Floare-albastră

– Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…

Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

..............

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

Dragă Nicuță,
34
Nu trebuie să te superi, ba să plângi, pentru că eu sunt supărat. N-are a face
una cu alta. Dacă-ți scriu cam ursuz nu trebuie să crezi că supărarea mea se
îndreaptă în contra ta, căci știu bine că în contra ta nu am nimic. Față cu tine
caut să-mi port vina mea proprie1.Pe domnul în chestiune2 l-am bruscat în
societate, dar a tăcut frumușel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un
om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a putea cere scrisorile tale.
El mi-a spus că tu trebuie să-i ceri. În caz când nu ar voi să le dea, căci e liber
a nu voi aceasta, pot să-l silesc a-mi da satisfacție3.
Se-nțelege că omului pe care l-am consultat nu i-am spus nimic. Te rog, dar,
cere-i scrisorile și răspunde-mi apoi dacă ți le-a trimis sau nu. Dacă s-ar lăuda
cumva la Maiorescu, precum s-a lăudat față de Bădescu, 4 o poate în orice caz.
Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credință. E un om care nici nu poate fi
altfel.Dragă Nicuță, fii bună și gentilă și lasă-mă să te sărut, căci parcă te văd
înaintea mea. Și nu fii supărată deloc — vrei să mă supăr și eu — tu n-ai
nimic de acolo.
Lasă timpul să ți-o dovedească mai mult decât șirurile acelui care te-ar
îmbrățișa dacă ai fi de față.
Al tău, fără incidente,
M. Eminescu

Eminul meu iubit, mă grăbesc a răspunde seninei şi amoroasei tale scrisori din 16
Martie; după cum vei fi văzut desigur din a doua scrisoare a mea din 15, am primit
scrisoarea ta plină de gelozie la care am şi răspuns. Pe la Iaşi, scumpul meu Tropoţel,
am avut câteva zile de toată frumuseţa, zile senine şi calde şi cu miros de primăvară.
Am fost la discursul lui Maiorescu, a vorbit foarte bine – numai după mine a dezvoltat
foarte puţin “Dezvoltarea pasiunilor”. Discursul lui s-a învârtit mai mult asupra
consecvenţelor lor decât asupra lor înşile. şi mi-am zis: de-ar fi el măcar un sfert
consecvent spuselor sale, ce bine ar fi. A fost un public nebun la prelegerea lui. Miţicule
mai vorbeşte te rog cu Conta şi cu alţi deputaţi, doar, doar, vor face să vină în cameră
şi petiţiunea mea, să-mi ieu o grijă, să ştiu cum stau, să ştiu ce drum s-apuc, căci cel
pe care merg e foarte greu. Eminule, când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai
năcăjesc şi apoi să te mai mangâi, şi să-ţi cer iertare frumuşel şi apoi într-o lungă şi
dulce sărutare să se uite toate relele. Când? Miţule când ai putea să vii la Iaşi să fim
împreună ce bine ar fi! Dar tu nicicând nu te gândesti la asa ceva, vălmăşagul
Bucureştilor îţi răpeşte dorul de mine, viata ta e plină şi nu simte trebuinţa prezenţei
mele, totusi te pup şi te răspup şi te imbrăţisez doucement et gentilement. Toute a toi
Veronica. 19 Martie 1880 Iaşi”.

Vrei sa ne-ntalnim sambata seara

O, rămâi
„O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;
Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

3 ianuarie 1882 Dragă Nicuță, Te rog scrie-mi. Nu mă lăsa multe zile fără un rând-două de la tine, căci
azi, când merit să mă uiți, azi mă și tem că m-ai putea uita. Te sărut de mii de mii de ori, vârful
picioarelor mai cu seamă și vârful degetelor și te-rog să-mi scrii când vii iar la București. Atunci vom vorbi
de ceea ce-mi scrii — adecă de rămânerea ta aci. Am și făcut unele puneri la cale, dar în orice caz voi să
te consult când vei fi aci și voi să văz de ți-o plăcea. Va veni o vreme, Nicuță, o sper că o veni, în care tu
vei uita toate durerile ce ți le-am cauzat și-n care vom începe ceea ce eu am numit viața noastră nouă.
Poate ca atunci voi deveni eu însumi alt om și pacea și liniștea vor fi partea noastră a amândurura. Îmi
dai tu voie să sper că așa va fi, îmi dai voie să sper în credința și curățenia sufletului tău precum speram
când te-am cunoscut întâi ? Veronică ! Dragă, dulcea mea Veronică, nu mă uita și răspunde-mi. Al tău
pentru totdeauna Eminescu

Primit-ai scrisoarea mea din urmă, de la 30 dec. ?

Cine eşti? - Mihai Eminescu

Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri
N-or să pătrundă-n umbra trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Chiar de-aş avea de-acuma ş-o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci…
Tu numai o privire în visul meu arunci.
 Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,
Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmură în visul meu se-ntind.

Aş vrea a mea viaţă să aib-un înţeles,

Să apăr adevăruri, minciună ori eres,
Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt
De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesubt,
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic…
Doar genele-ţi umbroase în visu-mi se ridic.

Puţin îmi pasă dacă cu mine voi spori

Mulţimea care numai se naşte spre-a muri,
Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut
Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut
Şi să ajung ca dânşii atâta am visat…
Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.

Precum corăbii negre mânate sunt de vânt

Cu pânzele umflate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec paserile-n stol,
Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol
Şi-ntind a lor aripi spre negre depărtări,
Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.

