridicat şi în
cantitatea cea mai mare, provin de la cerealele păioase (circa 2,5Pg). Aceste resturi vegetale sunt
în cantităţi considerabile, şi trebuie să fie folosite pentru îmbunătăţirea calităţii solului şi
mediului înconjurător.
Printr-o gospodărire adecvată a resturilor vegetale apare o cale eficientă de „sechestrare” a
carbonului în sol. Astfel, dacă aproximativ 15% din carbonul asimilat în resturile vegetale se
întoarce în sol şi este convertit în fracţiunea humusului, aceasta conduce la fixarea în sol a circa
0,2 Pg.an-1 de carbon, în total, către sfârşitul anilor 2020, ajungându-se la circa 5Pg de carbon
fixate în sol la nivel mondial.
Sistemele conservative de lucrare a solului reprezintă la ora actuală cea mai bună soluţie
practică de gospodărire eficientă a resturilor vegetale pentru asigurarea calităţii şi a
conservării solului şi a apei, contribuind la menţinerea unui mediu înconjurător sănătos.
Trebuie să evidenţiem faptul, că gospodărirea resturilor vegetale la suprafaţa solului nu
este simplă, de aceea mare parte dintre fermieri preferă eliminarea lor prin diferite căi, mai
mult decât atât prezenţa lor poate determina diferite efecte negative.
Printre acestea, cele mai importante se referă la dificultăţile majore la semănat. Acestea
sunt determinate de blocarea pieselor active ale semănătorii, de introducerea şi distribuţia
neuniformă a seminţelor în sol, de neasigurarea condiţiilor optime germinaţiei şi răsăririi.În
perioada de vegetaţie pot apare probleme în controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, în
procesele de nutriţie etc. preferându-se încă de către mulţi fermieri eliminarea lor de pe sol prin
diferite mijloace.
Pentru a nu afecta înfiinţarea culturii următoare, trebuie ca resturile vegetale să fie bine
tocate, împrăştiate uniform pe toată suprafaţa solului şi descompuse parţial în momentul
semănatului.
Atunci când perioada dintre două culturi este scurtă, aceste dificultăţi se accentuează. Dacă
resturile vegetale sunt în cantitate mare şi nedescompuse rezultă consecinţe negative directe
asupra semănatului prin distribuirea neuniformă a seminţelor în plan orizontal şi vertical, iar cele
din imediata apropiere a seminţelor pot reprezenta o barieră importantă în absorbţia apei, mai
ales în condiţii secetoase, sau pot agrava, în perioadele umede, procesele de anaerobioză. Viteza
de germinaţie şi răsărire a seminţelor este încetinită, datorită fitotoxinelor care apar în fazele
iniţiale ale proceselor de descompunere şi/sau reducerii temperaturii din sol. Această problemă în
sistemele convenţionale este rezolvată prin încorporarea resturilor vegetale în adâncime. De
aceea, pentru a permite degradarea resturilor vegetale prin descompunere microbiană, prin
activitatea lumbricidelor, până la semănat este necesar să treacă o perioadă de timp.
O altă problemă importantă, care este determinată de prezenţa resturilor vegetale la
suprafaţa solului, o reprezintă modificările termice la şi în apropiere de suprafaţa solului, cel
puţin în unele zone sau în unii ani climatici. Deşi temperatura solului este preponderent
determinată de climat, totuşi aceasta poate fi sensibil influenţată şi prin managementul agricol, în
acest sens resturile vegetale de la suprafaţă având un rol deosebit. Astfel, solurile descoperite se
încălzesc şi se răcesc mai rapid comparativ cu cele acoperite cu resturi vegetale sau mulci
vegetal, acest strat având rol de izolator termic. Aceasta înseamnă că în prima parte a perioadei
de vegetaţie, pe de parte, temperatura în sol va fi mai redusă şi astfel procesele de germinaţie -
răsărire vor fi sensibil încetinite, iar pe de alta evaporaţia apei din sol va fi mai redusă, şi astfel
rezerva de apă accesibilă va creşte fiind utilizată de plante în perioada imediat următoare. Acest
aspect a fost demonstrat, acum aproape o jumătate de secol prin cercetări staţionare realizate în
zona Marilor Câmpii din Statele Unite, şi prin studii recente (Jones şi Popham, 1997; Fabrizzi şi
colab., 2005).
Prin păstrarea la suprafaţa solului a unei cantităţi de paie de 6.730 kg ha-1 eficienţa de
stocare a apei a crescut cu 20-30 % în diferite perioade de vegetaţie. În cursul perioadei de
vegetaţie, datorită prezenţei stratului vegetal, fluctuaţiile termice sunt mai reduse şi, în
consecinţă, stresul hidric este mai puţin intens, tocmai datorită scăderii evaporaţiei apei din sol.
Efecte adverse relativ intense pot apărea în zonele cu soluri care au drenaj deficitar, acesta fiind
asociate cu porozitatea şi permeabilitatea redusă a solului.
Întrucât, pentru succesul diferitelor practici conservative de lucrare a solului, modul de
gospodărire a miriştii culturii premergătoare este deosebit de important, sunt posibile în acest
sens câteva opţiuni, şi anume:
 mobilizarea superficială a miriştii la adâncimea de maxim 10 cm, prin aplicarea unei lucrări
cu discul (pe toată suprafaţa), de regulă imediat după recoltarea culturilor premergătoare, în
perioada de vară - începutul toamnei;
 tocarea resturilor vegetale şi lucrarea superficială doar în benzi de 5-10 cm lăţime pentru
semănatul în benzi;
 tocarea resturilor vegetale în timpul operaţiei de recoltare, prin utilizarea combinelor dotate
cu echipament special de tocare şi împrăştiere, pentru a nu fi necesară o nouă operaţie
suplimentară;
 în fermele mixte este recomandată practicarea păşunatului dar numai în condiţii controlate.
Dacă dificultăţile legate de mărunţirea şi distribuţia resturilor vegetale la suprafaţă pot fi
depăşite, atunci se creează un „microclimat” corespunzător pentru germinaţia şi răsărirea
seminţelor.

3.5.2.2 Controlul buruienilor

Buruienele cu rădăcinile şi seminţele lor, în sistemele convenţionale, prin practicarea
arăturii cu întoarcerea brazdei, sunt încorporate în sol peste 20 cm adâncime sau chiar mai mult.
În aceste condiţii, seminţele de buruieni, cu viabilitate redusă, îşi pierd capacitatea germinativă,
până la lucrarea următoare, când, prin întoarcerea brazdei, pot fi iar aduse la suprafaţa solului.
În sistemele cu lucrări reduse şi în cele conservative, de regulă, seminţele de buruieni
rămân la suprafaţa solului, sau aproape de aceasta, germinând rapid şi infestând cultura
următoare dacă nu sunt combătute prin tratamente chimice specifice. Dacă, în timp, se
acumulează cantităţi mari de seminţe de buruieni aproape de suprafaţa solului, atunci acestea
practic nu vor mai putea fi combătute doar prin metode chimice. Un control ineficient al
buruienilor, mai ales al celor perene, conduce la infestarea terenului şi la folosirea de către
acestea a rezervei de apă şi elemente nutritive din sol, conducând la compromiterea culturilor
agricole, situaţia fiind mai dificilă în primele 4-5 săptămâni după semănat. În cazul sistemelor
conservative, comparativ cu cel convenţional, apar unele dificultăţi în aplicarea şi alegerea
sortimentului de erbicide, în sensul că unele pot fi folosite doar cu precauţie, în timp ce altele,
foarte utile, trebuie eliminate, de exemplu cele care trebuie încorporate.
Pentru un control reuşit al buruienilor, în sistemele conservative, vegetaţia prezentă
trebuie permanent supravegheată şi monitorizată, fiind identificate diferitele specii de buruieni.
De asemenea, în timpul tratamentelor din perioada de vegetaţie, este necesar să se acorde
atenţie plantelor cultivate pentru a nu le distruge în timpul operaţiilor. Importanţa acestor cerinţe
depinde de condiţiile geografice locale, de sol, de planta cultivată şi de sistemul conservativ
utilizat.
Erbicidele folosite trebuie să atace un spectru cât mai larg de buruieni şi să aibă o perioadă
de acţiune cât mai îndelungată. În funcţie de planta cultivată, de populaţia şi de spectrul de
buruieni poate fi necesară o aplicare combinată a mai multe tipuri de ierbicide.
 În rotaţiile în care domină cerealele păioase de toamnă, unele specii de buruieni cum sunt:
Agropyron repens, Aspera spica-venti, Alopecurus myosuroides, Bromus sterils şi Bromus
cummutatus, Cirsium arvense se pot înmulţi foarte mult, deoarece sunt bine adaptate ontogenetic
acestor culturi. Situaţia devine şi mai dificilă când resturile vegetale sunt păstrate la suprafaţa
solului. Aceste buruieni pot fi controlate suficient de bine şi prin includerea în rotaţie cu
cerealele păioase a culturilor de porumb, soia, sfeclă.
Buruienile perene (cum sunt Elymus repens, Sonchus arvensis), sau unele bienale (ca
Alopecurus geniculatus), sau unele buruieni de iarnă (cum este Poa annua), sau cele de mai (de
exemplu Matricaria inodora) sunt printre cel mai dificil de combătut fără practicarea arăturii. În
câmpurile infestate cu Agropyron repens şi Elymus repens recoltele diferitelor culturi, unde sunt
practicate sistemele conservative, pot fi reduse cu până la 20-25 %. Alte specii de buruieni, ca
Rumex obtusifolius, Taraxacum officinale, Achillea millefolium, speciile de Sorghum halepense
şi bicolor, de asemenea, nu trebuie neglijate.
În această relaţie, sistem conservativ - erbicidare, este dificil să se facă distincţie între
cauză şi efect, deoarece intensificarea gradului de îmburuienare poate fi determinată de creşterea
şi dezvoltarea defectuoasă a plantelor cultivate, care la rândul lor pot fi influenţate de alte cauze.
Adesea, acest lucru se întâmplă atunci când germinaţia seminţelor este deficitară, datorită fie
calităţii necorespunzătoare a seminţelor, fie condiţiilor nefavorabile din patul germinativ.
Este evident că dacă terenurile agricole au fost anterior infestate cu buruienele
menţionate, recoltele obţinute în sistemele conservative vor fi puternic afectate.
Controlul chimic al buruienilor în sistemele conservative de lucrare a solului, devine în
timp, ceva mai puţin eficient comparativ cu sistemul convenţional, datorită creşterii conţinutului
de materie organică din stratul superficial de sol, care pe de o parte favorizează dezvoltarea
vegetaţiei, iar pe de alta inhibă acţiunea erbicidelor.
În cadrul sistemelor conservative, nu pot fi neglijate efectele reziduale, incompatibilitatea
unor erbicide faţă de diferite culturi agricole folosite în rotaţie, sau diferitele condiţii de aplicare
legate de reacţia solului sau de starea de umiditate a acestuia, care sunt însă asemănătoare celor
din agricultura convenţională şi trebuie doar respectate.
Dacă buruienele sunt eficient combătute în perioada de vegetaţie, atunci infestarea
culturilor agricole în sistemele conservative nu se produce. Apariţia buruienilor problemă, ca şi a
samulastrei, trebuie bine monitorizată în sistemele conservative.
După efectuarea recoltatului, până la semănatul următor, buruienele nu trebuie să infesteze
terenul respectiv; dacă este necesar, se va efectua un tratament atunci când buruienele au atins
înălţimea de 10-15 cm.
Cu excepţia semănatului direct, pentru celelalte variante de lucrare conservativă a solului
cel mai bine este ca imediat după recoltat să se efectueze o lucrare superficială a solului, înainte
ca buruienele să atingă înălţimea de 10-15cm, aceasta reducând riscul de infestare a solului cu
buruieni la cultura următoare şi blocarea în lucru a pieselor active. Se recomandă ca prima
operaţie să se efectueze imediat după recoltat, la o viteză de deplasare de 7-9 km.h-1. În funcţie
de starea terenului pot fi necesare una sau două lucrări secundare efectuate cu vibro-cultivatoare,
care lucrează la adâncimea de 8-10cm, viteza de lucru fiind de 8-12km.h-1, şi care ar trebui, să fie
dotate cu lamă nivelatoare.
Dacă starea de umiditate este optimă, atunci în aceeaşi zi se poate efectua încă o trecere,
dacă solul este prea umed se va aştepta 2-3 zile.
Deşi succesele obţinute în domeniul chimiei pentru diversificarea şi eficienţa erbicidelor
sunt de necontestat, totuşi creşterea dozelor de erbicide nu este unanim acceptată, mai ales de
comunitatea ecologilor, considerând că poate fi negativ influenţată calitatea unora dintre
resursele mediului înconjurător. De aceea, în sistemele conservative (în special pentru
semănatul direct în mirişte) ţinerea sub control a gradului de îmburuienare constituie pentru
fermieri o adevărată provocare.
 Pentru obţinerea unor rezultate de succes, atât în producţia agricolă cât şi în protecţia
mediului înconjurător, este necesar ca şi în agricultura conservativă să se aleagă cea mai bună
combinaţie între culturile în rotaţie, metoda de lucrare a solului şi controlul chimic al
buruienilor.

3.5.2.3 Controlul bolilor şi dăunătorilor

Sistemele de lucrare conservativă a solului, mai ales semănatul direct în mirişte, ridică o
multitudine de probleme privind controlul bolilor şi dăunătorilor deşi, spre deosebire de buruieni,
acesta depinde mai puţin de intensitatea de lucrare a solului.
Astfel, din punct de vedere epidemiologic, bolile care sunt răspândite pe calea aerului, de
vectori ca Eryzifae graminis şi afide, depind de modul de afânare a solului într-o măsură foarte
mică, doar în condiţiile în care acesta afectează dezvoltarea normală a plantelor.
Pentru bolile şi dăunătorii care trăiesc în sol, intensitatea şi modul de lucrare a acestuia este
mai important. De exemplu, Ostrinia nubilalis se poate propaga şi înmulţi cu mai mare
intensitate în sistemele de lucrare conservativă dacă este practicată monocultura de porumb, dar
printr-un asolament corespunzător şi prin utilizarea insecticidelor, acesta se poate combate
eficient. Totuşi, în cultivarea porumbului prin semănat direct s-a constatat, încă de acum câteva
decade, că numeroase insecte găsesc în sol un mediu ideal de supravieţuire şi dezvoltare, în
special datorită temperaturii mai reduse şi conţinutului de apă mai mare.
Problema insectelor, ca şi a bolilor, care se dezvoltă în sol, dar şi la suprafaţa acestuia, este
de o complexitate deosebită, fiind determinată, atât de numeroasele specii şi varietăţi care cresc
în mediul respectiv, cât şi de dificultăţile majore în detectarea, în identificarea, lor prin studii
biologice realizate pe eşantioane de sol şi de plantă.
Unele probleme în combaterea insectelor pot fi parţial rezolvate astfel: prin creşterea
numărului şi a intensificării activităţii prădătorilor/paraziţilor, prin crearea şi utilizarea de
varietăţi de plante mai tolerante, mai rezistente, prin asolamente cu mai multe culturi în rotaţie,
prin creşterea dozelor de fertilizare şi a normelor de sămânţă la hectar.
Rotaţia plantelor agricole
Deşi lucrările conservative au fost aplicate iniţial pentru cultura porumbului de mare
productivitate, rezultatele obţinute au arătat în scurt timp că monocultura a condus la consecinţe
negative mult mai accentuate decât în agricultura convenţională.
În sistemele conservative de lucrare a solului alegerea rotaţiei adecvate de culturi este
mult mai necesară decât în sistemele convenţionale, având efecte benefice, atât asupra solului
prin îmbunătăţirea activităţii biologice şi aprovizionarea cu nutrienţi, cât şi în dezvoltarea
masei radiculare, în controlul mai eficient al buruienilor, bolilor, dăunătorilor, şi astfel în
creşterea productivităţii plantelor cultivate.
De exemplu, rotaţia leguminoaselor pentru boabe, mai ales cu cereale păioase, are efect
benefic în nutriţia cu azot, în îmbunătăţirea biodiversităţii, în creşterea nivelului de materie
organică etc.
Starea de compactitate şi nutriţie a solului, anterioară introducerii lucrării conservative
Dacă solul prezintă straturi compacte înainte de introducerea lucrărilor conservative,
acestea trebuie ameliorate. Starea de compactitate a solului este unul dintre criteriile importante
de încadrare a solurilor la sistemele de lucrare conservativă. De aceea, chiar dacă alte criterii sunt
îndeplinite, dacă acesta reprezintă factorul limitativ, atunci sistemele conservative nu pot fi
aplicate. De asemenea, dacă solul prezintă deficienţe de nutriţie, acestea trebuie corectate.
Pentru astfel de situaţii sunt necesare studii periodice de specialitate care, pe baza
criteriilor pedologice şi agrochimice, stabilesc starea de compactitate şi de nutriţie.
Evaluarea şi aprecierea stării de compactitate a solului, ca şi a celei de nutriţie, în mod
normal, ar trebui efectuată, atât înainte de introducerea lucrărilor conservative, cât şi ulterior,
periodic, având în vedere că ambele sunt procese dinamice, determinate în mare măsură de
componentele sistemelor tehnologice agricole.

3.5.2.4 Momentul efectuării lucrării conservative

Momentul de intrare în teren este determinat, ca şi în sistemele convenţionale, pe lângă
specificul diferitelor culturi, de starea de umiditate a solului.
Lucrarea solului trebuie efectuată numai atunci când acesta este la starea de consistenţă
friabilă, adică între uşor uscat şi uşor umed, conferindu-i în acest fel un grad ridicat de mărunţire.
În teren, această stare de umiditate poate fi apreciată suficient de exact şi foarte rapid prin
teste organoleptice (de exemplu dacă un mic bulgăre de sol se desface cu uşurinţă atunci când
este strâns uşor între degete).
Dacă solul este lucrat atunci când este prea umed devine plastic şi piesele active îl vor
“tăia“ fără să-l mărunţească, rezultând aşa numitele “curele”.
Dacă, dimpotrivă, solul este lucrat prea uscat, atunci rezultă bulgări. În ambele cazuri este
necesară revenirea cu mai multe lucrări secundare de mărunţire, cu efecte negative directe asupra
costurilor de producţie, dar mai ales asupra degradării fizice a solului la suprafaţă.

3.5.2.5 Regimul de irigare

Cerinţele faţă de această componentă tehnologică sunt mult mai reduse, deoarece lucrările
conservative contribuie într-o oarecare măsură la creşterea rezervei de apă în sol şi a capacităţii
de reţinere, printr-o stare de compactitate ceva mai mare, dar mai ales printr-un conţinut mai
mare de humus.
Metoda de udare prin brazde este exclusă, cu excepţia sistemelor conservative „în biloane”,
pe terenurile plane, şi „în trafic controlat”, în care zonele de circulaţie pot fi utilizate şi ca
„brazde de udare”.

3.5.3. Unde şi cum pot fi găsite datele necesare pentru pentru caracterizarea terenului, a solului
în scopul stabilirii pretabilităţii faţă de diferite sisteme de lucrare
Elaborarea unor astfel de studii se bazează, în cea mai mare parte, pe datele deja existente
în institute de specialitate, iar acolo unde acestea lipsesc, unde sunt insuficiente sau nu sunt
corespunzătoare, ele trebuie să fie completate, de la caz la caz, prin noi determinări analitice
realizate sau prin procedee de estimare, în funcţie de scara la care se efectuează studiul şi de
complexitatea terenului studiat.
Cea mai importantă sursă de informaţii o reprezintă cartările şi hărţile pedologice, care au
fost realizate de-a lungul anilor la diferite scări în institute de specialitate: ICPA Bucureşti şi
unităţi teritoriale Oficiile Judeţene de Studii Pedologice.
Pentru identificarea terenurilor şi a gradului lor de pretabilitate la diferite modalităţi de
afânare, de lucrare a solului, trebuie avute în vedere două situaţii principale şi anume:
 elaborarea unor astfel de studii la nivelul ţării sau pe zone foarte largi (de exemplu, pe
judeţe), care sunt necesare organismelor decizionale în vederea elaborării strategiilor în
dezvoltare a agriculturii şi protecţiei mediului înconjurător la nivel naţional, sau a unor acte
normative (de exemplu privind stimulentele sau măsurile coercitive);
 elaborarea de studii pe zone restrânse (la nivel de comună, de fermă sau exploataţie
agricolă), necesare direct fermierilor, producătorilor agricoli, în scopul utilizării în practică a
acelor tehnologii de lucrare a solului ce corespund cel mai bine specificului local.
Pentru primul caz, studiile sunt realizate pe baza hărţilor pedologice elaborate la scară
mică sau mijlocie, şi care, de regulă, cuprind informaţii, sau date de intrare reduse. În acest sens,
pot fi folosite hărţile pedologice la scara 1:1500000 şi 1:200000 ca şi harta microzonelor pedo-
geo-climatice. Harta microzonelor, deşi prezintă o generalizare a învelişului de sol, are avantajul
că oferă şi informaţii nu numai despre sol, dar şi despre relief şi climă, date care sunt foarte utile
stabilirii pretabilităţii terenurilor la diferite modalităţi de afânare a solului.
Pentru estimarea valorilor numerice, sau a claselor de apreciere, a acelor caracteristici ale
solului şi ale terenului care lipsesc, care nu se regăsesc pe hărţile pedologice respective este
necesară folosirea pe scară largă a aşa numitelor „reguli de pedotransfer pe clase”.
Pentru al doilea caz sunt necesare hărţi şi studii pedologice la scară mare la nivelul
comunelor (scara 1:10.000) şi hărţi cu un oarecare grad de generalizare (scara 1:50.000) la
nivelul judeţelor. Aceste hărţi corespund în linii generale cu instrucţiunile ICPA (1975, 1987) şi
în mare parte au informaţiile necesare elaborării studiilor de pretabilitate a terenului la diferite
practici de afânare.
Pe cele mai simple hărţi de soluri pot fi găsite: tipul de sol, textura în stratul superior (de
regulă în stratul arabil) şi/sau a substratului geologic.
Studiile pedologice care însoţesc hărţile pedologice în mod normal cuprind şi alte elemente
suplimentare pentru caracterizarea unităţilor de teren şi adesea buletine de analiză pentru profile
de sol reprezentative. De obicei însă, acestea nu acoperă în totalitate unităţile de teren separate pe
harta respectivă. Studiile pedologice existente, hărţile de soluri, ca şi datele analitice acumulate
în baza de date, încă nu sunt suficient de complete pentru a fi folosite în forma existentă pentru
elaborarea studiilor de pretabilitate a terenului şi solului la diferite tehnologii conservative, mai
ales la scară mare. Aceasta se datorează faptului că, la descrierea unităţilor teritoriale respective,
a fost nevoie doar de un număr redus de elemente şi, la momentul respectiv, nu se punea
problema introducerii în practica agricolă, sau a extinderii unor astfel de tehnologii sau practici
conservative. De aceea, a devenit necesară estimarea indirectă a unor indicatori, a unor
caracteristici prin diferite procedee, cum este cel al regulilor de pedotransfer pe clase.
Estimare indirectă prin reguli de pedotransfer pe clase a unor caracteristici ale terenului
şi solului.
Metodele de estimare a unor însuşiri care nu au fost direct determinate prin analize au în
etapa actuală caracter local (naţional), ele reflectând, atât specificul solurilor din ţara respectivă
şi al relaţiilor dintre diferitele însuşiri, cât şi diferenţele, care sunt adesea însemnate, între
metodele de analiză a solului practicate în diferite ţări.
“Regulile de pedotransfer”, sunt exprimate sub formă tabelară, permit estimarea numai pe
clase de valori a însuşirilor necesare studiului respectiv, folosind ca date de intrare tot „clase de
valori” ale însuşirilor, care sunt descrise în hărţile şi studiile pedologice existente.
Aplicarea „regulilor de pedotransfer” poate fi necesară pentru estimarea următoarelor
caracteristici: pantă a terenului, compactitate, exces de apă (de adâncime, de suprafaţă şi
combinat), risc de salinizare şi de inundaţie.

3.5.3.1 Estimarea pantei terenului

Acest criteriu se regăseşte în hărţile pedologice la scară mare şi poate fi preluat ca atare
fără nici un fel de modificări. Dacă nu dispunem de astfel de informaţii se poate folosi harta de
microzone pedo-geo-climatică, din care panta terenului poate fi obţinută la nivelul marilor zone
ale ţării din forma majoră de relief, printr-o regulă de pedotransfer simplă, dar suficient de exactă
pentru scopul urmărit.

Tabelul 2. Estimarea pantei terenului în funcţie de forma majoră de relief

Forma majoră de relief Panta aproximativă (%)
Luncă şi şes <2
Teren ondulat 2-5
Teren slab accidentat 5-8
Teren moderat accidentat 8-12
Teren puternic accidentat >12
3.5.3.2 Estimarea stării de compactitate a subsolului
Informaţii asupra stării de compactitate a subsolului pot fi găsite în studiile pedologice la
scară mare. Dacă această informaţie nu este menţionată în harta de microzone pedo-geo-
climatică, şi nici în unele studii pedologice la scară mare elaborate anterior anului 1975, atunci
poate fi folosită o regulă de pedotransfer, fiind necesare ca date de intrare tipul de sol şi textura
din stratul superior al solului, ambele găsindu-se în toate studiile pedologice.
Întrucât, pentru armonizarea denumirii tipurilor de sol cu alte clasificări la nivel
internaţional s-a trecut, şi în România, la noul Sistem Taxonomic de Clasificare (Florea şi
Munteanu, 2003), datele de intrare din tabel corespund noilor denumiri ale solurilor.

Tabelul 3. Funcţie de pedotransfer pe clase pentru estimarea gradului de compactare în subsol

Tip (subtip) de sol Textură în orizontul superior al solului
SRCS 1980 SRTS 2003 Nisip Nisip lutos Lut nisipos Lut Lut argilos Argilă
Soluri bălane Kastanoziomuri
Cernoziomuri. Cernoziomuri, netasat slab tasat
Cernoziomuri camb- Faeoziomuri, Cern.
ice, Regosoluri, Proto- cambice, Faeoz.em
soluri aluviale, Soluri cambice, Rego-
aluviale, Coluvisoluri, soluri, Aluviosoluri,
Solonceacuri Solonceacuri
Cernoziomuri argilo- Cernoziomuri slab tasat moderat tasat
iluviale, Soluri cerno- argiloiluviale,
ziomoide, Soluri Faeoziomuri
cenuşii, Rendzine, argiloiluviale,
Pseudorendzine, Eutricambosoluri
Soluri brune eume- Districambosoluri,
zobazice, Soluri roşii, Rendzine,
Soluri brune oligo- Faeoziomuri pelice,
bazice, Soluri negre Faeoziomuri
clino-hidromorfe clinogleice
Sol brun roşcate, S. Preluvosoluri, slab tasat moderat tasat
brune argiloiluviale, S. Luvosoluri (exc.
brun roşcate luvice, S. albice)
brune luvice
Luvisoluri albice, Luvosoluri albice, puternic tasat
Planosoluri, Soluri Planosoluri,
pseudogleice, Alosoluri, Stagno-
Soloneţuri soluri, Soloneţuri
Soluri brune feri- Prepodzoluri, netasat slab tasat
iluviale, Podzoluri, Podzoluri,
Soluri negre acide, Criptopodzoluri
Andosoluri, Soluri Nigrosoluri,
humico-silicatice Humosiosoluri,
Andosoluri,
Lăcovişti, Soluri Gleiosoluri slab tasat mod tasat
gleice
Vertisoluri Pelosoluri, mod put. tasat
Vertosoluri tasat
Psamosoluri Psamosoluri
Litosoluri Litosoluri netasat
Soluri turboase Histosoluri, Folio-
soluri, Limnosoluri

Note la Tabelul 3:
Subtipurile de Erodisoluri, Soluri desfundate şi Protosoluri antropice (SRCS), respectiv
Entiantrosoluri, Erodosoluri,şi Antrosoluri (SRTS) se încadrează împreună cu tipurile de sol din
care au provenit.
Lăcoviştile, Solurile gleice şi Solurile turboase (SRCS), respectiv Gleiosolurile,
Histosolurile şi Turbosolurile (SRTS) cu apa freatică la adâncime > 2 m (cod 2 … 15), precum şi
orice alte soluri cu apa freatică la adâncime < 2 m (cod 02 … 1.4) se încadrează cu o clasă de
grad de compactare în subsol mai mare decât cea din tabel.
Zonele haşurate se referă la combinaţii sol/textură care nu sunt întâlnite în ţară.
3.5.3.3 Estimarea excesului de apã
Riscul excesului de apã este unul dintre criteriile deosebit de importante în alegerea
diferitelor metode de afânare a solului. În funcţie de cauzele care-l determină excesul de
umiditate poate fi clasificat, astfel:
 de adâncime, atunci când este determinat de prezenţa apei freatice în profilul de sol sau
imediat sub acesta;
 de suprafaţă, când este determinat de stagnarea temporară a apei din precipitaţii în stratul
superior al solului, sau chiar la suprafaţa acestuia, ca urmarea a prezenţei în profilul solului a
unui strat compact şi mai puţin permeabil;
 de inundaţie, fiind datorat revărsării diferitelor cursuri de apă sau acumulării de apă din
scurgerile de pe versanţi.
Aceste trei forme ale excesului de umiditate pot fi întâlnite separat, asociate sau
combinate între ele, în raport cu factorii locali care le determină.
Pe terenurile neinundabile, excesul combinat de umiditate poate fi estimat dacă se cunoaşte
folosinţa, adâncimea apei freatice şi intensitatea excesului de umiditate de suprafaţă.

Tabel 4. Estimarea excesului combinat de umiditate pe terenuri neinundabile

Folosinţă Adânc. Exces de umiditate de suprafaţă
apă
freatică
nul slab moderat puternic foarte extrem excesiv
puternic puternic
Mlaştină Oricare
Alte Superf. puternic excesiv
Extrem moderat foarte puternic extrem
mică mare
Foarte puternic
mică
Mică slab moderat
Mijlocie nul
Mare-
Foarte
mare
Izvoare extrem mare
coastă

Pe terenuri cu risc de inundabilitate estimarea excesului de umiditate se poate efectua

printr-o regulă de pedotransfer simplă, dacă se cunoaşte forma de relief, intensitatea sau
frecvenţa posibilelor inundaţii şi intensitatea excesului de umiditate combinat (de adâncime şi
suprafaţă).
Pentru a utiliza aceste reguli de pedotransfer trebuie să dispunem de toate datele de intrare,
necesare (privind excesul de umiditate de adâncime) date care pot fi găsite în harta de
microzone.
Tabel 5. Estimarea excesului combinat de umiditate pe terenuri inundabile
Inundabilitate Relief Exces combinat de umiditate
nul slab moderat puternic foarte extrem excesiv
puternic puternic
Neinundabil Oricare nul slab moderat puternic foarte
puternic
Rar inundabil Grind
Intergrind puternic foarte
puternic
Prival slab moderat foarte
puternic
Frecvent Grind nul slab puternic foarte extrem mare
inundabil puternic
Intergrind slab moderat foarte
puternic
Prival moderat puternic excesiv
Foarte Grind slab moderat foarte
frecvent puternic
inundabil
Intergrind moderat puternic
Prival puternic foarte
puternic
În studiile pedologice existente, riscul producerii inundaţiilor, în cele mai multe cazuri, nu
este precizat. În aceste condiţii, trebuie luate în considerare terenurile cu soluri aluviale, ca şi
informaţiile directe privind existenţa unor posibile lucrări de protecţie împotriva inundaţiilor
efectuate în diferite zone. Clasa de adâncime a apei freatice şi cea a excesului de umiditate de
adâncime pot fi, de asemenea estimate, datele de intrare sunt redate în Tabelul 6.

Tabel 6. Estimarea adâncimii apei freatice şi excesului de umiditate de adâncime

Soluri Clasă de Clasă exces Adâncime a apei freatice (m)
adâncime a de apă de Soluri cu textură Soluri cu
apei freatice adâncime medie şi fină textură grosieră
Mlaştină Superficială Excesiv < 0,5 < 0,75
Lăcovişti, Extrem de Puternic 0,5-1 0,5-0,75
Soluri gleice mică
Soluri gleizate Foarte mică Moderat 1-2 0,75-1,4
Mică Slab 2-3 1,4-2
Soluri Mijlocie Nul 3-5 2-4
freatic umede
Soluri Mare Nul >5 >4
Neinfluenţate de - Foarte mare
apa freatică
Informaţii asupra excesului de umiditate de suprafaţă, de regulă, nu se regăsesc în studiile
pedologice anterioare anului 1975, indiferent de scara acestora, iar dacă sunt, atunci ele au fost
estimate tot pe baza regulilor de pedotransfer pe clase.
Excesul de umiditate de suprafaţă, într-o formă mai detaliată, poate fi estimat printr-o
regulă de pedotransfer mai complicată, în funcţie de forma de microrelief, pantă, climă,
permeabilitatea solului pentru apă (Tabelul 8). În studiile pedologice la scară mare care au fost
efectuate după anul 1975 pot fi găsite informaţiile necesare.
Dacă permeabilitatea solului pentru apă nu se regăseşte în nici una dintre surse, de regulă
hărţile şi studiile pedologice curente nu conţin astfel de date, atunci ea poate fi, de asemenea,
estimată printr-o regulă de pedotransfer relativ simplă, în funcţie de tipul de sol şi compoziţia
granulometrică a solului respectiv (Tabelul 9).
Tabelul 7. Estimarea excesului de umiditate suprafaţă
Relief Pantă Climă Permeabilitatea solului (în secţiunea de control) (Ks, mm.h-1)
(%)
F. mare Mare Moderată Mică F. mică Ext mică
(>35) (10-35) (2-10) (0.5-2) (0.2-0.5) (<0.2)
Depresiona - Umedă slab modera f. exc. putr.
r t puternic
Sl. moderat puternic f. putr.
umedă
Sl. uscată slab
Md.uscat moderat
ă
Ptr. slab
uscată
Nedepresio <2 Umedă slab moderat puternic f. putr.
-nar
Sl. slab moderat
umedă
Sl. uscată moderat
Md.uscat slab
ă
Ptr.
uscată
2-5 Umedă slab moderat puternic
Sl. nul slab moderat
umedă
Sl. uscată slab
Md.uscat
ă
Ptr.
uscată
5-8 Umedă moderat
Sl. slab
umedă
Sl. uscată
Md.uscat
ă
Ptr.
uscată
8-12 Umedă moderat
Uscată slab
>12 Oricare
Tabelul 8. Funcţie de pedotransfer pe clase pentru estimarea permeabilităţii la apă a profilului de
sol
Tip (subtip) de sol Textură în orizontul superior al solului
SRCS 1980 SRTS 2003 Nisip Nisip Lut Lut Lut Argilă
lutos nisipos argilos
Soluri bălane Kastanoziomuri mare
Cernoziomuri Cernoziomuri foarte mică
(oriz. Cca sub 125 mare
cm)
Cernoziomuri (oriz Faeoziomuri, moderată
Cca abs. sau > 125 Cernoziomuri
cm), Cernoziomuri cambice,
cambice, Regosoluri Faeoziomuri
cambice,
Regosoluri
Cernoziomuri Cernoziomuri mare mode- mică
argiloiluviale, argilo-iluviale, rată
Rendzine, Faeoziomuri
Paseudorendzine argiloiluviale,
Rend-zine,
Faeoz. pelice
S. brun roşcate, Preluvosoluri, moderat foarte mică
S.brune Luvoluri (exc. ă
argiloiluviale, S. albice),
brune luvice, S. Eutricambosoluri,
brune eumezo- Faeoziomuri
bazice, Soluri roşii, clinogleice
Soluri negre
clinohidromorfe
Luvisoluri albice, Luvosoluri foarte mică extrem mică
Planosoluri, Soluri albice, Alosoluri,
pseudogleice Planosoluri,
Stagnosoluri
Soluri brune Districambosolur mare moderată
oligobazice i
Soluri brune Prepodzoluri, foarte mare mare
feriiluviale, Pod-zoluri,
Podzoluri, Soluri Criptopodzo-luri,
negre acide, Soluri Nigrosoluri,
humico-silicatice, Humosiosoluri,
Andosoluri Andosoluri
Lăcovişti, Gleiosoluri foarte moderată mică
Protosolurui cernice, mare
aluviale, Soluri Aluvosoluri,
aluviale, Limnosoluri
Coluvosoluri
Soluri gleice Gleiosoluri mare moderată
eutrice
Solonceacuri Solonceacuri
Soloneţuri Soloneţuri extrem mică
Vertisoluri Pelosoluri, f.
Vertosoluri mică
Psamosoluri Psamosoluri foarte mare
Litosoluri Litosoluri mare
Soluri turboase Turbosoluri, foarte mare
Foliosoluri
Note la Tabelul 8:
 Subtipurile Erodisoluri, Soluri desfundate şi Protosoluri antropice (SRCS), respectiv
Entiantrosoluri, Erodosoluri şi Antrosoluri (SRTS) se încadrează cu tipurile de sol de
provenienţă
 Lăcoviştile, Solurile gleice şi Solurile turboase (SRCS), respectiv Gleiosolurile,
Turbosolurile şi Limnosolurile (SRTS) cu apa freatică la adâncime >2 m, precum şi orice alte
soluri cu apa freatică sub 2 m se încadrează cu o clasă de permeabilitate în subsol mai mică
decât cea din tabel
 Zonele haşurate se referă la combinaţii sol / textură neîntâlnite în ţară
 În aceste condiţii sunt utilizate toate informaţiile existente din harta de microzonare, iar
datele privind panta pot fi obţinute cu ajutorul regulii de pedotransfer prezentate anterior.

3.5.3.4 Estimarea riscului la salinizare

Gradul de salinitate pe clase este estimat printr-o regulă de pedotransfer pe baza
conţinutului mediu de săruri din profilul de sol. Informaţii privind gradul de salinizare a solului
există în unele studii pedologice, iar dacă lipsesc pot fi estimate pe baza regulii de pedotransfer
(Tabelul 9).

Tabel 9. Estimarea gradului de salinizare

Sol Grad de salinizare a solului Conţinut mediu de
săruri pe profil
(mg/100g sol)
Alte soluri decât cele Nesalinizat <100
saline şi salinizate
Soluri freatic umede din Salinizat în adâncime <120
climă uscată
Subtipuri salinizate Slab salinizat 120-250
Moderat salinizat 250-600
Puternic salinizat 600-1000
Solonceacuri Foarte puternic salinizat >1000
Dacă dispunem de informaţia necesară pentru cunoaşterea pretabilităţii sau a favorabilităţii
terenurilor faţă de diferitele sisteme tehnologice de afânare a solului, utilizând Sistemul
Informatic Geografic, se pot elabora hărţi la diferite scări care prezintă zonele respective. La
nivel naţional distribuţia zonelor unde se pot aplica sistemele de lucrare conservativă a solului
este prezentată în anexa 1.

3.5.4 Suprafeţe de terenuri pretabile la sisteme de lucrare conservativă a solului şi distribuţia

acestora pe zone în România.
La nivelul actual de informaţie, a rezultat că aproximativ jumătate din suprafaţa arabilă a
României, 49,6 %, adică 4.984 milioane ha, este pretabilă diferitelor sisteme de lucrare
conservativă a solului, beneficiind din acest punct de vedere de un potenţial ridicat de promovare
a agriculturii conservative (Tabelul 12, Anexa 1).
Din aceasta, 30 %, adică 15 % din totalul suprafeţei arabile reprezintă terenuri plane şi slab
înclinate, iar două treimi, aproape 35 % din suprafaţa arabilă a ţării, reprezintă terenuri care sunt
moderat - puternic înclinate unde este necesară combinarea lucrărilor conservative cu cele
antierozionale ce trebuie efectuate pe curbele de nivel.
Judeţele cu suprafaţa cea mai mare a terenurilor pretabile la sistemele conservative,
peste 75 % din suprafaţa arabilă, sunt evident cele care au predominant terenuri în pantă,
îndeosebi în Moldova şi Dobrogea.
Pentru zonele cu pondere mare a terenurilor pretabile la sisteme de lucrare conservativă a
solului, semnificative sunt judeţele Brăila şi Constanţa. Astfel, în judeţul Brăila, din toată
suprafaţa arabilă situată pe terenuri plane şi slab înclinate, 51,2 %, adică 186.000 ha, sunt
pretabile sistemelor conservative. În judeţul Constanţa, practic aproape toată suprafaţa arabilă,
adică 98,5 %, din care 23,4 % (122.000 ha) pe terenuri plane şi slab înclinate, iar 75,1 %
(392.000 ha) pe terenuri moderat şi puternic înclinate sunt pretabile acestor tehnologii. De
asemenea, judeţele situate în zona de sud a Câmpiei Române, ca şi cele din Câmpia Tisei,
predominant cu soluri cu textură mijlocie şi risc redus de exces de umiditate, au suprafeţe mari
pretabile sistemelor conservative, cuprinse între 50 şi 75 % din suprafaţa lor arabilă.

Tabelul 10. Suprafeţe arabile pretabile lucrarilor conservative ale solului

Judeţ Terenuri plane- slab Terenuri moderat- Total
înclinate puternic înclinat
Mii ha % din Mii ha % din arabil Mii ha % din
arabil arabil
Alba 8 4,4 68 37,6 76 42,0
Arad 140 41,1 62 18,2 202 59,2
Argeş 5 2,7 40 21,6 45 24,3
Bacău 164 85,9 164 85,9
Bihor 30 8,5 125 35,6 155 44,2
Bistriţa- 49 43,8 49 43,8
Botoşani 2 1,5 290 91,8 290 91,8
Braşov 186 51,2 7 5,1 9 6,6
Brăila 202 74,8 186 51,2
Buzău 13 4,8 215 79,6
Caraş- 138 33,7 71 49,7 71 49,7
Călăraşi 138 33,7
Cluj 122 23,4 81 37,5 81 37,5
Constanţa 2 2,3 392 75,1 514 98,5
Covasna 51 27,3 61 70,9 63 73,3
Dâmboviţa 49 9,5 9 4,8 60 32,1
Dolj 241 46,8 290 56,3
Galaţi 33 12,1 124 44,4 124 44,4
Giurgiu 33 12,1
Gorj 78 66,1 78 66,1
Harghita 6 5,4 6 5,4
Hunedoara 256 67,5 43 41,0 43 41,0
Ialomiţa 15 5,5 256 67,5
Iaşi 3 3,3 200 72,7 215 78,2
Ilfov 8 8,0 3 3,3
Maramureş 6 2,9 54 54,0 62 62,0
Mehedinţi 93 45,6 99 48,5
Mureş 37 14,9 37 14,9
Neamţ 10 2,6 92 51,1 92 51,1
Olt 15 11,0 56 14,3 66 16,9
Prahova 28 20,6 43 31,6
Satu Mare 77 31,0 77 31,0
Sălaj 116 84,1 116 84,1
Sibiu 80 51,3 80 51,3
Suceava 89 52,4 89 52,4
Teleorman 80 15,7 80 15,7
Timiş 65 17,4 86 15,8 181 33,2
Tulcea 19 6,0 207 65,5 226 71,5
Vaslui 25 8,5 192 65,3 217 73,8
Vâlcea 28 28,9 65 67,0 93 95,9
Vrancea 39 25,8 21 13,9 60 39,7
Total 1567 15,61 3417 34,0 4984 49,6
 Judeţele situate în partea centrală a Câmpiei Române au o suprafaţă redusă,
sub 25 % din suprafaţa arabilă, pretabilă la sistemele conservative de lucrare a solului,
datorită în special texturii fine şi riscului ridicat de exces de umiditate şi de creştere a
compactităţii. De asemenea, au zone reduse, pretabile sistemelor de lucrare
conservativă a solului, judeţele din zonele colinare şi din Transilvania, deşi aici
ponderea ridicată a terenurilor în pantă conduce la o oarecare creştere a suprafeţelor
respective.
Aceste suprafeţe la nivelul judeţelor pot pe viitor să înregistreze unele
modificări, având în vedere caracterul dinamic al solului, precum şi îmbunătăţirea
nivelului de acurateţe a procedeului de apreciere a pretabilităţii la sisteme de lucrare
conservativă a solului, dar acestea nu vor fi majore.

3.5.5. Extinderea sistemelor conservative de lucrare a solului în diferite zone ale lumii

Sistemul de lucrare conservativă a solului este recunoscut ca fiind baza

agriculturii conservative, cel care de altfel o şi defineşte ca formă a agriculturii
durabile, răspândindu-se rapid şi în prezent el fiind adoptat într-un mare număr de
ţări, pe diferite tipuri de sol.
La nivel mondial, agricultura conservativă se practică pe aproximativ 72
milioane hectare. Dintre acestea, 47,5 % sunt răspândite în America Latină, 36,7 % în
Statele Unite ale Americii, 12,5 % în Australia. şi mai puţin de 3 % în Europa, Asia şi
Africa (Benites şi colab., 2000). În ciuda rezultatelor favorabile obţinute de cercetarea
ştiinţifică de-a lungul unei perioade îndelungate, în aceste ultime trei zone ale lumii,
sistemele de lucrare conservativă a solului au fost adoptate doar pe suprafeţe
restrânse.
Federaţia Europeană pentru Agricultura Conservară (Kertesz, 2004) a
prezentat recent suprafaţa destinată agriculturii conservative în unele ţări europene,
Tabelul 11.
Tabelul 11. Suprafaţa destinată diferitelor sisteme conservative şi semănatului direct
(no-till) în mirişte
Ţara Suprafaţa % din Suprafaţa % din
destinată suprafaţa cu no- suprafaţa
agriculturii arabilă tillage arabilă
conservative (mii ha)
(mii ha)
Franţa 3000 17 150 0,30
Germania 2375 20 355 0,30
Spania 2000 14 300 2,00
Marea 1440 30 24 1,00
Britanie
Italia 560 6 80 1,00
Ungaria 500 10 8 0,16
Danemarca 230 8 0 0,00
Slovacia 140 10 10 1,00
Belgia 140 10 0 0,00
Elveţia 120 40 9 3,00
Portugalia 39 1,3 25 0,80
Irlanda 10 10 0 0,00

9
 Total 10054 11,2 960 0,80
Este interesant faptul că, deşi Statele Unite ale Americii au cea mai mare
suprafaţă cultivată prin semănat direct în mirişte, totuşi din totalul suprafeţei cultivate
doar 19,7 % este lucrat conform acestei tehnologii.
Cele mai mari suprafeţe (% din totalul suprafeţei arabile) pe care se practică
semănatul direct în mirişte sunt răspândite în Brazilia (45 %), Argentina (50 %) şi
Paraguay (60 %). În zona de est a Paraguayului, în fermele mecanizate, peste 85 %
din suprafaţa arabilă este cultivată prin semănat direct.
Este, de asemenea, interesant de remarcat faptul că în Brazilia, Argentina,
Paraguay, Australia, peste 90 % din suprafaţă este cultivată permanent prin sisteme
conservative, în timp ce în Statele Unite ale Americii, doar 25 %. Aproximativ 75 %
din suprafaţa destinată semănatului direct este de fapt cultivată în sistem rotaţional,
adică la anumite perioade de timp solul este afânat prin sistemul convenţional. Din
totalul suprafeţei de aproximativ 72 milioane hectare pe care se practică semănatul
direct, doar 450.000 ha sunt destinate micilor gospodării. Această situaţie este
determinată de faptul că doar câteva ţări (de exemplu Brazilia) au fost dispuse să
investească în cercetări şi în realizarea tehnologiilor eficiente pentru gospodării cu
suprafeţe mici. Brazilia este printre puţinele ţări care a investit în astfel de cercetări,
ca şi în proiectarea şi fabricarea de echipamente agricole corespunzătoare pentru
gospodării care au suprafeţele arabile reduse.
În Europa, comparativ cu alte zone, suprafeţele reduse destinate agriculturii
conservative, şi mai ales semănatului direct, sunt determinate de unele motive
specifice. Astfel, reducerea costurilor în agricultură nu este atât de importantă ca în
alte zone ale lumii, tehnologia conservativă nu este încă suficient de bine elaborată şi
testată, condiţiile naturale nu conferă un nivel ridicat de pretabilitate (cu precădere în
zona de nord şi vest a Europei), transferul tehnologic de la cercetare la practică este
deficitar sau insuficient, nu există suport instituţional.
În România, deşi condiţiile naturale, cer şi în acelaşi timp permit aplicarea
lucrărilor conservative ale solului pe suprafeţe considerabile, cu efecte benefice,
totuşi, datorită numeroaselor dificultăţi, mai mult sau mai puţin obiective (lipsa
maşinilor agricole specifice, starea de îmburuienare a multor terenuri), precum şi
politicii centralizate dinainte de 1989 în care era considerată obligatorie, efectuarea
anuală a arăturii adânci, practic această strategie a fost până de curând cunoscută doar
în comunitatea ştiinţifică. În ultimii ani, unele sisteme de lucrare redusă a solului, şi în
mai mică măsură de lucrare conservativă, au început a fi utilizate de unele exploataţii
agricole din judeţele Arad, Brăila, Constanţa şi altele.

4. Protectia solului si culturilor prin utilizarea resturilor vegetale (mulcirea)

Mulcirea este operaraţia de distrugere a buruienilor, prin înăbuşirea lor,

folosindu-se materiale organice sau plastice. Mulciul (mai ales cel de culoare închisă),
împiedică pătrunderea luminii la buruieni şi le forţează alungirea, respectiv etiolarea
şi epuizarea.
Mulcirea solului este şi o lucrare protectivă, care are la bază inţelepciunea
naturii. În pădure, natura menţine la suprafaţa solului un covor vegetal permanent,
numit litieră. Mulciul este litera gradinii de legume din fermă.
Mulcirea nu se practică in grădinile umede şi umbroase, în grădinile în care
avem probleme cu melcii fără cochilie sau cu rozătoarele. Materialele pentru mulcire
trebuie să fie pe de-o parte, ieftine şi disponibile în cantităţi suficiente, iar pe de altă
parte, ca aspect, să fie uşoare, uscate sau semiumede: paie, pleavă, frunze, rumeguş,

10
talaş, coajă de copac, turbă, litieră de pădure, compost sau gunoi semifermentat, folie
de plastic.
Mulcirea nu este o operaţie care vizează şi înlocuieste fertilizarea culturilor
dar poate avea şi un efect secundar de îngraşare a solului, în special cu azot. Mulcirea
echivalează cu o precompostare, de aceea materialele care se strâng după efectuarea
mulcirii, se păstreaza pentru anul următor sau trec direct la compostare.

Câteva indicaţii pentru efectuarea mulcirii:

 Mulcirea se începe primăvara, după răsărirea culturilor şi se continuă pe tot
parcursul verii. Stratul de mulci poate avea grosimea de 5-10 cm, permiţând
schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă.
 Toate materialele cu structură grosieră (vreji, trestie, buruieni) se marunţesc.
 Materialele pentru mulcire nu trebuie să contină seminţe germinabile sau să
fie infestate cu boli şi dăunători.
 Pe măsura ce mulciul se descompune, stratul se împrospătează de mai multe
ori.
 Este indicat, mai ales în cazul practicilor ecologice, ca materialele organice
uscate (paie, rumeguş, coceni tocaţi), să fie stropite de mai multe ori cu
plămadeală de urzică, extract de humus sau plamadeli din dejectii de animale,
pentru a se asigura hrană bacteriilor, care le descompun.
 Pentru a nu fi luate de vânt, materialele uşoare se acoperă cu materiale mai
grele.
 Pomii fructiferi se pot mulci prin înţelenirea spaţiului de sub protecţia
coroanei, avându-se grijă ca iarba fie cosită des, pentru a nu concura pomii în
apă şi hrană.
 Căpşunii se pot mulci cu folie neagră. Între arborii şi arbuştii ornamentali se
pot cultiva plante acoperitoare de sol, cu port târâtor, cum sunt: iedera,
vinăriţa, pochivnic.
5. Măsuri integrate la nivelul fermei pentru prevenirea eroziunii solului

Degradarea stării fizice a solului este definită prin distrugerea sa practic

ireversibilă sau uşor reversibilă. În această secţiune sunt prezentate procedee privind
reducerea ori prevenirea degradării fizice a solului. Nu sunt prezentate detalii în acest
Cod privind lucrările de drenaj şi de menţinere a acestora. Totuşi, pe multe soluri, este
important a ne asigura că aceste sisteme funcţionează eficient şi controlează apa din
sol.

Principii generale

Protecţia solului împotriva eroziunii se poate realiza prin culturi agricole şi

prin tehnologii agriculturale specifice:
Cunoaşterea plantelor cultivate, în funcţie de nivelul de protecţie pe care-l
oferă solului; ele sunt clasificate în următoarele categorii:
 foarte bune protectoare - gramineele (speciile de lolium şi dactylis) şi
leguminoasele perene (lucernă, trifoi, ghizdei);
 bune protectoare - cereale păioase (grâu, orz, ovăz, mei, iarbă de Sudan etc.);
 mediu protectoare - leguminoase anuale (mazăre, măzăriche, soia, lupin, fasole
etc.);

11
 slab protectoare - culturi prăşitoare (porumb, floarea soarelui, cartofi, sfeclă de
zahăr, dovlecei, viţă de vie etc.);
Pe terenurile cu pante de peste 10% se aplică sistemul de culturi în fâşii cu benzi
înierbate, a căror lăţime variază în funcţie de pantă:
a) pantă de 5%-10% - lăţimea fâşiei de 60-150 m;
b) pantă de 10%-15% - lăţimea fâşiei de 30-60 m;
c) pantă de 15%-20% - lăţimea fâşiei de 20-30 m;
d) pantă de peste 25% - lăţimea fâşiei de 20 m.
În zone secetoase, cu pante de peste 15%, lungi şi uniforme şi cu soluri cu o
textură medie se execută valuri de pământ la diferite distanţe, iar pe pante de peste
20% se execută agroterase.
Pentru ameliorarea calităţii solului şi refacerea stratului de humus, se va aduce
un aport de îngrăşăminte organice, resturi vegetale, îngrăşăminte verzi. Şi în acest caz,
practicarea culturilor ascunse este foarte utilă.
Pe solurile supuse eroziunii şi pe cele vulnerabile se va evita dezmiriştirea cu
grape cu discuri şi cu maşini de frezat solul.
Pe terenurile situate în pantă, atunci când nu este posibilă înierbarea
permanentă, se poate practică cultura în fâşii alternate de plante bune şi foarte bune
protectoare cu benzi înierbate, pe lungimea curbelor de nivel. Terenul va fi protejat
prin valuri de pământ, agroterase, banchete netede sau garduri de nuiele.
Terenurile agricole supuse eroziunii eoliene vor fi protejate de perdele
forestiere şi garduri vii, în scopul limitării transportului particulelor de sol şi a
depunerii acestora ca sedimente în ape.
O practică extrem de dăunătoare o constituie tăierea pădurilor şi defrişarile
precum şi ararea păşunilor permanente şi a fâneţelor. Inevitabil, aceste terenuri vor
pierde azotul din sol şi se vor degrada rapid.
In scopul prevenirii şi combaterii eroziunii solului pe terenurile arabile
înclinate, se recomandă următoarele lucrări şi practici:
 executarea lucrărilor şi semănatul culturilor prăşitoare pe curbele de nivel;
 folosirea gunoiului de grajd bine fermentat şi a îngrăşămintelor verzi;
 practicarea pe curbele de nivel de culturi pe fâşii cu lăţimi în funcţie de pantă;
 practicarea de culturi în fâşii, intercalate cu benzi înierbate permanent, orientate
pe curbele de nivel sau cu o abatere de 3 - 5%;
 practicarea de asolamente speciale cu plante protectoare de eroziune;
 înfiinţarea plantaţiilor antierozionale sub formă de perdele de 10 - 15 m lăţime,
orientate pe curbele de nivel, la pante de 20 - 25%;
 efectuarea lucrărilor adecvate de îmbunătăţiri funciare.

