ROMANICA

10

MISTERELE CUVINTELOR

Alexandru CIOLAN

Editura Universităţii din Bucureşti

2012
 Referenţi ştiinţifici:

Prof. dr. Florica DIMITRESCU

Prof. dr. Coman LUPU

Colecţie coordonată de:

Conf. dr. Mianda Cioba (Universitatea din Bucureşti)
Conf. dr. Anca Crivăţ (Universitatea din Bucureşti)
Prof. dr. Francisco Chico Rico (Universitatea din Alicante)
Prof. dr. María Antonia Martínez Linares (Universitatea din
Alicante)

2
 Cuprins

Sigle şi abrevieri .......................................................................... 7

Cuvânt înainte ............................................................................. 9
Minunatele apariţii, dispariţii şi deghizări ale unei vocabule:
cineroman ...............................................................................11
Comperajul…? Un fel de cumetrie! ............................................14
Bazooka… Un fel de trombon!....................................................16
Băiete, un zombi! ........................................................................18
Avatarele avatarului....................................................................20
Vintage – de la poşircă la vechituri cu ştaif..................................22
Consola, de la sprijin pentru şezut la cotiere rabatabile................24
Bikini, monokini, kini… .............................................................26
Toast… de rostit sau de înghiţit?.................................................28
Parcul, de la ţarc de oi la mall cu parcare....................................30
Tanga – îmbracă sau dezbracă?...................................................34
Denim – din Franţa, prin America, în lumea largă .......................36
Intelighenţia – de la şampania aristocratică la berea
democratică .............................................................................38
Somelierul – de la catârgiu la paharnic ........................................41
Resortul intim al resortului..........................................................43
Care mai de care mai inteligent… ...............................................45
Integrist, ortodox, fundamentalist, ultraortodox ...........................49
Consum(er)ism ...........................................................................51
Mancurt, mancurtiza, mancurtizare .............................................54
Digit(al)......................................................................................56
Pampers......................................................................................58
Taliban .......................................................................................60
Rasta, de la credinţă la frizură.....................................................64
Reggae .......................................................................................66
Iarba mamei dracului..................................................................68
Distributismul – o economie pentru viitor ...................................70

3
Nesul şi Academia ......................................................................73
Vocabularul tranziţiei .................................................................76
Explozia vocabularului ..........................................................78
Vocabularul duşmănos...........................................................80
Mic tratat de securistologie....................................................82
Vocabularul detabuizat ..........................................................83
Vorbe noi, realităţi vechi .......................................................86
Iade vechi şi noi ....................................................................87
Parţial color ...........................................................................90
Economicale 1 – Sunt greu bătrânii de pornit... ......................93
Economicale 2 – Iuţeala de minte şi de mână .........................95
Politică şi delicatesuri............................................................98
Minimalism ..............................................................................101
Statul înfigăreţ ..........................................................................103
Neguţătorie cu ştaif...................................................................106
Minisuper, minihiper ................................................................109
Şoarece de mall ........................................................................112
Minunata lume a shop-ului........................................................115
Trage storul de la store .............................................................118
Secular de-un secol şi ceva........................................................122
Libertar sau libertarian? ............................................................125
Festivalul sau drumul de la religios la comercial .......................128
Obiectivismul randian ..............................................................132
Traseism...................................................................................134
Geografie, istorie şi politică oglindite lingvistic.........................137
E lung Pământul – ba e lat….....................................................141
Cu gondola, pe apă şi în aer ......................................................144
Patroni, patronime, patronimizare .............................................147
Copiator sau xerox? Aceasta e dilema… ...................................152
Sustenabil .................................................................................155
Tabloid .....................................................................................157
Sigla – un caz scăpat de sub control?.........................................159
Logo-ul – Mă onorez a zice că îl merit…...................................162
Grila şi grilul ............................................................................164
De la brand la brandmanie ........................................................166
Targheta-m-aş şi n-am cui… ....................................................169
Gaură albă, gaură neagră...........................................................171

4
Portofoliul umple portofelul......................................................173
Matrioşca (semi)vegetariană .....................................................177
Ecologismul alimentar şi sexual ................................................179
Adictologia – ştiinţa dependenţelor ...........................................181
Monitori şi monitoare ...............................................................184
Orga şi organul .........................................................................190
Când aud de cultură… ..............................................................193
Urban culture......................................................................195
Coca-colonizarea .................................................................197
Subcultură, contracultură .....................................................199
Underground .......................................................................200
Undergroundul întăreşte subteranul......................................204
Multiculturalism vs interculturalism.....................................206
Pisică grasă, pisică slabă ...........................................................209
Stimulente ................................................................................212
Economie – iconomie ...............................................................215
Copii pe ţeavă...........................................................................219
Restaurare, restauraţie...............................................................222
Paramedic.................................................................................224
Decorul ca peisaj ......................................................................227
Tableta şi androidul ..................................................................231
Terminal...................................................................................234
Hai să ne dăm cu placa! ............................................................237
La distanţă ................................................................................240
Tot la distanţă......................................................................242
La distanţă eşti, la distanţă ai ...............................................244
Arte marţiale.............................................................................247
Ultimii vor fi cei dintâi ........................................................249
Karate – la fel de japonez ca şi orezul ..................................251
Judo sau calea supleţii .........................................................254
Greva tăcerii .............................................................................259
Scrabble sau scormonitul după cuvinte .....................................262
Scotch ......................................................................................264
Bosonul buclucaş ......................................................................267
Prompt, cu ochii pe prompter....................................................272
Miciurin cel roşu şi Borlaug cel verde .......................................275
Efectul yo-yo ............................................................................277

5
Blog .........................................................................................280
De iubit nu te iubesc, dar ca semn că te plătesc, digital mă
iscălesc… ..............................................................................282
La cererea publicului: despre manele ........................................285
Ciborgii şi cibersexul ................................................................291
Petarde anti-antisemite..............................................................296
Petarda ................................................................................296
Analiza revendicărilor .........................................................300
Dezamorsarea......................................................................302
Reacţia forţelor de intervenţie ..............................................305
Răspunsul puitorilor petardei ...............................................307
INDICI .....................................................................................308
Indice de cuvinte .................................................................308
Indice de nume ....................................................................328

6
 Sigle şi abrevieri

„22“ – Revista 22
Ad. – Adevărul
Adev. lit. şi art. – Adevărul literar şi artistic
AS – Formula AS
Băn. – Bănăţeanul
Bus. Mag. – Business Magazin
Cap. – Capital
cat. – catalan(ă)
Caţ. – Academia Caţavencu
chin. – chinez(ă)
cor. – coreean(ă)
Cot. – Cotidianul
Cronica rom. – Cronica română
Cult. – Cultura
Curierul naţ. – Curierul naţional
Dil. – Dilema
Dim. – Dimineaţa
engl. – englez(ă)
Ev. – Evenimentul
Ev.z. – Evenimentul zilei
Expr. internaţ. – Expres internaţional
Expr. Mag. – Expres Magazin
Fin. – Financiarul
Fl. – Flacăra
fr. – francez(ă)
G. – Gândul
Gard. – Gardianul
Gaz. – Gazeta
germ. – german(ă)
Ghil. – Ghilotina
Gl. Mar. – Glasul Maramureşului
I.B. – Informaţia Bucureştiului

7
I. în dial. – Idei în dialog
it. – italian(ă)
J. naţ. – Jurnalul naţional
Lib. – Libertatea
Lit. – Literatorul
Luc. – Luceafărul
Mag. – Magazin
M.E. – Money Express
Merid. – Meridian
Mes. huned. – Mesagerul hunedorean
Monit. – Monitorul
Naţ. – Naţional
Obs.cult. – Observator cultural
ol. – olandez(ă)
pol. – polon(ă)
port. – portughez(ă)
R.l. – România liberă
R.lit. – România literară
Real. rom. – Realitatea românească
rus. – rus(ă), rusesc
Săpt. fin. – Săptămâna financiară
Sc. – Scânteia
Sfera pol. – Sfera politicii
sp. – spaniol(ă)
Suplim. de cult. – Suplimentul de cultură
tag. – tagalog
Tin.lib. – Tineretul liber
Tric. – Tricolorul
ucr. – ucreainean(ă)
v. sl. – slavă veche
Z. – Ziua
Z. de Iaşi – Ziarul de Iaşi
Z. de Sibiu – Ziarul de Sibiu
Z. dum. – Ziarul de duminică
Z.f. – Ziarul financiar
Z. Gorjului – Ziarul Gorjului

8
 Cuvânt înainte

Ce sunt Misterele cuvintelor? Articole apărute, între martie

2009 şi septembrie 2011, în rubrica omonimă găzduită de Ziarul de
duminică, suplimentul cultural on-line al Ziarului financiar.
Ce ne-a determinat să le scriem? Regretul că sterilul lăsat în
urmă de lucrul la ediţia a treia a Dicţionarului de cuvinte recente,
munţi de informaţii cu caracter enciclopedic nu întotdeauna seci şi
plicticoase, se risipea – merita, ne-am spus, să fie cernut şi refolosit.
Uneori amuzant, alteori pilduitor, întotdeauna fascinant, materialul
reciclat aici şi-a impus singur modul de prezentare. Cu câteva
excepţii (nedorite, dar inevitabile), ne-am ferit de tonul scrobit
academic. Bucuria şi veselia nu exclud temeinicia.
De ce mistere? Pentru că misterul este un sinonim al tainei şi
pentru că nimic nu este mai tainic decât cuvântul. Întemeietor şi
ordonator al lumii, cuvântul ne-a fost dat sau este creat în ori prin
prezenţa noastră pentru a numi şi descrie lucruri cel mai adesea
necuprinse de mintea noastră – fie pentru că nu ne stârnesc
interesul, fie pentru că, în nevolnicia noastră, ne rămân inaccesibile.
Cuvântul mai mult acoperă decât descoperă tainele lumii.
De ce mistere şi nu taine? Pentru că taine este covârşitor
prin apăsarea transcendenţei, pe când misterele au fost asociate, în
limitele lipsite de pretenţii ale foiletonului, şi cu Parisul, şi cu
Londra, şi cu Bucureştiul. Şi pentru că stilul sprinţar al Misterelor
este pe gustul de azi, de ieri şi dintotdeauna al cititorului cu timpul
drămuit.
Cui trebuie să mulţumim? În primul rând doamnei Florica
Dimitrescu, membru de onoare al Academiei Române, modelul şi
îndrumătorul nostru neinstituţional. Apoi prietenului nostru, prof.
Coman Lupu, care, ca întotdeauna, ne-a fost, cu delicateţe şi
căldură, alături. Şi, nu în ultimul rând, jurnalistului de rasă Stelian
Ţurlea, care ne-a încurajat şi biciuit.

9
 Cine am simţit că şi-a trimis păzitorii să ne stea pe umăr în
timp ce scriam? Lista care urmează (de iniţiale, insuficiente doar
pentru registrul civil) este una de pomenire spre binemeritată
răsplată: F, J, M, O, Ş, V, V.

Poftă bună la citit!

AC

10
 Minunatele apariţii, dispariţii şi deghizări ale unei
vocabule: cineroman

Pe la începutul veacului trecut, cele şase arte tradiţionale

(pictura, sculptura, arhitectura, muzica, dansul, poezia), fidele
însoţitoare ale omului încă din negura vremurilor, ajunse pe atunci
la o venerabilă maturitate, priveau, când indiferente, când amuzate,
spre nou-născuta imagine în mişcare, care părea să nu fie altceva
decât o altă modalitate de expresie a vizualului. În sălile în care
erau proiectate pe perete, imaginile mişcătoare au furat ceva de la
fratele mai mare, pe numele său literatura, şi au început să nareze.
Poveştile pe care le spuneau erau alerte, incitante, exultante, naive
şi… gurmande. Lângă leagănul micuţului care creştea... văzând cu
ochii, a venit să se aşeze muzica, la început în persoana unui
pianist însărcinat cu umplerea tăcerii din sălile cufundate în beznă.
Curând, imaginile mişcătoare au prins glas, iar pianistul a dispărut.
Personajele de pe perete au început să turuie, iar poveştile
lor s-au lungit. Eroii din lumea de celuloid erau atât de iubiţi, încât
spectatorii îi căutau şi în lumea scăldată în lumina, adesea
mohorâtă, de dincolo de zidurile sălii de cinema. Şi astfel, în 1915,
şi-a făcut apariţia cineromanul – filmul devenit roman, ilustrat cu
fotografii din film. Povestea era depănată în cuvinte, fotografiile
alb-negru veneau în sprijin la fel cum, în cărţile de basme, gravu-
rile dădeau chip zmeilor şi zânelor. Prima melodramă devenită
cineroman (sau roman-cinema) a fost, în 1915, Misterele New
Yorkului, adaptare a episoadelor filmului american de succes The
exploits of Elaine. La început, foiletonul anunţa filmul,
precedându-l, dar foileton şi episod au sfârşit prin a ieşi împreună
în lume, sprijinindu-se într-o coavitare reciproc avantajoasă. Până
în 1950, numai în Franţa, au apărut 10.000 de titluri de cineromane,
odrasle viguroase, sentimentale şi comercial profitabile, lipsite de

11
ifose şi deloc savante, ca să nu producă vertij minţilor şi aşa
înfierbântate ale fanilor.
În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, cineromanul
aproape că dispăruse. Dramatismul vieţii reale tăiase, se pare, setea
de visare. Iar termenul cineroman, în lipsa obiectului pe care îl
desemna, a intrat în adormire. Lumea începea să uite ce însemna în
vremurile lui de glorie (serial cinematografic transpus în romane
foileton ilustrate cu imagini din film) şi credea că desemnează…
filmele care, asemenea romanului, acordau prioritate povestirii şi
aventurii sau filmele care spuneau o poveste de iubire.
Prin anii ’50, arta filmului trecuse prin experienţa neo–
realismului şi se pregătea să îmbrace haine colorate (o trecere mult
mai grea decât aceea de la mut la sonor). Lumea era tot mai grăbită
şi mai superficială, mai dornică de imagine în detrimentul cuvân–
tului scris. Cineromanul a fost scos de la naftalină, doar că nu mai
era roman ilustrat cu imagini din film, ci cadre de film cu textul
izgonit în baloane, ca la benzile desenate. Cuvântul devenea un
accesoriu al imaginii. Invenţia venea din Italia şi avea să atingă
apogeul între 1956 şi 1966. În Franţa, reviste precum Star Ciné
Roman povesteau, în tehnica fotoromanelor, filme melodramatice,
westernuri, filme de capă şi spadă ori aventurile din junglă ale lui
Tarzan-Weissmuller. La al doilea deces al cineromanului, prin
1966, poveştile de pe marele ecran erau în întregime colorate, iar
setea de naraţiune şi de imagine în mişcare era ostoită şi de un nou
concurent, deopotrivă al literaturii şi al filmului, un concurent care
se insinua în minţile şi în sufletele oamenilor pătrunzând în casele
lor: micul ecran.
Sărmanul cineroman! Se născuse ca roman ilustrat cu răzleţe
cadre din film, murise, fusese confundat cu filmele de aventuri şi
cu filmele sentimentale, renăscuse o vreme, cu textul surghiunit în
baloane de benzi desenate şi murise din nou, confundat, de data
aceasta, cu foto-romanul… Era tot mai mult foto- şi cine- şi tot mai
puţin roman… Mai era ceva de făcut?
Da, mai era. Alain Robbe-Grillet, cineast şi scriitor francez,
a resuscitat cineromanul. A făcut-o plasându-se la egală distanţă
între literatură şi film, scriind romane gândite pentru a fi transpuse
cinematografic. Un fel de scenarii… Anul trecut la Marienbad

12
(1961) a deschis seria acestor opere duble, deopotrivă romaneşti şi
cinematografice – cineromane. În 1972, Roger Grenier avea să-şi
intituleze, pur şi simplu, romanul: Ciné-roman. (Critica vorbea
deja despre intertextualitate…)
Oare să fi ajuns cineromanul la zenit? Mai este posibil ceva?
Da, mai este: în 2001, se instituie premiul „Ciné Roman Carte
Noire“, pentru a fi acordat anual în cadrul Festivalului de Film de
la Paris, autorului unei opere „susceptibile să fie transpuse pe
ecran“. Premiul figurează (culmea cinismului!) printre premiile
literare ale Franţei.
Perspective? Da... Se poate şi mai rău... Prin 2020 să se
instituie un premiu pentru filmul care nu mai are nevoie nici de
roman, nici de scenariu... Cineromanul fără roman –
cinematograful care îşi spune „roman“, dar este cinematograf pur.
Un film care să nu ruleze nici pe micul, nici pe marele ecran. Să se
lăfăiască pe net…

13
 Comperajul…? Un fel de cumetrie!

Latina creştină, o variantă socioculturală (un jargon, dacă

vreţi) a latinei vorbite de fraţii întru Hristos din Imperiul roman, l-a
denumit pe naşul de botez compatrem (cuvânt format din cum “cu”
şi pater “părinte, tată”) – cel care stă lângă tată sau, într-o
interpretare mai liberă, celălalt tată. În franceza veche, compère,
descendent direct al lui compatrem, însemna deja “cumătru”, de–
semnând relaţia dintre părinte şi naş (care era “tatăl adevărat” şi
care “celălalt tată” nu avea şi nu are, nici în ziua de azi, din acest
punct de vedere, nici o importanţă, din moment ce cumătru e şi
naşul pentru tată, şi tatăl pentru naş).
Reuniţi în jurul cristelniţei, cumetrii erau tovarăşi, prieteni,
iar legătura aceasta dintre ei se prelungea şi dincolo de ziua bote–
zului. Compère a ajuns, de aceea, să desemneze orice tovarăş sau
însoţitor. Dar şi, prin specializare, fârtatul care îţi este complice la
tras lumea pe sfoară (un fel de ajutor pentru a prosti lumea la alba-
neagra). Cel mai celebru cumătru este Compère Renart, Cumătrul
Vulpoi, care a dat numele unei culegeri de poveşti cu animale din
Evul Mediu occidental. Isteţ şi limbut, Cumătrul Vulpoi era meşter
neîntrecut în arta păcălitului. Nu e de mirare aşadar că, mai târziu,
asistentul unui prestidigitator sau al unui scamator de circ a fost
numit tot compère.
Şi mai târziu, atunci când au apărut spectacolele de revistă şi
între scenele cu personaje şi decoruri diferite publicul trebuia, cât
dura schimbarea, să fie ţinut de vorbă, întreţinut, păcălit, ca să nu
se plictisească şi să nu înceapă să fluiere, s-a recurs la un compère
şi la o commère. (Ca să nu fim acuzaţi de sexism, să menţionăm că
naşii şi năşicile, taţii şi mămicile, cumetrii şi cumetrele urmează
aceeaşi evoluţie semantică.)
Comperul din zilele noastre, cuvânt pe care româna l-a
împrumutat din franceză (ca şi engleza din ţara lui Shakespeare, de

14
pildă, care păstrează până şi ortografia originară, compère) este
prezentatorul oricărui spectacol, inclusiv unul radiofonic sau
televizat.
Pentru a numi activitatea comperului contemporan, adică
“prezentarea şi înlănţuirea momentelor unui program radio-tv sau a
unui spectacol“, românul nu s-a mai obosit să caute cuvinte prin
limbi străine. Inventiv şi pragmatic, el a apelat la un procedeu deja
existent în limba sa: după modelul arbitru (s.m.) – arbitraj (s.n.),
l-a derivat de la comper (s.m.) pe comperaj (s.n.). Să nu-i credem,
aşadar, pe cei care, prin dicţionare explicative şi de neologisme,
arată cu degetul spre franceză pentru a indica părintele cuvântului
românesc (fr. compérage seamănă la chip cu rom. comperaj, dar e
prea bătrân ca să-i fie tată, a rămas acelaşi din evul mediu, cu
sensul de “complicitate, conivenţă”). Comperaj este un fals gali–
cism, născut de curând în ograda noastră televizuală.

15
 Bazooka… Un fel de trombon!

Bob Burns (1890-1956), actor şi jazzman american din

epoca de glorie a radioului şi a cinematografului (decadele ’30
şi ’40), şi-a început cariera artistică în oraşul natal, ca trombonist în
formaţia locală de suflători. Legenda spune că într-o zi, pe când
repeta în spatele prăvăliei de obiecte sanitare, a dat peste un capăt
de ţeavă care, când a suflat în el, a scos un sunet „interesant“ (ceva
ce aducea a… flatulenţă). De aici i-a venit ideea de a crea, artizanal,
din două ţevuşte telescopice (de gaz) şi o pâlnie (ceva mai nobilă:
de whiskey) un instrument pe care l-a botezat bazooka. Nu a apărut,
se povesteşte, cu instrumentul în public decât după ce i-a explorat
toate posibilităţile (nu prea multe, ce-i drept) şi a devenit un virtuoz
interpret. Pentru a-şi asigura succesul, numerele lui comice erau
obligatoriu însoţite de o cântare la instrumentul cu pâlnie.
Actoraşul nostru a şi rămas în istorie ca Bob „Bazooka“ Burns.
Atât de mare era în epocă succesul trombonului artizanal al
lui Bob Burns, încât soldaţii din al doilea război mondial au alintat
noua armă individuală antitanc (M1 Rocket Launcher – Lansator
de Rachete M1), cu care au fost dotaţi după 1942, cu numele
simpaticului instrument. Arma nou creată chiar merita să fie privită
cu simpatie: nu foarte exactă, nici foarte puternică, ea cerea, pentru
a distruge tancurile inamice, calităţi de virtuoz din partea infan–
teristului. Era o adevărată artă să ocheşti şi să produci stricăciuni
cu bazooka…
După război, Topps, o firmă de lângă New York, a făcut din
Bazooka un brand de gumă de mestecat (mai corect ar fi să spunem
gumă de umflat sau gumă de făcut bule – aşa numita bubblegum).
Ambalajul era în culorile naţionale americane, roşu, alb şi albastru,
dar firma se jura că numele gumei vine de la instrumentul de suflat,
nu de la aruncătorul de rachete. Altfel ar fi însemnat că Unchiul

16
Sam e un balon care se umflă, se umflă, se umflă… până
plezneşte…
Mult mai spre zilele noastre, pe la sfârşitul anilor ’80,
bazooka a ajuns să denumească un drog derivat din cocaină.
„Botezându-l «Bazooka», creatorii lui au dovedit un umor sinistru:
asemenea respectivului aruncător de grenade antitanc, ce străpunge
blindajele cele mai groase, noul drog are efecte distrugătoare
asupra organismului uman“, după cum glosa un ziar al epocii (I.B.
iunie 1988).
Ultimul avatar al cuvântului (ne vom ocupa de avatar mai
jos) pare a fi teleobiectivul bazooka al aparatului de fotografiat.
Evident, şi el este folosit de virtuozi…

17
 Băiete, un zombi!

Pentru cine ştie puţină geografie şi puţină istorie, Haiti este

numele statului din vestul insulei Hispaniola (cea mai mare din
Antile), primul (cronologic) independent şi singurul francofon din
Caraibe, dar şi singurul din lume care şi-a obţinut independenţa în
urma unei răscoale a sclavilor. „Importaţi“ încă de la începutul
secolului al XVI-lea pentru a trudi în Lumea Nouă, negrii au adus
cu ei credinţele şi zeităţile din vestul Africii. În voodoo, religia
născută din încrucişarea cu catolicismul, sclavia era explicată prin
lucrarea unui vrăjitor care scoală morţii la o a doua viaţă, lipsită
însă de darul vorbirii şi dedicată exclusiv trudei neplătite pe
plantaţiile de trestie de zahăr. Zombi, numele zeului şarpe nigerian-
congolez, a început să desemneze pe pământul robiei puterea de a
trezi la viaţă, apoi însuşi mortul resuscitat, total aservit voinţei
vrăjitorului.
Pentru cine nu ştie nici geografie, nici istorie şi nici nu vrea
să înveţe, Haiti este ţara în care pleci în vacanţă cu speranţa că vei
întâlni măcar un zombi, un Dracula antilez, personaj de filme şi
literatură horror. Acest zombi al culturii pop îşi are originea într-o
producţie hollywoodiană din 1968, Night of the Living Dead
(„Noaptea morţilor vii“), considerată o capodoperă neegalată a
genului. Zombii actuali, de sorginte pop, bântuie – spectral şi
apocaliptic, veşnic înfometaţi de carne omenească – filmele,
literatura şi, în ultima vreme, jocurile de calculator. Copiii şi
adolescenţii îi execută fără milă prin apăsare pe butonul
joystickului.
Să revenim însă la curentul principal de dezvoltare
semantică a lui zombi, cel originar, izvorât din voodoo. În ultimul
pătrar al secolului XX, toate limbile de cultură au dezvoltat sau
împrumutat un sens figurat al lui zombi: acela de persoană total
lipsită de substanţă şi de voinţă, o fantoşă sau un roboţel, manipulat

18
în scopuri de producţie ori politice. Tot un zombi este şi individul
anesteziat, sedat, letargic în urma consumului de alcool, de droguri
sau a unui tratament medicamentos.
Evoluţiile semantice recente ale lui zombi dovedesc extin–
derea termenului dincolo de regnul uman. Un vierme zombi, de
pildă, este un parazit, o vietate care trăieşte hrănindu-se cu
substanţa cadavrelor de balenă scufundate, la mare adâncime, pe
fundul oceanului. Banca zombi, o invenţie de ultimă oră, astfel
poreclită de George Soros, este o instituţie financiară care para–
zitează statul – aflată în faliment, deci moartă, nu mai este ţinută în
viaţă decât de cordonul ombilical prin care sunt pompate subvenţii
guvernamentale.
În lumea internetului, zombi este un computer controlat de la
distanţă de piraţii cibernetici pentru a iniţia de pe el atacuri asupra
altor computere ori servere sau pentru a trimite mesaje spam fără a
fi depistaţi.
Tot zombi, şi încă unul vechi în limbă, datând de pe la
jumătatea anilor ’30, este numele unui cocteil din rom şi suc de
fructe, dulce şi extrem de alcoolizat, amestecat cu gheaţă pisată –
un amestec înşelător, care transformă în legumă, în zombi, pe
oricine depăşeşte al doilea pahar. Nu mai are efect asupra
imprudentului băutor nici măcar zombi hip-hop-ul, combinaţie
„muzicală“ de rap şi electro care creează un sound macabru, foarte,
se pare, pe gustul adolescenţilor din ziua de azi. De gustibus…

19
 Avatarele avatarului

Vishnu este una dintre zeităţile cele mai cunoscute ale hin–
duismului. Ori de câte ori buna rânduială este încălcată, Vishnu,
protectorul şi păstrătorul lumii, coboară pe pământ, încarnat, pentru
a restabili ordinea morală. Coborârile acestea, zece la număr, dintre
care ultima va să vină la sfârşitul actualului ciclu al universului, se
numesc, cu un termen trecut din sanskrită în toate limbile de cul–
tură, avataruri, glosate simplificator, în orice dicţionar curent,
drept “încarnări” sau “reîncarnări”.
Sensul următor în evoluţia cuvântului (pe care româna l-a
preluat din franceză) a fost acela de “transformare, schimbare,
metamorfoză”. Z. dum. din 20 VI 2008 publica, de pildă, un articol
intitulat Avatarurile lui 23 August, care îşi propunea să treacă în
revistă schimbările oficiale de semnificaţie ale zilei naţionale a
României, proclamată de comunişti şi tot de ei diferit interpretată.
Născute în franceză la începutul secolului XX, prin greşita
interpretare şi utilizare a formei de plural, avatarurile cu sensul de
“peripeţii, incidente (neplăcute)” au trecut şi în română. Astfel, în
Tric. din 23 IV 2008 citim: „Despre avatarurile d-nei Chioţea cu
infractorul Drăguţ […] am mai scris în paginile acestui ziar“, iar
articolul prezintă păţaniile unei candidate peremiste agresate verbal,
în repetate rânduri, de pesedistul (doar cu numele) Drăguţ.
Un sens ceva mai rar al avatarului ne vine din engleză:
“concretizare, materializare (a unei idei, a unei atitudini etc.)”. Un
exemplu recent în acest sens este oferit de volumul semnat de
Florea Lucaci, apărut în 2008 şi intitulat Avatarul ideii de absolut.
De la Kant la filosofia limbajului.
Tot din engleză (se putea altfel...?) vine sensul cel mai recent,
de departe cel mai des folosit, al avatarului: “imagine grafică,
statică sau dinamică, reprezentare a unei persoane reale în spaţiul
virtual al internetului”. Altfel spus, o încarnare… virtuală. Bizar,

20
dar adevărat! Să nu ne mai mirăm, aşadar, atunci când citim că
„Avatarurile ar putea avea scopuri terapeutice, ajutându-i pe cei cu
sociofobie să aibă mai multă încredere în sine“ (M.E. 26 febr.
2008). Virtualul vindecă realul! Sau, încă şi mai bizar, că un
personaj virtual îşi are avatarul în aceeaşi lume vituală, devenind
astfel real: „Edd Hifeng, un robot cenuşiu cu braţe deşirate şi lat în
umeri ca un rugbist, este prima maşină cu avatar din Second Life.
El este diferit de alte avataruri prin faptul că nu este manevrat de o
persoană cu ajutorul unui mouse şi al unei tastaturi, ci de un set
complex de algoritmi“ (Cot. 19 V 2008).
Avatarul avatarului meu sunt eu însumi!

21
 Vintage – de la poşircă la vechituri cu ştaif

Vintage e un cuvânt al limbii engleze (se pronunţă víntigi)

ajuns vedetă internaţională după – dar fără nici o legătură cu –
căderea Cortinei de Fier (dicţionarul Robert îi datează apariţia în
franceză, cu sensul din limbajul modei, în 1989). În Statele Unite,
curentului vintage i se dedicau deja reportaje prin 1970, ceea ce în–
seamnă că luase amploare. Încununarea supremă a venit în anul
2001, când actriţa Julia Roberts şi-a ridicat Oscarul înveşmântată
într-o rochie vintage Valentino. Tot cam pe atunci a început
nebunia vintage şi în România.
Până a ajunge aici, vintage a parcurs însă un drum lung.
Cuvântul francez vendange, care desemna activitatea de culegere a
strugurilor, a intrat în engleză încă din Evul Mediu şi, sub forma
vintage, dăinuieşte până astăzi. De la recoltarea strugurilor, vintage
şi-a extins sensul, desemnând şi recolta de struguri vinificabili,
apoi vinul obţinut din acei struguri şi, pe la 1450, vârsta sau anul
de naştere al vinului. (Ca o paranteză, trebuie specificat că, în
funcţie de numărul zilelor cu soare dintr-un an, strugurii se coc în
grade diferite şi, de aceea, vinul obţinut din ei este într-un an mai
bun, în altul mai puţin bun. Producătorii licorii bahice amestecă
strugurii, pentru a asigura un fel de gust mediu al vinului, fără mari
variaţii de la un an la altul. Specificarea anului de naştere al vinului
presupune că e vorba de un an bun, cu struguri de calitate, care nu
mai trebuie înnobilaţi.) Vintage a ajuns astfel să însemne “vin de
calitate”. Într-un ghid al băuturilor pentru cumpăna dintre ani,
ziarul Ad, din 31 XII 2008 le explica cititorilor diferenţa dintre
„şampania non-vintage (amestec din recolte din ani diferiţi) şi cea
vintage (din recolta unui singur an, evident mai bună şi mai
scumpă)“. (Să notăm că dicţionarul Robert indică anul 1967 pentru
intrarea lui vintage, cu acest sens, în franceză.)

22
 Vinul de calitate se păstrează mai mult şi este, prin însuşi
acest fapt, un vin vechi. Pe la sfârşitul veacului al XIX-lea, vintage
s-a extins încă o dată, fiind atribuit oricărui lucru vechi, nu numai
vinurilor. Şi, ulterior, chiar lucrurilor învechite, depăşite sau
demodate.
Când, în secolul XX, negustorii au descoperit că din vechi–
turi se pot scoate bani, vintage (aplicat obiectelor de îmbrăcăminte,
accesoriilor, obiectelor de decoraţiuni interioare, automobilelor etc.)
a ajuns să fie eufemismul pentru “vechituri cu ştaif”, “lucruri vechi
de calitate”. Au apărut magazine specializate în vânzarea lor şi
experţi în recondiţionare, cunoscători care decretează că un obiect
scos de prin pod sau pivniţă este vintage, deci nobil, şi nu un
second-hand ordinar. Şi au apărut chiar designeri creatori de
modele noi-nouţe cu aspect desuet. Vintage pot fi şi automobilele,
şi filmele, şi muzica, şi fotografiile, ba chiar şi coafura sau
frizura…
Vintage este sinonimul actual, eufemistic, pentru “vechi”.
Nici foarte vechi, ca să nu fie “antic” (“dinainte de 1920”), dar nici
foarte apropiat de noi, fiindcă devine “de consignaţie”…
Vintage este, la urma urmei, o şmecherie de marketing. O
etichetă pusă pe o vechitură pentru a o vinde scump.