Am blestemat în haos întâiul vieţii colţ…

Pe care se-nălţară a cerurilor bolţi,
El fu începătorul eternelor dureri,
El e eternul astăzi, şi-a fost eternul ieri,
Am blestemat viaţa în însuşi al ei miez…
Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvântez.

De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,

Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc
De aspra viscolire sălbatecului cânt
Îşi scutură copacii frunzişul la pământ,
Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci…
Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.

Mai e încă în mine ceva de amăgit?

Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,
Trecutu-mi de durere prea este uniform
Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?
N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc
De mai apari în visu-mi… o rază de noroc?

Dar cine eşti tu oare cu ochii de mă minţi,

Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinţi
De-amor fără de margini, de drage fericiri
Cari nu sunt în lumea aceasta nicăieri?
De ce cu arătarea-ţi îngreunai al meu gând,
Cu farmecul în visul vieţi-mi străbătând?

De ce? E iarăşi umbra iubirii cei de veci

 Ce trece cu întregul ei farmec pe când treci
Căci e biruitorul amor atât de trist
Ce-au luminat în umbra durerilor lui Crist
Oriunde fug a tale priviri tot mă ajung;
Din cadrul de-ntunerec nu pot să te alung.

Și dacă…
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

Iubind în taină... - Mihai Eminescu



Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,

Căci în priviri citeam o vecinicie

De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie

Cuvinte dă duioaselor mistere;

Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere

A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.

Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

 C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.

Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.

Miţule Băet iubit şi drăgălaş, azi ţi-am mai scris o scrisoare, neştiind că voi primi un
răspuns de la tine, tu iară începi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire. Bine
Miţule, nu recunoşti tu că hachiţele cochetăriei mele e o consecvenţă naturală şi e mai
mult o compensaţie şi mai bine zicând un cer mai senin dupa o lungă suferinţă fizică şi
sufletească ce am avut-o toată iarna şi îţi spun drept mai umplu pustiul vieţii care-l
(text lipsă) dar o niţică cochetărie dă-mi voie să o practichez, e ceva atât de înnăscut în
mine şi care nu e deloc afectat. Cu aceasta te sărut, te pup Miguel, Miguel şi te rog să-
mi scrii că de nu e poznă mare, mă fac şi mai cochetă par desespoir. Miţule sunt
adevărat puţin cam veselă, îmi pare că am născut din nou! Te pup, te sărut dulcele
meu amant şi fiitor bărbăţel.Veronica. 15 Martie 1880

28 februar 1882
Iubită femeie,
Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulțumirea, în toate observ, pe de-o
parte, imputări de infidelitate, de cari nu sunt capabil; din toate, prezumțiunea că aș
putea veni la Iași, că aș putea să fiu cu tine împreună și că singura piedică e că nu
voi.
Bolnav; neavând nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un
trai modest și poate fericit alături cu mine; sărac, precum știi că sunt, și avînd
pururea grija zilei de mâne, tu crezi că cu aș putea fi atât de nelegiuit să pot veni
lângă tine și să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ți
face infidelități, mă crezi în sfârșit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în
stare a fi. În momentele în cari-mi simt nefericirea și slăbiciunea de caracter, în
momentele în cari văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta și că în zadar
trăiesc, atunci când sunt descurajat și sătul de viață, te-am rugat, femeie dulce și
fermecătoare, să ierți că am îndrăznit a te iubi, să ierți c-am aruncat această umbră
de mizerie asupra vieții tale, care, după caracterul tău, trebuia să fie veselă și
luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o
espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ți lucruri ce nu le-am ținut, pentru că n-am
fost în stare a le ținea, n-am comis cel mai mare păcat față cu singura ființă în lume
care mie, neiubit de nimeni și antipatic tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de
fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit
38
ție și te-am rugat să mă ierți.
Prețuiesc pe de-altă parte sacrificiile cari mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui
că te-ai săturat de-a mai aștepta, că vrei să mergi la Viena, că ești tânără și viața ție
deschisă, cu-n cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieți pe care eu n-o înțeleg. Eu
nu mă opun fericirii tale; daca crezi că un alt mod de viață ar fi mai bun pentru
tine,
daca în sfârșit mă poți uita, uită-mă. Eu din parte-mi te asigur de un lucru. Eu nu te
voi uita niciodată. Tu ai fost și ești viața mea, cu tine s-a-nceput și s-a-ncheiat, și
dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi. Dar nu te amăgesc cu
asta. Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a
oferit pân-acum nimic în Iași cu care-aș putea duce o viață convenabilă cu tine, și
în mizerie nu voi să trăiești. Un lucru crede-l: Nu voi iubi niciodată o altă femeie și
tu rămâi în mintea și sufletul meu ceea ce ai fost totdeuna: visul de aur al vieței
mele — singura mea aspirație, și viața cu tine — singura mea speranță. De-aceea
nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putința de-a fi unul al altuia
pentru totdeuna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi
împreună. Dar ce vrei să fac în contra imposibilității materiale ? Nu pot face nimic
și mă lupt în contra ei zadarnic și fără chip de-a o putea învinge. În această luptă,
simț, se mistuie viața mea și chiar puținul talent ce mi l-a îngăduit natura. Se
mistuie, și poate fără nici un rezultat. Te sărut cu dulce, femeia mea iubită și dragă,
și dacă, după toate cele zise, tot poți să mă mai iubești, iubește-mă, dacă nu, dă-mă
uitării, dar nu crede că vreodată te va uita sau va înceta a te iubi

Emin