In scopul prevenirii şi combaterii eroziunii solului în plantaţiile viticole, se

recomandă:
 orientarea rândurilor de vie pe curbele de nivel şi executarea lucrărilor agrotehnice
de întreţinere în acelaşi sens;
 executarea de biloane de pământ pentru reţinerea apei pe versanţi cu pantă lină şi
uniformă;
 executarea de biloane înclinate pentru dispersarea şi evacuarea apei;
 realizarea benzilor înierbate pe versanţi cu pante uniforme;
 realizarea de canale de coastă de nivel sau înclinate, cu debuşee naturale sau
artificiale de evacuare a apelor, în funcţie de panta şi tipul solului;

12
 înfiinţarea unor benzi de arbuşti fructiferi pe panta din amonte a drumurilor
orientate pe curbele de nivel;
 realizarea, din desfundarea terenului pe pante de peste 25%, de terase cu platformă
orizontală, consolidate prin înierbare sau cu brazde de iarbă;
 realizarea de terase cu platformă orizontală sau inclinată, cu taluze consolidate cu
ziduri de piatră.

In scopul prevenirii şi combaterii eroziunii solului în plantaţiile de pomi, se

recomandă:
 orientarea rândurilor de pomi pe curbele de nivel şi executarea arăturilor în
această direcţie;
 în plantaţii tinere, în zonele umede şi acolo unde există soluri mai fertile, se vor
intercala între rândurile de pomi culturi de plante bune şi foarte bune protectoare;
 realizarea de benzi înierbate pe versanţii cu pante uniforme, la distanţe diferite, în
funcţie de pantă;
 înierbarea întregii suprafeţe, cu executarea lucrărilor solului numai în jurul
pomilor;
 realizarea canalelor de coastă pentru evacuarea apelor, de la pante de peste 10%,
în regiunile umede;
 executarea manual sau mecanic de terase continue cu platforma orizontală;
 în cazul terenurilor frământate cu soluri grele şi pante de peste 15%, precum şi
cele uşoare sau mijlocii şi înclinate, se vor realiza terase individuale orizontale.

Eroziune

Eroziunea solului constă în pierderea particulelor de sol prin acţiunea apei şi

vântului. Riscul erozional trebuie minimalizat printr-un management adecvat.
Adâncimea de înrădăcinare şi cantitatea de apă accesibilă pentru plante se reduce.
Aceste procese sunt şi mai intense pe solurile subţiri, unde roca este mai aproape de
suprafaţă.
Intensificarea eroziunii conduce la pierderea treptată a stratului superficial de
sol şi astfel la reducerea fertilităţii solului prin pierderea particulelor fine de sol
bogate în nutrienţi.
Eroziunea contribuie la creşterea riscului faţă de inundaţii prin intensificarea
scurgerilor, blocarea drenurilor şi canalelor de drenaj.
Covorul vegetal protejază solul împotriva eroziunii, dar pot avea loc
modificări semnificative pe solurile arabile ori pe terenurile intens păşunate, ori pe
terenurile recent defrişate.
Independent de pierderile de sol, culturile agricole în primele faze de vegetaţie
pot fi afectate prin pierderea solului din jurul rădăcinilor (prin procesul de spălare) sau
prin ruperea şi detaşarea lor în atmosferă odată cu particulele de praf datorită eroziunii
eoliene. În astfel de condiţii culturile agricole trebuie reînsămânţate, ceea ce înseamnă
costuri suplimentare şi risc crescut de pierdere sau reducere severă a recoltei
următoare. Pot fi necesare lucrări suplimentare pentru uniformizarea suprafeţei
solului. De asemenea, curăţirea canalelor şi drenurilor de sedimente devine
costisitoare.
Apele de suprafaţă pot fi contaminate de către sedimente, nutrienţi, pesticide
care se găsesc în solul erodat.

13
 Lacurile destinate creşterii peştelui pot fi serios degradate prin depozitarea
sedimentelor. Cazuri evidente au loc în imediata vecinătate a diferitelor lacuri de
acumulare dar procese semnificative se pot produce şi în zonele de deal unde
vegetaţia este afectată prin păşunat excesiv, ori chiar în zonele cu lacuri, eleştee
piscicole sau recreative.
Eroziunea poate cauza probleme negative deosebite zonelor învecinate, chiar
populaţiilor locale; de exemplu prin inundaţii, prin depozitarea sedimentelor pe
arterele de circulaţie, ori pe proprietăţile învecinate.
Fiecare deţinător de teren are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru
prevenirea eroziunii, iar dacă s-a produs deja atunci trebuie întreprinse lucrări pentru a
înlătura orice sedimente depozitate.
Chiar şi simplele scurgeri de suprafaţă – făgaşele - pot deveni foarte
importante. De asemenea, chiar dacă aceste scurgeri nu sunt cu particule de sol pot
deveni dăunătoare, pot polua apa de suprafaţă cu nutrienţi şi pesticide aflate în soluţie
sau ataşate particulelor foarte fine. Scurgerile de la crescătoriile de animale pot avea
efecte similare.

Eroziunea prin apă

Eroziunea prin apă duce în aceeaşi măsură la pierderea solului de pe terenurile

arabile situate pe pantă, ca şi de pe terenurile care sunt alternativ sub folosinţă la
arabil şi apoi cultivate cu plante perene dacă sunt situate pe pante. Procesele
erozionale se pot produce atunci când apa din precipitaţii este mai mare decât
cantitatea de apă pe care o poate absorbi solul.
Evenimentele climatice care provoacă scurgeri nu sunt atât de rare pe cât se
crede. Există un risc semnificativ al proceselor erozionale de suprafaţă-ogaşe şi
rigole-care se produc pe terenurile susceptibile atunci când cad peste 15 mm
precipitaţii/zi sau peste 4mm/oră. Eroziunea moderată se produce pe solurile
nisipoase, uşor lutoase atunci când cad ploi puternice, pe terenuri în pantă, cu
infiltraţie redusă.
Eroziunea poate fi sub forma unor simple scurgeri (run-off) care conţin
particule fine de sol sau poate deveni mult mai serioasă prin formarea ogaşelor şi
rigolelor (rills, gullies).
În tara noastră procesul erozional s-a intensificat, cu precădere, din păcate în
ultimii ani ca urmare, atât a exploatării neraţionale a fondului forestier dar şi a
fondului funciar şi a aplicării unui sistem tehnologic total necoresunzător în special pe
terenurile aparţinând gospodăriilor mici şi mijlocii.
Eroziunea prin apă s-a intensificat mai ales datorită cultivării prăşitoarelor,
urmelor ce rămân pe sol în urma efectuării diferitelor operaţii din amonte în aval şi
invers, pregătirii unui pat germinativ fin şi îndepărtării gardurilor vii şi altor bariere de
protecţie. Înainte de efectuarea tuturor lucrărilor agricole, cu deosebire a arăturii, ori
reânsămânţării pajiştilor care sunt situate pe pante ori în zone de câmpie de revărsare
a râurilor, trebuie avut în vedere posibilitatea producerii eroziunii.
Păşunatul, chiar mai puţin intensiv în astfel de zone nu face decât să stimuleze
intensificarea proceselor erozionale. Este dăunător păşunatul pe digurile de protecţie
de pe lângă râuri de către animale; distrugerea acestora este inevitabilă şi constituie o
sursă importantă de creştere a cantităţii de sedimente.

14
 Eroziunea prin apă poate apare în câmpurile cultivate în pantă (preluată după
Codul de Bune Practici Agricole – Protecţia Solului, realizat de Marea Britanie)
În zonele de risc pentru prevenirea eroziunii sunt necesare măsuri speciale
elaborate şi planificate la nivel local, de fermă, de parcelă, punctând zonele de risc
ridicat la scurgere. Zonele cu relief neuniform, deluroase, muntoase, abrupte sau cu
pante lungi sunt în mod special vulnerabile, scurgerile acumulându-se în văi. În
zonele cu nivel ridicat de neuniformitate, care sunt străbătute de văi înguste,
scurgerile se acumulează în cantităţi apreciabile.
Controlul apei drenate din zonele cultivate se efectuează prin lucrări specifice
de drenaj. Trebuie acordată atenţie specială eliminării sedimentelor care se
acumulează în canale şi drenuri.
Riscul erozional poate fi semnificativ redus printr-un management agricol cât
mai bun.
Evitarea lucrărilor sau reducerea numărului lor, lucrarea solului sau intrarea pe
soluri umede sunt de o mare importanţă. Pe solurile susceptibile la eroziune,
compactarea de suprafaţă reduce abilitatea, capacitatea solului de a absorbi apa,
aceasta determinând apariţia băltirii şi intensificarea eroziunii. Aceste procese
negative ar trebui corectate înainte de a semăna cultura următoare.
Să se evite pregătirea unui pat germinativ fin care determină apariţia
proceselor de degradare fizică la suprafaţă: colmatarea spaţiului poros şi crustificarea.
Este necesar în aceste condiţii creşterea conţinutului de materie organică pentru
prevenirea proceselor degradării fizice de suprafaţă.
Pentru protecţia solului, mai ales la suprafaţă, acoperirea cu vegetaţie este
crucială. Acolo unde riscul erozional este ridicat semănatul culturilor de iarnă şi
reînsămânţarea culturilor ierboase este de mare importanţă. Cel puţin 25% din
suprafaţa arabilă ar trebui acoperită cu astfel de culturi. În astfel de situaţii,
prăşitoarele trebuie evitate.
Spaţiile destinate trecerii maşinilor agricole pentru efectuarea tratamentelor
chimice, chiar în cazul culturilor neprăşitoare, vor fi deschise numai după răsărirea
plantelor. Dacă acest lucru nu este posibil, datorită managementului de cultivare al
culturii respective, atunci în spatele roţilor maşinilor agricole se recomandă un sistem
de afânare superficială, care să contribuie la reducerea compactării zonei respective şi
astfel a riscului erozional.

15
 Semănatul şi cultivarea plantelor, ca şi toate celelalte operaţii agricole pe
terenurile care sunt situate în pantă să se efectueze doar pe curbele de nivel. Pentru
agricultura mecanizată este de preferat ca la arabil să se utilezeze doar acele terenuri
care au pantă rezonabilă.
Pentru zonele care au terenuri în pantă abruptă sau nivel ridicat de
neuniformitate, doar efectuarea lucrărilor pe curbele de nivel nu sunt suficiente. În
aceste zone, lucrările agricole efectuate transversal pe curbele de nivel conduc la
intensificarea proceselor de scurgere, cu deosebire pe urmele maşinilor agricole. Pe
terenurile cu pantă mare acest risc este deosebit de mare.
Culturile prăşitoare, cu deosebire rădăcinoasele şi legumele nu sunt potrivite
pentru terenurile situate în pantă şi afectate de eroziune.
Atunci când se foloseşte plugul reversibil şi se efectuează arătura
perpendicular pe pantă se recomandă ca întoarcerea brazdei să se efectueze spre
amonte pentru a reduce eroziunea şi deplasarea (alunecarea) lentă a solului.
După efectuarea lucrărilor de recoltare, pentru protejarea solului la suprafaţă,
este necesar ca resturile vegetale tocate sa ramana pe teren.
Solul nu va fi niciodată menţinut “ca ogor negru sau curat de resturi vegetale”.
De altfel, această măsură este recomandabilă pentru toate solurile care sunt în
folosinţă la arabil. Pentru aceasta lucrarea de arătură cu întoarcerea brazdei poate fi
înlocuită cu o lucrare superficială de discuit sau o altă lucrare asemănătoare efectuată
de exemplu cu cizelul (uneori recunoscute ca lucrări de conservare a solului). Astfel
de practici au avantajul că, conduc la creşterea conţinutului de materie organică în
stratul superficial al solului.
Un pat germinativ mai grosier este mai puţin vulnerabil la procesele erozionale
decât unul fin.
După culturile semănate toamna, mai ales pe terenurile vulnerabile la eroziune,
şi în condiţii de umiditate ceva mai ridicată, tăvălugirea nu este recomandată.
În anumite condiţii sunt recomandate plante protectoare semănate în cultură
ascunsă sau plante cum sunt: secara, muştarul, lupinul semănate toamna timpuriu,
care apoi sunt încorporate în sol primăvara înainte de semănat printr-o arătură
superficială, oferă un foarte bun control pentru eroziunea eoliană şi prin apă pe
solurile susceptibile la astfel de procese. De asemenea, o astfel de metodă poate
reduce spălarea nitraţilor.
În perioada de iarnă este de preferat ca solul să fie acoperit cu vegetaţie (să
rămână nelucrat), deci ca mirişte, porumbişte, sau acoperit cu mulci vegetal.
Porumbiştea nu oferă suficientă protecţie împotriva eroziunii şi din acest motiv, nu
numai porumbul, dar şi alte prăşitoare sunt evitate.
Terenul pregătit pentru plantarea cartofilor (bilonat), dar în general patul
germinativ pregătit pentru cultura legumelor prezintă un risc ridicat faţă de procesele
erozionale.
Abilitatea solului de a rezista proceselor de degradare fizică, mai ales
erozionale poate fi îmbunătăţită, în condiţiile cultivării legumelor, numai realizând
biloanele perpendicular pe direcţia pantei, şi săpând mici gropiţe între biloane de-a
lungul brazdelor pentru a îmbunătăţi absorbţia apei şi reducerea scurgerilor şi deci de
a preveni procesele erozionale. Aceste metode sunt eficiente mai ales pentru culturile
irigate.
Dacă irigarea este necesară, atunci aplicarea apei trebuie astfel realizată încât
procesele de scurgere şi erozionale să fie evitate. Este necesar ca apa de irigaţie să se
aplice în acord cu cerinţele culturilor, să nu se aplice în exces, să nu se aplice norme

16
de udare mari, iar dacă este aplicată prin aspersiune mărimea picăturii este de preferat
să fie cât mai redusă.

Picăturile mari conduc rapid la dezvoltarea proceselor de degradare la

suprafaţa solului cauzând mai ales: înnămolirea, colmatarea spaţiului macroporos,
crustificarea datorită destructurării agregatelor structurale.
Dacă procesele de scurgere încep să apară se va renunţa la irigaţie sau se va
trece la irigare localizată.
Scurgerile prin conducte trebuie evitate şi apa trebuie drenată cu mare grijă de
la echipamentul deconectat.

Micile obstacole în calea apei realizate pe curbele de nivel reduc scurgerea

(preluată după Codul de Bune Practici Agricole – Protecţia Solului realizat de
Marea Britanie)
Dacă eroziunea prin apă este o problemă serioasă atunci este necesar să se
aplice ca primă urgenţă următoarele măsuri:
 crearea de benzi înierbate permanente ca mijloace tampon, ca spaţii strategice pe
terenurile situate în pantă pentru reducerea proceselor de scurgere şi colmatarea
văilor adiacente, sau a apelor de suprafaţă;
 modificarea structurii culturilor în rotaţie, introducerea ierburilor perene, păstrarea
acoperită cu resturi vegetale a suprafeţei solului;
 îmbunătăţirea hidrostabilităţii agregatelor structurale ale solului la suprafaţă prin
aplicare de materiale organice (îngrăşăminte de la complexele de animale,
nămoluri compostate, resturi vegetale, etc.) sau prin utilizare de stabilizatori sau
condiţionatori chimici (PAM, VAMA, POLINILI) acolo unde este posibil;
 construirea unor mici diguleţe, gărduleţe de-a lungul curbelor de nivel pentru
reducerea scurgerilor;

Benzile tampon sunt permanent înierbate cu ierburi cultivate sau cu vegetaţie

naturală. Acestea au un rol deosebit de important în prevenirea proceselor de scurgere
şi astfel în pătrunderea şi depunerea sedimentelor în apele de suprafaţă. Totuşi,
acestea nu reprezintă o soluţie de lungă durată pentru reducerea poluării apelor cu
sedimente ori pentru reducerea levigării nutrienţilor şi altor agrochimicale. Acolo
unde există un proces erozional sever, sau scurgeri excesive, acestea pot fi diminuate
pe alocuri prin realizarea unor canale preferenţiale de scurgere.

17
 Benzile tampon sunt cele mai potrivite şi eficiente pentru prevenirea
scurgerilor excesive de apă pe terenurile situate în pantă dacă interceptează aceste
canale de scurgere şi în acest mod se reduce şi viteza de înaintare. Totuşi, această
metodă nu este fezabilă, nu poate fi considerată o soluţie general valabilă, de
exemplu, unde terenul este în sistem de folosinţă în rotaţie, adică anumite perioade nu
este cultivat. Cele mai bune rezultate sunt obţinute dacă se plantează benzi tampon cu
arbuşti (gard viu).
Trebuie să precizam că benzile înierbate sunt deosebit de eficiente în mişcarea
(spălarea) nitraţilor şi atunci când pânza de apă freatică este situată la mică adâncime.
Acesta nu este însă un caz frecvent, dar condiţiile de anaerobioză din terenurile
saturate (cu exces de apă) pot fi îmbunătăţite prin benzile înierbate care pot contribui
la reducerea concentraţiei de nitraţi prin procesele de denitrificare. Acolo unde aceste
benzi tampon sunt eficiente, lăţimea lor optimă depinde de tipul de sol, climat,
topografie şi aceasta ar putea fi cuprinsă între 2 şi 50 m.
Mărimea (lăţimea) acestor benzi tampon este variabilă de la un loc la altul
fiind dependentă de condiţiile locale. În cele mai multe cazuri această lăţime ar fi de
20 m minimum. În Uniunea Europeană s-a pledat pentru reducerea acestei lăţimi,
astfel că 2 până la 6 m poate fi considerată o lăţime acceptabilă.
În anumite condiţii specifice, ierburile perene pot fi introduse în rotaţiile
culturilor arabile sau, mai mult decât atât, se pot introduce benzi care sunt permanent
înierbate sau împădurite.
În multe cazuri trebuie elaborate metodologii specifice la nivel naţional, pentru
zonele care au nivel ridicat de susceptibilitate în raport cu diferitele procese de
degradare -compactare de adâncime, eroziune, poluare cu nitraţi sau alte substanţe
toxice- zone, care să fie sub permanentă supraveghere, acestea devenind pe cât posibil
zone cu un nou tip de habitat, încurajându-se trecerea de la arabil la alte folosinţe.
Organizarea teritoriului ar trebui să permită ca zonele cu terenurile cele mai
vulnerabile să fie protejate prin introducerea culturilor ierboase perene.
Dacă un proprietar are un teren arabil impozabil, dar care este afectat de către
eroziune sau un alt proces grav de degradare, atunci exista posibilitatea de a treace la
altă categorie. De aceea, este necesar să fie consultaţi specialişti în domeniul
respectiv.
Atunci când se trece la împădurirea sau defrişarea unei zone este obligatoriu să
se ia măsuri pentru evitarea procesele erozionale.
Pentru a preîntâmpina procesele de compactare determinate de către maşinile
de semănat (plantat) în special pe pante, pe solurile subţiri, pe solurile turboase, de
fapt toate solurile care manifestă sensibilitate faţă de acest proces de degradare, se vor
păstra resturi vegetale sau alte materiale organice la suprafaţa solului, acolo unde este
posibil. Atenţia va fi mărită acolo unde sunt instalate canale de irigaţie, căi de acces,
drumuri.
Creşterea animalelor poate, de asemenea, spori riscul erozional, mai ales al
eroziunii prin apă, a compactării de suprafaţă. Trebuie evitate practicile care
determină călcarea excesivă a terenului, aceasta conducând la creşterea scurgerii şi
eroziunii. Probleme pot apărea datorită următoarelor cauze:
 număr prea mare de animale pe unitatea de suprafaţă în special în condiţii de
umiditate ridicată a terenului;
 păşunat intensiv în benzi şi în apropierea spaţiilor de hrănire din cursul iernii;
 urme intense de animale sau maşini agricole în apropierea cursurilor de apă sau
zonelor naturale umede;

18
 păşunat intens în apropierea cursurilor de apă, a malurilor, a digurilor;
 acces necontrolat la cursurile de apă determinând erodarea malurilor.

Pentru a controla accesul animalelor la cursurile de apă poate fi necesară

îngrădirea spaţiului respectiv. Inspectoratele de Protecţie a Mediului trebuie să
controleze astfel de zone şi să ofere asistenţă tehnică necesară pentru protecţia
mediului înconjurător.
Creşterea suinelor în regim liber poate determina procese de compactare,
scurgere, eroziune, spălare a nitraţilor. Alegerea şi organizarea spaţiilor pentru un
astfel de păşunat este necesară pentru minimizarea riscului producerii oricăror procese
de degradare. La amplasarea acestor spaţii, trebuie să se ia în considerare panta, tipul
de sol, precipitaţiile.
Pentru prevenirea proceselor degradării terenului, a compactării şi mai ales a
scurgerilor, este necesară menţinerea cât mai uniformă a covorului vegetal; atunci
când acesta începe să se degradeze animalele trebuie mutate într-o altă parcelă.
Căile de acces ale vehiculelor trebuie astfel organizate încât urmele lor să nu
determine scurgeri.
Procesele erozionale în zonele înalte (deal, munte) conduc la creşterea
cantităţii de sedimente în apele curgătoare şi astfel la compromiterea inmultirii
pestilor prin degradarea spaţiilor pentru depunerea icrelor.
Atunci când păşunatul excesiv poate determina sau provoca procese de
degradare a solului sunt recomandate următoarele măsuri:
 reducerea încărcăturii de animale la suprafaţă, şi astfel a intensităţii de păşunat;
 zonele de hrănire nu vor fi localizate în apropierea cursurilor de apă;
 oriunde sunt organizate spaţii de hrănire călcarea excesivă a terenului trebuie
evitată în deosebi pentru prevenirea compactării, eroziunii;
 atenţie specială se va acorda şi zonelor vulnerabile care sunt deja sub control;
 zonele erodabile vor fi protejate prin stimularea regenerării covorului vegetal. Pot
fi necesare măsuri de protecţie a solului, chiar prin îngrădire, până la refacerea
completă a covorului vegetal.

Eroziunea eoliană

Eroziunea eoliană în mod normal afectează cu precădere solurile nisipoase,

turboase, prăfoase mai ales dacă nu sunt acoperite cu vegetaţie. Solurile arabile după
semănat până la răsărire şi la realizarea unui covor vegetal încheiat, de regulă în
sistemele tehnologice convenţionale nu sunt acoperite cu vegetaţie, nu sunt protejate,
fiind expuse la acţiunea directă a diferiţilor factori de risc.
Dacă solurile sunt predispuse la eroziune şi sunt cultivate, atunci sunt necesare
măsuri de control, de protecţie. Pe terenurile cele mai vulnerabile unele culturi
agricole, mai ales prăşitoarele, vor fi evitate.
Procesul erozional eolian poate fi redus prin micşorarea vitezei vântului la
suprafaţa solului, mărind stabilitatea suprafeţei solului şi imobilizând (fixând)
particulele de sol în agregate structurale stabile. Metode, măsuri curente pentru
controlul acestui proces negativ sunt descrise în cele ce urmează.
Pentru protecţia solului împotriva eroziunii eoliene, ca şi pentru protecţia
culturilor agricole sunt necesare perdele de protecţie, pomi cultivaţi în rânduri sau
garduri vii. Perdelele de protecţie conduc la reducerea vitezei vântului cu până la 30–
50%; cu cât distanţa dintre perdeaua de protecţie şi terenul protejat este mai mare cu

19
atât sunt mai eficiente. Este recomandat, însă ca această distanţă să nu fie mai mare de
20 de ori înălţimea perdelei de protecţie.
Eficienţa perdelei de protecţie depinde, de asemenea, de direcţia curenţilor de
aer, a vântului dominant. Informaţii utile privind frecvenţa, direcţia vânturilor ce
contribuie la declanşarea şi intensificarea acestui proces de degradare pot fi obţinute
de la serviciile meteorologice locale şi apoi se poate decide unde se vor amplasa
aceste cordoane sau perdele de protecţie.
Perdelele de protecţie, de asemenea, au rol pozitiv important în menţinerea şi
dezvoltarea unui mediu sănătos pentru animalele sălbatice şi astfel de încurajare a
biodiversităţii.
Culturile cerealiere de toamnă, cum sunt: grâul, secara, orzul, sau dintre
plantele tehnice muştarul pot fi, de asemenea, folosite ca plante protectoare in special
pentru perioada de iarnă.

Perdelele de protecţie reduc eroziunea eoliană (preluată după Codul de Bune

Practici Agricole – Protecţia Solului, realizat de Marea Britanie)

20
 Intercalarea materialului săditor cu plantele de primăvară contribuie la
diminuarea efectului eroziunii eoliene (preluată după Codul de Bune Practici Agricole
– Protecţia Solului, realizat de Marea Britanie)
Cultivarea de material săditor (pepinieră) intercalat cu plante de primăvară
contribuie, atât la protecţia solului, cât şi a culturilor de primăvară.
Unele culturi de toamnă, numite şi de protecţie, pot fi încorporate primăvara în
sol printr-o lucrare superficială sau uneori tratate chimic înainte de semănatul culturii
de primăvară. Acest sistem este benefic în special pentru solurile nisipoase irigate sau
pentru acele soluri cu textură prăfoasă, sărace şi în materie organică şi care au un grad
ridicat de vulnerabilitate faţă de procesele de destructurare, adică de reducere
şi/pierdere a stabilităţii agregatelor structurale la acţiunea agresivă a apei, mai ales
când sunt intens lucrate pentru pregătirea patului germinativ.
Procesele erozionale eoliene, acele “furtuni de praf” au consecinţe negative
directe nu numai asupra solului, dar şi altor componenete ale mediului ambiental,
afectând vegetaţia, apele de suprafaţă prin depunerea particulelor de praf, şi nu în
ultimă instanţă viaţa oamenilor şi altor vieţuitoare.
Pe solurile turboase, şi acestea adesea afectate de eroziunea eoliană, semănatul
mecanizat al păioaselor în benzi poate constitui o măsură fezabilă de protecţie pentru
culturile leguminoase care sunt semănate primăvara timpuriu.
Amendarea cu material argilos ca măsură ameliorativă pentru creşterea
conţinutului de argilă a solurilor turboase, nisipoase constituie adesea o măsură
posibilă şi de lungă durată pentru protecţia solului împotriva eroziunii eoliene, deşi
este relativ greoaie şi costisitoare. Această tehnică devine practică şi economică doar
dacă materialul necesar pentru amendare este cât mai aproape de zona solurilor ce
urmează a fi amendate. Sunt necesare de la 300 la 1000 t/ha de material argilos pentru
stabilizarea suprafeţei unor astfel de soluri.
Conţinutul de argilă al solurilor nisipoase în stratul superior trebuie să ajungă
la 8–10%pentru a fi eficient. Materialul argilos se lasă la suprafaţă o perioadă relativ
îndelungată pentru a fi expus acţiunii factorilor şi proceselor naturale-mai ales acţiunii
proceselor naturale de îngheţ-dezgheţ, umezire-uscăre, înainte de a fi pregătit pentru
semănăt. Dacă după aplicarea materialului argilos solul este imediat prelucrat efectele
benefice sunt foarte reduse, practic sunt pierdute, în special dacă este arat adânc.
O măsură destul de eficientă pentru controlul eroziunii eoliene o constituie
aplicarea mulciului vegetal, la suprafaţa patului germinativ imediat după semănat, în
cantitate de 5–15t/ha. Gunoiul de grajd, resturile vegetale de la fabricile de zahăr,
nămolurile de canalizare compostate sau parţial compostate sunt materiale

21
corespunzătoare, care pot fi utilizate ca mulci. De asemenea, produsele reziduale
compostate care provin de la fabricile de celuloză şi hârtie pot fi utilizate ca mulci.
Atunci când se foloseşte nămolul de canalizare, dar şi alte reziduuri, este
absolut necesar să fie respectate prevederile legislaţiei naţionale şi internaţionale în
vigoare şi restricţiile privind protecţia apelor subterane.
Dacă mulciul aplicat la suprafaţă este deranjat prin aplicarea ulerioară a
diferitelor lucrări agricole atunci efectul benefic este redus foarte mult sau chiar
pierdut.
Stabilizatorii sintetici, cum sunt emulsiile comerciale VAMA, PAM, etc.,
pulverizaţi pe suprafaţa solurilor nisipoase după semănat, determină un efect pozitiv
temporar de protecţie pentru culturile valoroase. În folosirea acestor condiţionatori
este necesară asistenţă tehnică din partea specialiştilor în domeniu.
Alegerea cât mai atentă a practicilor agricole constituie o metodă eficientă
pentru controlul eroziunii pe solurile nisipoase. Prin utilizarea sistemelor de lucrare
convenţională, adică de afânare a solului prin arătură cu întoarcerea brazdei, un
control eficient asupra eroziunii de suprafaţă se poate obţine numai dacă în stratul
superficial este suficient de multă argilă şi praf.
Odată cu semănatul este recomandată şi tăvălugirea, într-o singură trecere, pe
direcţie curbelor de nivel şi până la răsărire să nu se mai aplice nici o altă lucrare.
Pentru a avea o suprafaţă suficient de stabilă la tăvălugire este necesar ca solul să
corespundă din punct de vedere a stării de umiditate.
Păstrarea miriştii până la semănatul culturii următoare, ca şi practicarea
sistemului –fără lucrare sau semănat direct- mai ales în cazul culturilor de primăvară,
contribuie la protecţia solului împotriva eroziunii eoliene. Această tehnică a fost
elaborată în SUA încă din anii ’60, în special pentru conservarea apei din solurile
situate în pantă, apoi a fost extinsă şi la îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate
a solului. Rezultatele obţinute şi în ţara noastră au confirmat efectele benefice ale unei
astfel de tehnologii, care se poate aplica în condiţii specifice.
Este absolut necesar să se urmărească cu atenţie, mai ales pe terenurile în
pantă, dacă solul devine prea compact la suprafaţă, conducând la creşterea scurgerilor
şi intensificarea eroziunii hidrice.
Pentru asigurararea creşterii normale a covorului vegetal, acolo unde este
cazul, compactarea de suprafaţă va fi ameliorată prin efectuarea lucrărilor de afânare.

6.1 EVALUAREA CONŢINUTULUI DE NUTRIENŢI DIN SOL

1. Introducere
Una din funcţiile solului este aceea de a produce fitomasă, care se utilizează ca
materie de bază pentru producerea de alimente, îmbrăcăminte, combustibili ş.a.
Această funcţie se pune în valoare prin însuşirea solului de a fi rezervor şi furnizor
continuu de apă şi nutrienţi, care-i conferă proprietatea generală de fertilitate.
Pentru creşterea plantelor, solul oferă numeroase elemente chimice necesare
dezvoltării vegetaţiei şi formării recoltelor. Dintre acestea 14 sunt considerate
elemente nutritive sau nutrienţi. În funcţie de cantitatea necesară plantelor şi de
funcţiile lor fiziologice şi biochimice, nutrienţii se împart în macronutrienţi şi
micronutrienţi. La rândul lor, macronutrienţii se împart în macronutrienţi de ordin
primar (N, P şi K) şi macronutrienţi de ordin secundar (S, Ca şi Mg). În grupa
micronutrienţilor se cuprind: Fe (element chimic care le nivelul solului este considerat
macroconstituent), Mn, Co, Cu, Zn, B, Mo, Cl.

22
 Solurile conţin rezerve naturale diferite de elemente nutirtive în funcţie de
natura materialului parental şi de tipul de sol.
Conţinuturile totale de nutrienţi din sol reprezintă o însumare de forme cu
grade diferite de mobilitate şi accesibilitate, de la forma greu mobilizabilă (prezentă în
minerale şi compuşi humici stabili), la cea relativ accesibilă (prezentă în mineralele
alterate şi materia organică în curs de mineralizare) şi la forme uşor asimilabile
(elemente schimbabile şi solubilizate în apa din sol). Între aceste forme există un
echilibru dinamic, continuu, întreţinut de absorbţia continuă de către plante a
nutrienţilor uşor asimilabili.
Dintre nutrienţi, N, P şi K se adaugă frecvent în solurile cultivate, sub formă
de îngrăşăminte minerale şi organice, în cantităţi variate, în funcţie de conţinutul
solului în aceşti nutrienţi şi de cerinţele plantei cultivate. De asemenea, în cazurile de
apariţie a unor fenomene carenţiale de micronutrienţi la unele plante cultivate, cum ar
fi carenţa de Zn la porumb, carenţa de B la sfecla de zahăr şi la unii pomi, carenţa de
Mo la floarea soarelui, se completează zestrea naturală de micronutrienţi prin
administrarea de îngrăşăminte minerale cu astfel de elemente chimice.
Însă pentru a stabili corect necesarul de macro-sau microelemente al solurilor,
trebuie evaluat (determinat) conţinutul de nutrienţi din sol. Această operaţiune se face
în cadrul activităţii de cartare agrochimică. Ea cuprinde trei faze, una de teren, alta de
laborator şi în final, una de birou.

Faza de teren
În vederea recoltării probelor de sol este necesar să se constituie o bază
materială şi să se stabilească anumite criterii de recoltare, în funcţie de natura folosirii
terenului, de gradul de uniformizare a solului şi a fertilizărilor anterioare.
Baza materială este formată din: hărţi şi planuri topografice, sonde, cutii şi lăzi
pentru probe şi un mijloc de deplasare.
Hărţile şi planurile topo-pedologice trebuie să fie alcătuite la scara 1:10.000
pentru terenuri plane, folosite în cultura mare, fâneţe şi păşuni; 1:5.000 pentru
terenurile neuniforme din cultura mare şi pentru plantaţiile de pomi şi viţă de vie şi
1:2.000 sau 1:1.000 pentru culturile legumicole din câmp, sere şi solarii.
Baza topopedologică este folosită la constituirea parcelelor de recoltare a
probelor medii. Mărimea acestora depinde de complexitatea pedologică, de modul de
folosinţă şi de istoricul fertilizării.
Astfel, pentru culturile de câmp situate pe terenuri plane, sau slab înclinate
mărimea de recoltare a probelor medii agrochimice este de la 2 la 5 ha, de până la 2
ha pentru solurile erodate şi de până la 1 ha pentru solurile puternic erodate şi
coluvionate. Între 0,25 ha şi 2 ha se stabileşte suprafaţa de recoltare pentru
culturile irigate şi pentru culturile de legume în câmp şi orezării, iar pentru plantaţiile
de pomi şi viţă de vie, mărimea parcelei de recoltare a probei medii agrochimice este
de la 0,5 la 2 ha. În fine, pentru păşuni şi fâneţe proba medie agrochimică se
colectează de pe o suprafaţă cuprinsă între 5 şi 10 ha.
În cazul serelor mărimea parcelei de recoltare oscilează între 500 şi 2.000 m 2,
în funcţie de uniformitatea solului. În serele cultivate cu flori parcela de recoltare va fi
mai mică, de la 100 la 500 m2, ca şi în solarii (150-300 m2).
Proba medie agrochimică se constituie dintr-un număr de probe parţiale şi
anume: 25 pentru terenuri fertilizate uniform, 30 pentru soluri slab şi moderat erodate
şi 40 pentru solurile puternic erodate, fertilizate neuniform, solurile sărăturate şi
organice, plantaţiile pomicole şi viticole, sere şi solarii.

23
 Probele parţiale se recoltează din puncte dispuse în zig-zag, sau pe direcţii
paralele în interiorul parcelei de recoltare.
Recoltarea probelor se execută cu sonde agrochimice. Sonda propriu-zisă este
formată dintr-o tijă metalică prevăzută, pe adâncimea de 0-20 şi 20-40 cm, cu un
canal în care se colectează proba o dată cu introducerea sondei în sol.
Adâncimea de recoltare este diferită: 0-10 cm pentru păşuni şi fâneţe, 0-20 cm
pentru terenurile arabile, sere şi solarii şi 0-20 cm şi 20-40 cm în plantaţiile de pomi şi
viţă de vie.
Fiecare probă parţială, colectată, se introduce într-o cutie, constituindu-se,
astfel, proba medie agrochimică. Probele medii agrochimice, ambalate în cutii de
lemn, se expediază la laborator.

Faza de laborator
Condiţionarea probelor
Probele de sol aduse în laborator, se condiţionează în vederea efectuării
analizelor, prin uscare în încăperi bine aerisite sau prevăzute cu sisteme de încălzire
până la o temperatură de 40oC, după care se mojarează sau se macină în mori speciale
până la o dimensiune a particulelor mai mică de 2 mm. La o parte din probe, la care
urmează să se determine conţinutul de humus, de azot total şi de microelemente, se
face o prelucrare în plus, prin eliminarea resturilor vegetale de rădăcini şi prin
mojarare fină.

3.2. Setul de analize şi metodele de determinare

3.2.1. La soluri arabile, de pajişti şi din plantaţiile pomicole şi viticole
Pentru stabilirea reacţiei solurilor se măsoară pH-ul suspensiei apoase ( pHH2O ),
determinat la un raport sol : apă de 1 : 2,5, potenţiometric cu un electrod dublu de
sticlă-calomel, sau pH-ul suspensiei saline ( pHKCl ), determinat într-o suspensie
salină de KCl 0,1n, la un raport sol : soluţie de 1 : 2,5, potenţiometric cu un electrod
dublu de sticlă-calomel.

În vederea stabilirii nivelului de aprovizionare cu azot se folosesc atât metode

directe, cât şi indirecte. În grupa metodelor directe intră determinarea conţinutului de
azot total prin metoda Kjeldahl şi determinarea formelor minerale de azot (N-NO3 şi
N-NH4), cu ajutorul electrozilor ion selectiv, sau cu ajutorul metodelor
spectrofotometrice folosind ca reactivi de colorare acidul fenoldisulfonic, respectiv
reactivul Nessler.
Pentru aprecierea indirectă a nivelului de aprovizionare cu azot a solurilor
trebuie să se determine: suma bazelor schimbabile (SB) prin metoda Kappen,
aciditatea hidrolitică, cu ajutorul metodei Kappen-Daikuhara şi humusul prin metoda
oxidimetrică, în varianta Walkley – Black, modificarea Gogoaşă.
Stabilirea nivelului de aprovizionare cu fosfor se realizează prin extragerea
acestuia cu soluţia de acetat – lactat de amoniu (AL) la pH = 3,7, după Egnèr – Riehm
– Domingo şi se determină spectrofotometric, ca albastru de molibden.
Pentru stabilirea nivelului de aprovizionare cu potasiu se utilizează aceeaşi
soluţie extractoare folosită la extragerea fosforului, potasiul dozându-se cu ajutorul
fotometriei de flacără.
Nivelul de aprovizionare cu sulf se evidenţiază prin determinarea conţinutului
de sulf din sulfaţii minerali adsorbiţi la suprafaţa particulelor coloidale, folosind o
soluţie extractoare de acetat de amoniu şi acid acetic, iar dozarea se face
turbidimetric.

24
 Evaluarea conţinutului de magneziu se stabileşte prin extracţie cu o soluţie de
CaCl2 0,025 n şi dozare la spectrometrul cu absorbţie atomică.
Pentru stabilirea nivelului de aprovizionare cu microelemente se folosesc
extracţii cu reactivi convenţionali specifici, sau extracţii cu un reactiv comun.
Dozările pentru microelementele metalice se fac la spectrometrul cu absorbţie
atomică, iar microelementele anionice se dozează spectrometric, folosind diferiţi
reactivi de culoare.
Reactivii convenţionali specifici utilizaţi frecvent sunt:
(NH4)2CO3 1n – EDTA 0,01 n, la pH = 8,6 pentru Zn;
Na2EDTA 0,05n pentru Cu;
CH3COONH4 1n, la pH = 7,0 pentru Mn;
CH3COONH4 la pH = 4,8 pentru Fe;
HNO3 1n pentru Co;
H2O fierbinte pentru B;
(NH4)2C2O4 – H2C2O4 la pH = 3,3 pentru Mo.
Extracţia simultană a Fe, Mn, Cu şi Zn se realizează cu o soluţie de EDTA 0,01m –
CH3COONH4 1n la pH = 7,0.

3.2.2. La solurile din sere

Se determină pH-ul în suspensie apoasă ( pHH O ), la un raport sol : soluţie de 1 : 5,
2

potenţiometric cu electrod combinat de sticlă-calomel.

Carbonaţii alcalino-pământoşi se determină prin metoda Scheibler (gaz
volumetrică).
Materia organică se determină prin pierdere la calcinare, la 600oC.
Conţinutul total de săruri solubile se determină conductometric, prin
măsurarea conductivităţii electrice a extractului apos, obţinut la un raport sol : apă de
1 : 5. Conţinutul real de săruri se determină prin măsurarea conductivităţii electrice a
extractului apos 1 : 5, după prealabila precipitare a ionilor SO 24  cu o soluţie de
BaCl2 4%.
În extractul apos 1 : 5 se determină formele minerale ale azotului (N-NO 3, N-
NH4), fosforului, potasiului şi magneziului.
Metodele de dozare sunt aceleaşi cu cele prezentate la analiza solurilor arabile.
Dintre analizele fizice, la solurile din seră se impune, cu necesitate,
determinarea texturilor.

4. Faza de birou
Valorile analitice obţinute în laborator sunt interpretate în acord cu limitele
nivelurilor de aprovizionare a solurilor cu nutrienţi, stabilite pe baza experienţelor cu
plante. În acelaşi scop se calculează anumiţi indicatori sau indici, care, de cele mai
multe ori, prognozează probabilitatea apariţiei carenţei unui nutrient sau a altuia la
diferite plante de cultură.

Evaluarea conţinutului de nutrienţi din solurile arabile, de pajişti şi din

plantaţiile pomicole şi viticole
4.1.1. Reacţia solului

25
Interpretarea datelor analitice privind reacţia solurilor se face după următoarea
schemă:

Natura reacţiei solurilor Intervale de variaţie a pHH 2O

Intervale de variaţie a pH KCl
puternic acidă ≤ 5,00 ≤ 4,20
moderat acidă 5,01 – 5,80 4,21 – 5,00
slab acidă 5,81 – 6,80 5,01 – 6,00
neutră 6,81 – 7,20 6,01 – 6,50
slab alcalină 7,21 – 8,40 > 6,50
moderat, puternic alcalină ≥ 8,40

4.1.2. Evaluarea conţinutului de macronutrienţi principali

Azotul total din sol, se interpretează în acord cu următoarele intervale de conţinut:
Aprecierea nivelului de conţinut % N total
foarte mic  0,100
mic 0,100 – 0,140
mijlociu 0,141 – 0,270
mare 0,271 – 0,600
foarte mare > 0,600

Formele minerale ale azotului (N-NO3 şi N-NH4) se interpretează în acord cu

următoarele consideraţii: conţinutul de nitraţi în stratul arat al solurilor este, de regulă,
mai mic decât 20 mg/kg la solurile nefertilizate şi de 20-40 mg/kg la solurile
fertilizate şi poate ajunge la peste 60 mg/kg la solurile horticole (Vintilă şi colab.,
1984). La cantităţi persistente de peste 100 mg N-NO 3 /kg sol poate să apară
fenomenul de poluare cu nitraţi a solului, plantei şi apei freatice (Lăcătuşu şi colab.,
2000). Amoniul schimbabil şi solubil se găsesc în orizontul superior al solurilor, în
mod obişnuit în cantităţi mici şi relativ constante, sub 10 mg N-NH 4 /kg (Vintilă şi
colab., 1984). Cantităţile pot creşte, uneori abrupt, pentru unele perioade scurte în
urma fertilizării cu îngrăşăminte care conţin azot amoniacal sau care generează
amoniu prin hidroliză.
Indirect, aprecierea nivelului de asigurare cu azot a solului se poate face cu ajutorul
indicelui de azot (IN), propus de Borlan şi colab. (1967, în Borlan şi Hera, 1973).

Hum.  V
IN =
100
unde:
Hum. = conţinutul de humus, în %;
V = gradul de saturaţie în baze, în %.

Valorile IN mai mici sau egale cu 2 arată un nivel scăzut de asigurare cu azot a
solului, între 2,1 şi 4,0 indică o aprovizionare mijlocie, între 4,1 şi 6,0 semnifică o
aprovizionare bună, iar valori mai mari decât 6,0 arată o aprovizionare foarte bună.
Pentru interpretarea conţinutului de P mobil din sol, solubil în soluţia de acetat-lactat
de amoniu la pH 3,7, se folosesc limitele prezentate în continuare, în două variante de
interpretare: pentru culturi cu tehnologie normală şi cu tehnologie intensivă.

26
 Asigurarea solului cu fosfor
Legume cultivate în câmp, pajişti
Culturi de câmp, pajişti
naturale şi cultivate din zona
naturale şi cultivate din zona
Intervale de variaţie mg/kg, P montană, plantaţii intensive de
de câmpie şi colinară,
pomi şi vită de vie, pepiniere
plantaţii clasice de pomi şi
pomicole şi viticole, plantaţii de
viţă de vie
portaltoi, plantaţii de hamei
≤ 8,0 foarte slabă
8,1 – 18,0 slabă foarte slabă
18,1 – 36,0 mijlocie
36,1 – 72,0 bună slabă
72,1 – 108,0 foarte bună mijlocie
108,1 – 144,0 bună
excesivă pentru unele plante
> 144,0 foarte bună

Dacă pH-ul solului determinat în suspensie apoasă ( pHH O ) este mai mic
2

decât 6,5, valorile analitice obţinute se interpretează după schema de mai sus, dacă
pHH2O este mai mare decât 6,5, valorile analitice se corectează după o curbă descrisă
de ecuaţia:

FC = 1,3 pH – 0,1105 pH2 + 2,819

având în abscisă valorile pH-ului, iar în ordonată valorile factorului de corecţie (FC).
Valorile astfel corectate se interpretează după limitele intervalelor prezentate
în tabelul de mai sus.
În mod similar, interpretarea valorilor analitice ale conţinutului de K mobil,
solubil în soluţia de AL, la pH = 3,7 se face după schema prezentată în continuare.

Asigurarea solului cu fosfor

Legume cultivate în câmp, pajişti
Culturi de câmp, pajişti
naturale şi cultivate din zona
naturale şi cultivate din zona
Intervale de variaţie mg/kg, K montană, plantaţii intensive de
de câmpie şi colinară,
pomi şi vită de vie, pepiniere
plantaţii clasice de pomi şi
pomicole şi viticole, plantaţii de
viţă de vie
portaltoi, plantaţii de hamei
≤ 66,0 Slabă foarte slabă
66,1 – 132,0 Mijlocie slabă
132,1 – 200,0 Bună
mijlocie
200,1 – 265,0
265,1 – 400,0 foarte bună bună
> 400,0 foarte bună

4.1.3. Evaluarea conţinutului de macronutrienţi secundari

Datele analitice ale sulfului mobil din sol, extras cu ajutorul soluţiei de acid
acetic-acetat de amoniu, se pot interpreta folosind următoarea schemă:
sub 5 mg/kg – soluri slab asigurate;
între 5 şi 10 mg/kg – soluri mediu asigurate;
peste 10 mg/kg mg/kg – soluri bine asigurate.

27
 Nivelul de asigurare al solului cu magneziu, extras în soluţia de CaCl2 0,025n,
se stabileşte în funcţie de textura solului. Astfel, la soluri nisipoase cu un conţinut mai
mic decât 2,5 mg/100 g sol, nivelul de aprovizionare cu Mg este scăzut, între 2,5 şi
5,0 mg/100 g sol este mijlociu, iar peste 5,0 mg/100 g sol este ridicat. La soluri cu
textură lutoasă cele trei nivele sunt:  3,5 mg/100 g sol, între 3,6 şi 7,0 mg/100 g sol şi
peste 7,00 mg/100 g sol, pe când la soluri cu textură argiloasă intervalele sunt  6,0
mg/100 g sol, 6,1 – 12,0 mg/100 g sol, peste 12,0 mg/100 g sol.
Probabilitatea de apariţie a carenţei de Mg poate fi stabilită cu ajutorul
indicelui carenţei de Mg (ICMg), elaborat de Borlan (în Lăcătuşu, 2000). Acesta se
calculează cu ajutorul relaţiei:
Mg  Fr
ICMg 
K
în care:
Mg = Mg schimbabil, în mg/kg;
K = K schimbabil, în mg/kg;
 
Fr = factorul de reacţie = 1,10 0,555 pH 4 
Valori mai mici, ale acestui indice, decât 0,15 arată o probabilitate foarte mare
de apariţie a carenţei de Mg, pe când valori mai mari decât 12 arată o probabilitatea
foarte mică de apariţie a fenomenului. Între aceste două limite cu pasul de 0,15; 0,30
şi 0,60 se dispun intervalele care arată o probabilitate mare, mijlocie şi mică de
apariţie a carenţei de Mg.

4.1.4. Evaluarea conţinutului de micronitrienţi

Evaluarea nivelului de aprovizionare a solurilor cu microelemente, forme
mobile se face în acord cu natura soluţiilor convenţionale utilizate la extracţie.
Astfel, în cazul zincului, la extragerea sa cu soluţia de (NH4)2CO31n – EDTA
0,01n la pH = 8,6, valorile mai mici decât 1,4 mg/kg delimitează solurile normal
asigurate de cele insuficient asigurate cu zinc.
Probabilitatea de apariţie a carenţei de zinc se poate stabili cu ajutorul a doi
indici sintetici stabiliţi de Borlan şi colab. (1975, 1982) şi anume: indicele reacţie –
fosfaţi mobili (IRPM) şi indicele carenţei de zinc (ICZn):

IRPM = 90 -10 pH/PAL

ICZn = Zn  Fr  100/PAL
în care:
pH = pH-ul solului în suspensie apoasă;
PAL = conţinutul de P mobil, în soluţie AL;
Zn = conţinutul de Zn mobil, solubil în soluţia de (NH 4)2CO31n – EDTA 0,01n la pH
= 8,6;
Fr = factor de reacţie ; Fr = 1,3 pH – 0,11 pH2 – 2,82 pentru solurile cu pHH O  2

8,0 şi:
Fr = (1,3 pH – 0,11 pH2 – 2,82) + (pH – 8,0)(0,05pH) pentru solurile cu pHH2O >
8,0.
Probabilitate mare de declanşare a carenţei de zinc apare la plantele
susceptibile la acest fenomen sau la solurile la care valorile IRPM şi ICZn sunt mai
mici decât 0,384 respectiv 1,7.
Cuprul determinat în soluţia de Na2EDTA 0,05m poate fi evaluat din punct de
vedere al abundenţei în sol în funcţie de nivelul critic de 0,75 mg/kg, care separă

28
solurile cu probabilitate de apariţie a carenţei în acest microelement de solurile pe
care acest fenomen, de regulă, nu apare.
Manganul schimbabil, extras cu soluţia de CH3COONH4 la pH = 7,0, la valori
de conţinut mai mici decât 2,5 mg/kg arată un nivel de aprovizionare foarte scăzut, cu
probabilitate ridicată de apariţie a carenţei, între 2,5 şi 5,0 mg/kg conţinutul este
scăzut, de la 5 la 20 mg/kg, conţinutul de Mn schimbabil este mijlociu, de la 20 la 40
mg/kg conţinutul este ridicat, iar peste 40 mg/kg este foarte ridicat cu probabilitate
mare de apariţie a toxicităţii.
Dereglările de nutriţie la plante induse de un fond carenţial în fier generează
fenomenul de cloroză ferică, apărut, de regulă, la pomi şi viţa de vie din plantaţiile
instalate pe soluri calcaroase.
Extracţia fierului din sol, cu soluţia de CH3COONH4 la pH = 4,8 poate da
indicaţii asupra probabilităţii apariţiei acestui fenomen. Astfel, pe solurile care conţin
mai puţin de 0,3 mg /kg Fe solubil în acest reactiv convenţional, frecvenţa apariţiei
clorozei ferocalcice este ridicată, în timp ce la solurile care conţin între 0,3 şi 2 mg/kg
Fe solubil probabilitatea de apariţie a fenomenului scade semnificativ.
Cobaltul extras din sol cu o soluţie de HNO3 1n, la valori mai mici decât 1
mg/kg arată un conţin scăzut, între 1 şi 3 mg/kg un conţinut mijlociu, de la 3 la 5
mg/kg un conţinut ridicat, iar peste 5 mg/kg un conţinut foarte ridicat.
Datele analitice ale conţinutului de bor hidrosolubil se interpretează în funcţie
de textura solului. Astfel, valori mai mici decât 0,15: 0,25 şi 0,35 mg/kg arată un
conţinut scăzut de bor pentru soluri cu textura grosieră, medie respectiv fină. De la
aceste valori pănă la 0,25; 0,40 respectiv 0,60 mg/kg, pentru cele trei categorii
texturale, aprovizionarea este mijlocie, în timp ce intervalele care au ca limită stângă
ultimele valori citate, iar limita dreaptă valorile: 1,0; 1,2 şi 2,0 mg/kg desemnează
soluri care au un conţinut ridicat de B. Conţinuturile mai mari decât 1,0; 1,2 sau 2,0
mg/kg desemenează soluri cu un conţinut foarte ridicat de B, cu probabilitate de
apariţie a fenomenului de toxicitate.
Evaluarea conţinutului de molibden din sol se face pe baza datelor analitice
obţinute în urma extragerii microelementului în soluţia de (NH 4)2C2O4 – H2 C2O4 la
pH = 3,3 şi a unor indici.
În general, valorile analitice mai mici decât 0,02 indică soluri sărace în
molibden mobil.
Indicele de molibden (IMo) precizează limitele de interpretare astfel: valorile
sub 6,2 indică soluri slab aprovizionate cu acest microelement, între 6,2 şi 8,2 – soluri
mijlociu aprovizionate, iar valorile mai mari decât 8,2 arată o aprovizionare bună cu
acest microelement.
IMo = pHKCl + (10  Mo)
în care:
Mo = conţinutul de Mo extras în soluţia de (NH4)2C2O4 – H2 C2O4 (mg/kg).
Probabilitatea apariţiei carenţei secundare de molibden induse de nitraţi, la plantele de
floarea soarelui, poate fi stabilită cu ajutorul următorului indice:

Mo  pHKCl  100
ICMoIN =
N  NO 3
în care:
Mo = conţinutul de Mo determinat în soluţia de (NH4)2C2O4 – H2 C2O4 (mg/kg);
N-NO3 = conţinutul de azot nitric al solului (mg/kg).

