limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi.

Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia

transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui
scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă. Din capul locului
trebuie observate precizia şi laconismul expresiei. 

Slavonismul "I pak" ( =şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la
bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceaşi natură. Această
concluzie duce şi adaosul din atributiva: "că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia
ta". Formula "I pak" este utilizată aici cam în felul latinismului modern idem, dar şi, în
lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din
cele şapte fraze care compun textul.

Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în

subiect, realizată cu construcţia în dativ "dau ştire domniei tale", ori prin expresia la
pers. I şi a III-a "cum am auzit eu", "au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus
că au văzut cu ochii", "cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre". Orală,
garantând autenticitatea ştirilor, este şi expresia parantetică "şi aimintrea nu e".

Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este
datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica,
reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele
112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi
neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe
deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.