23
 Consola, de la sprijin pentru şezut la cotiere rabatabile

Începuturile consolei trebuie căutate în franceza veche. Fr.

consolateur, forma originară, din care, prin abreviere, provine con–
sole, desemna ieşindul, de obicei mascat sub forma unei sculpturi,
de sub scaunul rabatabil al unui stal (echivalentul catolic al stranei).
Obligaţi la poziţie bipedă în marea parte a serviciului divin, cano–
nicii şi monahii îşi găseau uşurarea (consolarea) pentru durerile de
picioare sprijinindu-se de această mică platformă, fără a-şi trăda
poziţia (semi)aşezat. De la sensul abstract (de uşurare, de sprijin)
s-a trecut la cel concret, de element de susţinere.
În construcţii şi arhitectură, consola numea iniţial suportul,
în formă de volută sau de S, al unei cornişe etc. Ulterior, a desem–
nat semigrinda (cu un capăt încastrat în perete şi cu celălalt în aer)
care susţine, de pildă, balcoanele. Şi, de aici, a evoluat spre orice
element de construcţie ieşit din zid – opusul firidei.
În domeniul mobilierului, consola a fost la început voluta
care sprijinea braţul unui jilţ sau blatul unei mese, apoi a fost
aplicată poliţelor (blidarelor). Console sunt şi mesele gândite
pentru a sta lipite de perete (eventual, dotate cu oglindă), pe care se
aşază obiecte dintre cele mai diverse, de la vaze până la scule.
Prin analogie de formă, ansamblul de claviaturi şi pedale ale
unei orgi a fost numit tot consolă.
Şi tot prin analogie de formă, în era electronicii, consola este
panoul de comandă şi de control al diferitelor aparate, de la
banalele tabele de scor la complicatele instalaţii de înregistrare şi
mixare a sunetului şi / sau a imaginii.
În zorii epocii informatice, consola reunea sub un nume
comun (şi într-un ansamblu unitar) tastatura şi monitorul, adică
perifericele prin intermediul cărora omul „vorbeşte“ cu maşina de
calcul. După ce s-au despărţit fizic, monitorul şi tastatura şi-au
dezvoltat modele proprii, fiind simţite ca elemente distincte, atât de

24
diferite încât nimeni nu ar mai numi în ziua de astăzi „consolă“ un
laptop care reuneşte sub aceeaşi carcasă toate componentele unui
computer, inclusiv display-ul şi tastatura.
Spre deosebire de computerul personal, care poate face mai
multe, consola de jocuri este gândită, construită şi vândută exclu–
siv pentru a permite rularea jocurilor video pe un monitor sau pe un
televizor la care se conectează. Nintendo şi PlayStation sunt măr–
cile cele mai jinduite de copiii (mici, mari ori cu păr cărunt) din
zilele noastre.
Evoluţia cea mai recentă a consolei o înregistrăm însă în
domeniul automobilelor. Tehnologia tot mai complicată integrată
în autovehiculele contemporane a obligat producătorii să despartă
bordul în două: cadranele care oferă informaţii despre viteză,
presiune, nivelul combustibilului şi al apei etc. au rămas adunate în
jurul volanului, spre a fi sub ochii şoferului, iar partea audio-video,
de telefonie, de orientare prin satelit şi climatizare a fost amplasată
spre centru, spre a fi accesibilă ambilor ocupanţi ai banchetelor din
faţă. În multe cazuri, datorită abundenţei butoanelor şi potenţio–
metrelor, consola se prelungeşte până sub cotierele centrale, cu
care face corp comun. Nu e de mirare deci că prin consolă unii
fabricanţi de automobile au ajuns să desemneze spaţiile de depo–
zitare din cotierele, fixe sau rabatabile, dintre scaunele din faţă sau
din spate ale automobilului, spaţii în care îşi găsesc locul pahare,
sticle, playere mp3, CD-uri, pixuri, hărţi, acte etc.
Între consola stalului medieval, menită a masca poziţia
sprijinită a călugărului, şi consola contemporană dintre scaunele
automobilului, unde îşi găsesc refugiu gadgeturi care de care mai
inutile, elementul comun nu se lasă greu descoperit: disimularea.

25
 Bikini, monokini, kini…

Undeva, în Pacificul de nord, atolul Bikini (din componenţa

Insulelor Marshall) a intrat, fără vină şi fără voie, în conştiinţa
lumii prin două lucruri legate între ele printr-o sinistră şi cinică
asociere: testele atomice americane din primii ani ai păcii numite
„războiul rece“ şi costumul de baie „deux pièces“, care poartă
numele atolului fără a avea nici o legătură cu el.
În 1946, Statele Unite, adevăratul învingător în războiul care
tocmai se sfârşise, îşi cercetau anatomia muşchilor provocând
explozii nucleare (controlate, măsurate, filmate, analizate) undeva
în imensitatea Pacificului de nord, departe de rutele navale şi
aeriene. Cei 146 de locuitori ai insulei Bikini au fost mutaţi
„temporar“ pe altă insulă a atolului, de unde au revenit pe la
mijlocul anilor ’70 în casele de beton construite de americani în–
tr-un generos impuls civilizator, dar au fost din nou mutaţi, pentru
că nivelul radiaţiilor era prea ridicat.
Unda de şoc a testelor nucleare bikiniene s-a stins, dar im–
pactul ciupercilor atomice asupra mentalului colectiv a fost
exploatat într-o direcţie neaşteptată: un produs de modă care
generează la ora actuală, la nivel global, o cifră de afaceri anuală
de aproape un miliard de dolari. În 1946, un parizian, Louis Réard,
încleştat într-un război nemilos pentru producerea unor costume de
baie care să dezvăluie mai mult decât ascund (după războaie,
libidoul e nu numai ridicat, dar şi încurajat). Concurenţa scosese pe
piaţă un model numit, din cauza dimensiunilor reduse, „Atom“.
Louis Réard, după propriile-i spuse, a „spart atomul în două“: a
imaginat celebrul, de atunci, costum compus din patru triunghiuri
unite prin cordeluţe, câte un triunghi pentru fiecare sân şi câte unul
pentru pubis şi fese. Păstrând registrul propus de concurenţă, Réard
şi-a botezat produsul, pe care s-a grăbit să-l înregistreze la Biroul
de patente, cu numele insulei din Pacific peste care se ridicase cu

26
puţin timp în urmă ciuperca atomică. Bikini, îşi spunea Réard, avea
să creeze, în modă, un impact la fel mare ca acela al exploziei
atomice din atol. Aşa a şi fost: costumul (pe care nu a îndrăznit să-l
scoată în lume, pentru prima prezentare de modă, decât o
dansatoare obişnuită să-şi arate goliciunea prin cabarete), era atât
de curajos, ba chiar insolent, încât a deschis o epocă: aceea a
femeii obiect şi a dezinhibării sexuale.
Bikini a fost, prin etimologie populară, simţit ca bi- + kini,
aşa că a dat rapid naştere unor derivate. Monokini era, iniţial,
compus dintr-un singur corp slip-sutien care lăsa însă burta la
vedere, apoi, după ce pudoarea s-a topit şi mai mult, monokini a
ajuns să desemneze doar slipul – altfel spus, ţinuta topless, cu
sânii-n vânt şi-n soare. Tankini, creat la sfârşitul anilor ’90, în
engleza americană, din tank [top] + [bi]kini, uneşte într-o singură
piesă slipul şi maioul susţinut de două cordeluţe. Este destinat,
şoşotesc gurile rele, femeilor care au ceva de ascuns, dar şi copiilor.
Camkini sau camikini este o combinaţie de slip şi camizolă.
Bandeaukini sau bandini, combinaţia de slip şi bandă petrecută
peste sâni, fără cordeluţe care să o susţină de umeri, este preferat
de tinerele pubere cărora le înmugureşte pieptul sau de maturele cu
sâni de dimensiuni meschine. În legătură cu minikini şi sexykini,
vom proceda asemenea televiziunilor care transmit imagini atât de
elocvente, încât nu mai au nevoie de comentariu – vom spune,
aşadar, că minikini şi sexykini nu au nevoie de explicaţii.
Care ar fi fost, oare, numele acestor produse de modă dacă
atolul din Pacific ar fi intrat în engleză şi franceză în varianta
malayo-polineziană, originară, Pikinni? Pi- nu ar fi putut fi înlocuit
de mono-, iar -kini nu ar mai fi ajuns, poate, să fie simţit ca având
sensul “costum de baie care scoate în relief rotunjimile corpului
feminin”...

27
 Toast… de rostit sau de înghiţit?

În urmă cu câteva zile, m-am oprit cu un prieten (ne dureau

picioarele de atâta trăncănit peripatetic) la un bar-restaurant-
cafenea-fast-food de la parterul şi de pe trotuarul din faţa uneia
dintre clădirile cu multe etaje mascate de geamuri fumurii, ridicate
anume pentru a urâţi oraşul în zonele iertate de priveliştea blocu–
rilor comuniste. Mese de plastic, scaune aşijederea, roboţei şi
roboţele în uniforme corporatiste coborâţi cu lifturile rapide la
nivelul solului pentru a trage „ţeavă“ câteva ţigări, pentru a
înfuleca o chiftea americană şi a savura, în ultimele minute dinain–
tea reîmbarcării în lift şi plonjării în universul de lumină artificială
şi aer condiţionat al building-ului de „office“-uri, o limonadă
îndulcită cu miere (s-ar părea că mai sunt, totuşi, speranţe!). După
rapida (mai mult mimată) consultare a meniului, prietenul meu a
cerut o băutură caldă care să nu fie ceai sau cafea („Vă aduc o
cacao fierbinte!“), iar eu, arătând cu degetul spre subsolul unei
pagini a tripticului-meniu, am spus că mi-e tare sete şi că aş vrea
un „toast cu şuncă“, să văd cum e. Fără nici o tresărire pe chip,
duducuţa chelneriţă mi-a explicat condescendent că toastul
(pronunţat aşa cum l-am scris aici) nu e o băutură, ci pâine prăjită.
Ah! m-am prefăcut eu a înghiţi găluşca, atunci vreau o cafea.
Românescul toast “închinare a paharului” ne vine din
franceză, ca şi a toasta “a închina paharul, a rosti un toast” şi e mai
vechi în limbă, intrat, probabil, odată cu valul de neologisme din
secolul al XIX-lea care ne-a conectat la vocabularul latino-romanic
internaţional. În franceză, toastul împrumutat de română este
însă… secundar, primul sens al lui toast fiind acela de “pâine
prăjită”, sens venit din engleză. Englezii, pentru a explica
etimologia lui toast “închinare a paharului” şi toast “pâine prăjită”,
trimit la franceza veche. Unde toast, toaster s-ar explica prin lat.

28
tostare, derivat la rându-i din tostus, participiul trecut al lui torrere
“a usca, a prăji”.
Aşadar: englezii au luat din franceză cuvântul şi l-au aplicat
pâinii prăjite pe care o înmuiau în băutură (atestarea cu acest sens
este de prin 1430 şi dovedeşte cât de proaste erau băuturile engle–
zeşti). În engleză s-a născut şi sensul al doilea, cel de “închinare a
paharului” (în care se înmuiase pâine prăjită), ambele cuvinte fiind
„restituite“ francezei. De unde româna a luat întâi sensul secundar,
cel de “închinare a paharului”. Rom. toast, pronunţat [toust], este
mai nou, chiar recent, şi vine din engleză, nu din franceză. Ca şi
toaster “maşină de prăjit pâine”, care se pronunţă, ca în engleză,
[tóuster], şi nu ca în franceză. Franceza a împrumutat şi ea din
engleză numele obiectului (prima atestare consemnată de Petit
Robert este din 1959), dar i-a adaptat grafia: toasteur, pron.
[tostœr].
Aşadar: din latină în franceză, de aici în engleză şi înapoi,
îmbogăţit ca sens, în franceză, pentru ca româna, mielul blând, să
ia un sens din franceză şi altul din engleză, să le scrie la fel, dar să
le pronunţe diferit.
Dacă duduca chelneriţă din barul de la parterul unui „borcan
de murături“ m-ar fi pus la punct spunându-mi că „toast cu
şuncă“ se pronunţă [toust cu şuncă] poate că acest articol nu s-ar fi
născut…

29
 Parcul, de la ţarc de oi la mall cu parcare

Pe vremea când viaţa era mult mai simplă şi mai apropiată

de natură, iar nevoile omului mai puţine (pentru că nu se născuse
încă advertinsing-ul menit să trezească pofte), în latina vernaculară
din Gallia parricus denumea ţarcul, împrejmuirea simplă. Din
latinescul acesta devenit franţuzescul parc vin şi englezescul park,
şi spaniolul parque, şi italianul parco, şi românescul parc. Până la
un punct, evoluţia semantică a francezului parc este prin urmare
comună tuturor acestor limbi. Să ne aplecăm aşadar asupra ei.
În zorii limbii franceze, puţin înainte de 1200, ţarcul care
fusese de oi în latină se lăţise deja şi împrejmuia terenuri, împă–
durite sau nu, pe care erau ţinute sau crescute animale pentru a fi
vânate. Parcul de vânătoare dăinuie până astăzi. Puţin după 1200,
parc desemna spaţiul împrejmuit pe care creşteau pomi fructiferi –
livada noastră. Iar pe la 1650, emancipat deja, desprins de sub
tutela vânătorii şi a agriculturii, parc făcuse pasul hotărâtor spre
ceea ce este astăzi: o întindere amenajată în scopuri estetice şi
pentru plimbare – evident, în jurul unui castel. Primul parc public,
pus la dispoziţia orăşenilor ca le facă mai suportabil, prin pata lui
de culoare, cenuşiul vieţii într-un oraş industrial, s-a deschis în
1847, în Anglia, la Liverpool.
În 1872, americanii au creat primul parc naţional din lume –
Yellowstone, în care, prin lege, orice activitate omenească este
interzisă, chiar şi accesul fiind strict supravegheat, pentru a păstra
intactă biodiversitatea şi a nu strica echilibrul natural. (La noi,
Parcul Naţional Retezat, primul din ţară, a fost creat în 1935.)
Parcul natural (francezii îi spun parc régional, primul datând din
1967) permite unele activităţi umane, cu condiţia ca acestea să se
integreze armonios în cadrul natural, iar regulile aplicabile sunt
stabilite prin regulament propriu. În G. din 30 ian. 2008 puteam citi:
„Autorităţile refuză să declare zona Ciucaşului parc naţional [...]

30
Ministerul Mediului pregăteşte transformarea perimetrului în parc
natural. Asta va permite proprietarilor de păduri să defrişeze în
continuare, iar speciile rarisime nu vor putea fi bine conservate. Ca
parc naţional însă, aici orice fel de tăieri ar fi interzise“.
Parcul zoologic este o invenţie americană, de la sfârşitul
secolului al XIX-lea (Washington şi New York au avut primele
zoo-parcuri) şi marca un evident progres faţă de grădina zoologică
– animalele nu mai trăiau în captivitate, ci în semilibertate. Pe 7
octombrie 2006, stiri.rol.ro, preluând un articol din ziarul Merid.,
anunţa că, la Băneasa, grădina zoologică pricăjită creată de
comunişti în 1955 se va transforma în „primul parc zoologic din
România, unde animalele vor fi ţinute în zone speciale, despărţite
prin şanţuri mari de apă, urmând să se renunţe la garduri“. O lună
şi ceva mai târziu, pe 23 noiembrie, R.l. vestea că „Un parc
zoologic, cu o suprafaţă de şapte ori mai mare decât actuala
Grădină Zoologică de la Băneasa, ar putea fi realizat lângă Lacul
Morii“ – adică în sudul Capitalei. Grădinii zoologice din nordul
oraşului nu i s-a dat, aşadar, ca să devină parc, ci i s-a luat, ca să fie
retrogradată la rangul de menajerie.
Oraşul nu a căpătat un parc zoologic, nici în nord, nici în sud,
nici în est, nici în vest, dar s-a pricopsit în zona de lângă pădurea
Băneasa cu un parc de retail (numele vine din engl. retail park),
adică o zonă comercială în care copacii au fost doborâţi spre a face
loc mall-urilor şi hipermarket-urilor, iar peste stratul de iarbă s-a
turnat betonul parcărilor. De la americani vine parcul zoologic, tot
de la ei vine şi parcul de retail… Noi l-am preferat pe cel din urmă.
În ţările atente la calitatea vieţii, parcul zoologic nici nu mai
este, de pe la sfârşitul anilor ’80, opţiunea ideală. Zoo-parcul a
devenit parc de conservare sau bioparc. Conservarea speciilor
primează asupra caracterului de muzeu viu. (Noi nu ne-am mai
obosit nici măcar să luăm cuvântul, necum să construim realitatea
pe care o semnifică.) Iar secolul XXI merge şi mai departe,
renunţând, radical, la parcuri şi vorbind de centre de resurse
ambientale.

Am urmărit până acum o linie de dezvoltare semantică a lat.

parricus, prin filieră franceză, concretizată în parcul-grădină din

31
zilele noastre (fie el parc public, de vânătoare, naţional, natural,
zoologic, de conservare sau bioparc). Spre sfârşitul listei (şi… cu
voia noastră, ultimul) s-a insinuat însă, ca pentru a face trecerea
către alt traseu de dezvoltare semantică, parcul de retail – sintagmă
în care parc nu mai este “grădină”, ci “perimetru adaptat pentru un
scop anume”.
Un parc de joacă este colţul de rai (cam pricăjit) unde
prichindeii de la oraş sunt duşi de părinţi sau de bunici pentru a se
da în scrânciob şi pe tobogan. Iar când mai cresc, îi aşteaptă parcul
de distracţii, cu roata mare şi montagne russe. Nu ştim când a fost
creat primul parc de joacă, dar primul parc de distracţii sedentar,
cu bilet de intrare (nu un iarmaroc itinerant la care se plătea separat
pentru fiecare distracţie) s-a deschis în Statele Unite, în 1895, în
Coney Island, New York. Se numea Sea Lion Park şi în 1903 a fost
înlocuit de Luna Park, luminată feeric cu ghirlande de becuri, într-o
vreme când electricitatea era o noutate. Ideea creării unui parc
tematic (theme amusement park) a fost conceptualizată de Walt
Disney, care a inaugurat în 1955 Disnaylandul. Spre deosebire de
parcul de distracţii tradiţional, cel tematic grupează elemente care
ţin de o anumită epocă sau de un anumit loc (antichitatea, Vestul
Îndepărtat, pirateria ş.a.m.d.).
Parcul de aventură (engl. adventure park) este un spaţiu
amenajat pentru petrecerea activă a timpului liber în mijlocul
naturii, făcând exerciţii fizice neconvenţionale, precum căţăratul,
traversarea unui pod de frânghii, coborâtul cu tiroliana etc. În
România, primul parc de aventură şi-a deschis porţile în vara
anului 2006, lângă Bucureşti.
Aquapark, primul parc acvatic deschis la Mamaia în 2003,
este şi el tot un parc de distracţie activă, având în centru bălăceala.
Iar parcul de zăpadă (engl. snow park), sau parcul de iarnă (engl.
winterpark), deschis la Bâlea Lac în 2006, este special amenajat
„pentru iubitorii skiului, snow-boarding-ului, tubbing-ului sau
pentru cei ce preferă pârtia de săniuţe ori banalul capac de plastic”
(după cum ne lămureşte sibianulonline.ro, 17 I 09).
Tot destinate odihnei active sunt şi parcurile de biciclete
(amenajate pentru antrenamentele de mountainbiking şi BMX –
adică motocros cu bicicleta), parcurile de role şi parcurile de skate,

32
pentru cei care vor să se plimbe pur şi simplu cu rolele şi cu
skateboardul sau să se antreneze în vederea participării la
concursuri.
Dar parcul-perimetru nu este numai cel hărăzit distracţiei. La
fel de multe sunt, în ultima vreme, parcurile imobiliare (zone
rezidenţiale), parcurile industriale (un nume nou pentru mai
vechiul platforme industriale), parcurile de afaceri (engl. business
park), cele ştiinţifice şi tehnologice (din apropierea marilor
universităţi) sau chiar parcurile de soft (clădire sau ansamblu de
clădiri dotate cu computere, servere, conexiuni la internet de bandă
largă, puse la dispoziţia creatorilor de programe de computer). O
menţiune aparte merită parcurile eoliene (sau parcuri de centrale /
generatoare / turbine eoliene, cum li se mai spune) care strică
peisajul cu morile lor de vânt, dar produc energie „curată“.
Să mai menţionăm, în treacăt, alţi doi descendenţi ai lui
parricus veniţi în limba română pe filieră franceză: fr. parquer > a
parca (un vehicul) (cu parcare format în română, parcaj venit din
franceză şi parking din engleză) şi fr. parquet > parchet
“ministerul public”.
Ca să tragem linie: stăm bine la parcuri de afaceri şi de retail,
binişor la parcurile de distracţii, slăbuţ la cele industriale şi
tehnologice şi catastrofal la parcurile-grădină şi la parcări. Iar o
parte din vină pentru asta o are şi parchetul…

33
 Tanga – îmbracă sau dezbracă?

Ediţia din 2009 a Carnavalului de la Rio a prilejuit un

excepţional record mondial, consemnat prompt în Book of Records:
în faţa celor 80.000 de spectatori de pe sambadrom, modelul Dani
Sperle a defilat în cel mai mic tanga din lume, de doar 3 centimetri,
cu un centimetru mai puţin decât câştigătorul din anul precedent, în
care se dezbrăcase Viviane Castro.
Reinventat în Brazilia în 1974 (ultimul an în care regele
fotbalului, Pelé, a mai evoluat la Santos, din 1975 plecând la New
York Cosmos), chiloţelul tanga a fost lansat internaţional, ca thong,
în Statele Unite, de către Rudi Gernreich, un nume de referinţă din
istoria modei, adept al îmbrăcăminţii unisex, inventatorul
costumelor de baie monokini (fără sutien) şi pubikini (slipul de
damă cu fereastră către părul pubian). Engleza l-a păstrat pe thong,
dar celelalte limbi l-au preluat pe tanga.
Tanga are o etimologie incertă – unii îl derivă din limba
triburilor amerindiene tupí-guaraní, alţii spun că ar veni din Africa,
de pe malurile lacului Tanganika. Un lucru e sigur: şi indigenii
brazilieni şi africanii purtau cache-sex-uri care îi îndrituiesc în
egală măsură la revendicarea priorităţii.
Şi tanga, şi string-tanga (sau G-string, sau geestring) sunt
varietăţi de slip bikini (un triunghi în faţă, unul în spate) care
acoperă pubisul şi lasă descoperite fesele. Ceea ce le diferenţiază
este faptul că la tanga cele două triunghiuri sunt unite şi în partea
de jos, şi în partea de sus, printr-o bandă, care la string este un şnur.
Stringul (născut, zice-se, pentru că fiicele Evei îşi doreau dâre cât
mai subţiri de piele nebronzată pe trupurile de ninfă) a mers mai
departe în dezgolirea feselor, renunţând la peticul din spate: la V-
string şnurul petrecut printre fese se bifurcă în V înainte de a se uni
cu şiretul din jurul şoldurilor, iar la T-string se avântă
perpendicular spre el, formând un T. O invenţie de ultimă oră este

34
C-stringul, un semicerc de plastic cu un triunghi minuscul la un
capăt, menit să ascundă sexul. Introdus între picioare, el nici că mai
iese dintre fese, pe care le lasă în întregime mângâiate de soare,
vânt şi apă – adio pete albe pe harta pielii, adio şnururi
incomode…
Ce te faci însă dacă ai dat o mulţime de parale pe un chiloţel
tanga şi nu ştie nimeni? Trebuie să te mândreşti cu el, nu-i aşa?
Creatorii de modă au găsit soluţia: coada de balenă (engl. whale
tail – sintagmă născută din asocierea cu înotătoarea cetaceului aflat
în imersiune) care se iţeşte, atunci când te aşezi sau te apleci,
deasupra pantalonilor cu talie joasă (engl. low-rise jeans). Iar dacă
deasupra cozii de balenă mai ai şi un tatuaj (engl. lower back tattoo)
înseamnă că eşti „în trend“, că ţii pasul cu moda începutului de
mileniu.
Shorty este nepoţelul obraznic al boxerilor „moartea
pasiunii“ pe care îi purta străbunica. Acoperă total pubisul şi
coapsele, dar lasă, provocator, descoperită partea de jos a feselor...
Slipul brazilian, în ciuda numelui, este un costum de baie
deux-pièces. Slipul propriu-zis, mai sexy decât cel de la bikini, se
compune din două triunghiuri egale, unul pentru pubis şi celălalt
pentru fese, acoperite (sau descoperite) pe jumătate. Vorbim cu
îndreptăţire despre slip brazilian atunci când, înainte de a-l îmbrăca,
purtătoarea are un moment de ezitare, neştiind care e faţa şi care e
spatele, prin nimic deosebite...
Slipul italian este chilotul decoltat din dantelă.
Microkini este un bikini care acoperă doar sfârcurile sânilor
şi vulva… Decât să dai o grămadă de bani pe un asemenea costum
de baie, mai bine mergi la nudişti…
O informaţie caldă spre fierbinte ne vine din Ţara Soarelui
Răsare: fundoshi, tradiţionalul obiect japonez de lenjerie de corp
masculină, pe care îl ştiam din costumaţia luptătorilor de sumo, a
fost reanimat de o firmă niponă de dessous-uri feminine…
Japonezele par a fi încântate şi i-ar dori un fulminant succes
internaţional. Vom trăi şi vom vedea.

35
 Denim – din Franţa, prin America, în lumea largă

Denim este numele materialului din care se fabrică blugii.

Împrumutat de engleza americană tuturor limbilor Pământului
odată cu obiectul de îmbrăcăminte devenit, începând cu a doua
parte a veacului trecut (alături de Coca Cola şi MacDonalds),
simbolul civilizaţiei de tip american, denimul nu este totuşi o
invenţie americană! (Denimul nu se producea în America până spre
sfârşitul secolului al optsprezecelea.)
Prima atestare a lui denim datează în engleză din 1695.
Substantivul a fost creat prin prescurtarea sintagmei franceze serge
de Nîmes, în care Nîmes era numele oraşului din sudul Franţei
unde se fabrica şi de unde venea ţesătura solidă din in şi bumbac
numită serj, folosită în special la fabricarea velelor de corăbii şi ca
foaie de cort.
Ce face acest material atât de special, deosebindu-l de alte
produse textile? O mică incursiune în universul ţesăturilor ne va
lămuri. Există trei modalităţi principale de a ţese: în primul şi cel
mai simplu, firul de bătătură şi cel de urzeală se împletesc în unghi
drept, unu pe faţă, unu pe dos, unu pe faţă, unu pe dos, rezultatul
fiind o pânză sau stofă cu feţe identice. Al doilea tip fundamental
de a ţese constă în trecerea firului de bătătură pe sub unul de
urzeală şi pe deasupra următoarelor două (sau mai multe), apoi
iarăşi unu pe dedesubt şi două pe deasupra... La rândul următor
bătătura deviază cu un fir de urzeală spre dreapta, iar rezultatul, pe
lângă soliditatea sporită a materialului, este, dacă privim spatele
materialului, un desen „în diagonală“. Al treilea tip fundamental de
a ţese (pe care ne vom mărgini doar la a-l aminti, fără a intra în
detalii) are drept rezultat satinul, cu o faţă lucioasă şi una aspră.
După cum spuneam, la început, denimul era o combinaţie de
in şi bumbac (denimul din bumbac sută la sută a apărut mai târziu,
prin 1850) – urzeala din fire de in, iar bătătura din bumbac. Firele

36
de in erau albe, iar cele de bumbac colorate cu indigo, culoarea de
un albastru aproape negru extrasă din frunzele unor plante tropicale.
Când s-au inventat culorile sintetice, un producător italian din
Genova a recurs la ele pentru a albăstri denimul. Din numele
francez al Genovei, Gênes, vine jean, iniţial numele materialului,
extins apoi şi asupra pantalonilor.
Părintele pantalonilor intraţi în istorie sub numele de blue
jeans este Levi Strauss, un evreu născut în Bavaria în 1829, emi–
grat în Statele Unite şi întemeietor, în 1853, în San Francisco, al
celebrei firme care îi poartă numele. California era pe atunci patria
căutătorilor de aur, prospectori şi mineri care se plângeau că
pantalonii le cedau prea repede la încheieturi şi la buzunare. Un
croitor, pe nume Jacob Davis, a avut ideea de a folosi pentru
fabricarea pantalonilor minereşti denim întărit cu capse de cupru.
Ar fi vrut sa-şi breveteze invenţia, dar nu avea bani. A apelat, de
aceea, la Levi Strauss, care l-a luat asociat. În 1873 a început
fabricarea celebrilor, de atunci, jeanşi Levi´s.
Blue jeans, blugii, a rămas numele pantalonilor de serj
albastru, iar denim, numele materialului (care poate fi şi albastru, şi
maroniu, şi negru, şi alb), s-a extins asupra obiectelor de îmbră–
căminte şi accesoriilor de serj în general: blugii sunt denimi
albaştri, există bluze şi fuste de denim de diferite culori, şepci de
denim, se produc genţi şi pantofi de denim.
În română, denim a început să circule masiv după 1990,
pentru simplul motiv că în epoca de explozie a jeanşilor, în anii ´50
şi ´60, ceea ce simbolizau blugii era inacceptabil pentru regimul
comunist: non-conformism, spirit de aventură şi, mai ales, civi–
lizaţie de tip american. Salopetele noastre erau mai bune decât cele
americane – numai că nu le purta nimeni dincolo de poarta
fabricii…
Serj produs în Franţa, la Nîmes, exportat în America, adoptat
şi adaptat acolo apoi reexportat, după 1950, în toată lumea –
aceasta ar fi, pe scurt, istoria denimului.

37
 Intelighenţia – de la şampania aristocratică la berea
democratică

Intelighenţia (cuvânt care nu a reuşit să pătrundă în

dicţionarele curente ale românei) vine din rusă, limbă în interiorul
căreia latinescul intelligentia “acţiunea de a înţelege”, “facultatea
de a înţelege” a alunecat, prin metonimie, de la putinţa de a pricepe
către cei care pot pricepe, id est, intelectualii, o clasă de iluminaţi,
întoarsă cu spatele şi către administraţia ţaristă, autocratică, dar şi
către poporul năuc. Elitistă, mesianică, hedonistă, patriotică, inteli–
ghenţia rusească era altceva decât intelectualii din Occident. Şi a
rămas altceva şi după Revoluţia din Octombrie – în Uniunea
Sovietică intelighenţia era clar definită: pătura lucrătorilor din
domeniul creaţiei tehnico-ştiinţifice şi artistice. Erau admişi în
rândurile intelighenţiei şi dascălii sau avocaţii, lucrători, şi ei,
într-ale intelectului, care nefiind creatori nu aveau însă dreptul la
un adjectiv...
Din rusă, cuvântul a trecut în toate limbile occidentale (engl.
intelligentsia; fr. intelligentsia – de unde l-am luat noi –, sp.
inteliguentsia, it. intellighenzia, germ. intelligenzija etc.) pentru a
desemna clasa intelectualilor propriu-zişi (gânditorii), dar şi
creatorii din domeniul culturii sau profesorii şi juriştii. În noul
mileniu, termenul este aplicat elitei intelectuale recunoscute şi
apropiate de putere, aşa-numitul mainstream. Intelighenţia conduce
domeniul ştiinţific şi are acces la media, iar membrii ei carismatici
sunt formatori de opinie. Intelighenţia a ajuns să fie sinonim cu
intelectualitatea…
În română, cuvântul nu era foarte folosit înainte de 1989 – în
orice caz, nu în scris. O autocenzură mai curând instinctivă decât
conştient formulată şoptea că nu e bine să te referi la o realitate din
ţara marelui urs… Intelighenţia? Să fie la ei, acolo… Noi aveam
intelectualitatea noastră, cu permanentele ei probleme de încadrare,

38
de salarizare, de restructurare, de ierarhizare, de aşezare şi
reaşezare, de reprezentare şi înfăţişare, de publicare, de televizare,
de radiodifuzare, de editare, de afirmare, de confirmare, de
infirmare, de aranjare (aranja1 = M-am aranjat, am făcut rost…!;
aranja2 = Las’ că te-aranjez eu…!)…
După 1990, presa a putut redescoperi cuvântul. Şi l-a luat,
întâi, în serios, aplicându-l în sensul istoric şi geografic: „În cazul
intelighenţiilor est-central-europene...“ („22“ 37 / 93 p. 13). O
(scurtă) vreme, intelighenţia a mirosit a influenţă ideologică: „Este
cazul intelighenţiei franceze care, până în anii ‘70, nu numai că s-a
situat pe poziţii de stânga, dar a găsit în Moscova un loc de
pelerinaj moral şi intelectual“ (R.l. 1 X 93 p. 2). Etapa a fost însă
repede depăşită, iar un citat precum: „[Revista 22 este] publicaţie a
G.D.S. care reuneşte intelighenţia românească“ („22“ nr. 35 / 1993,
p. 3) trimite, evident, la o “elită intelectuală”.
După faza neutră: „Mihaela Crăciun [realizator tv]
promovează «intelighenţia» din diaspora“ (Ad. 30 XII 08), în care
intelighenţia desemnează intelectualii europeni de origine română,
a venit şi o privire lucidă: „Totul se reduce de fapt la o singură
problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie
critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare
ar fi acel moment“ (Dil. 13 X 06); sau: „intelighenţia românească
nu a făcut niciodată o pasiune deosebită pentru valorile libera–
lismului şi ale democraţiei. Ataşată preponderent idealului naţional,
la a cărui edificare a avut o contribuţie certă, intelighenţia a avut un
interes mult mai modest pentru democraţie“ (Mihai Dorin,
România de la comunism la mineriade, publicat pe www.corneliu-
coposu.ro).
Lovitura de graţie, consemnarea specializării stilistice şi
lexicale care bate definitiv în cuiele limbii române intelighenţia
etalată cu ifose elitiste, vine de la un plebeian (fost) poet disident –
Mircea Dinescu: „Cine şi-ar fi închipuit acu’ douăzeci de ani că
turnul de ivoriu al Grupului pentru Dialog Social, unde inteli–
ghenţia românească încerca să-şi trateze muţenia de care suferise
pe vremea Bibicului, va ajunge să-i facă o concurenţă neloaială
localului Golden Blitz“ (Mircea Dinescu, Cot. 14 V 09). Despre ce
e vorba? Despre o întâlnire, la sediul GDS, între intelighenţia care

39
pe vremea ţarului bea şampanie în cupe de cleştar, şi un preşedinte
însetat de bere la halbă (a se vedea, pe internet, hazliul filmuleţ)…
„Preşedintele, «Intelighenţia» şi «Boborul»“ – îşi intitula un
emigrant român impresiile („Neamul Românesc“ 3 IV 07) după
„Apelul“ celor 250 de intelectuali ai intelighenţiei în favoarea unui
preşedinte băutor de bere…
După Caragiale, nu mai putem fi amici… Iar după berea
prezidenţială servită în sanctuarul elitei intelectuale nu mai putem
avea încredere în intelighenţia care se coboară la statutul de
picolo…