29
 Valori ale acestui indice mai mici decât 1,72 arată o probabilitate mare de
apariţie a fenomenului, între 1,72 şi 5 – mijlocie, între 5 şi 10 mică, iar peste 10 foarte
mică.
În cazul practicării extracţiei simultane cu EDTA 0,01m – CH 3COONH4 la pH
= 7,00 a patru micronutrienţi metalici (Fe, Mn, Cu, Zn), interpretarea datelor analitice
obţinute se face după altă schemă. Astfel, valorile fierului mai mici de 4 mg/kg sol
separă solurile slab aprovizionate de cele bine şi foarte bine aprovizinate cu acest
microelement.
Manganul se evaluează în funcţie de textura solului. Valorile mai mici decât
12, 15 sau 20 mg/kg arată un conţinut scăzut pentru solurile cu textură grosieră,
mijlocie respectiv fină. Intervalele de valori 12 – 20 şi 15 – 30 şi 20 – 50 mg/kg arată
o aprovizionare mijlocie pentru cele trei clase texturale, iar valorile mai mari decât 20,
30 respectiv 50 mg/kg arată o aprovizionare ridicată.
Valorile cuprului, mai mici decât 0,5 mg/kg indică un conţinut scăzut, între
0,5 şi 1,5 mg/kg un conţinut mijlociu, iar peste 1,5 mg/kg un conţinut ridicat.
În mod similar, pentru zinc cele trei niveluri de aprovizionare sunt marcate de
valori mai mici decât 1,5 mg/kg, între 1,5 şi 3,0 mg/kg şi peste 3,0 mg/kg.
Evaluarea conţinutului de nutrienţi din solurile de seră
Rezultatele analitice ale conţinuturilor de nutrienţi, determinaţi în extractul
apos, se interpretează în acord cu textura solului, după schemele prezentate în
continuare:

N mineral
Nivelul de asigurare N-NO3 + N- P2O5 K2O MgO
al solului NH4
mg/100 g sol
Textură uşoară şi un conţinut de materie organică de la 4 la 6%
Scăzut ≤ 2,0 ≤ 4,0 ≤ 4,0 ≤ 4,0
Moderat 2,1 – 5,0 4,1 – 6,0 4,1 – 10,0 4,1 – 6,0
Normal 5,1 – 8,0 6,1 – 8,0 10,1 – 16,0 6,1 – 8,0
Ridicat 8,1 – 11,0 > 8,0 16,1 – 22,0 > 8,0
Foarte ridicat > 11,0 > 22
Textură uşoară şi un conţinut de materie organică de la 6 la 8%
Scăzut ≤ 3,0 ≤ 2,5 ≤ 6,0 ≤ 2,5
Moderat 3,1 – 6,0 2,6 – 4,0 6,1 – 12,0 2,6 – 4,0
Normal 6,1 – 10,0 4,1 – 6,0 12,1 – 20,0 4,1 – 6,0
Ridicat 10,1 – 13,0 > 6,0 20,1 – 26,0 > 6,0
Foarte ridicat > 13,0 > 26
Textură uşoară şi un conţinut de materie organică de la 8 la 12%
Scăzut ≤ 5,0 ≤ 2,0 ≤ 10 ≤ 2,0
Moderat 5,1 – 8,0 2,1 – 3,0 10,1 – 16,0 2,1 – 3,0
Normal 8,1 – 13,0 3,1 – 4,0 16,1 – 20,0 3,1 – 4,0
Ridicat 13,1 – 16,0 > 4,0 26,1 – 32,0 > 4,0
Foarte ridicat > 16,0 > 32,0

Pentru ca plantele de seră să se dezvolte normal este necesar ca solul să prezinte

conţinuturi de săruri mai mici sau egale cu cele care rezultă din inegalităţile:
2MO  15
Săruri solubile (%) ≤ ’
100

30
Clorură de sodiu (mg/100 g sol) ≤ 2 MO + 15
2MO  15
Conductivitatea electrică ≤ ≤
44

5. Realizarea materialului grafic şi a raportului

Valorile analitice determinate şi valorile indiclor sintetici obţinuţi prin calcul
se trec pe hărţi şi cartograme.
Cartogramele se efectuează la scara la care s-a făcut cartarea (1 : 5.000; 1 :
2.000). Ele cuprind elementele topografice, limitele unităţilor de sol şi parcelelor de
recoltare a probelor medii agrochimice.
Se alcătuiesc cartograme pentru fiecare indicator agrochimic testat: pH, stare
de aprovizionare cu N, P, K ş.a. În fiecare unitate analitică sunt înscrise numerele de
ordine ale probelor şi rezultatele analitice obţinute. Pe cartograma reacţiei solului,
încadrate într-un cerc, se înscriu sub formă de fracţii, valorile gradului de saturaţie în
baze (VAh) la numărător şi valoarea (Al/SB) x 100 la numitor, bineînţeles acolo unde
au fost efectuate astfel de determinări. La solurile cu pH > 6,5 valorile fosforului de
corectează cu un factor de reacţie.
Pentru redarea stării de asigurare a solului cu N, P sau K, se colorează
suprafeţele de pe hartă în roşu, galben sau albastru în funcţie de nivelul scăzut,
mijlociu sau ridicat de aprovizionare a solului cu elementul analizat.
Recomandările de fertilizare care reprezintă partea finală a raportului, se fac
pe baza unei cartograme agrochimice de sinteză, pe care sunt delimitate parcelele de
fertilizare.
Acestea reprezintă suprafeţe omogene din punct de vedere al încadrării în
clase de reacţie şi de asigurare cu nutrienţi. În fiecare parcelă se înscriu valorile medii
ale indicatorilor pH, IN, PAL şi KAL.
Parcelele de fertilizare îşi păstrează valabilitatea până la un nou ciclu de
evaluare a conţinutului de nutrienţi.
Toate aceste operaţiuni care au condus la evaluarea conţinutului de nutrienţi
din sol au ca punct final stabilirea necesarului îngrăşăminte minerale şi organice,
eventual amendamente, în acord cu însuşirile solului, cu tehnologiile aplicate anterior,
cu cele care se vor aplica şi bineînţeles cu recolta scontată a se obţine.

6. Bibliografie selectivă
1. Borlan Z., Hera Cr., 1973, Metode de apreciere a stării de fertilitate a solului în
vederea folosirii raţionale a îngrăşămintelor; Ed. Ceres, Bucureşti;
2. Borlan Z., Răuţă C., (Red. coord), 1981, Metodologie de analiză agrochimică a
solurilor în vederea stabilirii necesarului de amendamente şi îngrăşăminte; 2 vol.;
Seria Metode, rapoarte îndrumări; ICPA nr. 3
3. Davidescu D., Davidescu Velicica, Lăcătuşu R., 1984, Sulful, calciul şi magneziul
în agricultură; Ed. Academiei RSR, Bucureşti
4. Davidescu D., Davidescu Velicica, Lăcătuşu R., 1988, Microelementele în
agricultură; Ed. Academiei RSR, Bucureşti
5. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992, Agrochimia horticolă, Ed. Academiei
Române, Bucureşti
6. Lăcătuşu R., 2000, Agrochimie; Ed. Helicon, Timişoara
7. Lăcătuşu R., 2000, Mineralogia şi chimia solului; Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”
Iaşi
8. Lăcătuşu R., Kovacsovics Beatrice, Plaxienco Doina, Rîşnoveanu I., Lungu
Mihaela, Mihalache Daniela, 2000, Încărcarea cu poluanţi proveniţi din îngrăşăminte

31
şi pesticide a unor soluri, legume şi a apei freatice din partea sudică şi estică a
municipiului Bucureşti; Lucr. Simpoz. „Protecţia Mediului în Agricultură”, vol. 1,
279-293
9. Vintilă Irina, Borlan Z., Răuţă C., Daniliuc D., Ţigănaş Letiţia, 1984, Situaţia
agrochimică a solurilor din România; Prezent şi viitor; Ed. Ceres, Bucureşti

6.2. SISTEME DE CULTURI ŞI PLANURI DE FERTILIZARE

Necesitatea obiectivă de fertilizare a culturilor şi principiile unei

fertilizări raţionale
Pentru a-şi valorifica la maximum potenţialul productiv, plantele cultivate au nevoie
de cantităţi corespunzătoare de apă, lumină, dioxid de carbon şi nutrienţi minerali
(azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, şi o serie de microelemente). Solul este
principala sursă de nutrienţi minerali şi de apă pentru plante. Capacitatea acestuia de a
asigura nutrienţii necesari plantelor variază în funcţie de nivelul lui de fertilitate.
Îndepărtarea nutrienţilor din sol prin absorbţia lor în plantă, prin levigare sau prin alte
procese ce ţin de dinamica naturală a solurilor, atrag după ele diminuarea
conţinuturilor de forme mobile ale elementelor nutritive şi declinul treptat al
capacităţii de producţie a solurilor Din aceste raţiuni, se impune ca o necesitate
obiectivă compensarea prin aplicarea de îngrăşăminte minerale şi organice, atât a
consumului cu recoltele cât şi a scăderii mobilităţii nutrienţilor prin procese naturale
(adsorbţie, fixare, imobilizare în substanţe humice, ş.a.) (Borlan ş.a., 1994).
Atât din raţiuni economice cât şi din exigenţe de protecţie a mediului, se impune o
corectă gestionare şi folosire a îngrăşămintelor (fertilizanţilor) la nivelul fiecărei
exploataţii agricole sau agrozootehnice. Trebuie conştientizat de fiecare producător
agricol faptul că folosirea îngrăşămintelor pentru realizarea unor producţii profitabile
trebuie făcută pe baza unor previziuni realiste, care să ţină cont de condiţiile
pedoclimatice locale, de potenţialul productiv al culturilor şi nivelul tehnologic al
unităţii agricole. Un accent deosebit, în special în zonele cu vulnerabilitate mare la
poluarea apelor cu nitraţi de origine agricolă, trebuie pus pe gestionarea
îngrăşămintelor organice şi minerale cu azot, având în vedere comportamentul
deosebit de complex al acestui nutrient în sol şi uşurinţa cu care se poate pierde sub
formă de nitraţi prin antrenare cu apele de infiltraţie şi scurgerile de suprafaţă (Cod de
bune practici agricole, 2003).
Planul de fertilizare -instrument de gestionare şi control a folosirii
îngrăşămintelor
Planul de fertilizare este, în acest sens, un instrument util atât pentru stabilirea dozelor
de îngrăşăminte organice (produse în unitate sau procurate din afara unităţii) şi
minerale cât şi pentru luarea unor decizii economice legate de disponibilizarea
eventualului exces de îngrăşăminte organice produse în unitate precum şi alegerea
unor momentele propice de procurare necesarului cantitativ şi calitativ de
îngrăşăminte minerale sau organice (în cazul în care unitatea nu dispune de suficiente
rezerve proprii).

32
La nivelul unei exploataţii agricole, planul de fertilizare permite atingerea
următoarelor obiective:
- calculul anual al necesarului de elemente nutritive (în principal NPK), pentru fiecare
cultură (existentă sau care urmează să fie instalată) prin aplicarea unor modele de
calcul care să ţină cont de principiile unei fertilizări raţionale, de sistemul de culturi
existent în unitate (anuale, pomi, viţă de vie, păşuni, fâneţe) şi de nivelul producţiilor
planificate.
- stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte organice existente sau posibil de produs în
unitate în cursul anului agricol respectiv, a dozelor de îngrăşăminte posibil de aplicat,
pe culturi şi parcele de fertilizare, precum şi a dozelor de îngrăşăminte chimice pentru
completare până la nivelul necesarului estimat prin calcul;
- verificarea periodică (anual sau la 4-5 ani) a situaţiei agrochimice a solurilor pe baza
balanţei intrărilor şi ieşirilor din sistem (cantităţile de nutrienţi introduse în sol minus
cantităţile de nutrienţi exportate cu recolta), poate furniza informaţii utile privind
conservarea, ameliorare sau diminuarea asigurării solurilor de sub culturi cu NPK (la
dorinţă şi cu alţi nutrienţi) precum şi pentru evaluarea riscului de poluare a apelor cu
nutrienţi de origine agricolă (în special cu nitraţi, posibil şi cu compuşi ai fosforului);
- furnizarea de informaţii necesare pentru alcătuirea planului de fertilizare pentru anul
agricol următor.

Paşii şi elementele necesare pentru elaborarea unui plan de fertilizare

 Suprafaţa cu folosinţă agricolă a exploataţiei (fermei) se recomandă să fie
împărţită în sectoare identificabile, relativ omogene din punct de vedere
agrochimic, stabilite pe baza studiilor periodice (4-5ani) efectuate de unităţi
specializate (oficiile judeţene de studii pedologice şi agrochimice), pentru a putea
stabili pe criterii obiective nevoia de fertilizare a culturilor din fiecare parcelă;
 Trebuie stabilit (sau cunoscut) asolamentul (asolamentele) şi amplasarea acestuia
în teren, în cadrul fiecărui asolament fertilizarea urmând să fie dirijată în funcţie
de natura culturii şi potenţialul de producţie al acesteia şi, respectiv, specificul
pedoclimatic al locului;
 Cunoaşterea tipului sau tipurilor de sol din cadrul fermei precum şi a principalelor
însuşiri morfologice şi fizice şi chimice este relevantă pentru asigurarea unei
eficienţe maxime a fertilizării şi pentru diminuarea riscului de poluare cu nitraţi
(şi eventual cu fosfor) a apelor freatice (panta terenului, textura şi permeabilitatea
solului, reacţia solului, conţinutul de humus, gradul de saturaţie în baze,
conţinutul în forme mobile de azot, fosfor, potasiu, ş.a.). Pe baza acestor
informaţii se poate aprecia nivelul de fertilitate al solului, nevoia unor eventuale
măsuri ameliorative şi se pot stabili cele mai potrivite tehnologii de cultură
privind lucrările solului, data însămânţării, metodele de aplicare a îngrăşămintelor
organice şi minerale ş.a.
 La estimarea nivelului recoltelor scontate (planificate) trebuie luate în considerare
şi caracteristicile climatice ale locului (în special regimul termic şi al
precipitaţiilor, inclusiv distribuirea anuală a acestora), având în vedere că acestea
sunt determinante în dinamica elementelor fertilizante în sol şi în mod special în
mineralizarea materiei organice şi în deplasarea nutrienţilor în profilul solului,
sub zona de înrădăcinare. Fixarea obiectivelor privind recoltele planificate pentru

33
 culturile din cadrul unei ferme se poate face în mod realist prin una sau alta din
următoarele posibilităţi, (de preferinţă prin una din primele două):
 pe baza notelor de bonitare furnizate de organisme specializate
(OJSPA) pentru condiţiile pedoclimatice specifice unităţii,
 pe baza recoltelor medii obţinute în staţiunea agricolă de cercetare
specifică zonei;
 pe baza evaluărilor producţiei medii obţinute în fermă pe un număr de
ani (de regulă cinci) cu eliminarea celor cu producţii extreme
(respectiv anul cu producţia cea mai mare şi anul cu producţia cea
mai mică); se are în vedere şi posibilităţile de aplicare în optim a
tuturor verigilor tehnologice recomandate pentru cultura respectivă
(specia, cultivarul, data însămânţării, măsurile de protecţie
fitosanitară, etc.)
 Trebuie deţinute informaţii privind consumul specific de nutrienţi pentru fiecare
cultură, pe baza căruia se determină exporturile de nutrienţi minerali pentru
fiecare cultură, raportat la unitatea de suprafaţă. Aceste date se obţin prin analiza
chimica a materialului vegetal şi pot fi puse la dispoziţia fermierilor sub formă
tabelară (consumuri specifice medii), în cazul în care doresc să-şi alcătuiască
personal planul de fertilizare.
 Trebuie estimat nivelul cantitativ şi calitativ al tuturor reziduurilor organice cu
valoare fertilizantă posibil de produs în unitate în cursul anului agricol pentru care
se alcătuieşte planul de fertilizare. Acestea trebuie folosite cu prioritate la
fertilizarea culturilor din cadrul exploataţiei şi numai în completare trebuie
intervenit cu îngrăşăminte produse industrial. Din acest motiv este foarte
important ca în planul de fertilizare să se precizeze natura lor (provenienţa, gradul
de maturare, starea fizică, conţinutul de nutrienţi principali, modul de repartiţie a
acestora pe parcele şi culturi în funcţie de ierarhizarea răspunsului acestora la
fertilizarea organică încă din primul an de aplicare. De exemplu, plantele cu o
perioadă mai lungă de vegetaţie (sfecla, cartoful, porumbul, floarea soarelui),
precum şi cele cu masă vegetativă mare (porumbul de siloz, sorgul, iarba de
Sudan, ş.a.), valorifică mai bine gunoiul de grajd în primul an de la aplicare, în
timp ce cerealele păioase (pe soluri fertile) precum şi unele legume (cartofii
timpurii, mazărea, morcovul, ş.a.) răspund mai bine la acţiunea ulterioară a
acestuia (Davidescu. D şi Davidescu V, 1981).
 În măsura în care este posibil, planul de fertilizare ar trebui să cuprindă şi
momentele de aplicare a îngrăşămintelor organice şi minerale (la lucrările de bază
ale solului, fracţionat parte în toamnă parte în primăvară şi pe parcursul
vegetaţiei), în funcţie de obiectivele urmărite (mărimea recoltei şi/sau calitatea
acesteia).

Evaluarea necesarului de îngrăşăminte în cadrul unei exploataţii

agricole.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice şi naturale pentru recoltele planificate

(scontate) a se obţine în anul agricol curent poate fi făcută după metode empirice
( bazate pe experienţa cultivatorilor) pe metode semiempirice ( doze orientative

34
recomandate de specialişti) şi doze fundamentate ştiinţific, dar cu grad de
aplicabilitate mai restrâns sau mai larg, în funcţie de concepţia şi modul matematic de
abordare. În această categorie pot fi incluse, de exemplu, dozele stabilite pe baza
experienţelor de lungă durată cu îngrăşăminte, dar care au valabilitate strict pentru
condiţiile pedoclimatice ale locului de experimentare, dozele stabilite pe baza unor
ecuaţii de răspuns de tip polinomial sau mai complexe, metode bazate pe bilanţul
elementelor nutritive, metoda suprafeţelor de răspuns, ş.a.
În continuare sunt prezentate două metode recomandate pentru stabilirea dozelor de
îngrăşăminte pentru alcătuirea planurilor de fertilizare.
Metoda A - o metodă bine fundamentată ştiinţific de determinare a dozelor optime de
îngrăşăminte (DOE) la diferite culturi pe baza unor relaţiilor stabilite de Borlan şi
colab. (1994) din experienţe de lungă durată cu îngrăşăminte efectuate în cadrul
staţiunilor de cercetare agricolă din România, relaţii derivate din legea acţiunii
factorilor de vegetaţie, cunoscută sub denumirea legea Mitscherlich-Baule sau legea
randamentelor descrescânde şi care în esenţă stipulează că mărimea recoltei este
condiţionată de toţi factorii de vegetaţie, fiecare din aceştia exercitând o influenţă
limitatoare asupra recoltei, cu atât mai mare cu cât este mai aproape de minim. Doza
optimă economic este acea doză care asigură maximizarea venitului net la unitatea de
suprafaţă fertilizată.
Metoda B - o metodă de calcul mai simplă a dozelor de N, P, K, pe bază de bilanţ,
posibil de aplicat de producătorul agricol în propria exploataţie pentru alcătuirea
planurilor de fertilizare în anii situaţi între două cartări agrochimice efectuate de
OSPA judeţean. Metoda ia in consideraţie un necesar de nutrienţi estimat pe baza
exporturilor în recolta planificată, corectat diferenţiat, pentru fiecare nutrient, în
funcţie de starea de asigurare agrochimică a solului şi unele aporturi sau pierderi mai
semnificative (în cazul azotului) din sistemul sol-plantă.
Metoda A - Evaluarea necesarului de îngrăşăminte organice şi minerale cu NPK
pe baza calculării dozelor optime economic (DOE)

Este metoda oficializată în România şi utilizată în mod curent în cadrul studiilor

agrochimie executate pentru diferiţi beneficiari de către Oficiile de Studii Pedologice
şi Agrochimice judeţene, fiind transpusă pe programe de calculator şi respectiv în
tabele şi nomograme. La stabilirea lor s-a avut în vedere:
- reacţia culturilor la fertilizarea în experienţe de câmp;
- mărimea recoltei scontate;
- starea de asigurare cu substanţe nutritive a solului, stabilită prin analiza agrochimică
periodică a acestuia;
- aporturile de substanţe nutritive utilizabile din îngrăşăminte organice, de la culturile
leguminoase premergătoare, iar culturile de toamnă şi de aportul de azot mineral din
profilul de sol (Nmin);
- conjunctura economică în care se desfăşoară activitatea din producţia vegetală, dată
de raportul dintre preţul de vânzare al produsului şi costul de procurare al
îngrăşământului.
Concepţia care stă la baza acestei normări este aceea că necesarul de nutrienţi al
culturilor trebuie asigurat în primul rând pe seama rezervelor accesibile din sol, din
îngrăşăminte naturale produse în unitate sau procurate şi din toate reziduurile organice
din fermă cu valoare fertilizantă, care nu pot fi valorificate în alt mod şi care pot fi
aplicate în condiţii economice şi fără riscuri de poluare a mediului. În completarea

35
acestora, până la doza optimă stabilită, se pot folosi îngrăşăminte produse industrial,
în sortimente armonizate cu însuşirile solului şi cu exigenţele culturilor.
Pentru stabilirea Dozelor optime economic (DOE) de îngrăşăminte minerale cu N, P
şi K (exprimate în kg/ha N, P 2O5, K2O) se stabileşte necesarul optim al culturii
(NOT) pentru fiecare nutrient din care se scad aporturile eficiente de N, P sau K din
alte surse, conform următoarelor relaţii:
DOE N = NOT N - (Ns + Nîn + NL + Nsn + Nmin) (1)
DOE P = NOT P - (Ps + Pîn + Psn) (2)
DOE K = NOT K - (Ks + Kîn + Ksn) (3)
în care:
- NOT N, NOT P, NOT K reprezintă necesarul optim total de N, P, K (exprimat în
kg/ha N, P2O5, K2O);
- Ns, Ps, Ks, reprezintă aporturile eficiente de N, P, K din sol (exprimate în kg/ha N,
P2O5, K2O),
- Nîn, Pîn, Kîn, reprezintă aporturile eficiente de N, P, K din îngrăşământul natural
(exprimate în kg/ha N, P2O5, K2O),
- Nsn, Psn, Ksn, reprezintă aporturile eficiente de N,P,K din surse neconvenţionale
(exprimate în kg/ha N, P2O5, K2O),
- NL aportul de azot eficient din sol după premergătoare leguminoase (exprimat în
kg/ha N);
- Nmin,, aportul de azot mineral din profilul solului la sfârşitul iernii (exprimat în kg/ha
N).
Elementele care intră în ecuaţiile de calcul se cuantifică după relaţiile matematice
prezentate în continuare.
NOT de N, P şi K se calculează cu următoarele formule: (4) - pentru culturi de câmp
şi (5) pentru culturi horticole şi unele culturi de câmp

VUR p  b * VUR s
lg(2,3 * C e * Rs * )
NOT ( N , P2 O5 , K 2 O, kg / ha)  CUI
Ce (4)

NOT ( N , P2O5 , K 2O, kg / ha )  A(1  10 Ce *Rs ) (5)

În aceste formule simbolurile au următoarele semnificaţii:

Ce -coeficientul de acţiune al elementelor nutritive (C a pentru azot, Cf pentru
fosfor şi Cp pentru potasiu)
Rs - recolta scontată (se stabileşte pe baza notei de bonitare pentru condiţii
naturale şi potenţate pentru condiţiile concrete la nivel de parcelă;

36
 VURp - valoarea unităţii de recoltă principală (p) şi secundară)
CUI - costul unitar al substanţelor active din îngrăşăminte
Aporturile eficiente de substanţe nutritive din sol Es respectiv Ns, Ps, Ks din (1), (2) şi
(3) (definite ca acele cantităţi de nutrienţi din sol care au o eficienţă comparabilă în
fertilizarea culturilor cu cea a îngrăşămintelor minerale) se stabilesc cu relaţia:

 VUR  VUR 
3 
Es ( N , P2 O5 , K 2 O, kg / ha / an)  Es max (1  10 e*IA )   g *  h (   i  * d * Rs
 CUI  CUI  
(6)

în care:
- Esmax, d, e, sunt parametrii care se stabilesc pentru fiecare cultură, prezentaţi de
autori sub formă tabelară, pentru majoritatea culturilor din ţara noastră;
- expresia din paranteza dreaptă este un factor de corecţie pentru conjunctura
economică;
- IA este valoarea indicelui agrochimic (IN - indicele de azot, P AL- conţinutul de fosfor
mobil, KAL - conţinutul de potasiu mobil)
- Rs are semnifcaţia prezentată mai sus (5)
Pentru legume cultivate în câmp, Es se calculează cu relaţia (Vintilă Irina şi colab.,
1884):

a * IA(1  10  d * Rs )
Es( N , P2 O5, K 2 O, kg / ha)  (7)
b * IA  c
în care: IA este valoarea indicelui agrochimic (IN - indicele de azot, P AL- conţinutul
de fosfor mobil, KAL - conţinutul de potasiu mobil, a, b, c, d, fiind coeficienţi stabiliţi
experimental şi prezentaţi tabelar pentru fiecare cultură de legume.
Aportul eficient de nutrienţi din îngrăşăminte naturale, notat generic cu A în, şi
reprezentând Nîn, Pîn, Kîn, din expresiile (1), (2) şi (3), pentru anul agricol în curs se
stabileşte din relaţia:
 b
Aîn , kg N, P2 O5 şi K 2 O / ha  NIN * C * 10 *  a   (8)
 t
în care:
NINt - norma (doza) de îngrăşământ natural aplicată, în t/ha
C - conţinutul total de N, P2O5 sau K2O din îngrăşământul natural, în %;
t - timpul, în ani, care a trecut de la aplicarea îngrăşământului natural ( în anul
aplicării t = 1)
a şi b - coeficienţi care au următoarele valori: a = 0,06 pentru N şi P; a = 0 pentru K;
b=0,27 pentru N, 0,25 pentru P şi 0,5 pentru K
Norma (doza) de îngrăşământ natural NIN din formula (6) se stabileşte diferenţiat
pentru cea aplicată periodic faţă de cea aplicată anual, după cum urmează:

37
Norma periodică (3-4 ani) de îngrăşământ natural -NINp se calculează cu relaţia:
 a  Rs  d  e 
NINp, t / an, 3  4 ani   a    c    (9)
 IN  b  A  N t 
în care:
IN - indicele de azot calculat cu relaţia IN=(humus x VAH)/100
Rs - recolta scontată, t/ha;
A - conţinutul de argilă cu diametrul particulelor sub 0,002 mm, %;
Nt - conţinutul de azot total al îngrăşământului natural, % din masa umedă;
a, b, e - coeficienţi de regresie specifici fiecărei culturi, prezentaţi tabelar de
autori;
d = 8;
e - conţinutul mediu standard al îngrăşământului organic, 0,45 % din masa
umedă (corespunzător gunoiului de grajd semifermentat cu aşternut de paie de la
rumegătoare mari)
Norma anuală, NINa (derivată din necesitatea de împrăştiere pe terenurile din
preajma unor crescătorii de animale cu efective mai importante):

NINa, t / ha 

s
DOEN  N min *c  (10)
3,3N oin  10 N min
in

în care:
s
N min - conţinutul de azot mineral pe profilul de sol, kg/ha
N oin - conţinutul de azot organic fin îngrăşământul natural (se calculează ca
diferenţă între azotul total din îngrăşământ şi azotul mineral din
îngrăşământ, %
in
N min - conţinutul de azot mineral (amoniacal şi nitric) din îngrăşământ,%

NL - aportul eficient de azot din sol lăsat în sol de premergătoare leguminoase, care
depinde de gradul de reuşită al culturii, reflectat de nivelul recoltei principale pe toată
perioada de timp în care aceasta a ocupat terenul, se poate estima cu relaţia (Borlan
ş.a., 1994. Budoi, 2001):
 0 ,8 
N L , kg N/ha  Rl * N spl *    0,15
 t 
în care:
Rl - recolta principală obţinută la leguminoasa premergătoare, kg/ha, (pentru
leguminoase perene este recolta însumată pe toţi anii de exploatare;
Nslp - cantitatea specifică de azot fixat biologic de premergătoarea leguminoasă şi
rămas în sol, în kg N/tona de produs principal, având următoarele valori: 20 la soia,

38
35 la fasole, 25 la mazăre, 6 la fân de lucernă şi trifoi, 3 la borceag de toamnă, 2 la
borceag de primăvară;
t - timpul, în ani, trecut de la prima arătură făcută după culturile leguminoase.

Nmin , azotul mineral (amoniacal şi nitric), existent în profilul solului la ieşirea din
iarnă, se determină de regulă pe o grosime a solului de 90 cm. În funcţie de reuşita
culturii premergătore şi a condiţiilor climatice de la sfârşitul toamnei până la intrarea
în primăvară, în sol se pot acumula cantităţi importante, de ordinul zecilor de kg, de
azot mineral, care pot fi folosite eficient de cultura mai ales de culturile de toamnă. Se
determină, la cerere, prin analiză chimică de către laboratoarele specializate ale
OSPA judeţene. Această corecţie se aplică facultativ, numai în situaţiile în care se
dispune de informaţia necesară.
Corecţiile pentru aporturile eficiente de N, P 2O5 şi K2O din surse neconvenţionale
(reziduuri şi subproduse industriale, cum este de ex. carbonatul de calciu rezidual din
industria îngrăşămintelor care poate aduce în sol, în cazul amendării solurilor acide,
cantităţi de azot de până la 300 kg/ha, în funcţie de doza de amendament, anulând
uneori necesitatea fertilizării cu azot în primul an de la aplicarea amendamentului).

Metoda B - Evaluarea necesarului de îngrăşăminte organice şi minerale în

cadrul unei exploataţii agricole ( schemă simplificată).

Necesarul de fertilizare al culturilor cu îngrăşăminte organice şi minerale cu azot

Unele aporturi şi exporturi de N din sol, menţionate în expresia (1) pot fi

nesemnificative sau se pot compensa. De exemplu, pierderile de azot prin levigare în
sol în afara sistemului radicular, care nu mai pot fi folosit productiv de către culturi,
sunt în medie cam de acelaşi ordin de mărime cu aportul de azot adus de precipitaţii.
Din aceste considerente, se propune folosirea următorului model simplificat, care ia în
considerare elementele de bilanţ ale azotului cu pondere mai însemnată:
Doza de N (din îngrăşăminte naturale şi minerale) = N c - (Ns + NL + Nrez - Nrv)
(11)
în care:
Nc este azotul preconizat a fi preluat de cultură în recolta (principală şi secundară)
scontată în cadrul unui ciclu anual de vegetaţie. Se poate estima pe baza
consumurilor specifice prezentate în tabelul 1.
Ns este N disponibilizat din sol în cursul unui an agricol prin mineralizarea
humusului. Se poate estima prin calcul cu relaţia următoare:
Ns = 0,1 * H * Cm * kh ., (12)
În care: H este rezerva de humus în stratul de suprafaţă cu grosimea de 25 cm (circa
3000t/ha), Cm - conţinutul humusului în azot (în medie 4,84%); kh - coeficientul de
descompunere anuală a humusului (0,012 pentru culturi prăşitoare şi 0,018 pentru
culturi neprăşitoare).

Tabel 1
Consumurile (exporturile) medii de elemente nutritive din sol pentru formarea
recoltelor (kg de elemente nutritive/tona de recoltă principală şi cantitatea
corespunzătoare de recoltă secundară)

39
 Raportul dintre recolta principală şi Elementele nutritive (substanţe
secundară active convenţionale)
Culturile N P2O5 K2O
1 2 3 4 5
Grâu de toamnă boabe : paie (1 : 1.3) 26.5 13.7 16.4
Orz şi orzoaică boabe : paie (1 : 1) 23.0 10.8 22.3
Secară boabe : paie (1 : 1.5) 27.5 9.4 26.8
Ovăz boabe : paie (1 : 1.5) 28.5 11.0 31.2
Porumb boabe boabe : tulpini (1 : 1.6) 27.5 12.5 16.5
Porumb pentru siloz plante întregi cu ştiuleţi 6.5 3.0 5.5
Sfeclă de zahăr rădăcini : frunze şi colete (1 : 1) 4.9 2.0 6.0
Sfeclă furajeră rădăcini : frunze (1 : 0.5) 3.8 1.7 7.9
Cartofi tuberculi : vreji (1 : 0.5) 5.2 2.7 7.5
Floarea soarelui seminţe : tulpini (1 : 3) 36.5 17.5 50.0
Rapiţă pentru ulei seminţe : tulpini (1 : 3) 51.5 36.0 44.0
In pentru seminţe seminţe : tulpini (1 : 3) 59.0 17.3 72.0
*
Fasole boabe boabe : vreji (1 : 1.5) 59.5 13.4 25.0
Mazăre boabe boabe : vreji (1 : 1.5) 61.0* 16.6 28.0
Soia boabe : vreji (1 : 1.5) 70.0* 22.5 34.0
In pentru fuior tulpini 11.0 7.0 13.0
Cânepă tulpini 10.0 8.5 17.5
Lucernă masă verde la începutul înfloririi 8.0* 1.6 6.5
Trifoi roşu masă verde la începutul înfloririi 6.5* 1.5 5.5
Iarbă de pajişti naturale 6.5 1.4 4.5
Golomăţ masă verde 6.0 1.7 8.3
Borceag (ovăz+măzăriche) masă verde 6.5* 2.4 5.5
Porumb masă verde 3.0 1.7 4.5
*
Fân de lucernă începutul înfloririi 32.0 6.4 22.0
Fân de trifoi roşu începutul înfloririi 26.0* 6.0 21.0
Fân de pajişte naturală - 24.0 5.6 18.0
Fân de graminee perene -
cultivate 23.0 6.5 28.0
Fân de borceag - 8.0
(ovăz+măzăriche) 25.0* 20.0
Fân de lucernă în amestec -
cu raigras 26.0* 6.0 20.0
1 2 3 4 5
Mere Fructe 1.6 0.5 2.0
Struguri de vin (+producţia - 5.5
secundară) 6.5 1.6
Tomate fructe 2.9 1.0 4.5
Varză de toamnă căpăţâni 3.5 1.2 4.0

*) în cea mai mare parte provine din simbioza cu microorganismele fixatoare de azot
Pot fi de asemenea utilizate şi următoarele valori medii de azot mineral disponibilizate
prin mineralizarea humusului în soluri arabile aflate de multă vreme în cultură, după
cum urmează:

Tabel 2
Cantităţi de azot mineral disponibilizate anual în sol prin mineralizarea humusului în
funcţie de valoarea indicelui de azot IA = Humus*V/100

40
 Indice de azot (IA) N mineral, kg N/ha
la valori IN în stratul arat de 1,0 25 - 30
la valori IN în stratul arat de 2,0 40 - 45
la valori IN în stratul arat de 1,0 50 - 55
la valori IN în stratul arat de 1,0 65 - 70

Sub plantele prăşitoare, cantităţile de azot mineral formate (de regulă azot amoniacal)
sunt de 1,2 - 1,3 ori mai mari decât cele de sub plantele neprăşitoare.
NL - azotul rămas în sol după premergătoare leguminoase
 0,8 
N L , kg N/ha  Rl * N spl *    0,15 h (13)
 t 
în care:
Rl - recolta principală obţinută la leguminoasa premergătoare, kg/ha, (pentru
leguminoase perene este recolta însumată pe toţi anii de exploatare;
Nslp - cantitatea specifică de azot fixat biologic de premergătoarea leguminoasă şi
rămas în sol, în kg N/tona de produs principal, având următoarele valori: 20 la soia,
35 la fasole, 25 la mazăre, 6 la fân de lucernă şi trifoi, 3 la borceag de toamnă, 2 la
borceag de primăvară;
t - timpul, în ani, trecut de la prima arătură făcută după culturile leguminoase.

Nrez - azotul rezidual, rămas de la cultura premergătoare:

Nrez , kg/ha= Producţia premergătoarei (t/ha) * C sp* krem,

(14)
în care krem are valoarea 0,15 pentru neleguminoase şi 0,35 pentru leguminoase.
Nrv - azot consumat suplimentar de resturi vegetale celulozice (rădăcini şi paie de
cereale păioase şi graminee, coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, ş.a.)
Nrv , kg N/ha = 7 * Rv, (15)
în care Rv este cantitatea de resturi vegetale celulozice introdusă în sol, în t/ha.
Doza de azot calculată conform relaţiei (11) trebuie asigurată în primul rând din
îngrăşămintele naturale existente în exploataţia agricolă, având grijă să nu fie depăşite
limitele impuse de legislaţia în vigoare pentru Zone Vulnerabile la Poluarea cu Nitraţi
(210 kg N/ha pentru terenuri arabile cu scădere în patru ani la 170 kg N/ha, respectiv
250 kg N/ha pentru fâneţe).
Pentru conformarea cu acest prag al dozei de azot din îngrăşământul natural, trebuie
făcut în prealabil un calcul privind cantitatea de îngrăşământ, Q, în t sau m 3/ha care
aduce un aport de 170, respectiv 210 sau 250 kg N/ha.
Q, t/ha sau m3/ha = 170/Cs, respectiv Q, t/ha t/ha sau m 3/ha = 210/Cs,
(16)

41
În care Cs reprezintă conţinutul specific de N al tipului de îngrăşământ disponibil în
fermă, exprimat în kg/t sau kg/m3 în cazul celor lichide sau semifluide (tabelul 3)
Tabel 3
Aporturi medii totale de nutrienţi majori cu îngrăşămintele naturale (kg element sau
substanţă activă/tonă) (Vintilă, 1983, Răuţă şi Dumitru, 1986; Dumitru, 1986, citaţi de
Borlan ş.a., 1994)
Provenienţă Substanţă N P2O5 K2O
organică
uscată
1 2 3 4 5
a) Gunoi semifermentat cu aşternut de paie şi resturi de furaje fibroase
Rumegătoare mari 220 4,5 2,5 5,0
Rumegătoare mici 250 7,0 2,8 6,0
Cabaline 250 6,0 3,0 5,0
Porcine 210 5,5 4,0 4,5
Păsări 80 6,0 5,0 2,0
b) Îngrăşăminte fluide sub formă de suspensii (tulbureală)
Rumegătoare mari 40 3,0 1,0 3,0
Porcine 40 4,0 2,0 2,0
Păsări 80 6,0 5,0 2,0
c) Urină nefermentată
Rumegătoare mari 80 7,5 0,1 16,0
Cabaline 90 13,5 0,1 12,5
Porcine 30 4,0 1,0 5,0
d) Dejecţii solide nefermentate
Rumegătoare mari 160 5,0 2,0 2,0
Rumegătoare mici 300 7,5 4,3 3,8
Cabaline 240 5,8 2,9 6,2
Porcine 290 6,8 6,5 3,0
Păsări 260 14,5 11,5 6,0
e)must de bălegar (platformă de gunoi)
Rumegătoare mari şi cabaline 50 1,5 0,6 3,0
f) Nămol din paturile de uscare din crescătoriile de porci
Porcine 190 6,5 3,5 0,8
h) Compost cu nămol din paturi de uscare şi resturi vegetale celulozice
Porcine 400 9,0 8,5 4,0

42
Îngrăşământul organic se utilizează în funcţie de disponibilităţile fermei şi specificul
culturilor, surplusul (raportat la întreaga suprafaţa agricolă) fiind disponibil pentru
comercializare.
Doza de azot corespunzătoare normei de îngrăşământ natural (NIN) stabilită pe
criterii agronomice (diferenţiată pe tipuri de culturi şi zone pedoclimatice) (a se vedea
pentru gunoiul de grajd recomandările de normare din tabelul 4) se ajustează în
funcţie de proporţia mineralizării şi eliberării a eliberării azotului din îngrăşămintele
organice încorporate în sol în primii trei ani de la aplicare. Viteza desfăşurării
procesului de mineralizare este mai mare cu cât raportul C:N din aceste materiale este
mai îngust (mai mic)(tabel 5)

Tabel 4
Cantităţile de gunoi de grajd recomandate pentru aplicare anuală în sol (t/ha) (Cod de
bune practici agricole, 2003)

Zona de stepă Zona de silvostepă Zona forestieră

Gradul de
Cultura Textura solului
fermentare
uşoară mijlocie grea uşoară mijlocie grea uşoară mijlocie grea
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Puţin 15-20 20-25 25-30 20-25 25-30 30-35 20-25 30-35 30-35
Cereale fermentat
păioase Bine 10 10-15 15-20 10-15 15-20 20-25 10-15 15-20 20-25
fermentat
Puţin 20-25 25-30 30-35 25-30 30-35 35-40 25-30 30-35 35-40
fermentat
Porumb
Bine 10-15 15-20 20-25 15-20 20-25 25-30 15-20 20-25 25-30
fermentat
Puţin 25-30 30-35 35-40 30-35 40 30-35 35-40 35-40 35-40
Plante fermentat
tehnice Bine 20-25 25-30 25-30 20-25 30 25-30 25-30 25-30 25-30
fermentat
Culturi Bine 30-40 35-40 40 30-35 30-40 35-40 30-35 30-35 35-40
legumicole fermentat

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Pomi pe rod Bine 30 35-40 40 30-35 30-40 35-40 30-35 30-35 40
fermentat
Viţă de vie Bine 20 20-30 30-35 20-25 25-30 30-35 30-35 30-35 35-40
neviguroasă fermentat
Viţă de vie Bine 30 30-35 30-35 30-35 35-40 40 30-35 35-40 40
viguroasă fermentat

43
 Tabel 5
Coeficienţii de valorificare (%) a diferitelor îngrăşăminte naturale, în funcţie de raportul C:N
(Borlan ş.a., 1994)

Tip de îngrăşământ Raport C:N Ani de la încorporarea în sol

1 2 3
Gunoi de grajd semifermentat 28,0 35-40 15-20 10-15
Gunoi de grajd nefermentat 15,0 60-65 15-20 5-10
(dejecţii bovine şi cabaline)
Dejecţii proaspete de porc 16,0 60-65 20-25 0-10
Dejecţii proaspete de păsări 8,5 80-85 5-10
Nămol decantare porcine 15,5 70-75 15-20
Nămol decantare păsări 5,9 85-90 5-10
Tulbureală 50-65 20-40

Tabel 6

Valori absolute şi relative privind utilizarea elementelor nutritive din gunoi de grajd
semifermentat pe aşternut de paie, provenit de la rumegătoare mari, având 0,4% N,
25% P2O5 şi 0,5% K2O

Substanţe Coeficienţi de utilizare (%) Kg element sau substanţă activă/tona gunoi

nutritive Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total pe Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total pe
eficiente trei ani trei ani
Azot (N) 33 20 15 68 1,3 0,8 0,6 2,7
Fosfor (P2O5) 35 22 8 65 0,8 0,6 0,2 1,6
Potasiu (K2O) 50 25 17 92 2,5 1,3 0,8 4,6

Necesarul de fertilizare cu îngrăşăminte organice şi minerale cu fosfor

şi potasiu

În cazul fosforului şi potasiului se poate utiliza, de asemenea, o schemă simplificată

pentru determinarea necesarului de fertilizare cu îngrăşăminte organice şi minerale pe
baza exporturilor în recolta scontată şi în funcţie de unele însuşiri relevante ale solului
(gradul de asigurare cu P şi K, textura)(Borlan ş. a., 1997), conform tabelelor 1, 7 şi
8.
Recomandările iau în consideraţie procesele fizică chimice (adsorbţie, fixare,
retrogradare) care controlează mobilitatea acestor nutrienţi în sol, mărind
corespunzător dozele pe solurile slab asigurate până la dublarea cantităţilor exportate
cu recolta scontată şi diminuând până la anulare dozele pe solurile excesiv asigurate.

44
Necesarul de nutrienţi astfel evaluat se corectează cu aporturile de P şi K din
îngrăşămintele naturale (în efect remanent sau direct) utilizând coeficienţii din
tabelele 3, 5 şi 7.

Tabel 7
Determinarea necesarului de fertilizare cu fosfor şi potasiu pe baza exporturilor de
elemente

Gradul de asigurare al P2O5 K2O

solului Toate tipurile de sol Soluri uşoare Soluri medii şi grele
Foarte scăzut E + 0,9 * E E + 0,5 * E E + 1,0 * E
Scăzut E + 0,4 * E E + 0,25 * E E + 0,5 * E
Mijlociu E E E
Ridicat 0,5E 0,5E 0,5E
Foarte ridicat 0 0 0
E - exportul de nutrienţi în kg/ha

Tabel 8

Semnificaţia agrochimică a conţinuturilor de forme mobile de fosfor şi potasiu

extractibile în soluţie tamponată de acetat-lactat de amoniu la pH 3,75 , în funcţie de
textura solului (Borlan ş.a., 1997)

PAL KAL
Gradul de asigurare al
solului (ppm P) (ppm K)

Soluri uşoare* Soluri medii** Soluri grele**

Toate tipurile de sol nisipoase şi argilo-nisipoase argilo-lutoase şi
lutoase şi lutoase argiloase
Foarte scăzut <8 <50 <66 <80
Scăzut 8-18 50-100 66-132 80-160
Mijlociu 18-36 100-150 132-200 160-240
Ridicat 36-72 150-200 200-265 240-320
Foarte ridicat >72 >200 >265 >320
*) Valorile inferioare pentru solurile nisipoase, cele superioare pentru solurile luto-
nisipoase
**) Valorile inferioare pentru condiţii locale bune, cele superioare pentru condiţii
locale nefavorabile ( condiţii locale = factorii fizico-chimici şi biologici din sol în
legătură cu mobilizare, acumularea reţinerea de nutrienţi şi regimul de nutriţie)

Planul de Fertilizare şi sistemele de cultură

45
În anexa 6.2.1 se prezintă un model cadru de plan de fertilizare, cu explicaţiile
necesare pentru completarea acestuia. Modelul prezentat trebuie adaptat pentru
diferite sisteme de cultură. Modelul propus este pretabil pentru culturi de câmp şi
pentru culturi legumicole în câmp.

Pentru plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi precum şi pentru viţa de vie planul poate
suferi modificări prin scoaterea unor rubrici (ex -planta premergătoare) şi introduse
unele noi legate de specificul culturilor (de ex. fertilizarea la înfiinţarea plantaţiei).
Modificări corespunzătoare pot fi făcute şi în cazul păşunilor şi fâneţelor permanente,
unde coloana cu planta premergătoare trebuie înlocuită.

Consideraţii agronomice şi ecologice suplimentare în legătură cu

planul de fertilizare şi aplicarea îngrăşămintelor

La alcătuirea planului de fertilizare trebuie în primul rând luate în considerare toate

materialele reciclabile cu valoare fertilizantă din fermă (dejecţii de animale, reziduuri
vegetale, ş.a.) şi numai în completarea necesarului se va apela la îngrăşăminte produse
industrial.
Planul de fertilizare trebuie să asigure o nutriţie echilibrată cu NPK, şi, în situaţii
particulare, cu alţi nutrienţi (Ca, Mg, S, microelemente) pentru a putea valorifica pe
deplin potenţialul productiv al culturilor şi a diminua riscul apariţiei unor manifestări
de deficienţe sau excese trofice. Separat de Planul de fertilizare, pentru solurile ce
conţin aciditate vătămătoare (pHH2O<5,5) trebuie alcătuit şi un plan de amendare
periodică.
Sortimentele de îngrăşăminte minerale trebuie alese astfel încât să se armonizeze cu
însuşirile solurilor pe care urmează să fie aplicate pentru a le asigura o eficienţă
maximă şi a reduce riscul de pierderi prin diferite procese.
Perioadele de aplicare a îngrăşămintelor trebuie să fie, pe cât posibil, armonizate cu
perioadele de consum maxim al culturilor. În acest sens este recomandabilă
fracţionarea dozelor de îngrăşăminte, în special a celor cu azot, măsură care reduce şi
riscul de disipare a nutrienţilor în alte compartimente ale mediului.
O atenţie deosebită trebuie acordată administrării îngrăşămintelor organice. Pe lângă
efectul fertilizant, acestea (mai cu seamă cele solide) pot avea efecte deosebit de
pozitive asupra activităţii biologice a solului, capacităţii de reţinere a apei, rezistenţei
la secetă a culturilor, stabilităţii culturale a solului, ş.a. Dar aplicarea lor în doze mai
mari decât cele recomandate, sau în perioadele "inchise" (în special în lunile de iarnă),
pot provoca fenomene de poluare a apelor de suprafaţă şi subterane cu nitraţi. Din
raţiuni de protecţie a mediului, recomandările de aplicare a îngrăşămintelor organice,
în ceea ce priveşte cantitatea şi momentele de aplicare pot să nu corespundă în
totalitate cu principiile agronomice clasice.
Este foarte important modul de aplicare a îngrăşămintelor (împrăştiere şi încorporare
în sol, aplicare localizată, aplicări foliare) precum şi uniformitatea aplicării. Se pot
obţine, de exemplu, reduceri importante ale dozelor prestabilite în planul de
fertilizare prin aplicarea localizată a îngrăşămintelor.

46
Planul de fertilizare este un instrument cu caracter previzional. El trebuie revizuit ori
de câte ori intervin abateri în cursul normal de creştere şi dezvoltare a plantelor
determinate de accidente climatice sau din alte cauze. În acest sens este recomandat să
se păstreze un registru la nivelul fermei în care să fie consemnate la fiecare parcelă
(solă) istoricul fertilizării, culturile în rotaţie, producţiile obţinute, tipul şi dozele de
îngrăşăminte efectiv aplicate, modul de aplicare şi momentele în care au fost aplicate,
alte observa-ii relevante privind tehnologiile de fertilizare aplicate. Asemenea
informaţii sunt deosebit de utile la perfecţionarea permanentă a planului de fertilizare
şi în gestiunea economică a exploataţiei agricole sau agrozootehnice.

Bibliografie

1. Borlan Z., ş.a., 1994, - Fertilitatea şi fertilizarea solurilor. (Compendiu de

Agrochimie)
2. Borlan Z., ş.a., 1997, Potasiul - element nutritiv pentru sporirea recoltelor şi a
calităţii acestora, International Potash Institute, Basel, Switzerland
3. Budoi Gh., 2000, 2001, Agrochimie, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti
4. Lixandru Gh. ş.a., 1990, Agrochimie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
5. Davidescu D. ş.a., 1981, Agrochimia Modernă, Ed. Academiei RSR, Bucureşti
6. Dumitru M ş.a., 2003, Cod de Bune Practici agricole, vol.1, Ed. Expert, Bucureşti
7. Vintilă Irina ş.a., 1984, Situaţia agrochimică a solurilor din România. Prezent şi
viitor, Editura Ceres, Bucureşti
8. ***Ordin MGGA - MAPDR nr. 296/216 ( MO nr. 471/3.VI.2005, Partea I)

47
Anexa 6.2.1 - PLAN DE FERTILIZARE - AN AGRICOL
………….

premergătoareCultura

anualăCultura

t/hascontatăRecolta
haSuprafaţa
Parcela sau grupul de parcele

Necesarul de REC
Analiza solului
nutrienţi pentru
cultură, kg/ha
Ingrăşăm
t/h
a) efect rem
1-3)
b) anul cure

Humus,%
pH H2O

kg/haN
mg K/kgKAL
V, %

mg P/kgPAL,

P2O5
N

K2O
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
Nr. a) a)
par-
celei b) b)
cadas
- b) b)
trale.
loca- T= T=
lizare

Coloanele 1-5 se completează cu datele referitoare la câmpul cultivat indicând recolta

scontată
Coloanele 6-10 se completează folosind datele din ultimul studiu agrochimic (nu mai vechi
de 4 ani)
Coloanele 11-13 se completează cu cantităţile de nutrienţi exportaţi cu recolta scontată prin
înmulţirea consumurilor specifice din tabelul 1 cu recolta scontată. În cazul fosforului şi
potasiului necesarul astfel estimat se corectează în funcţie de starea agrochimică a solului
(tab. 8) conform tabelului 7.
Coloanele 14-16 se completează cu cantităţile eficiente de N, P 2O5 şi K2O din îngrăşământul
organic aplicat în anul în curs (eventual aplicat în mai multe reprize) şi din efectul remanent
al celui încorporat în ultimii trei ani, ţinând cont de coeficienţii de valorificare din tabelele 5
şi 6, de cantitatea maximă de N, permisă de normativele de protecţie a mediului, de
principiile unei fertilizări raţionale (1/2 - 1/3 din necesarul de N al culturii), precum şi de
restricţii tehnologice. A se vedea datele orientative de aplicare din tabelul 4

48
*) Cantităţile brute de îngrăşăminte naturale se consemnează într-o fişă aparte de gestionare a
acestora (natura acestora, provenienţa, modul de aplicare, momentul aplicării după dispunerea
pe teren, etc)
Necesarul de îngrăşăminte minerale (coloanele 17-19) se calculează. astfel:
Pentru culturile fertilizate cu îngrăşământ natural (direct sau în remanenţă) este necesar să se
scadă cantităţile eficiente de nutrienţi aduse de acesta (coloanele 14-16) din necesarul de
nutrienţi pentru cultura respectivă (coloanele corespunzătoare 11-13). Din rezultatul obţinut
în cazul azotului se deduc suplimentar următoarele aporturi: cantitatea disponibilizată anual
în sol prin mineralizarea humusului (N s calculat cu formula (12) sau estimat din tabelul 2),
N rămas după o premergătoare leguminoasă (N L calculat cu formula 13), azotul rezidual după
alte premergătoare (Nrez calculat cu formula 14 ). La doza de azot obţinută după corecţiile
menţionate se poate adăuga o cantitate corespunzătoare azotului din resturile vegetale rămase
pe teren de la premergătoare, dacă acestea sunt importante cantitativ (N rv calculat cu formula
14). În final, doza de N estimată ca mai sus se corectează cu coeficientul de utilizare a
azotului din îngrăşământul chimic care în medie este de 50-60% pentru solurile cu textură
lutoasă şi lutoargiloasă. Dacă se aplică fracţionat se menţionează cantităţile la fiecare aplicare.

*) Doza brută de îngrăşământ mineral se calculează prin împărţire dozei de substanţă activă
Dsa la conţinutul procentual de substanţă activă din îngrăşământul disponibil în unitate (E%),
Doza brută = Dsa / E% = Dsa*100/E

În coloana 20 -Observaţii, se pot trece momentele planificate pentru aplicarea îngrăşămintelor

precum şi alte aspecte nemenţionate în cadrul rubricilor.
6.3 Aplicarea îngrăşămintelor organice

În utilizarea gunoiului de grajd ca îngrăşământ, momentul de aplicare pe terenul

agricol este deosebit de important

Perioadele când se aplica îngrăşăminte organice trebuie stabilite în funcţie de

diferite condiţii:
 cât mai devreme posibil, în cadrul perioadei de creştere a culturilor, pentru a
maximiza preluarea nutrienţilor de culturi şi a minimiza riscul poluării ; în fiecare
an, cel puţin jumătate din cantitatea de gunoi rezultată în timpul iemii, trebuie
împrăştiată până la 1 iulie, iar restul până la 30 septembrie.
 să fie evitată aplicarea lor în perioadele de extra-sezon (în afara fazelor de
vegetaţie activă), care variază în cadrul ţării, depinzând de condiţiile climatice
locale, între lunile octombrie şi februarie, perioada maximă fiind specifică pentru
zonele umede şi reci, în care sezonul de vegetaţie începe mai târziu. Sunt permise
excepţii de la această regulă generală acolo unde planul de management stabileşte
ca împrăştierea îngrăşămintelor organice se poate realiza de-a lungul perioadei de
extra-sezon, fără riscul de producere a poluării apelor sau unde sunt condiţii
meteorologice excepţionale;
 în anumite areale, în special pe soluri subţiri, dezvoltate pe calcare, există pericol
iminent de poluare a apelor subterane. În funcţie de specificul local, întotdeauna
acest pericol trebuie luat în considerare când se aplică îngrăşăminte organice în
astfel de areale cu risc ridicat.
 condiţiile meteorologice, starea solului şi a resurselor de apă care fac ineficientă
sau riscantă aplicarea îngrăşămintelor organice pe teren şi trebuie luate măsurile
necesare pentru evitarea poluării apelor. Acestea sunt cuprinse în acest Cod.

