Referat:

DETECTORI DE RADIAŢIE. EFECTUL

BIOLOGIC AL RADIAŢIILOR.

Elaborat :Șaptefrați Daniel

Verificat:Neronova Olga
 1. Descrieţi care este efectul radiaţiei asupra omului.
Radiaţiile ionizante pot fi periculoase pentru om. La fel cum soarele poate arde
pielea, aşa şi radiaţiile ionizante pot cauza daune corpului. Cum se întâmplă
acest lucru? În drumul lor, radiaţiile ionizante, care eliberează o cantitate
suficientă de energie, pentru a putea îndepărta unul sau mai mulţi electroni din
atomii ţesuturilor iradiate, dereglând în consecinţă activitatea lor chimică
normală în ţesuturile vii. La un anumit grad de dereglare a acestor procese
chimice, celulele vii nu se mai pot regenera pe cale naturală şi rămân
permanent dereglate sau mor (în cazul distrugerii ADN-ului).
Gradul de severitate al efectelor radiaţiei depinde de:
- durata expunerii
-intensitatea radiaţiilor
-tipul radiaţiilor
Expunerea la o doză foarte mare de radiaţii poate conduce în scurt timp la
arsuri ale pielii, stări de vomă şi hemoragii interne; organismul nu poate
genera celule noi într-un timp foarte scurt. Expunerea îndelungată la doze mai
mici de radiaţii poate cauza apariţia cu întârziere a cancerului şi posibil a unor
boli ereditare, lucru constatat în special la supravieţuitorii bombardamentelor
de la Hiroshima şi Nagasaki.
  Doza de radiaţii
 Măsurăm nivelul de radiaţii la care o persoană este expusă şi riscul rezultat în
urma expunerii, folosind conceptul de doză, care în termeni simpli, este o
măsură a energiei livrate de respectiva radiaţie către ţesutul uman.Cea mai
simplă formă de exprimare a dozei este doza absorbită, care se defineşte ca
fiind energia absorbită de radiaţie într-un kilogram de ţesut. Unitatea de doză
absorbită se exprimă în Joule pe Kilogram (J/kg) şi are denumirea de gray
(Gy)Unitatea tolerată de doză absorbită este rad-ul (radiation absorbed dose).
1 Gy = 100 rad.
Deoarece o doză absorbită, în cazul unei radiaţii alfa, produce mai multe
distrugeri ţesuturilor vii faţă de aceeaşi doză produsă de radiaţiile beta şi
gama, doza absorbită se înmulţeşte cu o constantă (care este egală cu 20 pentru
radiaţiile alfa şi cu 1 pentru cele gama şi beta), pentru a obţine doza
echivalentă. Această doză echivalentă este măsurată în următoarele unităţi –
Sievert (Sv) sau rem (1 Sv = 100 rem). Deoarece un 1 Sv reprezintă o doză
extrem de ridicată şi, prin urmare, dozele sunt deseori exprimate în mSv (miimi
de Sievert). De exemplu, o persoană normală, care nu este expusă unor surse
suplimentare naturale sau artificiale de radioactivitate, primeşte o doză a
radiaţiei naturale între 2 şi 3 mSv pe an.
Sensibilitatea ţesuturilor umane la radiaţie diferă în funcţie de ţesut, de
exemplu o doză de 1 Sv la organele de reproducere este mai dăunătoare decât 1
Sv la ficat. Doza efectivă se calculează prin aplicarea factorilor de ponderare
la dozele echivalente pentru fiecare organ şi prin însumarea contribuţiilor din
diferite organe. Unitatea de măsură pentru doza efectivă este de asemenea
sievertul (Sv).
Doza efectivă reprezintă suma ponderată a dozelor echivalente, provenite din
expunere externă şi internă, efectuată pentru toate ţesuturile şi organele
corpului uman. Unitatea de doză efectivă este tot sievert-ul.
Unitatea tolerată de doză echivalentă este rem-ul (röntgen equivalent man). 1
Sv = 100 rem.