40
 Somelierul – de la catârgiu la paharnic

Somelierul, autoritatea supremă în materie de vinuri,

invenţie a unei civilizaţii care preţuieşte mai mult calitatea decât
cantitatea, este (atâta cât este…) una dintre numeroasele
descoperiri postdecembriste (cuvântul încă nu este consemnat de
dicţionarele curente ale limbii române). Primii îmbogăţiţi de după
1989 au scandalizat, se spune, restaurantele pariziene de lux
turnând pepsi în vin… (Dacă ar fi avut deprinderea cititului ar fi
ştiut de la maestrul Păstorel, dinainte de 1989, ba chiar dinainte de
1945, că „şpriţul“ e invenţia cu care mitocanul burduhănos a
retrogradat licoarea bahică la rangul de poşircă…)
În franceză, somme este samarul, sarcina purtată de anima–
lele de povară (bêtes de somme). În vremurile când suveranii
Franţei petreceau mai multă vreme pe drum, pe la castelele
supuşilor, decât în propriile palate (pe atunci nu existau nici tele-,
nici videoconferinţa, pentru a impune autoritatea), un ofiţer se
ocupa anume de bagajele regale sau senioriale, cărate în cârcă de
sommiers, căluţi şi catâri. Sub Vechiul Regim, nobilul sommelier
era deja însărcinat cu desfăcutul respectivelor bagaje, cu întinsul
mesei şi cu turnatul vinului în pahare, nu înainte de a dovedi,
sorbind o gură, turnată într-o tasse de vin (o ceaşcă de metal
atârnată la gât) că vinul nu era otrăvit. Catârgiul devenise paharnic!
Somelierul contemporan (odată cu profesia propriu-zisă,
franceza a împrumutat limbilor occidentale şi numele ei) este un
specialist în vinuri angajat de marile restaurante. Nu îl interesează
producerea (nu este oenolog), ci desfacerea vinului – îi sugerează
clientului combinaţia ideală dintre platourile aduse de chelner de la
bucătărie şi sticlele scoase din întunericul cramei. Vasul de argint
atârnat de gâtul lui este semnul umilinţei cu care somelierul stă la
dispoziţia luminatei feţe de consumator cu bani, garantând calitatea
băuturii pe care el a ales-o, a adus-o de la producător şi a vegheat-o

41
în crama restaurantului, în aşteptarea meseanului cu gusturi alese
care va şti să-i aprecieze calităţile…
În ultima vreme, somelierul nu recomandă numai vinul sau
celelalte băuturi spirtoase, ci şi apa (!) cea mai nimerită şi tutunul
cel mai potrivit pentru a încununa o masă princiară.
Franţa, regatul gastronomiei, are două titluri de somelier,
recunoscute de către stat: Menţiunea complementară în somelerie
(după absolvirea unei şcoli de un an) şi Brevetul profesional de
somelier (obţinut după 2 ani de cursuri). În Italia, pentru a deveni
somelier trebuie să faci 3 ani de şcoală – o facultate de tip Bologna!
Există o organizaţie internaţională care recunoaşte calităţile şi
pregătirea de somelier şi se ţin concursuri profesionale anuale, care
stabilesc ierarhii.
„Un somelier de la un hotel de lux câştigă 4000 de euro pe
lună, plus «tipsurile», bacşişul ce uneori poate depăşi valoarea
sticlei“, ne anunţă Ad. din 5 iulie 2003. „Zău că-mi vine să-mi las
baltă / toate interesele“, vorba Topârceanului, autorul unui blestem
pentru cârciumarii care toarnă apă-n vin…

42
 Resortul intim al resortului

Anglicismul resort are în româna contemporană două dome–

nii de utilizare: turismul şi, de foarte curând, moda. Ca multe –
cam prea multe – alte împrumuturi recente, şi-a făcut loc în limba
noastră pentru că ne-a fost lene sau pentru că nu am ştiut să-l
traducem. Nu introducea noţiuni noi, fără reflex în limbă, ca să fi
fost necesară adoptarea lui. În plus, mai aveam două substantive
omonime (de provenienţă franceză): resort1 “domeniu, compe–
tenţă” şi resort2 “arc” (tehn.). Nu este nici primul şi, cu siguranţă,
nici ultimul cuvânt care apare şi se impune datorită neştiinţei sau
comodităţii vorbitorilor. După cum nu este nici primul, şi probabil
nici ultimul cuvânt pe care limbile actuale de cultură îl preiau din
engleză, dar care la origine a fost un cuvânt franţuzesc.
Prima atestare în engleză a lui resort, pronunţat [rizórt] sau
[risórt], cu sensul “loc în care oamenii merg pentru destindere”
datează de pe la 1750. Cuvântul fusese împrumutat din franceză cu
mult înainte, dar circula cu alt sens: “persoană la care poţi merge
pentru ajutor”. Evoluţia de la persoana pe care te poţi bizui la
nevoie spre sensul dezvoltat în engleză şi impus în limbajul turistic
internaţional este neclară. Se poate să fi existat un sens intermediar,
rămas neconsemnat.
Sensul principal al lui resort este în zilele noastre acela de
loc de odihnă sau de distracţie hărăzit turiştilor. Deosebirea faţă de
clasicele destinaţii turistice ar consta în faptul că în locul ales
pentru vacanţă sau pentru un sfârşit de săptămână ţi se oferă totul,
la pachet, fără să fii nevoit să mergi în alte locuri pentru servicii
sau distracţii suplimentare. Resortul poate fi un complex turistic, o
staţiune sau un hotel cu multe stele care oferă servicii complete şi
complexe – masă şi casă, activităţi fizice, distracţie şi cumpărături.
În română, cel puţin până acum şi din ceea ce am putut detecta noi,
a pătruns resortul de schi – staţiune de schi, cum i se spunea

43
înainte („Un resort pentru toate tipurile de skiori“, amazingrace.ro
20 febr. 2008) şi resortul – cumplex turistic, dezvoltat în jurul unui
hotel („Primul resort exclusivist din România va fi inaugurat la
Orăştie […] Resortul este gândit în principal pentru companii.
Avem o sală de conferinţe de 200 de locuri […] La finalul
investiţiei, capacitatea de cazare va fi de 400 de locuri, turiştii
având la dispoziţie o serie de facilităţi corespunzătoare clasificării
de patru stele: golf, echitaţie, spa, terenuri de sport, heliport.“, Z.
21 mai 2009). Există, evident, hoteluri care, pentru a sublinia că
sunt stabilimente de lux, cu o ofertă de servicii mult mai bogată
decât a confraţilor cu o steluţă sau două, adaugă substantivul resort
după nume: Hotel Concorde Resort, HR Predeal Resort, Hotel
Palace Resort & SPA Sibiu etc.
De câţiva (nu foarte mulţi) ani şi-au făcut apariţia oficial şi
hainele resort (să remarcăm folosirea adjectivală a cuvântului),
îmbrăcămintea de vacanţă, în special vacanţa de iarnă petrecută în
insule sau ţări exotice, „vacanţa de fiţe“. „Stilul resort a evoluat
rapid de la cămaşa hawaiană, ţinuta de golf sau cea nautică,
devenind o adevărată expresie a multiculturalismului şi a luxului
subtil şi neprotocolar“, ne informează egirl.ro într-o postare din
data de 1 sept. 2008.
La viteza cu care evoluează lucrurile în secolul XXI şi la
dorinţa de a atrage atenţia şi a pretinde că eşti ceea ce nu eşti,
obicei devenit aproape o regulă, n-ar fi de mirare ca resort să-l
înlocuiască în scurtă vreme pe banalul hotel, care nu îţi oferă decât
un pat, un duş, un televizor şi, eventual, micul dejun inclus în preţ
– asta cu condiţia să fii destul de matinal pentru a te încadra în
intervalul orar al servirii mesei de dimineaţă…

44
 Care mai de care mai inteligent…

Inteligent este un împrumut cult (dublet etimologic) din fr.

intelligent şi lat. intelligens, -ntis, care a înlocuit, cu timpul, în
registrul neutru al limbii, termenii mai vechi “deştept”, “isteţ” şi
“ager”. Fără a intra în meandrele modului de definire a inteligenţei,
văzută într-un fel de psihologi, în alt fel de biologi şi în cu totul alt
fel de automatişti şi informaticieni, să convenim că, în esenţă,
inteligent este cel care înţelege, surprinde existenţa unor relaţii şi
planifică. Este un atribut exclusiv al umanităţii, chiar dacă, prin–
tr-un soi de generozitate condescendentă, el este extins şi asupra
animalelor, care, ce-i drept, reacţionează, dar o fac instinctiv, nu
raţional. Pe la mijlocul secolului XX a apărut şi sintagma inte–
ligenţă artificială, desemnând abilitatea sistemelor tehnice de a
reacţiona la stimuli exteriori într-un mod dorit şi programat de
către om. Am avea, aşadar, oameni inteligenţi, animale inteligente
şi artefacte inteligente.
Aplicat obiectelor, inteligent are două sensuri: 1. “A cărui
funcţionare este asigurată în parte de un dispozitiv electronic”; 2.
(inform.; d. periferice) “Care are capacitatea de a stoca şi procesa
local date, fără a primi comenzi de la un server sau de la un
computer”. Astfel, o imprimantă inteligentă poate printa fotogra–
fiile stocate în memoria unei camere digitale fără a avea nevoie de
un calculator la care să fie conectată.
Să trecem în revistă câteva (alese dintr-o listă foarte lungă)
cazuri de artefacte prezentate, pe drept sau pe nedrept, ca fiind
„inteligente“.
Aspiratorul inteligent „face curăţenie singur, chiar dacă nu
sunteţi acasă […] Se întoarce singur la bază (suportul care serveşte
la încărcare şi depozitare) atunci când îşi termină programul; dacă
în timpul programului i se termină bateria, se întoarce la bază
pentru reîncărcare“ (pentruacasa.com iunie 2009).

45
 Automobilul „ecologic şi inteligent“ PUMA (Personal Urban
Mobility and Accessibility Project), dezvoltat de General Motors şi
Segway, este „un mic vehicul electric monopost […] Se deplasează
pe două roţi (motiv pentru care este dotat cu un sistem de
autobalansare), are o autonomie de 56 Km şi atinge o viteză
maximă de 56 Km/h – mai mult decât suficient pentru un parcurs
casă-birou şi înapoi” (go4it.ro 7 IV 09).
Betonul inteligent „este fluid, se compactează sub efectul
propriei greutăţi şi se autofinisează“ (fabricadebani.ro 12 IX 08).
Bomba inteligentă „se autoghidează către ţintă“ (G. 27 VII
06).
Ceasul inteligent „fuge de tine când vrei să îl opreşti. În felul
acesta eşti complet treaz până îl găseşti“ (shopmania.ro iunie 2009).
Codul de bare inteligent „se înroşeşte când alimentele sunt
expirate“ (G. 12 III 09).
Frigiderul inteligent „anunţă că laptele este expirat“ (Ad. 12
V 09).
Hainele inteligente sunt „căptuşite cu senzori care să ia
tensiunea oamenilor, să le verifice glicemia, cadenţa respiraţiei,
gradul de transpiraţie etc.“ (G. 17 XII 08 p. 13).
Sutienul inteligent „împinge sânii în sus şi măreşte bustul
atunci când «simte» că femeia care îl poartă este excitată“ (Băn. 14
V 09).
Telefonul inteligent (smartphone) „rulează cu sistem de
operare ca orice computer, fiind practic o platformă pe care se
poate instala orice aplicaţie software care rulează şi pe
PC“ (businessmagazin.ro 26 VI 06)
Dintre toate deşteptăciunile de mai sus, mărturisim că sin–
gura care ne-a entuziasmat de-a dreptul a fost, aţi ghicit!, sutienul.
Şi totuşi nu putem să nu ne exprimăm amărăciunea că nu există
(încă) ceva similar şi pentru bărbaţi… Vedeţi unde a dus
discriminarea pozitivă a inteligenţei fiicelor Evei…?

Am enumerat până aici câteva obiecte „inteligente“ create de

homo technicus. Ei bine, să luăm unul, oricare, dintre ele, făcând
abstracţie de faptul că am fost contemporani cu naşterea lui, că
ştim, cu exactitate, când, unde şi de cine a fost inventat şi produs şi

46
să încercăm, printr-un absurd efort de imaginaţie, să-i explicăm
apariţia şi existenţa printr-o aleatorie (adică neplanificată,
neplănuită) evoluţie naturală, fără nici o intervenţie umană...
Evident, un exerciţiu lipsit de sens. La fel de fantezist ca şi pre–
tenţia de a explica naşterea, evoluţia şi diversitatea actuală a lumii
exclusiv cu argumente oferite de teoria evoluţionistă, care, ştiin–
ţifică fiind, crede numai în ceea ce este repetabil şi demonstrabil
prin experiment.
Sintagma intelligent design este atestată pentru prima dată în
engleza americană în anul 1987. Vâlva pe care a stârnit-o a făcut ca
ea să fie preluată ca atare sau tradusă în toate limbile pământului: fr.
dessein intelligent, sp. diseño inteligente, it. disegno intelligente,
port. design inteligente etc. În română s-a folosit, indistinct, design
/ plan / proiect inteligent (evident, design din sintagma românească
se pronunţă ca în engleză: dizáin):
„Cu ocazia aniversării lui Charles Darwin, Vaticanul
organizează un colocviu pe tema «planului inteligent». Teoria, în
vogă în mediile creştine, susţine ideea unei intervenţii divine în
evoluţia speciilor.“ (fabricadebani.ro 11 II 09).
„Teoria «proiectului inteligent» (ca şi alte forme de
creaţionism ştiinţific) îşi propune să suprime falia dintre ştiinţă şi
credinţă, urmărind astfel o educaţie integrală“ (revistaverso.ro 14 V
09).
„Dogma [economică] ne învaţă că piaţa reglementează totul,
că mecanismele ei funcţionează precum programele divine,
softurile dumnezeieşti în care cred partizanii teoriei «designului
inteligent».“ (R.l. 2 IV 09).
Mişcarea „Intelligent Design“ s-a născut ca reacţie la o
hotărâre a Curţii Supreme a Statelor Unite din 1987. În urma
audierilor în cauza Edwards vs. Aguillard, care îl opunea pe guver–
natorul Louisianei contestatarilor unei legi a statului care hotăra că
evoluţionismul trebuie să fie predat în şcolile publice în paralel cu
creaţionismul, Curtea Supremă a hotărât că „predarea creaţio–
nismului în şcolile publice este neconstituţională deoarece echiva–
lează cu încurajarea de către stat a unei religii anu–
me“ (creştinismul). În 1989, adepţii creaţionismului au scos un
manual de biologie pentru ciclul superior, intitulat Of Pandas and

47
People, în care evoluţionismul ştiinţific era criticat cu argumente
ale ID (teoria „Intelligent Design“, conform căreia există suficiente
dovezi că viaţa a fost planificată de un agent inteligent – id est:
Ziditorul). Adepţii teoriei s-au înmulţit în anii ’90 şi după 2000,
reunindu-se în jurul Institutului Discovery, un grup de reflecţie cu
sediul în Seattle, care a cerut includerea ID în programa şcolilor
publice. În anul 2005, în procesul intentat de un grup de părinţi
responsabililor cu învăţământul public din Districtul Dover
(Pennsylvania), Curtea a decis că ID nu este o ştiinţă şi că „nu se
poate separa de antecedentele sale creaţioniste, deci religioase“.
Şi totuşi promotorii ID luptă în continuare pentru ca ştiinţa
să nu mai fie limitată la naturalism şi să nu mai excludă explicaţiile
care implică o cauză supranaturală. Scopul lor declarat este accep–
tarea unei ştiinţe consonante cu credinţele creştine şi teiste.
În lumina celor de mai sus, cum ar trebui tradus în română
intelligent design? În orice caz, nu design inteligent, pentru că
design are la noi alte utilizări, legate în special de sfera esteticului.
Plan inteligent şi proiect inteligent redau, fără ambiguităţi, sensul
din engleză.

48
 Integrist, ortodox, fundamentalist, ultraortodox

În urmă cu exact un secol, Biserica catolică era în plină

„criză modernistă“. În numai cincizeci de ani, lumea se schimbase
din temelii, începând să fie ceea ce este azi. Reforma, Iluminismul
şi Revoluţia franceză sădiseră sămânţa secularizării. În 1848,
Manifestul Comunist al lui Marx şi Engels anunţa dispariţia religiei;
la un deceniu distanţă (1859), Originea speciilor a lui Darwin
inaugura evoluţionismul; după numai patru ani, în 1863, un francez,
Ernest Renan, publica o Viaţă a lui Isus, în care biografia
Mântuitorului era cercetată ca şi cum ar fi fost a oricărui muritor,
iar Biblia era privită cu ochi critic, ca o sursă istorică printre altele;
unificarea Italiei ştergea de pe hartă statele pontificale, lăsându-i
Papei doar o putere spirituală; în sfârşit, în 1905, Franţa separa,
prin lege, Biserica de Stat. Care a fost reacţia Bisericii în faţa
acestor lovituri? În 1864, Papa Pius IX trimitea enciclica Quanta
Cura („Cu câtă grijă…“) şi celebrul Syllabus, o listă cuprinzând 80
de idei greşite ale epocii, printre care liberalismul, socialismul,
naturalismul, laicismul, anticlericalismul şi raţionalismul.
La început de secol XX se cristalizase deja în sânul Bisericii
un curent de opinie favorabil deschiderii către lume şi adaptării la
cerinţele spiritului ştiinţific. Răspunsul a fost enciclica Pascendi
Dominici Gregis, din 1907, a Papei Pius X, care avea în subtitlu
cuvintele: Despre erorile modernismului. Papa refuza să recu–
noască „progresismul“ şi îi opunea un catolicism tradiţional, ale
cărui valori, în integralitatea lor, trebuia să rămână neschimbate.
De aici, porecla de „integrişti“ aplicată catolicilor conservatori de
către „modernişti“. Mai potrivit ar fi fost să li se spună
„ortodocşi“ (păstrători ai adevăratei credinţe), dar s-ar fi creat o
nedorită confuzie cu numele creştinilor răsăriteni. Li s-a spus
aşadar „integrişti“ (fr. intégristes), împrumutând un cuvânt din
spaniolă (unde integristas îi desemna pe adversarii catalani şi basci

49
ai ideilor liberale, tradiţionalişti care doreau aplicarea, în integra–
litatea lor, a regulilor din Syllabus-ul din 1864 şi subordonarea
Statului de către Biserică).
Criza modernistă a trecut, dar termenii integrist şi integrism
au rămas pentru a denumi, mai ales după 1970, intransigenţa în
conservarea unei doctrine, fie ea religioasă sau politică. Se
vorbeşte aşadar de integrism catolic, de integrism musulman şi de
integrism evreiesc, chiar dacă pentru cazul din urmă, neexistând
posibilitatea unei confuzii, se poate folosi şi sintagma iudaism
ortodox (iudaismul clasic, fidel Legii lui Moise şi regulilor adunate
de-a lungul secolelor în Halacha).
Fermitatea în păstrarea doctrinei pe care o implică integris–
mul a făcut ca acesta să fie confundat adesea cu fundamentalismul,
cele două noţiuni fiind totuşi diferite. În timp ce integrismul
doreşte păstrarea tradiţiei, trimiţând la o etapă din evoluţia
doctrinei văzută ca o întruchipare a perfecţiunii, fundamentalismul
trimite la origine, la textele constitutive fundamentale ale dogmei,
care trebuie citite şi respectate tale quale, fără interpretări. Dacă
integristul este un ortodox, fundamentalistul este un ultraortodox.
Să încheiem cu un concurs fără premii. Sintagma evreu
ortodox desemnează (încercuiţi varianta corectă): a) un evreu adept
al tradiţiei; b) un evreu de religie creştină răsăriteană; c) una dintre
variantele de mai sus, în funcţie de context.

50
 Consum(er)ism

Dintre dicţionarele curente ale limbii române, nici unul nu

consemnează consumismul, iar consumerism apare doar în Marele
dicţionar de neologisme, cu un sens inexistent în română: “mişcare
de mase care îşi propune apărarea intereselor consumatorului faţă
de abuzurile specifice societăţii de consum”. Mişcarea cu pricina,
dacă şi atât cât există în ţara noastră, poartă însă numele de “pro–
tecţia consumatorului”. Avem chiar o instituţie a statului care
veghează neobosit să nu ni se încalce drepturile şi să nu se profite
de buna noastră credinţă de cumpărători – Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Consumatorului. În lipsa unei mişcări, a unor
asociaţii de autoapărare („Mişcarea consumeristă este una firească
în economia de piaţă. La noi nu există, dar este în curs de
formare…“, Ev.z. 18 V 03), am pus o autoritate care, ca orice
autoritate a statului nostru, aduce mai degrabă a străbunic nevolnic
decât a tată grijuliu.
Englezul consumerism (de la consumer “consumator”) are
trei sensuri: cel mai vechi, cu o primă atestare spre sfârşitul celui
de-al doilea război mondial, este cel de “protecţia consumatorului”
(cu care a intrat şi în franceză, spaniolă, italiană, portugheză – dar
nu în română! – pe la începutul anilor ’70, când mişcarea
consumeristă a luat avânt pe ambele ţărmuri ale Atlanticului); al
doilea, datând de pe la începutul anilor ’60, este cel din economie,
de “politică de încurajare a consumului”, iar cel mai recent, născut
prin anii ’90 (intrat ca atare în română, dar pentru care italiana şi
spaniola l-au creat, cu mijloace proprii, pe consumismo, iar româna,
pe consumism) este cel negativ, de “consum exagerat şi inutil de
bunuri şi servicii”.
Pentru dubletul actual consumism / consumerism trimitem la
două excelente articole din „România literară“ ale doamnei Rodica
Zafiu, fin observator al evoluţiilor din româna actuală: primul

51
poate fi găsit în numărul 35 / 2002, iar cel de-al doilea în numărul
29 / 2007 (la ambele se poate ajunge uşor accesând site-ul revistei).
În ce ne priveşte, vom sublinia doar inexistenţa în română a
sensului originar, din engleză, al lui consumerism ca mişcare a
consumatorilor (avem însă adjectivul derivat: consumatorist!) şi
frecvenţa mai redusă a lui consumism, poate şi din cauză că multe
texte din presa românească, semnate fără jenă de jurnaliştii noştri
consumişti sunt, de fapt, traduceri din engleză sau prelucrări ale
unor articole scrise în engleză.
Pornind de la exemple culese din presa ultimilor ani, să
încercăm să sistematizăm sensurile actuale ale lui consumism /
consumerism (folosite indistinct în română), unele dintre ele fiind
dezvoltări indigene, dovadă (dacă mai era nevoie) a tristei actuali–
tăţi surprinse de aceste cuvinte-pecete ale materialismului post-
modern:
1. Politica de încurajare a consumului ca motor al
dezvoltării: „Promovând consumerismul ca panaceu,
stilul de viaţă excentric, cheltuielile frivole, americanii
nu fac altceva decât să îşi slăbească spiritul, crede
Soljeniţîn.“ Cot. 27 XI 08;
2. Consum excesiv: „Pe blogul meu fac uneori liste cu
cărţile pe care le cumpăr. Uneori capăt critici dure pentru
consumism.“ Dil. 27 III 09;
3. Tentaţia irezistibilă de a consuma: „Destinul peştelui să
fie păcălit de o momeală şi prins în cârligul consu–
mismului general, putem spune că este o imagine a
României în comunitatea europeană.“ Cot. 10 II 09;
4. Consum de produse de proastă calitate: „Manelele trimit
automat la consumerism.“ Monit. de Braşov 26 VII 01,
citat de Rodica Zafiu în R.lit. 35 / 02;
5. Societate de consum, societate a abundenţei: „De la
comunism la consumism, drumul este presărat cu
victime: ale ideologiei totalitare, mai întâi, ale economiei
de piaţă, ulterior.“ Z. de dum. 24 X 08;
6. Studiul tendinţelor în consum: „Kozak Gyula, specialist
în consumerism, crede că menţionarea conţinutului unui
produs alimentar în spoturile tv nu va schimba cu nimic

52
 modul în care autohtonii aleg cumpărăturile.“ Cot. 18 I
07.
Să încheiem consemnând substantivizarea adjectivelor
consumerist / consumist, care îl desemnează pe consumatorul
(cumpărătorul) lipsit de voinţă şi de discernământ, biet păcătos care
nu se poate împotrivi ispitei sau sărman roboţel cu reflexele condi–
ţionate: „Mersul cu familia la Mall sau Cora sau Selgros etc. face
din copil un viitor consumerist.“, Dil. 23 XII 05.
Consum fără să cuget, deci exist…

53
 Mancurt, mancurtiza, mancurtizare

Mancurt (ortografiat uneori mankurt, pentru a sublinia

transliterarea din alfabetul cirilic) e un cuvânt intrat în vocabularul
internaţional cu numai treizeci de ani în urmă. Nu ştim cât va fi
circulat înainte de 1980 în republicile central-orientale ale fostei
Uniuni Sovietice, dar şi-a început glorioasa carieră mondială o dată
cu romanul lui Cinghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul, scris
şi publicat în ruseşte, rapid tradus în toate limbile Pământului (la
noi a apărut – incredibil! – în 1983). În legenda despre mancurţi
(prizonieri cărora prin mijloace de o cruzime asiatică li se şterg
memoria, voinţa, năzuinţele, iniţiativa, transformându-i în sclavi
perfecţi, care execută orbeşte ordinele şi nu au altă grijă decât
îndestularea burduhanului) relatată într-un capitol al cărţii, toată
lumea a văzut o parabolă pentru homo sovieticus. „Omul nou“, la a
cărui construcţie (de parcă ar fi fost un baraj…) visa Ceauşescu,
era şi el tot un mancurt – rupt de tradiţie şi de locurile natale,
aruncat în cutiile de beton de la oraş, muncind pe brânci pentru
îndeplinirea planului cincinal în patru ani şi jumătate, cu toate că
mânca „ştiinţific“, venerându-şi conducătorul, vorbind în lozinci şi
îndurând totul cu o inconştienţă vecină cu fericirea.
„Mancurţii se află printre noi şi triumful lor va fi o rană
pentru istorie“, avertiza în februarie 1991 un articol din „România
liberă“, consemnând extinderea de sens a lui mancurt de la sclavul
kirghiz al lui Aitmatov şi de la omul orwellian, la care jinduiesc
toate regimurile totalitare, către individul înrobit şi îndobitocit al
societăţii zise „libere“ sau „deschise“. „Sclavul fericit“, „consu–
matorul mulţumit“ al postmodernităţii globalizant-consumiste sunt
oare altceva decât mancurţi contemporani? Şi lor li s-a spălat
creierul, dar nu prin tortură, ci prin televiziune şi prin promovarea
plăcerii ca unic scop al vieţii. Banul, noul stăpân în faţa căruia se
prosternează, nu mai are chip, se exprimă doar valoric, în raporturi

54
de schimb, aproape că nu mai are nici materialitate, pentru că a
devenit în mare parte virtual, produs, primit şi plătit cu mijloace
electronice, dar dictează în tot şi în toate. „Nu schimba o vorbă cu
nimeni“ povesteşte Aitmatov despre mancurtul kirghiz, dar pare a-l
avea în faţa ochilor pe însinguratul din faţa unui ecran de computer.
„Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecelui. Altă
grijă n-avea“, mai relatează Aitmatov despre trecutul legendar, dar
parcă ar vorbi despre lumea noastră, tot mai despiritualizată, tot
mai necredincioasă şi mai frenetic consumistă…
Mancurtizarea mărşăluieşte nestingherită: „Nu există nici o
lege care să interzică «mankurtizarea» conştiinţelor“ (R.l. 11 II
1994). Şi nu mai vizează astăzi doar indivizii, ea se poate aplica şi
neamurilor: „popoarele care îşi uită obiceiurile, îşi uită istoria, îşi
uită limba şi nu o mai folosesc, dispar de pe faţa pământului. Sau,
cum s-a spus, se «mankurtizeaz㻓 (R.l. 16 IX 2005). Iar foarte
recent, Nicolae Manolescu consemna pericolul mancurtizării acolo
unde ne-am aştepta cel mai puţin: printre cititorii de literatură, dacă
sunt văduviţi de viziunea istorică, dacă li se oferă doar lecturi
amnezice: „Şi cititorii de literatură pot deveni nişte mancurţi. E
destul să le vedem celor mai mulţi preferinţele. Ca să-i cruţăm […]
e necesar să-i luăm cu noi într-o cât mai lungă plimbare prin istoria
literaturii“ (Ad. 15 XII 2008). Nicolae Manolescu pare a fi scris
rândurile de mai sus având în faţa ochilor programa de literatură
română (acum numită pompos curriculă) emanată de Ministerul
Educaţiei, care în actuala denumire a instituţiei nici măcar nu mai
este „naţională“, ci legată de „Cercetare şi Inovare“. De parcă
educaţia, cercetarea şi inovarea ar fi posibile fără tradiţie şi fără
specific naţional. Nu e departe ziua când instituţia se va numi, pur
şi simplu, Ministerul Mancurtizării…
Nu ne rămâne decât să scandăm, ca să nu le uităm, versurile
poetului Grigore Vieru, basarabean care cunoştea mai bine decât
noi tertipurile folosite pentru extirparea memoriei: „Da, / urăsc pe
mancurt. / Mi-i dragă doina / prin care exist. / Nu mă târâi
slugarnic. / Pe scurt, / Sunt na-ţi-o-na-list…“

55
 Digit(al)

Româna actuală are două adjective digital: primul, mai vechi

(dar nu foarte vechi), împrumutat din franceză cu sensul “care ţine
de degete” (cunoscut în special prin sintagma amprente digitale),
iar cel de-al doilea, recent, de sorginte engleză, aparţinător voca–
bularului internaţional al informaticii şi electronicii. Dacă primul,
cel anatomic, nu prezintă interes sub aspectul evoluţiei (previzibile
şi transparente), cel de-al doilea merită câteva clipe de zăbavă.
Latinescul digitus (moştenit în românescul deget) nu avea
decât sensul anatomic. Englezescul digit, de la înţelesul originar
din latină, a făcut un salt spre lumea numerelor, ajungând să
însemne “cifră arabă, de la 0 la 9” – o evoluţie explicabilă prin
folosirea degetelor pentru socotelile simple. De la domeniul
aritmetic decimal, sensul s-a extins apoi la orice simbol folosit în
alte sisteme numerice, cum ar fi cel binar, aflat la baza programelor
de computer. Adjectivul digital, înregistrat în engleză cu prima
referire la computere în anul 1945, iar cu referire la înregistrările
audio în 1960, a devenit termen internaţional, preluat de toate
limbile de cultură.
În română, digit şi-a dezvoltat, pe lângă sensul din
informatică şi electronică, de “cifră afişată în formă discretă”
(„Ceas electronic cu 4 digiţi“, azp.ro 7 IX 08), un sens extins, de
“cifră de orice fel” („Salariile funcţionarilor se majorează în 2008
în două etape, creşterea la 1 octombrie fiind de 10,25%. Adică de
doi digiţi, cu două luni înainte de sfârşitul anului!“, Săpt. fin. 9 V
08).
În ce-l priveşte, adjectivul digital are tot atâtea sensuri câte
degete are o mână:
1. Referitor la sistemul binar, utilizat de computere: „Se
pune problema unei schimbări radicale a tehnicii de con–
servare a peliculei cinematografice [...] prin descompu–

56
 nerea lor în semnale digitale care pot fi recompuse cu
ajutorul unui fascicul laser.“ Sc. 10 I 78 p. 4.
2. Accesibil în format electronic, cu ajutorul computerului:
„Telefoanele mobile ne vor pune la dispoziţie cărţi
digitale cu reproduceri ori ilustraţii alb-negru ori
color.“ Ad. lit. şi art. 7 VI 05 p. 10.
3. Realizat cu ajutorul computerului sau al unor programe
informatice: „Festival care promovează cultura digitală
modernă şi stimulează întâlnirile dintre artişti vizuali şi
scena de muzică“ G. 14 XI 06 p. 26.
4. Prin opoziţie cu analogic, se spune despre sistemele sau
aparatele care afişează datele în mod discontinuu, cu
ajutorul unor caractere (în general cifre) mobile:
„Ceasurile de mână de tip nou cu afişaj digital – o
inovaţie considerată revoluţionară în tehnica construcţiei
ceasornicăriei, mecanismele clasice fiind înlocuite prin
circuite electronice, minutarele prin cifrele care indică
orele, minutele şi secundele.“ Sc. 2 II 78 p. 5.
5. Virtual, referitor la lumea virtuală a internetului: „Un
instrument online care oferă sfaturi practice privind
«drepturile digitale» ale consumatorilor.“ G. 7 V 09 p. 8.
Simplificând, putem afirma că pentru socotelile simple fără
trecere peste zece ne sunt suficiente operaţiunile digitale (apelând,
în caz de nesiguranţă, la degete pentru verificare), dar pentru
socotelile complicate ale lansării şi aterizării unei navete spaţiale,
de pildă, este nevoie de puterea de calcul digital a unui computer.

57
 Pampers

Pampers este marcă înregistrată a companiei nord-americane

Procter & Gamble, depusă în anul 1961, şi desemnează scutecele
absorbante de unică folosinţă, cu lavetele aferente, „pentru a ţine
bebeluşii curaţi şi părinţii fericiţi”.
Părintele pamperşilor, chimistul Victor Mills (1897-1997), o
legendă a cercetării tehnologice corporatiste îndreptate spre crearea
de noi produse, şi-a mai legat numele şi de chips-urile Pringles.
Într-un interviu, Mills recunoştea cu sinceritate că nu-şi imaginase
că va revoluţiona felul în care mamele schimbă scutecele pruncilor
şi că, mai mult decât atât, invenţia lui va crea o industrie de mai
multe miliarde de dolari anual. Pur şi simplu, i se părea „o pier–
dere“ ca scutecele sugarilor să fie făcute din pânză care trebuia să
fie iar şi iar spălată. Prin urmare, a experimentat, în 1959, pe
nepoata sa, cu prilejul unei călătorii mai lungi cu automobilul
familiei, primul scutec de unică folosinţă. (Numele produsului, ales
de o firmă de publicitate, este derivat din engl. to pamper “a răsfăţa,
a răzgâia”.)
Într-o succintă istorie a produsului de pe pagina de internet
care îi este dedicată, www.pampers.com, se spune că în anii ’60,
când a intrat în magazine şi farmacii, produsul era atât de
revoluţionar, încât îi descumpănea pe vânzători, care nu ştiau la ce
raion să-l expună (au fost cazuri când trona pe rafturi alături de
alimente). Iar în zilele noastre, firma-mamă se laudă că a realizat
pamperşi care „respiră, da, respiră!“. Şi că poponeţul bebeluşului
se păstrează moale şi neted mulţumită stratului protector de
emulsie cu care sunt dotaţi pamperşii.
La ce mai sunt buni pamperşii, în afară de menirea iniţială?
Să aruncăm o privire prin presă: „O bătrână paralitică a fost prinsă
cu heroină în «pamperşi» [...] ea a fost arestată [...] deoarece avea
ascunse 685 de grame de heroină în scutecele absorbante pe care le

58
purta“ (Ev.z. 20 VI 97 p. 5). Sau: „Casierele de la supermarketurile
Santa Isabel din Chile s-au văzut obligate să folosească pamperşi
pentru că nu au pauză de mers la toaletă în timpul orelor de ser–
viciu“ (Cancan, 4 V 07). Sau: „O femeie care călătorea dinspre
Duesseldorf spre Kosovo, cu un bebeluş de trei luni în braţe, a fost
arestată după ce poliţiştii au găsit 100.000 de euro ascunşi în
pamperşii micuţului, relatează site-ul Independent On–
line“ (stiri.acasa.ro, 4 IV 07). Pot fi chiar şi purtători de mesaj
politic: „Liderul PC Hunedoara [...] le-a oferit, ieri, într-o
conferinţă de presă, actualilor guvernanţi, un bax de pampers,
justificându-şi gestul prin aceea că «guvernanţii nu se mai pot
controla».“ (Mes. huned. 3 VI 09). Îşi pot găsi aplicare chiar şi în
lumea animalelor: „Aţi mai văzut cal cu pamperşi? Dacă nu, poate
c-o să vedeţi, pentru că Parlamentul a adoptat (cât de solemn sună)
o Lege antibalegă“ (G. 28 V 07). Iar pentru incontinenţii blocaţi la
volan în traficul din Capitală, o jurnalistă propunea pamperşii ca
alternativă la ascunderea unei oliţe pe sub banchetă.
Nu totul este însă hazliu şi serafic în lumea pamperşilor:
„Dealul pe care un nesimţit a «sădit»... pamperşi [...] În week-
end-ul trecut, pe un deal din imediata apropiere a drumului ce duce
la Bisericani au ajuns doi saci cu scutece de unică folosinţă. După
ce au fost descărcaţi, cel mai sigur din goana maşinii, sacii au fost
sfîşiaţi şi gunoiul a împânzit toată zona, care în loc să fie un spaţiu
atractiv pentru cei care treceau pe acolo, a devenit dezagrea–
bilă“ (Monit. de Neamţ 17 III 09). Dar tot răul e spre bine, căci
după adulţii nesimţit azvârlitori de pamperşi vin şi fac curat elevii
de şcoală: „Au fost adunaţi doi saci cu pamperşi, aruncaţi în zona
motelului de la Dealul Mărului [...] Strădania copiilor [...] a fost
răsplătită de pădurari cu biscuiţi şi sucuri“ (Ev. 14 III 02).
Nu există, pentru rândurile acestea, încheiere mai potrivită
decât cuvintele de pe site-ul oficial al pamperşilor, amintit mai sus:
„Bunicul Vic [Mills] ar avea motive să fie mândru de noi!“.