49
Gunoiul se administrează de regulă toamna, la lucrarea de bază a solului ( prin
aratură cu intoarcerea brazdei), în condiţii meteorologice favorabile, în special pe
timp noros şi cu vânt slab. Pe măsura ce gunoiul se împrăştie, terenul este arat cu
plugul, care amestecă şi încorporează bine gunoiul. Încorporarea se face mai adânc,
până la 30 cm, pe terenurile uşoare (nisipoase) şi în zonele secetoase şi mai puţin
adânc, până la 18- 25 cm pe terenurile grele, reci şi în regiuni umede. În zonele mai
umede se poate administra şi primăvara.

Pentru a avea un plan cât mai bun de management al gunoiului trebuie :

 să analizaţi probe reprezentstive de gunoi, stabilind conţinutul lor în elemente
nutritive ;
 dacă nu puteţi face aceste analize, folosiţi tabelele prezentate la cursul de instruire
pentru aplicarea directivei nitraţi sau cele prezente în codul de bune practici
agricole ;
 folosiţi echipamente adecvate pentru distribuire pentru a nu degrada solul mai ales
în cazul aplicării primăvara timpuriu ;
 calibraţi echipamentele de distribuţie a gunoiului exact pentru doza pe care doriţi
să o aplicaţi ;
 încorporaţi rapid gunoiul în sol (imediat după împrăştiere), injectaţi-l direct în sol
sau aplicaţi-l în benzi chiar pe rândul plantelor ;
 gunoiul semilichid, gunoiul de la păsări şi nămolurile lichide fermentate cu
conţinut ridicat da azot accesibil vor fi aplicate în primăvară ; valoarea lor scade
dacă se aplică în toamnă datorită pierderilor prin levigare, în special pe solurile
nisipoase şi pe solurile subţiri ; gunoiul de grajd şi nămolul deshidratat poate fi
aplicat în toamnă deoarece au azotul mai puţin accesibil şi deci riscul de levigare
este mai redus ;
 aplicaţi azot uşor accesibil pentru a satisface necesarul de azot al culturilor ; nu
aplicaţi mai mult de 250 kg/ha/an azot organic total provenit din gunoi de grajd ;
 aceste măsuri sunt obligatorii în zonele vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse
agricole, unde se controlează dozele şi timpul de aplicare.

50
 În tabelul 1 sunt prezentate pierderile de amoniac în funcţie de momentul de
încororare a gunoiului în sol (după Cele mai bune practici de management din
Ontario).

ESTIMAREA PIERDERILOR DE AMONIAC (PROCENTE) **

Zile după aplicare Media* Vreme rece, Vreme rece, Vreme caldă, Vreme caldă,
umedă, (sub uscată (sub umedă (peste uscată, (peste
0
10 C) 10 0 C) 15 0 C) 15 0 C).
Injectat în sol în 0 0 0 0 0
sezon
Încorporat într-o zi 25 10 15 25 50
Încorporat în 2 zile 30 13 19 31 57
Încorporat în 3 zile 35 15 22 38 65
Încorporat în 4 zile 40 17 26 44 73
Încorporat în 5 zile 45 20 30 50 80
NEÎNCORPORAT
Primăvara/ Vara/
Toamna timpuriu
- sol neacoperit 66 40 50 75 90
- reziduu de plante 50 30 35 60 70
- cultură nerecoltată. 33 20 25 40 50
Toamnă târzie 25 25 25 N/A N/A
(temperatura aerului
<100 C)

Un plus de 10 % pierdere de amoniu se va calcula pentru sistemele de irigare

cu gunoi lichid.
* Condiţii de vreme medii folosite pentru estimarea pierderilor de azot când se
proiectează planul viitor de management a elementelor nutritive (C. Brown, K. Reid,
Beauchamp E., Hilborn D., 1998).
** Aplicarea prin aspersiune peste furaje, culturi de acoperire şi reziduuri va creşte
pierderile de azot.
*** Pierderile de azot datorită altor procese, spre ex. scurgeri la suprafaţă,
denitrificare, şi spălare, vor fi de asemenea prezente. În general ne aşteptăm ca
jumătate din azot să fie accesibil primăvara viitoare.

Un alt element cu o deosebită importanţă practică îl reprezintă condiţile

de aplicare.

Calitatea lucrării solului la administrarea gunoiului de grajd se consideră a fi

bună atunci când terenul este acoperit uniform, materialul administrat nu rămâne în
agregate mai mari de 4 - 6 cm. Uniformitatea de imprăştiere, indiferent dacă aceasta
operaţie se efectuează manual sau mecanizat, trebuie să depăşească 75%.
Distributia îngrăşămintelor organice pe suprafata solului este mai uniforma
daca materialul este cu umiditate moderata si daca poate fi destramat si maruntit.
Când gunoiul de grajd are umiditate mai mare, mai ales daca este fără asternut sau
asternutul nu este uniform amestecat cu dejectiile, împrăştierea îngrăşământului se
face in bucăţi mari, provocând concentrări pe anumite porţiuni de suprafaţă.
Materialul mai umed se lipeşte de organele de lucru ale maşinii, înrăutăţind si mai
mult calitatea lucrării.

51
 Pentru aplicarea mecanizată a îngrăşămintelor organice solide - gunoi de
grajd, de la platforme de fermentare sau fracţia solidă dupa separarea dejecţiilor fluide
- se folosesc maşini de aplicat gunoi de grajd. Cele mai multe tipuri de maşini sunt
sub formă de remorcă tehnologică, cu transportor orizontal de alimentare pe podeaua
benei, şi cu organe de dislocare-marunţire şţ ditsributie a îngrăşămintelor. Unele
maşini au şi organe de uniformizare a materialui, de exemplu rotoare cu degete.
Organele de distribuţie pot fi: rotor orizontal cu spira elicoidala cu muchii dinţate;
rotor orizontal cu degete; mai multe rotoare verticale cu degete s.a. Incărcarea cu
gunoi de grajd a benei maşinii poate fi facută cu un încărcător cu furcă mecanică
actionată hidraulic.
Atunci când aplicarea gunoiului se face mecanizat, materialul trebuie bine
omogenizat în timpul încărcării, liber de impurităţi şi corpuri straine (pietre, bulgări,
deşeuri metalice, sârmă, etc.), iar stratul de gunoi din buncărul maşinii de administrat
să fie uniform ca grosime.
Îngrăşămintele organice fluide - dejecţii fluide mixte, diluate sau nu, fracţia
lichidă de la separarea dejecţiilor mixte semifluide, ape reziduale de la spălarea
dejecţiilor - pot fi folosite, în anumite conditii, pentru fertilizare. Masinile de aplicat
îngrăşăminte organice fluide au în alcătuire o cisternă, un sistem de umplere şi
dispozitive de aplicare. Pentru umplere se pot folosi pompe staţionare, care preiau
materialul fluid din fose colectoare sau din bazinele de depozitare, sau maşina este
echipată cu sistem propriu de pompare, fie cu pompa de vacuum, cu ajutorul căreia se
umplu cisternele etanşe, fie cu pompe cu rotor elicoidal excentric. Dispozitivele de
aplicare pot fi:
 cu duza de stropire de la înălţime relativ mică, cu deflector de tip evantai. Pentru
funcţionare trebuie asigurată în cisternă o anumită presiune;
 cu aspersor. Presiunea necesară funcţionării aspersorului este creată de o pompă
centrifugă. Aceste doua procedee de aplicare prezintă mai multe dezavantaje:
pierderile de azot sunt mari; procesul este foarte poluant, căci provoacă
răspândirea în mediul înconjurător a substanţelor neplacut mirositoare. Aceste
procedee pe cât posibil trebuie aplicate cât mai rar;
 cu dozator rotativ şi cu furtune. Furtunele distribuie îngrăşămintele fluide pe o
linie perpendiculară pe direcţia de înaintare. Furtunele pot lasa îngrăşămintele să
curgă pe sol de la înalţime cât mai mică. Metoda cea mai bună şi mai neplouantă
este cea la care furtunele sunt în legatură cu brăzdarele, iar îngrăşămintele sunt
astfel încorporate direct in sol.

Eficienţa gunoiului de grajd este mai mare dacă se administrează

împreună cu îngrăşăminte minerale, în special cu cele fosfatice. Aceasta permite
reducerea dozelor de azot cu 20 - 50%, fără ca sporul de producţie să scadă.

Nu toate îngrăşămintele minerale se pot aplica împreună cu gunoiul de grajd.

De exemplu, azotaţii de amoniu, calciu şi sodiu, clorura de amoniu, urea, zgura lui
Thomas, nu se recomandă să fie aplicate împreună cu gunoiul de grajd. Sărurile
potasice, naturale sau de sinteză, fosforitele, superfosfatul şi sulfatul de amoniu se pot
administra împreună cu gunoiul de grajd.
Unele culturi, cum ar fi cerealele păioase, cartofii timpurii, sfeclă roşie, ceapă,
mazărea, mărarul şi altele, utilizează cel mai bine gunoiul în anul al doilea de la
aplicare.
În timpul administrarii, trebuie evitat ca materialul administrat să ajungă în
sursele de apă, în acest scop fiind necesar să se evite fertilizarea pe porţiunile de teren

52
late de 5 - 6 m, aflate în imediata apropiere a canalelor, cursurilor de apă sau a altor
mase de apă, să se aibă în vedere condiţiile meteorologice şi starea de umiditate a
solului.

Descărcarea sau depozitarea gunoiului în apropierea surselor de apă,

golirea sau spălarea buncărelor şi utilajelor de administrare a îngrăşămintelor
de orice fel în apele de suprafaţă sau in apropierea lor este interzisă, conducând
la poluarea mediului şi se sancţionează potrivit legii.

În timpul administrării îngrăşămintelor organice naturale lichide şi semilichide

se vor adopta bunele practici în scopul evitării trecerii acestora în masele de apă:
 să se aibă în vedere condiţiile meteorologice şi starea solului; astfel se va evita
împrăştierea pe timp cu vânt, cu soare puternic, în timpul ploilor, iarna în timpul
ninsorilor sau pe solul îngheţat sau acoperit cu zăpădă;
 să se evite orice descărcare accidentală sau intenţionată a acestor lichide, din
rezervorul sau cisterna utilajului de administrare, în apropierea oricărei surse de
apă sau direct în acestea. În acest scop este necesar ca rezervorul sau cistema să
fie protejate sau construite din materiale anticorozive, verificate şi garantate
pentru o perioadă de minimum 3 ani; atât la transportul, cât şi la administrarea
acestor îngrăşăminte, pierderile tehnologice sau prin neetanşeităţi trebuie reduse în
totalitate.

Utilajele folosite la administrare trebuie să asigure reglarea precisă a normelor

în intervalul 5-100 m3/ha, cu precizia de reglare a normei de 5 m3/ha în intervalul
normei de 5-20 m3/ha şi 10 m3/ha în intervalul normelor de 20-100 m3/ha.
Uniformitatea de administrare la suprafaţa solului, pe lăţimea de lucru, trebuie
să fie de peste 75%. Abaterea normei pe parcursul descărcării complete a unui
rezervor plin trebuie să fie sub 15%.
Îngrăşămintele trebuie să fie amestecate continuu în rezervor, în vederea
omogenizării, atât în timpul transportului, cât şi înaintea şi în timpul administrării.
Nu sunt permise zone neacoperite între trecerile alăturate sau pe zonele de
întoarcere şi nici zone de suprapunere, care pot fi astfel încărcate cu nitraţi.
În nici un caz nu se vor efectua reparaţii sau alte operaţii, în afara celor
tehnologice, dacă utilajul este încărcat parţial sau total.
Din construcţie, aceste utilaje trebuie să permită curăţirea rezervorului şi a
echipamentelor simplu şi rapid şi fără să permită producerea poluării mediului
ambiant.
În vederea evitării tasării solului, utilajele respective trebuie să fie dotate cu
anvelope cu balonaj mare, care vor asigura o presiune pe sol de cel mult 2,2 kgf/cm 2,
atunci când sunt încărcate la capacitatea maxima.

Îngrăşămintele verzi se pot aplica pe orice tip de sol, dar au o eficienţă

sporită pe solurile luvice şi nisipoase. Adâncimea de încorporare este între 18-25 cm,
în funcţie de sol, umiditate, volum al masei vegetale, etc.
Pentru uşurarea încorporării, se recomandă tăvălugitul culturii, iar atunci când
masa vegetală este foarte bogată şi tulpinile sunt lungi, este bine să se mărunţească
masa vegetală printr-un discuit.
Pe solurile grele argiloase, ca şi pe nisipurile din zonele secetoase se
recomandă ca încorporarea să se facă cu cel puţin 30-45 de zile înaintea semănatului

53
de toamna. În schimb, în zonele cu ploi suficiente, încorporarea este bine să fie facută
numai cu 2-3 săptămâni înaintea semănatului de toamnă.
Pentru semnănăturile de primavară, acest tip de îngrăşământ este deosebit de
indicat, cu condiţia ca îngroparea acestuia să fie facută toamna cât mai târziu.
Este bine să se ţină seama, la stabilirea momentului încorporării şi de
recomandările privind stadiul optim de vegetaţie al culturii utilizata ca îngrăşământ
verde. De exemplu la lupin şi mazare, momentul optim al încorporării în sol coincide
cu faza în care păstăile sunt formate. La măzăriche, sulfină, muştar, rapiţa, hrişcă,
trifoi mărunt acest moment optim de încorporare în sol coincide cu cel al înfloritului,
pentru secară momentul este optim la înspicat, iar pentru floarea soarelui la formarea
capitulelor.

Cazuri specifice

Riscul de poluare cu nitraţi a apelor de suprafaţă şi subterane creşte foarte

mult în anumite situaţii de aplicare a îngrăşămintelor - pe terenuri în pantă, inundate,
îngheţate sau acoperite cu zăpadă. Pe aceste terenuri fertilizarea cu azot trebuie făcută
cu anumite precauţii.
Pentru a reduce riscul de poluare a apelor subterane, îngrăşămintele organice
de la animale şi alte deşeuri organice trebuie aplicate la o distanţă de 50 m de izvoare,
fântâni sau foraje din care se alimentează cu apă potabilă sau pentru uzul fermelor de
animale. În anumite situaţii această distanţă trebuie să fie mai mare, în special dacă
izvorul este pe pantă sau fântâna este puţin adâncâ (la suprafaţă). Trebuie avute în
vedere toate sursele de apă din vecinătatea terenului (proprietăţii). Aceste
recomandari sunt obligatorii si in cazul depozitarii temporare a îngrăşămintelor
organice in câmp, care oricum trebuie sa fie foarte limitata in timp.
Terenurile pe care se aplică îngrăşăminte organice trebuie alese cu grijă, astfel
încât să nu se producă băltiri sau scurgeri în cursuri de apă. Riscul de producere a
scurgerilor de suprafaţă pe un teren pe care s-a aplicat un îngrăşământ organic variază
cu tipul de îngrăşământ, fiind mai mare în condiţii similare la cele sub formă lichidă.
Îngrăşămintele solide pot produce poluare numai în situaţia unor ploi abundente ce
intervin imediat după aplicare. Îngrăşămintele organice lichide, dacă nu sunt aplicate
corect, pot produce poluare în mod direct. Orice ploaie intervenită curând după
aplicarea lor va mări riscul de poluare.

Se va evita administrarea gunoiului, ca si a oricarui tip de ingrasamint, pe

timp de ploaie, ninsoare şi soare putemic şi pe terenurile cu exces de apă sau
acoperite cu zăpadă. În plus faţă de cele arătate mai sus, nu se recomandă să fie
aplicate dacă:
 solul este puternic îngheţat; sau
 solul este crăpat (fisurat) în adâncime, sau sapat în vederea instalării unor
drenuri sau pentru a servi la depunerea unor materiale de umplutură.

Aplicarea îngrăşămintelor pe terenuri în pantă

Pe astfel de terenuri există un risc crescut al pierderilor de azot prin scurgeri de

suprafaţă, care depind de o serie de factori cum sunt: panta terenului,
caracteristicile solului (în special permeabilitatea pentru apă), sistemul de cultivare,
amenajările antierozionale şi în mod deosebit cantitatea de precipitaţii. Riscul este

54
 maxim când îngrăşămintele sunt aplicate superficial şi urmează o perioadă cu
precipitaţii abundente.
Pe astfel de terenuri fertilizarea trebuie făcută numai prin încorporarea
îngrăşămintelor în sol şi ţinând cont de prognozele meteorologice (nu se aplică
îngrăşăminte, mai ales dejecţii lichide, când sunt prognozate precipitaţii intense).
O atenţie deosebită trebuie acordată culturilor pomicole şi viticole, situate de
regulă pe astfel de terenuri, la care procesele de eroziune a solului şi, implicit,
pericolele de pierdere a nutrienţilor prin şiroire, sunt mai frecvente şi mai intense.

Aplicarea îngrăşămintelor pe terenuri adiacente cursurilor de apă şi a captărilor

de apă potabilă

Măsuri speciale la aplicarea îngrăşămintelor se impun pe terenurile din

vecinătatea cursurilor de apă, lacurilor, captărilor de apă potabilă, care sunt expuse
riscului de poluare cu nitraţi (şi în unele situaţii cu fosfaţi) transportaţi cu apele de
drenaj şi scurgerile de suprafaţă.
Se impune păstrarea fâşii de protecţie faţă de aceste ape, late de minimum 5 -
6 m în cazul cursurilor de apă, cu excepţia dejecţiilor lichide, la care banda de
protecţie trebuie să fie lată de cel puţin 30 m pentru cursuri de apă şi de 100 m pentru
captări de apă potabilă. În zonele de protecţie nu se aplică şi nu se vehiculează
îngrăşăminte.
Efluentul de siloz nu se aplică în zonele de protecţie a cursurilor de apă.
Înainte de a fi administrat pe teren, trebuie diluat cu o cantitate de apă echivalentă cu
cantitatea de efluent. Nu se aplică mai mult de 50 m3/ha din efluentul diluat.

Aplicarea îngrăşămintelor pe terenuri saturate de apă, inundate, îngheţate sau

acoperite de zăpadă

Pe soluri periodic saturate cu apă sau inundate, trebuie ales momentul de

aplicare a îngăşămintelor atunci când solul are o umiditate corespunzătoare, evitîndu-
se astfel pierderile de azot nitric cu apele de percolare şi cu scurgerile, precum şi
pierderile prin denitrificare sub formă de azot elementar sau oxizi de azot.
Pentru culturile de orez, (care în prezent ocupă suprafeţe mici în România, dar
în viitor se prevede creşterea lor), se recomandă ca fertilizarea cu azot să fie făcută cu
azot amoniacal sau amidic, care trebuie aplicat cu 2 -3 zile înainte de inundarea
terenului pentru a permite azotului amidic să se transforme pe cale enzimatică în azot
amoniacal, formă reţinută de sol prin schimb ionic.
Pe cât posibil, trebuie evitată aplicarea îngrăşămintelor cu azot pe soluri în
pantă, îngheţate sau acoperite cu zăpadă, deoarece există riscul de spălare a nitraţilor
la încălzirea vremii.

Determinarea dozei maxime de gunoi ce poate fi aplicat

Doza maximă de aplicare va fi limitată de unul sau mai mulţi factori, astfel
încât să se menţină doza de aplicare suficient de coborâtă pentru a se preveni poluarea
mediului.
Doza de aplicare depinde de diverşi factori, în principal capacitatea de adsorbţie a
solului şi necesarul de azot şi fosfor.
- Capacitate de adsorbţie a solului :

55
 gunoiul lichid poate fi aplicat în doze care se infiltrează rapid în sol ;
 când se foloseşte un lichid foarte diluat cum sunt lichidele scurse de pe
acoperişurile grajdurilor şi de pe padocuri sau apele uzate diluate, solul poate
deveni saturat şi gunoiul lichid se va scurge înainte ca doza de elemente nutritive
dorită să se fi infiltrat în sol.
Dozele de dejecţii lichide variază între 50 şi 125 m3/ha.
Cele mai bune practici pentru a ajuta capacitatea de adsorbţie includ :
 aplicarea gunoiului lichid în mai multe fracţii, cu volum mai mic aplicate separat ;
 cultivarea suprafeţei înainte de aplicare ;
 aplicarea gunoiului lichid pe furaje, culturi de acoperire ori reziduuri pentru a
reduce scurgerea.
Pentru a se asigura aplicarea volumelor necesare de gunoi lichid se va proceda astfel :
 se stabileşte necesarul culturilor ;
 se calibrează echipamentul pentru a se asigura că necesarul culturilor va fi atins
fără aplicare în exces ;
 se va monitoriza mişcarea la suprafaţă şi drenurile primele 30 minute de aplicare ;
şi
 dacă veţi vedea mişcare la suprafaţă ori scurgere în drenuri ve-ţi reduce cantitatea.
Cum se asigură nevoia de fosfor :
 dacă nu este folosit fosforul rămâne în sol ;
 trebuie avut grijă pentru a se evita atingerea unor niveluri excesive în timp în
zonele supuse eroziunii ;
 la nivele extrem de ridicate în sol riscul de pierdere a fosforului în forme solubile
creşte.

În tabelul 2 dozele de aplicare la suprafaţă în condiţii optime0.

Materialul Doza maximă aplicată Doza normală de aplicare
Gunoi semilichid (tulbureală) 50 m3/ha 25-30 m3/ha
Gunoi de grajd 50 t/ha 30-50t/ha
Gunoi de păsări 15 t/ha 5-15 t/ha
Apă contaminată 50 m3/ha 25-30 m3/ha

Dozele mai mici vor fi folosite în condiţii inadecvate sau dificile şi pot
deasemenea fi cerute pentru a se asigura că necesarul de elemente nutritive al
culturilor nu va fi depăşit.

În tabelul 3 sunt prezentate valorile tipice ale conţinuturilor totale de NPK şi

accesibile de PK în reziduurile semilichide şi gunoi.

Potenţialul total de elemente nutritive Potenţialul de elemete

nutritive accesibile
% s.u. N P2O5 K2O P2O5 K20
Gunoi semilichid (kg/m3)
Gunoi taurine 10 4 2,3 4,3 1,2 3,6
lapte
Gunoi tineret 10 5 2,3 4,3 1,2 3,6
taurin 250 kg
Vaci la finisat 10 3,5 2 3,8 1 3

56
Gunoi porc 10 6 4 3 2 2,5
Gunoi de grajd (kg/t)
Gunoi de vacă 25 5,5 3,5 8 2 5
(proaspăt)
Gunoi de porc 25 7 7 6 4 4
(proaspăt)
Gunoi de păsări (kg/t)
Broiler pe 70 24 22 14 11 10
aşternut
Pui aşternut 70 17 18 13 9 10
adânc
Păsări pe baterie 70 15 14 7 7 5
(proaspăt)

Notă : pentru scopul acestei lucrări P2O5 şi K2O sunt folosite ca unităţi ce descriu
valorile P şi K ân fertilizanţi şi gunoi.

6.4. COMPOSTAREA

Metoda cea mai bună de valorificare a reziduurilor organice de tot felul o reprezintă
compostarea.

6.4.1 Ce este compostul?

Biroul de standardizare din Quebec defineşte compostul astfel: un produs

matur solid rezultat din compostare, care este un proces condus de bio-oxidare a
substratului organic heterogen solid incluzând o fază termofilă.
Prin compost se înţelege un produs obţinut printr-un proces aerob, termofil, de
descompunere şi sinteză microbiană a substanţelor organice din produsele reziduale,
care conţine peste 25 % humus relativ stabil format predominant din biomasă
microbiană şi care în continuare este supus unei slabe descompuneri fiind suficient de
stabil pentru a nu se reîncălzi ori determina probleme de miros sau de înmulţire a
insectelor şi are raportul C:N = 10-15
Indiferent de originea şi natura ei, materia organică, în funcţie de condiţiile de
aeraţie şi umiditate, evoluează câtre o stare calitativ nouă, relativ stabilă faţă de
biodegradare, caracterizată printr-un raport C:N similar humusului.
Compostarea poate fi deci definită ca o metodă de management al procesului
de oxidare biologică care converteşte materiile organice heterogene în altele mai
omogene, cu particule fine asemănătoare humusului.
Prin compostare se înţelege totalitatea transformărilor microbiene, biochimice,
chimice şi fizice pe care le suferă deşeurile organice, vegetale şi animale, de la starea
lor iniţială şi până ajung în diferite stadii de humificare, stare calitativ deosebită de
cea iniţială, caracteristică produsului nou format, denumit compost.
Pentru fermierii ce nu dispun de suprafeţe suficiente pentru distribuirea
produselor reziduale compostarea constituie una din metodele de tratare şi degajare a
dejecţiilor în condiţiile protejării mediului ambiant Pentru aceasta ei trebuie să opteze
pentru un sistem intensiv de aerare a grămezii şi să dispună de echipamentele
necesare pentru amestecul grămezii.

57
6.4.2 Fazele procesului de compostare.

S-au identificat trei faze principale ale procesului de compostare:

 faza 1, stadiul de fermentare mezofilă, care este caracterizat prin creştearea
bacteriilor şi temperaturi între 25 şi 400C;
 faza 2, stadiul termofil în care sunt prezente bacteriile, ciupercile şi actinomicetele
(primul nivel al consumatorilor) la o temperatură de 50-600C, descompunînd
celuloza, lignina şi alte materiale rezistente; limita superioară a stadiului termofil
poate fi la 700C şi este necesar să se menţină temperatura ridicată cel puţin o zi
pentru a asigura distrugerea patogenilor şi contaminanţilor;
 faza 3, îl constituie stadiul de maturare, unde temperaturile se stabilizează şi se
continuă unele fermentaţii, convertind materialul degradat în humus prin reacţii de
condensare şi polimerizare; ultimul obiectiv este de a produce un material care
este stabil şi poate fi judecat cu privire la raportul C:N; materialele bine
compostate au un raport C:N redus; de ex. raportul C:N poate scădea de la 30 la
începutul procesului de compostare la 15 în compostul matur.

În timpul compostării active, descompunerea aerobă generează bioxid de

carbon şi vapori de apă. Descompunerea anaerobă activă generează bioxid de carbon,
metan şi alte produse de fermentaţie care creează mirosuri neplăcute, pH redus în
grămada de compostare şi inhibă creşterea plantelor. Numeroşi factori afectează
generarea de mirosuri: cantitatea de oxigen din grămadă, caracteristicile materialelor
supuse compostării, pH –ul iniţial al amestecului şi materialele utilizate ca aditivi.
Chiar dacă există o aprovizionare bună cu oxigen (obţinut prin difuzie, remaniere ori
aerare forţată) în grămada de compostare tot rămân unele pungi mai mici ori mai mari
în care procesul se desfăşoară în condiţii anaerobe. Produsele din aceste pungi
anaerobe se vor descompune în momentul în care ele ajung în condiţii aerobe în
grămada de compostare. La condiţii de pH în jur de 4,5 sau mai mici,
microorganismele aerobe mor, se corodează echipamentele de lucru şi apar mirosuri.
pH-ul coborât şi apariţia mirosurilor sunt cei mai buni indicatori ai nevoii de oxigen.
O grămadă de compostare este predominant aerobă dacă concentraţia oxigenului în
grămada de compostare este distribuită uniform şi are valori peste 5-6 %. La valori ale
oxigenului sub 3 % apar mirosurile şi începe procesul de anaerobioză. Dacă se
întrerupe fluxul de aer în grămadă chiar şi numai 2 minute atunci când activitatea
microbiană este ridicată în grămadă pot să apară procese anaerobe. În condiţii
anaerobe, apar mirosuri generate de alcolii şi acizii organici volatili formaţi rapid,
care coboară pH-ul grămezii. Restabilirea condiţiilor aerobe printr-o aerare şi
porozitate corespunzătoare poate lua de la 2 la 6 zile.
Organismele microbiene necesare pentru compostare apar natural în multe
materiale organice. Totuşi, sunt numeroşi proprietari de produse vandabile pentru a
activa ori a fi folosite ca starter în compostare. Adăugarea de culturi bacteriene ori
alte produse se referă la inoculare ori însămânţare. Cu toate că folosirea stimulatorilor
poate stimula compostarea (în special a subproduselor care sunt relativ sterile), cei
mai mulţi producători de compost le consideră rareori necesare. Cele mai obişnuite
tipuri de aditivi folosiţi pentru dirijarea compostării şi îmbunătăţirea calităţii
produsului final sunt:
 folosirea compostului care nu şi-a terminat maturarea şi este încă bogat în
microorganisme ca inocul (până la 10 % din masa grămezii de compostare);
 folosirea carbonatului de calciu pentru corectarea deficitului de calciu şi
corectarea reacţiei acide;

58
 folosirea sîngelui şi făinii de coarne pentru a asigura azotul în absenţa gunoiului
de grajd;
 făina de oase este utilizată pentru corectarea deficitului de fosfor şi calciu;
 solul argilos sau argila pură sunt folosite pentru a îmbunătăţi formarea compuşilor
argilo-humaţi, în special pentru composturile ce se vor folosi pe solurile nisipoase;
 gipsul este recomandat pentru îmbunătăţirea texturii solului;
 roca fosfatică măcinată se adaugă pentru eliberarea lentă a fosforului accesibil;
 nisipul şi pulberea grosieră de granit (în cantităţi mici) au rolul de reducere a
texturii prea argiloase şi îmbunătăţire a drenajului;
 făină de alge marine se recomandă ca sursă de potasiu şi microelemente;
 organisme specifice ori preparate biodinamice, şi
 roci măcinate ori pudră aplicate pentru asigurarea microelementelor ori argilei;
deasemenea acestea reduc mirosurile neplăcute, îmbunătăţesc formarea humusului
şi drenajul.
Municipalitatea din Calgary, Canada, a folosit ureea ca amendament cu azot şi
prin aceasta a mărit viteza de compostare şi a obţinut temperaturi mai ridicate decât în
variantele fără uree. Ca sursă de azot pot fi folosite şi ierburile, asfel că un amestec de
frunze şi ierburi compostează în bune condiţii.

6.4.3 Avantajele şi dezavantajele compostării.

Principalele avantaje ale compostării produselor reziduale zootehnice constau

în:
 asigură protecţia mediului ambiant din apropierea complexelor zootehnice şi în tot
arealul în care acesta se aplică;
 constituie o metodă eficientă de reciclare pentru reziduurile culturilor, reziduurile
şi mortalităţile din complexele zootehnice;
 se înlocuieşte un produs voluminos, cu umiditate ridicată, greu transportabil şi pe
o rază mică în jurul complexului cu un produs concentrat, uşor transportabil la
orice distanţă, fără miros, liber de agenţi patogeni, capabil să controleze
dezvoltarea unor boli şi dăunători din sol, uşor de depozitat, nu creează probleme
cu muştele sau cu buruienile, putând fi aplicat pe teren la momentul cel mai
convenabil;
 conservă elementele nutritive din gunoi; compostul conţine o formă organică mai
stabilă a azotului, care este mai puţin spălat în apele freatice;
 produsul final cedează mai greu elementele nutritive accesibile pentru plante şi
poate fi aplicat pe teren o perioadă mai îndelungată;
 se obţine un îngrăşământ valoros pentru agricultură, mai ales pentru sectoarele
legumicol şi floricol, care poate substitui mari cantităţi de îngrăşăminte chimice:
 se obţine un produs capabil să reducă deficitul de materie organică şi
microelemente în solurile agricole, să amelioreze caracteristicile fizice, chimice şi
biologice ale solurilor şi să cresacă indicii de valorificare a elementelor nutritive
din îngrăşămintele minerale aplicate;
 poate substitui aşternutul;
 se îmbină degajarea reziduurilor cu ameliorarea solului într-o manieră ‘’naturală’’,
care nu cere un consum foarte mare de energie, dar solicită cel puţin la fel de
multă atenţie ca operaţiile de muls, mânuirea ouălor, controlul bolilor, etc.:
compostarea nu înseamnă numai punerea în grămadă a unor produse reziduale şi
apoi să aştepţi să ai compost peste câteva săptămâni;

59
 constituie o metodă de îndepărtare a excesului de elemente nutritive din
 fermă şi de reducere a suprafeţei ocupate cu depunerea reziduurilor;
 compostul se împrăştie uniform pe terenul agricol cu maşinile existente în dotarea
unităţilor;
 compostul este un excelent condiţionator de sol, îmbunătăţeşte structura solului,
are un aport important de materie organică şi reduce potenţialul pentru eroziunea
solului; este fertilizantul ideal pentru grădină şi este recomandat în special pentru
răsad; compostul are un potenţial antifungic;
 existenţa unei pieţe a compostului face din acesta un produs foarte atractiv;
principalii cumpărători sunt grădinarii, legumicultorii, cei ce se ocupă cu
agricultura peisajeră, cultivatorii de plante ornamentale, cei ce întreţin terenurile
de golf, etc.; preţul variază considerabil deoarece este privit uneori ca un produs
rezidual, dar se obţine cu 5-10 $ pe m3 şi se vinde cu 50 $ fiind mult dependent de
piaţa locală, calitatea compostului şi materiile prime utilizate; poate să aducă
profit;
 compostul poate fi folosit ca material pentru biofiltre;
 compostarea oferă posibilitatea reutilizării elementelor nutritive şi a fracţiei
organice din reziduurile din fermă şi conduce la obţinerea unui produs nou,
vandabil, solicitat pe piaţă, capabil să mărească cantitatea şi calitatea prodicţiei
agricole.
Ca la orice altă activitate şi în cazul compostării pot să existe şi
dezavantaje. Acestea constau în:
 necesită timp şi bani; compostarea necesită echipament, muncă şi management;
dacă s-ar folosi numai echipamentele din fermă ar creşte consumul de forţă de
muncă; se impune deci pentru fermele mijlocii şi mari să se procure echipamente
speciale pentru compostare al căror cost variază de la minimum 10.000 $ la peste
100.000 $ pentru a putea începe operaţiunile de compostare;
 necesită teren pentru desfăşurarea activităţii; suprafeţele necesare pentru
depozitarea materiilor prime, a compostului finit şi pentru desfăşurarea procesului
de compostare pot fi foarte mari;
 este posibil să apară mirosuri, cel puţin în prima fază a procesului; produsele
supuse compostării emană deseori mirosuri neplăcute, mai ales dacă sunt
depozitate pentru un timp înainte de pornirea procesului, unele locuri pot cere
măsuri de reducere a mirosurilor; mirosurile pot fi generate şi printr-un
management necorespunzător;
 vremea poate afecta sau prelungi compostarea; vremea rece şi umedă poate
prelungi procesul de compostare prin reducerea temperaturii în grămada de
compostare şi prin creşterea umidităţii; zăpada în cantitate mare şi pe termen lung
poate chiar bloca procesul de compostare;
 este nevoie de un studiu de marcheting şi de aplicare a acestuia; aceasta inplică un
inventar al potenţialilor cumpărători, reclamă, însăcuire, transport la punctele de
vânzare, un management al echipamentelor şi menţinerea calităţii produsului;
 sunt îndepărtate de la producţia agricolă gunoiul de grajd şi resturile vegetale şi
orientate în alte direcţii;
 sunt posibile pierderi potenţiale de azot din gunoiul de grajd; deseori compostul
conţine mai puţin de jumătate din azotul prezent în gunoiul de grajd proaspăt;
 compostul cedează lent elementele nutritive pentru plante;
 există riscul ca activitatea să fie tratată ca o intreprindere comercială.

60
 Atât gunoiul de grajd cât şi compostul sunt buni condiţionatori de sol şi au
o anumită valoare fertilizantă. De obicei gunoiul de grajd se aplică direct pe teren
asigurând ameliorarea calităţilor solului la fel ca şi compostul. Acest lucru face să
pară nejustificat procesul de compostare. Totuşi sunt unele avantaje care impun
compostarea:
 compostarea converteşte conţinutul de azot din gunoiul de grajd în forme organice
mai stabile; chiar dacă acest lucru presupune unele pierderi de azot, ceea ce
rămâne este mai puţin susceptibil la spălare şi pierdere sub formă de amoniac;
 gunoiul cu un strat gros de aşternut (aşa cum se întâmplă astăzi în complexele de
taurine) are un raport C:N ridicat, ceea ce face ca atunci când este aplicat pe teren
să provoace foame de azot (excesul de carbon din gunoi conduce la utilizarea de
către microorganisme a rezervelor de azot asimilabil din sol, acesta nemaifiind
accesibil pentru plantele de cultură); procesul de compostare a acestor amestecuri
de gunoi cu aşernut cu raport C:N ridicat conduce la reducerea raportului C:N
până la un nivel acceptabil pentru a putea fi aplicat pe teren fără a produce foame
de azot;
 generarea de căldură în timpul procesului de compostare reduce numărul
seminţelor de buruieni din gunoiul de grajd;
 într-un număr din ce în ce mai mare de ferme zootehnice, gunoiul este mai mult o
povară decât un lucru valoros; depunerea gunoiului provoacă mari probleme mai
ales fermelor ce cumpără o mare parte din hrană, sau acolo unde numărul de
animale este necorelat cu suprafaţa de teren disponibil pentru aplicarea gunoiului,
sau în zonele cu o densitate mare a populaţiei; multe griji sunt provocate de
scurgerile de gunoi de pe terenul îngheţat şi contaminarea cu nitraţi a apelor din
fântâni; compostarea are posibilitatea să reducă aceste probleme; compostarea
converteşte elementele nutritive în forme ce sunt mai greu levigate către apa
freatică sau sunt mai greu antrenate de scurgerile de suprafaţă;
 utilizarea compostului conduce la reducerea poluării difuze din agricultură;
 solurile fertilizate numai cu compost oferă un surplus de elemente nutritive
plantelor în lunile mai-septembrie şi un deficit în restul timpului, ceea ce impune
aplicarea împreună cu îngrăşămintele minerale.

Compostul constituie cel mai bun mulci şi amendament natural al solului şi el

poate fi folosit în locul fertilizanţilor comerciali. Dar cel mai important lucru este că
este un produs ieftin. Folosirea compostului conduce la îmbunătăţirea structurii
solului, ameliorarea texturilor excesive, îmbunătăţirea aerării şi creşterea capacităţii
de inmagazinare a apei, creşte fertilitatea solului şi stimulează dezvoltarea unui sistem
radicular sănătos al plantelor. Materia organică aplicată prin compost asigură hrana
pentru microorganisme, care păstrează solul în condiţii de sănătate. Azotul, potasiul şi
fosforul vor fi produse natural prin hrănirea microorganismelor, deci nu va fi necesară
aplicarea de amendamente pentru sol sau acestea vor fi puţine.

6.4.4 Metode de compostare.

În SUA se practică cel puţin 5 metode de compostare:

A. compostarea pasivă în grămadă deschisă;
B. compostarea pe platformă, în şire sau în grămezi folosind un încărcător pentru
întoarcere, amestec şi mânuire ;
C. compostarea pe platformă folosind echipamente speciale de remaniere a grămezii;

61
D. sisteme de grămezi statice aerate folosind conducte perforate;
E. sistem de compostare în container.
Primele trei metode se practică de obicei în aer liber, iar ultimele două în spaţii
închise pentru a avea un mai bun control al umidităţii, tratamentului şi captării
mirosurilor.
A) Compostarea pasivă în grămadă deschisă este pretabilă pentru fermele de
dimensiuni mici sau moderate, cu un management mai redus. Metoda implică
formarea grămezii de materiale organice şi lăsarea ei nederanjată până când
materialele sunt descompuse în produse stabilizate. Aceste grămezi mici au avantajul
mişcării naturale a aerului. Datorită fermentării active grămada se încălzeşte în
interior, aerul cald se ridică şi se pierde la suprafaţa superioară a grămezii, fiind
înlocuit cu aerul rece ce pătrunde pe la baza grămezii.şi pe lateral, împrospătând astfel
aerul în grămadă. În funcţie de mărimea grămezii curenţii de aer pot împrospăta mai
repede sau mai încet aerul din grămadă activând procesul de fermentaţie. Pentru un
schimb eficient de aer mai ales în perioada de vară şi dacă se compostează materiale
ce dagajă mai multă căldură cum este cazul gunoiului de la cabaline, înălţimea
grămezii va fi de numai 0,9 – 1,2 m. Costul muncii şi echipamentului necesar pentru a
forma şi amesteca grămada constituie cheltuielile operaţionale cele mai mari.
Încărcătoarele din fermă şi maşinile de împrăştiat gunoi sunt de obicei cele folosite în
fermă. Compostarea pasivă or nederanjată este de obicei folosită pentru compostarea
carcaselor animalelor din fermă. Dezavantajul acestei metode constă în faptul că
grămada devine de negospodărit fiind prea umedă, prea uscată, prea compactată,
putând deveni repede anaerobă şi foarte mirositoare.
B) Compostarea pe platformă în şiruri şi grămezi este cea mai comună formă de
compostare. Pentru un management activ al procesului şirurile şi grămezile sunt
remaniate cu ajutorul unei maşini speciale ceea ce evită compactarea grămezii,
îmbunătăţeşte schimbul de aer, aduce la suprafaţa grămezii materialul din interior şi
introduce în grămadă materialul de la suprafaţa grămezii. În acest mod pot fi distruse
prin compostare seminţele de buruieni, agenţii patogeni şi larvele de muşte, ele
ajungând în mijlocul grămezii unde temperatura este foarte mare. Întorcând şi
amestecând din nou cu ocazia remanierilor materialele supuse compostării acestea se
fragmentează în particule mai mici şi le creşte suprafaţa activă biologică de contact.
Excesul de remanieri poate conduce la reducerea porozităţii grămezii dacă mărimea
particulelor devine prea mică. Mărimea grămezii (a şirului) este dată de
caracteristicile echipamentului ce realizează remanierea grămezii. La noi în ţară au
deţinut astfel de utillaje numai unii cultivatori de ciuperci. Este timpul să se importe
astfel de echipamente dacă vrem să avansăm în acest domeniu. Modul nostru de lucru,
pe care îl recomandăm şi acum este foarte greoi şi se apropie mai mult de prima
variantă de compostare decât de aceasta, din lipsă de echipamente specifice. Este de
preferat ca platforma de compostare să fie înconjurată de un şanţ pentru colectarea
scurgerilor. Lichidul colectat poate fi folosit pentru umectarea grămezii la remaniere
dacă acest lucru este necesar sau se poate aplica pe terenul agricol ca fertilizant lichid.
În cazul unor întreprinderi mici şi medii, ce compostează de la câteva sute la câteva
mii de metri cubi, în lipsa echipamentului specific de remaniere a grămezii se poate
utiliza un tractor cu cupă de încărcare (tip fadroma) şi benzi transportoare pentru a
se putea realiza amestecul. Maşinile de distribuţie a gunoiului pot fi utilizate şi
pentru distribuţia compostului. Un echipament pentru remaniere poate amesteca
între 400 şi 4000 t pe oră. Chiar dacă se dispune de acest echipament pentru
remaniere tot este necesar un încărcător tip fadroma pentru organizarea iniţială a
grămezii, pentru încărcarea compostului în maşinile de transportat sau de

62
împrăştiat, etc.
C) Compostarea pe platformă folosind echipamente de remaniere specializate se
practică în unităţile mari producătoare de compost. Este identică ca mod de organizare
cu metoda B – compostare pe platformă în şiruri şi grămezi, dar este obligatorie
prezenţe echipamentului special de remaniere.
D) Sistemul de grămadă statică aerată cu conducte perforate – se poate dezvolta în
spaţii deschise sau închise. În grămadă sunt încorporate către bază conducte perforate
pentru aerare. Gazele fierbinţi din interiorul grămezii se ridică, iar aerul rece pătrunde
prin conducte în interiorul grămezii. Se poate practica şi aerarea forţată folosindu-se
un suflător de aer în conductele de la baza grămezii care face ca circulaţia aerului să
fie mai rapidă. Sistemul de forţare a aerării permite creşterea grămezii şi un control
mai bun al procesului de compostare. Aranjamentele de presiune negativă (în
interiorul conductelor perforate) permit exaustarea aerului direct prin filtre biologice
dacă mirosurile devin o problemă. Grămezile statice aerate au la bază aşchii de lemn,
paie tocate ori alte materiale poroase. Materialul poros de la bază încorporează şi
conductele perforate pentru aerare. Selectarea şi amestecul iniţial al materiilor prime
supuse compostării sunt esenţiale, deoarece trebuie să aibe o structură bună pentru a-
şi menţine porozitatea pe întrega perioadă de compostare. Această cerinţă generală
este asigurată prin folosirea unui agent de menţinere a densităţii, cum sunt paiele sau
aşchiile de lemn. Înălţimea iniţială a grămezii statice aerată este de 1,5-2,5 m. În iarnă
grămezile mai mari ajută la menţinerea căldurii . Un strat de compost finisat acoperă
grămada de compost. Lungimea grămezii statice aerate este limitată de distribuţia
aerului prin conductele de aerare. Pentru grămezile statice aerate amestecul
materialelor depuse în grămadă este esenţial deoarece grămada se formează o singură
dată. Amestecarea grămezii se face cu ajutorul unui încărcător frontal de tip fadroma
prin amestecare de câteva ori într-o altă grămadă şi depunere apoi în grămada finală a
materialelor amestecate. Se recomandă ca amestecarea şi formarea grămezii să se facă
pe o suprafaţă betonată.
E) Sistemul de compostare în (vas) container implică închiderea materialelor de
compostare activă într-un container, clădire, etc. Sistemul în (vas) container are cel
mai agresiv management şi în general cel cu investiţia cea mai mare de capital, dar
oferă cel mai bun control al procesului de compostare. Cele mai multe metode în
container implică o varietate de sisteme de aerare forţată şi tehnici de întoarcere
mecanică conducând la intensificarea procesului de compostare. Unele sisteme de
compostare în containere (un sac enorm) include materialele de compostare fără
întoarcere. Sistemul de compostare în containere mici care sunt instalate pentru
folosirea timp de circa un an sunt accesibile pentru compostare într-o varietate de
ferme ce generează materiale organice inclusiv păsări moarte şi gunoi de grajd. Multe
din aceste sisteme combină atributele platformei cu echipament de întoarcere şi pe
cele ale metodel pilei statice aerate.
Indiferent de metoda de compostare practicată, abilitatea grămezii de
compostare de a se încălzi şi a menţine o temperatură ridicată este dependentă de 7
factori:
 compoziţia fizică şi biologică a materialelor supuse compostării;
 accesibilitatea elementelor nutritive, inclusiv a carbonului pentru
microorganismele ce produc compostarea;
 nivelul umidităţii în materialele supuse compostării;
 structura grămezii (mărimea particulelor, textura şi densitatea aparentă);
 rata de aerare în grămadă ori în şiră;
 mărimea grămezii de compostare, şi

63
 condiţiile mediului ambiant (temperatură, vânt, umiditate, etc.).

În tabelul 1 sunt prezentate caracteristicile proceselor de compostare, care sunt

dependente de caracteristicile materiilor prime utilizate, mărimea grămezii de
compostare şi /ori condiţiile climatice.

Tabelul 1 Caracteristicile dorite pentru procesele de compostare.

Caracteristicile Variaţia rezonabilă Variaţia dorită

Raportul carbon : azot 20:1 – 40:1 25:1 – 30:1
Umiditatea 40 – 65 % 50 – 60 %
Conţinutul de oxigen > 6% 16 – 18,5 %
pH 5,5 – 9,0 6,5 – 8,5
Densitatea aparentă < 640 kg/m3 -
Temperatura 43 – 60 0C 54 – 600C
Mărimea particulelor 0,3 – 5 cm diametru diversă

Pentru realizarea unei staţii de compostare este necesar să avem în vedere:

 panta terenului să fie între 2-4 %;
 panta terenului să fie către bazinul de colectare a scurgerilor lichide;
 terenul să fie pavat sub grămada de compostare;
 să se construiască berme în jurul grămezii de compostare pentru a controla
scurgerile în afara perimetruluisau spre interiorul perimetrului;
 să exista suprafeţe plane pentru stocarea materiilor prime, procesare, compostare,
mutare, stocare, amestecare şi comercializare a produsului final;
 păstrarea echipamentelor într-o locaţie convenabilă pentru procesul de
compostare;
 construirea pereţilor de reţinere pentru grămada de stocare;
 dezvoltare unei perdele de protecţie în jurul locului (gard din scândură, plante,
arbuşti, arbori);
 construcţia unui gard şi a unei porţi de acces în staţia de compostare;
 instalarea utilităţilor necesare în funcţie de metodă şi procese (un debit minim de 5
cm de apă , stocare şi instrumente de construcţii, oficii şi laboratoare, şoproane de
protecţie);
 obţinerea permiselor necesare (acestea sunt obligatorii):
 local, zonal, construcţie, folosirea terenului;
 statal: descărcarea apelor, compostare, transport , aer, departamentul de sănătate.

6.4.5 Prezentarea unei metode de compostare.

6.4.5.1 Materia primă pentru prepararea compostului.

Toate produsele reziduale în stare solidă provenite din complexele zootehnice
şi fermă pot fi utilizate ca materie primă pentru compostare. Ele se vor composta
împreună cu resturi vegetale tocate, raportul dintre acestea fiind în funcţie de
umiditatea produsului rezidual.
Fiecare tip de reziduu zootehnic are propriile caracteristici fizice, chimice şi
biologice. Gunoiul de la bovine şi cabaline, atunci când este amestecat cu aşternut are
calităţi bune pentru compostare. Nămolul de porc, care este foarte umed şi de obicei
neamestecat cu aşternut necesită amestecare cu paie sau alt material energetic.

64
Gunoiul de pasăre necesită deasemenea să fie amestecat cu materiale bogate în
carbon, de preferat cu conţinut mic de azot cum ar fi rumeguşul şi paiele. În general,
descompunerea rapidă şi temperaturile ridicate în timpul compostării produc produse
libere de miros, uşor de mânuit, omogene şi stabile biologic

6.4.5.2 Materialul energetic.

Utilizarea unui material energetic în procesul de compostare are trei scopuri
principale: reducerea umidităţii produsului rezidual zootehnic, aerarea grămezii de
compostare şi realizarea unui raport C:N optim pentru fermentare.
Ca material energetic se pot folosi paie, coceni de porumb, vreji de soia, fasole
sau mazăre, tulpini de floarea soarelui, etc. tocate la dimensiuni de 2-5 cm astfel încât
să se poată amesteca cât mai bine cu produsul rezidual, să aibă suprafaţa de contact
cât mai mare, să aereze bine grămada. Unele materiale pot necesita un proces de
sortare ori de măcinare. În grămada de compostare trebuie să intre toate resturile
organice din fermă, ce nu îşi găsesc utilizare în hrana animalelor. Folosirea unor
produse umede, furaje cu conţinut ridicat de azot, mere, tescovină, şi reziduuri de
cartofi, poate cere aplicarea unui amendament din cenuşă de lemn, zgură măcinată ori
alte produse de amendare cu var pentru a creşte pH-ul iniţial al amestecului. Unele
materiale ce trebuie compostate care au un conţinut ridicat de carbonat de calciu ori
conţinut alcalin cum sunt unele aşternuturi de la animale (taurine) acţionează ca
tampon la nivele coborâte de pH ale furajelor.
Pentru realizarea unei umidităţi optime se determină umiditatea produsului rezidual
zootehnic şi a materialului energetic. Se calculează un amestec care să dea umiditatea
optimă de 65 %(cu variaţii de la 60 la 70 %).
Pentru obţinerea unui compost de calitate este necesar ca raportul produs
rezidual:material energetic să fie de 3-9:1 la cantitatea brută.
Obţinerea unui compost de calitate este dependentă de realizarea în grămada
de compostare a unui raport C:N optm (20-40:1) care să favorizeze nu numai pornirea
şi desfăşurarea fermentaţiei în aşa fel încât să se obţină o descompunere rapidă a
amaterialelor supuse compostării, ci să se realizaze şi o sinteză de materii humice,
care constiotuie de fapt partea valoroasă a compostului.
Un raport C:N mai mare de 40:1 creează condiţiile pierderii carbonului prin
degajare de CO2, iar la o valoare mai mică de 20 se produc pierderi de amoniac prin
volatilizare, lipsind carbonul necesar sintezei proteinei microbiene.
În tabelul 2 sunt prezentate rapoartele C:N medii pentru câteva materiale
supuse compostării ce prezintă valori mai mari ale azotului sau ale carbonului.

Tabelul 2 Valori ale raportului C:N în materilele supuse compostării.

Materiale cu conţinut ridicat de azot

Gunoi de cabaline 30:1 Nămol orăşenesc 6-16 : 1

Gunoi de porcine 30:1 Resturi alimentare 15 : 1
Guniu de bovine 19:1 Gunoi de la broiler 14 : 1
Iarbă tăiată 19:1 Reziduuri de legume 12 : 1
Gunoi de la curcani 16:1

Materiale cu conţinut ridicat de carbon

Hârtie de ziar 398 – 852:1 Celuloză pentru hârtie 90 : 1
Cartoane ondulate 563:1 Frunze 40 – 80 : 1

65
Rumeguş, aşchii de lemn 442:1 Reziduuri de fructe 35 : 1
Scoarţă de copac 100 – 130:1

Este strict necesar să se menţină o aerare corespunzătoare în grămadă, cu un

conţinut optim de oxigen pentru a asigura activitate biologică aerobă. Dacă aeraţia
este insuficientă în orice etapă a procesului de compostare, se vor dezvolta condiţii
anaerobe şi pH-ul va scădea până la aproximativ 4,5 deranjând procesul de
compostare. În cele mai multe cazuri aerarea sau remanierea grămezii poate preveni
condiţiile anaerobe pH-ul ajungând la valori aproape neutre.
Adaosul de resturi vegetale asigură totodată şi suportul fizic care să permită
construirea de grămezi înalte (pentru economie de teren în staţia de compostare şi
pentru a reduce influienţa factorilor climatici externi).
Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin folosirea ca material energetic a
paielor tocate.

În figura 1 se prezintă o schemă a unei staţii de compostare.