Exemple de doze

Doza echivalentă primită de o

Activitate
persoană
Doza medie mondială din toate
2,8 mSv pe an
sursele
Zbor cu avionul dus – întors Europa–
0,1 mSv
SUA
Radiografie pulmonară 0,1 mSv
Procedură medicală cu doză ridicată 5–10 mSv
 
Căile de contaminare ale organismului uman
 In situaţia expunerii la doze care depăşesc limitele maxim admise, fie că
vorbim de personal care lucrează în mod direct cu sursele de radiaţii sau de
persoane afectate în cazul unui accident nuclear efectele asupra sănătăţii
acestora depind în mare măsură şi de modul de contaminare.
Contaminarea externă se referă la depunerea accidentală pe piele sau
îmbrăcăminte a radionuclizilor fixaţi, incluşi sau adsorbiţi pe/în particule de
praf. Iradierea organismului rezultă din radiaţiile beta şi gamma ale
radionuclizilor contaminanţi care produc arsuri caracteristice, în funcţie de
activitatea şi timpul de înjumătăţire fizică a acestora şi de energia radiaţiilor.
Acestea pot evolua asemănător cu arsurile produse de orice alt agent fizic sau
chimic.
Contaminarea internă este dată de pătrunderea accidentală a radionuclizilor
în organism prin inhalare, ingestie sau prin piele. 
Contaminarea internă prin inhalare se datorează prafului sau aerosolilor
contaminaţi de căderile radioactive provenite de la testele sau de la accidentele
nucleare majore. Gradul de contaminare internă pe această cale depinde de
caracteristicile particulelor radioactive (încărcare radioactivă şi electrostatică,
mărime, densitate, compoziţie chimică etc.).
Contaminarea internă pe cale digestivă se realizează în urma consumării de
alimente şi apă contaminate, direct din depuneri sau prin transferul diferitelor
substanţe radioactive în interiorul lanţului trofic.Contaminarea prin piele
(absorbţie tegumentară), are importanţă redusă; puţini radionuclizi diluaţi în
apă pătrund prin tegumentele intacte (cazul celor din grupele alcalinelor şi
alcalino-pământoaselor). In primele 12 zile de după accidentul de la Cernobâl,
principala cale de contaminare a omului a fost cea prin inhalare, după care
ponderea a trecut la cea prin ingestie.In primele 12 zile de după accidentul de
la Cernobâl, principala cale de contaminare a omului a fost cea prin inhalare,
după care ponderea a trecut la cea prin ingestie.
 2. În ce constau metodele de detectare a radiaţiei?
Pe parcursul anilor au fost elaborate şi implementate mai multe metode de
cercetare a radiațiilor nucleare. La baza metodelor respective se afla
proprietatea particulelor incărcate de a loniza șl a excita particulele din
componența substanței. Aici vom lua cunoştința de ideele fizice ale
principalelor metode. Realizarea practică a unora din ele este destul de
dificila, fiindca instalațiile respective sunt masive, sofisticate și costisitoare.
Metoda emulsiilor fotografice i-a permis lui Becquerel sa descopere
radioactivitatea naturala (a. 1896). Metoda aceasta se bazează pe acțiunea
ionizata a particulelor încărcate. Trecând prin pelicula fotografica, ele
lonizeaza, asemenea luminil, cristalele metalic coaxlal cu anodul. Tubul este
umplut cu gaz, microscopice de bromura de argint (AgBr). La developare
argintul metalic formează mal multe linii punctate negre. Acestea marchează
atât traseul particulet ferica. Între electrozi este aplicată o tenstune înalta,
Incidente, cât și locurile unde s-au produs reacții nu- cleare, precum și
traseele particulelor rezultate. Intensitatea câmpulul electric in rezultate.
grosimile linilor sunt determinate de sarcinile şi masele nea anodulul este
mult mal mare decât lânga catod particulelor, lar lungimile - de energiie lor.
Contorul cu scintiiații (scânteleri) a fost inventat mal dense decât långă
catod). in anul 1903 de catre fiziclanul englez William Croo- kes (1832-
1919), după ce a fost descoperita fluores în Interiorul tubulul, lonizează
gazul. Ionil pozitivi cența sulfurti de zinc provocată de ciocnirile particule- se
deplasează spre catod, iar electronil - spre anod. Cu ajutorul lupel sau
microscopulut pot fi unde intensitatea câmpului electric este mai mare.