59
 Taliban

În 1973, o lovitură de stat răsturna în Afganistan monarhia şi

proclama republica. Cinci ani mai târziu veneau la putere
comuniştii, iar hărţuielile la care erau supuşi de gherilele opoziţiei
islamice provocau invazia sovieticilor, la zece ani după altă
intervenţie a glorioasei Armate Roşii: aceea din Cehoslovacia, din
1968. Sovieticii aveau să se retragă din Afganistan în 1989, istoviţi
şi plictisiţi, nici sub scut, nici pe scut, iar în urma lor se declanşa
războiul civil. În 1996, talibanii intrau în Kabul şi instaurau un
regim bazat pe legea islamică, Sharia. Afganistanul era botezat
oficial „Emiratul Islamic Afganistan“. În 2001, în urma atentatelor
din 11 septembrie, o coaliţie internaţională invada ţara şi răsturna
regimul taliban. Forţele NATO îl asistă şi astăzi pe preşedintele
Hamid Karzai (cel mai elegant bărbat din lume, în opinia unor
creatori de modă) în restabilirea autorităţii statului afgan. În zadar,
se pare: talibanii sunt neîntrecuţi în lupta de gherilă şi se întăresc în
provincie.
Taliban este un cuvânt paştun (limbă iraniană, folosită
oficial de administraţia afgană), împrumutat din arabă (sg. talib) şi
înseamnă “învăţăcei” (la plural). Trecerea de la sensul colectiv la
desemnarea individului, cu pluralul refăcut prin aplicarea desi–
nenţei specifice, s-a produs în engleză şi s-a propagat, datorită
imensei puteri de contaminare lingvistică exercitate de agenţiile de
ştiri şi de televiziuni precum CNN, în toate limbile Pământului.
Mişcarea talibană s-a născut prin 1993, printre cursanţii
şcolilor religioase (madrassa) din sud-vestul Pakistanului, unde
tinerii afgani erau instruiţi într-ale religiei şi ale luptelor de gherilă
încă de pe vremea războiului anti-sovietic. Fundamentalişti, urmă–
rind să restabilească ordinea lumii la vremurile Profetului, talibanii
nu sunt interesaţi de politică decât ca mijloc pentru reislamizarea
moravurilor, a justiţiei şi a fiinţei umane înseşi. Rigorişti, talibanii

60
au impus în timpul guvernării lor obligativitatea ca femeile să
poarte îmbrăcămintea tradiţională şi vălul islamic (burqa) şi să nu
meargă la şcoală, ca bărbaţii să poarte barbă (neapărat lungă!), au
interzis teatrul, cinematograful şi televiziunea, dansul şi muzica,
dar şi sportul, pedepseau prin lapidare adulterul, iar, în numele
iconoclasmului, au dinamitat statuile gigantice ale lui Buddha de la
Bamian, săpate în stâncă, parte a patrimoniului universal.
Aceste excese, impardonabile în ochii occidentalilor, ca şi,
mai ales, greşeala de a nu se delimita ferm de bin Laden după
atacul asupra Turnurilor Gemene din New York, le-au atras, la
început, ironia, apoi de-a dreptul ostilitatea presei internaţionale.
Influenţată, cu siguranţă, de apropierea sonoră dintre taliban şi
numele celebrului personaj shakespearean din Furtuna, Caliban
(duh al răului, simbol al violenţei), opinia publică a încărcat
numele talibanilor cu nenumărate conotaţii negative şi, tocmai de
aceea, l-a reţinut şi l-a transformat într-un substantiv comun aplicat
altor realităţi decât cele afgane.
În română, taliban a intrat mai ales ca substantiv, cu sensul
originar, acela de “membru al mişcării islamice fundamentaliste
sunnite, din Afganistan şi Pakistan” („În aceeaşi serie de restricţii
aiuritoare, talibanii au mai interzis fotbalul…“ Ev.z. 5 IV 97 p. 5),
dar este folosit şi ca adjectiv („[U]n regim fundamentalist, de tipul
fostei dictaturi talibane din Afganistan“, Ad. 5 VI 03 p. 9) şi a
căpătat rapid aplicări autohtone: „Sâmbătă […] susţinătorii lui
Radu Vasile au câştigat detaşat în faţa aripii talibanilor“, Naţ. 22
XI 99 p. 1). Talibanii din citatul precedent erau reprezentanţii liniei
dure din PNŢ-CD, „gerontocraţii“. În alte contexte, talibani sunt
politicienii români care dau dovadă de inflexibilitate („Talibanii lui
Ciorbea...“, Ev.z. 9 VI 98 p. 1), dar şi cetăţenii de rând care se
situează necondiţionat de partea sau împotriva cuiva, dovedind
inflexibilitate în gândire („[T]alibanii anti-Băsescu nu sunt cu
nimic mai prejos decât cei ai preşedintelui României“, citat de pe
blogul lui Victor Ciutacu, 31 V 09).

Dacă până acum ne-am ocupat exclusiv de talibani, să

acordăm puţină atenţie şi consoartelor acestora, talibancele (obli–
gate de bărboşii afgani să-şi radă... părul pubian). În româna

61
colocvială, talibanca (să observăm că în limbajul îngrijit am fi avut
forma de feminin talibană) şi-a sporit sensurile cu o superficială
uşurinţă. Talibancă este, de pildă, orice musulmană îmbrăcată în
costumul tradiţional: „Când am fost în Turcia, la Moscheea
Albastră, am întâlnit într-un loc retras două talibance... erau
acoperite din cap până-n picioare, iar în zona ochilor aveau ca un
fel de plasă...“ (roportal.ro/discutii 14 VII 07). Sau o femeie care
crede habotnic în ceva: „[Sibianul care-şi venerează oraşul] este
fericit [...] atunci când alţi talibani şi talibance îi spun cât de
frumos e, şi pentru ei, oraşul“ („Tribuna“ 22 V 09). Sau, de-a
dreptul, o lipsită de inimă autoare de chinuri rafinate: „A mea
[fetiţă] e o teroristă, o talibancă fără seamăn. Se trezeşte de 3-4 ori
pe noapte şi cere sân“ (pentrumamici.ro 12 XI 08). Iar apogeul
ilarităţii este atins în imprecaţiile unui sărman fochist... violat la
locul de muncă de câteva reprezentante ale sexului slab: „[D]upă
ce a fost dat afară pe poartă, stors ca o rufă, le-a strigat agresivelor
prostituate peste gard: «Vaci comuniste; Cămile nesătule; Căţele
maidaneze; Scroafe perverse; Talibancelor»“ (R.l. 31 XII 98 p. 17).
Revenind la lucruri serioase (pentru cititorii care nu vor
sesiza subtilitatea trecerii de la ultimul citat, cu „prostituate agre–
sive“, la domeniul la fel de agresiv şi de lipsit de moravuri al
politicii, ne facem datoria de a o semnala noi înşine), să ne oprim
câteva clipe asupra talibanismului, care are în română sensul, să-i
spunem propriu, de “mişcare a talibanilor” („Ca orice funda–
mentalism, talibanismul începe prin a fi anticultural, ca să ajungă,
la maturitate, acultural“, R.lit. 39 / 01 p. 1), dar şi un al doilea sens,
secundar, mult mai frecvent însă, de “atitudine şi concepţie into–
lerantă, mai ales în domeniul politic” („Iliescu îi acuză de
talibanism pe cei care condamnă comunismul“, Ad. 20 XI 06).
Concepţia rigidă care stă la baza sistemului fiscal românesc
este socotită şi ea o dovadă de talibanism: „Talibanism fiscal. Ceea
ce zdruncină competitivitatea fiscală a României în zonă este,
dincolo de ponderea ridicată a contribuţiilor sociale, forma radicală
pe care a luat-o cota unică în ţara noastră. Nu sunt impozitate
numai veniturile regulate cu 16%, ci si economisirea şi investi–
ţiile“ („Taxe şi impozite“ 28 III 08). Iar atitudinea ostilă
americanilor şi Occidentului este tot talibanism: „[O] luare de

62
poziţie de un talibanism integral în care [Eugen Mihăescu] îi
condamna pe americani, cu «aroganţa» lor cu tot şi le cerea...
dovezi în privinţa vinovăţiei lui Ossama bin Laden“ (R.lit. 45 / 01
p. 24).
Verbul a talibaniza a căpătat sensul figurat “a radicaliza”:
„Tot ei [peneliştii] au şansa (sau neşansa) de a fi principalii
beneficiari ai sentimentului, de altfel comun al pesediştilor, de a
talibaniza şi mai mult relaţia cu adversarul politic pedelist“ (24-
ore.ro 5 VI 08). Iar a detalibaniza echivalează cu “a emancipa, a
civiliza”: „Eu chiar sper să se construiască oribilitatea asta
[Catedrala Mântuirii Neamului], căci ar fi singura noastră şansă de
a de-talibaniza societatea românească. Poate câţiva «credincioşi»
vor realiza cât de «umană» este această religie, care cheltuie 400
mln euro pe nişte betoane în loc să ajute nişte copii bolnavi, să
construiască aziluri pentru bătrâni sau să ofere mâncare celor care
nu au ce să pună pe masă“ (skyscrapercity.com 15 I 09). În schimb,
întâlnim şi un sens propriu în a retalibaniza “a face să revină sub
controlul talibanilor”: „Pakistanul, adus în pragul colapsului de
unda de şoc a crizei, e cheia şi cheia ar putea deschide, curând, o
ecluză sinistră care ar putea re-talibaniza haotic Afganistanul şi ar
putea trimite mesaje de mare violenţă, departe, în Occident“ (I. în
dial. 1 XI 08).
În spatele tuturor sensurilor figurate ale membrilor familiei
de cuvinte putem descifra un sens comun, derivat din conotaţiile
negative ale lui taliban: acela de inflexibilitate, primitivism şi
violenţă. Parcă ar fi portretul-tip al politicianului român...

63
 Rasta, de la credinţă la frizură

Rasta, cuvânt cunoscut şi folosit îndeobşte ca adjectiv inva–

riabil, în sintagma coafură rasta (celebră mai ales datorită codiţelor
încâlcite ale cântăreţului de muzică reggae Bob Marley), este
abrevierea lui rastafari(an). Dincolo de nivelul cunoaşterii grăbite
şi superficiale, care asociază rastafarianismul cu şuviţele încolăcite,
cu muzica reggae, cu Jamaica şi cu fumul gros de cannabis,
dincolo de flecuşteţele de tip rasta, în culorile tricolorului etiopian
(roşu, galben, verde), pe care comercianţii, cu simţul oportunităţii
care îi caracterizează, le scot la vânzare, rastafarienii merită câteva
clipe de atenţie.
Istoria rastafarienilor şi a rastafarianismului coboară spre
începutul secolului XX, când eroul naţional jamaican, Marcus
Garvey, orator, jurnalist, activist politic, cunoscut ca „Moise de
culoare“, şi-a propus să unească negrii din toată lumea şi să
provoace revenirea urmaşilor de sclavi din America pe pământurile
străbunilor africani. Era vremea lui Lenin şi a lui Gandhi, iar
sioniştii începuseră să emigreze în Palestina. Se profeţise înco–
ronarea, în Etiopia (stat independent într-un continent colonial), a
unui rege care avea să conducă rasa neagră spre libertate, iar
Garvey a introdus prorocirea în discursurile sale. În 1930, când Ras
(în amharică: “nobil, duce”) Tafari Makonen (conform versiunii
oficiale, descendent în linie directă al regelui Solomon şi al reginei
din Saba) era încoronat, în Abisinia, rege al regilor, sub numele de
Haile Sellasie (în traducere: Puterea Treimii), profeţia părea a se fi
împlinit, jamaicanii văzând în el pe Mântuitorul rasei negre. (În
1966, când a făcut o vizită în Jamaica, Haile Selassie, întâmpinat la
aeroport de o sută de mii de rastafarieni, a ţinut să declare, imediat
ce a coborât din avion, că nu este Mesia, dar a fost acoperit de
vuietul mulţimii...)

64
 Rastafarianismul nu este o religie propriu-zisă, ci mai
curând o mişcare spirituală care proclamă, ca valori supreme,
libertatea individului şi iubirea. Trăind în comunităţi restrânse,
izolaţi de societate (Babilonul opresiv), dar apropiaţi de natură,
rastafarienii fumează ritualic (şi numai ritualic) cannabis, în timp
ce discută pe teme etice şi biblice, sperând să se repatrieze în
Africa (numită fie Sion, fie Etiopia, fie Paradisul) şi socotindu-se
spiritual nemuritori. Muzica reggae şi coafura rasta sunt aspecte
secundare, preluate de societatea de consum occidentală (supra–
punerea peste mişcarea hippie şi identificarea rastafarianismului
cu figura lui Bob Marley şi-au adus şi ele o importantă contribuţie
în acest sens). Şuviţele încolăcite nu sunt, de altfel, un apanaj
exclusiv al rastafarienilor, nici nu sunt obligatorii sau definitorii
pentru ei, ci ţin de vremurile primordial-naturale ale umanităţii:
netuns şi nepieptănat, doar spălat, părul omenesc, eventual împletit,
formează de la sine codiţele pe care mulţi le socotesc o cucerire a
culturii urbane. Şuviţe care amintesc de forma unor şerpi au purtat
indienii, au purtat egiptenii, au purtat celţii, iar în zilele noastre
(graţie industriei cosmetice) poartă raperii, hip-hoperii, metaliştii şi
alţi reprezentanţi ai culturii pop. Cu deosebirea că şuviţele contem–
poranilor nu sunt naturale şi nu au decât un rol decorativ, pier–
zându-şi semnificaţiile spirituale sau religioase.

65
 Reggae

Descoperită de Columb în 1494, colonie spaniolă până în

1665, când a devenit posesiune engleză, autonomă din 1953 şi
independentă din 1962, Jamaica a dat lumii, pe lângă zahărul şi
romul celebru care îi poartă numele, stilurile muzicale ska şi,
derivat din acesta, reggae.
În anii ’50 ai secolului trecut, insula antileză populată
majoritar de negri, urmaşi ai sclavilor de pe plantaţiile de trestie de
zahăr, era inundată de muzica nord-americană. La radio şi, mai ales,
la reuniunile dansante ale săracilor care nu îşi puteau permite să
plătească o orchestră („sound systems“, cu disc jockeys care
selectau melodiile), se ascultau discurile de vinil produse în Statele
Unite: rock n’ roll, Rhythm’n’Blues, boogie-woogie, soul, jazz.
Primele discuri autohtone au fost produse special pentru aceste
serate dansante. Interpretate de localnici (o faţă a discului conţinea
originalul, iar cealaltă interpretarea jamaicană), cu temperamentul
lor caraibean, melodiile negrilor din nord s-au transformat, încet-
încet, în ska, muzică sincopată în patru timpi, cu accentul pe a doua
şi a patra bătaie şi cu ritmul marcat de chitara bas. În 1960, ska era
un gen clar delimitat. Independenţa statală fusese precedată de in–
dependenţa muzicală a insulei, care exporta cu succes noul produs
şi pe filiera britanică, şi pe filiera americană. (În legătură cu etimo–
logia cuvântului există controverse, dar una dintre variante susţine
originea onomatopeică, imitatoare a asprimii cu care sunt ciupite
coardele chitarei.)
Se spune că datorită verii sufocante din 1964, când dansa–
torii nu puteau ţine pasul cu ritmul îndrăcit, ska s-a mai domolit,
devenind rocksteady, din care va deriva, spre sfârşitul decadei,
stilul reggae. Era perioada de crescândă popularitate a mişcării
Rastafari (vezi supra), iar textele exprimau asumarea negritudinii
şi protestul social sau prezentau crâmpeie din universul rasta.

66
Figura emblematică şi pentru muzica reggae, şi pentru rastafa–
rianism este Bob Marley (1945-1981), care le-a făcut celebre pe
amândouă şi a indus, fără voie, ideea că reggae ar fi muzica rasta–
farianismului. Eroare, spun indignaţi sacerdoţii rastafarieni, muzica
ceremonială rasta este una de sorginte etopiană, ca şi mişcarea
însăşi, şi nu jamaicanul reggae.
Originea termenului reggae este obscură. Unii spun că ar
veni din engleza jamaicană (streggae “rufos, sărăntoc”, dar şi
“prostituată”). Alţii, că ar veni din sintagma regular guy (omul de
rând, omul obişnuit pentru care este cântată şi care se recunoaşte în
această muzică). Alţii îl derivă din a ragged rythm datorită ritmului
„sfâşiat“. Bob Marley avea o explicaţie etimologică personală:
invoca spaniolul la música del rey, muzica regelui (rastafarienii
numesc muzica reggae „Jah Music“, muzica regelui). Un lucru e
sigur: reggae a devenit un cuvânt internaţional cunoscut, iar
muzica pe care o desemnează este vie şi datorită mesajelor pe care
le transmite.
În piesa intitulată Concrete Jungle („Jungla de beton“), Bob
Marley constata robia: „No chains around my feet, / But I’m not
free, oh-ooh!” (N-am lanţuri la picioare şi totuşi nu sunt liber).
Pentru ca în altă piesă să îndemne: „Get up, stand up: stand up for
your rights! / Get up, stand up: don’t give up the fight!” (Ridică-te
şi stai drept! Stai drept pentru drepturile tale! Nu te da bătut). Iar în
Small Axe (Toporişca) anunţa, ameninţător, Sistemul: „So if you
are the big tree / We are the small axe / Ready to cut you down
(well sharp) / To cut you down“ (Dacă tu eşti copacul cel mare, noi
suntem toporişca şi suntem gata să te doborâm).
Rădăcini africane, filtru nord-american, sinteză jamaicană.
Aceasta este muzica reggae. Chiar dacă un interpret nigerian
afirma răspicat: „Eu nu cânt reggae jamaican. Reggae e african“.

67
 Iarba mamei dracului

Absent din dicţionarele „serioase“ ale limbii române

(dicţionarul on-line 123urban.ro îl consemnează, însă!), cuvântul
iarbă cu sensul “marijuana” era folosit, în limbajul jurnalistic, şi
înainte de 1989, cu referire la realităţi care, din fericire, pe vremea
aceea erau occidental-condamnabile, iar după 1989, din nefericire,
sunt autohton-consemnabile.
În excelenta cronică săptămânală a limbii din „România
literară“, doamna Rodica Zafiu a citat (nr. 34 / 2002) contexte cu
iarbă din presa anilor 1997-1998: „Mirosul dulceag-amărui al
ţigărilor cu «iarbă» […] «iarba» sunt ţigările cu marijuana“ (Ev.z.
1654 / 97 p. 5). Este, până la noi probe, prima atestare post-
revoluţionară despre care avem ştiinţă, ceea ce nu înseamnă că
înainte de 1997 nu s-a fumat şi nu a fost consemnat pe la noi
fumatul de cannabis... (Pentru a atrage atenţia lexicologilor şi a fi
consemnat în dicţionare, un cuvânt trebuie să fie asemenea unei
infracţiuni care impune legiferarea combaterii ei: frecvent. Rare
sunt cazurile când prima folosire a unui cuvânt este consemnată;
pentru a atrage atenţia, el trebuie să fie utilizat repetat...)
În citatul din 1997 reprodus mai sus avem, de fapt, două
sensuri ale lui iarbă: 1. “marijuana, drog obţinut din uscarea şi
mărunţirea frunzelor, florilor şi tijelor de cannabis, amestecate cu
tutun spre a fi fumat“ (este sensul prezent în engl. grass, fr. herbe,
sp. hierba, it. erba etc.); 2. “ţigară cu marijuana” (prezent, de pildă,
şi într-un citat din 2003: „Un singur fum de «iarbă»… nici un
efect…“, Ad. 29 X 03 p. 8). „Democratizarea“ (a se citi: extinderea)
fumatului de droguri a condus însă şi la extinderi de sens: nu numai
marijuana este iarbă, ci şi haşişul (dacă marijuana e ţuica, haşişul e
palinca....) şi salvia (dacă marijuana e vinul de struguri, salvia e
berea de hamei...): „Marijuana, haşişul şi chiar salvia, cunoscute
sub numele generic de «iarbă», sunt consumate în România de la

68
vârste din ce în ce mai mici şi de tot mai multe persoa–
ne“ (realitatea.net 10 IX 09). Iar de aici până la sensul generalizant
de “plantă cu efect psihoactiv” nu mai e decât un pas: „«Iarba
legală» invadează oraşele din România [...] În timp ce în Germania,
Franţa, Marea Britanie sau Polonia consumul ierburilor cu efect
psihoactiv a fost declarat ilegal, în România comerţul cu astfel de
produse cunoaşte o dezvoltare surprinzătoare“ (Ad. 22 IV 09).
După cum nu mai este decât un pas până la sintagma iarbă legală,
cu sensul “drog uşor, comercializat legal”: „Cei mai mulţi tineri
încep să consume drogurile uşoare sau iarbă legală (n.r. salvie) din
teribilism“ (realitatea.net 10 IX 09). Să consideri drogurile
„uşoare“ pentru că omoară lent şi să mai ai şi pretenţia să le
legalizezi... No comment!
Din care limbă va fi venind echivalarea marijuana = iarbă?
Imposibil de precizat. Prima atestare în engleză datează din 1938.
Dincolo de această dată e fum, un fum gros...
„Sfârfâlică, ia la tata din ţigară!“ îşi îndemna puradelul un
personaj moromeţian, cultivator de tutun (= iarba dracului). Cum ar
suna în ziua de azi invitaţia unui agricultor oportunist...? Mai bine
să nu ne gândim...

69
 Distributismul – o economie pentru viitor

Nu căutaţi cuvântul în dicţionarele limbii române, nu îl veţi

găsi – de altfel, sunt slabe şanse să îl găsiţi şi în dicţionarele străine,
cu toate că desemnează un concept cristalizat în urmă cu aproape o
sută de ani în opera balaurului cu două capete ChesterBelloc (G.K.
Chesterton, 1874-1936, şi Hilaire Belloc, 1870-1953). Cu fiecare
dintre capete, balaurul scuipa critici nimicitoare atât la adresa capi–
talismului, cât şi a socialismului, propunând un model economic
diferit, cu rădăcini în tradiţia şi în valorile creştine: distributismul,
a treia cale de organizare şi de dezvoltare a societăţii, singura
morală, singura capabilă să rezolve antagonismele dintre muncă şi
capital, dintre săraci şi bogaţi, dintre angajaţi şi şomeri, dintre
sclavie şi libertate, dintre umilinţă şi demnitate. Prin urmare,
singura cu şanse de dăinuire (socialismul real şi-a dat între timp
obştescul şi binemeritatul sfârşit, iar capitalismul, care în 1989 se
credea învingător, în realitate fiind doar un supravieţuitor, pare a fi
intrat în metastază).
În esenţă, distributismul vizează diseminarea cât mai largă a
proprietăţii productive (pământ, unelte, echipamente etc.), pentru
ca lucrătorul să nu mai fie sclavul salariat (proletar), ci proprietar-
producător, adică o persoană demnă şi liberă, a cărei bunăstare
depinde doar de ea însăşi şi de cooperarea cu semenii săi (micul
întreprinzător, membrul unei cooperative), manifestându-se creator
şi astfel împlinindu-se.
Filiaţia formală a cuvântului distributism ne trimite către
latinescul distribuere, a împărţi. Istoria conţinutului însă începe în
1891, odată cu Rerum Novarum („Despre lucrurile noi“), a papei
Leon XIII, prima enciclică socială a Bisericii Catolice. Scrisoarea
papală se ocupa de relaţia dintre muncă şi capital, afirmând dreptul
la proprietate şi totdeodată dreptul muncitorilor de a se organiza în
sindicate, ca şi de relaţiile dintre guverne şi cetăţeni. Aici apare

70
pentru prima dată sintagma dreptate distributivă. Începea să prindă
contur doctrina socială catolică... Patruzeci de ani mai târziu, în
1931, în plină criză economică, Pius XI publică enciclica
Quadragesimo Anno („Într-al patruzecilea an“ – al patruzecilea an
de la Rerum Novarum). Respingând atât capitalismul, cât şi
comunismul, Vaticanul preconiza o ordine socială bazată pe
principiile subsidiarităţii şi solidarităţii. Principiul subsidiarităţii,
fundamental pentru înţelegerea distributismului, ar putea fi
comprimat în propoziţia „Ce e mic e şi frumos“. Să-l ascultăm însă
pe papa Pius XI: „Este o nedreptate, un mare păcat şi o tulburare a
bunei rânduieli ca o entitate mai mare sau superioară în rang să-şi
aroge funcţii care pot fi îndeplinite eficient de entităţi mai mici şi
inferioare în rang“. Altfel spus, economia trebuie să rămână la un
nivel uman, să se umanizeze. Cât despre solidaritate ca principiu al
vieţii economice, reprezintă o inversare a principiului capitalist al
concurenţei. Solidaritatea presupune colaborare, nu competiţie, iar
scopul ei nu este profitul, ci binele comun. O economie bazată pe
altruism, nu pe egoism.
Centesimus Annus, enciclica lui Ioan Paul II, publicată la o
sută de ani după Rerum Novarum (pe 1 mai 1991, aşadar după
prăbuşirea comunismului), critică neoliberalismul şi profitul, dar
recunoaşte rolul pozitiv al pieţei şi al întreprinderii private, cu
condiţia ca acestea să fie orientate către binele comun.
În sfârşit, Caritas in veritate („Dragostea în adevăr“) a lui
Benedict XVI (7 iulie 2009) este răspunsul la noile realităţi
(globalizarea, tehnologizarea, criza ecologică şi nevoia dezvoltării
durabile, criza financiară). Cu toate că nu i se spune pe nume,
distributismul este prezent în enciclică: „[P]entru a răspunde
nevoilor şi demnităţii celui ce munceşte, ca şi necesităţilor socie–
tăţii, există diferite tipuri de întreprinderi, dincolo de distincţia netă
între «privat» şi «public». [...] Pentru a realiza o economie care în
viitorul apropiat să reuşească să se pună în slujba binelui comun
naţional şi mondial, este oportun să se aibă în vedere acest înţeles
lărgit al iniţiativei antreprenoriale“.
Înainte de a încheia, să recapitulăm cele trei principii
fundamentale aflate la baza unei economii distributiste: proprie–
tatea asupra mijloacelor de producţie (o lume a micilor proprietari),

71
subsidiaritatea (totul se păstrează la nivelul cel mai mic posibil,
pentru a nu îndepărta omul de producţie şi a împiedica biro–
cratizarea) şi solidaritatea.
O economie a libertăţii şi a demnităţii umane. O economie a
moralităţii. O economie creştină, a frăţietăţii. O economie atât de
revoluţionar-subversivă, încât numele ei nu figurează în dicţionare,
chiar dacă în realitate a funcţionat în trecutul nostru (cooperativele
interbelice ale ţărăniştilor lui Ion Mihalache) şi funcţionează,
înfloritoare, în diferite colţuri ale lumii (Ţara Bascilor şi Emilia-
Romagna sunt doar două exemple). O economie, promiţătoare,
pentru viitor.

72
 Nesul şi Academia

Povestea oficială depănată de gigantul alimentar Nestlé

spune că, în 1930, guvernul Braziliei, confruntat cu o supra–
producţie de cafea pe care şi-ar fi dorit să o stocheze pentru a o
scoate pe piaţă în anii cu vaci slabe, a luat legătura cu compania
elveţiană, cunoscută deja internaţional ca producător de lapte praf
(preparat inventat de părintele-fondator, cel care a dat şi numele
firmei, farmacistul Henri Nestlé, 1814-1890). După şapte ani de
muncă în laboratoarele de pe malurile lacului Leman (istoria
oficială nu ne spune dacă Brazilia a contribuit sau nu financiar la
aceste cercetări...), echipa de la Nestlé a găsit soluţia de a conserva,
prin uscare şi mărunţire, cafeaua, păstrându-i o parte din aroma
naturală. Noul produs, cafeaua solubilă, a fost botezat Nescafé
(acronim din Nes[tlé] şi café), a fost imediat înregistrat ca marcă şi
lansat, cu un involuntar simţ al umorului, pe 1 aprilie 1938. Al
Doilea Război Mondial, care avea să izbucnească nu peste multă
vreme, a şi întârziat, dar a şi grăbit expansiunea noului produs:
cafeaua solubilă făcea parte din raţia soldatului american eliberator
al Occidentului european. În anii ’50, ştafeta popularizării a fost
preluată de adolescenţi, care se adunau în cluburi să asculte, la o
cafea, noua muzică la modă, rock ’n’ roll. De aici încolo, nimic
spectaculos – produsul se diversifică, prin perfecţionarea tehnicilor
de obţinere, şi, prin abile campanii de promovare, este tot mai
cunoscut. Atât de cunoscut, încât nescafé devine substantiv comun
(fr. nes, nescafé, sp. nescafé), sinonim cu “cafea solubilă” (sau
“cafea instant”).
Românii consumau, nu ştim dacă şi înainte, dar cu siguranţă
după 1970, nescafé (cuvântul era mai frecvent folosit, în limbajul
familiar, sub forma contrasă nes, uneori chiar diminutivată nesuleţ),
chiar dacă produsul de pe rafturile magazinelor nu era al firmei
Nestlé (Nestlé a venit oficial în ţara noastră în 1995). Pentru

73
români, înainte de 1989, nes (scris, uneori, şi ness) sau nescafé nu
erau mărcile înregistrate ale firmei Nestlé, ci deveniseră numele
comun al cafelei solubile, diferită de cafeaua obişnuită. Chiar şi în
ziua de azi pot fi găsite pe forumuri discuţii despre deosebirea
dintre cafea şi nes. Iată două astfel de întrebări ale unor de
necafegii: „Nesul şi cafeaua au efecte similare? Sau diferite?”,
tpu.ro 16 II 09; sau „Sunt curios ce înseamnă de fapt, ce era acel
nes, dacă se mai consumă şi azi, şi cât de cafea este cea la plic,
instant“ starlog.ro 17 V 07. Dovada cea mai elocventă că nes, în
româneşte, înseamnă orice cafea solubilă, nu doar aceea produsă de
Nestlé, este oferit de un titlu de articol: „O suceveancă a încercat să
fure nes Jacobs şi brânză de burduf“ (Ev. 9 I 03).
Procedeul nu este singular, şi alte mărci înregistrate celebre
devenind în română substantive comune: adidaşi sunt pantofii
sport, inclusiv, vai!, cei produşi de Nike, iar xerox este copiatorul,
chiar şi, vai şi vai!, cel fabricat de Minolta. La începutul anilor ’90,
povesteşte un publicitar, a fost demarată o campanie care îşi
propunea „să îi dezveţe pe români să zică nes; şi să îi «educe» să
spună cafea solubilă“, dar... zadarnic: „lumea a continuat să spună
nes, chiar şi în instanţe cât de cât oficiale, cum ar fi meniurile
restaurantelor“ (Ad. 23 XI 07).
O firmă bucureşteană de avocatură a reluat, în urmă cu
câţiva ani, strădaniile, apelând la mijloacele profesiei – notificări.
Ca răspuns la o asemenea adresă, preşedintele Academiei Române,
acad. Ionel Haiduc, asigura firma de avocatură că se va „menţiona
în dicţionarele care vor fi editate de Academia Română că «NES»
şi «NESCAFE» sunt mărci înregistrate de către titularul Société
des Produits Nestlé S.A.“. Mai mult decât atât, Academia promite
că „în dicţionarele prevăzute (sic!) mai sus nu va mai exista
menţiunea că «NES» şi «NESCAFE» înseamnă «cafea solubil㻓.
Nescafé nu este cafea solubilă? Atunci ce este? Să mergem
pe site-ul nestle.ro şi să vedem: „NESCAFÉ® cafea solubilă.
Cafeaua solubilă se produce exact ca şi cafeaua măcinată: boabele
sunt amestecate, prăjite şi măcinate. După ce cafeaua a fost filtrată,
se evaporă apa şi astfel se obţine pudra de cafea solubilă“. Iar din
presă aflăm, prin gura unui „brand manager“ de la Nestlé Romania,
că „Prin programul «Despre cafea cu sănătate», dorim să le

74
explicăm consumatorilor de cafea solubilă faptul că băutura lor
preferată reprezintă mai mult decât un gust bun...“.
Zău dacă mai pricepem: este sau nu este nesul, în viziunea
producătorului (inclusiv a firmelor de avocatură care îl reprezintă),
“cafea solubilă”? Pentru noi, băutorii de rând, zică ce-or zice
academicienii şi avocaţii, nesul a fost şi va rămâne cafea de tip
instant, pulbere sau granulată.