66
 Zonă tampon

Error: Reference source not found

GRĂMEZI DE

Suprafaţă de depozitare
materii prime

Poartă

Spaţiu
echipamente

Supafaţă pentru
Construcţii Produse Suprafaţ maturare
finite ă de
sitare

Fig. 1 Schema unei staţii de compostare

67
6.4.5.3 Biopreparate
În vederea intrării rapide în fermentaţie şi a ridicării bruşte a temperaturii
peste 600 C pentru a surprinde unii agenţi patogeni în formă vegetativă este necesar să
se trateze cu biopreparate. Biopreparatele sunt culturi microbiene selecţionate în acest
scop şi cuprind specii bacteriene din familia Enterobacteriacee, Pseudomonadaceae,
Bacillaceae şi Actinomicete, mezo şi termofile.
Rezultate bune s-au obţinut prin utilizarea unor culturi microbiene aparţinând
genurilor: Pseudomonas, Escherichia, Micrococcus, Bacillus şi Streptomyces obţinute
pe medii de cultură sintetice. Rolul acestor culturi este şi acela de a hidroliza rapid o
parte din substraturi pregătind astfel condiţii favorabile dezvoltării unor
microorganisme active în procese fiziologice speciale cum ar fi: fixarea azotului,
degradarea celulozei, etc. Pentru obţinerea de substanţe humice se introduc şi unele
culturi de Arthrobacter sp. şi Bacillus megaterium care devin active într-un stadiu mai
avansat al compostării.

6.4.5.4 Obţinerea maielei pentru inoculare

Culturile microbiene sunt trecute într-un macerat de urzică pregătit după
metoda prezentată în cele ce urmează. Pentru pregătirea unei grămezi mame de 2 t se
pune la macerat o cantitate de 10-15 kg urzică proaspătă (sau 1,5-2 kg urzică uscată)
în 100 l apă curată. Fermentarea se face la umbră, de preferinţă în butoaie de lemn sau
material plastic. Se agită zilnic. După 4-5 zile soluţia degajă un miros caracteristic
indicând că este bună de folosit. Atunci se adaugă 10 l lapte degresat (sau zer sau
lapte sintetic) şi se lasă până a doua zi. În ziua următoare se diluează totul cu 100 l
apă (volum total realizat =200 l), se introduc culturile bacteriene, inclusiv mediile de
cultură agarizate şi se agită circular, schimbând din când în când sensul girator, timp
de o jumătate de oră.

6.4.5.5 Executarea grămezii mamă.

Mărimea grămezii mamă este de 10-15 % din greutatea grămezii de
compostare. La cantităţi mai mici (sub 10 t) se poate practica aşezarea manuală în
straturi succesive a componentelor: materialul energetic 2/3, produsul rezidual 1/3 din
greutatea totală a grămezii şi maiaua. La cantităţi mai mari (peste 10 t) se folosesc
benzi transportoare, maiaua fiind aplicată prin stropire cu ajutorul unei pompe cu
furtun. Grămada mamă are forma prismatică cu lăţimea la bază de circa 2 m,
înălţimea de circa 2 m şi lungimea după nevoi.
Microorganismele introduse în grămadă încep să se dezvolte pe suprafeţele
resturilor vegetale, iar temperatura creşte. Umiditatea trebuie astfel reglată încât să nu
depăşească 60 %, în caz contrar grămada se remaniază şi se adaugă cantităţi mici de
apă sau material energetic uscat. Remanierea se face, de obicei, după 3-4 zile, cu
ajutorul unui încărcător hidraulic TIH-445. Durata grămezii mamă este de 6-10 zile
după care ea poate fi folosită pentru inocularea grămezii propriu-zise de compostare.
Cercetările au arătat că biopreparatele încorporate în grămada de compostare
accelerează şi menţin totodată la un nivel superior procesele vitale de descompunere
şi humificare a materiilor organice supuse compostării.
Dacă microorganismele termofile celulolitice şi ligninolitice pot fi făcute să
predomine, viteza de compostare este mai mare şi temperatura mai înaltă,
temperaturile peste 550 C timp de 24 de ore ducând la o distrugere aproape completă a
agenţilor patogeni.

6.4.5.6 Executarea grămezii de compostare

68
 Grămada de compostare propriu-zisă are forma unei şire cu o coamă teşită cu
lăţimea la bază de 3-6 m, înălţimea de 2 - 3 m şi lungimea după nevoie şi cuprinde un
amestec cât mai omogen de reziduu zootehnic, material energetic şi compost din
grămada mamă.
Durata fermentării este de minimum 3 luni în sezonul cald şi 4-5 luni în
sezonul rece. În acest timp se practică remanieri din 30 în 30 de zile. Remanierea se
execută cu maşina de pregătit compost pentru ciupercării, cu încărcătorul TIH sau cu
alt utilaj specializat. În această etapă ar fi timpul să cumpărăm un set de maşini
specializate pentru compostare pentru a face mai atractivă această activitate.
De fiecare dată când se face remanierea se fac observaţii asupra nivelului de
umiditate a materialului ce se compostează, asupra mersului biodegradării
materialelor şi în caz că umiditatea a scăzut sub 50 % se procedează la stropirea
materialelor cu apă, de preferinţă apă uzată, până ce umiditatea ajunge la 60-70 %. La
remaniere se va avea grijă ca materialul de la suprafaţa grămezii să ajungă în mijlocul
grămezii iar cel din mijloc către suprafaţă. Maşina cu care se face remanierea trebuie
să asigure o omogenizare cât mai bună a materialului supus compostării. Dacă
sezonul este prea ploios se vor lua măsuri de acoperire a grămezilor pe coame pentru
a se evita impregnarea cu apă şi trecerea la compostarea anaerobă, care se recunoaşte
după dezvoltarea unei temperaturi inferioare (sub 500 C) în masa compostului.
Temperatura în masa compostului se ridică încă din primele zile la peste 55-60 0 C şi
este permisă până la 700 C. Dacă tinde să depăşească acest plafon se umezeşte.
O umiditate prea ridicată poate conduce la condiţii anaerobe în grămadă şi
aceasta va genera mirosuri neplăcute, întârzieri în încălzirea grămezii şi scurgeri
nedorite. Accesibilitatea carbonului în diferite materii prime este diferită, în funcţie de
suprafaţa de contact, determinată de mărimea particulelor şi gradul de lignificare.
Lignina datorită structurii sale complexe şi varietăţii legăturilor chimice este
rezistentă la descompunere. În consecinţă carbonul din aşchii sau rumeguş este mai
puţin accesibil decât cel din paie, chiar dacă raportul C:N este similar. Porozitatea este
esenţială, deoarece determină cît de mult aer va intra şi difuza în grămadă. Porozitatea
este în strânsă legătură cu umiditatea. O aprovizionare bună cu materiale energetice şi
de creştere a volumului grămezii este importantă, mai ales atunci cînd se compostează
cantităţi mari de nămoluri umede. Densitatea aparentă iniţială a grămezii nu trebuie să
depăşească 600 kg/m3. O densitate aparentă mai mare poate fi un semnal că amestecul
este prea umed sau conţine materiale prea dense ceea ce conduce la compactarea
grămezii şi la lipsa de aerare. Ca materiale folosite pentru afânarea grămezii se pot
utiliza şi aşchiile de lemn, rumguşul or surcelele de lemn, fânul, etc.
Un compost de calitate se obţine în perioada martie–octombrie. Dacă se
porneşte la compostare cel mai târziu la 1 octombrie, se execută o singură remaniere
la 1 noiembrie (dacă vremea este bună, cu temperaturi peste 10 0 C, apoi nu se mai
remaniază datorită temperaturilor prea coborâte.
Ultima fază a procesului de compostare, care diferă ca perioadă de la o metodă
la alta în funcţie de intensitatea metodei alese, o constituie definitivarea compsotului
sau maturarea acestuia.
În figura (??????????????
2
Diagrama ?????????????????????( se prezintă evoluţia
teperaturii, conţinutului de oxigen şi a perioadei de compostare asupra desfăşurării
procesului de compostare.

69
 Mirosurile pot fi minimizate prin pornirea compostării materialelor cât mai
repede posibil şi prin menţinerea compostării în condiţii aerobe. Următoarele
recomandări vor ajuta la minimizarea mirosurilor:
 recepţionarea unor bune materiale pentru compostare şi menţinerea lor bine
amestacate;
 stocarea materiilor prime pentru cel puţin unitatea de timp necesară pentru
procesul de compostare,
 ţinerea grămezii la o înălţime de circa 1,5 m;
 menţinerea umidităţii în grămadă la circa 55%;
 remanierea grămezii de două ori pe săptămână;
 preveniţi băltirea şi stagnarea apei (locuri de activitate anaerobă);
 minimizaţi praful (el transportă mirosurile);
 păstraţi grămezile de stocare acoperite şi uscate;
 păstraţi toate facilităţile curate.
Mirosurile pot fi controlate prin alegerea materiei prime sau prin acoperirea
grămezii cu un material capabil să absoarbă aceste mirosuri. De exemplu, amplasarea
la suprafaţa grămezii aerate de compostare a unui strat de compost finit sau a unui
strat de turbă va permite captarea mirosurilor neplăcute. De asemenea, amestecul cu o
mare cantitate de rumeguş, compost finit ori turbă va absorbi mirosurile venite de la
alte ingrediente. Controlul mirosurilor se poate face mai uşor în unităţile ce folosesc
aerarea forţată. Aerul exhaustat părăseşte grămada şi este direcţionat într-un filtru de
adsorbţie a mirosurilor. Deseori o grămadă de compost finit sau o grămadă de turbă
poate fi folosită ca filtru.

6.4.5.7 Sitarea compostului

După încheierea perioadei de fermentare se execută o prelucrare finală care
constă în eliminarea materialelor grosiere (fragmente de tulpini nedescompuse,
materiale străine întâmplătoare, materiale inerte cum sunt cele de sticlă, plastic, metal,
etc., materiale cu dimensiuni mari) prin cernere. Materialele organice eliminate pot fi
trecute la compostare într-o altă grămadă. Înainte de cernere, uneori este nevoie de o
umectare a compostului printr-o stropire fină pentru a reduce la minim degajarea
prafului care ar putea să provoace neplăceri, să stânjenească operaţiile potenţiale, să
descrească eficienţa maşinilor şau să afecteze sănătatea operatorilor. Trebuie însă
evitat excesul de apă ce ar putea conduce la reducerea eficienţei sitării. Umiditatea
optimă de sitare este între 35 şi 45 % în funcţie de tipul de sită folosit.
Sunt accesibile (în SUA) 4 tipuri de site: staţionare, vibratoare, disc şi rotative.
În alegerea tipului de sită este necesar să se ţină cont de: mărimea ochiurilor,
capacitatea, costul, compatibilitatea cu echipamentele existente, eficienţa în
asigurarea nivelului dorit de separare şi susceptibilitatea la blocare (astuparea ochilor
sitei cu materialul de cernere). Sitele obişnuite au dimensiunile de 0,6 – 1,2 cm, în
funcţie de materialul ce trebuie sitat şi folosirea compostului. Sitele cu dimensiuni
mai mici au un risc mai mare de blocare.

6.4.5.8 Stocarea compostului

Fig. 7.1 Evoluţia temperaturii şi conţinutului de oxigen în grămada de
Compostul astfel obţinut se depozitează în grămezi mari şi se acoperă pentru a
compostare
fi ferit de umditate sau uscăciune excesivă.
Stocarea este necesară pentru a armoniza timpul dintre momentul terminării
compostării şi momentul de folosire. Pentru fermele tipice perioada de stocare este de
3 sau mai multe luni. Stocarea
NOTĂ: Celesemai
poate facesisteme
multe în grămezi
de mai mari decâtexistente
compostare cele utilizate
pe piaţă
au utilizat controlul activ al procesului de compostare cu ajutorul
temperaturii, care variază între 130 – 140 oF (55 – 60oC), pentru a
asigura diversitatea microbiană, distrugerea patogenilor, controlul
70
vitezei de reacţie şi al generării de mirosuri.
pentru compostare ori pentru maturare. Chiar şi compostul finit care a fost produs şi
maturat în condiţii bune mai are încă o slabă activitate biologică. Aceasta impune ca
grămezile de stocare să nu fie ignorate şi trebuie să se adopte un management care să
evite recontaminarea, contaminarea cu buruieni şi pericolul de foc. Pentru evitarea
autocombustiei este necesar ca grămada să nu depăşească 3,5 m înălţime.
Evitarea contaminării cu agenţi patogeni sau cu seminţe de buruieni în timul
stocării se poate face dacă se asigură protecţia grămezii împotriva animalelor cum
sunt păsările. Acest lucru poate fi realizat prin acoperirea grămezii cu materilale
textile care să permită respiraţia în grămadă. În permanenţă se va monitoriza evoluţia
temperaturii în grămadă şi dacă aceasta creşte se va trece la remanierea grămezii.
Toate spaţiile de depozitare a compostului vor fi bine drenate, cu suprafaţa de
scurgere canalizată în afara grămezii. Adăposturile deschise sunt ideale pentru
păstrarea compostului.
Pentru păstrare timp îndelungat umiditatea redusă este cea mai indicată
deoarece se reduc mult procesele biologice.
Stocarea unui compost imatur fără aerare suficientă conduce la apariţia de
mirosuri neplăcute. Dacă se aplică la un mediu de creştere (ex. cuburi nutritive,
substraturi de cultură, ghivece, etc.) compostul imatur va interfera cu creşterea
plantelor prin imobilizarea azotului şi producerea de toxicitate amoniacală ori
producând deficienţă de oxigen în solurile plantate. Compostul ce urmează a fi folosit
în ghivece trebuie să fie mai stabil decât cel ce este destinat amestecului cu solul. În
timpul stocării umiditatea nu va depăşi 45-50 %, iar aceasta se va menţine prin
întoarcere, amestecare şi adaosuri de lichide dacă este necesar. Dacă pentru însăcuire
sau împrăştiere se solicită un compost cu umiditate redusă trebuie evitat adaosul de
apă în timpul perioadei de definitivare (maturare). Înainte de folosire cu câteva
săptămâni se recomandă să se restocheze compostul din grămada mare în grămezi mai
mici. Aceasta permite să se stocheze compostul în condiţii de aerare naturală şi să se
disipeze şi compuşii toxici ce pot fi prezenţi.

6.4.5.9 Însăcuirea compostului

Compostul însăcuit se vinde la un preţ mai mare decât cel în vrac. Însăcuirea
trebuie practicată numai când volumul vândut justifică cheltuielile făcute cu
echipamentul de însăcuire şi cu forţa de muncă. Compostul va fi depus în box-paleţi
pentru stocare mai uşoară înainte de livrare şi pentru transport.
Însăcuirea necesită un compost foarte stabil, cu un conţinut de apă de 40-45
%. Sitarea se va face prin sita de dimensiuni mai mici pentru compostul ce se
însăcuieşte. Deoarece compostul respiră, se recomandă ca însăcuirea să se facă chiar
înainte de trimiterea compostului.

6.4.5.10 Calitatea compostului

Compostul este considerat bun dacă are următoarele caracteristici:
 Se prezintă ca un produs omogen de culoare brun închis sau negru.
 Mirosul este de pământ reavăn fără alte mirosuri neplăcute.
 Mărimea particulelor este mai mică de 1,2 cm.
 Este un produs stabil (capabil să fie stocat pentru o perioadă rezonabilă de timp
fără să îşi piardă eficienţa ca amendament al solului).
 Nu conţine seminţe viabile de buruieni.
 Nu conţine fitotoxine ori contaminanţi vizibili, şi
 Are pH-ul între 6,0 – 7,8.

71
 În vederea livrării compostul trebuie să fie însoţit de un certificat care trebuie
să cuprindă cel puţin următoarele:
 umiditatea ( sub 50%);
 conţinutul de azot total ( peste 1,5% la s.u.);
 raportul C:N ( 10-18);
 pH (6,0 -7,8).
Pe etichetă se va trece numele şi adresa producătorului, materialele ce au stat
la baza pregătirii compostului şi recomandări pentru utilizare.
În ultimii ani interesul pentru compostare ca o alternativă pentru
managementul părţii organice din produsele reziduale a crescut semnificativ în
Canada. Ca rezultat, prin comitetul naţional, Consiliul Canadian al Ministerelor de
Mediu a început dezvoltarea unor ghiduri naţionale pentru producerea şi utilizarea
compostului pentru toate provinciile şi teritoriile. Obiectivele specifice ale acestor
ghiduri sunt:
 protejarea mediului ambiant şi sănătăţii publice în ţară;
 încurajarea separării surselor de reziduuri solide municipale în scopul producerii
unui compost de calitate;
 dezvoltarea armonizată, la nivel naţional a standardelor compostului care vor
armoniza diferite grupuri şi diferite interese;
 asigurarea încrederii consumatorilor prin stabilirea unor criterii de calitate la nivel
naţional pentru compost; şi
 siguranţa că metoda de compostare este permisă să se dezvolte ca o soluţie de
management a reziduurilor/resurselor şi ca o industrie conştienă a mediului care
deviază reziduurile organice de la depunerea în haldă şi incinerare. Biroul de
standardizare eliberează un certificat de conformitate care atestă că produsul
fabricat de o anumită uzină este conform tuturor exigenţelor normelor aplicabile.
În plus,certificatul recunoaşte în final capacitatea producătorului de a produce
permanent şi constant un astfel de produs conform standardelor. Certificatul de
conformitate este valabil 2 ani. Procesul de recunoaştere a conformităţii comportă
următoarele etape:
 cererea de recunoaştere a conformităţii depusă de întreprindere, ce conduce la
deschiderea dosarului de către biroul de standardizare;
 pregătirea de către intreprindere a planului său de inspecţie şi recoltarea de probe
pentru controlul său de calitate necesare pentru raportul privind respectarea
normelor şi transmiterea la biroul de standardizare a ’’Listei de verificare a
calităţii’’;
 prima vizită a inspectorului de la biroul de standardizare la uzină, pentru
verificarea locului, sistemului şi registrului de control a calităţii şi trecerea la
eşantionarea produselor pentru certificare;
 recoltarea de probe printr-un laborator acreditat cum se cuvine, şi eşantioanele
recoltate de Biroul de standardizare, la sfârşitul analizelor, vor caracteriza
produsul faţă de cerinţele normelor;
 studierea primului raport de evaluare şi dacă acest lucru este necesar, cererea de
măsuri corective;
 eliberarea certificatului de conformitate, dacă toate exigenţele programului de
certificare au fost respectate;
 verificarea periodică (la 2 ani) a intreprinderii de către biroul de standardizare,
pentru a se asigura că toate condiţiile prezentate în momentul certificării au rămas
constante în timp (materii prime, procedeul adoptat, frecvenţa controlului de

72
 calitate, etc.). La stabilirea limitelor de calitate acceptabile s-au luat în
consideraţie:
 existenţa reglementărilor, politicilor, legilor şi ghidurilor Canadiene;
 existenţa literaturii ştiinţifice şi informaţiilor tehnice;
 siguranţa compostului;
 valoarea agronomică a compostului;
 analizele composturilor produse în Canada;
 necesitatea, constrângerile şi interesele producătorilor de compost;
 compatibilitatea modului de abordare a folosirii de către diferiţii participanţi;
 cererile organizaţiilor de mediu, diferiţilor experţi şi a multor grupuri de propietari
exprimate în timpul consultării publice.
Deşi nu există standarde curente pentru aprecierea calităţii compostului, au
fost folosiţi mulţi parametri convenţionali, inclusiv următorii:
 pH 5,5 – 7,5;  conţinutul în materie organică;
 săruri solubile (sub 5 mmhos/cm);  umiditatea (35 – 55%);
 conţinutul în elemente nutritive;  mărimea particulelor (1 – 3 cm);
 capacitatea de înmagazinare a apei;  densitatea aparentă (sub 600kg/m3);
 stabilitatea.

În general, compostul trebuie să fie bogat în materie organică, cu conţinut

redus de săruri solubile, să îndeplinească toate standardele ce reglementează
utilizarea lui în agricultură, să nu conţină seminţe de buruieni, să nu aibe miros
respingător, să aibe pH-ul în zona neutră şi să aibă umiditatea sub 50%.

6.4.5.11 Aprecierea momentului terminării compostării

Dacă după remaniere temperatura în grămada de compostare nu mai creşte se
poate aprecia că procesul de compostare este încheiat şi compostul poate merge la
locul de depozitare unde se maturează. În acest timp activitatea biologică în grămadă
a scăzut suficient pentru a permite păstrarea îndelungată în grămadă fără o mânuire
semnificativă. Dacă procesul de compostare a fost condus corect materialul este liber
de agenţi patogeni şi inofensiv. Timpul suplimentar adăugat prin procesul de maturare
permite o mai bună stabilizare a materialului şi descompunerea acizilor organici urât
mirositori şi a fitotoxinelor ce au putut fi generate în timpul compostării iniţiale.
Grămezile cu compostare activă pot fi gata pentru trecere la maturare după 3
săptămâni. Totuşi cele mai multe recomandări sunt de 3 luni, şi uneori mai mult. O
atenţie deosebită trebuie acordată descreşterii temperaturii în grămada activă şi
verificării dacă nu cumva acesta este rezultatul unor limitări cum ar fi umiditatea
insuficientă sau excesivă. O metodă simplă de verificare a finalităţii procesului de
compostare constă în recoltarea într-o pungă de plastic a unei probe de compost ce
apreciem că este gata pentru trimitere la maturare, umectarea uşoară a acesteia şi
păstrarea acestei probe închisă la temperatura camerei (20 – 300 C). Dacă după o
săptămână la deschiderea pungii aceasta nu degajă miros neplăcut se poate considera
că acest compost poate fi trimis la maturare. Maturarea este menţinută atât cât este
necesar pentru a atinge nivelul dorit de stabilitate a compostului. Aceata poate dura de
la câteva săptămâni la 8 luni sau mai mult.
Terminarea procesului util de compostare este marcat de apariţia nitraţilor (în
jur de 200 ppm) consecinţă a reactivării microflorei aerobe mineralizatoare a materiei
humificate.

73
 Imediat după perioada de compostare activă, cea mai mare parte din azotul
accesibil din compost este sub formă de amoniu. Deşi multe plante horticole absorb
azotul sub formă amoniacală, multe pot fi afectate de concentraţiile ridicate de
amoniu.
Cromatografia specifică reprezintă un alt test pentru stabilirea stadiului de
compostare. Totuşi determinarea raportului C:N rămâne în continuare un test care
stabileşte gradul de compostare. După 3 luni de compostare acest raport, în cazul
compostului din nămol de porc sau de pasăre devine similar celui din sol având valori
de 10-14.
Utilizarea în agricultură ca fertilizant a unor composturi cu un raport C:N prea
ridicat, de ordinul 20-25, duce la apariţia fenomenului numit de agronomi ‘’blocarea
azotului’’ sau ‘’efectul depresiv’’ care se datorează intrării în concurenţă pentru azot a
microorganismelor (ce mineralizează materia organică administrată) cu plantele de
cultură. Se ajunge astfel, ca în locul unui spor de producţie să se obţină o reducere a
ei. Utilizarea unui compost cu raportul C:N sub 10 permite o mineralizare rapidă a
azotului, care riscă să fie spălat de către apă din precipitaţii sau de irigare. Compostul
cu un raport C:N între 10 –14 corespunde unui mediu stabil, acest raport fiind
caracteristic atât pentru sol cât şi pentru compostul evoluat.
Microfauna creşte numeric după prima lună de compostare odată cu scăderea
temperaturii. La începutul fermentării materialele din compostr sunt populate cu
Amoeba limax, Cercobo agila, Amoeba gracila, Colpoda steini, Colpoda maupasi,
Colpoda fastigata. După 3 luni acestea dispar fiind înlocuite de Bodo sp., Bodo
augustus, Oicomonas termo, Cercobo longicauda, Vorticella microstoma, Colpoda
inflata, Eonostomium affina, Vorticella putrina, acestea fiind un indice al terminării
procesului de compostare.
Se demonstreză că procesele respiratorii descresc pe măsura avansării
compostării, fapt ce se corelează şi cu evoluţia numărului de bacterii. Asupra
numărului de ciuperci microscopice (fungi) care creşte spre sfârşitul stagiului de
compostare trebuie să menţionăm dificultăţile de metodă care duc la falsificarea
realităţii în anumite stadii de dezvoltare a fungilor. Ciupercile microscopice având
două stări sub care se prezintă (miceliu şi spori) determină posibilitatea ca în plină
expansiune vegetativă numărul de unităţi biologice să fie mic şi totuşi să reprezinte o
biomasă puternic dezvoltată, iar în cazul unor condiţii neprielnice de viaţă să producă
spori, care în cazul numărătorii pe plăci cu mediu nutritiv să dea impresia unui număr
mare de unităţi biologice, după numărul sporilor care germinează, dar care nu numai
că reprezintă o biomasă infimă, dar se prezintă în acelaşi timp şi inactivă din punct de
vedere biologic.
Din punct de vedere calitativ zonele bine aerate din grămada de compostare au
fost populate cu specii de Arthrobacter cu pigment galben şi cu actinomicete , lipsind
în totalitate bacteriile intestinale şi Pseudomonas aeruginosa cunoscută ca patogenă.
Această dinamică a microflorei aerobe este normală şi oglindeşte de fapt procesele de
transformare a materiei organice. Descompunerea materiei organice şi formarea
biomasei microbiene ca şi sinteza simultană a substanţelor humice se produc cu
intensitate descrescândă până la stabiliorea unui echilibru dat de noua calitatea a
materiei organice – compost matur şi finit. Peste această fază apare un proces nou de
mineralizare, raportzul C:N scăzând sub 10.
În timpul procesului de compostare conţinutul de substanţă organică a scăzut
de la 74 % la 41 %. A scăzut de asemenea conţinutul de carbon, a crescut cel de azot,
iar concentraţia acizilor humici exprimată prin raportul acizi humici/acizi fulvici a

74
crescut de la 0,8 la 3,0. Prin compostare densitatea aparentă a crescut cu 1/3. La
terminarea compostării densitatea aparentă este în jur de 635-706 kg/m3.
Următoarele metode ar putea fi folosite pentru apecierea maturităţii
compostării:
 Consumul de oxigen – va avea valori mici în compostul matur.
 CO2 respirat – va avea valori mici în compostul matur.
 Abilitatea de autoîncălzire – va fi coborâtă în compostul matur.
 Potenţialul redox – va avea o valoare mare a raportului oxidare/reducere.
 Raportul NO3 / NH3 – va avea valori mai mari de 1.
 Testul humusului – va evidenţia o proporţie relativ ridicată a compuşilor
humusului cu greutate mică la mare.
 Testul de creştere – seminţele de creson (Lepidium sativum), orz, mazăre verde
ori ridichi vor germina în compostul matur în timp normal şi vor produce plante
viguroase şi sănătoase;
 Testele de nitrat şi amoniu – valorile nitraţilor nu vor fi mai mari decât 200 ppm,
şi nu se vor putea detecta valori semnificative ale amoniului în compostul matur.

6.4.5.12 Caracteristicile compostului

Compostul are miros de pământ reavăn şi este bine structurat. Multe companii
din SUA au extins vânzarea compostului după amestecarea cu alte materiale pentru
vânzare cu amănuntul cu o valoare mai ridicată, pentru un scop specific.
Echipamentul de sitare existent poate fi echipat cu pulverizator sau mixer, aplicînd
astfel în mod uniform amendamente, îngrăşăminte, nisip, etc. În general amestecurile
de compost au următoarele caracteristici:
 au caracteristici uniforme şi predictibile (necesită cerinţe specifice de aplicare);
 conţin ingrediente mult mai scumpe (cum sunt nutrienţi specifici ori
microelemente), şi
 conduc la un preţ de vânzare mai ridicat.
Amestecarea este deseori aplicată pentru a înbunătăţi caracteristicile fizice şi
creşte conţinutul de materie organică a compostului vândut. S-au produs amestecuri
de compost pentru pepiniere, terenuri de golf şi amenajări peisagistice.

6.4.5.12.1 Caracteristicile biologice ale compostului.

Organismele patogene pot fi prezente în produsele supuse compostării ceea ce
face ca însăşi compostul să poată conţine agenţi patogeni şi să constituie un risc
pentru sănătate. Pentru o reducere adecvată a riscului pentru sănătate, compostul se va
conforma criteriilor prezentate în secţiunile A şi B în funcţie de sursa de materii prime
pentru compost.
A. Când compostul nu conţine materii prime cunoscute ca având o încărcătură
ridicată de patogeni umani, vor fi luate în considerare următoarele criterii:
1. Compostul va urma tratamentul următor ori alte procese recunoscute ca fiind
echivalente de către autoritatea recunoscută (importantă).
În cazul folosirii metodei de compostare în container, reziduurile solide vor fi
menţinute în condiţii operaţionale la temperaturi de 550 C sau mai mari timp
de 3 zile.
În condiţiile folosirii metodei de compostare pe platformă utilizând
echipamente speciale pentru remanierea grămezii, reziduurile solide vor fi
menţinute la o temperatură de 550 C sau mai mare pentru cel puţin 15 zile în

75
timpul perioadei de compostare. De asemenea, în timpul perioadelor cu
temperatură ridicată, grămada va fi remaniată cel puţin de 5 ori.
În cazul folosirii metodei de compostare în grămezi statice aerate, reziduurile
solide vor fi menţinute în condiţii operaţionale la o temperatură de 55 0 C sau
mai mare pentru trei zile. Practica preferabilă este să se acopere grămada cu un
strat de material izolator, cum ar fi compostul matur ori aşchiile de lemn,
pentru a se asigura că toată suprafaţa de material supus compostării este
supusă la temperatura cerută.

76
 2. Organismele patogene nu vor depăşi următoarele:
- coloformi fecali3 <1000 cel mai probabil număr/g de solide total calculat pe bază
de greutate uscat, şi
- Salmonella sp. < 3 cel mai probabil număr /g solide total calculat pe bază de
greutate uscat.
B. Acolo unde compostul conţine materii prime cunoscute ca având un număr
mare de agenţi patogeni umani se vor lua în considerare următoarele criterii:
1. Trece prin tratamentul descris în secţiunea A deasupra ori alte procese
recunoscute ca echivalente de autoritatea relevantă (importantă) a provinciei
ori teritoriului.
2. Organismele patogene nu vor depăşi următoarele valori:
- coliformi fecali < 1000 cel mai probabil număr / g total solide calculat pe baza
greutăţii uscat;
- Salmonella sp. < 3 cel mai probabil număr / 4 g total solide calculat pe bază de
greutate uscat.
Pentru poluanţii organici, cu excepţia PCBs (0,5 mg/kg), ghidurile nu au
stabilit limite.
În grămezile de compost se realizează condiţii pentru dezvoltarea multor
specii. Protozoarele sunt reprezentate prin 77 specii, iar comunitatea nevertebratelor
este completată de 10 genuri de colembole cu rol în descompunerea materiei organice,
micetofage şi coprofage. Larvele şi insectele aparţin în general grupurilor de
Coleoptere şi Diptere. Râmele sunt foarte frecvente.
În sistemele de compostare bine conduse temperaturile cele mai mari sunt
produse în stadiul iniţial, cu descreşterea gradată a temperaturii spre sfârşit. Aceste
temperaturi iniţiale ridicate sunt de asemenea importante în asigurarea distrugerii
tuturor agenţilor patogeni şi degradării materialelor grosiere. Cei mai mulţi agenţi
patogeni sunt omorâţi în mai puţin de 3 zile cînd sunt introduşi în compost. Urmărind
influienţa compostării asupra microorganismelor patogene s-a ajuns la următoarele
concluzii:
 Reacţiile termice împreună cu procesele biologice petrecute în reziduul zootehnic
în timpul prelucrării lui prin compostare duc la o diminuare temporară sau
definitivă a numărului total de bacterii aerobe mezofile, distrugerea într-un timp
scurt (până la 7 zile) a salmonelelor şi într-un interval mai lung (până la 60 zile) a
lui Escherichia coli, fără a influienţa sensibil Clostridium perfringens şi numărul
probabil de bacterii coliforme.
 Procesul de compostare, deşi nu are efect sterilizant pentru toate bacteriile
potenţial patogene, poate fi totuşi considerat ca una dintre cele mai eficiente
metode de decontaminare a produselor reziduale destinate fertilizării solului.
Rareori agenţii patogeni umani sunt o grijă deosebită pentru reziduurile
generate în fermă. Totuşi specii de Giardia şi Cryptosporidium parvum au fost
raportate în complexele zootehnice. Acestea sunt protozoare care pot cauza diareea la
om şi animale, în special la cei cu un sistem imunitar scăzut. Protozoarele sunt
transmise de la animalele infectate ca cişti dorminzi în materiile fecale. Ciştii persistă
în mediul ambint chiar în condiţii de mediu adverse. Complexele pot fi infectate cu
aceşti paraziţi prin ingerarea hranei ori a apei contaminate de către fecalele provenite
de la animalele infectate, domestice sau sălbatice. Animalele tinere sunt mai
susceptibile la infecţie datorită practicilor curente de management care grupează

3
Coliformii fecali sunt un indicator bun pe termen lung pentru bacteriile patogene.

77
animalele tinere în ţarcuri. Totodată ele prezintă mai greu semnele clinice ale
infecţiei. Când animalele au diaree datorită protozoarelor gunoiul are un mare număr
de cişti de protozoare. Animalele care nu prezintă semne de infecţie pot transporta
protozoarele şi depune ciştii în fecalele lor. Aceste protozoare sunt distruse prin
expunere la temperaturi de 600 C în 30 minute. În timp ce temperatura în grămada de
compostare poate depăşi 600 C, în materialul de la suprafaţa grămezii acest lucru nu se
întâmplă. Întoarcerea (remanierea) grămezii îmbunătăţeşte potenţialul pentru ca tot
materialul supus compostării să atingă această temperatură. Literatura sugerează că
expunerea protozoarelor la temperaturi sub 600C pentru câteva zile conduce la
moartea acestor organisme.
Cercetările efectuate au arătat că prin compostarea dirijată a nămolului de porc
se asigură distrugerea tuturor germenilor patogeni, microbieni şi parazitari, în
condiţiile realizării şi menţinerii temperaturii de 600 C timp de o lună.
Menţinerea timp de 6 zile a unor temperaturi de peste 60 o C conduce la
inactivarea viruşilor din compost.
Testele efectuate pentru urmărirea viabilităţii ouălor de Ascaris suun au arătat
inhibarea evoluţiei acestora şi chiar distrugerea dacă s-au realizat temperaturi de 50-
60 0 C timp de 30 zile.
În ceea ce priveşte calitatea biologică, compostul realizat prin fermentare
dirijată este superior celui obţinut prin fermentaţie spontană; compostul realizat prin
fermentaţie dirijată cu biopreparate reprezintă şi o soluţie practică pentru evitarea
poluării solului, aerului şi apelor, prin înlăturarea efectelor negative: miros
pestilenţial, focar de răspândire a agenţilor patogeni pentru om şi animale, datorită
acumulării sau folosirii directe pe sol a nămolului (Răuţă şi colab., 1980).

6.4.5.12.2 Caracteristicile chimice ale compostului.

Compoziţia chimică a compostului este în funcţie de compoziţia chimică a
materialelor supuse compostării, raportul dintre aceste materiale şi modul de
desfăşurare a procesului de compostare.
Cercetările efectuate au arătat că un compost obţinut din dejecţii de pasăre a
avut un conţinut de azot total de 6,2%, iar cantitatea de azot organic mineralizat a fost
între 33,7% şi 39,3%. Pentru alte tipuri de compost cantitatea de N organic
mineralizat într-un ciclu experimental de 150 zile variază între 12 şi 15%. Cuplarea
acestei informaţii cu faptul că în compost există 0,04% azot accesibil (tot ca nitrat) şi
0,8% azot organic, sugerează că acest produs nu constituie o sursă abundentă de azot.
Pentru aprecierea calităţii compostului s-au stabilit limitele de încărcare cu
metale grele care pot fi folosite ca specificaţii pentru piaţă pentru orice compost sau
amendament de sol destinat folosirii publice –tabelul 3. Dacă concentraţiile de metale
din compost nu depăşesc aceste limite compostul este apreciat ca fiind de calitate
ridicată.

Tabelul 3 Limite de încărcare cu metale grele a composturilor (în s.u).

Metalul 1. Concentraţia 2.Doza totală de 3. Concentraţia de 4. Doza de

maximă de încărcare cu metale în încărcare anuală
metale (ppm) metale (kg/ha). compostul de cu metale
’’înaltă calitate’’, (kg/ha.an).
(ppm-media
lunară).
Arsen 75 40 41 3

78
Cadmiu 85 39 39 1,9
Crom 3000 3000 1200 150
Cupru 4300 1500 1500 75
Plumb 840 300 300 14
Mercur 57 17 17 0,85
Molibden 75 18 18 0,96
Nichel 420 420 420 21
Seleniu 100 100 36 5
Zinc 7500 2800 2800 140

Semnificaţii:
1. Cantitatea maximă de metale grele în composturi este considerată sigură
pentru culturi şi animale, inclusiv omul.
2. Cantitatea maximă cumulativă de metale care poate fi în siguranţă aplicată pe
teren. Composturile care depăşesc concentraţia în metale pentru compostul de
’’înaltă calitate’’ (3) dar nu depăşesc concentraţia maximă de metale grele (1)
nu trebuie să fie aplicate în exces –nu se poate depăşi doza totală de încărcare
cu metale (2).
3. Concentraţia maximă de metale permisă pentru composturile aplicate pe
pajişte şi grădina casei, ori vîndută ori însăcuită pentru piaţă.
4. Cantitatea maximă de metale care pot fi aplicate în siguranţă pe teren într-un
an. Composturile care sunt vîndute sau însăcuite şi depăşesc concentraţiile de
metale pentru ’’calitate înaltă’’ (3) dar nu depăşesc concentraţiile maxime de
metale grele (1) nu trebuie aplicate în exces – nu se poate depăşi doza totală de
încărcare anuală cu metale grele (4).

6.4.5.13 Valorificarea compostului

Compostul este gata de a fi folosit dacă temperatura din masa de compostare
se stabilizează aproape de cea a mediului ambiant şi concentraţia de oxigen din
mijlocul grămezii rămâne la valori peste 5% pentru câteva zile. Aceste măsurători
trebuie făcute cînd masa de compost are umiditatea cel mult 50% şi suficient volum
pentru ca încălzirea să poată apară. Pentru a se putea aplica culturilor în timpul
sezonului de creştere compostul trebuie să fie descompus corespunzător. Materia
organică cu un raport C:N ridicat intră in competiţie cu rădăcinile plantelor pentru
azotul accesibil din sol. Microorganismele care minerealizează carbonul din materia
organică au o afinitate mai mare pentru azot decât rădăcinile plantelor. Acesta poate fi
mai dăunător când se aplică în jurul plantelor tinere, plantelor ce au fost recent
transplantate ori al seminţelor ce au germinat recent. Plantele crescute în soluri ori
vase de ghivece ce au fost amendate cu material impropriu compostat se opresc din
creştere iar butonii florali devin în general mai galbeni şi mor. Problema poate fi
corectată uneori prin aplicarea suplimentară de îngrăşăminte cu azot în momentul
aplicării compostului, simptomele trecând deseori neobservate până ce plantele rămân
pipernicite.Tratarea problemei după apariţia simptomelor este în general prea târzie.
Consiliul Compostării din Canada apreciază compostul ca fiind un
amendament valoros pentru sol şi o şansă de valorificare a tuturor reziduurilor
organice. Compostul are un conţinut ridicat de materie organică şi ajută la refacerea
multor proprietăţi ale solului care s-au pierdut sau deteriorat în timpul folosirii. Deşi
compostul nu este considerat un fertilizant el conţine elemente nutritive ce

79
îmbunătăţesc creşterea plantelor. Când se foloseşte în combinaţie cu fertilizanţii,
compostul acţionează ca un fertilizant ce asigură plantelor elementele nutritive
necesare pentru o perioadă de timp mai lungă decât prin aplicarea fertilizanţilor
singuri.
Principalele efecte benefice ale compostului sunt:
 Îmbunătăţirea creşterii plantelor şi a rădăcinilor – s-a constatat că acolo unde
compostul ia parte la formarea mediului de cultură plantele cresc mai puternic şi
au o producţie mai ridicată; compostul aduce nu numai materie organică şi
elemente nutritive ci şi microelementele esenţiale necesare creşterii plantelor;
 Reduce viteza de cedare a elementelor nutritive – compostul leagă elementele
nutritive, asigurând cedarea şi utilizarea lor într-o perioadă mai lungă de timp;
fixarea elementelor nutritive reduce spălarea lor către apa freatică şi de suprafaţă
în timpul ploilor;
 Îmbunătăţeşte porozitatea solului – activitatea microbiologică este esnţială pentru
solurile fertile; microorganismele descompun materia organică şi pun la dispoziţia
plantelor elementele nutritive necesare dar acest lucru se petrece mai bine în
solurile poroase, aerate; aportul ridicat de materie organică conduce la creşterea
porozităţii solului;
 Îmbunătăţeşte capacitatea de înmagazinare pentru apă – atât prin creşterea
porozităţii solului cât şi prin capacitatea compostului de a absorbi apa;
 Îmbunătăţeşte rezistenţa solului la eroziunea prin apă şi vânt – prin ameliorarea
caracteristicilor fizice ale solului şi creşterea mai rapidă a plantelor datorită
accesibilităţii apei şi elementelor nutritive; acoperirea mai rapidă a terenului
reduce eroziunea solului prin apă şi vânt;
 Reduce bolile plantelor – s-a demonstrat că aplicarea compostului inhibă incidenţa
bolilor plantelor.
S-a crescut orz (Hordeum vulgare var. Leger), trifoi (Trifolium repens var.
White Dutch) şi canola (Brassica napus var.argentine) pe nisip amendat cu 4 tipuri de
materiale organice şi fertilizanţi minerali timp de 6 săptămâni în casa de vegetaţie
pentru a evalua performanţele acestor amendamente organice cu privire la creşterea şi
sănătatea plantelor. Cele 9 tratamente testate includ brichete de lucernă rehidratată,
aplicată în 4 doze (10 %, 30%, 50% şi 100% din volum), compost din lucernă,
compost din gunoi de taurine şi gunoi de taurine necompostat folosit ca standard 30%
doza de amendare; fertilizarea normală a nisipului (20-20-20) şi nisip neamendat
(martor). Sau observat diferenţe semnificative în germinarea seminţelor, creşterea în
înălţime şi producţia de biomasă pentru cele trei specii. Folosirea amendamentului din
compost a îmbunătăţit sănătatea plantelor şi producţia de biomasă (cu 317 % la 4970
%, în funcţie de specie) comparativ cu nisipul netratat şi a dat producţii similare sau
mai bune decât aplicarea regulată de fertilizanţi organici.
Plantele crescute pe compost apar viguroase şi prezintă numai simptome
minime de stres de săruri şi elemente nutritive. Tratamentul cu 10 % brichete de
lucernă a produs plante cu o biomasă uşor mai redusă decât cele crescute pe compost
şi plantele fertilizate mineral, dar ele apar mai sănătoase, cu un foliaj de culoare verde
închis şi nu prezintă simptome de stres de săruri. În ciuda creşterii vegetative
favorabile, se observă o întârziere şi reducere a înfloritului , dintre care plantele de
canola sugerează că doza de amendament de 10% poate produce un exces de elemente
nutritive accesibile. Brichetele de lucernă rehidratate şi folosite ca amendament în
doză mai mare de 10% au inhibat germinaţia ori creşterea la toate cele trei specii.
Folosirea gunoiului de grajd necompostat reduce semnificativ germinaţia la seminţele
de trifoi şi canola.Seminţele ce au reuşit să germineze în acest tratament au produs

80
plante semnificativ mai mari decât martorul, dar acestea au fost clorotice şi au avut o
parte importantă cu arsuri.
Rezultatele unei anchete au arătat că în Canada 59,2 % dintre utilizatorii de
compost îl folosesc în grădini, cei care au pepiniere îl folosesc în proporţie de 52,4%,
iar cei ce amenajează peisajul în proporţie de 35,7%. 35,7% din utilizatori îl folosesc
în 2 sau mai multe direcţii.

6.5 STOCAREA GUNOIULUI DE GRAJD

Îngrăşămintele organice provenite din exploataţiile agro-zootehnice au o

stare fizică şi o compoziţie foarte variată. Între momentul producerii şi momentul
aplicării în sol ca îngrăşământ, se pot produce pierderi mai mici sau mai mari de
nutrienţi, în special de azot, care conduc pe de o parte la diminuarea valorii lor
agronomice şi, pe de altă parte, la poluarea mediului, în special a apelor şi aerului.
Este necesar, prin urmare, ca aceste subproduse să fie gestionate de aşa manieră,
încât aceste pierderi să fie pe cât posibil reduse la minim, cu păstrarea valorii lor
fertilizante la parametrii iniţiali.
Cele mai multe dejecţii solide proaspete conţin 80-85 % apă, dar umiditatea
se schimbă rapid în funcţie de modul de mânuire şi de stocare. Dacă umiditatea va
creşte la 88 % prin adăugarea de apă de spălare sau alte lichide contaminante
atunci stocarea va fi a unui lichid. Dacă conţinutul de apă va fi redus prin aplicarea
unui aşternut sub 80% gunoiul va deveni solid. Activitatea biologică de
descompunere începe imediat de la emisia dejecţiilor. Sistemul de management a
reziduurilor afectează acest proces şi deci afectează valoarea fertilizantă şi de
condiţionator de sol a gunoiului.
Principalele avantaje ale folosirii gunoiului constau în :
 conţin toate elementele nutritive cerute de culturile agricole;
 asigură elementele nutritive pentru mai mulţi ani după aplicare;
 asigură materia organică necesară solului, conducând la îmbunătăţirea sănătăţii
solului;
 poate fi accesibil din fermă.
 Pricipalele dezavantaje constau în:
 conţinutul de elemente nutritive este variabil şi relativ redus;
 elementele nutritive nu sunt întotdeauna prezente în proporţiile cerute de culturile
agricole;
 mirosurile;
 managementul slab poate conduce la contaminarea apelor;
 aplicarea în condiţii nefavorabile de umiditate în sol poate conduce la
compactarea solului.

6.5.1 Capacitatea şi durata de stocare

Încă din stadiul de proiectare şi construcţie a depozitelor, bazinelor şi
incintelor pentru depozitarea îngrăşămintelor organice se va acorda cea mai mare

81
atenţie prevenirii şi protecţiei apelor şi mediului împotriva poluării, prin următoarele
măsuri:
 amplasarea în afara zonelor sensibile şi departe de sursele de apă;
 capacitate de stocare suficientă;
 construcţie corespunzătoare, care să înglobeze toate sistemele de siguranţă şi
protecţie;
 condiţii de exploatare în siguranţă, optime şi eficiente;
 căi corespunzatoare de acces;
 protecţie împotriva incendiilor;
 protecţie împotriva eventualelor scurgeri din hidranţi.
Capacitatea de stocare depinde de:
 tipul şi mărimea lotului de animale, ţinând cont de sistemul utilizat de organizare
al fermei şi calitatea managementului aplicat;
 durata perioadei de stocare;
 tipul de depozitare;
 metoda de manipulare şi stocare a dejecţiilor;
 gradul de diluţie a dejecţiilor datorită ploilor sau altor tipuri de ape.
Depozitele de stocare trebuie să fie astfel construite, încât să se evita orice risc
a unei astfel de poluări. Spre exemplu apele curate de ploae provenite de pe
acoperişuri şi curţile curate vor fi drenate separat de apele uzate ale complexului
zootehnic. Curţile, zonele de hrănire, padocurile şi zonele de stocare a furajelor ar
putea fi acoperite pentru a putea separa apele de precipitaţii de apele uzate.
Cu excepţia unor cazuri speciale, prezentate în continuare, depozitele trebuie
să aibă o capacitate care să asigure stocarea pentru o perioadă de 4 luni (17-18
săptămâni).
Se recomandă o perioadă de stocare de 5 luni (23 - 24 săptămâni) atunci când
se evaluează un risc de poluare în perioada de împrăştiere pe teren a dejecţiilor, ca
urmare a creşterii debitelor de suprafaţă, sau a infiltaţiilor datorită unui drenaj intern
rapid. În aceste circumstanţe, datorită perioadei mai lungi de stocare, solului i se dă
posibilitatea de a se usca şi prin urmare de a-i creşte capacitatea de absorbtie a
nutrienţilor din îngrăşămintele organice. Perioada de stocare mai îndelungată a
dejecţiilor este benefică arealelor cu/sau fără sisteme de drenaj, terenurilor în pantă,
zonelor umede cu precipitaţii mai abundente, precum şi arealelor din vecinătatea
cursurilor de apă.
În zonele cu risc mare, trebuie asigurate până la 6 luni de stocare (27 - 28
săptămâni). Aceste zone includ regiunile mai reci, cu precipitaţii mai abundente. De
asemenea, pot fi incluse în această categorie zonele cu folosinţă agricolă din bazinele
lacurilor, soluri aluviale subţiri, slab drenate, precum şi a altor areale unde riscul
poluării apelor de la împrăştierea dejecţiilor este major.
Depozitarea dejecţiilor in gropi amenajate direct in pamânt este inacceptabilă.
În Ontario stocarea gunoiului are în vedere o capacitate de stocare suficientă
pentru a stoca timp de 200 zile dejecţiile, aşternutul, resturile de hrană şi toate
lichidele. Pentru cele mai bune planuri de protecţie a mediului în fermele din Ontario
se prevăd cel puţin 250 zile de stocare.
La amenajarea unui bazin de depozitare a dejecţiilor este obligatoriu să se
impermeabilizeze total fundul acestuia prin acoperire cu folie de plastic, specială
pentru acest scop.

82
 Dejecţiile conţin circa 75% din elementele nutritive (azot, fosfor şi potasiu)
folosite ca hrană pentru animalele din complexul zootehnic. Animalele folosesc
numai 25% din elementele nutritive, restul fiind excretate. Prin aplicarea pe terenul
agricol a dejecţiilor elementele nutritive sunt reciclate. Circa 50% din azot şi 75% din
potasiu se regăsesc în dejecţiile lichide, ceea ce face să crească importanţa aplicării pe
terenurile agricole a acestora. Aproape tot fosforul se regăseşte în dejecţiile solide.

6.5.2 Stocarea dejecţiilor lichide şi apelor uzate

O problema foarte importantă o constituie depozitarea nămolului de la staţiile
de epurare şi a dejecţiilor lichide. Depozitarea necorespunzătoare a acestor reziduuri
este adesea întâlnită şi în ţara noastră, atât în exploataţiile individuale (în marea
majoritate sunt constituite în curtea casei sau lângă), cât şi în fermele de producţie.
Din această cauză, poluarea apelor freatice poate deveni o cauză majoră a degradării
mediului înconjurător.
Capacitatea de stocare necesară pentru dejecţiile produse în fermele
zootehnice, în diferite circumstanţe luate în calcul, se va stabili încă din faza de
proiectare a noii ferme, sau de modernizare a celor vechi, ţinând cont de numărul
animalelor şi de modul de transport al dejecţiilor către tancurile, bazinele şi
platformele de stocare.
Trebuie evitată diluţia dejecţiilor, acolo unde este posibil, deoarece aceasta
determină o valoare fertilizantă imprevizibilă şi nevoia unor capacităţi de stocare mai
mari. Totusi, in cazul în care se stocheză şi efluenţii pluviali incarcaţi cu dejectii
(cazul celor colectati din rigolele şi şanţurile din jurul platformelor exterioare de
odihnă şi furajare a animalelor şi a platformelor de depozitare a gunoiului de grajd),
este necesară o capacitate de stocare mai mare.

Stocarea efluenţilor de la platformele silozurilor este recomandat să se facă

împreună cu dejecţiile lichide, caz în care se va lua în calcul şi volumul efluenţilor de
siloz la proiectarea capacităţilor de stocare.
Depozitarea dejecţiilor lichide trebuie să se facă în rezervoare etanşe,
construite din materiale corespunzatoare, impermeabile şi rezistente la coroziune, în
caz contrar se pot produce fenomene de poluare.
În vederea realizării instalaţiilor şi spaţiilor de depozitare este necesar să se
respecte următoarele condiţii:
 amplasamentul şi zona în care se construieşte se aleg în funcţie de reţeaua
hidrografică din vecinătate;
 spaţiile de depozitare să fie situate în apropierea terenurilor agricole;
 capacitatea pentru depozitare să fie proiectată în funcţie de numărul existent de
animale;
 asigurarea unei etanşeităţi perfecte a spaţiilor pentru depozitare, a instalaţiilor, a
reţelelor de pompare şi mijloacelor de transport;
 materialele utilizate la construcţie să fie corespunzătoare, iar instalaţiile să fie
fiabile şi de calitate.
O mare atenţie trebiue acordată nămolurilor care provin de la staţiile de
epurare a fermelor de creştere a animalelor şi păsărilor, care în anumite condiţii pot fi
surse de nutrienţi, dar în acelaşi timp pot conţine metale grele sau alţi componenţi
toxici, peste limitele maxim admisibile.
Amplasarea depozitelor de dejecţii nu trebuie stabilită în apropierea unor ape
de suprafaţă sau pe terenuri cu regim freatic de mică adâncime.

83
 6.5.3 Stocarea gunoiului de grajd

În utilizarea în agricultură a gunoiului de grajd, depozitarea este una dintre cele mai
importante faze pentru îmbunătăţirea şi conservarea caracteristicilor pozitive.