observate locurile unde s-au produs scintilațiıle. Obținând energii mari, ei
ionizează prin ciocnire E. Rutherford a utilizat aceasta metoda la cercetarea
atomilor neutri al gazulul. Se formează o avalanşa de impraștieril
particulelor a și a descoperit nucleul. În prezent scintilațiıle sunt înregistrate
prin intermediulelementelor fotoelectronice. In anul 1908 de catre fizicianul
german Hans Wilhelm Gelger (1882-1945) in colaborare cu E. Rutherford. In
anul 1928, H. Gelger şı W. Maller au perfecționat contorul, care in prezent
este cunoscut rarea automată a particulelor incarcate și a fotoni- lor sub
numele de contorul Geiger-Müller. Reprezentarea schematica a contorulul
este reda- ta în figura 7.7. Un tub cilindric de sticla conține un anod (1) de
forma unui fir subțire, întins de-a lungul catre fizicianul englez Charles
Thomas Rees Wilson tubulul, și un catod (2) - o pelicula metalica depusa
(1869-1959) și este cunoscută mai mult sub numele pe suprafața interioara a
tubulul sau un cilindru Fig. 7.7 Fig. 7.8 de exemplu, un amestec de argon cu
vapori de spirt metilic, la o presiune de câteva zecimi din cea atmosferica dar
insuficienta pentru a produce descărcari electronice (aproape de anod - linile
de intensitate sunt mult. Particula incărcată, patrunzand cu viteză mare
electront și in tub se produce o descărcare electrica. de tensiune ce este
transmis la dispozitivul de înregistrare. Dupa fiecare impuls de tensiune la
rezistor descărcarea electrica încetează, contorul revine la starea inițiala și
poate sa înregistreze particulele urmåtoare. Contorul Getger-Maller se
foloseşte pentru numararea lor (cuantelor) y. Acesta poate înregistra pâna la
1 000 de particule pe secunda. Camera cu ceață a fost inventată în anul 1912
de camera Wilson. Ea reprezinta (fig. 7.8) un vas din sticla (1) dotat cu un
piston mobil (2). Camera conține vapori de apa sau de spirt etilic (3) cu
densitatea apropiata de cea a vaporilor saturanți. La deplasarea bruscă a
pistonulul în jos vaporii se dilata adiabatic, temperatura lor se micșorează.
Astfel, el devin suprasaturanți. Starea dată este nestabila. Dacă in cameră
pătrunde o particula incărcată și ionizează moleculele, ionii formați devin
centre de condensare și în jurul lor se formează picaturi de lichid. Traseul
particulelor încărcate este marcat de o urma vizibila (4) cu lațimea de până
la 1 mm. Traseul este iluminat lateral (5) și fotografiat (6). Fotografile
obținute cu ajutorul camerei Wilson reprezintă urme luminoase pe un fundal
întunecat. Dupa lațimea urmelor, se pot face conduzii referitor la natura
particulel încărcate. Urmele läsate de particulele a sunt mai late decât cele
lasate de electroni. Particulele cu energii mai mari lasa urme mal lungi. O
informație mai ampla se obține prin introducerea camerel Wilson intr-un
câmp magnetic omogen (v. Lucrarea de laborator de mai jos). Camera cu
bule. A fost inventata în anul 1952 de catre fizicianul american Donald
Arthur Glaser(1926-2013). Ea reprezintă un alt dispozitiv care permite
vizualizarea traseulul particulet încărcate. Într-un vas se afla un gaz lichefiat
hidrogen, deuteriu,xenon, propan etc. la prestune înalta. Substanța se afla in
stare lichida, chiar daca temperatura este mai mare decât temperatura de
fierbere la presiune atmosferica normala. Prin micşorarea bruscă a presiunii
(in anumite limite) substanța este adusa in stare de lichid supraincalzit.
Această stare este nestablila, deoarece in condițiile date in vas ar trebui sa se
afle lichid și vapori saturanți.Particula încărcată care servesc drept centre de
vaporizare și în jurul lor se formeaza bule mici de vapori al acestul lichid.
Lanțul acestor bule marcheaza traseul particulet  fiind luminat lateral, poate
fi fotografiat. Pentru a obține o informație mai bogata despre camera cu bule
se introduce, ca și cea cu ceață, într-un câmp magnetic.  Despre rolul
important ce l-au jucat camerele cu ceață și cu bule in domentul cercetărilor
nucleare de-nota faptul ca inventatorli lor au devenit laureați al Premlulul
Nobel (Wilson in 1927 și Gilaser in 1960).