75
 Vocabularul tranziţiei

1989–2009. Douăzeci de ani – frumoasă vârstă! Dacă ar fi să

luăm în serios unitatea cronologică de măsurare a democraţiei
propusă de Silviu Brucan, primele două decenii de după decembrie
1989 au reprezentat perioada de acomodare a românilor cu
democraţia. Am depăşit vârsta creşei, mergem la grădiniţă. Şi
putem privi, cu înţelegere şi amuzament, în urmă, făcând bilanţul –
inclusiv cel lingvistic, pentru că vocabularul nostru cel de toate
zilele s-a schimbat şi el în nesfârşita noastră tranziţie. În doze
homeopate, vom trece în revistă câteva dintre noutăţile lexicale de
după 1989.
Înainte de 1989, adjectivul decembrist era traducerea
românească a rusescului dekabrist şi făcea trimitere la revolta din
decembrie 1825 a câtorva ofiţeri ruşi din Regimentul de Gardă,
francmasoni, liberali, nemulţumiţi de succesiunea la tronul ţarist a
Marelui Duce Nicolae. Decembriştii (reuniţi, din 1816, în Uniunea
Salvării, o societate secretă autodizolvată în 1821) îi juraseră
credinţă lui Constantin, fratele mai mare al lui Nicolae. Lovitura de
palat a eşuat, iar decembriştii au fost condamnaţi la moarte ori
surghiuniţi în Siberia (ceea ce, poate, era mai cumplit decât
spânzurătoarea).
Pentru românul de azi, decembrist trimite însă la decembrie
1989 (singura lucrare lexicografică în care este consemnat acest
sens este Marele dicţionar de neologisme), însă foarte rar ca atare,
cât mai ales în adjectivul compus postdecembrist, referitor la reali–
tăţile de după decembrie 1989. Felierea recentă împarte istoria
românească, cel puţin sub aspect lexical, în perioada antedecem–
bristă şi postdecembristă: „... stânga românească încă nedesprinsă
de trecutul antedecembrist, va fi izolată în peisajul politic româ–
nesc...“ (Z. 9 IX 09) / „Una dintre funcţiile primordiale ale statului

76
postdecembrist a fost să asigure un agregat de drenare a fondurilor
publice către grupurile clientelare“ („22“ 11 V 04).
Decembrie 1989... Ce-a fost, de fapt, de-a feliat istoria
României?
Oficial, se vorbeşte despre o revoluţie. Avem o „Lege nr. 42
din 18 decembrie 1990 pentru cinstirea eroilor-martiri şi acordarea
unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor, precum şi luptătorilor
pentru victoria Revoluţiei din Decembrie 1989“.
Analiştii mai precauţi vorbesc, neutru, despre „evenimente“:
„Cine ne «abureşte» cu privire la evenimentele din decembrie
1989“ (Z. 26 III 09).
Răuvoitorii vorbesc despre o lovitură de stat: „Cei zece ani
de la lovitura de stat din decembrie ’89 au constituit o perioadă în
care România a strigat după adevăr...“ (Z. 23 XII 99).
Cu argumente, acceptate de unii, respinse de alţii, se
vorbeşte despre răscoală: „În Beznă sub soare, scriitorul azer
Cinghiz Abdulaev prezintă şi «răscoala din decembrie ’89».
Abdulaev se afla atunci la Bucureşti ca ofiţer în contraspionajul
militar sovietic. În 1990 a fost declarat «persona non grata» în
România“ (J. naţ. 9 XII 08).
Iar mucaliţii pun etichete (nu întotdeauna ignobile, nu
întotdeauna superficiale şi nu întotdeauna lipsite de sens) de tot
hazul:
diversiune: „Dacă despre diversiunea pusă la cale în 1989
ştim variantele oficiale...“ (flu.averagedesign.com 22 XII
08), cu ponderativul marea diversiune (evident, inspirat de
sintagma Marea Revoluţie din Octombrie, celebrată de
bolşevici în noiembrie): „Marea diversiune din decembrie
1989“ (Z. 23 XII 99);
brambureală: „I.A. a ieşit la pensie la scurtă vreme după
brambureala din decembrie ‘89“ (Gaz. de Oradea 14 II 05),
cu ponderativul ironic marea brambureală: „Va trece încă
20-30 ani să aflam câte ceva (ce se mai poate) despre
marea brambureală din Decembrie 1989...“ (realitatea.net
10 VII 08);

77
 buluceală: „... schimbarea imaginii de anexă a Guvernului pe
care a căpătat-o Parlamentul în anii scurşi de la buluceala
din decembrie ’89...“ (Ev. 19 IX 05);
înghesuială, dar nu orice înghesuială, ci una mare: „Mai
ţineţi minte că, imediat după marea înghesuială din
decembrie ’89 – să-i ierte Dumnezeu pe nevinovaţii care
au murit atunci – unele persoane care ieşiseră în faţă erau
întrebate: ce aţi făcut dumneavoastră în ultimii cinci
ani?“ (Cronica rom. 4 VII 08);
împuşcătură, şi ea cu pretenţii de bubuială, iar nu de simple
păcănituri: „La marea împuşcătură din decembrie eram în
armată, undeva prin Moldova“ (forum.hotnews.ro 26 XII
08).
Să conchidem, împreună cu un, pare-se, lucid raisonneur:
„De fapt nu a fost nici revoluţie şi nici lovitură de stat. Au fost
demonstraţii uriaşe anti-Ceuşescu şi regimul său. Demonstranţii
l-au doborât pe N.C., nu Iliescu şi ai lui. Iliescu a scos capul după
fuga lui N.C., s-a autoinstalat şef al statului, a asigurat continui–
tatea comunismului în România şi transformarea nomenclaturii
comuniste în baroni şi capitalişti de cumetrie“ (forum.hotnews.ro
27 XII 08).
A fost sau n-a fost...? Şi dac-a fost, ce-a fost, de fapt…?

Explozia vocabularului

În vâltoarea din decembrie 1989, doi termeni militari, până

atunci cunoscuţi şi folosiţi doar de o mână de profesionişti, au fost
promovaţi, prin forţa împrejurărilor, la rangul de cuvinte ale limbii
comune. Pe străzile marilor oraşe româneşti staţionau sau circulau
pentru a intimida protestatarii, iar din 22 decembrie şi până la
limpezirea completă a apelor, pe post de taxiuri ale noilor autorităţi,
TAB-uri (acronim al lui „Transportor Auto Blindat“: „[S]-a instalat
la comanda tancurilor şi TAB-urilor, strivind sub şenile trupuri
nevinovate de băieţi şi fete“, R.l. 30 XI 91 p. 1). Uslaşii (din USLA
– unităţi speciale de luptă antiterotistă) erau când duşmani, când
apărători ai poporului (cadavrele a şapte uslaşi împuşcaţi pe 23

78
decembrie în faţa Ministerului Apărării „au rămas în stradă până pe
29 decembrie 1989, timp în care au fost batjocorite de oamenii care
i-au crezut pe cei ucişi terorişti. Morţii au fost scuipaţi, unii au
urinat pe ei, iar Troşca [comandantul] a fost decapitat“, Click 23
XII 08). Furia născută din privaţiunile de tot felul şi din senti–
mentul de neputinţă care obliga la reprimarea ei a fost abil (putem
spune, acum) manipulată în decembrie 1989 pentru a deveni ură,
culminând cu împuşcarea Ceauşeştilor în ziua de Crăciun, după un
proces improvizat.
„De Crăciun ne-am luat raţia de libertate!“ stătea scris, în
decembrie 1989, pe un zid din centrul Capitalei. Raţia sau cota era
porţia de plăcere gastronomică zilnică distribuită de regimul
comunist celor care aveau dreptul la fericire – pentru că nu toţi
aveau acest drept („Acest om, care a crescut 7 copii, deşi timp de 8
ani a fost scos de pe lista cu cotă de zahăr şi ulei din ordinul
«băieţilor cu ochi albaştri», este un monument viu al suferinţei şi
mizeriei extreme...“, R.l. 8 VI 93 p. 9). Pentru a-ţi ridica raţia
trebuia să urmăreşti unde se bagă („În anumite zile «se băga ou㻓,
R.l. 17 IX 93 p. 1) sau, cu un termen sinonim, se dă ceva (de pildă:
„Pe vremea aia era o fericire când găseai tacâmuri, gheare de pui
sau «adidaşi», cum denumeam picioarele de porc din care se făcea
piftie“, R.l. 12 IX 07 p. 8; sau puii pricăjiţi doi-la-chil: „Cozile
interminabile şi jalnice de odinioară pentru cele două sute de grame
de salam cu soia sau în aşteptarea câtorva navete cu fraţii Pe–
treuş...“, Ad. 3 II 90 p. 5; sau, în lipsa cafelei, care era socotită un
produs de lux, consumator inutil de valută care putea fi mai cu
folos utilizată pentru plata datoriei externe, te puteai aşeza la coadă
la nechezol, un amestec autohton dintr-o parte de cafea şi patru
părţi de ovăz, răuvoitorii zvonind chiar că ar fi conţinut ghindă
măcinată. Cuvintele acestea, care până în 1990 erau rostite doar în
familie şi între prietenii în care aveai încredere că nu te toarnă, au
murit fericite, pentru că şi-au avut clipele de glorie, apărând, pe
post de vedete, în presă. Le mai pomenim, din când în când, cu
amărăciune sau miraţi de umorul care a stat la baza creării lor...
O categorie aparte de cuvinte care au explodat după 1990
este aceea a numelor de produse şi practici inexistente la noi sau,
pur şi simplu, interzise de comunişti. Familia contracepţie,

79
contraceptiv, contraconcepţie, contraconcepţional nu figura în
dicţionarele de limbă. La cinci ani după Revoluţie, în 1994, revista
„Expres“ (nr. 39, p. 11) constata că „Pentru multe femei, noţiunile
de contraconcepţie, educaţie sexuală sau planning familial au încă
rezonanţe insolite“. După mobilizatorul „Daţi ţării cât mai mult
cărbune!“ din pruncia bolşevismului românesc, la maturitatea lui
fiicele patriei de tip nou erau îndemnate (şi constrânse) să dea ţării
cât mai mulţi copii. „Patru, trei, doi“...

Vocabularul duşmănos

Asemenea eroilor din primele filme sonore, cuprinşi de beţia

vorbitului după deceniile de muţenie (adeseori mai grăitoare decât
limbuţia), românii s-au dezlănţuit după decembrie 1989 în rostirea
unor cuvinte pe care până atunci nu le putuseră rosti decât în gând
sau în şoaptă. „Vocabularul duşmănos“, cum l-ar fi numit staliniştii,
vocabularul analizelor nemiloase ale celor aproape 50 de ani de
comunism românesc, vocabularul dispreţuitor prin conotaţii a erupt,
mai întâi cu năduf, în conversaţiile cotidiene purtate, în sfârşit, cu
voce tare, în presa scrisă sau la posturile radio-tv, apoi, cu trecerea
anilor, tot mai lipsit de subiectivitate, devenind terminologie
social-istorico-politică.
Dicţionarele dinainte de 1989 defineau securitatea ca
“sentiment de siguranţă” sau ca nume generic pentru organele de
stat însărcinate cu „urmărirea, descoperirea şi lichidarea uneltirilor
şi acţiunilor duşmănoase îndreptate împotriva orânduirii socia–
liste“ (citat din prima ediţie a DEX, din 1975, care ne obligă la o
rectificare a celor scrise cu doar câteva rânduri mai sus: nu doar
staliniştii foloseau adjectivul duşmănos, ci şi comuniştii destupaţi
la minte, care condamnaseră plimbarea tancurilor sovietice, în
1968, prin Cehoslovacia, care „dăduseră liber“, ce-i drept, nu
pentru multă vreme, sistemului „mandatarilor“...). Securitatea
prietenoasă (din moment ce lupta împotriva acţiunilor duşmănoase
nu putea fi, nu-i aşa?, decât prietenoasă...) exista aşadar în dicţio–
nare, dar lucrătorii ei – nu. Securiştii, se vede treaba, erau agenţi
atât de secreţi, încât nici măcar numele lor nu putea fi menţionat.

80
Gravă, ireparabilă greşeală, pentru că în lipsa unei definiţii oficiale
s-a perpetuat numai sensul minat de conotaţii negative cu care
cuvântul era folosit de românii de rând: „Securistul fie el profesio–
nist cu studii de specialitate sau amator talentat [...] este şi rămâne,
în esenţă, trădătorul aproapelui, al semenului său“ („22“ 7 / 90 p.
6). Iar modul acesta „neprincipial“ de a privi realitatea s-a extins şi
asupra instituţiei: „În fapt, Securitatea «noastră» este un adevărat
cancer generalizat în trupul naţiunii“ („22“ 7 / 90 p. 6), iar numele
ei, vai!, a fost preluat ca atare de presa străină (doamna Rodica
Zafiu semnalează, în Luc. din 2 V 90 p. 4, un citat din „Le
Parisien“, 25 XII 89 p. 2).
Atât de jos era situată Securitatea, cu „lucrătorii“ şi metodele
ei, în ochii românilor, încât a ajuns să fie (nu fără temei!)
inseparabil legată de comunişti („învins de vechile structuri
securisto-comuniste…“, R.l. 9 IX 00 p. 1; sau, prin inversarea
termenilor: „Principala problemă constă în vechile structuri
comunisto-securiste…“, R.l. 22 III 01 p. 1), ori, prin restrângere,
de aleşii (iar „aleşi“ nu înseamnă aici “desemnaţi prin vot”)
nomenclaturişti („Încrengătura securisto-nomenclaturistă nu e
capabilă să construiască ceva“, R.l. 30 X 03 p. 1; sau, cu accentul
pus pe nomenclatură: „Ne-am pricopsit cu eşalonul doi al încren–
găturii nomenclaturisto-securiste, care, sub regimul iliescian, a
menţinut România într-o zonă gri a tuturor incertitudinilor...“, R.l.
8 XII 05 p. 1) sau chiar, de data aceasta printr-o identificare a
genului proxim, de... fascişti şi de militarism („[G]ureşul şef al
unuia din partidele securisto-militaro-fasciste dinspre care se scurg
în mintea cetăţeanului cu creierul spălat tot felul de aberaţii cu iz
de război civil“, R.lit. 4 VII 01 p. 2). Sau, blasfemie!, vajnicul
securist care luptase în munţi cu duşmanul de clasă a ajuns (o,
ingrată trecere a timpului!) să fie confundat cu legionarii („[Iosif
Constantin Drăgan] Un adevărat exponent al colaborării
«legionaro-securiste»“, R.lit. 25 / 05 p. 13).
Înainte de a ne ocupa de ceilalţi membri ai familiei securiste,
să cităm, inspiraţi de ultimul citat, versurile epigramatice, apocrife,
atribuite inegalabilului pamfletist Păstorel Teodoreanu, mare şi
neînduplecat duşman al şpriţului (nu al vinului, ci al şpriţului):
Căpitane,

81
 Nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin Partidul Comunist!

Mic tratat de securistologie

Dacă e adevărat că de securişti nu am scăpat, în pofida

schimbării regimului, cum nu scapă oaia de scaieţi şi câinele de
căpuşe, drept ar fi să ne ocupăm în continuare de reflexele lexicale
ale lumii lor...
Securiştii de rând, cei care păzeau stâlpii la trecerea
coloanelor oficiale, sau care executau urmărirea cea de toate zilele
a cârtitorilor vânduţi Occidentului, sau care ascultau telefoanele ori
citeau corespondenţa românilor pentru a vedea dacă au devenit sau
nu de tip nou erau băieţi: „Apeluri cu vorbe colorate, înjurături, mă
rog, limbajul cunoscut al «băieţilor»“ (Lupta 212 / 93 p. 5) sau
băieţi cu ochi albaştri: „[S]ecuriştilor li se mai spunea şi «băieţii
cu ochi albaştri»“ (Cult. 15 V 04 p. 3). Purtătorii de trese de tablă
(subofiţerii), de steluţe (ofiţerii inferiori) sau de stele late (ofiţerii
superiori), priviţi şi trataţi la grămadă, formau securimea:
„[A]celaşi PCR şi aceeaşi securime s-au difuzat la vârful deciziei
în absolut toate zonele lumii noastre…“ (Cot. 8 V 09), iar
năravurile lor securistice pre- şi postdecembriste conturează o lume
aparte, securismul: „[S]e străduiesc să arunce puţină lumină asupra
securismului metamorfozat în corupţie, un securism mai tenebros
decât pe vremea lui Ceauşescu...“ (R.lit. 3 VII 02 p. 31). Cu
studierea securimii şi a securismului se ocupă securistologia:
„Volumul e un fel de introducere în securistologie…“ (R.lit. 12 /
08 p. 13), care printre altele îşi propune să lecuiască neamul de
securistomanie, frica, nefondată sau exagerată, stârnită de fosta sau
metamorfozata Secu: „S-ar impune, în chestiunea Securităţii o
abordare lucidă, lipsită de patimă şi de spaime. [Ea] ne-ar oferi
prilejul atât de necesar de a scăpa de securistomanie, una dintre
gravele maladii ale societăţii noastre de azi“ (Expr. Mag. 6 VI 91).
După aproape două decenii, spaima s-a tocit de tot, nu mai e nici
măcar teamă, dar analiza lucidă nu s-a făcut... „Filosecuriştii ne

82
aburesc spunând că discreta instituţie ne-a apărat de tot felul de
primejdii neştiute“ (R.lit. 25 VIII 06 p. 4). Să mai aşteptăm, să mai
sperăm, totuşi...?
Care erau primejdiile ştiute şi neştiute, avuate sau dezavuate,
de care ne fereau, prin metode specifice, lucrătorii însărcinaţi cu
apărarea cuceririlor revoluţionare şi a ordinii socialiste? În primul
rând, anticomunismul şi anticomuniştii. În ultima decadă a lui
noiembrie 2006, presa vestea „Moartea unui anticomunist: pr.
Gheorghe Calciu“ (Cot. 22 XI 06). Din cei 81 de ani de viaţă,
preotul Calciu a petrecut în închisorile comuniste 21, trecând şi
prin infernul reeducării de la Piteşti. Din a doua detenţie, a fost
eliberat în 1984 numai pentru a fi izgonit din ţară. Nu trebuia să
mai „pervertească“ tinerii, cu predicile sale, nici din amvon, nici
(după ce „organele“ vigilente i-au blocat accesul în lăcaşul de cult)
de pe treptele bisericii. „Duşmanul poporului“ Gheorghe Calciu a
murit într-un salon de spital din Statele Unite, dar trupul său se află
în ţară, în cimitirul mănăstirii nemţene Petru Vodă. Dumnezeu să-l
odihnească! „Nasc şi în Moldova oameni!“ Că dacă nu s-ar fi
născut, securitatea ce-ar mai fi făcut...?

Vocabularul detabuizat

De la culturile „primitive“, animiste, până la sofisticata

cultură contemporană, postmodernă şi globalizantă, toată istoria
umanităţii este străbătută de tabu-ul lingvistic, pare-se inevitabil.
Ce altceva decât o lungă listă de tabu-uri lingvistice este opera–
ţiunea de glosare prin sinonime sau parafraze cunoscută astăzi
drept „corectitudine politică“? Faptul că negrul nord-american a
devenit afro-american nu-i albeşte pielea, la fel cum, în cultura
tradiţională românească, faptul că dracul era numit eufemistic
Aghiuţă nu-l făcea mai puţin necurat şi nici nu-l împiedica să-şi
vâre coada în toate cele.
Efectele tabuizării cuvintelor nu au fost poate niciodată mai
crunte decât în socialismul real (cum îi spuneau occidentalii, ca să
delimiteze mişcarea socialistă occidentală de bolşevismul statal din
Est). Comuniştii nu s-au mai obosit să creeze tabele de sinonime

83
pentru ceea ce nu voiau să se audă. Pentru ei, cuvintele respective
şi realităţile pe care ele le desemnau pur şi simplu nu existau.
Nenumind un lucru, ideologii paleo- şi neostalinişti credeau că îl
condamnă la inexistenţă. După 1990 însă, vocabularul referitor la
realitatea cenuşie a estului Europei a fost detabuizat, pentru a putea
descrie trecutul şi, din păcate, a explica adesea neputinţele noii
societăţi. Să urmărim câţiva asemenea termeni de nerostit înainte
de 1990, treziţi la statut terminologic în spaţiul ex-sovietic abia
după prăbuşirea comunismului.
Cortina de Fier – sintagmă care desemna limita vestică a
zonei de influenţă sovietice, împărţind continentul în zona liberă şi
zona de ocupaţie. Sintagma a devenit celebră în urma unui discurs
al premierului britanic Winston Churchill, rostit la Westminster
College din Fulton, Missouri (SUA), pe 5 martie 1946: „De la
Stettin, la Marea Baltică, până la Triest, la Marea Adriatică, o
«cortină de fier» a coborât peste continent. În spatele acestei linii
rămân toate capitalele vechilor state ale Europei Centrale şi de Est.
Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi
Sofia; toate aceste oraşe celebre şi populaţiile din jurul lor rămân în
ceea ce ar trebui să numesc sfera sovietică, şi toate sunt supuse,
într-o formă sau alta, nu numai influenţei sovietice, ci în foarte
mare şi, în unele cazuri, în crescândă măsură controlului Mosco–
vei“. După parcurgerea citatului înţelegem motivele pentru care
linia de demarcaţie nu exista dacă priveai dinspre estul sovietizat.
Iar astăzi, la două decenii de la unificarea triumfalist-capitalistă a
Europei, spectrul demarcaţiei renaşte: „Lovite dur de criză, state
din centrul şi estul Europei s-au trezit să îi acuze pe «bogătanii»
vestici că ridică o nouă Cortină de Fier ce îi va aduce la sapă de
lemn“ (G. 3 III 09).
Limba de lemn – sintagmă pe care franceza (langue de bois)
a dat-o englezei (wooden language), spre a fi răspândită în limbile
pământului, desemnează o modalitate schematică, lipsită de
expressivitate, de referire la realitate acoperind, sub retorica
pompoasă şi fals abstractă, adevăruri neplăcute. Fiind, prin
excelenţă, maniera de exprimare a ideologiei comuniste, nu este de
mirare că sintagma nu putea fi invocată pentru a eticheta discursul
oficial, din care oferim o mostră de exprimare şi lipsă de gândire,

84
extrasă din telegrama de felicitare (ultima!) adresată de Sindicate
lui Nicolae Ceauşescu, în ianuarie 1989: „Într-o unitate de cuget şi
simţire cu întregul popor, vă adresăm urarea strămoşească «La
mulţi ani!» cu sănătate, viaţă îndelungată şi nesecată putere de
muncă, pentru a ne conduce cu aceeaşi clarviziune şi înţelepciune
pe drumul luminos al comunismului“. Există însă şi o limbă de
lemn a noii politici de după 1990.
Nomenclatura, termen răspândit mai ales după traducerea în
Occident a cărţii lui N.S. Voslensky Nomenklatura, desemna clasa
dominantă, prin funcţiile în partid, în Uniunea Sovietică şi, prin
extensie, în celelalte ţări comuniste. Imnul golanilor din Piaţa
Universităţii cerea, în 1990: „Alegeri fără comunişti, / Fără
nomenclatură...“, făcând celebru numele generic al fruntaşilor
comunişti, nomenclaturiştii „cei fără de ruşine“. „[În casa] pe care
mi-au furat-o comuniştii se lăfăie acelaşi nomenclaturist...“, se
plângea (R.l. 11 IX 99 p. 7) şi cu siguranţă se mai plânge şi azi un
biet român lipsit de „simţul istoriei“, spre deosebire de neonomen–
claturiştii cu obraz gros, dar cu un acut simţ al adaptării:
„Neonomenklaturiştii au avut o reacţie promptă şi s-au agăţat
temeinic de funcţiile, la toate nivelele, care li s-au oferit“ (R.lit. 18
VII 91 p. 2).
Samizdatul este un cuvânt rusesc intrat în franceză în 1960
pentru a desemna scrierile care circulau clandestin, multiplicate cu
mijloace rudimentare (uneori copiate la indigo) în patria lui Lenin
şi în ţările din „lagărul socialist“: „Scrierile de spiritualitate
creştină ortodoxă continuau să circule sub formă de dactilograme
[...] A fost, de fapt, cum s-a spus, cea mai importantă şi poate
singura formă de samizdat cunoscută în ţara noastră“ (R.l. 22 I 94 p.
2).
Despre termenii glasnost şi perestroika, inovaţiile
gorbacioviste menite a conferi o faţă umană comunismului, s-a
putut vorbi la noi cu gura plină abia după 1990. Ca şi despre stânga
caviar occidentală sau despre comunismul gulaş ungar, sau despre
sovietizarea ţării, sau despre KGB şi GRU, despre informatori şi
disidenţi şi despre atâtea şi atâtea realităţi trăite, dar nerostite pe
vremea când făceau parte din existenţa cotidiană, ba chiar o
defineau...

85
 Vorbe noi, realităţi vechi

Când a apărut la televiziunea română „liberă“, pe 22

decembrie 1989, într-un studio care l-a aplaudat, cu toate că afară,
în stradă, se striga „Fără comunişti!“, „emanatul“, „omul de
bine“ Ion Iliescu l-a înfierat cu calm proletar pe dictatorul fugit cu
elicopterul, falsul comunist care „a întinat numele partidului
comunist român“. Aceste patru vorbe ale noului tătuc al naţiei,
subliniate de hotărâte spintecări ale aerului cu mâna dreaptă, spun
mai mult despre mentalitatea şi adevăratele intenţii ale puterii
postdecembriste decât mii de pagini de analize şi sinteze istorice:
socialismul trebuia să fie dat la spălat şi, după ce era umplut „vidul
de putere“, urma să fie dus mai departe, în stil gorbaciovist. Titlul
pe care l-a pus Ion Iliescu primului său volum, apărut în 1993, este
grăitor pentru mentalitatea şi intenţiile autorului: Revoluţie şi
reformă. Revoluţia din decembrie nu ar fi trebuit să schimbe
orânduirea, ci să o reformeze. Prin urmare, nu putem vorbi de
revoluţie. Sau putem vorbi de o revoluţie anihilată de contra–
revoluţia reformei. Sau de reformă, pur şi simplu, pentru care
revoluţia a fost doar un accident.
Nu e de mirare aşadar că ani şi ani românii nu au ştiut
încotro se îndreaptă. Reforma oficială a fost de fapt o băltire care a
împiedicat schimbarea. Despre capitalism nu se vorbeşte în
România, pe şleau, decât de câţiva ani. Sintagma menită a învălui
sub falduri teoretice realitatea capitalismului sălbatic şi a capita–
lismului de cumetrie (varianta dâmboviţeană a capitalismului) a
fost aceea de societate deschisă. Conceptul, dezvoltat de Henri
Bergson şi reluat de Karl Popper în celebrul volum Open Society
and Its Enemies (1945), l-a fascinat pe tânărul, pe atunci, George
Soros, emigrat după război din Ungaria comunistă. După ce a făcut
avere în Statele Unite, Soros a creat o reţea de instituţii filantropice
cu scopul declarat de a promova mentalităţile şi instituţiile socie–
tăţii deschise. Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă s-a
deschis la Bucureşti în 1990 şi, prin programele pe care le-a
finanţat de atunci încoace, a reuşit să impună sintagma dragă lui
Soros, în detrimentul altor sintagme precum capitalism democratic
sau democraţie liberală. Intelectualii est-europeni trecuţi prin

86
programele sorosiste preferă, şi sunt gata să demonstreze cu o
avalanşă de argumente, sintagma bergsoniano-popperiană bana–
lelor şi trivialelor ei sinonime capitalism şi democraţie.
Da, România ultimilor douăzeci de ani a fost deschisă.
Graniţele au fost deschise, iar românii au plecat prin Europa, unii
la mâncat lebede şi la ciordit, alţii la cules căpşuni. Barierele au
fost ridicate, iar capitalurile străine au intrat şi au ieşit nestingherite.
Opreliştile au fost suspendate, iar fabricile construite sub comunişti
fără ca românii să fi fost întrebaţi dacă vor să le construiască au
fost furate sau vândute tot fără ca românii să fie întrebaţi. Iar
societatea românească, deschisă la tot ce venea de afară, a permis,
cu o ridicare nepăsătoare (sau fatalistă) din umeri, pătrunderea
drogurilor, a reţelelor mafiote, a mentalităţii consumeriste şi a
atâtor şi atâtor lucruri pe care am fost învăţaţi să le socotim
inevitabile, dacă nu cumva chiar normale.

Iade vechi şi noi

Pentru eleni (vechii greci), olimpiada (v.gr. olympias,

olympiados) era unitatea de timp, echivalentă cu patru ani, dintre
jocurile desfăşurate în cinstea zeilor din Olimp. După reînvierea
jocurilor sportive moderne, de către Pierre de Coubertin, în 1896,
termenul este folosit ca sinonim pentru evenimentul sportiv însuşi,
iar -iadă, la origine o desinenţă (ca şi -bus din omnibus) a devenit
în toate limbile de cultură un sufix care, adăugat la nume, proprii
sau comune, formează substantive cu sensul de “întrecere (sportivă,
ştiinţifică etc.)”. Astfel, balcaniada este concursul sportiv în care
se întrec sportivi din ţările balcanice, dinamoviada era, pentru
ţările comuniste din estul Europei, concursul dintre echipele
ministerelor de interne (botezate, cu o previzibilă lipsă de
imaginaţie, de naşul de la Moscova cu numele Dinamo, derivat din
gr. dynamis “putere”, ca să se ştie cine împarte plăcinta în ţările din
lagărul socialist), iar despre ceferiadă îşi amintea, cu nostalgie
proletară, Ion Iliescu: „S-a organizat atunci [în 1939] Ceferiada, un
fel de olimpiadă a ceferiştilor, şi tot atunci s-a inaugurat stadionul
Giuleşti“ (Ad. 31 V 03 p. 14). Alpiniada este, evident, un concurs

87
de alpinism... chiar şi în munţii Bucegi („În zona refugiului Coştila
din Bucegi s-a desfăşurat prima etapă a alpiniadei universitare
Bucureşti...“, R.l. 10 V 78 p. 5), iar Daciada (întotdeauna cu
majusculă!) era competiţia sportivă supremă inventată de marele
vânător şi jucător de şeptic pe nume Nicolae Ceauşescu, pentru a-i
menţine în formă pe urmaşii dacilor liberi (dacii, nu urmaşii lor!).
Tot din vremurile socialismului biruitor datează bobociada, numele
unei emisiuni radiofonice în cadrul căreia studenţii din primul an
îşi luau, în limba de lemn, angajamente peste angajamente – să
urmeze îndemnurile de a învăţa, a învăţa şi iar a învăţa, să nu
chiulească de la practică, să se comporte ţărăneşte culegând
porumbul, să devină demni slujitori ai partidului şi statului etc. Iar
balconiada desemna, în registrul mucalit, „războiul pe care, la
începutul anilor ‘80, l-au pornit primarii şi reprezentanţii diverselor
organe de partid şi de stat împotriva celor care îşi închideau,
fiecare cum îi dădea mâna, balcoanele“ (Curierul naţ. 11 I 03).
Un festival internaţional cu, se pare, o tradiţie respectabilă
este folcloriada (cuvânt venit, în citatul care urmează, din franceză,
dar termenul există şi în engleză, şi în spaniolă, şi în germană, şi în
engleză...): „A 55-a Folcloriadă a lumii a fost cucerită de români
[...] la «olimpiada» internaţională de folclor, care se ţine în Franţa,
la Dijon, nişte copii din Zalău au luat anul acesta Marele
Premiu“ (AS 494 / 01 p. 17).
Care sunt, după 1990, noile „iade“? Majoritatea evocă, prin
terminaţie, fapte eroice, epopeice, de natura celor din Iliada antică:
Baroniada este lupta vitejească, iarăşi şi iarăşi iniţiată de
conducerea centrală a partidelor politice, împotriva baronilor locali,
biruitori, până acum, în lupta cu centrul doar în teorie executiv: „O
baroniadă de operetă nu rezolvă problema, aici e nevoie de un
buldozer ca să mute gunoiul cu casă cu tot“ (Ev. 8 II 03).
Borduriada este campania de schimbare, adeseori inutilă, a
bordurilor în municipiul Bucureşti: „Borduriada de un miliard de
euro“ (G. 19 X 07 p. 13).
Căpşuniada este chinul fiilor şi fiicelor patriei bejeniţi pe
meleaguri străine, la început iberice, dar ulterior UEuropene, iniţial
la culegere de căpşuni, ulterior de alte fructe şi legume:
„Căpşuniada – ultima fază. Ultima selecţie a celor care au dorit să

88
plece în Spania la cules de căpşuni a avut loc ieri“ (Ad. 8 II 02 p. 3)
şi „«Căpşuniada», etapa a doua: mere, pere şi caise“ (Ad. 21 V 02
p. 3).
Chioşcariada este campania necruţătoare a Primăriei
împotriva chioşcurilor amplasate ilegal pe domeniul public: „Dintr-
un chioşc demolat de fostul primar Traian Băsescu, în chioşcariada
pornită de acesta în 2001 în Bucureşti, a răsărit ilegal o clădire cu
patru etaje în buricul târgului…“ (G. 8 XI 07 p. 10).
Cuponiada este istoria alambicată a primirii şi depunerii
cupoanelor nominative de privatizare din septembrie-octombrie
1995: „Programul de Privatizare în Masă, proces tradus pe scurt de
către mulţi jurnalişti sub denumirea de cuponiadă si-a încheiat
prima etapă la data de 31 martie a.c.“ (Timişoara Internaţ. 56 / 96 p.
7).
Dosariada este manipularea conţinutului dosarelor întocmite
de Securitate sau de alte instituţii: „Surse demne de încredere au
informat [...] asupra dosariadei care se va declanşa în august, prin
lansarea unor dosare de securitate reale, în paralel cu altele false.
Sunt vizaţi lideri ai opoziţiei şi ziarişti independenţi...“ (R.l. 18 VII
92 p. 1).
Golaniada este, generic, acţiunea protestatarilor (golani,
cum îi eticheta Ion Iliescu) din Piaţa Universităţii: „A 17-a zi a
«golaniadei» din Piaţa Universităţii. Primele impresii:
demonstranţii ocupă o zonă foarte întinsă, ca şi-n alte zile, dar sunt
din ce în ce mai rari. Abia seara târziu, după ora 21, încep să se mai
îndesească...“ (Dim. 11 V 90 p. 4).
Mineriada este: 1. Venirea brutală a minerilor în Bucureşti,
pentru a restabili „ordinea“ prin violenţă sau pentru a răsturna un
guvern (în anii 1990-91): „După mineriadă, «cruciada»
minerilor“ (Alianţa civică 4 X 91 p. 4); 2. (prin extensie) Orice act
de distrugere efectuat de un „comando“ la care nu participă
neapărat minerii: „Cercetările [poliţiei] continuă pentru stabilirea
participării celorlalţi prieteni ai săi [ai lui D.D., figură celebră a
lumii interlope arădene] la mineriada din local [barul Melody din
Arad]“ (Ev.z. 18 I 97 p. 6).
Ar mai fi multe de spus, despre avocaţiadă, becaliadă,
căminiadă, caţavenciadă, ciolaniadă, coneliadă, electoriadă,

89
feseniadă, grătariadă, hingheriadă, localiadă, mileniadă, moşte–
niriadă, parlamentariadă, primariadă, spitaliadă, studenţiadă,
sutaniadă, telefoniadă, vadimiadă, văcăresciadă, vangheliadă,
dar...