La construcţia depozitelor de gunoi solid se va avea în vedere ca acestea să

aibă o bază din beton, să fie prevăzute cu pereţi de sprijin şi sistem de colectoare a
efluenţilor, în special a celor ce se produc în timpul ploilor.
Depozitarea şi păstrarea gunoiului de grajd este necesar să se facă în
platforme special amenajate. În acest scop, platformele trebuie hidroizolate la
pardoseală, construite din beton şi prevăzute cu pereţi de sprijin inalţi de 2 metri,
de asemenea hidroizolaţi, şi cu praguri de reţinere a efluentului şi canale de
scurgere a acestuia către un bazin de retenţie.
Platformele trebuie să aibă o capacitate suficientă de stocare (tab.1), să aibă
drumuri de acces şi să nu fie amplasate pe terenuri situate în apropierea cursurilor de
apă (sub 10 m) sau cu apă freatică la mică adâncime. De asemenea, ele trebuie
amplasate la o distanţă de cel puţin 50 m faţă de locuinţe şi sursele de apă potabilă.
Gunoiul se păstrează în aceste platforme îndesat, acoperit cu un strat de
pământ de 15-20 cm grosime, sau cu un strat de 0,2-0,4 m de turbă ori paie tocate.
Pentru a se descompune, gunoiul trebuie să aibă o umiditate de 70-75%, altfel
se usucă şi mucegăieşte. Înainte de a fi acoperit cu pământ, se udă cu must de gunoi,
urină sau chiar cu apă pentru a-i asigura umiditatea necesară.
Pentru a-i îmbunătăţi compoziţia şi pentru a reduce pierderile de azot, este
recomandabil ca pe măsura aşezării în platformă, să se presare peste el superfosfat în
cantitate de 1-2% din masa gunoiului.
Depozitarea sau lăsarea gunoiului în grămezi mici, netasate şi neordonate, pe
câmp, chiar şi pentru un timp relativ scurt, este considerată o practică agricolă
greşită. Acest fapt implică atât poluarea solului şi apei prin scurgerile din gunoiul
spălat de ploi, cât şi irosirea şi pierderea azotului pe care-l conţine.
În cazul în care bălegarul este depozitat pe platforme, toţi efluenţii produşi
trebuie colectaţi în vederea stocării. Cerinţele de stocare pentru platformele de bălegar
sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1 Cerinţa de stocare (pe cap de animal) pentru bălegarul depozitat

Tip animal Volum gunoi Volum reţinut pe Aria necesară de Cerinţa privind aria
de grajd produs platforma pe stocare într-o platformei pentru diferite
pe săptămână săptămână săptămână pe perioade de stocare,
animal exprimată în m2
m3 m3 m2 18 săpt. 24 săpt. 28 săpt.
Vaci de lapte 0,315 0,283 0,236 4,25 5,67 6,61
(560 kg)
Vaci pt. Alăptat 0,280 0,252 0,210 3,78 5,04 5,88
(550 kg)
Boi (450 kg) 0,250 0,225 0,187 3,37 4,48 5,24
Vaci tinere 0,140 0,126 0,105 1,89 2,52 2,94

84
(250 kg)
Viţei (140kg) 0,080 0,072 0,060 1,08 1,44 1,68

Cantitatea de bălegar de la fermă trebuie calculată pentru fiecare condiţie în

parte. Cerinţa privind suprafaţa platformei, se stabileste în funcţie de perioada de
stocare. Înălţimea de depozitare a gunoiului pe platformă nu trebuie să depăşească 1,2
m, lăţimea platformei nu trebuie să fie mai mare de 8 m iar lungimea este variabilă în
funcţie de cantitatea de gunoi rezultată. Inalţimea pereţilor trebuie să fie de 1,5 m,
pentru a se crea o zona liberă de 300 mm între nivelul dejecţiilor şi partea superioară a
peretelui. Considerând o înălţime de 1,2 m a stratului de dejecţii, aria minimă
necesară pentru bovine este prezentată în tabelul 1.
Fundul platformei trebuie să aibă o înclinare de cca 2 - 3 % spre una din
marginile platformei, unde se amplasează într-o săpătură un bazin de colectare a
mustului de gunoi rezultat în timpul fermentării. Bazinul de colectare trebuie astfel
poziţionat încât, atunci când este plin, partea de sus a lichidului să fie la cel puţin 0,7 -
1 m sub punctul cel mai de jos al platformei.
Capacitatea bazinului de colectare se stabileşte în funcţie de capacitatea
platformei şi de ritmul de evacuare a mustului de gunoi (o dată sau de mai multe ori
pe an). În general, se poate aproxima un necesar de 4 - 5 m3 pentru fiecare 100 t gunoi
proaspăt. Dacă evacuarea se face de mai multe ori pe an capacitatea proiectată se
reduce în mod corespunzător. Pentru a preveni ca odată cu scurgerea mustului de
gunoi să fie introduse în bazinul de colectare paie şi alte resturi vegetale, se
recomandă ca înaintea bazinului de colectare să fie construită o groapă de limpezire
cu o capacitate de cca 0,5 m3, care se curăţă cât mai des de resturile solide. Atât
bazinul cât şi groapa de limpezire trebuie să aibă pereţii impermeabilizaţi.
În cazul unor solicitări de proiectare pentru spaţii de depozitare noi sau
modernizate, trebuie luate în considerare toate cerinţele relevante prevăzute în
standardele de construcţie şi de prevenirea poluării, conţinute în normativele şi
reglementările în vigoare.

Cu regularitate se impune verificarea bazinelor de stocare a efluienţilor, a

cisternelor de transport a efluienţilor şi a tuturor locurilor de depozitare pentru a se
evita supraîncărcarea şi deversarea acestora.
Trebuie avută în vedere şi necesitatea de a fi ’’un bun vecin’’, ceea ce
implică:
 evitarea împrăştierii gunoiului în apropierea construcţiilor publice ori particulare;
 evitarea împrăştierii gunoiului în weekend şi sărbătorile publice;
 evitarea împrăştierii reziduurilor zootehnice cînd direcţia vântului este spre zonele
publice ori rezidenţiale şi spre suprafeţele cu valoare conservativă;
 evitarea, când este posibil, a împrăştierii în orele nopţii (Scottish Executive,
2005).
Se recomandă asigurarea unei bune întreţineri şi repararea la timp a tuturor
bazinelor de depozitare a efluenţilor, conductelor de transport şi valvelor.
Cel puţin o dată pe an este necesar să ne ocupăm de întreţinerea sistemelor de
stocare, transport, control, etc.:
 curăţaţi tote părţile interne (pereţii, podeaua) ale bazinelor de stocare; pentru a
evita pericolul existenţei gazelor toxice în bazin este necesar să aveţi echipament
de protecţie;

85
 inspectaţi podeaua şi pereţii bazinelor pentru a depista fisurile şi zonele cu
coroziune avansată; se vor inspecta numai suprafeţele externe expuse ale bazinelor
de stocare a dejecţiilor lichide şi semilichide;
 se vor inspecta toate drenurile şi canalele de drenaj;
 verificaţi toate canalele şi conductele care au flux liber;
 verificaţi toate sistemele de siguranţă;
 notaţi toate reparaţiile necesare şi stabiliţi un program de executare a tuturor
lucrărilor; acest program de reparaţii implică materiale diverse pentru o altă
stocare ori asigurarea unor aranjamente temporare, şi
 consultaţi Agenţia de Protecţie a Mediului cu privire la orice propunere de
reconstrucţie ori mărire substanţială.
Construcţia unor noi grajduri se va face într-o locaţie corespunzătoare faţă de
locuinţă luând în considerare direcţia dominantă a vântului. Grajdul se va localiza pe
direcţia nord-sud pentru a-i îmbunătăţi lumina şi ventilaţia. Stocarea gunoiului se va
face în partea de est a grajdului pentru a se limita difuzia mirosului în restul suprafeţei
fermei. La construcţiile noi se vor lua în calcul şi alte informaţii cu privire la legislaţia
existentă care limitează sau interzice construirea de ferme noi, depozite de
îngrăşăminte, silozuri şi mărirea fermelor existente în următoarele areale:
 perdele de protecţie ;
 rezervaţii ale naturii cu regim strict de protecţie;
 suprafeţe protejate ca parcuri naţionale;
 suprafeţe protejate ca rezerve ale biosferei;
 areale de conservare a naturii;
 parcuri naturale;
 suprafeţe inundate periodic;
 spaţii verzi ale oraşelor.
Pentru construcţia de complexe zootehnice, depozite de stocare a reziduurilor
şi silozuri, în Codul de bune practici agricole al Lituaniei s-au prevăzut distanţele
minime faţă de obiectivele specifice:
 50 m faţă de cursurile de apă şi zonele de scurgere a apei (inclusiv canalele
colectoare ale sistemelor de ameliorare) dar nu mai puţin decât cea prescrisă
pentru perdelele de protecţie;
 500 m faţă de bazinele de apă folosite pentru sistemele centralizate de
aprovizionare cu apă;
 1000 m faţă de unităţile de sănătate, dacă nu sunt alte restricţii;
 500 m faţă de monumente memoriale, dacă nu sunt alte restricţii;
 200 m faţă de staţiile de monitorizare hidrogeologică şi puncte staţionare de
monitoring de interes statal.
S-au prevăzut următoarele distanţe de protecţie faţă de alte obiective pentru a
preveni degradarea situaţiei mediului ambiant:
 20 m faţă de canalele sistemelor de ameliorare (întreruperea acestora şi a
drenurilor este interzisă), locuri de colectare a apei freatice;
 30-50 m faţă de puţuri, în funcţie de condiţiile locale;
 nu mai puţin de 15 m faţă de casele de locuit în fermă;
 200 m faţă de construcţiile publice (locuinţe, şcoli,etc.);
 500 m faţă de zonele populate, zone cu case de vacanţă, zone ale asociaţiilor de
legumicultori;
 20 m faţă de hotarul cu alte proprietăţi de terenuri;

86
 200 m faţă de locurile cu plante protejate şi specii rare (CGAP Latvia, 1999).
După aplicare pe terenul agricol necultivat, produsele reziduale zootehnice
lichide sau solide trebuie să se încorporeze imediat în sol, de preferat în primele 6 ore
pentru produsele lichide şi semilichide şi în 24 ore a celor solide (SAPG, 2005).

6.5.4 Stocarea efluenţilor de la silozuri

Efluenţii proveniţi de la înstalaţiile de însilozare a furajelor verzi sunt

foarte bogaţi în substanţe organice uşor biodegradabile, care conţin cantităţi
însemnate de nutrienţi, în special compuşi ai azotului, cu potenţial ridicat de
poluare. Dacă asemenea efluenţi se scurg în ape de suprafaţă pot provoca grave
dezechilibre în ecosistemele acvatice prin eutrofizare. Efluentul provenit de la
culturile însilozate este unul din cei mai concentraţi şi nocivi poluanţi din fermă.
Pătrunderea, chiar în cantităţi mici, în cursurile de apă poate provoca serioase
incidente de poluare si in special moartea peştilor.
Cantitatea maximă de efluent de siloz se produce în primele două zile de
depozitare. Cantităţile de efluent produse depind de gradul de umiditate a
materialului însilozat, de eventualele ape de precipitaţii intrate în siloz, de tipul de
material însilozat, grosimea materialului însilozat, drenajul intern al silozului şi de
aditivii folosiţi. Accidente de poluare se pot produce dacă silozurile sau fosele de
depozitare sunt prost construite şi prost impermealizate. Aceşti efluenţi, colectaţi
corespunzător, pot fi folosiţi la fertilizarea culturilor şi în furajarea animalelor.
Având în vedere riscul menţionat mai sus şi că prin producerea lor,
valoarea alimentară a furajului însilozat scade, sunt necesare unele măsuri cum
sunt:
 însilozarea furajelor la umiditate sub 25% şi căptuşirea bazei silozului cu un strat
de paie pentru absorbţia efluenţilor formaţi;
 silozurile trebuie astfel proiectate şi construite încât să asigure protecţie contra
infiltraţiilor de efluenţi; ele trebuie acoperite pentru a nu pătrunde apa de
precipitaţii şi trebuie prevăzute cu o podea impermeabilă, uşor înclinată (pantă 2
%) pe care scurgerile de efluent să fie conduse şi stocate într-un tanc (depozit)
subteran de capacitate corespunzătoare, rezistent la coroziune acidă;
 silozul şi tancul trebuie amplasate la o distanţă de minim 10 m de cursurile de apă
pentru a preveni o poluare accidentală;
 înainte de a proceda la o nouă însilozare, trebuie executate lucrări de întreţinere
pentru a asigura etanşeitatea silozului.

6.5.5 Stocarea efluenţilor antrenaţi de precipitaţii

Efluenţii proveniţi din precipitaţii şi din pulberile atmosferice pot conţine

diferite cantităţi de nutrienţi, formaţi în atmosferă prin decărcări electrice sau emişi de
instalaţiile industriale de sinteză anorganică şi organică sau din alte surse. În
condiţiile României se poate estima un aport anual cu precipitaţiile şi pulberile
atmosferice de 6 - 12 kg N/ha, 0,1 - 1,5 kg P 2O5/ha şi 0,5 - 15 kg K/ha, variabil cu
distanţa faţă de sursa emitentă şi cu condiţiile meteorologice.
In jurul platformelor de furajare şi odihnă a animalelor, dispuse in afara
grajdurilor, precum şi in jurul platformelor de stocare a gunoiului de grajd, este
obligatoriu sa fie realizate şanturi şi rigole betonate de scurgere a apelor pluviale care
vor fi colectate in bazinele de stocare a efluenţilor.

87
 Bazinele de stocare a efluenţilor trebuie să aibă capacităţi suficiente incât să
asigure şi stocarea apelor pluviale in cazul unor căderi abundente de precipitatii, care
depăşesc media anuală.
Este o practică greşită depozitarea îngrăşămintelor chimice direct in câmp sau
la marginea parcelei, chiar si pentru perioade scurte de timp, deoarece pot fi surprinse
de ploi puternice care vor provoca spalarea acestora şi deci o poluare a solului si
apelor.
Cei care cresc animale in gospodariile proprii, vor depozita gunoiul de grajd
pe platforme special amenajate, iar dejectiile lichide se vor stoca in bazine cu
capacitati adecvate.

BIBLIOGRAFIE

...SAPG ( Scottish Agricultural Pollution Group), 2005, ’’Prevention of Environmental Pollution

from Agricultural Activity. Dos and DON’Ts Guide’’. Code of Good Practice, Edinburg, EH3
9AZ.

...Scottish Executive, 2005, ’’Prevention Environmental Pollution from Agricultural Activity.

Code of Good Practice’’.Edinburg, Astron B34017 01/05.

...’’Code of Good Agricultural Practice for Lithuania’’.2000.

... ’’Code of Good Agricultural Practice for Latvia’’.1999., Editors: P.Busmanis, V. Jansons,
Latvia Universitz of Agriculture.

...’’ Codul de Bune Practici Agricole ’’, România, Bucureşti ,2003, Editura EXPERT.

7. Utilizarea eficientă a metodelor de protecţia plantelor

Protecţia plantelor este ştiinţa care se ocupă cu studiul agentilor de daunare

(fitopatogeni - inclusiv virusuri, artropode fitofage, buruieni, rozatoare etc) în scopul
stabilirii de măsuri eficiente de combatere a pagubelor / pierderilor economice
produse de aceştia. Se consideră ca circa o treime din recolta potentiala este distrusa
(“dijmuita”) de organismele daunatoare, deci protectia plantelor, ca disciplina
biologica aplicata, contribuie la cresterea productiilor culturilor agricole şi la
îmbunatatirea calitatii recoltei.
Din motivele prezentate mai sus combaterea dăunatorilor este imperios
necesară pentru cultura plantelor, proceduri de protectie a plantelor (şi inclusiv a
recoltei stocate) împotriva organismelor daunatoare fiind o componenta majora a
tuturor ghidurilor de buna practica agricola.
Combaterea daunatorilor culturilor agricole se realizeaza prin mai multe
metode: chimice (cu utilizarea de pesticide), biologice (prin utilizare de organisme
antagoniste si de produse naturale), genetice (prin ameliorarea rezistentiei plantelor la
organismele daunatoare), agrotehnice (prin lucrari ale solului, inclusiv prasitul
buruienilor) si fizico-mecanice (dezinfectari termice ale semintelor, chirurgie
vegetala, descuscutarea semintei etc.)
In cele ce urmeaza termenii folositi sunt definiti dupa cum urmeaza.
Produse de protecţia plantelor. Sunt produsele folosite pentru combaterea
agentilor de daunare. Se clasifică ca produse chimice (pesticide) şi produse biologice
(biopreparate).

88
 Pesticidele sunt mijloace chimice de protectia plantelor, obtinute prin
formularea si conditionarea unui (unor) ingredint(e) biologic active. Cu foarte putine
exceptii (ca de ex. regulatorii de crestere vegetala, folositi pentru controlul cresterii
plantelor, sau produsele care actioneaza prin activarea rezistentei manisfestate
sistemic în plante, si care sunt un fel de “vaccinuri” pentru plante) ingredientele active
biologic ale pesticidelor sunt ingrediente toxice. Acestea toxicitate de fapt impune
existenta unui cod al unei bune practici de (distributie si) utilizare a pesticidelor, cod
care este elaborat inclusiv la nivel international (de catre FAO). In categoria
pesticidelor sunt incluse si urmatoarele categorii de substante: regulatorii de crestere,
defoliantii, desicantii, activatorii rezistentei manifestate sistemic, substantele de
curatire ale legumelor si fructelor, substantele aplicate pentru a preveni caderea
fructelor, ca si substantele aplicate înainte sau dupa recoltare pentru combaterea
daunatorilor care actioneaza în timpul depozitarii si transportarii recoltei.
Biopreparatele sunt mijloace biologice realizate pe baza unor microoganisme
utile plantelor de cultură sau pe baza unor compusi naturali (extracte din plante,
denumite sugestiv în lb. engleza “botanicals”). Datorita caracterului lor biologic
biopreparatele au o actiune complexa asupra plantelor de cultura, termenul cel mai
corect nefiind cel de biopreparate folosite în protectia plantelor, ci cel de biopreparate
de uz agricol. Un exemplu devenit deja clasic, ilustrativ pentru aceastã actiune
complexã, este cel al biopreparatelor pe bazã de ciuperci antagoniste din genul
Trichoderma. Omologate ca biofungicide, o serie de biopreparate s-au dovedit a fi si
stimulatoare ale cresterii vegetale (se citeazã aici lucrarea Baker, R., 1988,
“Trichoderma spp. as plant-growth stimulants.” CRC Crit Rev. Biotechnol., 7, 97-
106), iar aceasta stimulare a cresterii plantelor s-a dovedit a fi datorata interventei
biofungicidului în nutritia plantelor.
Formularea este forma sub care un pesticid este comercializat si reprezinta o
combinatie de diversi compusi (solventi, surfactanti, cosurfactatni, muianti, adezivi,
agenti de suspensie, amelioratori de pentrare cuticulara etc.) al carei scop final este de
a face produsul utilizabil în mod eficace. Compusii folositi la conditionarea
pesticidelor sunt si ei poluanti chimic importanti (solventii organic, surfactantii care
sunt similari detergentilor în privinta poluarii apelor etc.), deci reprezinta un motiv
secundar pentru elaborarea unui cod al unei bune practici de (distributie si) utilizare a
pesticidelor.
Conditionarea. Continutul, eventualul ambalaj hidrosolubil, cu ambalajul
protector folosit pentru a distribui pesticidele la utilizatorul final de catre circuitele de
dsitributie en-gros si de detail.
Tehnologie de aplicare. Procesul fizic prin care pesticidele sunt aduse în
contact cu organismul tinta sau aduse acolo unde organsimul tinta va intra în contact
cu pesticidul. Aplicarea pesticidelor se face prin tratamente, care sunt fie tratamente
în vegetatie (stropiri cu diferite volume de lichid si cu mijloace terestre sau aeriene)
fie tratamente la samânţă (samânta în sens generic, adica orice organ al plantei
utilizat pentru înfiintarea unei culturi, deci inclusiv tuberculii de cartofi) fie tratemente
ale solului (aplciare pre-mergenta de erbicide, de exemplu).
Bunele practici agricole în materie de utilizare a pesticidelor (BPA).
Modalitati de utilizare a produselor omologate (cu drept de punere de piata) care sunt
oficial reomandate sau autorizate de autoritatile nationale competente în scopul unei
combateri eficeinte si sigure pentru om si mediu a agentilor de daunare. Aceste bune
practici trebuie sa includa mai multe nivele de utilizare a pesticidelor, care nu trebuie
sa depaseasca dozele cele mai ridicate autorizate sau care trebuie sa fie aplicate în asa
fel încât sa lase un reziduu cât mai mic cu putinta.

89
 Limita maxima de reziduuri. Concentratia maxima de reziduuri de pesticide
care sunt legal autorizate sau considerate ca acceptabile în unul sau mai multe produse
alimentare, un produs agricol sau un produs destinat folosirii în furajarea animalelor.
Pericol. Sursă potentială de daune pentru om sau mediu înconjurator.
Risc. Combinaţie a probabilitatii de incidentă a unei daune şi gravitatea acestei
daune.
Utilizator. Orice persoana expusa produsului, inclusiv utilizatori profesionişti
sau neprofesionişti (amatori) şi alte persoane, in general, expuse în alt context decat
cel al strict al utilizării produselor sau metodelor de protectia plantelor (de exemplu
în cazul trnasportului sau al manipulării în vederea depozitării).
Utilizare prevazuta. Utilizarea unui produs de protectia plantelor sau a unei
metode de protectia plantelor în conformitate cu prevederile legale si cu informaţiile
oferite de furnizor/
Utilizare incorectă in limite acceptabile, predictibilă. Utilizarea unui produs
de protectia plantelor sau a unei metode de protectia plantelor in alt mod decat cel
reglementat legal si indicat de furnizor, dar care poate rezulta dintr-un comportament
uman uşor de prevazut.
Protectia plantelor este una din activitatile agricole care prezinta un
risc important pentru mentinere terenului în bune conditii pentru agricultura
si mediu. Riscul major deriva în primul rând din utilizarea pesticidelor. Din
acest motiv legislatia europeana in domeniul agriculturii are, printre alte
scopuri, si pe acela de limitare a folosirii produselor chimice de protectia
plantelor (pesticide) si de încurajare a dezvoltării si utilizãrii de produse şi
metode cu actiune predominant ecologica pentru atingerea obiectivelor
agriculturii durabile (se citeazã aici documentul programatic COM (1999) 22
“Directions towards sustainable agriculture”)
Peste 50% din teritoriul european este folosit pentru agricultură, deci
realizarea unei agriculturii durabile este o parte esentiala a procesului de dezvoltare
durabila (sustainable development), iar dezvoltarea durabilã constituie obiectivul
major al tuturor strategiilor elaborate pe plan mondial, inclusiv în al celor elaborate în
România (pe termen mediu, de dezvoltare regionalã, pentru zone defavorizate etc).
Desi aparent în consonanta cu denumirea de “durabila” si cu termenul englez
“sustainable” interpretarea jurnalistica de “dezvoltare sustinuta” nu corespunde cu
ceea ce se întelege în mod uzual prin dezvoltare durabila. Definita de Comisia
Burtland, dezvoltarea durabila, este “dezvoltarea care corespunde necesitatilor
prezentului fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a le satisface pe ale
lor” (definitie conform glosarului la Legea nr. 137/1995 privind protectia mediului,
lege republicatã în Monitorul Oficial nr. 70 din 17 februarie 2000).
O componenta de baza a dezvoltarii durabile este utilizarea durabila a
resurselor, respectiv “folosirea resurselor regenerabile într-un mod si o ratã care sã nu
conduca la declinul pe termen lung al acestora, mentinând potentialul lor in acord cu
necesitatile si aspiratiile prezente si viitoare” (conform glosarului mai sus citat).
Metodele de protectia plantelor cele mai larg cunoscute si utilizate si cu
un grad ridicat de utilizare a resurselor sunt metodele agrotehnice (si în
primul rând rotatia culturilor) care vor fi pe larg prezentate în continuare.

7.1 Rotatia culturilor

90
 Rotatia culturilor este o practica agricola cunoscuta din cele mai vechi
timpuri si a aparut ca o necesitate in dezvoltarea agriculturii. Importanta
rotatiei culturilor pentru conservarea terenurilor consta in contributia
esentiala la mentinerea si sporirea fertilitatii solurilor de pe terenurile
utilizate în agricultura (sau altfel spus a capacitatii de productie vegetala a
terenurilor) cu ajutorul chiar al plantelor cultivate pe teren.
Prin sol se înţelege stratul superficial afânat al litosferei, care (îndelung şi
continuu transformat prin acţiunea formaţiilor vegetale succesive, a agenţilor
atmosferici şi a altor factori naturali specifici mediului geografic din care face parte) a
acumulat treptat caracteristicile specifice fertilităţii, fiind astfel capabil să întreţină
viaţa plantelor superioare. Stratul organo-mineral de sol este afânat, mărunţit, foarte
poros, permiţând: dezvoltarea plantelor datorită: (i) difuziei nerestricţionate gazelor şi
schimbul de gaze cu atmosfera; şi (ii) retinerii şi acumulării apei şi a elementelor
nutritive în cantităţi însemnate în paralel cu disponibilizarea lor continuă prin procese
microbiene şi de schimb ionic. Prin aceste caracteristici un sol bine format posedă
condiţiile care asigură fundamentala lui capacitate potenţială – fertilitatea naturală.
Rolul esenţial în fertilitatea naturală a solurilor este dat de materia
(impropriu denumita şi substanţă) organică din sol. Materia organică din sol este
formată practic din două componente majore: humusul (care rezultă din material
organic, în special vegetal, în curs de descompunere şi este alcătuit mai ales din
polifenili de tipul acizi humici, fulvici şi humici, formaţi prin complexarea produşilor
de degradare oxidativă ai ligninei cu aminozaharurile formate prin metabolismul
structurilor parietale ale microorganismelor din sol) şi glomalina, o glicoproteină
complexă, hidrofobă, înalt rezistentă la biodegradare, cu caracteristici adezive,
rizodepusă în sol de plantele active fotosintetic(prin exsudatele radiculare, şi în
special prin exsudatele radiculare ale simbiozelor plantelor cu ciupercile
producătoare de micorize / ciuperci AM).
Rotatia permite folosirea ştiinţiifică diferentiată a categoriilor de terenuri
dintr-o exploataţie agricola, asigurând mentinerea si sporirea fertilitatii naturale a
solurilor (conditie esentiala pentru folosirea în agricultura sau pentru fundamentalul
rol al terenurilor într-un ecosistem). Rotatia culturilor are si o importanta componeta
economică pentru că favorizează planificarea anticipată a celor mai bune practici
agricole: sistemul de lucrare a solului, aplicarea îngrasamintelor / amelioratorilor de
sol, protecţia plantelor împotriva agenţilor de dăunare (inclusiv a buruienilor),
recoltarea si depozitarea productiei (inclusiv protectia culturii depozitate). Rotaţia
culturilor contribuie substantial la rezolvarea atât a problemelor agrotehnice, cât şi a
celor economice şi organizatorice, rezultând în final mărirea producţiei şi a
productivităţii muncii la toate plantele cultivate.
Datorita interactiunile benefice dintre masurile agrofitotehnice aplicate şi
succesiunea culturilor rotatia culturilor este o conditie esenţială de sporire a producţiei
şi menţinere a fertilităţii solului. In perspectivă, rotaţia culturilor constituie una din
măsurile agrotehnice de bază care contribuie la reducerea consumului de energie pe
unitatea de suprafaţă si produs. Un rol deosebit de important are rotatia culturilor ca
masura eficienta de protectie a mediului si de conservare / mentinere a solului. Rotatia
culturilor ramane masura agrotehnica de cea mai mare importanta in rationalizarea
consumului de combustibili, îngrasaminte, produse de protectia plantelor (pesticide si
biopreparate), apa de irigat si alte mijloace / input-uri necesare procesului de
productie.

91
 In coninuare vor fi prezentate pe scurt câteva caracteristici (din punct de
vedere al conservării terenurilor si al eficientizării protectie plantelor ale urmatoarelor
grupe de plante:
Leguminoasele anuale au un rol important în ameliorarea terenurilor fiindcă
îmbogatesc solul in azot fixat biologic (datorita simbiozelor fixatore de azot pe care le
formează). Leguminoasele anulae elibereaza terenul devreme si deci acesta poate fi
pregatit din timp pentru semănaturile de toamna. Sunt cuprinse in aceasta grupa:
mazarea, fasolea, soia, lintea, nautul, lupinul, bobul, mazarichea, latirul şi fasolita. Se
cultiva dupa cereale paioase si dupa prasitoare. Sunt foarte bune premergatoare pentru
cereale paioase de toamna si mai ales pentru grâu. Reduc rezerva de agenti de dăunare
si favorizează dezvoltarea în culturile ulterioare a unor plante viguroase, cu un sistem
propriu de apărare împotriva atacului de boli şi dăunători bine dezvoltat.
Prasitoarele  au si ele un rol ameliorator al solurilor prin: (i) arătura adâncă
(dacă aceasta se aplică conform bunelor practici agricole, şi mai ales pe curba de nivel
în zonele deluroase) care stimuleaza compexarea oxidativă a humusului si (ii) prin
nivelul ridicat al rizodepunerii de glomalina prin exsudatele radiculare (prăsitoarele, şi
în special proumbul şi sorgul, fiind plante foarte eficiente din puct de vedere
fotosintetic). Prasitoarele au un efect benefic si asupra culturilor succesive, mai ales
prin efectul praşilelor (care elimină o mare parte din rezerva biologică de agenti de
dăunare, şi în specila buruieni). Acelaşi praşile au si tendinţa de a favoriza dezvoltarea
populatiilor de buruieni cu organe subterane puternice (ca de ex. Sorghum halepense
= costrei) care sunt apoi foarte dificil de combătut, necesitând erbicide cu translocare
sistemică prin floem. Prăşitoarele se pot cultiva după leguminoase perene si indeosebi
dupa cereale paioase.
Cerealele paioase au efecte mai complexe asupra materiei organice din sol.
Prezintă o rizodepunere semnificativă, favorizând dezvoltarea materiei organice a
solului formate de plantele active fotosintetic, dar tind să nu contribuie la refacerea
humusului pentru ca resturile vegetale sunt de obicei preluate dsi folosite în
zootehnie, industria locala sau cultivarea ciupercilor lignocelulozice. Este
recomandabilă folosirea de îngrăşăminte organice / amelioratori de sol la aceste
culturi la care toata recolta se preia de pe câmp si are utilizari care o scot din circutul
local al materiei organice. Cerealele păioase favorizează apariţia unor buruieni
problema (ca de ex. Avena fatua = orz sălbatic) care necesită erbicide recente pentru
combatere (ca de ex. sulfonil-ureice). Cerealele de toamna cer premergătoare timpurii,
au nevoie de apa în sol pentru germinaţie si de mult azot pentru creştere şi dezvoltare.
Ele elibereaza devreme terenul şi sunt premergătoare bune din acest punct de vedere.
Cele mai bune productii se obtin daca au fost semanate dupa leguminoase anuale.
Cerealele de primavara se cultiva adesea dupa prasitoare, dar reuşesc si dupa cereale
de toamna.
Plantele tehnice se cultiva dupa cereale paioase si plante prasitoare, sunt bune
premergatoare pentru culturi de primavara. Unele plante tehnice din familia Brassicae
(rapiţa colza, mustarul) reduc populatia de agenti de dăunare (microorganisme
fitopatogene din sol, insecte dăunătoare) datorită glucozinolaţilor produşi în cantitate
mare, iar extinderea acestor culturi pentru producerea de biocombustibili (biodiesel)
va favoriza noi scheme de rotaţia culturilor în care efectul lor benefic pentru protecţia
culturilor succesive va fi pus mai bine în evidenţă. Totuşi aceste plante au şi un efect
dăunător asupra materiei organice din sol, aceste plante având o translocare redusă a
carbonului fotosintetizat în exsudate radiculare (inclusiv datorita faptului că nu
formează simbioze cu ciupercile producătoare de micorize)

92
 Leguminoasele perene se cultiva de obicei dupa prăsitoare şi cereale păioase.
In aceasta grupa se incadreaza lucerna, trifoiul, spaceta si ghizdeiul. Au un rol
important în ameliorarea terenurilor fiindcă îmbogatesc solul in azot fixat biologic
(datorita simbiozelor fixatore de azot pe care le formează). Când se cultivă în amestec
cu graminee perene (borceaguri) au un rol benefic şi asupra materiei organice formata
din exsudatele radiculare ale plantelor active fotosintetic. Din punct de vedere al
protecţie culturilor succesive au multiple efecte benefice rezultate din reducerea
rezerva biologice de agenţi de dăunare şi din creşterea nivelului populaţiilor de
organsime utile protecţiei plantelor (PGPR – Plant Growth Promoting Rhizobacteria =
rizobacterii favorizante ale creşterii plantelor; entomopatogeni; antagonişti ai
fitopatogenilor, insecte prădătoare si parazitoide).
Rotaţia culturilor influenţează direct protecţia plantelor. Diferitele practici
agricole asociate rotaţiei culturilor agricole influentează rezerva de agenţi de dăunare
– de ex. la cereale arătura de toamnă influenţează direct nivelul atacului la ploşniţele,
afidele si cărăbuşeii cerealelor sau a fitopatogenilor ce se instalează pe organele verzi.
Influenţa culturilor premergătaore în cadrul rotaţiei şi a amplasarii culturilor in
cadrul asolamentelor este de regulă, pozitivă pentru că monocultura favorizează
speciile de organisme dăunătoare specializate. Totuşi, uneori în monocultura de lungă
durată se constată o reducere a nivelului de atac al acestei specii, reducere datorată
dezvoltării entomofagilor, antagoniştilor sau hiperparaziţilor specifici.
Rotatia culturilor este numai una din măsurile agrotehnice. Între diferitele
metode de combatere şi cele agrotehnice există numeroase interactiuni, multe încă
ecunoscute. Toate acestea vor fi discutate pe larg în capitolul care urmează.

7.2 Protecţia integrată a culturilor

Protecţia integrată este o asociere de metode si mijloace chimice, fizice,

biologice în combinaţie cu metodele agrotehnice (obligatoriu compatibile) aplicate
armonios în cadrul ecosistemelor agricole. Lucrările de protecţia plantelor sunt
executate în funcţie de PED (pragul economic de dăunare) pentru diminuarea la
maximum a numărului de intervenţii fitosanitare şi pentru favorizarea factorilor
naturali de combatere care reglează / limitează populaţiile agenţilor de dăunare.
Având la bază elementele de concepţie ale lui Roberts, alături de noile cunoştinţe
acumulate, T. Baicu, în 1988, a stabilit zece principii de bază ale protecţiei integrate /
sistemlro de protecţie integrată, care sunt valabile şi astăzi, şi care au un rol improtant
în conservarea terenurilor.
1. Unitatea pe care se aplică combaretea integrată o constituie agrosistemul
Culturile agricole sunt distribuite în toate zonele agropedoclimatice, în funcţie de
condiţiile ecologice, determinând areale mărginite de condiţiile de favorabilitate.
Suprafeţele ocupate de o singură cultură pot acoperi mii de hectare, depinzând de
complexitatea sistemelor agricole, tipurile de relaţii din agrocenoze, unde un rol
important îl au factorii ecologici, abiotici şi biotici.
2. Speciile dăunătoare pentru culturile agricole nu trebuie eliminate ci trebuie
menţinute la un nivel scăzut.
Este necesar să se reconsidere într-un mod radical importanţa diferitelor specii
dăunătoare şi/sau patogene. Mai precis, trebuie cunoscută importanţa economică a
fiecărei specii şi nivelul de pierderi care ar putea fi produs. Datele ecologice şi
economice au arătat că majoritatea speciilor recunoscute ca dăunătoare nu trebuie
tratate. Într-o cultură agricolă se pot întâlni următoarele categorii de specii:specii

93
dăunătoare principale; specii dăunătoare secundare; specii dăunătoare migratoare;
specii indiferente.
3. Factorii naturali trebuie utilizaţi mai intens pentru a regla densităţile populaţiilor
de organisme dăunătoare .
Factorii ecologici abiotici climatici: temperatura, umiditatea, lumina, ploaia;
factorii edafici, factorii chimici şi factorii biotici: relaţiile intraspecifice şi
interspecifice pot influenţa considerabil evoluţia populaţiilor de organisme
dăunătoare. Fiecare factor abiotic are un prag inferior şi un prag superior de
temperatură, umiditate etc. care, odată depăşit, opreşte multiplicarea.
4. Tehnologiile de cultură moderne pot produce efecte neaşteptate.
Evoluţia agriculturii moderne este stâns legată de schimbările în modul tradiţional
de lucru. Rezistenţa soiurilor faţă de bolile principale şi mai ales faţă de dăunători este
încă slabă. Sunt şi situaţii când o varietate cunoscută ca rezistentă devine sensibilă
după un număr de ani, din cauza apariţiei de noi rase ale patogenilor.
5. SPI trebuie să se bazeze pe îmbinarea armonioasă a metodelor de combatere.
Complexele de măsuri de combatere sunt utilizate împotriva organismelor
dăunătoare principale şi secundare. În acelaşi timp, măsurile aplicate trebuie să
protejeze cât mai multe organisme utile. Uneori se consideră că îmbinarea metodelor
înseamnă acelaşi lucru cu Protecţia integrată. În realitate, îmbinarea mijloacelor şi
metodelor reprezintă numai o parte a combaterii integrate, dar o parte esenţială.
6. SPI trebuie să conţină mijloace specifice de reglare a tratamentelor.
În primul rând trebuie să fie înlocuite multe tratamente de tip profilactic, făcute
după calendarul de stropiri sau tratamentele de acoperire, cu tratamente de tip curativ.
PED este mijlocul cel mai important pentru reglarea tuturor tipurilor de intervenţii
fitosanitare şi este o noţiune proprie combaterii integrate care permite aplicarea
tratamentului numai când densităţile şi/sau gradul de atac pot/poate produce pierderi
justificate din punct de vedere economic, pierderi evaluate la 3-5% din recoltă, în
echivalenţă cu costul tratamentului fitosanitar. PED permite să se localizeze
tratamentul numai acolo unde limitele de atac sunt depăşite şi variază în funcţie de
soi, categorie biologică, stadiul de dezvoltare al plantei, condiţiile pedoclimatice,
tehnologice etc. Dacă se iau în considerare toate acestea, în cultură se poate stabili o
“situaţie critică” ce impune intervenţia fitosanitară.
7. SPI trebuie să respecte cerinţele tehnologiilor moderne.
Un ansamblu de metode şi mijloacere de combatere structurat cu elemente
interdependente, ansamblu care se bazează şi pe factorii naturali de reglare a
densităţii populaţiilor de organisme dăunătoare, nu trebuie să depăşească PED. Din
punct de vedere al abordării sistemice, în cadrul combaterii integrate, se poate face
următoarea structurare: subsitemul proceselor tehnologice propriu-zise, care este
constituit din totalitatea lucrărilor de protecţia plantelor, alături de aparatele,
echipamentele, instalaţiile, maşinile de protecţia plantelor, rezistenţa soiurilor,
metodele de aplicare a mijloacelor chimice, biologice, fizice etc.; subsistemul de
control, de o mare impotanţă pentru obţinerea produselor agricole de calitate
superioară sau diminuarea efectelor de poluare şi care, în esenţă, se bazează pe
executarea corectă a lucrărilor; subsitemul de manipulare include procesele tehnice
de transport şi de păstrare a produselor fitofarmaceutice, alături de maşinile specifice
acestor procese, care pot fi considerate tot maşini de protecţia plantelor. Într-o
anumită măsură, în acest sistem, se poate introduce şi obţinerea produselor biologice
în unităţile comerciale; suprasitemul de conducere sau organizatoric asigură
aplicarea corectă, în timp şi spaţiu, a diferitelor lucrări, în funcţie de secvenţa verigilor

94
 tehnologice, în funcţie de PED cât şi în funcţie de ciclurile biologice ale plantei şi
speciilor dăunătoare.
8. SPI trebuie să respecte cerinţele toxicologice, energetice, economice şi de protecţie
ecologică.
Din punct de vedere toxicologic, produsele foarte toxice din grupa roşie şi cele
toxice din grupa verde (produsele cu toxicitate acută sub 100 mg/kg) trebuie eliminate
treptat din sortimentul de pesticide. Produsele cu efecte secundare periculoase
(acţiune cancerigenă, embriotoxică), cele foarte persistente sau care lasă reziduuri
mari în recoltă trebuie, de asemenea, să fie excluse din SPI.
9. Sistemele de combatere integrată trebuie incluse în tehnologia de cultură.
În evoluţia lor, modelele tehnologiilor de cultură intensive, superintensive sau
cele agricole de tip industrial (în care se utilizează maşini agricole de mare
productivitate, noi metode agrotehnice, soiuri de mare productivitate şi, mai ales,
mijloace chimice de combatere, modele care, prin conţinutul lor, se apropiau de
producţia de tip industrial) au început să fie abandonate în favoarea modelelor
agriculturii durabile, agriculturii ecologice, agriculturii de precizie etc..
10. Elaborarea SPI trebuie să se bazeze pe o abordare interdisciplinară, sistemică şi
pe modelare matematică.
Abordarea interdisciplinară este dictată de complexitatea agrosistemului , mai
ales de marea varietate a agenţilor de dăunare (virusuri fitopatogene, bacterii, ciuperci
fitopatogene, nematozi, acarieni, insecte, rozătoare, buruieni etc.), dar şi de
complexitatea metodelor şi felul mijloacelor de combatere. Trebuie, deci, utilizate
rezultate obţinute în cadrul cercetărilor de biologie, fizică, chimie, ecologie,
sistematică, agronomie, fiziologie, fitopatologie, entomologie, herbologie.
După o parcurgere, chiar sumară, a regulilor de bază pentru elaborarea sistemelor
de protecţie integrată putem observa că elementele de fond sunt criteriile economice
şi criteriile ecologice. (criteriile ecologice fiind în final criterii economice, pentru că
în prezent este evident că riscul de mediu este un criteriu economic, conform
definitiilor anterior prezentate – riscol-pericol-daună)
In cele ce urmează vor fi prezentate pe scurt rolul diferitelor metode si
mijloace în cadrul sistemelor de protecţie integrată.
La modul general metodele agrotehnice au un rol deosebit în reducerea
pagubelor făcute de agenţii de dăunare – dar numai atunci când aceste metode
agrotehnice atunci sunt utilizate conform bunelor practic agricole (tab.1).
Tab.1. Câteva metode agrotehnice cu efecte de combatere ridicate
Masura agrotehnică Cultura Organisme dăunătoare Obs.
Fitopatogeni şi dăunători
Majoritatea
Rotaţia diferiţi mai ales cei Efecte de durată
culturilor
specializaţi
Eficacitatea depinde de
Majoritatea
Alegerea terenului Diferite specii de rozatoare particularitatile speciei
culturilor
dăunătoare
Muştele cerealelor, afide,
Epoca optimă de Foarte eficace la cele de
Cereale piticirea galbenă a orzului şi
semănat toamnă
grâului, etc.
Sămânţa şi Fasole,
Viroze, bacterioze, unele Se poate renunţa la
materialul de castraveţi,
micoze şi insecte unele tratamente
plantat sănătoase cartofi etc.
Sfredelitorul porumbului
Arătura Porumb -
(Ostrinia nubilalis Hbn.)

95
Combaterea Varza şi alte Purecii de pământ (Phylotreta
-
buruienilor gazde legume spp.), afide etc.
Cărăbuşei (Anisoplia spp.),
Irigare Cereale gândacul pământiu mare Specii de zone aride
(Pedinius femoralis L.)
Hernia verzei
Schimbarea pH –
Varza (Plasmodiophora brassicae -
ului
Woron.)

7.3 Aplicarea de îngrăşăminte

Aplicarea îngrăşămintelor minerale sau organice este o alta practica agricolă cu

infleunte directe asupra protecţiei plantelor. Prin nivelul alocării elementelor nutritive
se poate limita atacul unor fitopatogeni sau altor organisme dăunătoare. Influenţa
fertilizării se datorează:
 acţiunii directe a îngrăşămintelor minerale asupra organismelor dăunătoare;
 acţiunii asupra mecanismelor enzimatice ale acestor organisme;
 asupra influenţei indirecte prin schimbarea biochimiei sucului celular la planta
gazdă;
 dezvoltării corepsunzătoare a sistemului de apărare din plantă,
 creşterii ritmului de dezvoltare a elementelor structurale ale ţesuturilor;
 schimbarii epocii de maturare;
 schimbării proceselor de diferenţiere etc.
Interacţiunea dintre metodele agrotehnice şi metodele de protectia plantelor
este exemplificată în tab. 2.
Tab. 2. Interacţiunea dintre metodele agrotehnice şi de combatere cu organismele
dăunătoare
Organisme
Metode agrotehnice Alte metode Cultura Interacţiunea
dăunătoare
Irigarea prin Combatere
Mazăre Afide Creşte eficacitatea
aspersiune chimică
Combatere
Rotaţia Grâu Pătarea în ochi Combatere chimică
chimică
Aplicarea de
Rezistenţa Grâu şi
îngraşăminte cu N Boli foliare Creşte atacul
soiului orz
(neechilibrat)
Rezistenţa Muştele
Cereale Reducerea atacului
soiurilor cerealelor
Epoca de semănat Tratarea Organisme
Cereale Reducerea atacului
seminţelor dăunătoare
Combaterea
Boli şi dăunători Scăderea atacului
chimică Culturi de
Igiena culturală ai aparatului
Combaterea sera
foliar şi ai tulpinii Scăderea atacului
biologică
Structura corectă a Combaterea Porumb si Afide Entomofagii de pe
culturilor naturală alte leguminoase dupa
(biologica) culturi recoltare trec pe porumb
târzii

96
 Entomofagii de pe
Combaterea
cereale păioase, dupa
naturală Piersic Afide
recoltare trec pe piersic
(biologica)
si alte culturi
Se păstrează mai bine
Combaterea Purecii de
Arătura adănca Sfeclă parazitul Perilitus
naturală pămant
bicolor Wesm.
Buha Creşte eficacitatea. La
Tratamente Culturi de semănăturilor densitati mari (80-200
chimice toamnă (Scotia segetum ex.m²) este singura
Schiff.) metodă eficace
Omida de stepa
Tratamente Diferite
Lucrarea cu (Laxostege Creşte eficacitatea
chimice culturi
cultivatorul înainte sticticalis L.)
de semănat La densităţi de peste 15
Tratamente
Porumb Viermi sârma ex.m² eficacitatea foarte
chimice
bună
Buha verzei
Tratamente
Sfeclă (Mamestra Creşte eficacitatea
chimice
brassicae L.)
Introducerea în
structura culturilor Diferite alte Toate Creşterea eficacitaţii,
Diferiţi dăunători
de plante furajere şi metode culturile limitarea tratamentelor
melifere

7.4 Rezistenţa soiurilor

Deşi prezintă o importanţă deosebită în protecţia plantelor de multe ori
caracteristica de rezistentă a soiurilor la organismele dăunătoare a fost trecută cu
vederea, realizarea stării fitosanitare a culturilor axându-se în principal pe măsuri
preventive sau, mai cu seamă, pe cele curative de combatere. Se cunosc multe
exemple când prin inducerea unor soiuri rezistente (activitate nepoluantă pentru
mediu) au fost eliminate lucrările obişnuite de combatere cum ar fi cazul: râiei negre a
cartofului, manei florii-soarelui, pătării brune a tomatelor, virusul mozaicului
tutunului, filoxerei viţei de vie etc.. In fond echilibrul dinamic într-un ecosistem /
agrosistem se bazează pe complementaritatea genelor organismelor plasate în diferite
nişe ecologice. In timp se înregistrează o readaptare a materialului genetic al
organismelor dăunătoare dar şi al plantelor atacate în ceea ce priveşte sistemul gene
pentru virulenţă / avirulenţă – gene de rezistenţă sau sensibilitate, motiv pentru care
procesul de ameliorare în această direcţie este unul continuu.
In cazul în care genele implicate în procesul de rezistenţă sunt numeroase
caracterele de rezistenţă tind să devină cantitative, caz în care exprimarea fenotipică
este puternic influenţată de comdiţiile de mediu, respectiv de agrotehnica aplicată
culturii (inclusiv de celelalte componente ale sistemului de protecţie integrată – tab.3)
şi de condiţiile climatice specifice.
Tab.3. Interactiunea rezistenţei soiurilor cu alte metode de combatere
Cultura Combatere Organismul dăunător Interacţiunea
Grâu Insecticide Musca suedeză Reducerea
(Oscinis frit L.) numărului de
tratamente

97
 Fungicide Făinare (Erysiphe graminis f. sp. tritici Creşterea
(mancozeb, metil March.) şi alte boli eficacităţii
tiofanat)
Orz, sorg Combaterea naturală Păduchele verde (Schizaphis graminis Reducerea
(Lysiphlebus Rond.) pagubelor
testaceipes Cres.)
Orz Fungicide Pătarea brună a frunzelor Reducerea
(mancozeb) (Helminthosporium sativum Pam., King & numărului de
Bakke) tratamente
Cereale Aplicarea CCC Musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.), Creşte
viespea grâului (Cephus pygmaeus L.), rezistenţa la
viepea mică a paiului (Trachelus tabidus F.) atac
Porumb Chimică Heliothis zea Boddie Reducerea
dozei
Insecticide Sfredelitorul (Ostrinia nubilalis Hbn.) Creşte
(carbofuran) eficacitatea
Sfecla Aficide Yellows virus – Myzus persicae Creşte
eficacitatea
Cartof Fungicide Mana (Phytophthora infenstans (Mont.) de Reducerea
Bary.) numărului de
tratamente
Insecticide Gândacul din Colorado (Leptinotarsa Reducerea
decemlineata Say.) numărului de
tratamente
Biologică Diferite insecte Sinergism
Soia Agrotehnică (benzi Ceratoma trifurcata Renuntarea la
capcană cu soi tratamente pe
sensibil) restul
suprafeţei
Lucerna Insecticide Curculionidae diferite Reducerea
numărului de
tratamente
Varză Insecticide Musca verzei (Delia brassicae Bché) Reducerea
numărului de
tratamente
Morcov Insecticide Musca morcovului (Psila rosae F.) Creşte
eficacitatea

In ultima vreme s-a făcut apel la gene de rezistenţă nespecifice genomului

plantelor de cultură faţă de atacul unor organisme dăunătoare şi s-au realizat aşa-
numitele organisme modificate genetic (GMO/OMG). Rezultatele, în multe cazuri au
fost de-a dreptul spectaculoase, motiv pentru care, în funcţie de cadrul legal
determiant de acceptanţa publică şi specific ţării unde se (nu se) cultivă speciile
modificate genetic această măsură poate fi benefică (sau nu).
In ţara noastră au fost descoperite linii de grâu de toamnă rezistente la Cephus
pygmaeus L., unii hibrizi de porumb toleranţi sau chiar cu oarecare rezistenţă faţă de
Ostrinia nubilalis Hb., linii şi soiuri de sorg rezistente la Schizaphis graminum Rond.,
etc.

98
 Succese remarcabile s-au înregistrat în direcţia obţinerii de soiuri de grâu
rezistente la rugini, la cartofi şi tomate rezistente la viroze, la măr cu rezistenţă faţă de
rapăn, etc..
Sistemele de combatere integrată (SPI) sunt elaborate pentru soiurile sau
hibrizii deja omologate (respectiv omologaţi) care au caracteristicile de productivitate
şi calitate verificate iar în cazul în care plantele de cultură sunt mai sensibile este
firesc ca aplicarea tratamentelor sau a altor lucrări de protecţia plantelor să aibe o
eficacitate mai scăzute.

7.5 Carantina fitosanitară internă şi externă, elementele de igienă culturală

In general, în protecţia plantelor organismele dăunătoare nu se combat în
totalitate, operaţie care ar fi excepţional de costisitoare şi greu de realizat. Totuşi
pentru unele organisme dăunătoare a căror dezvoltare este rapidă, pe arii largi
producând adevate epifiţii sau epizootii se poate practica fenomenul de eradicare.
Pentru aceasta apelându-se la metodele şi mijloacele sectorului operativ de protecţie a
plantelor.
Urmărirea îndeaproape a focarelor în care apar astfel de organisme precum şi
împiedicarea extinderii pe arii largi a propagulelor acestora sunt elemente de carantină
fitosanitară. Acestea sunt susţinute de un cadru legal adecvat si sunt de competenta
admisntratiei guvernamentale (unităţile fitosantiere din compnenţa directiilor
agricole). Carantina fitosanitară apartine de sectorul operativ al structurilor
guvernamentale însă elementele de ingienă culturală asociate împiedicării extinderii
propagulelor agenţilor de dăunare de carantină intră în structura protecţiei integrate.

7.6 Prognoza şi avertizarea tratamentelor

Prognozarea apariţiei atacului unui anumit organism dăunător sau grupe de
organisme dăunătoare şi emiterea ulterioară a avertizărilor pentru efectuarea unei
intervenţii de protecţie a plantelor prezintă mare însemnătate pentru desfaşurarea
corectă în timp şi spaţiu a activităţilor de combatere. Este bine de ştiut din timp ce
organisme dăunătoare există într-o zonă pentru culturile agricole aflate în vegetaţie
precum şi potenţiale niveluri de atac pentru a cunoaşte ce spectru de mijloace de
combatere trebuie folosit, ce sistemă de maşini trebuie utilizată pentru aplicarea
acestora şi momentele optime de intervenţie pentru ca pagubele să fie cât mai mici,
intervenţiile cât mai puţine, efectele economice să fie maxime iar cele ecologice să fie
minime.

7.7 Managementul produselor pentru protecţia plantelor

Utilizarea eficienta a metodelor de protectia plantelor implica
selectarea metodei optime si reducerea la minimum a utilizarii produselor
eptnru protecţia plantelor, respectiv a pesticidelor.
In fig. 1 sunt ilustrate principalele cerinţe de bază în selectarea
pesticidelor optime de aplicat în conformtiate cu principiile bunei practici
agricole si a mentinerii terenului în bune condiţii pentru agricultura si mediu.