Parţial color

Parţial color era sintagma care desemna, înainte de 1989,

emisiunile televiziunii, pe atunci unice, în care tonurile de gri
dominante erau întrerupte de timide şi cam spălăcite imagini color.
La telejurnal, secvenţele cu Tovarăşul şi cu Tovarăşa erau musai
color, spre deosebire de reportajele despre măreţele realizări, care
puteau fi şi cenuşii.
Lumea în alb şi negru a dăinuit ani buni după 1989, iar unul
dintre cuvintele emblematice pentru prima jumătate a anilor ’90
este, cu siguranţă, alba-neagra, escrocheria prezentată drept joc de
noroc. „Legalizat cu puţin timp în urmă, faimosul joc «alba-
neagra» poate aduce beneficii mari pentru patroni [...] trecătorii
sunt îmbiaţi să întoarcă una din cele trei bucăţi de cauciuc.
Bineînţeles, doar cei din «gaşcă» au privilegiul de a ghici pe cea cu
punct alb“ (R.l. 6 VII 93 p. 9). Numele popularului mod de
înşelăciune a căpătat rapid sensuri noi, desemnând, de pildă,
afirmaţiile şi retractările menite a ascunde adevărul („Alba-neagra
cu canalul. Un purtător de cuvânt al guvernului ucrainean a
declarat […] că autorităţile ucrainene nu ştiu nimic despre o
decizie privind sistarea lucrărilor la canalul Bâstroe, deşi
ambasadorul Ucrainei la Bucureşti […] a transmis Ministerului
Afacerilor Externe [...] o copie a actului emis pe 11 august anul
trecut, prin care guvernul de la Kiev revoca decizia de finalizare a
canalului...“, Ev.z. 19 VIII 08) sau aspectele ori episoadele,
ruşinoase sau blamabile, ţinute ascunse („Deocamdată, domnul
Moisescu [procurorul general] studiază alba-neagra biografiilor de
procurori“, Caţ. 2 IX 97 p. 2).
Realităţile de după 1990 au înzestrat negrul românesc cu un
sens întâlnit în toate limbile pământului: “ilegal, clandestin, care nu
este declarat legal” (cf. fr. marché noir, travail au noir, engl. black

90
economy etc.). Am intrat în rândul lumii: avem şi noi, în sfârşit,
piaţă neagră („eliminarea pieţei negre a combustibililor…“, Ad. 12
X 01 p. 1), economie neagră („Umflarea puternică a economiei
negre şi gri“, Ad. 15 II 02 p. 1), muncă/slujbă la negru („Puţini
reuşesc să-şi găsească o slujbă. Atunci când o găsesc, aceasta e de
obicei la negru“, „22“ 37 / 93 p. 5), comerţ şi activităţi comerciale
la negru („Riscul de a schimba valută la negru“, R.l. 21 IX 93 p.
16). Prin contrast, la alb înseamnă exact contrariul, adică
“legal“ („[P]atronii care angajează şi plătesc «la alb» forţa de
muncă în România“, Ad. 31 X 01 p. 6), iar griul este “parţial legal,
parţial ilegal” („Supraaccizarea cafelei va încuraja piaţa «gri», dar
nu va diminua importurile“, Ad. 11 XII 03 p. 4).
A albi şi albire au fost îmbogăţite în ultimii ani, prin grija şi
sârguinţa politicienilor, cu sensul “a elibera, în mod nemeritat, un
certificat de necolaborare cu vechea Securitate” sau, şi mai grav, “a
face să dispară din dosarul de Securitate dovezile de colabo–
rare“ („Judecătoarea Aspazia Cojocaru, albită de CNSAS la a doua
strigare“, R.l. 21 VIII 06 p. 2. „La Colegiu au început negocieri
pentru albirea dosarelor“, R.l. 21 VIII 06 p. 2). Dalbii hulubi
dâmboviţeni şi spălătorii petelor biografice nu pot căpăta, evident,
decât o bilă neagră.
Moartea albă, cu sensul “moarte provocată de droguri” şi,
prin extensie, “consum de droguri”, se folosea în presa dinainte de
1989 doar cu referire la realităţi străine şi în scopuri propagan–
distice, dar sacrosancta libertate postdecembristă a avut grijă ca
sintagma să capete acoperire în realitatea autohtonă („Moartea albă
a apărut şi la noi“, Ev.z. 11 X 96 p. 6), o acoperire din păcate tot
mai largă („An după an, aflăm că sute şi mii de tineri devin
dependenţi de «moartea albă»…“, G. suplim. Şcoala 6 II 08 p. VII).
Viaţa noastră are însă şi culoare. „Dintre noi, pentru noi“ au
ieşit politicieni roşii („[A]şa-numitul patrulater roşu al guvernării
în care FDSN-ul s-a bizuit şi pe sprijinul partidului condus de C.V.
Tudor pentru a guverna România“, „22“ 717 / 03 p. 3), portocalii
pedelişti („Disperare în tabăra portocalie“, brasovultau.ro 1 XII 09)
şi verzi ecologişti („Candidatul verzilor, Remus Cernea, anunţă că
participă la dezbaterea de la Cluj“, hotnews.ro 14 XI 09). Bărbaţii
neputincioşi ai patriei, fie ei politicieni sau simpli alegători, pot

91
cumpăra, democratic, din farmacii pastile albastre („[A]buzul de
Viagra, celebra pilulă albastră utilizată de bărbaţii cu probleme de
erecţie“, G. 16 VI 06 p. 8) sau pastile portocalii („Pastila porto–
calie, apărută din această lună în toate farmaciile din ţară, este un
nou tratament pentru disfuncţia erectilă. Medicamentul Levitra
(vardenafil HCI) a fost creat de către BayerHealthCare“, Ad. 30 I
04 p. 16). Românul care nu are bani de pastile poate privi la
televizor filme marcate cu pătratul/pătrăţelul roşu („[P]roducţii
interzise tuturor minorilor, pentru că pot afecta dezvoltarea psihică
şi mentală a acestora (semnul folosit este pătratul roşu)“, Ad. 10 V
02 p. 10) ori cu triunghiul portocaliu („[Un film] fără vărsări de
sânge sau cadavre, ceea ce îl scuteşte de triunghiul portocaliu
(interzis minorilor sub 12 ani)“, Ad. 10 V 02 p. 10). Şi clădirile
sunt marcate cu roşu, dar nu cu pătrate sau triunghiuri, ci cu buline
(„În Bucureşti, a început, anul trecut, marcarea cu buline roşii a
clădirilor cu grad ridicat de risc seismic“, Ad. 3 X 01 p. 3). Avem o
codificare pe culori a capriciilor şi rigorilor vremii şi a urgenţei cu
care trebuie consultaţi bolnavii aduşi de ambulanţă („Astfel,
cazurile se pot clasifica în cinci categorii: Cod roşu – situaţie de
gravitate maximă, care impune consultarea imediată a pacientului;
Cod galben – prevede ca pacientul să fie consultat în maximum 10
minute; Cod verde – în maximum 30 de minute; Cod albastru – în
maximum 60 de minute; Cod alb – în maximum 120 de minute“,
Curentul 26 I 08 p. 7).
Avem număr verde, sau telverde („Spitalul a deschis o linie
telefonică specială, un «număr verde», la care se poate apela
gratuit“, Ev.z. 21 X 95 p. 8. „Romtelecom a lansat serviciul
Telverde! Oriunde vezi numărul 0800 (urmat de alte 5 sau 6 cifre),
poţi da telefon liniştit, pentru că este gratuit“, Ad. 1 VI 01 p. 16),
dar plătim timbrul/taxa verde („Din 30 aprilie, la achiziţionarea
echipamentelor IT&C şi a electronicelor de consum (televizoare
etc.), românii vor plăti o contribuţie (timbrul verde) de 7 lei,
reprezentând costurile pentru colectarea şi reciclarea deşeurilor de
echipamente electrice şi electronice“, R.l. 27 IV 07 p. 4). Ne putem
însă, slavă Domnului!, plimba gratuit pe cele câteva străzi verzi
(„Programul «Străzi verzi», prin care în fiecare reşedinţă de judeţ

92
vor fi alese anumite străzi sau artere de circulaţie care să devină
strict pietonale…“, Ad. 15 VIII 02 p. 12).
În toamna lui 2005, presa relata despre înţeleapta hotărâre a
Guvernului României de a reglementa (la presiunile UE) colectarea
selectivă a gunoiului. „Pentru metal şi plastic, coşurile trebuie să
fie galbene, iar hârtia şi cartonul se vor arunca în coşurile albastre.
Pentru sticlă vor trebui montate două coşuri de culori diferite.
Astfel, coşurile albe vor fi destinate sticlei albe, iar pentru sticla
verde containerele vor avea culoarea verde. Deşeurile vegetale vor
fi aruncate doar în containerele maro. […] Autorităţile au decis să
adopte culori diferite şi pentru reziduuri şi materiale periculoase.
Reziduurile vor fi aruncate în containere de culoare negru-gri, iar
recipientele roşii vor fi destinate celor periculoase“ (Cot. 12 XII
05). După exact patru ani, pubelele colorate începeau să-şi facă,
timid, apariţia... Trăim într-o lume tot mai colorată.

Economicale 1 – Sunt greu bătrânii de pornit...

Idiosincrazia provocată de cuvântul capitalism guvernanţilor

din prima decadă postdecembristă a impus, în definirea obiec–
tivului societal propus românilor, folosirea eufemismului economie
de piaţă (de parcă piaţa liberă şi capitalismul ar fi sinonime sau
compatibile). În plus, lunga, prea îndelunga ieşire din economia de
comandă a păstrat la noi, cu sau fără intenţie, relele socialismului
economic şi a introdus cu o vinovată grabă relele capitalismului de
junglă. Totul, sub perdeaua de fum a construirii unei „democraţii
originale“ şi a implantării unui „model suedez“.
Primele iniţiative private autohtone, începând cu primele
luni ale lui 1990, s-au materializat, în ordinea crescătoare a pădu–
chioşeniei, în tarabe, dughene şi buticuri. Românul, obligat să se
„descurce“ dacă voia să supravieţuiască sub Ceauşescu, îşi punea şi
acum – legal şi haotic – în practică talentele de întreprinzător.
Trăgea o fugă la Stambul, umplea valiza cu orice (în ţară nu se mai
producea nimic pentru piaţa internă) şi venea iute în primul bazar
autohton să vândă marfa de calitate execrabilă unor consumatori în
formare, lipsiţi de pretenţii şi de alternative.

93
 Lexicul primilor ani de anarhie economică românească are
savoare balcanică. Taraba, cuvânt turcesc, locul predilect (fiind cel
mai accesibil) de desfacere a produselor de la Bosfor a format,
recurgând la sufixul, tot de sorginte turcească, -agiu, substantivul
tarabagiu, care desemna negustorul mărunt sau vânzătorul din
spatele ei. Pentru feminin nu s-a recurs la -agioaică (după modelul
mai vechi mahalagiu – mahalagioaică), ci la mai delicatul sufix de
agent pentru nume feminine -iţă, rezultând tarabagiţă („Unii poli–
ţişti îi susţin «înflăcărat» pe tarabagiii din Braşov“, Ev.z. 20 VI 97
p. 12; „[Inspectorul] mustăceşte schimbând priviri cu cele două
tarabagiţe...“, G. 3 II 09 p. 9). Fratele bun al tarabagiului era
talciocarul, negustor de vechituri întinse pe un pled direct pe
pământ („Are 40 de ani, stă ţeapăn în blugii soioşi, de
talciocar“ Ghil. V 91 p. 2).
Dugheana, şi ea tot un turcism, a fost mai productivă
(lexical), familia ei cuprinzând mai mulţi membri:
dughenar s.m. cu sensul “posesor de dugheană” („Ne oprim
la o dugheană şi îi cerem [...] dughenarului o bere, o coca,
un pepsi, un blecola, un brifcor, o zmeurată, o limonadă [...]
Dacă se poate, de la gheaţă. De obicei nu se poate“,
Ceauşescul VI 91 p. 8);
dughenist adj. cu sensul “de dugheană, de proastă calitate”
(„Câteva edituri particulare, nu neapărat dugheniste...“,
Tin.lib. 467 / 91 p. 5);
dughenist s.m. cu sensul “posesor al unei dughene”
(„Dugheniştii abuzivi distrug parcurile cu substanţe
chimice“, R.l. 20 IX 93 p. 14);
a se dugheniza v.r. cu sensul “a se umple de dughene” („Se
dughenizează oraşul [...] prin răspândirea spaţiilor comer–
ciale mici, improvizate, inestetice“, Ad. 42 / 91 p. 7);
dughenizare s.f. “înmulţirea dughenelor” („[D]ughenizarea
[...] s-a dezvoltat în eflorescenţă precum mucegaiul prin
generaţie spontanee...“, R.l. 5 XI 92 p. 3).
Noroc însă că acţiunea antiseptică de dedughenizare a
oraşelor patriei nu s-a lăsat aşteptată (pornită devreme şi în
trombă, terminată – vorbă să fie! – târziu): „A început
acţiunea de dedughenizare. În Piaţa Titan un detaşament de

94
 40 de poliţişti şi un pluton de muncitori, sub privirile
înlăcrimate ale patronilor, au desfiinţat două dughe–
ne“ (Ev.z. 28 XI 92 p. 5).
Vârful calitativ în ierarhia capitalismului timpuriu postde–
cembrist l-a reprezentat, fără dubiu, buticul, prăvălia cu
mărunţişuri de la parterul blocului, amenajat adesea în balconul sau
în dormitorul cu geam la stradă de la parter. Până în 1990,
românescul butic(ă), împrumutat din fr. boutique, desemna
prăvălioarele (de pe meleaguri străine) care desfăceau mărfuri de
lux. Delicateţea înnăscută a românului a făcut ca termenul să se
impună pentru a-l diferenţia pe vânzătorul de ţigări şi chibrituri din
piaţă de omonimul lui de la bloc („Închiriez apartament două
camere [...] posibilităţi firmă străină, cabinet medical, butic...“, R.l.
20 XI 91 p. 7 – a se observa aici gradaţia descendentă: dacă nu e
firmă străină, merge şi cabinet medical, şi dacă nici aşa, fie şi butic,
numai chirie să plătească...). Buticarul, fruntea micilor între–
prinzători ai postdecembrismului timpuriu românesc, a făcut
obiectul a numeroase semnalări şi analize, una dintre ele
prevăzându-i chiar consacrarea lexicografică: „În concurenţă cu
bişniţarii, şi înfăţişând un fenomen mai profund şi mai complex,
sunt buticarii. Cuvântul nu există în dicţionare, dar are bune şanse
să se impună. Privatizarea n-a coborât, în anul şi jumătate scurs de
la revoluţie în adâncul economic“ (R.lit. 18 VII 91 p. 2).
Despre capitalismul paralel, mult mai eficient, construit prin
deconstrucţia întreprinderilor de stat, vezi infra...

Economicale 2 – Iuţeala de minte şi de mână

Spre deosebire de tarabagii, dughenari, chioşcari şi buticari,

majoritatea rămaşi (dacă au rămas, dacă nu cumva s-au angajat
între timp pe la stat ori, „la negru“, pe la patroni mai norocoşi ori
mai bine înşurubaţi), rămaşi, aşadar, la stadiul de mic întreprinzător
care împuşcă leul (şi pe cel vechi, şi pe cel nou, „greu“ sau
„denominat“), băieţii cu un scaun sub fund s-au apucat de lucruri
serioase, care înseamnă muncă puţină, risc mic şi răsplată invers
proporţională cu munca şi cu riscul: au început să căpuşeze

95
întreprinderile de stat. Adică să trăiască, de obicei cu ştiinţa,
aprobarea sau complicitatea factorilor politici, pe spinarea agen–
ţilor economici ai statului, pe care îi văduveau de contractele cele
mai bune (transfate sereleului deschis pe numele unei rude),
oferindu-le în schimb produse şi servicii scumpe, proaste şi
adeseori inutile (dacă-i musai, cu plăcere!).
Insecta economică parazită care se hrănea cu sângele
regiilor (mari întreprinderi despre care se spunea că nu se pot ţine
pe propriile picioare fără subvenţii masive de la buget) şi-a
dezvoltat o întreagă familie lexicală, îmbogăţită permanent, chiar şi
în ultimii ani, prin adaptare la condiţiile impuse de finanţările
europene:
căpuşa, capul de familie: „«[C]ăpuşa» Romcomplex are o
sursă sigură de venit de la stat“ (Ad. 12 III 01 p. 11), care
poate apărea şi în sintagme cimentate prin frecventa folo–
sire în limbajul presei: firmă-căpuşă („[N]avele vor fi vân–
dute mai departe reţelelor mafiote externe, constituite din
firmele-căpuşă, care au parazitat firma-mamă: Navlomar“,
Caţ. 10 VI 97 p. 7); companie-căpuşă („Pune capăt şi
furturilor şi înţarcă definitiv companiile-căpuşă şi […]
opreşte hemoragia de bani din bugetul public“, Ev.z. 25
VIII 01 p. 1); sereleu-căpuşă („Un sereleu-căpuşă suge
bani în punctul de frontieră Porţile de Fier“, Ad. 5 II 01 p.
13); şi chiar, la nivel individual, funcţionar-căpuşă
(„Primarii ar vrea să scape de funcţionarii «căpuşă»“, R.l.
14 VIII 09 p. 5);
verbul a căpuşa: „[A]facerile cu care au căpuşat diverse
ministere…“ (Ad. 8 II 02 p. 1);
infinitivul lung căpuşare („Nevestele baronilor locali din
Suceava – specializate în căpuşarea finanţărilor UE“, Ad.
18 II 04 p. 1);
adjectivul şi substantivul căpuşard, perfect sinonim cu
căpuşă („[B]anii mulţi care se duc, de pildă, către între–
prinderi ale statului aflate într-o permanentă terapie inten–
sivă [...] se pierd în buzunarele căpuşarzilor de tot felul, ale
baronilor sindicali şi în producţia de dragul producţiei...“,
R.lit. 31 / 01 p. 24);

96
 substantivul căpuşăreală, căpuşereală („Comisia de Audit
Intern a Ministerului Finanţelor confirmă căpuşereala
finanţărilor SAPARD“, Ad. 21 II 04 p. 8).
Un sinonim mai nou şi mai elegant, impus de nevoia de a
distinge între furtul grobian prin căpuşare, fără a face sau risca
aproape nimic, şi efortul de a imagina căi discrete de transfer al
banilor din buzunarul statului sau, în ultima vreme, din punguţa cu
galbeni a îmbuibatelor corporaţii internaţionale în conturile haidu–
cilor locali (fie ele şi aflate în străinătate), este a sifona („Prin ului–
toare manopere financiare, a sifonat din România peste 120 mil.
dolari“, Ad. 25 VIII 01 p. 1), cu infinitivul lung sifonare („Firmele-
fantomă sunt verigi care sunt folosite ca instrumente pentru «sifo–
narea» unor sume considerabile către zone exotice…“, Ad. 11 XII
03 p. 4) şi cu un substantiv format prin sufixare, sifonator, numele
punctului de redistribuire a bogăţiei spre propria pungă („[A] creat
în România o adevărată caracatiţă, «cumpărând» fabrică după
fabrică, constituind o reţea de firme-căpuşă, cu sifonatorul de bani
în diverse paradisuri fiscale de pe mapamond“, Ad. 25 VII 01 p. 1).
Tot în ultimii douăzeci de ani şi-a dezvoltat şi ţeapă sensul
colocvial “înşelăciune”, în locuţiunile verbale a da / trage ţeapă “a
înşela” şi a lua ţeapă “a fi înşelat” („Şi C. a dat o ţeapă la Dacia
Felix“, R.l. 29 IV 96 p. 24; „Siguri deja că «au luat ţeapă», ei au
depus plângere la poliţie“, Naţ. 17 XI 99 p. 5). Ţepar este escrocul
privit cu o umbră de ironie („FPS i-a făcut ţeparului strategic E.E.
un bine de 82 miliarde lei!“, Ad. 12 II 01 p. 14), iar pungăşiile lui
se pot face şi din iuţeala degetelor... pe tastatura computerului
(„Cercetările în dosarul «ciber-ţeparilor» timişoreni sunt de-abia la
început“, Ad. 2 VI 01 p. 12). Cursa-ţeapă şi tariful-ţeapă au
aplicări concrete şi strict limitate la lumea taximetriei: „[Taxi–
metriştii] plătesc lunar la aeroport «o taxă de 600.000 lei», adică
mai puţin decât o cursă-ţeapă Otopeni-Bucureşti“ (Ad. 9 II 02 p. 1);
„Taxiuri fără «tarife-ţeap㻓 (G. 29 II 08 p. 3).
Spre deosebire de găinăria şoferului de taxi care jumuleşte
un client neavizat, tunul desemnează o lovitură serioasă, cu urmări
grave în bugetul celui prejudiciat: „Tun de 640 milioane lei la
Sidex“ (Ad. 7 II 01 p. 8).

97
 Spre deosebire de tunar “cel care dă tunuri”, şpăgar nu este
cel care dă şpagă, ci, dimpotrivă, cel care cere sau primeşte („Li–
cenţe de export mânărite de şpăgarii din Ministerul Industriilor“,
Ad. 8 III 01 p. 9). Verbul este a şpăgui, adică “a da şpagă” („Pe
cine şpăguieşti ca să intri pe o piaţă...“, Cot. 18 IV 08 p. 15), iar
acţiunea nu este desemnată doar prin infinitivul lung şpăguire
(„Cămătarul Lajos şi-a schimbat declaraţiile privind şpăguirea
judecătorului Burzo“, Ad. 4 V 01 p. 16), ci şi (funcţia creează
organul!) printr-un derivat prin sufixare: şpăguială („Au fost ei
blamaţi de preşedintele Iliescu, dar şpăguiala continuă...“, R.l. 3 VI
04 p. 1).
Am putea vorbi despre o mulţime de cuvinte noi sau
retrezite la viaţă în postcomunism, cum ar fi accize, acciza şi
accizabil, acţionariat şi angajator, arierate şi bancomat, audit,
brand şi branding, deducere şi deductibilitate, denominare şi
disponibilizare, fixing şi franciză, despre minimarketuri,
supermarketuri şi hipermarketuri, dar nici unul dintre termenii
aceştia lipsiţi de expresivitate nu trezeşte tandra ironie cu care
românul priveşte căpşunarii şi căpşunăriţele, plecaţi din ţară la
vânătoare de euroi, euraşi şi verzişori, fiindcă leul, devenit între
timp ron nu intră în bătaia puştii oricui...
„Decât căpşunar / Mai bine tunar“ îşi spun în barbă băieţii
deştepţi.

Politică şi delicatesuri

Înainte de a pune capăt, nu fără regret, seriei de pastile

dedicate lexicului postdecembrist, ne vedem aproape obligaţi să
zăbovim câteva clipe asupra termenilor generaţi de sau referitori la
politică.
În urmă cu câţiva ani, pe când aleşii noştri se pregăteau să
suspende preşedintele în funcţie pentru a oferi o lecţie de neuitat
tuturor viitorilor ocupanţi ai fotoliului de la Cotroceni, un consul–
tant aflat în simbria uneia dintre formaţiunile mânios ridicate
împotriva preşedintelui debita „pe sticlă“ inepţia că Parlamentul
este instituţia supremă în democraţie (alegaţia a fost imediat

98
preluată de câţiva reprezentanţi ai suspendacilor, adepţii
suspendării, care făceau turul televiziunilor). Evident, instituţia
supremă a democraţiei este votul, adică alegerile, nu ceea ce
rezultă în urma scrutinului.
În privinţa alegerilor nu ne putem plânge, avem de toate, şi
avem şi nume pentru ele, chiar dacă nu sunt consemnate în
dicţionare ca atare (ca, adică, substantive feminine la plural):
locale („«Localele» la ora primelor concluzii“, R.l. 1883 / 96 p. 3,
citat de Rodica Zafiu în R.lit. 32 / 99), parlamentare şi preziden–
ţiale („În anii trecuţi parlamentarele se organizau în acelaşi timp cu
prezidenţialele, iar maghiarii veneau la vot pentru ca UDMR să
intre în Parlament şi votau şi pentru preşedinte...“, Ad. 22 XI 09),
anticipate („PSD vrea să scape de anticipatele pe Bucureşti, cu
ajutorul instanţei“, Ad. 21 V 02 p. 2), avem şi euroalegeri („Legea
euroalegerilor, promulgată de preşedinte“, G. 17 I 07 p. 4) care
propun electoratului eurocandidaţi („Eurocandidaţii PIN vor da
examen scris“, R.l. 9 VII 07 p. 7) care se bat pe eurociolan
(„Alianţa – şedinţă pentru eurociolan“, G. 14 XI 06 p. 5) şi, dacă
reuşesc, devin euroaleşi („Prima tranşă de euroaleşi“, R.l. 17 I 07 p.
3) sau eurodeputaţi („Euro-deputaţii nu au făcut un efort minim de
a căuta să se edifice asupra situaţiilor pe care iniţiatorii rezoluţiei le
incriminează“, R.l. internaţ. 19 VII 95 p. 5).
Alegerile se pot ţine la termen sau pot fi amânate, de unde
împărţirea oamenilor politici, în funcţie de opţiunea pentru una sau
alta dintre cele două posibilităţi, în termenagii şi amânaci (G. 12
III 07 p. 1).
Indiferent dacă sunt aleşi pe liste sau, mai nou, prin scrutin
uninominal, dacă sunt, altfel spus, listaci sau uninominali („Listacii,
înlocuiţi cu uninominalii cu proptele“, Ev.z. 29 XI 08 p. 2), ca să
aibă şansa anticipată de sondaje că vor accede la putere (că nu
rămân, vorba lui nenea Iancu, fără colegiu), candidaţii trebuie să
dea din coate în partid şi să prindă, pe listele de propuneri, un loc
eligibil („Aceşti domni năduşesc vorbindu-ne despre ţară, dar
«ţara» nu e, pentru ei, decât o carte măsluită cu care vor să prindă
un loc eligibil pe liste“, R.l. 10 IX 96 p. 1).
Dacă nu obţin râvnitul loc eligibil pe listele de vot,
politicienii români pot apela fără grijă şi fără ruşine la o instituţie

99
împământenită prin cutumă şi perfect constituţională: migrarea la
alt partid, mai darnic sau mai înţelegător. Naşul care i-a botezat pe
politicienii cu asemenea urâte, dar sănătoase (sănătoase în plan
strict personal, se înţelege!) năravuri a fost ziaristul Cristian Tudor
Popescu, care îşi aminteşte: „În vara lui 2000, adaptând pentru ziar
o ştire Mediafax despre un anume Coşea, aflat la al nu ştiu câtelea
partid, am scris pentru prima dată cuvântul traseist. S-a răspândit
fulgerător…“ (Ad. 25 X 03 p. 3). Înainte de CTP, fenomenul era
numit aviatorism: „[M]ai mulţi venerabili lideri ţărănişti [...] s-au
chinuit să explice presei că este mai puţin important aviatorismul
politic al celui desemnat să preia portofoliul agriculturii şi că
primează profesionalismul acestei persoane...“ (Lib. 13 III 98 p. 4).
Profesionalism şi/sau lipsă de caracter? Care e cheia
succesului în lumea de azi?

100
 Minimalism

Minimalistă este orice expresie artistică redusă la esenţă.

Dincolo de această folosire generică (pentru sensurile lui
minimalist din limbajul colocvial actual trimitem la articolul d-nei
Rodia Zafiu din „România literară“, 48/2007) şi, uneori, incorectă,
minimalismul, cunoscut şi sub numele de „artă minimală“,
„reductivism“ sau „artă ABC“, este o mişcare artistică de la
sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 ai secolului trecut,
născută în Statele Unite ca reacţie la expresionismul pe care îl
acuza de subiectivism agresiv şi de atenţie exagerată acordată
formei – prea multe culori şi prea violente, prea multe linii şi
unghiuri prea ascuţite. Less is more (mai puţin înseamnă mai mult)
este aforismul (datorat lui Ludwig Mies van der Rohe, 1886-1969)
care sintetizează perfect filozofia subiacentă artei minimale.
Ludwig Mies van der Rohe, născut şi format în Germania, a
primit în 1929 comanda de a realiza pavilionul naţional al
Germaniei la Expoziţia Internaţională de la Barcelona. Rezultatul,
una dintre creaţiile cele mai inovatoare din istoria arhitecturii, prin
simplitatea şi eleganţa liniilor, a constituit principalul punct de
atracţie al Expoziţiei. Salonul de protocol al Pavilionului găzduia
două obiecte de mobilier care au devenit emblematice pentru
designul modern: scaunul şi taburetul Barcelona (scaunele erau
rezervate pentru familia regală spaniolă, iar taburetele pentru
oaspeţii ei, şi scaunele şi taburetele fiind din piele naturală cusută
de mână şi cu picioare cromate în formă de foarfece). Linia de
mobilă Barcelona se produce şi se vinde şi astăzi (pentru cine are
suficienţi bani ca să şi-o permită). Stabilit în Statele Unite spre
sfârşitul anilor ’30, Ludwig Mies van der Rohe a construit, printre
multe altele, în Chicago, clădirea Institutului Tehnologic din
Illinois (ca să accepte postul de decan al Şcolii de Arhitectură a
cerut să i se permită să redeseneze oraşul universitar) şi, la New

101
York, blocul Seagram, celebru pentru că propunea un „perete
cortină“, o faţadă de sticlă fără rol structural, care îmbracă edificiul
ca o pelerină. (Pentru a ne descărca năduful, comparaţi, dacă
suportă comparaţie, blocul Seagram din Manhattan cu „borcanul de
murături“ din Piaţa Charles de Gaulle, un monument de nesimţire
corporatistă care sfidează clădirile cochete din jur... Culmea e că
neam-prostia a primit şi un premiu al Uniunii Arhitecţilor!)
Alt aforism legat de mişcarea minimalistă este Doing more
with less, „să faci mai mult cu mai puţin“, rostit de designerul,
arhitectul şi inventatorul Richard Buckminster Fuller (1895-1983),
care a ajuns la frumuseţea esenţelor pe cale inginerească. Numele
lui rămâne legat de „domul geodezic“, construit din poligoane
regulate (triunghiuri, hexagoane) circumscrise unei sfere.
Termenul minimalism a fost folosit pentru prima dată în
1929, într-un catalog new-yorkez de expoziţie, de către David
Burliuk (1882-1967), pictor, creator, în tinereţea moscovită, alături
de fratele său Nikolai şi de poetul Maiakovski, al futurismului rus.
Cuvântul a rămas uitat în catalogul acela până în anii ’60, când a
fost scuturat de praf şi adoptat de noul curent, preocupat de
economia extremă a mijloacelor artistice, reducând obiectul artistic
la o abstracţiune geometrică. Dan Flavin, Carl Andre, Ellsworth
Kelly, Donald Judd sunt cei mai cunoscuţi artişti minimalişti.
Americani, dar continuatori ai tradiţiei europeane.