99
 Eficacitate:
acţiune biologică înaltă şi sigură
selectivitate înaltă
acţiune cu efect rapid
distribuţie ulterioară în plantă
durată optimă de acţiune
compatibilitate bună cu planta
efecte minime de inducere a rezistenţei

Nepericulos pentru Caracteristici

utilizator: economice:
 cantitate mică utilizată  raport redus cost /
 toxicitate acută scăzută performanţă
 toxicitate scăzută la  favorabil pentru
expunerea de durată PRODUS DE utilizator
(cronică) PROTECTIA  posibilitatea
 ambalare sigură PLANTELOR utilizării în schemele
 proprietăţi bune de OPTIM integrate
preparare  spectru larg de
 utilizare fără probleme utilizare
 stabilitate mare la  caracteristici noi ale
depozitare produsului
 capacitate de
concurenţă
 brevetabilitate
Caracteristici ecologice:
 toxicitate redusă faţă de organismele folositoare
 descompunere bună in mediu
 mobilitate redusă în sol
 fără reziduuri importante in alimente şi furaje
Fig. 1 Cerinţe de bază utilizate pentru selectarea produselor fitofarmaceutice

Utilizarea produselor în protectia plantelor este reglementata în România prin

lege. Punerea pe piata a produselor se face numai dupa omologarea lor de catre
Comisia Interministeriala de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar
(infiintata prin OG 4/1995). Potrivit Regulamentul de functionare al Comisiei
Interministeriale de Omologare a Produselor de uz Fitosanitar, regulament aprobat
prin OM MAA 8343/1995, OM MS 718/95 si OM MPAMI 444/95, pentru realizarea
unui produs fitosanitar nou este nevoie de parcurgerea urmatoarelor etape:
- obtinerea "Avizului de pilotare"
- obtinerea "Avizului de fabricatie"
- obtinerea "Avizului de mediu"
- obtinerea "Avizului sanitar"
- obtinerea datelor necesare pentru "Raportul biologic asupra eficacitatii"
- obtinerea "Buletinului de analiza fizico-chimica".
Pentru o substanta activa noua, neinregistrata in Romania, este obligatorie efectuarea
a cel putin 2 ani de teste de eficacitate biologica!
Procedura de omologare a produselor de uz fitosanitar (pesticide,
biopreparate) este în spiritul documentelor europene corespunzatoare (Directiva
Consiliului 91/414 EEC si Directiva Comisiei 93/71 EEC). Această procedura va fi

100
înlocuită din 2007 în conformitate cu prevederile Ordinului comun MAPDR
1017/2005, MS 1144/2005 si MMGA 1171 cu o procedură uniformă de evaluare şi
omologare a produselor de protecţia plantelor, procedura care tranpune în totalitate,
conform HG 1559/2004, prevederile directivelor europene în domeniu.
Obtinerea avizelor mentionate mai sus certifică eficacitatea produsului si
cuantifica riscurile pentru mediu si pentru sanatatea omului, stabilind în acelasi timp
si conditiile de utilizare necesare pentru un management corespunzator al riscurilor de
mediu si de sanatate.
Dupa punerea pe piata cadrul legislativ clasifica produsele utilizate în protectia
plantelor în doua categorii: produsele din grupa de toxicitate III si IV (slab toxice)
sunt comerializate si utilizate în mod liber, iar produsele din grupa I si II de
toxicitate (înalt toxice si foarte toxice) sunt utilizate numai de catre personal
specializat, autorizat de Autoritatile competente (inclusiv de catre Serviciul Arme,
Munitii si Substante toxice din cadrul IGP).
Utilizarea pesticidelor se face conform unor tehnologii recomandate, ne-
existând pânã în prezent un cod autohoton al bunelor practici de (distributie si)
utilizare a pesticidelor, dar fiind utilizat codul care este elaborat la nivel international
(de catre FAO).
Depozitarea pesticidelor se face în locuri special amenajate, prevazute cu
dispozitive:
(i) PSI (prevenire si stingerea incendiilor);
(ii) PM/TSM (Protectia Muncii/Tehnica Securitatii Muncii)
(iii) de masurare avizate metrologic (cântare, mensuri).
Prevederile legale impun ca depozitele de pesticide sa fie corespunzator
delimitate si marcate, cu asigurarea unei protectii fizice corespunzatoare.
Substantele din grupa I-a si a II-a de toxicitate se depoziteaza în încaperi
separate si conditii speciale, cu paza specializata si registru de evidenta conform
legii.
Depozitele de pesticide se autorizeaza în conformitate cu Legea Mediului
(Legea nr. 137/1995 privind protectia mediului, lege republicatã în Monitorul Oficial
nr. 70 din 17 februarie 2000) si cu prevederile Legii nr. 200/1998 privind sanatatea
publica. Autorizarea depozitelor de pesticide se face numai dupa realizarea unor studii
de impact asupra mediului, cu evidentierea riscurilor asupra componetelor de mediu si
a managementului acestor riscuri, si dupa completarea bilanturilor de mediu.
In organizarea depozitelor de pesticide trebuiesc respectate regulile de igiena
si santate publica, ca si prevederile specifice de protectia muncii. Depozitul de
pesticide trebuie sa fie prevazut cu flux de personal separat fizic de fluxul de
pesticide, cu facilitati corespunzatoare (dusuri si spalatoare cu apa calda, WC-uri cu
evacuare în canalizare separata, vestiar încalzit pentru schimbarea hainelor, zona
separata fizic pentru consumul alimentelor).
Manipularea pesticidelor se va face exclusiv cu haine de protectie si cu
echipamentul de protectie specficat prin normele de tehnica securitatii muncii (ca de
ex. masca în cazul produselor de gazare).
Pesticidele depozitate în conditii necorespunzatoare sunt periculoase pentru
mediu în general, si direct pentru sanatatea oamenilor. Depozitele de pesticide se
organizeaza exclusiv de catre utilizatorii de dimensiuni medii sau mari (exploatatii
agricole de peste 120 ha la ses si 90 ha în zonele de deal-munte, prestatorii de servicii
de protectia plantelor). Numai acestor utilizatori de pesticide li se permite existenta
unor stocuri mai mari pe o durata mai lunga. Micii utilizatori nu au dreptul sa-si
constituie rezerve semificative de pesticide, care sa depaseasca consumul estimat pe

101
perioada ciclului de vegetatie. Chiar si în cazul micilor utilizatori pesticidele trebuie
stocate în conditii corespunzatoare (ferite de caldura, lumina si umiditate excesive),
separat de alte materiale (si mai ales de furaje sau de alimente). Produsele lichide se
depoziteaza în încaperi cu temperaturi de min. 1°C si max. 25°C.
Nu este permisa încalzirea cu surse deschise (sobe, resouri electrice) a
depozitelor de pesticide. Instalatiile de curent electric din depozitele de pesticide
trebuie sa îndeplineasca normativele anti-Ex (explosion proof) pentru medii cu
soventi organic si pulberi si sa permita spalarea cu jet de apa sub presiune.
In toate cazurile pesticidele vor fi pastrate exclusiv în ambalajele lor
originale, pe rafturi sau pe paleti. Ambalajele mai grele de 20 kg vor fi manipulate
exclusiv cu dispozitive mecanice de manipulare (carucioare hidraulice,
motostivuitoare etc.).
Toti utilizatorii de pesticide care detin stocuri, indiferent de dimensiunile lor,
trebuie sa tina si sa completeze un registru de evidenta. In registru de evidenta al
pesticidelor vor fi incluse toate operatiile implicate de utilziarea pesticidelor, inclusiv
informatii despre data achizitionarii, data fabricatiei produsului, furnizorul de
pesticide si pretul de achizitonare. In cazul depozitelor de pesticide descarcarea de
gestiune a stocurilor de pesticide din grupa I-a si a II-a de toxicitate se va face numai
pe baza de proces-verbal contra-semnat de operatorii autorizati.
Stocurile de pesticide expirate se înregistreaza la Ministerul Apelor si
Mediului Inconjurator si la Ministerul Agriculturii, Alimentatie si Padurilor si se
distrug, pe cheltuiala celui care le detine, prin incinerare în instalatii speciale,
autorizate de Ministerul Apelor si Mediului. Descarcarea de gestiune se face pe baza
procesului-verbal de primire a pesticidelor expirate la unitatea care detine
incineratorul autorizat si a facturii de prestare de servicii de incinerare. Stocurile de
produse fitosanitare din categoria “produse organice persistente” (POP’s -
persistent organoproducts, cu exemplu caracteristic DDT), care continua sa existe
desi sunt interzise de peste 20 ani, sunt publicate de Ministerul Apelor si Mediului
într-o Carte Alba cu difuzare publica. Eliminarea acestor stocuri de deseuri
periculoase este necesar sa se realizeze prin implicarea tuturor celor implicati si/sau
afectati, inclusiv a comunitatilor locale.
Tratamentele chimice de combatere se aplică curativ sau preventiv, fie în
vegetatie, fie prin tratament la sãmânta, fie prin tratarea solului. Tratamentele
în vegetaţie sunt obligatoriu tratamente umede (sub forma de stropiri,
pulverizari sau aerosoli /ceata toxica, pulberile pentru prăfuit fiind profund
dăunătaore conservării / menţinerii terenurilor.
Stropirile se realizeaza cu ajutorul aparatelor de spate sau carosabile.
Pulverizarile se fac cu utilaje cu actionare penumatica. Aerosolii se obtin cu utilaje
speciale (generatoare de ceata). Diferentierea între tratamentele umede este data de
dimensiunile picaturilor, care descresc de la stropiri al aerosoli.
Tratamentele gazoase de fac în spatii închise, pentru dezinfectarea semintelor
sau tratarea spatiilor de depozitare.
Momelile toxice se folosesc petnru combaterea insectelor de sol (coropisnite),
mamiferelor daunatoare (soareci si sobolani), limacsilor, corvidelor etc.
Tratamentul la samânta se face fie pe cale umeda, fie pe cale uscata (dupa
tipul de produs) folosind masini speciale de tratat seminte.
Cele mai periculoase produse pentru mediu si pentru sanatatea omului sunt
pulberile de prafuit. In România nu mai exista practic produse astfel formulate, cu
exceptia notabila a sulfului, care este însa un produs cu consonante ecologica, fiind
natural, biodegradabil si cu toxicitate redusa pentru organismele netinta. In cazul

102
sulfului exista şi o importantă componentă economică rezultată din aplciarea
reglementărilor de mediu. Desulfurizarea carbiuranţilro (pentru reducrea emisiilor
poluante) a determinat acumularea la rafinării a unor cantităţi foarte ridicate de sulf –
iar utilizarea în agricultură a acestui excedent favorizează sechestrarea durabilă a
sulfului în compuşi naturali, cu biodegradabilitate lentă.
In general toate pesticidele sunt substante biologic active care prezinta efecte
secundare asupra mediului si a sanatatii omului. Atunci când exista posibilitatea de
alegere se va opta întotdeauna pentru produsul care are cel mai mic impact
asupra mediului si prezinta riscul cel mai redus pentru sanatatea omului.
Forma cea mai convenabila de aplicare a pesticidelor din punctul de vedere al
mediului este tratamentul la sãmânta. Desi este o forma de trataemnt preventiv,
aceasta forma de tratament trebuie sa fie preferential utilizata în zonele cu ape de
suprafata.
Actiunile de protectia plantelor de interes public (ca de ex. combaterea unui
daunator de carantina de tipul lacustei marocane) se desfasoara de autoritaile
competente (Inspectoratele Judetene de Protectia Plantelor si de Carantina
Fitosanitara)
Decizia utilizarii pesticidelor sau a mijloacelor alternative de protectia
plantelor apartine în exclusivitate celui care realizeaza respectiva exploatatie
agricola (proprietar sau arendas). Aceasta decizie trebuie luata în functie de situatia
concreta din respectiva exploatatie agricola. Fermierii fara pregatire agronomica
de specialitate trebuie sa ia decizia de aplicare a pesticidelor numai dupa
consultarea unui specialist.
Aplicarea pesticidelor trebuie sa se faca numai la avertizare. Avertizarea
tratamentelor se face atunci când un daunator are tendinta de a se dezvolta peste
pragul economic de daunare (PED). Pragul economic de daunare reprezinta nivelul
populatiei de daunatori care produce o paguba superioara costurilor totale (ecologice
si economice) ale tratametului cu mijloace de protectia plantelor (pesticide,
biopreparate). In general avertizarea tratamentelor se face de catre Inspectoratele
judetene de protectia plantelor, având o valoare poderata la nivel de judet. Cele mai
precise si mai avantajoase sunt însa sistemele informatizate de prognoza si avertizare
utilizate local.
Având în vedere rolul central al sistemelor informatizate de prognoza si
avertizare în cadrul bunelor practici agricole în materie de utilizare a
pesticidelor în continuare se va insista asupra acestui subiect. Aceste sisteme expert
s-au realizat datorita dezvoltarii microprocesoarelor si a unor senzori fiabili, ca si
datorita progreselor în (radio)telecomunicatii. S-au realizat astfel sisteme de prognoza
si avertizare complexe, flexibile, a cãror functionare permite o utilizare rationalã a
metodelor si mijloacelor de protectia plantelor, cu diminuarea corespunzatoare a
impactului produs de organismele daunatoare. Sistemele informatizate de prognoza si
avertizare sunt de fapt sisteme expert, care functioneaza pe baza unor modele
(matematice) ale proceselor biologice specifice.
Obiectivul final al programelor de prognoza si avertizare, respectiv utilizarea
eficienta si durabila a resurselor agromonice, este subsumat obiectivelor economice si
ecologice ale agriculturii durabile si agriculturii de precizie. Utilizarea sistemelor
expert de prognoza si avertizare duce nu numai la efecte ecologice (reducerea poluarii
mediului si a alimentului) ci are si consecinte economice directe. Optimizarea
tratamentelor duce la importante economii de pesticide, combustibil, forta de munca,
care permit amortizarea rapida a investitiei într-un sistem de prognoza si avertizare. In

103
tarile UE investitiiile în sisteme de prognoza si avertizare sunt considerate investitii de
mediu si beneficiaza de facilitati fiscale.
Este de mentionat aici faptul ca tara noastrã se aflã în acest domeniu în topul
realizarii si implementarii unor astfel de sisteme. In România existã câteva tipuri de
sisteme automate de avertizare, care combinã cele mai recente realizãri din domeniile
electronicii, informaticii si, nu în ultimul rând, al protectiei plantelor. Aceste sisteme
sunt compuse din:
- statia centralã de memorare, prelucrare si vizualizare a datelor;
- una sau mai multe statii de mãsurare si transmitere a datelor.
Statiile de mãsurare si transmitere a datelor (care au posibilitatea de a mãsura
si de a transmite prin radio o serie de date agrometeorologice cum sunt: temperatura si
umiditatea relativã a aerului, existenta picãturilor de apã pe frunze, nivelul
precipitatiilor etc) sunt complet autonome, desfãsurându-si activitatea sub controlul
unui (micro)calculator. Energia necesarã functionãrii este asiguratã de un acumulator
încãrcat de o baterie de celule solare. La statia centralã sunt receptionate si memorate,
în baza de date a sistemului, informatiile transmise prin radio de cãtre statiile de
mãsurare din câmp. Intervalul dintre douã mãsurãtori este de 15 minute. Unul dintre
rolurile receptorului este de a memora, într-o primã fazã, datele transmise de cãtre
statiile de mãsurare din câmp. Intreaga activitate a Sistemelor expert este controlatã
de programul Statiei Centrale. Aceste programe, care din faza de proiectare au fost
conceput a avea o arhitecturã deschisã, au un nucleu de bazã, inclus în orice
configuratie, si un numãr variabil de “extensii”, destinate pentru a extinde aplicarea
sistemelor la diferite culturi. Se recomda utilizarea acestor sisteme de prognoza si
avertizare a tratamentelor cu pesticide, ca una din caile cele mai convenabile de
reducere a efectelor negative ale pesticidelor.
Personalul care se ocupa cu aplicarea pesticidelor trebuie sa fie instruit
corespunzator. Pentru produsele din grupa I-a si a II-a de toxicitate personalul trebuie
sa fie calificat si autorizat.
Volumul de solutie sau suspensie de produs preparat o data trebuie sa fie în
directa legatura cu suprafata de tratat.
De câte ori este posibil se vor utiliza produse fitosanitare cu selectivitate
ridicata pentru organismele netinta utile plantelor de cultura (polenizatori, parazitoizi
si pradatori, bacterii faixatoare de azot etc.)
Tratamentele cu pesticide trebuiesc anuntate în prealabil (în scris) autoritatilor
locale, cu precizarea:
- felului tratamentului;
- culturilor care urmeaza protejate;
- parcelelor pe care se vor aplica tratamente;
- perioadei de aplicare;
- tipului(rilor) de pesticid(e) utilizat(e);
In cazul particular al tratamentelor cu insecticide la culturi melifere trebuie
notificati de catre primarie apicultorii din zona tratata, pentru a se evita pierderile
produse stupilor. Aceasta prevedere se aplica si autoritatilor competente care
efectueaza tratamente de interes public!
In zonele cu ape de suprafata bunele practici agricole impun limitarea folosirii
mijlloacelor aero de tratament (elicoptere, motodeltaplane, avioane etc.), pentru ca
aceste mijloace de tratament au o împrasitiere prea mare.
In zonele cu ape de suprafata se vor evita, pe cât posibil, tratamente cu
insecticide toxice pentru pesti (ce de ex. insecticide din clasa piretroizilor de sinteza).
Daca nu este posibila renuntarea la aceste pesticide se vor lua masurile

104
corespunzatoare de management al riscurilor (delimitarea precisa a perimetrului de
tratament cu respectarea unei distante de minimum 10 m pâna la malul apei, echiparea
utilajelor de pulverizare cu ecrane antidispersie, corelarea stricta între capacitatea
utilajelor de stropit si suprafata de tratat, aplicarea tratamentelor la o viteza a vântului
sub 4m/s, interzicerea cu desãvârsire a deversarilor de ape poluate cu pesticide
provenite din spalarile utilajelor etc).
Aplicarea pesticidelor se va face în conditii metorologice prevazute de
tehnologiile în vigoare. Nu se vor face tratamente la temperaturi foarte ridicate si în
timpul amiezii, iar la produsele cu coeficient invers de temperatura se va respecta
temperatura maxima indicata. Nu se vor face tratamente pe ploaie (sau înainte si
dupa) si nu se vor aplica produse pesticide când umiditatea amosferica este ridicata.
Viteza maxima a vântului pe care se vor face tratamente va fi de 4 m/s. In caz de vânt
puternic tratamentele se vor efectua dimineata sau seara.
Aplicarea tratamentelor cu pesticide se face cu respectarea regulilor specifice
de protectia mediului si de securitatea muncii. Cele mai importante reguli sunt
urmatoarele:
1. Aplicarea pesticidelor se face numai de personal instruit, care au cunostiinta de
caractersiticile produselor si de prevederile regulilor de protectia muncii si de
prevenire si stingere a incendiilor;
2. Personalul care aplica pesticidele trebuie sa fie într-o stare buna de sanatate,
atestata conform legii de medicul de medicina muncii;
3. In timpul tratamentelor cu pesticide se vor respecta regulile de igiena si snaatate
publica;
4. Personalul care aplica pesticide trebuie sa verifice existenta agrementului tehnic si
certificarii utilajelor; în cazul în care utilajul functioneaza necorespunzator personalul
trebuie sa opreasca aplciarea tratamentului si sa ia masurile necesare pentru
remedierea defectiunilor;
5. Este interzisa aplicarea pesticidelor la pomii înfloriti. Pomii înfloriti vor fi tratati
numia în mod exceptional (ca de ex. tratamentele pentru combaterea focului
bacterian), cu produse special omologate si dupa reguli specifice.
Nu este permisa utilizarea altor produse de uz fitosanitar în afara celor
omologate de Comisia Interministeriala de Omologare a Produselor de Uz
Fitosanitar. In România este însa destul de frecventa practica folosirii de pesticide
comercializate ilegal. Aceste pesticide ilegale sunt: (i) aduse prin micul trafic de
frontiera din tarile limitrofe; (ii) provenite din stocurile de pesticide expirate (inclusiv
din stocurile de DDT!); (iii) extrase din haldele de deseuri ale unor combinate
chimice. Folosirea pesticidelor comercializate ilegal (mai ales a celor din categoria ii
si iii) are consecinte extrem de grave, inclusiv asupra utilizatorilor de pesticide ilegale
sau a comunitatilor din care acestia fac parte. Se reaminteste aici cazul recent al
interzicerii la comercializare a laptelui din câteva judete din centru Transilvaniei
datorita contaminarii cu pesticide ilegale (si mai ales cu hexaclorbenzen provenit din
haldele de deseuri ale fostei Uzine Chimice Turda).
Folosirea pesticidelor achizitionate ilegal trebuie descurajata prin aplicarea
ferma a pedepselor prevazute de lege si mai ales prin popularizarea riscurilor
multiple la care se expun utilizatorii pesticidelor comercializate ilegal.
Utilajele folosite pentru activitatile de protectia plantelor au utilizari dedicate,
neamiputând fi folosite si pentru alte utilizari (de ex. pompele de stropit de spate nu
pot fi folosite si ca pompe pentru zugravit).
Utilajele de protectia plantelor folosite în România prezinta un agrement
tehnic conform cu cerintele Uniunii Europene. Folosirea acestor utilaje se face în

105
dupa recomadarile constructorului de utilaje, cerintele producatorului de pesticide si
precederile tehnologiilor de aplicare.
In vederea asigurarii unei functionari corespunzatoare utilajele de stropit vor fi
în mod regulat testate si certificate. Fiecare din dispozitivele de distribuire (duze de
stropit, aspersoare rotative etc) vor trebui sa descarce cantitati similare de solutie /
suspensie, într-o maniera constanta si reproductibila. Sistemul de prindere a
respectivelor dispozitive de stropit trebuie sa permita reglarea stricta a distantei pâna
la plantele tratate. Piesele uzate trebuiesc imediat înlocuite cu piese noi.
Sistemele de stropit trebuie sa asigure o distributie strict localizata pe rândul
de plante si nu pe întreg câmpul.Trebuie evitata aparitia zonelor netratate si/sau a
celor dublu tratate. Acest fapt se realizeaza prin marcarea suprafetei de tratat, iar
utilajele de aplicat pesticide trebuie sa permita respectarea marcajelor.
Doza de pesticid aplicata per ha trebuie corelata strict cu norma de udare
stabilita de Comisia Interministeriala pentru Omologarea Produselor de Uz
Fitosanitar. Normele de udare sunt stabilite în functie de tipul si de vârsta culturii si
sunt cuprinse de obicei între 330 si 1100 l/ha. Pentru a usura respectarea dozei de
pesticid de obicei recomandarile de utilizare prevad atât doza, cât si concetratia
recomandata la norma de udare corespunzatoare.
Calitatea tratamentului depinde de tipul utilajului de aplicare a pesticidelor si
de pregatirea utilajului pentru lucru, dar si de calificarea operatorului si de
preocuparea operatorului pentru prestarea unor tratament de calitate.
Codul BPA are prevederi specifice referitoare la spalarea si/sau
decontaminarea utilajelor folosite.
Utilajele de pulverizare trebuie sa fie prevazute cu instalatii proprii de spalare.
Aceste instalatii trebuie sa permita spalarea atât a utilajului, cât si a ambalajelor de
pesticide. Este recomandat ca utilajul de stropit sa aiba si un rezervor cu apa curata,
de capacitate corespunzatoare.
Apele de la spalarea ambalajelor vor fi incluse în solutia de stropit, cu
respectarea normei de udare. Utilajele vor fi spalate cu ejet de presiune, în zone
special amenajate, prevazute cu base de inactivare a pesticidelor din apele de spalare.
Basele de inactivare a apelor de spalare vor fi delimitate si marcate corespunzator
(Pericol, zona otravita!). Amplasarea baselor de inactivare va fi facuta la distanta
corespunzatoare de locuinte, fântâni, adaposturi de animale, culturi agricole.

7.8 Metode de amenajare a teritoriului pentru creşterea rolului prădătorilor

biologici în combaterea dăunătorilor culturilor agricole.

Multe din agroecosisteme constituie un mediu nefavorabil pentru duşmanii

naturali ai agentilor de dăunare (şi în special pentru prădătorii / parazitoizii insectelor
dăunătaore) din cauza gradului ridicat de dezechilibru, rezultat al perturbarilor si
interventiilor antropice. Managementul amenajarii teriroriului reprezintă o formă de
favorizare a protectiei biologice a culturilor, fiind o abordare pe baze ecologice cu
scopul de a stimula activitatea duşmanilor naturali ai insectelor. Modalitatea optima
de a rapsunde cerintelor ecologice si economice este cea a sistemelor de agricultura
ecologică. Dezvoltarea agriculturii ecologice (“organice”, “biodinamice”) este una din
orientările fundamentale în tarile dezvoltate, şi în special în Uniunea Europeana
datorita: (i) creşterii preocupărilor pentru sporirea calităţii şi securităţii lanţului
alimentar şi (ii) dezvoltării unei etici de utilizare durabila a resurselor în agricultura.
Ca o ilustrare a cestui interes a fost realtiv recent adoptat la Bruxelles (în data de 10
iunie 2004) un document programatic intitulat “European Action Plan for Organic

106
Food and Farming” (Anexă al COM415/2004). In România, numarul
întreprinzătorilor care desfăşoară activităţi in domeniul agriculturii ecologice este in
continua creştere, potrivit unui studiu recent realizat de Federaţia Naţională de
Agricultura Ecologica (FNAE). Potrivit FNAE, agricultura ecologica atrage tot mai
mulţi investitori ca urmare a profitului de până la 400% care se poate obţine din
culturile ecologice. Informaţiile FNAE sunt confirmate de Ministerul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR). Datele oferite de MAPDR arată că
suprafeţele cultivate în sistem ecologic au crescut de la 17.438 hectare in 2000, la
57.200 hectare in 2003, urmând ca în 2004 suprafaţa sa crească la 75.500 hectare.
Agricultura ecologica în România se dezvolta în direcţii complementare
agriculturii din Uniunea Europeana, iar una din aceste direcţii amenajarea teritoriului
pentru creşterea rolului prădătorilor / parazitoizilor în combaterea dăunătorilor
culturilor agricole.
Scopul principal al activităţii de amenajare a teritoriului pentru creşterea
rolului prădătorilor / parazitoizilor este de a crea o infrastructură ecologică conformă
cu peisajul agricol care să furnizeze resurse suplimentare pentru adulţii de
entomofagi, respectiv hrană (pradă alternativă sau gazde) şi adăposturi faţă de
condiţiile neprielnice. Aceste resurse trebuie să fie integrate într-un teritoriu astfel
încât să fie favorabile în spaţiu şi timp pentru duşmanii naturali şi practice în acelaşi
timp pentru a fi implementate de producătorii agricoli.
Creşterea heterogenităţii vegetaţiei în jurul zonelor cultivate
favorizează o creştere în ansamblu a abundenţei şi diversităţii organismelor
prădătoare şi parazite. Tehnici disponibile pentru creşterea rolului
artropodelor parazite şi prădătoare prin această creştere a biodiversităţii /
heterogenităţii vegetaţiei sunt prezentate mai jos
Culturi intercalate sau culturi în benzi. (Intercropping /strip cropping)
Două sau mai multe specii de plante sunt cultivate împreună pe acelaşi teren în benzi
paralele sau în parcele alăturate. Datele din literatura de specialitate sunt relevante.
Din 209 studii asupra sistemelor de culturi intercalate recenzate, s-a găsit că 65% din
cele 130 de specii de duşmani naturali studiate au crescut în densitate în culturi mixte.
În alt studiu, s-a găsit că parazitoizii au fost mai abundenţi în 72% din cazurile de
culturi intercalate studiate. În 64% din alte studii recenzate s-a constatat că rata
parazitismului a fost mai ridicată în culturile intercalate. Culturile intercalate sunt fi o
cale de reducere a dăunătorilor, prin aceea că amestecul de specii din punct de vedere
fiziologic, interferează cu abilitatea dăunătorilor de a-şi găsi sau de a reacţiona asupra
plantei gazdă şi prin aceea că amestecul de plante constituie un refugiu pentru mai
mulţi duşmani naturali care prădează dăunătorii.
Sistemul intercalat de cultură practicat la varză cu benzi de trifoi alb s-a
demonstrat a fi un mijloc eficient de menagement al muştei rădicinilor (Delia
radicum), din cauza creşterii activităţii carabidelor prădătoare. Sistemul culturilor
intercalate a favorizat activitatea de prădare a carabidelor noctune faţă de ouăle muştei
D. redicum.
Un alt studiu privind impactul amenajarii teritoriului asupra activităţii
carabidelor a fost realizat în cadrul culturii de porumb (Pioneer 3573), în care
au fost intercalate benzi de trifoi alb, golomăţ şi un amestec de plante perene
cu flori pentru suplimentarea hranei prădătorilor şi paraziţilor. Folosirea
acestor habitate pentru refugiu a determinat creşterea numărului de carabide
prădătoare în cultura de porumb în timpul verii. De aceste refugii au
beneficiat şi alţi prădători cum sunt stafilinidele şi arahnidele. De asemenea,
benzile înerbate au redus efectele negative ale insecticidelor asupra

107
 carabidelor, prin asigurarea refugiului în timpul aplicării tratamentelor
insecticide.
Subînsămânţatul. (Undersowing) O a doua cultură este însămânţată în prima
cultură, în acelaşi timp sau mai târziu, rezultând două recolte în acelaşi timp. De
obicei benzile în care se cultiva cea de-a doua cultura cultura initală se transformă în
mucli vegetal (prin cosire, erbicidare cu erbicide total, mulcire cu materiale plastice
sufocante etc). In cazul în care culturile sunt subînsămânţate / mulcite vegetal cu
plante leguminoase se îmbunătăţeşte şi fertilitatea naturală a solului. În 80% din astfel
de studii s-a arătat o abundenţă crescută a acarienilor prădători
Insule de conservare (Conservation headlands) O fâşie de 6 m în afara
parcelelor primeşte doar stropiri selective cu pesticide cu spectru scurt de acţiune, prin
care se reduce driftul şi depunerea în graniţele parcelelor.
Benzi îmburuienate în cultură. (Weed strips within the crops) Însămânţarea
câtorva benzi apropiate cu buruieni cu flori sau ierburi la anumite intervale transversal
zonei cultivate. Acest sistem creşte abundenţa insectelor prădătoare pentru afide.
Margini de cultura şi zone de carabide.(Field margins and beetle banks)
Acest sistem capătă importanţă pe suprafeţe mari de cultură. Un astfel de sistem
sporeşte numărul de habitate disponibile pentru prădători şi parazitoizi în vederea
iernării, reproducerii in timpul primăverii şi hrănirii în timpul verii, întensificându-se
astfel potenţialul protecţiei biologice a culturilor agricole. Invazia buruienilor din
astfel de sisteme este foarte redusă, iar uneori se crează situaţii de creştere a densităţii
dăunătorilor. Marginile formate din raigras sunt importante locuri de cuibărit pentru
păsări, viespile solitare, albine şi bondari. Cele care conţin flori sălbatice furnizează
pollen şi nectar pentru un număr de nevertebrate, incluzând speciile de bondari.
Interesul botanic pe care îl prezintă acest sistem este că acţionează ca nişte importante
benzi tampon între practicile culturale şi habitatele sensibile cum sunt gardurile vii şi
cursurile de apă. Marginile cu plante sălbatice atrag mamiferele mici care constituie
hrană petru bufniţe. Zonele pentru carabide sunt create în mijlocul culturii Si sunt
zone asemănătoare cu cele de pe margini. Zonele pentru carabide sunt zone înierbate
(situate de obicei trasversal în centrul culturii) unde prădătorii pot ierna, acţionând
astfel ca nişte cuiburi de insectele prădătoare care primăvara migrează uşor in cultură.
Zonele pentru carabide sunt eficace în câmpurile de peste 20 hectare prevăzutr cu o
bună reţea de margini de iarbă.
Zonele pentru carabide sunt insule de pământ de aproximativ 0,4 m înălţime şi
2 m lăţime create printr-o arătură in directiii opuse. Ele nu comunică, creând efectul
de insulă, ceea ce însemnă că vor fi preferate de prădători. Zonele pentru carabide
sunt semănate cu specii de graminee perene în amestec uneori cu leguminoase perene
(generând practic borgceaguri). E menţionat ca astfel de culturi de graminee perene
în amestec cu leguminoasele perene sunt încurajate prin Politica Agricolă
Comunitară.
Plantele insectar. Plantele insectar pot fi adăugate în cultură ca benzi
intercalate sau ca plante individuale în pepinieră. Plantele insectar pot de asemenea
implica introducerea unei culturi acoperitoare între sau printre rândurile de plante. Un
spectru mai larg de resurse vegetale (nectar, polen) pentru duşmanii naturali poate fi
asigurat prin cultivarea terirotiului în benzi de plante insectar din speciile din fam.
Apiaceae (pătrunjel), Cruciferae (muştar), Lamiaceae (menta), Compositae (coada
şoricelului).
Atragerea şi conservarea duşmanilor naturali presupune inţelegerea nevoilor
de bază a acestora privind hrana, comportamentul şi găzduirea lor. Pentru susţinerea şi
creşterea populaţiilor, mulţi dintre agenţii de protecţie biologică au nevoie de nectar,

108
polen şi pradă suplimentară. Prin asigurarea unui teren amenajat cu resurse vegettive
diverse, agricultorii pot spori numărul şi diversitatea prădătorilor şi paraziţilor,
ameliorându-şi concomitent fertilitatea terenului şi reducând costurile tratamentelor
cu pesticide.
8. Metode pentru imbunatatirea caracteristicilor peisajului si restaurarea
habitatelor naturale pentru optimizarea proceselor care influenteaza productia
agricola

În timp ce spaţiul şi comunitatea rurală tradiţională ne furnizează încă un

bogat şi variat peisaj semi-natural, tehnologiile din ce în ce mai sofisticate au
multiplicat consecinţele agresiunii umane asupra mediului. Eroziunea solului,
scăderea conţinutului în materie organică, poluarea apei fratice cu nitraţi şi pesticide,
sunt fenomene majore care afectează capacitatea productivă a agriculturii practicată în
multe regiuni din întreaga lume.
Pe termen mediu şi lung, respectul faţă de natură este o garanţie pentru o
producţie obţinută cu costuri mai reduse. Alterarea spaţiului rural poate aduce
rezultate dorite pe termen scurt dar în perspectivă, poate avea consecinţe neprevăzute
şi efecte care pot spulbera planurile iniţiale.
Natura este un sistem complex caracterizat de o bogată diversitate a
organismelor pe care le cuprinde. Multiplicitatea şi complexitatea inter-relaţiilor
dintre specii produc un nivel superior al stabilităţiii comunitaţilor din mediul natural;
orice specie care proliferează către un prag de dăunare, întotdeauna va găsi o pondere
naturală printre ceilalţi constituenţi ai ecosistemului, care-i va diminua tendinţele
agresive. Într-un agroecosistem, omul tinde să reducă diversitatea pentru obţinerea
unor cantităţi cât mai ridicate de recoltă din speciile pe care le planifică pentru
cultură. În consecinţă, paraziţi cu mare putere de reproducere (insecte, rozătoare etc)
se multiplică exploziv şi îl determină pe fermier să implice un efort mecanic
suplimentar considerabil sau să recurgă la produse chimice capabile să menţină
echilibrul. Prin urmare, conştienţa fermierului asupra consecinţelor eliminării unuia
sau altuia dintre constituenţii agroecosistemului îl conduce implicit la protejarea
habitatului (un copac bătrân, o tufă de arbuşti, un iaz) unor vieţuitoare ce se hrănesc
tocmai cu paraziţii culturilor agricole.
În loc de a capitaliza efectele benefice ale elementelor componente ale
mediului natural, agricultura modernă şi mai ales agricultura care implică folosirea
intensivă a pesticidelor, neutilizarea îngrşămintelor organice şi cultivaţia în condiţii
nefavorabile de umiditate a solului, poate distruge bunuri naturale valoaroase şi de
neînlocuit. Ideea de replantare a arbuştilor şi de reconstituire parţială a unei faune
sălbatice aproape s-a pierdut. Această idee nu este un lux de tip ecologist: este intersul
real şi practic al fermierului.
În contextul socio-economic prezent, ce poate face un fermier pentru a
beneficia în mod rezonabil de efectele pozitive ale biodiversităţii ?
 Să conserve şi să îmbunătăţească complexitatea mediului natural în jurul
arealelor cultivate;
 Să protejeze fauna şi flora spontană prin operaţiile tehnologice derulate în
fermă;
 Să nu practice destrucţia gratuită a peisajului natural şi să menţină ambianţa
naturală a fermei.

8.1 Copaci, arbuşti, garduri vii

109
 Copacii şi arbuştii ce cresc pe sau pe lângă terenurile agricole sunt consideraţi
în viziunea agriculturii moderne ca un obstacol, ca o pierdere de teren sau ca factori
ce reduc productivitatea. Adeseori fermierii se plâng de pierderea de timp şi efortul
depus pentru defrişarea lor. Acest punct de vedere este îngust: din punct de vedere
agronomic, copacii sau arbuştii, pe lângă valoarea estetică, produc o serie de beneficii
care în final contribuie la creşterea producţiei.
Gardurile vii, pâlcurile, lizierele sau aliniamentele de copaci de pe lângă
câmpurile agricole joacă un rol vital în menţinerea calităţii solului, constituind rezerve
de apă freatică ce pot diminua efectele nedorite ale perioadelor de secetă şi elemente
majore de combatere a eroziunii. Deteriorarea terenului poate fi contracarată prin:
 menţinerea sau plantarea unei reţele transversale de gard viu pe terenurile cu
pante sub 3%;
 plantarea unor garduri vii paralel cu liniile curbelor de nivel pe terenurile cu
pantă mare, în mod compact, fără goluri, altfel eroziunea de suprafaţă se poate
transforma în eroziune de adâncime.
În zonele unde drenajul este dificil sau imposibil de efectuat, nu există un efect
mai benefic decât cel furnizat de copaci şi arbuşti.
De asemenea, copacii, arbuşti, gardurile vii pot furniza protecţie (perdele)
pentru culturile expuse vânturilor puternice din câmp deschis. Efectivitatea unei
perdele de protecţie depinde de înălţimea perdelei, de elementele constitutive şi de
gradul de permeabilitate. Un gard viu nu trebuie să fie prea dens sau prea rar, trebuie
să aibă omogenitate şi să permită totuşi pătrunderea vântului, altfel se poate constitui
într-o barieră ce produce turbulenţe ale curenţilor de aer. Cea mai efectivă perdea de
vânt este una semipermeabilă: vântul nu loveşte cu forţă linia de copaci, pătrunde
printre ramurile care produc o domolire considerabilă a intensităţii.
Deşi efectul perdelor de protecţie nu este evident în mod imediat, se produc
modificări microclimatice semnificative:
 în spatele perdelelor naturale, evapotranspiraţia este considerabil redusă,
sinteza clorofilei este mai activă, producţiile sunt mai ridicate. Efectele sunt
mai vizibile în zilele foarte călduroase sau cu vânt puternic;
 temperatura aerului şi solului oscilează mai puţin decât în câmp deschis;
 în zona protejată, cantitatea de rouă căzută este mai mare.
Consecinţele pe termen lung sunt obţinerea de producţii timpurii, ieşirea
şeptelului din fermă în stabulaţie liberă mai devreme, creşterea producţiei.
Zonele în care mai există garduri vii sunt de două ori avantajate: arbuştii sunt
deja plantaţi şi produc efecte imediate. Este evident că se impune doar umplerea
golurilor din garduri, efectuarea unor tăieri de întinerire sau suplimentarea reţelei
existente. Multe garduri vii nu constituie perdele de protecţie adecvate întrucât au o
compoziţie săracă sau nu au fost bine întreţinute.
Fermierul trebuie să găsească un echilibru între derularea uşoară a operaţiilor
tehnologice şi efectele benefice ale gardurilor vii. Conformaţia perimetrului agricol se
regularizează în timp, aşa că nu este întotdeauna posibil să se poată păstra arbuştii sau
gardurile vii mai vechi. Ideal ar fi să se poată menţine o reţea de departajare a
parcelelor. Este dificil de a se specifica dimensiunea optimă a parcelelor, care depinde
de topografia terenului, climatul local şi starea gardurilor vii existente.
Pentru a fi efective, gardurile vii trebuie să fie înalte, să acopere cât mai puţin
culturile şi să aibă o compoziţie omogenă din specii caracteristice vegetaţiei locale.
Este necesar să fie efectuate periodic operaţii de tăiere pentru limitarea extinderii
laterale.

110
8.2 Zone umede
Prin drenarea zonelor umede adeseori se obţine un plus de teren arabil. Din
păcate, în multe astfel de situaţii se ignoră rolul benefic al zonelor umede. Acestea au:
 un rol hidrologic, prin care reglementează în mod natural dinamica resurselor
de apă din zonă;
 un rol climatic, prin menţinerea umidităţii aerului şi reducerea oscilaţiilor de
temperatură;
 un rol biologic, prin prezenţa unei vegetaţii şi faune specifice, prin crearea
unor condiţii de mediu propice pentru specii insectivore utile.
Au fost semnalate numeroase situaţii când drenarea zonelor umede s-a asociat
cu scăderea nivelului acviferelor şi expunerea unor teritorii proceselor de aridizare.
Implicit, producţiile au început să scadă şi fermierii au recurs la irigaţii.
Menţinerea şi îmbunătăţirea zonelor umede trebuie să respecte următoarelor
principii:
 Să se menţină direcţia naturală a râurilor şi pârâurilor din zonă, fără a se
încerca o regularizare a traseelor acestora;
 Să se menţină maximum de vegetaţie de-a lungul cursurilor de apă. Arborii şi
arbuştii consolidează stabilitatea malurilor şi acţionează ca un limitator al
efectelor debitelor excesive de apă.
 Să se evite colmatarea iazurilor, care constituie un biotop pentru batracieni
insectivori şi o sursă de apă pentru animalele din fermă aflate în stabulaţie
liberă;
 Să se planteze specii hidrofile de arbori şi arbuşti în jurul zonelor inmlăştinite,
pentru drenarea biologică a excesului de umiditate.

Referinţe:

1. Centre Naturopa, 1989, Farming and wildlife, Council of Europe, Strassbourg.

9.1 MĂSURI PRIVIND MENŢINEREA LANDSAFTULUI ŞI A BUNEI STĂRI

A PĂŞUNILOR ŞI FÂNEŢELOR

Pajiştile permanente ocupă în România o suprafaţă de 4,9 milioane hectare,

din care 3,4 milioane hectare păşuni şi 1,5 milioane hectare fâneţe, reprezentând 34%
din totalul suprafeţei agricole, ceea ce constitue un imens potenţial de masă
vegetativă, destinată hrănirii, în mod deosebit, a unor efective sporite de bovine şi
ovine.
Valorificarea acestui important patrimoniu, care ocupă un areal foarte întins de
la Marea Neagră până la cele mai înalte creste ale Munţilor Carpaţi, trebuie să se facă
în condiţiile respectării următoarelor recomandări, atât pentru asigurarea unui profit
imediat cât şi pentru menţinerea îndelungată a acestui mod de folosinţă.
1. Deţinătorii de pajişti împreună cu specialiştii din centrele agricole şi
societăţile agricole vor întocmi amenajamente pastorale la nivel de oraş şi comună,
care să cuprindă programe de lucrări de lungă durată şi anuale menite să asigure
creşterea producţiei de masă verde cantitativ şi calitativ. Respectându-se normele de
protecţie a mediului înconjurător se vor extinde lucrările de fertilizare organică (gunoi
de grajd, îngrăşăminte organice lichide, târlire) şi chimică.

111
 2. Prin programe anuale specialiştii din cadrul centrelor agricole împreună cu
primăriile vor stabili pe deţinători, volumul lucrărilor de îmbunătăţire şi numărul
zilelor de muncă contributivă pe care trebuie să le presteze crescătorii de animale, în
funcţie de numărul de animale ce se scot la păşunat şi de suprafaţa repartizată urmând
ca anual să se execute lucrările curente de curăţire şi întreţinere necesare pe întreaga
suprafaţă, corespunzător prevederilor din Legea Fondului Funciar şi a celor din
Strategia privind organizarea activităţii de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor la
nivel naţional pe termen mediu şi lung.
3. Suprafeţele de păşuni se vor repartiza pe specii şi categorii de animale,
nominalizând trupurile destinate vacilor de lapte, tineretului femel de reproducţie şi
ovinelor pentru a se evita păşunatul mixt (ovine-taurine), asigurându-se o încărcătură
cu animale în concordanţă cu producţia de masă verde şi calitatea acesteia.
4. Folosirea pajiştilor prin păşunat se va face pe unităţi de exploatare (UE),
care constitue veriga de bază pentru utilizarea judicioasă a masei verzi.
Înainte de păşunat se stabileşte: necesarul de masă verde pentru categoriile de
animale ce vor păşuna, producţia medie şi totală la hectar, calitatea, durata de păşunat,
suprafaţa unei UE şi încărcătura.
Suprafaţa unei UE pentru un efectiv de 100 unităţi vită mare în funcţie de
producţie şi numărul de zile păşunabile, este următoarea:

Producţia de masă Numărul de zile păşunate

verde (t/ha) 100 110 120 130 140 150 170
15 52,0 57,2 62,4 67,6 72,8 78,0 28,4
20 39,0 42,9 46,8 50,7 54,6 58,5 66,3
25 31,2 34,3 37,4 40,5 43,6 46,7 53,0
30 26,0 28,6 31,2 33,8 36,4 39,0 44,2
35 22,5 24,3 26,8 29,0 31,2 33,4 37,8
40 19,5 21,4 23,4 25,3 27,3 29,3 33,1

112
 5. Stabilirea numărului de parcele ( tarlale ) în care se împarte păşunea este în funcţie de :
 producţia de masă verde;
 numărul de cicluri de păşunat;
 numărul de zile păşunabile / an;
 durata medie în zile a păşunatului pe o parcelă într-un ciclu de păşunat.

6. Încărcătura sau numărul de animale ce revin la un hectar de păşune se stabileşte după

producţia de nutreţ verde la hectar şi după necesarul de nutreţ verde al unui animal, pe zi sau pe o
anumită perioadă.
Trebuie evitată supraîncărcătura păşunii care duce la degradarea ei şi în acelaşi timp
animalele duc lipsă de hrană, vor înregistra producţii scăzute, iar o încărcătură prea mică a
animalelor atrage după sine o slabă utilizare a nutreţului verde, îmbătrînirea ierburilor şi
scăderea valorii lor nutritive.
7. Consumul zilnic de nutreţ verde, echivalentul în U.V.M pe specii şi categorii de animale
se calculează astfel :

Specia şi categoria de animale Necesarul de nutreţ verde Coeficientul de echivalare

pe cap şi zi ( kg ) ( U.V.M )
Vaci lactante 60 1,00
Tauri de reproducţie 30 0,50
Tineret femel de 2-2 1/2 ani 50 0,83
Tineret femel de 1-2 ani 35 0,58
Tineret mascul de 1-2 ani 20 0,33
Viţei de 6-12 luni 20 0,33
Viţei de 0-6 luni 8 0,13
Cai şi iepe de tracţiune 60 1,00
Boi de tracţiune 60 1,00
Tineret cabalin 2-3 ani 45 0,75
Tineret cabalin 1-2 ani 30 0,50
Tineret cabalin sub un an 8 0,13
Oi, berbeci şi batali 8 0,13
Tineret ovin peste un an 8 0,13
Tineret ovin sub un an 6 0,10

8. Admiterea animalelor la păşunat se va face numai pe supreafeţele care au fost curăţate de:
scaeţi, resturi vegetale neconsumate, muşuroaie, lăstărişuri şi pe care s-au efectuat lucrări de
eliminare a excesului de umiditate, igenizarea surselor de adăpare iar pe trupurile de păşuni unde nu
este asigurată apa se vor construi fântâni şi adăpători, astfel ca aceste suprafeţe să reprezinte surse de
obţinerea unor furaje salubre cu influenţă favorabilă asupra sănătăţii reproducţiei şi producţiei
animale.
Pentru realizarea din timp a acestor acţiuni, specialiştii din cadrul Centrelor Agricole
Orăşăneşti şi Comunale, Consiliile de Administraţie ale Primăriilor vor sprijinii întocmirea
planurilor de întreţinere, îmbunătăţire şi folosirea raţională a păşunilor şi fâneţelor, astfel ca acestea
să fie utilizate până la data de 1.XI. a fiecărui an.

113
 9. Durata sezonului de păşunat diferă în raport cu altitudinea la care se află trupurile de
pajişti astfel :

Nr.crt. Zona şi altitudinea

Şes Depresionară şi Munte Munte
300-500 m de deal zonă subalpină zonă alpină
400-700 m 700-1300 m 1300-2500 m
1. Zile posibile de păşunat 200-170 160-140 120-90 90-60
2. Nr.de zile necesare pentru 20-25 30-35 25-40 40-50
refacerea masei verzi.
3. Nr. de cicluri de păşunat 5-6 4-5 2-3 1-2

10. Data începerii păşunatului este atunci când covorul ierbos are înălţimea de 15-20 cm.
Aceasta diferă în funcţie de zonă, condiţiile climatice, speciile dominante din covorul ierbos,
fertilizarea, etc.
Calendaristic în zona de şes şi colinară scoaterea animalelor la păşunat se v-a organiza în
jurul datei de 15-20.04. a ovinelor şi între 30.04.-5.05. a taurinelor.
În zona de munte la altitudini de 700-1300 m se admite păşunatul în jurul datei de 20-25
iunie, cu efective de miei din anul curent înţărcaţi, cu o bună dezvoltare corporală şi sănătoşi, cu oile
mame cu tineretul taurin în vârstă de 16-18 luni şi cu greutate corporală de 280-300 kg obişnuit cu
consumul de masă verde prin păşunat din anul precedent , cu vacile de lapte prioritar din rasa
Brună şi metişii acesteia, cu boi de muncă şi taurine la îngrăşat, etc.
În zona de munte şi subalpină la o altitudine de 1300-2500 se admite păşunatul în jurul datei
de 25 iunie - 1 iulie şi nu înainte de această dată.
Ierarhizarea păşunatului pe altitudini are caracter obligatoriu, altfel se produc pagube
economice prin pierderea producţiei de carne şi lapte, slăbirea animalelor, scăderea greutăţii
corporale, îmbolnăvirii şi sacrificării datorită vicisitudinilor vremii.
11. Perioada de păşunat se încheie în zona de munte în jurul datei de 31August –10
Septembrie în raport cu evoluţia vremii, perioada de păşunat se poate prelungi cu cca. 10-15 zile
atunci când toamnele sunt lungi şi călduroase.
În zona de şes şi colinară păşunatul se poate prelungi până în jurul datei de 15 Octombrie cu
bovinele în raport cu sursele de hrană şi până la 15 Octombrie cu ovinele.
Trebuie avut în vedere că păşunatul se încheie cu cel puţin 20-25 zile înainte de apariţia
îngheţurilor, astfel ca plantele să acumuleze suficienţi hidraţi de carbon la nivelul nodului de
înfrăţire, care le conferă o bună rezistenţă la ger şi o pornire viguroasă în vegetaţie în primavara
anului următor.
12. În cazul pajiştilor cu excedent de masă verde în decada a III-a a lunii mai şi decada I-a şi
a II-a din luna iunie se reţin unele parcele, diferite de la un an la altul, pentru recoltarea şi
conservarea masei verzi sub formă de fân, semifân sau siloz.
13. Pentru menţinerea unui covor ierbos dens, bine încheiat cu capacitate de regenerare
ridicată se impune interzicerea păşunatului de primăvară cu ovinele pe suprafeţele destinate
păşunatului cu vacile de lapte sau a celor care se vor recolta prin cosit.
14. Pe toată durata sezonului de păşunat o importanţă deosebită o reprezintă schimbarea
locului de odihnă al animalelor la 3-5 zile, asigurându-se o fertilizare corespunzătoare prin târlire,
care favorizează apariţia speciilor valoroase şi dispariţia unor plante dăunătoare. Se poate fertiliza
astfel, pe o perioadă de păşunat, cu o oaie 100-110 mp, iar cu o bovină 80-90 mp.

114
 Menţinerea pe o perioadă lungă de timp a animalelor pe aceeaşi suprafaţă de odihnă duce la
apariţia unor plante nevaloroase, neconsumate de animale, care constitue ulterior surse de infestare
pentru suprafeţe mari de teren.
15. Fertilizarea cu gunoi de grajd, bine fermentat, în cantitate de 20-40 t/ha sau tulbureala de
grajd în doză 15-20 t/ha sunt măsuri deosebit de eficiente pentru creşterea cantitativă a producţiei de
furaj. Ele se impun în primul rând pe suprafeţele care se desţelenesc şi se transformă în pajişti
semănate.
16. Pentru realizarea unor producţii constant ridicate este recomandabil să se facă anual şi o
fertilizare echilibrată cu îngrăşăminte chimice în doză de 120-150 kg/ha N, 50 kg/ha P şi 50 kg/ha K
( substanţă activă ). În condiţiile în care deţinătorii de pajişti nu dispun de aceste cantităţi se vor
fertiliza prioritar pajiştile cu covor ierbos încheiat şi cu o vegetaţie mai bună, acestea valorificând
mult mai eficient îngrăşămintele.
17. Trecerea animalelor de la perioada de stabulaţie la cea de păşunat se va face treptat timp
de 8-10 zile, obişnuind animalele cu consumul de nutreţ verde păşunat în apropierea adăposturilor.
Înaintea scoaterii la păşune se v-a administra în raţia taurinelor, dimineaţa un tain de furaje fibroase
sau grosiere, 2-3 kg/cap pentru evitarea tulburărilor digestive.
18. Înaintea scoaterii la păşunat efectivele de bovine, ovine, caprine şi cabaline ce se scot la
păşunat se vor supune unui examen clinic sanitar-veterinar minuţios şi se vor executa toate acţiunile
de depistare şi prevenire a bolilor. Constituirea cirezilor şi turmelor de animale pentru păşunat se va
face numai din efective sănătoase clinic şi indemne la boli infecto-contagioase, tratate contra
principalelor boli parazitare, omogene ca vârstă, structură de greutate şi dezvoltare corporală.
19. În zona de munte se va admite păşunatul numai cu tineret taurin în vârstă de cel puţin 16-
18 luni, cu o greutate curporală de 280-300 kg obţinut din anul anterior cu consumul de masă verde
la păşune şi a ovinelor, după trecerea unei perioade de cel puţin o lună şi jumătate de la tuns, cînd
cojocul are lâna de 2-3 cm.
20. Asigurarea apei pe păşune reprezintă o condiţie esenţială pentru întreţinerea şi obţinerea
unor producţii mari de la animale. Dacă animalele nu sunt asigurate cu apă bună de băut şi în
cantităţi corespunzătoare, chiar dacă păşunea este foarte bună, producţia de lapte sau sporul de
creştere în greutate stagnează. Modalităţile de asigurare a sursei de apă sunt :
 Executarea unui bazin de acumulare în amonte de păşune şi aducerea apei în jgheaburi între
două tarlale pe sistemul nivelului constant. Acolo unde sunt condiţii se poate racorda la sursa de
apă din reţea.
 Amenajarea de adăposturi la marginea râurilor sau pâraielor cu debite suficiente de apă potabilă,
de pe teritoriul păşunii sau în vecinatatea ei.
 Construirea de fântâni cu jgheaburi de adăpat, etc.
 Aprovizionarea cu apă cu ajutorul R.C. 4 sau R.C 8 fie în jgheaburile instalate între două tarlale,
fie montarea pe aceste remorci a unor adăpători de nivel constant, iar tractorul şi cisterna să
urmărească lotul de animale în fiecare parcelă.
21. Se interzice adăparea animalelor din bălţi, smârcuri, ape curgătoare lente sau din alte surse
neamenajate şi neautorizate de personalul sanitar-veterinar.
Adăpatul animalelor se face de 3-4 ori pe zi. Cantitatea medie de apă ce trebuie asigurată
unei vaci pe zi este de 40-50 litri. Pe timp foarte călduros consumul de apă poate creşte cu 50%. La
tineretul taurin consumul este de 25-30 litri. Pentru oi consumul de apă este de 3-4 litri/cap, iar
pentru cai 30-40 litri/cap/zi.

115
 22. Alte utilităţi necesare pe păşuni :
a) Adăposturile sau umbrarele prezintă o importanţă deosebită atât pentru ploile reci şi timpul
neprielnic cât şi pentru căldurile mari din timpul verii. Cheltuielile care se fac cu aceste
adăposturi sunt recuperate prin :
- prelungirea perioadei de păşunat cu cel puţin 10 zile în toamnă şi 5-6 zile în primăvară;
- evitarea scăderii producţiei de lapte sau a sporului de creştere în greutate din cauza brumelor
târzii de primăvară sau a celor timpurii de toamnă, insolaţiei şi temperaturilor mari din vară.
S-a constatat că existenţa adăposturilor asigură realizarea unui spor de creştere în greutate în
plus cu 40-90 kg/ha iar producţia de lapte a vacilor care stau la soare scade cu cel puţin un
litru/cap/zi şi nu se reface decât după 5-6 zile. Pentru zonele de munte obligatoriu se va asigura,
înaintea scoaterii animalelor la păşune, o rezervă de fânuri şi grosiere pentru o perioadă de cel
puţin 6 zile, în caz de vreme total nefavorabilă.
b) Standuri de montă, instalaţii de muls şi răcire a laptelui, condiţii de cazare pentru personalul
de deservire, asigurarea cu medicamente şi materiale necesare igeniizării vaselor de muls,
dezmustizării, etc, pentru taurine ( vaci de lapte şi tineret taurin femel ) ce se întreţine în
tabere de vară pe întreaga perioadă a păşunatului.
23. Pe fâneţe se recomandă ca în fiecare an, până la sfârşitul lunii martie să se execute
lucrările de eliminare a excesului de umiditate, curăţiri de muşuroaie, arboret şi resturi
vegetale. Pe suprafeţele cu compoziţie floristică bună şi accesibilă mijloacelor de transport
mecanizate şi cu tracţiune animală în măsura posibilităţilor financiare existente este indicat a
se executa fertilizarea cu 30-40 t/ha gunoi de grajd o dată la 3 ani sau cu 90-100 kg N s.a.
anual şi 50 kg P şi 50 kg K, aplicate din 2 în 2 ani, acţiuni ce permit realizarea unor producţii
de 5-7 t/ha fân ( 25-35 t/ha masă verde ). Pe suprafeţele respective este contraindicat a se
efectua păşunatul primăvara.
24. Pentru obţinerea unor cantităţi sporite şi de calitate superioară de fân se va urmări
respectarea momentului de recoltare la prima coasă la înspicatul gramineelor dominante din covorul
ierbos sau îmbobocirea leguminoaselor. Întârzâierea recoltării şi efectuarea acesteia în faza de
înflorire şi după aceasta determină pe lîngă diminuarea capacităţii de otăvire la ciclurile următoare
de recoltă şi scăderea substanţială a conţinutului de proteină de la 16-18 % la 6-10 %, concretizată
printr-o pierdere de 200-400 kg/ha proteină.
25. În raport cu modul de uscare parametrii calitativi ai fânului se prezintă astfel :

Graminee perene de pajişti naturale

Varianta de uscare Substanţă Proteină Celuloză Proteină brută Unităţi
Uscată % brută % brută % digestibilă g/kg SU nutritive
FENOFAZA ÎNCEPUTULUI ÎNSPICĂRII
În brazde 82 11,70 27,53 64 0,50
Pe capre 91 12,01 29,09 65 0,52
Prin ventilare cu 85 13,02 25,66 74 0,55
aer rece
FENOFAZA DE ÎNFLORIT
În brazde 90 6,90 34,8 30 0,22
Pe capre 91 7,12 34,5 38 0,28
Prin ventilare cu 90 7,80 34,0 40 0,34
aer rece

116
Trifoliene cultură pură
FENOFAZA DE ÎMBOBOCIRE
În brazde 85 16,0 27,5 96 0,69
Pe capre 77 18,5 26,7 134 0,73
Prin ventilare cu 82 20,2 25,5 148 0,78
aer rece
FENOFAZA DE ÎNFLORIRE
În brazde 87 10,3 39,4 54 0,39
Pe capre 90 12,5 34,0 73 0,46
Prin ventilare cu 91 14,9 33,2 132 0,54
aer rece

În funcţie de condiţiile climatice pe timp de ploaie, furajul se va conserva sub formă de

semifîn sau siloz şi în nici un caz nu se v-a întârzâia recoltarea.
Respectarea acestor recomandări de întreţinere şi folosire a pajiştilor contribuie la realizarea
unor producţii sporite şi constante de masă verde şi în final a unor cantităţi mai mari de lapte şi
carne cu profit ridicat pentru producătorii agricoli individuali şi societăţile agricole crescătoare de
animale.

9.1.1 RECOMANDĂRI PRIVIND LIMITAREA INVAZIEI PLANTELOR NEDORITE

ÎN PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE
Covorul ierbos al pajiştilor este format din graminee şi leguminoase furajere şi specii din
grupa " DIVERSE ", unele dintre acestea au valoare furajeră scăzută, iar altele sunt practic
neconsumate de animale, sau prezintă un grad ridicat de toxicitate. Instalarea buruienilor şi a
vegetaţiei lemnoase în covorul ierbos al pajiştilor este favorizată de anumite condiţii pedoclimatice
(exces sau deficit de umiditate, aciditate, fertilitate redusă a solului, etc), care au ca efect înrăutăţirea
condiţiilor fizice, chimice, trofice şi biologice ale solurilor şi productivitatea pajiştilor este foarte
scăzută.
Pentru corectarea factorilor limitativi ai productivităţii pajiştilor se impune executarea
lucrărilor pedo - prato - ameliorative specifice fiecărui trup de pajişte.
De asemenea proliferarea speciilor nevaloroase în pajişti se datoreşte gospodăririi
necorespunzătoare a suprafeţelor respective:
 încărcătura cu animale neadecvată capacităţii de producţie a pajiştei;
 necosirea resturilor rămase după păşunat;
 începerea păşunatului prea de timpuriu în primăvară sau întârzâierea păşunatului în toamnă până
la venirea îngheţului;
 recoltarea cu întârzâiere a fâneţelor după ce buruienile au făcut seminţe;
 neschimbarea locurilor de odihnă şi adăpost pentru animale;
 fertilizarea neechilibrată cu îngrăşăminte chimice sau organice;
 folosirea la însămânţare sau supraînsămânţare a pajiştilor cu seminţe care conţin buruieni;
 neexecutarea lucrărilor de întreţinere anuală (curăţirea de muşuroaie, de pietre şi de vegetaţie
nevaloroasă ).
Curăţirea muşuroaielor şi a vegetaţiei lemnoase nevaloroase cu diametrul sub 4 cm se
execută cu ajutorul maşinilor de curăţat pajişti MCP 1,5 şi MCP 2, acţionate cu tractoarele de 65
CP (U 650) şi de tractoarele de 80-100 CP pe şenile pe pante până la 40%.

117
 Executarea lucrărilor de defrişare a vegetaţiei lemnoase pe terenurile inaccesibile maşinilor,
sau în cazul lipsei acestora, se poate face manual folosind pentru aceasta ferăstraie mecanice
portative, joagăre, topoare, săpoaie, târnacoape, etc.
Lucrarea de combatere mecanică a speciilor lemnoase de pe pajişti poate fi executată în
tot timpul anului, dar mai ales în perioada repausului vegetativ când sunt posibilităţi organizatorice
mai mari de utilizare a mijloacelor mecanice la asemenea acţiuni.
Combaterea mecanică a vegetaţiei lemnoase poate fi completată, după caz, cu tratamente
chimice, folosind produse specifice: arboricide şi erbicide. Astfel, speciile de mur, zmeur,
mesteacăn, măceş sunt bine combătute cu produsul Garlon 4E în doză de 2 l/ha, speciile de afin şi
coacăz roşu sunt combătute de produsul Tordon în doză de 6 l/ha, iar sarea de amină se poate folosi
în combinaţie cu Tordon, Kuron sau Printazol N la combaterea speciilor de mesteacăn, alun şi
carpen. Tratamentele se vor face pe porţiunile lăstărite după defrişare pentru distrugerea integrală a
organelor viabile subterane.
Timpul optim de combatere chimică a vegetaţiei lemnoase nevaloroase din pajişti este la
sfârşitul perioadei de creştere vegetativă şi începutul lemnificării. Aceasta corespunde calendaristic
cu sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august.
Compoziţia floristică complexă a pajiştilor (graminee, leguminoase şi plante diverse) şi
posibilităţile de folosire a furajului prin păşunat, cosit sau mixt determină anumite particularităţi în
combaterea pe cale chimică a buruienilor din pajişti comparativ cu alte culturi. Astfel este necesar să
se cunoască acţiunea erbicidelor asupra speciilor componente ale covorului ierbos şi efectul
remanent al produselor chimice utilizate.
La o densitate a buruienilor redusă se recomandă combaterea individuală a acestora prin
cosiri repetate sau smulgere. De asemenea, cînd buruienile se află izolate sau în vetre se poate face
erbicidarea acestora cu pompa de mână. În condiţiile în care îmburuienarea este masivă sau se
impune reînsămânţarea pajiştei se vor utiliza metodele de combatere chimică indicate în tabelul 1.

118
 Tabelul 1
METODE DE COMBATERE A PRINCIPALELOR SPECII DE BURUIENI DE PAJIŞTI

Specia Sistemul de utilizare a Erbicidele Doza Epoca de aplicare Influenţa asupra

pajiştii trifolienelor
Juncus sp Mixtă 2,4 - D 5 kg/ha Apariţia inflorescenţei - Elimină trifolienele
( Pipirig) Diclordon sodic 5+5 kg/ha inflorire
Sare de amine 5 l/ha
Esterul N butilic 5 l/ha
Euphorbia eyparissias Fâneaţă 2,4 - D 6 l/ha Începutul înfloririi Elimină trifolienele
( Alior )
Colchicum autumnale Cosiri precoce Tributon 5 l/ha Dezvoltarea maximă Elimină trifolienele
( Brânduşa de toamnă ) 2,4 - D 3 kg/ha a frunzelor Distrugerea totală a
Gramoxone 5 l/ha Apariţia fructificaţiilor vegetaţiei
Glifosat 3 kg/ha la suprafaţa solului
Pteridium aquilinum Fâneaţă Asulox 11 l/ha Creştere intensă Creşterea
( Feriga ) ( cosiri repetate ) Icedin 10 l/ha Ceştere intensă trifolienelor puţin
Păşunat cu încărcătură Tordon 22K 7 l/ha Apariţia plantelor şi afectată
mare de taurine Dicamba 5+5 l/ha după primul ciclu de Elimină trifolienele
folosire
Veratrum album Cosiri repetate Aniten 3 l/ha Rozetă Elimină trifolienele
( Stirigoaie ) Evitarea păşunatului Dicotex 3 l/ha Rozetă
selectiv MCPP 4 l/ha Creştere intensă
Rumex obtusifolius Fâneaţă ( Mixtă ) Asulox 3 l/ha Rozetă Creştere trifolienelor
( Ştevie ) Starane 0,6 l/ha Rozetă puţin afectată
Garlon 1 l/ha ( Alungirea tijei )
Tordon 22K 5 l/ha
Icedin super RV 2 l/ha
Urtica dioica Fâneaţă ( Mixtă ) Icedin super RV 2 l/ha Creştere intensă Elimină trifolienele
( Urzica )

119
9.1.2 RECOMANDĂRI MINIME PRIVIND MENŢINEREA PEISAJULUI

Majoritatea pajiştilor din ţara noastră sunt secundare, rezultate ca urmare a

defrişării vegetaţiei forestiere. Gospodărirea necerespunzătoare a terenurilor agricole,
în mod deosebit a celor situate în zona colinară şi montană în care pajiştile deţin o
pondere însemnată are ca rezultat instalarea, în timp relativ scurt, a vegetaţiei ierboase
şi lemnoase nevaloroase. Scăderea în ultimii 10-15 ani cu apoximativ 50% a
efectivelor de taurine şi ovine, asociată cu numărul redus de persoane care locuiesc în
zonele respective şi cu schimbările din economie au accentuat fenomenul de abandon.
Aceasta are ca efect transformarea în terenuri neproductive a unor mari suprafeţe
agricole, cu implicaţii negative atât asupra producţiei zootehnice cât şi asupra
biodiversităţii, eroziunii solului, poluării şi respectiv asupra aspectului general
peisagistic al zonelor respective.
Principalele acţiuni pentru eliminarea sau limitarea efectelor factorilor
restrictivi şi pentru creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei de furaje constau în:
 prevenirea eroziunii şi alunecărilor de teren;
 eliminarea excesului de umiditate;
 corectarea acidităţii şi alcalinităţii solurilor;
 curăţirea de vegetaţie ierboasă şi lemnoasă nevaloroasă;
 generalizarea sistemului de fertilizare prin târlire şi cu gunoi de grajd iar pe
celelalte suprafeţe aplicarea în raport optim unor doze moderate de azot, fosfor şi
potasiu;
 supraînsămânţarea sau reînsămânţarea pajiştilor cu covor ierbos degradat cu
amestecuri de graminee şi leguminoase de pajişti specifice condiţiilor
ecopedologice respective, pretabile la folosirea prin păşunat sau cosit.
 Concomitent cu aceste acţiuni se va face de asemenea:
 inventarierea suprafeţelor ocupate cu vegetaţie lemnoasă valoroasă, din afara
fondului forestier, utilizată ca umbrare şi habitat sezonier pentru animalele
domestice şi sălbatice;
 conservarea de lungă durată a vegetaţiei lemnoase ( grupuri, pâlcuri, arbori izolaţi,
etc) pentru menţinerea peisajului şi a utilităţilor economice pentru care au fost
create;
 elaborarea şi punerea în practică a unor programe de reamenajare agro - silvo -
pastorală prin care prioritatea să o deţină lucrările de creştere a productivităţii
pajiştilor şi a celor de completare a vegetaţiei lemnoase în zonele în care au fost
parţial sau total distrusă;
 împădurirea terenurilor lipsite de vegetaţie expuse eroziunii şi alunecărilor de
teren;
 înierbarea terenurilor lipsite de vegetaţie (părăsite, pante erodate, halde
industriale, miniere şi menajere) pentru întregirea şi armonizarea peisajelor care
au fost degradate antropic;
 amenajarea cursurilor de apă şi valorificarea eficientă a acestora;
 înfiinţarea de perdele de protecţie în zonele mai aride, aliniamente forestiere de-a
lungul drumurilor de acces şi cursurilor de apă;
 conservarea biodiversităţii faunistice şi floristice printr-o gospodărire
corespunzătoare a resurselor naturale existente.
9.2 SISTEME ŞI METODE DE PĂŞUNAT

120
 Practicarea păşunatului necesită aplicarea unor reguli care să asigure obţinerea
producţiilor animaliere în condiţiile îmbunătăţirii cantitative şi calitative şi a
producţiei de furaje.
Sistemele şi metodele de păşunat au evoluat de-a lungul timpului de la formele
cele mai simple până la cele intensive, care asigură performanţe zootehnice ridicate.
Principalele criterii de clasificare ale sistemelor de păşunat constau în :
Nr. Criterii Sisteme şi / sau variante de păşunat
crt
1 Zona geografică:  păşunat în zona de câmpie;
 păşunat în zona de deal;
 păşunat în zona de munte;
2 Nivelul intensivizării producţiei şi  sisteme extensive;
folosirii:  sisteme intensive;
3 Mărimea turmei:  turme mici;
 turme mijlocii;
 turme mari;
4 Accesul la păşune şi alte utilităţi  acces liber;
(adăpost, sare, apă, suplimente,  acces programat;
ş.a ):
5 Structura raţiei furajere  fără suplimente;
 cu suplimente;
6 Modul de folosire a suprafeţei  sisteme de păşunat exclusiv;
destinată păşunatului într-un  sisteme de păşunat combinat cu conservarea furajului
sezon: sub formă de fân, semifân sau siloz;

7 Timpul şi spaţiul alocat  sisteme de păşunat continuu, cu acces liber pe întreaga

păşunatului:
8 Numărul de specii şi categorii de
animale care păşunează într-un
sezon:
9 Suprafaţa şi încărcătura cu
animale într-un sezon:
10 Apartenenţa păşunii
suprafaţă pe întreg sezon;
 sisteme de păşunat discontinuu, cu accesul în spaţiu şi
timp limitate, păşunatul desfăşurându-se succesiv prin
rotaţie pe percele sau dozat ;
 sisteme de păşunat mixt ( păşunat continuu la
începutul sezonului urmat de păşunat prin rotaţie );
 sisteme de păşunat cu o singură specie sau categorie
de animale;
 sisteme de păşunat cu două sau mai multe specii sau
categorii de animale ( simultan sau succesiv ) ;
 sisteme de păşunat cu suprafaţa constantă şi încărcare
variabilă;
 sisteme de păşunat cu suprafaţă variabilă şi încărcare
constantă;
 privat;
 obştesc.

9.2.1 SISTEME EXTENSIVE DE PĂŞUNAT

 Metoda păşunatului liber. Animalele păşunează pe aceeaşi suprafaţă de pajişti.
Stabilirea încărcăturii cu animale se face prin apreciere sumară, astfel că în
perioadele în care producţia de masă verde depăşeşte necesarul animalelor,
păşunatul se face selectiv, speciile de graminee şi leguminoase valoroase dispar,
fiind consumate în mod repetat, iar buruienile ajung să facă seminţe şi să domine
cu timpul în covorul ierbos. Acestea au ca urmare rărirea covorului vegetal,
scăderea producţiei de furaje şi a gradului de protecţie împotriva eroziunii solului.

121
 Păşunatul dirijat ( sub picior ) reprezintă cea mai simplă formă de păşunat care
poate fi aplicat pe toate păşunile. El presupune repartizarea unor porţiuni din
suprafaţa păşunii, diferitelor specii şi categorii de animale, încărcarea ei cu un
număr optim de animale şi păşunatul dirijat succesiv, astfel încât să se evite
plimbările inutile ale animalelor pe păşune. Păşunatul dirijat nu necesită investiţii,
dar îi sunt comune majoritatea dezavantajelor păşunatului liber.
 Păşunatul la pripon practicat în mod izolat, la ferme cu număr mic de animale
sau la tineretul taurin întreţinut pe păşune în perioada de alăptare. Se asigură o
bună valorificare a furajului prin eliminarea păşunatului selectiv dar metoda
necesită multă forţă de muncă.
 Transhumanţa este una din cele mai vechi metode practicate prin deplasarea
animalelor pe distanţe mari. Prin aceasta se realizează valorificarea furajului la
fenofaza corespunzătoare, fortificarea organismului animal, selecţia naturală a
animalelor prin eliminarea celor slab rezistente la deplasările lungi şi la condiţiile
climatice specifice diferitelor zone. Metoda necesită efort uman şi material
deosebit iar performanţele zootehnice sunt diminuate datorită consumului ridicat
de energie pentru deplasarea animalelor pe distanţe mari.
 Păşunatul cu pendulare, specific zonelor colinare şi montane, constă în
folosirea la începutul sezonului de păşunat a suprafeţelor limitrofe localităţilor şi
apoi în timp se face păşunatul pe etaje, altitudinal până la limita superioară a
munţilor. Spre toamnă animalele revin prin păşunat treptat pentru a ierna în
adăposturile situate în localităţi.

9.2.2 SISTEME INTENSIVE DE PĂŞUNAT

 Păşunatul pe parcele. În cadrul acestui sistem, suprafaţa păşunii este împărţită în
mai multe parcele, delimitate prin garduri fixe ( stâlpi de lemn sau de beton şi
sârmă ghimpată sau lisă ). Fiecare parcelă este păşunată o perioadă limitată de
timp după care este lăsată pentru refacerea ierbii, animalele fiind trecute pe altă
parcelă.
Numărul şi mărimea parcelelor se stabileşte în raport de productivitatea
pajiştei, cu numărul de animale care păşunează, perioada de refacere a vegetaţiei pe
întreg sezon sau ciclu,etc.
Numărul de animale x Durata de păşunat pe parcelă ( zile )

Mărimea parcelei = -------------------------------------------------

Rezerva de iarbă pe parcelă ( Raţii UVM )

Durata de refacere a ierbii ( zile )

Numărul de parcele = ----------------------------------------------------------- +1
Durata medie a păşunatului ( zile )
Modul de dispunere a parcelelor este determinat de configuraţia terenului şi
forma lui geometrică. La un număr de 8 parcele soluţiile de împărţire recomandate,
sunt cele prezentate în figura de mai jos.
 Păşunatul porţionat cu gard electric. Această metodă se recomandă pentru
pajiştile cu productivitate ridicată. Calculul suprafeţei ce urmează să fie
împrejmuită cu gardul electric se face în funcţie de producţia de iarbă şi necesarul
pentru numărul de animale care păşunează. Astfel, în cazul vacilor de lapte, pentru
un necesar de 60 kg iarbă pe zi / cap, la o producţie de 12000 kg/ha revine pentru

122
 o turmă de 20 vaci o suprafaţă de 60 x 20 - 0,1 ha sau o vacă pentru 50m 2
1200
Păşunatul cu gardul electric se poate face în cadrul suprafeţelor de pajişti
parcelate cu garduri fixe, sau pe suprafeţe pe care delimitarea se face exclusiv cu
gardul electric. Pentru obţinerea unor rezultate corespunzătoare la instalarea gardului
electric se vor respecta următoarele norme:

Destinaţia Distanţa dintre Nr. Înălţimea sârmei de la pământ ( cm )

gardului picheţi ( m ) sârmelor Prima a 2-a a 3-a
Bovine adulte 10 - 15 1 70 - 90 - -
Tineret bovin 8 - 10 2 60 90 -
Cai 10 - 15 1 80 - 100 - -
Oi 8 - 10 2 30 45 - 60 -
Capre 10 - 20 3 25 50 80
Apărare 10 - 15 3 30 70 120
împotriva
animalelor
sălbatice

 Păşunatul în benzi. Metoda reprezintă o variantă a păşunatului porţionat şi constă

în atribuirea cu ajutorul gardului electric a unei porţiuni din pajişte, sub formă de
bandă cu lăţimea de 0,5-1 m în funcţie de producţia de furaj şi înălţimea covorului
ierbos. După păşunarea porţiunii respective, gardul electric se mută până la
atingerea limitei care corespunde benzii stabilite pentru un păşunat.
Pentru ca animalele să poată păşuna liniştite este necesar ca fiecare animal să
aibă un spaţiu de-a lungul gardului electric de cel puţin 1,5-2 m.
Metoda se recomandă a fi utilizată cu vacile de lapte pe pajiştile naturale şi
semănate cu productivitate ridicată.
Pentru o bună funcţionare a gardului electric este necesar ca:
- sârma aflată sub tensiune să nu ajungă în contact cu iarba sau cu alte obiecte
pentru a preveni descărcarea bateriei;
- priza de pământ a pulsatorului trebuie să fie instalată pe un sol reavăn sau umezit
cu apă în jurul stâlpului de susţinere al aparatului pentru a se asigura
împământarea instalaţiei;
- respectarea normelor de instalare şi de protecţia muncii precizate de către uzina
constructoare a instalaţiei.
Folosirea gardului electric simplifică dirijarea păşunatului, asigurând o mai
bună valorificare a ierbii.
Sistemul intensiv de păşunat presupune repectarea în principal a următoarelor
reguli :
1.Obişnuirea treptată a animalelor cu iarba de pe păşune, cu raţii de trecere şi păşunat
moderat în primele zile ale sezonului.
2. Durata păşunatului într-o parcelă să fie cît mai mică, iar durata de refacere a ierbii
după păşunat să fie suficientă.
3. Încărcarea parcelelor să fie în limite raţionale, care se poate realiza prin reducerea
duratei de păşunat, păşunându-se zilnic porţiuni cît mai mici cu încărcare maximă
calculate pe baza rezervei de iarbă disponibilă, delimitată de gardul electric.
4. Forţarea animalelor să consume integral iarba din parcele pentru a preveni
păşunatul selectiv şi a asigura o otăvire uniformă la ciclurile următoare de păşunat.

123
 5. Modificarea încărcării parcelelor în cursul perioadei de vegetaţie în funcţie de
producţia de iarbă, prin mărirea respectiv micşorarea suprafeţelor repartizate zilnic
animalelor cu ajutorul gardului electric.
6. Compensarea variaţiilor sezoniere de creştere a ierbii prin cosirea unor parcele
în prima perioadă de păşunat şi furajarea suplimentară în a doua jumătate a
primăverii.
7. Folosirea din plin a perioadei de refacere a ierbii pentru efectuarea lucrărilor de
îngrijire a păşunii ( împrăştierea baligilor, combaterea buruienilor, cosirea
resturilor neconsumate, fertilizare fazială, etc).
8. Practicarea păşunatului de noapte în timpul căldurilor de vară.
9. Evitarea păşunatului pe vreme excesiv de umedă pentru a evita distrugerea
covorului ierbos prin călcare şi tasarea excesivă a solului.
10. Asigurarea pe cît posibil în parcela de păşunat a alimentării permanente cu apă,
a umbrarelor forestiere sau adăposturi uşoare pentru ocrotire animalelor de arşiţa
verii şi frigul din primăvară sau toamnă.
11. Oprirea din timp a păşunatului, înainte ca animalele să sufere de lipsa de iarbă
şi mai ales pentru a asigura plantelor timpul necesar de pregătire să intre bine în
iarnă.

10. Managementul deseurilor la nivelul fermelor

10.1 Introducere

Această secţiune a Codului prezintă îndrumări practice pentru fermierii

agricoli şi pentru toţi cei care sunt implicaţi în activităţile agricole, în scopul reducerii
riscului potenţial de poluare cu nitraţi a mediului ambiant.
În condiţiile practicării unei agriculturi intensive cu producţii ridicate sunt
necesare cantităţi importante de nutrienţi pe care solurile din ţara noastră, chiar şi cele
mai fertile nu le pot asigura în totalitate, fiind necesar să fie completate prin
îngrăşăminte. O parte mai mare sau mai mică din îngrăşămintele aplicate, îndeosebi
cele cu azot, rămâne neconsumată de culturi, putând fi pierdută prin scurgerile de
suprafaţă sau cu apele de infiltraţie, existând riscul potenţial de poluare a sistemului
acvatic cu nitraţi. Intensificarea agriculturii prin utilizarea îngrăşămintelor atât
organice cât şi minerale pe bază de azot a determinat eutrofizarea apelor de suprafaţă
şi acumularea de nitraţi în sursele de apă potabilă. Poluarea apelor freatice cu nitraţi
determină efecte potenţial adverse pentru sănătatea umană şi animală. Prin urmare
este absolut obligatorie aplicarea unor practici corespunzătoare unui sistem de
agricultură care să determine producţii optime, în condiţiile evitării contaminării
mediului ambiant cu elemente poluante de tipul nitraţilor.
În scopul promovării unei agriculturi durabile bazate pe aplicarea unor
tehnologii agricole corespunzătoare protecţiei mediului ambiant, această secţiune a
Codului prezintă practici, metode şi măsuri posibil de aplicat de către fiecare fermier,
în funcţie de spcificul local, în interiorul fermei sale.

10.2 Ce sunt nitraţii

Humusul şi îngrăşămintele constituie sursa principală de azot în sistemul sol-

apă-plantă. Aplicarea îngrăşămintelor minerale şi a celor organice (de tipul gunoiului

124
de grajd) determină acumularea unor cantităţi importante de azot în sol. Azotul în sol
se regăseşte în cea mai mare parte sub formă organică, ca urmare a descompunerii
humusului şi resturilor vegetale sau a aplicării îngrăşămintelor organice de tipul
gunoiului de grajd etc. Formele organice ale azotului nu sunt imediat accesibile
plantelor, fiind supuse unor procese chimice şi biologice de transformare în forme
uşor accesibile plantelor, de tipul N-NO3 şi N-NH4. În funcţie de condiţiile specifice
locale, azotul mineralizat este susceptibil la transformări ulterioare cum ar fi,
volatilizarea, spălarea. Nitraţii au un grad ridicat de solubilitate, astfel că prezenţa
unor concentraţii ridicate ale acestora poate avea un impact negativ asupra mediului
prin posibilele pierderi ale azotului nitric prin spălare din sol în apele de suprafaţă şi
freatice. Acest proces are loc de regulă, în ultima decadă a toamnei sau prima decadă
a iernii când solul nu este acoperit de vegetaţie sau cantităţi reduse de nutrienţi sunt
translocate în plante. De asemenea cantităţile de precipitaţii sunt mai ridicate în
această perioadă, apa infiltrată în sol antrenând scurgerea nitraţilor şi migrarea
acestora din profilul de sol în sistemele acvatice.
Există un risc ridicat de poluare a apelor cu nitraţi, dacă materialele organice
reziduale de tipul bălegarului animalier de consistenţă solidă, semilichidă sau lichidă,
care conţin cantităţi importante de azot în formă solubilă, sunt aplicate în momente
potrivite, cum ar fi în perioada de toamnă-iarnă, când solul nu este acoperit de
vegetaţie sau cantităţi reduse de azot sunt translocate în planta de cultură. În tabelul de
mai jos sunt prezentate pierderi prin scurgere ale azotului accesibil în funcţie de
momentul aplicării:

125
 Momentul aplicării Pierderi ale azotului accesibil (%)
Toamna 90
Iarna devreme 60
Iarna târziu 30
Primăvara şi vara 0

Scurgerile de nitraţi apărute ca urmare a încorporării în sol a materialelor

organice reziduale de tipul resturilor vegetale provenite din curţile gospodăriilor sunt
mult mai scăzute deoarece în acest tip de produse azotul se regăseşte mai mult în
formă organică şi nu imediat solubilă. Aceasta face ca momentul împrăştierii acestor
materiale reziduale să nu fie atât de important.

10.3 De ce azotul este important

Terenurile agricole reprezintă principala sursă de nitraţi din apele de suprafaţă

şi cele freatice. Aplicarea în ultimele decade a unor sisteme tehnologice agricole
intensive, cu încorporarea în mod necontrolat a unor doze crescânde de îngrăşăminte
minerale şi organice pe bază de azot, a determinat acumularea unor concentraţii
ridicate de nitraţi în apele de suprafaţă şi freatice. Aceasta constituie o problemă
deosebit de gravă din două motive, în primul rând pentru că apare riscul descărcării în
apa potabilă a unei concentraţii ridicate de nitraţi, care afectează negativ sănătatea
umană şi animală, iar în al doilea rând, cantităţi importante de nitraţi acumulaţi în
apele de suprafaţă determină apariţia procesului de eutrofizare, care are efecte adverse
asupra calităţii apei.

10.4 Ce ar trebui să facă fermierii aflaţi în zone vulnerabile la poluarea cu nitraţi

Fermierul care are terenul situat într-o zonă vulnerabilă la poluarea cu nitraţi
este obligat să respecte Codul de Bune Practici Agricole.
Fermierul va pregăti şi implementa un plan de aplicare a îngrăşămintelor
organice şi minerale.
Se va verifica dacă ferma lui se încadrează în zona vulnerabilă la poluarea cu
nitraţi.
Se asigură că bazinele de stocare a bălegarului animalier sunt dimensionate
respectând Codul de Bune Practici Agricole.
Bazinele de stocare vor fi amplasate la distanţe de cel puţin 10 m de orice apă
de suprafaţă, canal de drenaj sau curs de apă şi la cel puţin 50 m de orice izvor,
fântână sau foraj din zonă.
Se au în vedere “factorii locali de mediu” dacă se doreşte aplicarea
îngrăşămintelor minerale pe bază de azot: Aceştia sunt:
 Condiţiile de sol, tipul de sol şi panta.
 Condiţiile climatice, precipitaţii, sistemul de irigaţie, dacă este cazul.
 Folosinţa terenului, practici agricole incluzând şi sistemele de cultură.
Aplicarea îngrşămintelor pe bază de azot se face într-un mod cât mai precis şi
uniform.
Se elaborează şi implementează un plan de necesar de nutrienţi la nivel de
fermă.
Se cultivă cereale de iarnă pentru acoperirea terenului în mod adecvat pe
perioada iernii.

126
Aplicarea îngrăşămintelor se face în momentul în care condiţiile de sol sunt favorabile
efectuării acestei operaţiuni.
Îngrăşămintele organice se împrăştie la cel puţin 10 m de orice corp de apă de
suprafaţă sau canal de drenaj, şi la cel puţin 50 m de izvoare, puţuri sau foraje care
asigură necesarul de apă al populaţiei existente în zona respectivă.
Se aplică îngrăşăminte minerale pe bază de azot în funcţie de necesarul plantei
de cultură., dar necesarul de azot se va asigura administrând combinat fertilizanţii
chimici cu cei organici.

10.5 Ce nu ar trebui să facă fermierii aflaţi în zone vulnerabile la poluarea cu nitraţi

Nu este recomandată aplicarea îngrăşămintelor chimice (pe bază de azot) în

aşa zisele “perioade închise” stabilite de Regulamentul Programului de Acţiune în
Zone Vulnerabile decât dacă există o cerinţă specială pentru o anumită plantă de
cultură.
Nu este recomandată aplicarea îngrăşămintelor organice acolo unde prin
încorporarea acestora în sol s-ar depăşi limitele stabilite prin Regulamentul
Programului de Acţiune în Zone Vulnerabile, în ceea ce priveşte cantitatea de azot
total care ar trebui aplicată pe parcursul uni an pe respectivul teren.
Nu este recomandată aplicarea îngrăşămintelor organice în stare semilichidă
pe terenurile nisipoase în aşa-zisele “perioade închise” stabilite prin regulamentul
programului de Acţiune în Zone Vulnerabile.
Nu este recomandată aplicarea unor doze de îngrăşăminte pe bază de azot,
care să depăşească cerinţele plantelor de cultură sau pe terenuri afectate de exces de
apă.
Nu este recomandată aplicarea îngrăşămintelor pe bază de azot pe terenurile
afectate de inundaţii sau dacă solul a fost îngheţat cel puţin 12 ore în intervalul a 24
ore înaintea momentului aplicării.
Nu se recomandă aplicarea îngrăşămintelor pe bază de azot pe terenurile
acoperite de zăpadă sau pe cele situate pe pante abrupte.
Este recomandată administrarea în mod controlat a produselor organice
reziduale animaliere pentru a evita încărcarea corpurilor de apă de suprafaţă cu
elemente poluante.
Nu se recomandă ca un teren destinat păşunatului permanent să fie supus
aplicării sistemelor tehnologice de lucrare agricolă.
Este recomandat a se evita compactarea excesivă a solului.

10.6 Care ar fi legislaţia pe care un fermier care deţine teren încadrat ca zonă
vulnerabilă la poluarea cu nitraţi ar trebui să o respecte

O problemă deosebit de importantă cu care se confruntă fermierii noştri este

aceea a calităţii apei potabile furnizată prin reţeaua de distribuţie de către
întreprinderile specializate. Autorităţile locale trebuie să aibe în vedere limita maxim
admisibilă a concentraţiei de nitraţi din apa potabilă, de 50 mg/l pe care întreprinderile
specializate trebuie să o respecte.
Legile care se referă la protecţia apei împotriva poluării cu nitraţi din
activităţile agricole trebuie să corespundă cerinţelor Directivei Nitraţilor Stabilite de
Uniunea Europeană (91/676/EEC) şi trebuie respectate în Zonele Vulnerabile la
Poluarea cu Nitraţi. Trebuie identificate şi stabilite Zonele Vulnerabile la Poluarea cu
Nitraţi. Astfel zonele în care apele de suprafaţă şi freatice au o concentraţie de nitraţi

127
care depăşeşte limita maxim admisibilă, de 50 mg/l pot fi considerate zone
vulnerabile la poluarea cu nitraţi.
Ministerele de specialitate au datoria de a stabili măsuri speciale în cadrul
Programului de Acţiune în Zonele Vulnerabile la Poluarea cu Nitraţi, care au ca scop
reducerea gradului de poluare al apei cu nitraţi proveniţi din surse agricole.
Forul executiv al ţării noastre constituie autoritatea competentă şi responsabilă
pentru punerea în vigoare şi respectarea măsurilor speciale din cadrul Programului de
Acţiune în Zone Vulnerabile la Poluarea cu Nitraţi.
Programul de Acţiune poate să fie diferit pentru fiecare zonă vulnerabilă în
parte în funcţie de specificul local. Este posibil ca în interiorul aceleiaşi zone
vulnerabile măsurile Planului de Acţiune să fie diferite. Cerinţele cu privire la
poluarea cu nitraţi din surse agricole prezentate în această secţiune au un caracter
general, acestea vor trebui adaptate ulterior pentru fiecare zonă vulnerabilă în parte în
funcţie de condiţiile locale.
Dacă în interiorul fermei se produce gunoi de grajd de consistenţă semilichidă
şi lichidă, aceasta este supusă unor reguli speciale. Apa reziduală provenită de la
spălarea grajdurilor de animale este supusă unor reguli speciale de colectare şi
stocare. Condiţiile de depozitare a produselor organice reziduale de consistenţă
semilichidă şi lichidă, înaintea momentului împrăştierii pe terenurile agricole, trebuie
să corespundă cerinţilor Programului de Acţiune. Bazinele de depozitare a acestor
materiale organice reziduale trebuie să fie astfel dimensionate încât să permită
acumularea cantităţii totale de bălegar produsă în interiorul fermei şi a apei provenită
din posibilele precipitaţii căzute în perioada de stocare. De asemenea trebuie avută în
vedere perioada de stocare a gunoi de grajd de consistenţă semilichidă şi lichidă care
poate fi de mai puţin de 6 luni, dar aceasta este stabilită astfel încât să nu afecteze în
sens negativ mediul ambiant, mai precis să nu existe riscul poluării corpurilor de apă.
Este un act ilegal contaminarea, cu bună ştiinţă, a corpurilor de apă cu
elemente poluante provenite din administrarea în mod neadecvat a produselor
organice reziduale din interiorul fermei. Este sancţionată corespunzător orice acţiune
prin care gunoi de grajd de diferite consistenţe este descărcat în mod deliberat în
corpurile de apă.

10.7 Care sunt măsurile stabilite pentru Zonele Vulnerabile la Poluarea cu Nitraţi
10.7.1 Îngrăşăminte chimice
Realizarea unui Plan de Fertilizare este absolut necesar pentru utilizarea
eficientă a îngrăşămintelor chimice pe bază de azot din două motive, şi anume
costurile materiale şi scurgerile de nitraţi, care astfel pot fi controlate în mod
corespunzător. Îngrăşămintele chimice pe bază de azot nu trebuie aplicate pe terenuri
în cantităţi care să depăşească necesităţile plantei de cultură, se are în vedere
cantitatea de azot translocată din sol în plantă, aportul din materia organică a solului,
resturile vegetale de la suprafaţa acestuia şi îngrăşămintele organice aplicate. Pentru
aceasta se efectuează în primul rând o evaluare a cantităţii de îngrăşământ pe bază de
azot pe care o necesită fiecare tip de plantă de cultură din fiecare câmp, în fiecare an.
Apoi se determină conţinutul de azot pus la dispoziţie de materia organică din sol,
resturile vegetale aflate la suprafaţa acestuia şi de cantitatea de bălegar animalier
încorporat. Pentru aplicarea îngrăşămintelor chimice pe bază de azot se va ţine seama
de caracteristicile solului, condiţiile climatice, precipitaţiile, irigaţia, folosinţa
terenului, practicile agricole utilizate incluzând aici şi rotaţia culturilor.
Îngrăşămintele chimice pe bază de azot nu trebuie aplicate între:
 15 Septembrie şi 15 Februarie în cazul terenurilor acoperite de fâneaţă;

128
 1 Septembrie şi 15 Februarie în cazul terenurilor cu alte folosinţe decât cea
menţionată mai sus.
Se aplică îngrăşăminte pe bază de azot în perioadele menţionate mai sus numai
în cazul în care planta de cultură necesită un aport de azot suplimentar.
Aportul de azot în sol în aşa-zisele “perioade închise”, în general, nu este
utilizat de către planta cultivată decât într-o mică măsură şi cu riscul unor importante
pierderi prin spălare în corpurile de apă de suprafaţă sau subterane. Prin urmare
evitând aplicarea îngrăşămintelor chimice pe bază de azot în aceste “perioade închise”
cheltuielile materiale sunt drastic reduse.
Îngrăşămintele chimice pe bază de azot trebuie aplicate pe terenuri într-un mod cât
mai precis şi uniform posibil, în doze adecvate. De aceea echipamentele utilizate
pentru aplicarea îngrăşămintelor chimice trebuie testate în mod regulat, pentru a
realiza precizia operaţiei de împrăştiere şi de asemenea, calibrate în vederea aplicării
corespunzătoare a dozelor de ferilizanţi dorite.
Îngrăşămintele chimice pe bază de azot nu trebuie aplicate pe terenuri în nici
unul din cazurile următoare:
 Solul este saturat cu apă.
 Terenul este inundat.
 Terenul a fost îngheţat cel puţin 12 ore în intervalul a 24 de ore înaintea aplicării
îngrăşământului.
 Terenul este acoperit cu zăpadă (cu excepţia culturii grâului, pe terenuri plane).
Este acceptată aplicarea îngrăşămintelor chimice pe bază de azot în zilele
afectate de îngheţ – dezgheţ la cultura grâului şi orzului.
Îngrăşămintele chimice pe bază de azot nu ar trebui aplicate pe terenurile
aflate pe pante abrupte, datorită riscului apariţiei scurgerilor de suprafaţă care sunt
mai intense cu creşterea pantei. Nu se poate defini o valoare limită a pantei terenurilor
pe care se pot aplica îngrăşămintele chimice pe bază de azot, fiind cunoscut faptul că
scurgerile de suprafaţă sunt influenţate şi de alţi factori, cum ar fi, tipul şi condiţiile de
sol, precipitaţiile. Dacă totuşi sunt aplicate îngrăşăminte chimice pe terenuri în pantă
se are în vedere distanţa faţă de cursul de apă cel mai apropiat pentru a evita poluarea
apei datorită scurgerilor determinate pe terenurile în pantă.
Îngrăşămintele chimice pe bază de azot se aplică pe suprafeţele cultivate
ţinând cont de necesitatea evitării contaminării directe a cursurilor de apă. O atenţie
deosebită trebuie acordată atunci când împrăştierea îngrăşămintelor chimice pe bază
de azot de face pe terenurile aflate în vecinătatea unei ape curgătoare, canal sau lac.

10.7.2 Îngrăşăminte organice

Nu este recomandată aplicarea îngrăşămintelor organice de consistenţă
semilichidă, produse reziduale de la paturile de aşternut al păsărilor sau ape uzate
provenite de la tratarea apelor uzate orăşeneşti pe terenurile nisipoase în aşa-zisele
“perioade închise” stabilite prin Programul de Acţiune în Zone Vulnerabile. Aceste
perioade sunt:
 1 Octombrie – 15 Februarie cînd terenul este fâneaţă sau este semănat cu o cultură
de toamnă.
 1 Noiembrie – 15 Februarie în orice altă situaţie.
Bazinele de stocare a bălegarului animalier trebuie să aibă o capacitate care să
depăşească cantitatea de material organic rezidual produsă pe tot parcursul perioadei
în care este interzisă împrăştierea pe ternurile agricole.

129
 Doza de îngrăşăminte organice - echivalent azot, ce se aplocă pe terenul
agricol va fi:
 250 Kg/ha azot total limită stabilită în cazul terenurilor aflate sub fâneaţă.
 170 Kg/ha limită stabilită pentru terenurile destinate culturilor agricole.
Aceste limite se aplică pentru toate tipurile de îngrăşăminte organice
animaliere, chiar şi pentru bălegarul produs în perioadele de păşunat al animalelor şi
pentru toate terenurile agricole încadrate ca Zone Vulnerabile la Poluarea cu Nitraţi.
De asemenea limitele menţionate mai sus se respectă şi în cazul aplicării nămolului
orăşenesc de canalizare, dar nu sunt luate în considerare în cazul îngrăşămintelor
chimice.
Dacă nu există suficient teren pentru împrăştierea îngrăşământului organic
produs în interiorul fermei, deoarece sunt depăşite limitele stabilite în ceea ce priveşte
concentraţia de azot total conţinut în materia organică, se recomandă micşorarea
numărului de animale din fermă sau dacă nu este posibil, se încearcă distribuirea
cantităţii de bălegar animalier în exces la fermele învecinate.
Dozele de îngrăşăminte organice care trebuie aplicate pe terenurile agricole
trebuie stabilite astfel încât să nu depăşească limita maxim admisibilă în ceea ce
priveşte conţinutul de azot total, de 250 kg/ha. Nu sunt luate în considerare dejecţiile
produse de animale în timpul păşunatului. De asemenea această limită are în vedere şi
restricţiile impuse de condiţiile locale şi de cerinţa pentru nutrienţi a plantei de cultură
luată în studiu. Limita de 250 kg/ha conţinut de azot total nu este valabilă în cazul
suprafeţelor pe care nu este recomandată împrăştierea bălegarului animalier, de
exemplu terenurile situate la mai puţin de 10 m de un curs de apă, incluzând aici şi
alte corpuri de apă, cum ar fi lacurile, apele curgătoare. În scopul protecţiei apelor
freatice este interzisă aplicarea bălegarului pe suprafeţele situate la mai puţin de 50 de
m de izvoare, puţuri care alimentează cu apă potabilă gospodăriile oamenilor.

10.8 Modul de înregistrare a datelor generale despre fermele agrozootehnice

Fiecare fermă trebuie să întocmească un registru în care sunt înscrise
informaţii cu privire la:
 Numărul de animale din interiorul fermei.
 Utilizarea îngrăşămintelor minerale.
 Utilizarea îngrăşămintelor organice.
Se înregistrează cantitatea şi momentul aplicării îngrăşămintelor chimice (pe
bază de azot), a bălegarului animalier, a reziduurilor organice de diferite tipuri. Toate
aceste informaţii sunt necesare pentru calculul necesarului de azot a plantelor de
cultură.
Se recomandă efectuarea unui studiu agrochimic, cel puţin odată la 4-5 ani,
pentru a verifica dacă proprietăţile solului sunt la nivel optim. În acest fel, aplicarea
îngrăşămintelor se face eficient ţinând cont de necesităţile plantelor şi conţinutul
solului luat în studiu şi evitând pierderile de azot în corpurile de apă (ape curgătoare,
lacuri şi pânză freatică).

10.9 Ce ar trebui să facă în general fermierii 

Fermierul este obligat să se supună şi să respecte regulile cu privire la modul
de administrare a îngrăşămintelor.
Dacă se doreşte schimbarea folosinţei unui teren care se consideră că are o
anumită valoare, de exemplu o păşune cu valoare arheologică sau un teren protejat,
este necesară aprobarea autorităţilor locale.

130
 Fermierul trebuie să ia în considerare “factorii de mediu locali” dacă doreşte
aplicatrea îngrăşămintelor pe bază de azot. Aceştia sunt:
 Condiţiile de sol, tipul şi panta.
 Condiţiile climatice, precipitaţii, irigaţie.
 Folosinţa terenului şi practicile agricole utilizate, incluzând şi sistemul de cultură.
Aplicarea îngrăşămintelor organice pe bază de azot trebuie să se efectueze
într-un mod cât mai precis şi uniform posibil.
Se produce şi implementează un plan de necesar de nutrienţi la nivel de fermă.
Se cultivă cereale de iarnă pentru acoperirea terenului în mod adecvat pe
perioada iernii.
Aplicarea îngrăşămintelor se face în momentul în care condiţiile de sol sunt
favorabile efectuării acestei operaţiuni.
Îngrăşămintele organice se împrăştie la cel puţin 10 m de orice corp de apă de
suprafaţă sau canal de drenaj, şi la cel puţin 50 m de izvoare, puţuri care asigură
necesarul de apă al populaţiei existente în zona respectivă.
Se aplică îngrăşăminte minerale pe bază de azot în funcţie de necesarul plantei
de cultură, dar necesarul de azot se va asigura administrând combinat fertilizanţii
chimici cu cei organici.

10.10 Care ar fi legislaţia pe care un fermier ar trebui să o respecte

O problemă deosebit de importantă cu care se confruntă fermierii noştri este
aceea a calităţii apei potabile furnizată prin reţeaua de canalizare de către
întreprinderile specializate. Autorităţile locale trebuie să aibe în vedere limita maxim
admisibilă a concentraţiei de nitraţi din apa potabilă, de 50 mg/l pe care întreprinderile
specializate trebuie să o respecte.
Dacă în interiorul fermei se produce gunoi de consistenţă semilichidă şi
lichidă, aceasta este supusă unor reguli speciale. Apa reziduală provenită de la
spălarea grajdurilor de animale este supusă unor reguli speciale de colectare şi
stocare. Condiţiile de depozitare a produselor organice reziduale de consistenţă
semilichidă şi lichidă, înaintea momentului împrăştierii pe terenurile agricole, trebuie
să corespundă cerinţilor Programului de Acţiune. Bazinele de depozitare a acestor
materiale organice reziduale trebuie să fie astfel dimensionate încât să permită
acumularea cantităţii totale de gunoi produsă în interiorul fermei şi a apei provenită
din posibilele precipitaţii căzute în perioada de stocare. De asemenea trebuie avută în
vedere perioada de stocare a gunoiului de consistenţă semilichidă şi lichidă care poate
fi de mai puţin de 6 luni, dar aceasta este stabilită astfel încât să nu afecteze în sens
negativ mediul ambiant, mai precis să nu existe riscul poluării corpurilor de apă.
Este un act ilegal contaminarea, cu bună ştiinţă, a corpurilor de apă cu
elemente poluante provenite din administrarea în mod neadecvat al produselor
organice reziduale din interiorul fermei. Este sancţionată corespunzător orice acţiune
prin care gunoi de diferite consistenţe este descărcat în mod deliberat în corpurile de
apă.

10.11 Care sunt măsurile recomandate pentru fermierii agricoli

10.11.1 Îngrăşăminte organice
Îngrăşămintele organice nu sunt recomandate a se aplica pe suprafeţele situate
la mai puţin de 50 de metri de izvoare, puţuri, fântâni care asigură necesarul de apă
potabilă pentru populaţie.
10.11.2 Păşune permanentă

131
 Nu este recomandată aplicarea gunoiului de grajd pe păşunile permanente
datorită posibilelor acumulări de nitraţi. Dacă totuşi se doreşte recultivarea unei
păşuni permanente, este absolut necesar realizarea unui plan de fertilizare adecvat
pentru a se evita posibilele pierderi de azot.
10.11.3 Culturi protectoare
Semănatul timpuriu al cerealelor de toamnă are ca efect utilizarea eficientă a
azotului mineralizat de către planta cultivată, reducându-se astfel riscul pierderilor de
azot prin nitrificare. Semănatul culturilor cerealiere toamna târziu însă, nu va reduce
riscul pierderilor de azot prin nitrificare în acest interval de timp. Este de asemenea
recomandat ca pe terenurile agricole pe care se cultivă cereale de primăvară, să se
păstreze pe perioada de toamnă-iarnă terenul în mirişte cât mai mult posibil.
Dacă este posibil este recomandată cultivarea unei culturi protectoare pe
perioada toamnă-iarnă, evitând astfel păstrarea terenului ca ogor negru în acest
interval de timp.
Pe perioada de iarnă este recomandată păstrarea terenului în mirişte pentru a
evita scurgerile de nitraţi. Scurgerile de suprafaţă apărute pe solurile afectate de
procese de degradare prin compactare pot îngrădi aplicarea unor anumite structuri de
cultură, cum ar fi de exemplu, folosirea în rotaţie a leguminoaselor. Utilizarea
benzilor înierbate poate avea ca efect reducerea proceselor de eroziune şi a pierderilot
nr nutrienţi.
10.11.4 Păşunatul
Dacă un teren este supus păşunatului intensiv, circa 90 % din conţinutul de
azot al solului respectiv este returnat sub formă de excremente şi urină, astfel că vor fi
acumulate în sol cantităţi importante de N accesibil. În consecinţă fâneţele supuse
păşunatului intensiv pot înregistra pierderi ridicate de azot, ca urmare a prezenţei
masive a animalelor mai ales toamna.
Pentru a preveni apariţia proceselor de eroziune şi contaminarea directă a
cursurilor de apă este recomandat ca grajdurile animaliere să nu aibă acces la cursurile
de apă.
10.11.5 Fertilizarea chimică (pe bază de azot)
Îngrăşămintele chimice nu se recomandă a fi aplicate pe fâneţe decât în
perioada primăverii, în momentul în care cultura necesită un aport suplimentar de azot
şi numai dacă condiţiile de sol şi mediu permit efectuarea acestei operaţiuni. Dacă
imediat după momentul aplicării îngrăşămintelor chimice au loc precipitaţii abundente
există riscul pierderii azotului provenit din îngrăşăminte prin scurgeri de suprafaţă.
Suma temperaturilor este un parametru care indică momentul aplicării îngrăşămintelor
chimice pe bază de azot pe terenurile acoperite de fâneţe. Sistemul este bazat pe suma
temperaturilor înregistrate de la 1 ianuarie (se elimină temperaturile negative). Se
consideră momentul în care suma temperaturilor medii este de 200 ca fiind optim
pentru aplicarea îngrăşămintelor chimice şi deci utilizarea eficientă a azotului cu
efecte pozitive asupra producţiei ulterioare. În cazul terenurilor cultivate cu culturi de
câmp, îngrăşămintele chimice ar trebui aplicate la începutul perioadei de creştere şi
consum ridicat de azot a plantei de cultură. De asemenea este recomandat ca aplicarea
îngrăşămintelor chimice pe bază de azot să se efectueze şi în acest caz, în funcţie de
condiţiile de sol şi mediu.
10.11.6 Condiţiile de sol
Solurile afectate de procese de degradare prin compactare prezintă un risc
ridicat pentru scurgeri de suprafaţă şi în consecinţă pentru pierderile de azot prin
nitrificare. Deteriorarea stării fizice a solului ca urmare a proceselor de degradare prin
compactare determină un ritm mai lent al absorbţiei azotului de către planta de

132
cultură. Această situaţie poate fi diminuată prin reducerea traficului exagerat al
maşinilor agricole exercitat în timpul efectuării lucrărilor agricole, având sarcina pe
osie mai mică de 5 t. De asemenea lucrările agricole ar trebui aplicate în condiţii
corespunzătoare, cum ar fi un conţinut de apă în sol favorabil traficului maşinilor
agricole sau pe soluri care nu sunt afectate de procesele de îngheţ-dezgheţ. Prin
urmare aplicarea unor lucrări ale solului efectuate în condiţii optime de traficabilitate
şi lucrabilitate, care sunt în acord cu condiţiile locale de climă şi sol se evită apariţia
proceselor de degradare prin compactare cu efecte ulterioare asupra acumulării de
nutrienţi în sol şi absorbţiei în plantă.
10.11.7 Modul de depozitare şi manevrare a îngrăşămintelor
Este recomandată amplasarea cisternelor de îngrăşăminte la o anumită distanţă
de orice corp de apă. Autorităţile locale trebuie să impună nişte restricţii cu privire la
protecţia surselor de apă potabilă, deci să stabilească distanţa la care trebuie aşezate
containerele de îngrăşăminte faţă de corpurile de apă. Containerele pentru stocarea
îngrăşămintelor chimice trebuie să fie confecţionate dintr-un material rezistent la
coroziune, să fie închise ermetic.
Modul de umplere a cisternelor de îngrăşăminte, transferul acestora către
echipamentele de împrăştiere pe terenurile agricole trebuie să se facă într-un astfel de
mod încât să se evite pierderile datorate umplerii exagerate sau răsturnării acestora.
Cisternele sau bazinele în care se depozitează îngrăşămintele chimice sunt astfel
dimensionate încât să permită un aşa-zis “spaţiu de toleranţă” pentru a evita
revărsarea în exterior a conţinutului acestora.
Se recomandă depozitarea în mod corespunzător a azotatului de amoniu, în
încăperi închise, verificate şi inaccesibile personalului nespecializat. Fermierul este
obligat să informeze autorităţile în domeniu, dacă au în depozitele proprii cantităţi
mai mari de 150 tone de azotat de amoniu.
10.11.8 Zonele tampon
Se recomandă păstrarea dacă este posbil a unor benzi de teren necultivat în
vecinătatea cursurilor de apă sau a altor habitate sensibile la poluarea cu nitraţi
proveniţi din surse agricole. Aceste benzi acţionează ca zone tampon între suprafeţele
cultivate şi habitatele naturale.
10.11.9 Agricultura organică
Deşi agricultura organică nu presupune utilizarea îngrăşămintelor minerale,
există riscul apariţiei scurgerilor de nitraţi datorate aplicării unor componente
tehnologice agricole specifice acestui tip de agricultură, cum ar fi: încorporării
îngrăşămintelor organice în solurile agricole, a păstrării resturilor vegetale la suprafaţa
solului, a păşunatului animalelor sau a recultivării păşunilor sau fâneţelor.

133