102
 Statul înfigăreţ

În engleză, substantivul welfare are două sensuri principale:

primul, cel vechi, originar, cel de “bunăstare” (= well-being) şi al
doilea, relativ recent, datând de la începutul secolului XX, de
“ajutor social, asistenţă socială”. Sintagma welfare state, „statul
bunăstării“, a fost creată în Marea Britanie în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, pentru a contrasta, propagandistic, cu
warfare state, „statul războinic“ al Germaniei, care declanşase
conflagraţia. Plasată în acest context istoric, redarea sintagmei
engleze welfare state (cu accentul pus pe primul sens al lui welfare)
prin rom. statul bunăstării, sp. Estado del bienestar sau it. stato del
benessere nu produce confuzii. Aplicate politicilor economice
postbelice din Occidentul Europei (politici de sorginte keynesiană,
care atribuiau statului un rol activ şi hotărâtor în stimularea eco–
nomiei), sintagmele îşi mai păstrează, parţial, adecvarea. Un citat
precum cel ce urmează nu produce confuzii: „Maşinăria statului
bunăstării produce un imens aparat administrativ în încercarea de
subordonare a economicului de către politic“ (Ad. 1 V 09).
Din clipa, însă, în care statul bunăstării vrea să desemneze şi
statul protector de tip social-democrat, welfare state (cu accentul
pus pe cel de-al doilea sens al lui welfare) ar trebui redat prin alte
sintagme, mai sugestive. O frază precum „[S]tatul bunăstării
devine «o familie forţată» care înlocuieşte familia tradiţională ca
furnizor de asigurare socială“ (Z.f. 17 I 08) ar deveni mult mai
clară dacă am înlocui statul bunăstării cu statul social. (Pentru a
evita bătăile de cap ale unei traduceri adecvate, sunt autori care
folosesc struţo-cămila statul welfare, monstruozitate româno-
engleză, cu statul tradus şi welfare lăsat la latitudinea cititorului,
care se presupune că este avizat: „Statul welfare care a fost
construit pe ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi care a

103
prosperat în perioada anilor ’50-’60 [...] nu a putut rezista mai mult
de trei decenii“, Sfera pol. 133 / III 09.)
Statul social (sp. Estado social, it. stato sociale) traduce
germ. Sozialstaat, cu rădăcini în politicile lui Otto von Bismarck,
menite a anihila social-democraţia emergentă utilizându-i armele şi
îndepărtând-o de muncitori. Cancelarul de fier, aristocrat, conser–
vator, a introdus pensia de bătrâneţe şi asigurările de sănătate şi de
accidente. „Statul social imaginat după al doilea război [...] în care
cei loviţi de soartă sunt sprijiniţi cu generozitate în numele
«solidarităţii sociale» – este în impas. Statul social se ţine cu bani
grei – obţinuţi din taxe şi impozite, întotdeauna mari“ (Z.f. 22 X
02). Statul social este, aşadar, statul protector şi în planul securităţii
individuale şi colective, şi în plan economic, şi în plan social, este
statul-tătuc, care are grijă de toţi fiii săi. Sintagma stat social poate
desemna şi statul-jucător, motor al progresului economic,
traducând engl. welfare state, dar echivalarea nu este cea mai
fericită, pentru că poate produce confuzii.
În fraza „Statul social (Wellfare State) şi-a căpătat, prin
lucrările lui Keynes, o justificare economică“, nraducanu.word–
press.com 9 II 09, statul bunăstării, adică statul generator de
prosperitate prin progresul economic, ar fi fost, poate, mai clar şi
mai fericit folosit.
Din lumea anglo-germană a statului bunăstării şi a statului
social, să ne mutăm spre cea galo-romanică a statului providenţă
sau, într-o variantă mai rară, statul providenţial. Sintagma stat-
providenţă pare a fi fost născocită în 1864 de politicianul francez
Émile Ollivier, pentru a lua peste picior pretenţiile statului
republican şi secularizat de a înlocui solidaritatea tradiţională
(familia, comunitatea, meseria-profesia) cu una naţională, prezidată
de statul care-şi închipuia că poate corecta, prin rigoare raţională,
imperfecţiunile Providenţei. În prezent, francezii echivalează statul
providenţă cu englezescul welfare state, admiţând conţinutul
anglo-saxon, dar păstrând, cu o cocoşească mândrie galică, amba–
lajul lingvistic propriu. În româna actuală, traducerea sintagmei
franţuzeşti statul providenţă poate fi aplicată chiar şi... realităţii
suedeze: „Reinfeldt a reorientat dreapta spre centru şi i-a asigurat

104
pe suedezi că va îmbunătăţi statul-providenţă, nu îl va anihila“ (Z.
de Iaşi 19 IX 06).
Statul asistenţial („Ce s-a întâmplat însă cu miliardarii care
dovedeau cândva că visul american e mai important decât statul
asistenţial?“, ziare.com 3 X 09) pare a traduce it. stato assistenziale,
sinonim cu it. stato sociale, în care putem bănui a se ascunde
acelaşi mecanism depistat în cazul francezei: îmbrăcarea unui
conţinut anglo-saxon (sau general-european) cu un veşmânt fonetic
autohton.
Engl. nanny-state, sintagmă peiorativă care desemnează
statul intervenţionist, excesiv în dorinţa de a proteja inclusiv
domenii în care ar trebui să prevaleze opţiunea individuală, a fost
creat de britanicul Iain Macleod, într-un editorial din „The
Spectator“ din 3 dec. 1965. Statul dădacă este echivalarea
preferată de prietenii noştri Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon,
pentru a evidenţia conotaţiile negative dobândite de welfare state:
„[R]eagan nu şi-a ţinut promisiunea de a dezmembra «statul-
dădacă»...” (Z.dum. 04 IX 09, interviu cu Paul Gottfried, reprodus
în vol. Mişcarea conservatoare, Editura Logos, 2009).
Stat al bunăstării, stat social, stat welfare, stat-providenţă,
stat asistenţial, stat-dădacă – forme sau formă de stat care „prin
definiţie fabrică săraci, pentru ca moara puterii lui să aibă ce
măcina“ (Obs.cult. 1 VII 03). Fereşte-ne, Doamne, că am avut
destul parte!

105
 Neguţătorie cu ştaif

Retail (pronunţat ritéil) este un cuvânt de tip bumerang

(concept propus de prof. Florica Dimitrescu, Cuvinte-bumerang.
Studiu de caz: neologismul vintage, în Coman Lupu (editor), Las
lenguas románicas y la neología, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2010, p. 45-67), adică un împrumut întors, după o vreme,
în limba care l-a dat cu împrumut sau în alte limbi „nevinovate“,
îmbogăţit cu sensuri ori conotaţii noi. Dicţionarele englezeşti pun
verbul to retail pe seama unui v.fr. retailler “a tăia”. Prima
consemnare a substantivului retail cu sensul “vânzare în cantităţi
mici” (atât de mici, comparate cu marfa din depozit, încât semăna
cu o aşchie sărită în timpul cioplirii lemnului) datează în engleză
din 1433 şi se traduce în franceză prin en détail “cu amănuntul, cu
bucata“. (Un petit détour: dicţionarele româneşti cele mai larg
utilizate, Dicţionarul explicativ şi Dicţionarul de neologisme indică,
drept etimon al rom. detailist pe fr. détailliste. Singurul dicţionar
francez care îl consemnează însă pe détailliste este Littré, care,
după ce îl etichetează drept neologism, îl glosează “écrivain qui se
complaît ou qui excelle dans les détails”. Comerciantul cu amă–
nuntul se numeşte, în franceză, détaillant, nu détailliste! Prin
urmare, rom. detailist trebuie explicat oricum altfel, numai prin
franceză, nu! Să fie, oare, de origine germană...? Ridice mănuşa cei
mai pricepuţi decât noi...)
Spre deosebire de angrosist, cunoscut mai înainte ca
negustor cu ridicata sau, şi mai înainte, ca toptangiu (adică
vânzător cu toptanul), retailerul (sinonimul actual englezesc pentru
mai vechiul neologism franţuzesc detailist sau pentru mai vechiul
negustor cu bucata) lucrează cu clientul final, consumatorul ale
cărui cumpărături au loc, în drumul până acasă, într-o plasă ori,
mai nou, în câteva pungi stivuite în portbagajul automobilului.

106
 Din fudulie (termenul străin pare mai elegant, mai subtil
decât echivalentele mai vechi...), lene sau crasă ignoranţă, presa, şi
cea generalistă, şi cu atât mai vârtos cea specializată, foloseşte
aproape exclusiv anglicismul retail (grafia stă dovadă că este un
barbarism, încă neadaptat limbii române) pentru contexte în care ar
funcţiona foarte bine cuvinte mai vechi româneşti, fără nici o
pierdere de sens sau de conotaţie. Să urmărim câteva sintagme din
jurnalistica ultimilor ani.
 afacere de retail sau, încă şi mai internaţional-păsăreşte,
business de retail denumeşte tipul de comerţ cu amănuntul
practicat în mari magazine („[D]oi dintre cei mai bogaţi
oameni ai judeţului Constanţa [...] nu sunt interesaţi de
afacerile de retail“, Ad. 19 XI 09; „Cunoaştem foarte bine
specificul businessului de retail şi cash&carry pe piaţa
românească,“ Ad. 10 XII 09);
 centrul de retail este un banal centru sau complex comer–
cial („Preluarea celor două centre de retail...“, Ad. 18 I 10);
 compania / firma de retail are ca obiect de activitate
desfacerea cu amănuntul ([C]ompaniile de retail [...] se
confruntă cu cele mai mari pericole“, Ad. 20 I 10; „Firmele
de retail se bat în zilele dinaintea Paştelui în promoţii“, Cot.
18 IV 06 p. 11);
 lanţ / reţea de retail este banalul lanţ de magazine („Marile
lanţuri de retail din Europa se pregătesc […] să-şi deschidă
sau să-şi extindă operaţiunile în Europa“, R.l. 4683 / 05;
„Aproape toate reţelele de retail din România au mărci
proprii“, Ad. 22 XI 09);
 magazinul de retail este un nume cu sclipici pentru
prozaicul magazin („[D]e-o parte şi de alta a şoselei sunt
înşiruite mai multe reprezentanţe auto, diverse show
room-uri, două magazine de retail, o pensiune...“, Ad. 8 I
10);
 operatorul de retail este un mare magazin („[A] vândut un
teren unui operator de retail“, Ad. 18 I 10);
 parcul de retail este o zonă comercială situată în afara
oraşului („Cel mai mare parc de retail din România!“, R.l.
14 XII 06 p. 25);

107
  piaţa de retail este, scurt şi cuprinzător, comerţul cu
amănuntul („[P]e piaţa de retail (supermarketuri, hyper–
marketuri, magazine de tip cash carry, mall-uri) concurenţa
este […] acerbă“, Ad. 15 VIII 03 p. 6);
 produs de retail este ceva mai greu de tradus, dar echiva–
lentul românesc s-a împământenit deja, căpătând chiar un
inconfundabil parfum autohton: credit de nevoi personale
(„Intesa Sanpaolo Bank va mai lansa câteva produse de
retail până la finalul acestui an“, Ad. 19 XI 09);
 proiect de retail este proiectul de construire a unui mare
magazin („Unul dintre cele mai mari proiecte de retail,
Armonia, de 50 milioane de euro, de pe piaţa sătmăreană,
stagnează şi la ora actuală“, Ad. 5 I 10);
 retail online este comerţul electronic („Profitul obţinut pe
pieţele europene de companiile americane de retail online
ar putea fi afectat de o decizie a Uniunii Europene“, Ad. 11
VI 03 p. 5);
 sectorul / segmentul (de) retail este comerţul cu amănuntul,
ca ramură a economiei („Chiriile din sectorul retail au
scăzut pe majoritatea pieţelor internaţionale în ultimii doi
ani“, Ad. 6 I 10; „[S]căderi şi mai mari ale puterii de
cumpărare, ceea ce va afecta şi mai mult segmentul de
retail“, Ad. 29 XII 09);
 vânzarea de / pe retail este vânzarea cu amănuntul
(„Vânzările de retail din SUA au crescut peste aşteptări“,
Cap. 11 XII 09; „Faţă de luna septembrie, vânzările pe
retail au scăzut cel mai mult în ţara noastră faţă de restul
statelor UE“, Ad. 3 XII 09).
Pentru a combate înstrăinarea tineretului de valorile litera–
turii clasice, datorită neînţelegerii limbajului învechit, propunem,
pentru început, redenumirea operei dramatice a lui Shakespeare (şi,
mai ales, a filmului din 2004, cu Al Pacino în rolul principal) din
Neguţătorul din Veneţia (vai, ce titlu îmbâcsit, inactual!) în
Retailerul din Veneţia.

108
 Minisuper, minihiper

Latinescul mercatus “negustorie, comerţ” are continuatori

direcţi, neîntrerupţi, în toate limbile romanice, mai puţin româna: it.
mercato, cat. mercat, sp., port. mercado, fr. marché. În sec. al
XII-lea, franceza a împrumutat cuvântul (sub forma vechiului
normand market) englezei, care l-a păstrat până în ziua de azi,
dezvoltând chiar sintagme care s-au impus internaţional (market
value “valoare de piaţă” sau market economy “economie de piaţă”)
şi, mai ales, a invadat lumea cu invenţiile de sorginte nord-ameri–
cană botezate cu trei compuşi ai lui market, obţinuţi prin prefixare
şi sufixare: supermarket, hypermarket şi superette, prezenţi ca
atare sau calchiaţi în (aproape) toate limbile pământului.
Primul pas spre giganţii comerciali impersonali ai zilelor
noastre a fost făcut în Statele Unite, spre sfârşitul Primului Război
Mondial, când s-a efectuat trecerea de la servirea clientului de către
un vânzător la autoservire (self service): cumpărătorul era invitat să
adune într-un coş produsele dorite şi să se prezinte cu ele la casă.
Sistemul era atât de revoluţionar, încât trei decenii mai târziu, în
Parisul anilor ’50, când s-a deschis primul supermagazin, clienţii
aşteptau în faţa gondolelor să apară vreun vânzător care să-i întrebe
ce doresc...
Primul supermarket a fost inaugurat în Statele Unite în 1930,
dar modelul a proliferat abia după al Doilea Război Mondial, odată
cu dezvoltarea zonelor rezidenţiale din afara oraşelor (suburbs).
Conform standardelor actuale, se numeşte supermarket (fr. super–
marché, it. supermercato, sp. supermercado, rom. supermagazin)
localul de vânzare cu amănuntul în sistem autoservire, organizat pe
departamente (raioane), întins pe o suprafaţă între 400 şi 2500 de
mp, în care se desfac mărfuri alimentare şi de larg consum.
Magazinele mai mici de 400 de mp se numesc superete (din engl.
super[market] + sufixul diminutival -ette, care a dat fr. supérette, it.

109
superette), iar cele întinse pe mai mult de 2500 de mp şi care
cuprind mai multe departamente (inclusiv pentru bunuri de
folosinţă îndelungată) se numesc hipermarketuri (engl. hyper–
market, fr. hypermarché, it. ipermercato, sp. hipermercado).
În româna de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost
tot mai rar pomenită băcănia, prăvălioara de la colţ de stradă de
unde te duceai să cumperi mâncare. Toate magazinele cu de-ale
gurii erau (preluând numele întreprinderii unice la nivel naţional
care le reunea) botezate alimentare. Alimentară era şi dugheana cu
un singur vânzător, şi magazinul cu autoservire din centrul com–
plexelor comerciale deschise în noile cartiere de blocuri. Maga–
zinele „cu de toate“ erau, traducând o sintagmă franceză, magazine
universale. Primul mare magazin universal construit de comunişti
în Bucureşti a apărut în anii ’60 şi se numea, prin abreviere din
iniţialele cuvintelor B[ăcănie], I[ndustriale], G[ospodina], BIG. Să
urmărim, în „Scânteia“ din 5 ianuarie 1966, vestirea luminoasei
stele a comerţului socialist: „În cartierul Berceni-Sud din Capitală
este în construcţie un nou tip de unitate comercială, aşa-numitul
supermagazin – în cadrul căruia se va organiza desfacerea atât a
mărfurilor alimentare, cât şi nealimentare prin sistemul autoser–
virii“. Supermagazinul era o noutate lingvistică (altfel nu ar fi fost
precedat de „aşa-numitul“) şi calchia fr. supermarché, care la
rândul lui calchia engl. supermarket. (Să semnalăm doar că, după
standardele de astăzi, BIG Berceni era un hipermarket, nu un
supermarket.)
Supermagazin e astăzi un cuvânt vechi, neobişnuit pentru
noile generaţii plimbate în cărucior printre gondole. Ca şi hiper–
magazin, care pare a exista numai legat de numele unei reţele
internaţionale implantate în ţara noastră: „Real deschide hiper–
magazin la Ploieşti...“ (Z. de Cluj 9 XII 09). După anul 2000, în
România magazinul a dispărut, totul este market: super-, hiper-,
maxi-, mini-, ba chiar şi minihiper-. „La scară mare, există super–
market-uri şi hipermarket-uri. La scară mai redusă, există mini–
market-uri“ (Dil. 540 / 03 p. 19). Magazinul care nu se poate
întinde, pe orizontală ori pe vertivală, atât cât şi-ar dori ţine totuşi,
fudul, să-şi păstreze prefixul nobiliar hiper-, chiar dacă este pre–
cedat de mini-: „Magazinul de la Unirea va fi un minihyper–

110
market“ (G. 12 III 07 p. 8). Minihipermarketul de la Unirea e
altceva, nu-i aşa?, decât un banal minimarket de cartier (fie el şi
nonstop) care nu vinde decât ţigări, chipsuri şi biscuiţi... Există, şi
pentru acesta din urmă, un nume pretenţios, care a alăturat un
prefix augmentativ şi unul diminutival: minisupermarket: „Aşa-i
cum zicea un amic de-a meu, patron de mini-supermarket-uri în tot
oraşul (dacă mă pot exprima aşa...)“ (softpedia.com 27 XII 09), dar
el pare a fi utilizat mai mult ironic.
Dacă în română s-ar fi generalizat superetă, detectat de noi
doar cu referire la universul francez („În general staţiunile au mici
superete cu strictul necesar“, forum.desprecopii.com 21 XII 09),
ridicolul formaţiilor minihipermarket şi minisupermarket ar fi fost
mai puţin evident. Şi la baza formării lui superette stă acelaşi
mecanism de diminuare, printr-un afix, a urieşismului obţinut prin
alt afix, doar că în engleză nu e vorba de două prefixe puse unul
lângă altul, ca în română, ci de alăturarea (rezultată în urma
suprimării cuvântului de bază) a unui prefix şi a unui sufix,
rezultatul fiind apariţia unui cuvânt nou, cu sens distinct. Caz unic,
după ştiinţa noastră.
În româna actuală, supermarket pare a se fi specializat
pentru a desemna magazinul preponderent alimentar, iar hiper–
market magazinul universal, diferenţele de suprafaţă dintre cele
două nefiind pertinente.

111
 Şoarece de mall

Dintre toate limbile romanice, româna pare a fi singura care

a renunţat de bună voie la sintagma centru comercial (fr. centre
commercial, it. centro commerciale, sp., port. centro comercial),
pentru a adopta fără rezerve anglicismul mall (shopping mall).
„Vinovat“ pentru introducerea cuvântului în limba noastră s-ar
părea că este fostul „circ al foamei“ din Vitan, preluat de o firmă
străină şi transformat rapid într-un punct de atracţie pentru
bucureşteanul mult doritor de lustru occidental. „Împrejurul recen–
tului mall bucureştean, duminica n-ai unde parca maşina“, constata
mirat primul număr din anul 2000 al revistei „22“.
Sensul actual al lui mall în engleză, de “galerie comercială”,
este relativ recent, prima atestare datând din 1963 (ca şi
supermarketurile şi hipermarketurile, şi mall-urile sunt legate de
explozia suburbiilor americane de după război). Şi tot pe atunci
trebuie căutat începutul străzilor pietonale (pedestrian mall), cu
magazine pe o parte şi pe cealaltă, din centrul unor mari oraşe. Ca
substantiv comun, mall desemnase până atunci un loc de plimbare
mărginit de copaci, o esplanadă (prima atestare cu acest sens este
din 1737). Ca substantiv propriu, The Mall este numele celebrei
artere londoneze dintre Palatul Buckingham şi Trafalgar Square.
Înainte de a fi amenajat (la cumpăna dintre veacurile XIX şi XX)
ca bulevard pe care se desfăşoară marile ceremonii ale Regatului,
Pall Mall era o alee în St. James’ Park, astfel botezată pentru că
până spre sfârşitul secolului al XVII-lea găzduia partide de pall-
mall, un strămoş al crichetului, golfului şi biliardului din zilele
noastre. Jocul consta în parcurgerea unui traseu introducând o bilă
de lemn, lovită cu un ciocan, prin semicercuri de pai împletit
înfipte în pământ. Jocul venea din Franţa, unde se numea paille-
maille sau palemail (maille fiind strămoşul crosei, iar paille arcul
de pai pe sub care trebuia trecută bila). Franţa îl importase, la

112
rândul ei, din Italia (pallamaglio), unde pare a fi fost inventat prin
secolul al XIV-lea. Carol II Stuart al Angliei (1630-1685) şi
Ludovic XIV al Franţei (1638-1715) au fost cei mai pasionaţi
jucători de pall-mall din istorie. (În paranteză fie spus, celebra
marcă omonimă de ţigarete americane şi-a luat la creare, în 1899,
gloriosul nume pentru a sublinia calitatea „regală“ a produselor; la
scurtă vreme după lansare se propunea chiar o nouă lungime a
ţigaretei, de 8,5 cm în loc de 7 cm, cât era până atunci, king size
devenind un standard. Şi ca să nu existe dubii că Pall Mall –
pronunţat [pel mel] în primele reclame radiodifuzate – este un
produs aristocratic, pe pachete tronează chiar un blazon cu doi lei
regali care apără deviza fumătorilor din toată lumea înscrisă pe un
scut: Ad astra per aspera – în traducere foarte liberă: „Fumând cu
sârg, mai repede spre cer.”)
Americanii deosebesc mall-ul (shopping mall) de centrul co–
mercial (shopping centre): chiar dacă şi unul şi celălalt presupun
mari suprafeţe dedicate magazinelor înşirate unul lângă altul,
printre care circulă vizitatorii-cumpărători după ce şi-au lăsat în
parcare automobilul, mall-ul se întinde de obicei pe mai multe etaje
într-o singură clădire, pe când centrul comercial este compus din
mai multe construcţii reunite într-un ansamblu. Şi mall-ul şi centrul
comercial au, pe lângă buticuri, spaţii în care se poate mânca sau
unde se poate petrece timpul liber („Vom inaugura la magazinul
Unirea două lifturi panoramice care facilitează accesul clienţilor
spre zona de food-court şi fun-land“, G., suplim. Proprietatea, 27 X
08 p. VII).
În ultima vreme, asistăm la o specializare a mall-urilor
bucureştene: apar veritabile case ale modei („Complexul [din
Băneasa] este un «mall de fashion» care va reuni sub acelaşi
acoperiş zeci de branduri nou-intrate în România“, J.naţ. 18 III 08
p. 27) sau sunt adunate la un loc magazinele proprii ale producă–
torilor, odinioară numite „de fabrică“ („Primul mall outlet din
România şi-a deschis porţile astăzi, la ora 10.00“, Ad. 5 XII 08).
Şoarecele de mall este atât de recent, încât nu numai că nu îl
consemnează nici un dicţionar tipărit, dar nu o face nici dictionar–
urban.ro, semn sigur că a îmbrăcat doar de foarte curând haina
românească şi că nu s-a impus încă. Engl. mall rat, pe care îl

113
traduce, are prima atestare în 1986 şi a fost format, parodic,
înlocuind biblioteca cu mall-ul în sintagma library rat, traducere
literală a fr. rat de bibliothèque (care, altfel, este în engleză
bookworm, cărţile scrise în limba lui Shakespeare fiind roase de
molii, iar cele în limba lui Molière fiind mâncate de şoareci).
Şoarecele de mall este un tânăr care îşi trece timpul în mall, cu
prietenii. E de mirare că sintagma nu a prins printre tinerii noştri,
care au un acut simţ al ironiei. Pe net, singurul citat românesc
obţinut după o gugăleală (google search) este din 2007: „O
fotografie clară a fiţelor de care poate da dovadă până şi un şoarece
de mol“ (subiectiv.ro 9 III 07). Mall rat, în schimb, apare pe un
blog şi pe un forum în 2009, indiciu clar că şoarecele de mall nu
este o creaţie paralelă autohtonă, ci un calc după engleza americană.
„Am un turn de cărţi şi n-apuc să le citesc la timp, aşa că dacă tot îs
mall rat, măcar să fac ceva cu cap“ (badpitzi.eu 10 VII 09) este
decizia înţeleaptă şi curajoasă a unui tânăr dâmboviţean de a fi
concomitent şi şoarece de bibliotecă, şi de mall, devorând cărţile în
pauza de prânz petrecută, prin forţa vecinătăţii geografice, în
centrul comercial Unirea.

114
 Minunata lume a shop-ului

Englezescul shop are origini germanice neîndoielnice.

Întrebarea pe care şi-o pun etimologiştii şi istoricii limbii engleze
este dacă s-a dezvoltat intern (continuând un paleogermanic, de
altfel neatestat, *skoppan) sau este de fapt un împrumut al englezei
medii (prima atestare datează de pe la 1300) din vechiul francez
eschoppe (actualul échoppe “baracă, construcţie din scânduri cu
acoperişul într-o apă lipită de zidul unei clădiri”), ori împrumutat
din vechiul olandez schoppe. Sau şi una, şi alta? Pe de altă parte,
nu este exclusă o influenţă a englezului shop în apariţia francezului
échoppe. Oricum, este clar că în franceză échoppe a rămas stingher,
fără o familie de cuvinte în jurul lui, pe când engleza l-a cultivat
asiduu pe shop, îmbogăţindu-l cu noi sensuri şi formând cu el noi
construcţii.
În engleza actuală, substantivul shop are două sensuri
principale: 1. mic magazin; 2. atelier, iar sub verbul to shop sunt
înregistrate tot două sensuri de bază: 1. a bate magazinele 2. a
căuta un chilipir. Sensurile sunt relevante şi pentru explozia recentă
a lui shop în limba română.
Să remarcăm de la bun început că, în pofida prezenţei de
circa o jumătate de secol în limba română, shop este un anglicism,
un împrumut doar parţial asimilat (grafia continuă să fie cea din
engleză, dar în pluralul shopuri desinenţa este a substantivelor
neutre româneşti). Agentul anglo-american al consumismului,
shop-ul, s-a infiltrat în română profitând de timida deschidere,
iniţiată spre sfârşitul anilor ’60, a comunismului ceauşist spre
Occident şi occidentali (turişti, parteneri de afaceri ai statului,
studenţi străini). Pentru mâna de supuşi ai altor state trecători prin
ţara noastră, au fost create magazine speciale (nu prea numeroase,
ca să poată fi ţinute sub permanentă observaţie), buticuri cu circuit
închis de unde, „pe valută“ (dolari sau, mai rar, mărci vest-ger–

115
mane) se puteau achiziţiona mărfuri de lux precum ţigări, cafea,
cosmetice şi alte asemenea, pe atunci, produse de lux.
Dacă străinului rătăcit prin România „ICS Comaliment“ sau
„ICL Tutunul“ nu-i spuneau nimic, discreta inscripţie Shop atâr–
nată pe o uşă de la parterul vreunui hotel central sau din aeroport
era suficient de transparentă ca să ştie că de acolo poate cumpăra
lucruri pe care nu le găsea nici la alimentara, nici în tutungerii.
Shop era aşadar, pentru români, magazinul din care se cumpăra în
valută: „Hotel «Continental» din Calea Victoriei [...] cu restaurant,
grădină, snackbar şi shop“ (I.B. 18 V 74 p. 6). Abia apoi a devenit
minimagazinul specializat în desfacerea anumitor produse. „Orga–
nul central de presă“ al Partidului Comunist, „Scânteia“, relata în
iunie 1983 despre un spărgător de locuinţe: „De la un medic din
Deva a plecat cu o minicolecţie de cojoace, o jumătate de duzină,
putea deschide cu ele un mic shop“. În stilul vremii, ziaristul dădea
de înţeles mai mult decât spunea: cojoacele de blană întoarsă
(Alain Delon-urile), râvnite de tot românul, se găseau „la li–
ber“ numai în shop, contra dolari, o jumătate de duzină de astfel de
obiecte vestimentare constituind o mică avere care ar fi putut
constitui capitalul de pornire a unui mic magazin – evident, dacă în
România acelor ani ar fi fost posibil aşa ceva.
În presa dinainte de 1990, atunci când se prezentau (în
majoritatea cazurilor, spre a fi înfierate) realităţi occidentale, era
preferată calchierea (traducerea) termenilor din engleza americană.
Astfel, în aceeaşi „Scânteia“, dar din 1977, avem prima, după
ştiinţa noastră, referire la sex-shop-uri („De pe urma sutelor de
milioane de reviste tipărite anual şi ale celorlalte «produse»
pornografice, desfăcute în «sex-magazine» cu autoservire şi
program nonstop [...] se realizează profituri fabuloase la adăpostul
libertăţii individuale“, Sc. 24 VII 77 p. 6. După 1990, sex-magazin
este exclusiv numele unor reviste „de specialitate“ sau, pe internet,
numele alternativ al unor magazine virtuale de produse erotice. În
1995, „Formula AS“ îşi intitula, parodic, un reportaj: „Cu bastonul
prin sex-shopurile din Bucureşti“.
Pet-shop-ul pare a fi un împrumut din categoria celor
necesare, pentru care limba română nu avea un nume: „Dintre
magazinele specializate, cea mai mare creştere a fost consemnată

116
pe zona de pet-shop (magazine pentru animale), numărul acestor
locaţii crescând de patru ori în ultimii patru ani“ (G. 18 X 06 p. 5).
În ultima vreme, weed-shop-urile (magazine în care se vând
amestecuri de ierburi cu efect psihotrop) par a fi deşteptat vigilenţa
autorităţilor: „Weed shop-urile din Iaşi, vânate de comisarii
OPC“ (Fin. 29 VI 09). Până la cafenelele olandeze (coffee shops),
din care se poate cumpăra iarbă (dar nu şi tutun!), să sperăm că mai
este cale lungă („[G]uvernul olandez a limitat la 5 grame cantitatea
de haşiş care se poate cumpăra în acele înşelător numite «coffee
shops»“, R.l. 1 X 09 p. 6).
Dacă un workshop este un atelier, un grup de discuţii a cărui
apariţie, în limbajul teatral, a fost consemnată de presa culturală
dinainte de 1989 („Seminare şi mese rotunde (organizatorii le-au
numit workshop-uri)“, R.lit. 5 IV 79 p. 24), funshop-ul este o
invenţie recentă, pare-se autohtonă (fals anglicism), menită a-i
amăgi pe participanţi că nu învăţă, ci se distrează: „Life After
Work organizează funshop-uri de creativitate (în opoziţie cu ideea
de «workshop»)“, Z.f. 18 XII 09).
Alt fals anglicism creat în română imediat după 1990 este
jobshop: „[O] manifestare unicat în ţara noastră, primul jobshop,
care în limbaj românesc ar însemna un «târg» al forţei de mun–
că“ (R.l. 14 VI 93 p. 9). Rod al „progresului“ şi al „libertăţii“,
ştergând discriminarea om-animal, târgul anual de vite de muncă
poartă numele aseptic şi cu iz globalizant de jobshop.
Sweatshop-ul este atelierul sordid în care se munceşte pe
brânci pentru un salariu de mizerie, ca la începuturile capita–
lismului („Viitorul muncitorului industrial din ţările dezvoltate
părea subminat de lucrătorii din sweatshop-urile asiatice“, Z.f. 11
II 03).
Shopaholic (sau shopalcoolic) este individul care a căpătat
adicţie la cumpărături – idealul societăţii de consum. Dacă e de
fapt un workaholic, adică dependent de muncă, fără vreme de
pierdut în expediţii de shopping, se lasă cuprins de febra
achiziţiilor numai în răstimpurile rostuite: „[S]unt shopalcoolic, dar
nu tot timpul, ci numai în perioada sărbătorilor“ (G. 16 XII 08 p.
10). Este, în lumea contemporană secularizată, o variantă a
înfrânării...

117
 Trage storul de la store

În inventarul numelor noi (care adesea nu corespund şi unor

tipuri noi) de aşezăminte comerciale, ceea ce nu a fost (în engleză)
ori nu este (în română) market ori shop a fost sau este store,
sinonimul preferat de americani pentru a desemna locul de unde îţi
faci cumpărăturile.
Store (la început doar verb, apoi şi substantiv) îşi are, ca
multe cuvinte englezeşti, originea în franceza veche (estorer “a
ridica, a înălţa”, moştenit din lat. instaurare). Pe la 1300, store
însemna “provizii, lucruri cu care te aprovizionezi”, sensul de
“prăvălie, loc unde se ţin lucrurile spre a fi vândute” născându-se
în engleza din America pe la 1720. În zilele noastre, în engleza
insulară store se aplică magazinelor mari, în timp ce pentru
americani store este numele generic al magazinului, fie el mare sau
mic.
În româna de după 1990 (înainte nu avem ştiinţă să fi fost
folosit decât ocazional şi doar cu referire la Lumea Nouă), care a
trebuit să consemneze naşterea obiceiurilor şi instituţiilor consu–
miste, store a pătruns şi când era, şi când nu era cazul. Avem
societăţi comerciale care şi-au ataşat un store la nume ca să pară,
probabil, afaceri occidentale serioase, şi nu dughene sau buticuri
dâmboviţene: „Fiecare client al Ferrari Store a cheltuit în decem–
brie în medie 85 de euro“ (Z.f. 7 I 10); „Harley-Davidson Store,
care comercializează îmbrăcăminte şi accesorii moto“ (Z.f. 18 XII
09); „Pentru anul 2010 conducerea Cocor are ca obiective să
crească vânzările prin lansarea Cocor Luxury Store...“ (Z.f. 27 I
10). Culmea penibilului este însă atinsă de Orange (firmă, la urma
urmei, franţuzească!), care instituie o inutilă distincţie între store şi
shop: „Pe lângă magazinele în franciză (Orange Store), Orange are
şi propria reţea de magazine (Orange Shop)...“ (Z.f. 9 II 10).

118
 Anchor store, magazinul-nadă, vedeta care atrage grosul
clientelei spre un centru comercial, stâlpul de care se sprijină restul
prăvălioarelor din complex, a fost tradus în română prin magazin-
ancoră sau, mai simplu, ancoră: „Centrul comercial din Varna va
avea ca magazin ancoră un supermarket Piccadilly şi un cinema
multiplex Arena cu 1.300 de locuri“ (bloombiz.ro 25 IX 07);
„[A]tragerea de retaileri internaţionali, cărora li s-au oferit condiţii
speciale – pentru ancore, iar în unele cazuri chiar şi contribuţii la
cheltuielile de amenajare“ (Fin. 7 XI 09).
Big-box store, construcţia paralelipipedică fără geamuri, fără
etaj, fără fundaţie, fără stil, aşezată pe o placă de beton de mari
dimensiuni (mii sau, în Statele Unite, zeci de mii de metri pătraţi),
găzduieşte un mare magazin. Spre deosebire de sinonimele sale
megastore sau superstore, termenul pune accentul pe aspectul
exterior: „Analizăm la Iaşi posibilitatea de a pune cât mai multe
big box-uri (clădiri cubice specifice hipermarketurilor sau
magazinelor de bricolaj n.r.)...“ (Z.f. 21 V 09). Comerţul desfăşurat
în asemenea cuburi impersonale, gândite exclusiv pentru a asigura
eficienţa, a ajuns chiar să fie numit „comerţ de tip big-box“.
Megastore şi superstore pun accentul pe dimensiuni, nu pe
formă. Dacă megastore pare a fi legat, în română, doar de firma
Altex, care îşi numeşte astfel magazinele de mare suprafaţă („Un
nou megastore în Capitală. Compania Altex a inaugurat al treilea
magazin Megastore din Bucureşti“, Gard. 25 V 05), superstore
apare legat de numele a două companii, Gima („Succesul înre–
gistrat de Gima la Bucureşti Mall i-a determinat pe managerii
companiei să deschidă un al doilea superstore în Prisma Town“,
Cap. 29 VI 00) şi Proges („Proges [...] a deschis un nou superstore
în Buzău“, Curierul naţ. 2 IX 09). Vor reuşi megastore şi
superstore să se generalizeze? În ce ne priveşte, nu le dorim succes.
Discount store sau discounter, magazinul care vinde cu
preţuri mai mici decât magazinele obişnuite, apare în româneşte
sub forma sintagmei magazin de tip discount („[I]nvestiţii majore
în dezvoltarea unor reţele de magazine de tip discount, în care să
primeze raportul calitate-preţ“, Săpt. fin. 15 VII 05) sau a
substantivului neutru discounter („Cei mai ieftini retaileri alimen–
tari de pe piaţă, discounterele, au câştigat teren anul trecut în faţa

119
supermarketurilor, din cauza scăderii puterii de cumpărare a
românilor“, Z.f. 28 I 10). Bucureştiul are, de aproape un deceniu, şi
un hard-discounter, deschis înaintea unor discountere obişnuite:
„La patru luni de la deschiderea primului magazin de tip hard-
discounter în Romania, XXL Mega Discount, numărul vizitatorilor
a ajuns să fie de 18.000 pe zi, din care o treime sunt şi cumpă–
rători...“ (Z.f. 24 VIII 01).
Despre convenient/convenience store să lăsăm să dea expli–
caţii şi să propună traduceri citatele din presă: „Este vorba de
sistemul aşa-numit convenient-store, adică un lanţ de magazine de
cartier (un fel de «magazinul de la colţul blocului»), unde este de
regulă trafic intens de populaţie şi în care se pot cumpăra ţigări,
produse de patiserie, bilete de loterie, cafea, hot-dog şi presă“ (Săpt.
fin. 26 VI 09); „Conceptul de convenience store modern (magazin
de proximitate – n. red.) există acum doar în benzinării. În 2015 mă
aştept să văd pe piaţa locală peste 1.000 de magazine de acest tip şi
mai mulţi jucători mari, de talie internaţională“ (Z.f. 13 I 10). Aşa
ne trebuie!
Corner store este magazinul de cartier, magazinul de la
colţul străzii, dar folosirea sintagmei englezeşti îl propulsează în
sfera comerţului planetar: „Am deschis deasemenea zece magazine
format «corner store»…“ (Z.f. 29 X 09).
Drugstore este o farmacie şi ceva în plus: „Farmaciile de tip
drugstore comercializează, pe lângă medicamente […], o gamă de
produse asociate, cum ar fi cosmeticele, produsele de înfrumu–
seţare, produse de nutriţie, pentru îngrijirea copilului“ (Z.f. 31 X
05).
Department store este numele nou, american, pentru ceva ce
aveam deja: „Definiţia de «department store» (grand magasin – în
limba franceză; «mare magazin» – în limba română) diferă adesea
de la o ţară la alta“ (ronduldesibiu.ro 11 X 09).
La fel şi general store, magazinul universal de la sate sau
din oraşele mici: „Chioşcul, spaţiu de recreere sau prăvălie «gene–
ral store»?“ (J.naţ. 21 VIII 08).
La fel şi factory store, magazinul care vinde la preţ de
fabrică: „Începând din anul 2006, compania clujeană desfăşoară
activităţi de comercializare a produselor proprii şi în Romania, prin

120
intermediul magazinului Factory Store, deschis în Cluj-
Napoca...“ (Z. fin. 11 V 09).
Dar culmea sclifoselii anglicizante este atinsă de cei care îşi
scriu cu mândrie în cartea de vizită funcţia de store manager,
sinonimul emfatic-internaţionalizant pentru şeful de magazin:
„Raluca E., store manager...“ (Z.f. 22 XI 09).
Una dintre invenţiile recente în materie de comerţ este
magazinul adaptat pentru un anumit stil de viaţă şi tip de cumpă–
rător: magazinul concept, concept store, apărut la noi în ultima
parte a anului 2009: „Unui astfel de public se adresează concept-
store-urile. Unui public care are nevoie de individualiza–
re...“ (hotcity.ro 13 I 10); „Concept store […] nu este nici magazin
specializat, nici boutique de marcă, nici showroom. Este câte ceva
din toate, un loc de cumpărături şi destindere în acelaşi timp [...] Se
doreşte a fi un spaţiu sofisticat, rafinat, care reuneşte branduri de
înaltă clasă“ (R.l. 28 II 08).
În loc de concluzie, să ascultăm uimirea unui canadian de
origine română: „Mă întreb de ce bucureştenii cumpără flori de la
«Gherghina Flowers», merg în week-end la «mall», cumpără cafea
de la «General Store» şi se mută în cartierul de blocuri «Amita
Gardens»“ (AS 840 / 08).

121
 Secular de-un secol şi ceva...

Adjectivul secular poate fi întâlnit şi folosit în română cu

două înţelesuri:
1. “care durează sau are o vechime de o sută de ani,
centenar” (şi, prin extensie, “foarte vechi, străvechi”);
2. “care nu ţine de biserică, laic, mirean, lumesc”.
Dicţionarele româneşti de limbă (diferite de cele de tip
enciclopedic sau de cele dedicate terminologiilor de specialitate)
consemnează, toate, primul sens al lui secular. În ediţiile din 1975
şi 1984 ale DEX-ului, sensul al doilea nu apare, el făcându-şi
intrarea abia în Suplimentul din 1988, fără a i se indica însă etimo–
logia. Nici Dicţionarul de neologisme, în multiplele lui ediţii, nu
consemnează sensul al doilea – o face doar Marele dicţionar de
neologisme din anul 2000, indicând greşit, ca unic etimon, pentru
ambele sensuri, fr. séculaire şi lat. saecularis. O triplă trimitere
etimologică, la fr. séculaire, la fr. séculier şi la lat. saecularis face
Noul dicţionar explicativ al limbii române, din anul 2002, dar... nu
consemnează decât primul sens. Un singur sens şi o singură etimo–
logie, un singur sens şi două etimologii, două sensuri şi o singură
etimologie – toate variantele greşite se oglindesc, până la ediţia din
2009 a DEX, în dicţionarele noastre sub cuvântul-titlu secular.
Date fiind sensurile actuale distincte (chiar dacă la originea
îndepărtată, în latina ecleziastică, filiaţia dintre ele era transparentă)
şi date fiind etimoanele directe (franceze) şi ele diferite (sensul 1
din lat. saecularis şi fr. séculaire, iar sensul 2 din lat. saecularis şi
fr. séculier), ar fi mai potrivit să vorbim despre două cuvinte
secular, despre două omonime (aceeaşi formă, dar sensuri şi pro–
venienţe diferite), în loc de un singur cuvânt cu două sensuri, aşa
cum fac (cele care o fac) dicţionarele româneşti.
La Tertulian (sec. II), saeculum căpătase deja sensul de
“veac, viaţă lumească”, iar la Sfântul Ieronim (sec. IV) întâlnim şi

122
adjectivul saecularis “propriu lumii, profan, secular”, ambele
cuvinte fiind perpetuate de latina ecleziastică şi alunecând de
acolo în limbile vernaculare. În franceză, séculier “lumesc” are
prima atestare în secolul al XII-lea, pe când séculaire “centenar”
apare abia la Rabelais, în secolul al XVI-lea, cu referire la jocurile
seculare (context oricum ambiguu, pentru că ludi saeculares ale
Romei antice erau sărbători păgâne).
Şi spaniola are, pornind de la lat. saecularis, un dublet
etimologic: sp. seglar “lumesc”, mai vechi, şi secular “centenar”,
mai nou. În italiană, în schimb, secolare acoperă ambele înţelesuri
(este polisemantic).
Engleza l-a împrumutat pe secular din franceza veche
(sfârşitul sec. al XIV-lea), l-a folosit cu ambele sensuri ale lat.
saecularis şi, la mijlocul veacului al XIX-lea, prin pana agitato–
rului agnostic (cum se considera el însuşi) George Holyoake
(1817-1906) i-a îmbogăţit familia cu termenul secularism, doctrină
care, fără a se declara antireligioasă, proclama dreptul omenesc la
bunăstare în viaţa aceasta, refuzând orice trimitere la credinţă sau
la viaţa de apoi. Pe scurt, despărţirea bisericii de stat, laicizarea
vieţii sociale. („Unele state au biserici naţionale (sau de stat), ca
Anglia, altele îşi reglementează raporturile cu Biserica Catolică
prin negocieri şi înţelegeri de pe poziţii de egalitate (concordate),
ca Italia şi Germania, [...] altele, ca Franţa, practică un secularism
agresiv (laïcité) în domeniul public“, I. în dial. II 07 p. 18.) De aici
până la despărţirea omului de credinţă nu mai era decât un pas.
Agenţii şi adepţii necondiţionaţi ai secularismului sunt secu–
lariştii, iar cei încă nedeplin convinşi sau lucrând pe ascuns sunt
secularizanţi: „Patriarhul României a explicat noilor duhovnici că
întotdeauna duhovnicul trebuie să găsească calea înţeleaptă, de
mijloc, ca un medic bun al sufletelor, şi să evite extremele, atât
indiferentismul secularist şi secularizant, iar pe de altă parte trebuie
evitată un fel de teologie teroristă de înfricoşare“ (Monit. de
Suceava 13 XI 09).
Despre „Legea secularizării averilor mănăstireşti“ a lui
Cuza-Kogălniceanu (1863), al cărei rezultat a fost crearea
Domeniilor Statului, a auzit toată lumea, chiar dacă puţini îi cunosc
motivele, reale sau declarate. Dincolo de naţionalizarea operată de

123
Cuza-Kogălniceanu, secularizarea desemnează un proces mai larg,
de debarasare a statului, a sferei politice şi a celei civile de ceea ce
modernitatea simte a fi un lest: religia şi biserica. Iar rezultatul
acestui proces este starea de secularitate: „Cooptarea politică a
unei mari ţări musulmane în comunitatea democraţiilor occidentale
ar putea încuraja modernizarea şi menţinerea secularităţii statale în
alte ţări islamice“ („22“ 2 VIII 05).
Să fie, oare, secularitatea o stare de graţie la care ajung doar
societăţile de tip occidental? „Studiile şi sondajele arată că, deja în
anul 2001, în regiuni precum Daghestanul, existau majorităţi ce
respingeau secularismul, sate întregi ce interziseseră muzica,
petrecerile, radioul şi TV-ul...“ („22“ 26 X 05).

124
 Libertar sau libertarian?

În româna actuală, familia etimologică a adjectivului liber,

relativ numeroasă şi exclusiv cultă (nici un membru al ei nu este
moştenit), este un amalgam de termeni proveniţi din latină (eli–
bera), latină şi franceză (liber, libertate, libertin, liberal), franceză
(libertar, libertinaj, liberalism, liberaliza), italiană (libero), engle–
za americană (libertarian, libertarianism) sau formaţi în română,
prin sufixare (eliberare, eliberator, libertinism).
În cele ce urmează, ne vom opri asupra ultimilor veniţi, încă
neînregistraţi de toate dicţionarele de limbă: libertar (care apare în
Dicţionarul de neologisme şi în Marele dicţionar de neologisme,
dar nu şi în ediţiile succesive ale DEX-ului), libertarian şi liberta–
rianism (neînregistrate încă în dicţionare). Nici termenul sportiv
libero nu figurează în ediţiile DEX-ului, dar cuvântul nu este deloc
nou. Nu ştim când va fi apărut în limba noastră, dar în franceză
prima atestare este din 1913 şi nu avem (datorită influenţei galice
masive din epocă) motive să credem că va fi întârziat prea mult pe
drumul dintre Paris şi Bucureşti. Absenţa din DEX este, evident, o
regretabilă scăpare perpetuată, din ediţie în ediţie, până la ultima,
cea din 2009.
În franceză, libertaire desemnează tendinţa spre libertatea
individuală absolută (sinonimă, la limită, cu anarhismul). Ca
substantiv, apare la Proudhon în 1858, iar ca adjectiv, la Zola, în
1901. Din 1894 este prima atestare în domeniul economic, cu
aplicare la ideile liberale sau liber-schimbiste. În sfârşit, din 1972
este prima folosire a termenului în ştiinţele educaţiei, vizând
abolirea autorităţii dascălului şi a disciplinei impuse de acesta,
pentru ca elevul-copil, în deplină libertate de exprimare şi
comportament, să se formeze într-un mediu nealienant. (No
comment!) Care dintre aceste sensuri a trecut în română? Avem
adejectivul referitor la libertatea absolută („Faceţi parte din

125
generaţia care îmbină cinismul nihilist cu utopia anarhismului
libertar...“, voxpublica.realitatea.net 30 I 10). Substantivizat, el îi
denumeşte pe anarhiştii români despre a căror existenţă am aflat cu
ocazia summitului NATO de la Bucureşti, din primăvara anului
2008: „Cartierul general al «libertarilor» pare a se fi stabilit în
clubul «Pirat», aflat în apropierea Pieţei Matache din Capitală.
Locul în care se află barul este semnalizat încă din Calea Griviţei
printr-un fel de graffiti cu însemne anarhiste“ (lupta-ns.blog–
spot.com 23 III 08). Şcoli libertare, slavă Domnului!, încă nu avem.
Avem însă un sens nou, rezultat prin domolirea propensiunii
anarhiste. Într-un citat precum: „Neînţelegând rostul unui refe–
rendum [...] populaţia aceasta – nu mult alta decât cea din vechiul
regim – este obligată, încă o dată, la exerciţiul libertar“ (Z. de Iaşi
15 V 07), vizat este votul liber, libertar însemnând aici “liberal,
care favorizează libertatea”. Sensul este mult mai vechi decât am fi
bănuit: în anii ’30, Mihail Sebastian vorbea despre extincţia
spiritului european, adică „spiritul democrat, industrial şi liber–
tar“ (citat de Marta Petreu în R.lit. 12 / 08). Cu atât mai ciudată
este absenţa lui libertar din DEX (să fi fost eliminat, în prima
ediţie, din pudibonderie ideologică, iar absenţa să se fi prelungit
după 1990 din inerţie...?).
Libertarianismul, doctrină politico-economică pe al cărei
altar oficiază câţiva (încă) tineri români şcoliţi după 1990 în
Occident, încercând să convingă vreun partid românesc să facă din
ea o ideologie, ne vine, ca şi restului lumii de altfel, din Statele
Unite. În engleză, libertarian (format din liberty, după modelul lui
unitarian) are două înţelesuri: 1. “adept al doctrinei liberului
arbitru, opusă determinismului” (atestat în 1789) şi 2. “adept al
maximizării drepturilor individuale şi minimizării puterilor statu–
lui” (sens care datează din 1878). Partidul Libertarian s-a născut în
Colorado, în 1971. La noi însă „’89 a deschis piaţa ideilor. Însă
abia după 2000 cred că putem vorbi de o difuzie puternică a ideilor
libertariene şi clasic liberale“ („22“, suplim. Libertarienii, 20 X 06).
Asta, în timp ce, prin alte curţi, „Gordon Brown dă cu capitalismul
libertarian de pământ: Progresismul va învinge, era laissez faire a
luat sfârşit“ (Z.f. 18 III 09).

126
 Tare ne temem că pro-libertarienii noştri se sacrifică pentru
o cauză pierdută: fata pentru care merg în peţit va rămâne nemă–
ritată. Cum să convingi un partid să adopte o doctrină adusă la
„vedere“ în frumuseţea ei feciorelnică şi lăudându-i zestrea („La
nivel normativ, libertarianismul înseamnă o reîntoarcere la origi–
nile liberalismului clasic, iar la nivel explicativ şi acţional, o reac–
tualizare a acestora astfel încât ele să răspundă adecvat şi credibil
provocărilor ridicate, între timp, de epoca modernă. [...] Liberta–
rianismul aduce suflul de înnoire ideologică în care liberalii se pot
regăsi pe de-a întregul satisfăcuţi“, „22“, suplim. Libertarienii, 20
X 06), iar când s-a mai dezgheţat atmosfera şi s-au mai dezlegat
limbile, pe la păhărelul de vişinată, să te ia gura pe dinainte:
„Libertarianismul este expresia unei filosofii radicale a libertăţii
individuale. Ţelul ultim este abolirea statului, adică o ordine socia–
lă bazată esenţialmente pe interacţii voluntare. Ţelul intermediar
este instituirea statului minimal“, „22“ 20 X 06)? Ptiu, drace!
Ăsta-i anarhism în travesti!

127
 Festivalul sau drumul de la religios la comercial

Dicţionarele româneşti de limbă definesc festivalul ca o

manifestare artistică desfăşurată periodic, într-un cadru sărbătoresc,
şi îi indică drept etimon fr. festival. (Dicţionarul de neologisme,
ediţia din 1986, avansează, eronat, pe lângă franceză, şi engl. şi it.
festival. În italiană însă festivalul e festivale, iar sursa engleză,
după cum vom vedea, ar putea fi invocată, însă numai după 1990 şi,
în orice caz, cu un sens lărgit, care ar fi trebuit consemnat.)
Pentru franceză, festival e un cuvânt bumerang (dat cu
împrumut altei limbi şi luat de acolo înapoi, îmbogăţit). Derivat din
latinescul festivus “sărbătoresc, vesel” (din familia lui festum “zi de
sărbătoare”), vechiul francez a intrat în engleză, unde a fost folosit
mai întâi ca adjectiv şi, de pe la 1600, ca substantiv, cu sensul de
“sărbătoare”. Pe vremea aceea sacrul nu fusese profanat şi sărbă–
torile erau, evident, religioase, marcând un calendar mai armonios
legat de mersul anotimpurilor şi de ciclurile naturii. După ce s-au
modernizat (bulucindu-se în oraşe şi începând să trăiască în ritmul
monoton al industriei), oamenii au mimat o vreme viaţa conformă
marilor cicluri, ţinând vechile sărbători, tot mai golite însă de
conţinut în deşertul fabricii şi al cetăţii industriale. Şi atunci a
trebuit să se inventeze noi sărbători, care nu aveau în comun cu
cele vechi decât ciclicitatea, festivismul şi năzuinţa de desprindere
din contingent. Aşa s-au născut festivalurile, sărbătoririle artistice
sau culturale – muzicale, teatrale ori, ceva mai înspre noi şi cu o
irepresibilă putere de iradiere, cinematografice. Acesta este
momentul în care engl. festival s-a întors în franceză (şi din
franceză a intrat în română, cu sensurile consemnate în dicţionarele
noastre). Festivalurile au continuat să „evolueze“, pierzându-şi
încet-încet şi caracterul ceremonial şi limitându-se doar la a fi
manifestări periodice, motive de bucurie şi distracţie sau, şi mai rău,
în vremea consumismului, simple prilejuri sau pretexte pentru a

128
cumpăra. Acesta este cuvântul primit, cu braţele deschise, de limba
română după 1990. Festivalul despre care citim în presa de azi este
un târg şi nimic mai mult – sau, în cel mai bun caz, unul dublat de
un concurs cu premii gândite pentru a asigura o mai bună vânzare.
„Poftiţi, intraţi, / intraţi şi cumpăraţi, / avem di tăti“ este
imnul constelaţiei de festivaluri închipuite de minţi locale, dar
stipendiate (sau năzuind a fi stipendiate) cu bani de la bugetul
central. Aşadar, avem:
festival de gaming la... Palatul Copiilor, micuţilor
pregătindu-li-se cu atenţie dependenţa de jocuri (9am.ro 18
II 10)
festival de modă la Iaşi, pe numele său oficial „Romanian
Fashion Week“ (semnalat de olteni în Gaz. de Sud, 22 X
01)
festival de pomana porcului în Covasna (baniinostri.ro 16 II
10)
festival de publicitate la Sala Palatului din Bucureşti (Z.f. 18
V 01)
festival de tuning cu „maşini de peste 3,5 mil. euro“ (Cap. 20
X 08)
festival de turism la... Ujgorod, în Ucraina, dar cu prezenţa
judeţului Satu Mare (eziare.com 15 IX 09)
festival de ţigări de foi în Cuba, la care poporul român asistă
prin fumătorii lui milionari (Cap. 21 XI 09)
festivalul berii, „printre miasme de mici şi floricele“ (Gaz. de
Sud. 27 X 01)
festivalul brânzei şi pastramei la care asistă (sau nu mai
poate asista) Preşedintele (ziare.com 27 IX 09)
festivalul cartofului de la Miercurea-Ciuc, cu tocăniţe şi
gulaşuri (J.naţ. 13 VIII 09)
festivalul cârnaţilor (ziare.com 20 I 10) sau chiar, rod al
înţeleptei branduiri, festivalul cârnaţilor de Pleşcoi
(ziare.com 1 X 07)
festivalul clătitelor, noul nume al Fasching-ului de pe vre–
mea când în Ardeal şi Banat mai aveam nemţi (banii–
nostri.ro 8 II 10)

129
 festivalul dulciurilor, dedicat cofetarilor şi patiserilor, gândit
sub forma unei expoziţii cu vânzare (Z. 29 XI 08)
festivalul florilor la Piteşti şi festivalul castanelor la Baia
Mare (G. 29 IX 09)
festivalul îndrăgostiţilor, de Valentine’s Day, concretizat în
oficializarea căsătoriilor pentru o zi (suntem asiguraţi:
simbolice, dar nu ştim dacă şi neconsumate – Gaz. de Sud
15 II 10)
festivalul îngheţatei, despre care organizatorii spun că a
plăcut vizitatorilor (Cap. 19 VIII 09)
festivalul mărţişorului în dulcele târg al Ieşilor (Z. de Iaşi 24
II 10)
festivalul merelor (evident, frumoase) de Voineşti (J.naţ. 9
XI 08)
festivalul peştelui de la Brăila, cu cea mai mare salată de icre
(Z. 14 XI 09)
festivalul sarmalelor de la Praid, cu politicieni pe post de
invitaţi-înfulecători de onoare (mediafax.ro 1 X 09)
festivalul shoppingului din Dubai, dar deschis şi românilor
cu dare de mână, care nu pot lăsa să le scape discounturile
considerabile aplicate brandurilor de lux (Cap. 14 I 09)
festivalul ştiinţei, cam anost, fiindcă nimeni nu vinde şi nu
cumpără, la care participă liceeni din Arad şi Cluj-Napoca
(stiintaazi.ro 7 XI 09)
festivalul ţuicii (ei, aşa da!) la Vălenii de Munte (Z.f. 16 XI
01)
festivalul usturoiului din judeţul Botoşani, cu produsul
antidraculos, se pare, importat din China (Z.f. 14 IV 03)
festivalul vinului la Timişoara, la Arad, la Iaşi, la Valea
Călugărească, la Aiud, la Târgu Mureş (aici, cuplat cu
festivalul artei meşteşugăreşti), la Mangalia...
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a
spus festivalită: „Fenomenul festivalitei, extins la noi în mai toate
domeniile artei [...] e unul alarmant, ce va avea drept urmare [...] o
pulverizare a culturii naţionale într-o sumă de... culturi
locale“ (Curierul naţ. 16 IX 04).

130
 Americanul, frate cu românul, ne-a împrumutat o reţetă
festivalieră de făcut (la ei) şi de tocat (la noi) bani. De la neamţul
care ştie să petreacă am luat Fest-ul, cel din pantagruelicul
OktoberFest muenchenez. Numai că ceea ce la germani se leagă
fest, la noi se destramă şi, cârpăcit, devine altceva: „După ce au
anunţat anularea ediţiei de anul acesta a festivalului B’Estfest,
promoterul român confirmă înlocuirea sa cu un alt festival, Ciuc
Summer Fest 2010“ (Ev.z. 5 III 10). Avem, că tot se poartă
discriminarea pozitivă a minoritarilor, şi Gay Fest („Un festival
anual de gay pride care are loc în Bucureşti […] aduce în centrul
atenţiei publice cultura queer din toate zonele. În cadrul festului
din acest an s-au organizat expoziţii, concerte de cabaret cu trans–
sexuali şi alte petreceri“ – Cot. 8 VI 07 p. 15). Ar mai fi şi ceva
lesbi de invocat, dar parcă e, deja, prea mult...

131
 Obiectivismul randian

În anii ’80 ai secolului trecut, în plin război rece, Biblioteca

Congresului din Washington comanda o anchetă menită a stabili
cărţile care au marcat în mod hotărâtor gândirea cititorului ameri–
can. Prima, evident, a ieşit Biblia, dar locul al doilea era ocupat de
Atlas Shrugged (Răzvrătirea lui Atlas), un roman filozofic
(netradus în româneşte) de Ayn Rand. Între timp, ecartul dintre
cele două cărţi s-a mărit, clasamente de pe net păstrând, încă
nedisputat, pimul loc pentru Biblie şi coborând Răzvrătirea lui
Atlas pe locul al zecelea. Oricum, o prezenţă descumpănitoare în
elita cărţilor, care ar trebui să ne pună pe gânduri.
Ayn Rand este pseudonimul literar al Alisei Zinovievna
Rosenbaum (Sankt Petersburg, 1905 – New York 1982). Născută şi
crescută într-o familie de evrei nepracticanţi (tatăl, chimist, îşi
întreţinea familia din veniturile unei farmacii), Alisa a avut la
vârsta de nouă ani revelaţia viitoarei cariere: avea să fie o scriitoare
de succes. Naţionalizând farmacia paternă şi condamnând familia
la sărăcie, bolşevicii au făcut-o pe tânăra Alisa să priceapă că
dorita bunăstare şi înflorire personală nu puteau fi atinse decât în
America libertăţii, unde a şi ajuns în 1926. Avea 21 de ani, un
pseudonim literar creat cu grijă (după cum a explicat ea însăşi, Ayn
era prescurtarea prenumelui finlandez Ayna, iar Rand venea din
jocul cu literele cirilice ale numelui de familie citite de un ochi
alfabetizat latin – iar nu, cum s-a construit legenda, din marca
maşinii de scris Remington Rand la care îşi dactilografia textele),
iar ţara tuturor posibilităţilor i se întindea la picioare. Rămânea
doar să o cucerească... Şi a făcut-o, infiltrându-se pentru început în
redutele Hollywood şi Broadway. În 1943, când i-a apărut primul
roman de succes, The Fountainhead (Izvorul – şi acesta netradus în
româneşte), Ayn Rand avea clare în minte liniile unei noi filozofii,

132
obiectivismul, astfel numit pentru că termenul „existenţialism“, pe
care şi l-ar fi dorit, nu mai era disponibil – fusese adjudecat.
Numele obiectivismului vine de la constatarea realităţii
obiective – o realitate existentă în mod absolut. Eşafodajul
obiectivist randian se întemeiază pe câteva principii expuse clar şi
simplificator, aproape hollywoodian: deificarea raţionalismului,
proslăvirea individualismului şi preamărirea capitalismului de tip
laissez-faire. Ayn Rand respingea deopotrivă socialismul / nazis–
mul, altruismul şi credinţa, pe motiv că tot ceea ce este supraindi–
vidual îngrădeşte înflorirea personalităţii. Apăra ateismul, în care
vedea singura poziţie raţională în faţa unui Dumnezeu-concept,
respins pe motiv că ar fi raţional nedemonstrabil. Libertatea indi–
vidului este totală, inclusiv aceea de a greşi – de aici, aprobarea
consumului de droguri şi proclamarea dreptului la sinucidere sau la
pruncucidere, prin avort. Propaganda şi pornografia, în numele
aceleiaşi libertăţi individuale, nu ar trebui cenzurate. Atâta vreme
cât raţionează şi nu încalcă libertatea celorlalţi, individului îi este
permis orice – inclusiv să se substuituie dumnezeirii. Şi, de pe
această poziţie, să-şi proclame, argumentat, egoismul ateu. Indi–
vidul trebuie să existe pentru sine însuşi, să nu facă niciodată sacri–
ficii şi să nu permită ca alţii să se sacrifice pentru el.
Identificat de către unii critici cu o religie sau chiar cu un
cult, obiectivismul randian îşi datoreşte, probabil, o parte din ful–
minantul succes popular (la cinci decenii de la publicare, un sondaj
afirma, în 2007, că 8% dintre americani citiseră Răzvrătirea lui
Atlas) gândirii de tip dihotomic inoculate după al doilea război
mondial americanului de rând, căruia i s-a repetat neîntrerupt, chiar
dacă era sclavul benzii de montaj sau răcanul care se supunea
ordinelor în Vietnam, că trăieşte în partea cea bună a lumii, aceea a
libertăţii.
Menită mai mult a seduce decât a demonstra, teoria randiană
a obiectivismului şi-a atins scopul: a fost vândută cu succes.

133
 Traseism

Trecerea politicienilor dintr-un partid în altul nu este nici

specific românească, nici nouă şi nici, obligatoriu, dictată de
oportunism. Într-un exerciţiu teoretic, putem admite că un personaj
politic fără cusur (la fel de improbabil şi, la urma urmelor, la fel de
caraghios în mocirla reală ca şi „zânaticul“ aducător de credite,
burtos şi cu tutu peste costum pe care ni-l propun spoturile publi–
citare ale unei bănci) nu se mai regăseşte în doctrina formaţiunii
care l-a propulsat spre atmosfera rarefiată a puterii ori sufocantă a
opoziţiei şi, după îndelungate şi chinuitoare frământări, sare în altă
barcă pentru a salva principiile de la înec. Puţin probabil, dar nu şi
imposibil. În lumea noastră, dezamăgitoare, dar şi plină de savoare,
pentru a numi fenomenul avem mai multe cuvinte.
Recurgând la un termen neutru, specialiştii vorbesc despre
migraţie („Migraţia politică a fost în anul 2009 la ordinea zilei în
Parlament [...] mulţi parlamentari şi-au părăsit partidele...“,
hotnews.ro 22 I 10), migrare („La ultima sa migrare, de la PSD la
PDL, nu l-a interesat doctrina, ci cum să ajungă şi el parlamentar“,
R.l. 22 VII 09) şi migratori („Problema «migratorilor politici»“,
Cronica rom. 3 VII 04). Pe lângă lipsa de expresivitate, cuvintele
acestea sterilizate mai au şi dezavantajul de a induce ideea că,
asemenea cutremurelor, fenomenul ar fi unul firesc sau, la limită,
inevitabil – ceea ce, evident, nu este adevărat.
Imediat ce coborăm pe scara stilisticii funcţionale, apropiin–
du-ne de limbajul străzii, cuvintele încep să mustească. Migraţia
devine fripturism, iar migratorii sunt nişte fripturişti („«Fripturişti»
şi «oportunişti» care vor funcţii – aşa îi cataloghează preşedintele
de onoare al PSD, Ion Iliescu, pe «fugarii» din PSD“, hotnews.ro
18 III 10). Nu mai avem a face cu un biet păsăret izgonit de
asprimea toamnei spre zone mai prietenoase, ci cu prădători care
îşi schimbă blana ca să-şi poată vedea mai departe de nărav.

134
 Păstrând ceva din curăţenia zborului migrator, dar mânjin–
du-l cu unsuroşenia vaselinei, se mai vorbeşte despre aviatori
(„Calificativul de «aviatori politici» a fost atribuit, în special în
perioada interbelică, aleşilor care – din varii motive – se plimbau
dintr-un partid în altul...“, Azi 11 VIII 06 p. 1) şi aviatorism
(„Majoritatea cazurilor de «aviatorism politic» se explică prin
atracţia irezistibilă pe care o exercită puterea“, Azi 11 VIII 06 p. 1).
Termenii sunt grăitori, dar încă prea cuminţi.
Creatorul termenului cel mai frecvent folosit astăzi pentru a
desemna cameleonismul politic este ziaristul şi scriitorul Cristian
Tudor Popescu, care-şi aminteşte: „În vara lui 2000, adaptând
pentru ziar o ştire Mediafax despre un anume Coşea, aflat la al nu
ştiu câtelea partid, am scris pentru prima dată cuvântul traseist. S-a
răspândit fulgerător…“, Ad. 25 X 03 p. 3). Paternitatea este confir–
mată de un coleg de breaslă, la fel de celebru, Ion Cristoiu („Un
prim articol ar fi despre traseismul politic. Stingând lampa de birou,
ca să merg la culcare, îmi amintesc că termenul e revendicat deja
de altcineva: Cristian Tudor Popescu“, J. naţ. 10 II 07).
Dacă există o reţetă pentru crearea unor cuvinte de succes,
atunci traseist este cel mai potrivit pentru a o oferi. Format din
argoticul traseistă (prostituată postdecembristă de cea mai joasă
speţă, care aşteaptă pe marginea şoselei să fie ridicată de un şofer
pentru ca, pe traseul până la următoarea localitate, să-şi presteze
serviciile), masculinul politic a păstrat toate conotaţiile dispre–
ţuitoare ale femininului din care provine, numind şi caracterizând
moral cu maximă economie de mijloace. (Sinonimul argotic
centuristă nu are un derivat masculin aplicabil politic...)
Iată însă că, în urma desei utilizări, cuvântul s-a tocit, şi-a
pierdut prospeţimea invectivei şi a căpătat, prin alunecare seman–
tică, noi sensuri. De la tăiosul „Traseişti pe centura politicii“ (Z.
Gorjului 10 VII 07) ajungem să citim despre „ziaristul traseist”,
care îşi schimbă opiniile politice (europalibera.org 16 I 10) sau
despre un „antrenor traseist“ care „a pregătit patru echipe în trei
ani“ (Cancan 4 I 10). Traseismul nu mai este doar politic, ci şi:
• sportiv, desemnând transferul repetat de la un club la altul
(„«Traseismul» [...] îi îmbogăţeşte pe jucători. Fotbaliştii
din Liga I au găsit soluţia să-şi mărească veniturile:

135
 transferul de la un club la altul, metodă care atrage automat
un plus semnificativ la salariu“, Gard. 20 VIII 07);
• electoral, sinonim cu turismul („Mai nou avem parte de un
nou tip de «traseism», anume cel electoral. Vorbim, de fapt,
aici de un fenomen care s-a dovedit amplu, de un «curent»
dacă vreţi, şi anume «traseismul electoral», supranumit de
unii «operaţiunea autobuzul»“, dbrom.ro 20 XII 04);
• economic şi profesional („[S]tarea jalnică în care se află
societatea [CFR Marfă] e cauzată de [...] «traseismul»
foştilor directori. [...] foştii directori au fost «racolaţi»,
uneori cu contractele CFR cu tot, de companiile private de
profil“, ziare.com 19 I 10; „[Î]ncă sunt doctori care au
multe colaborări la privat, ceea ce duce la un traseism
profesional“, Cot. 19 VIII 09);
• jurnalistic („Când vorbesc despre traseismul ziaristic mă
refer la aşa-numiţii lideri şi lideraşi de opinie, al căror
număr la noi e de-a dreptul impresionant, la acei jurnalişti
care, după ce proslăvesc o anumită orientare politică şi ne
povăţuiesc într-un anume fel, schimbă brusc macazul în
clipa în care se pomenesc la o altă tribună gazetărească“,
europalibera.org 16 I 10);
• confesional, desemnând trecerea de la o confesiune la alta
(„Traseismul confesional [...] Deşi termenul «traseism»
sugerează o nuanţă peiorativă, personal consider că omul
care dovedeşte un soi de «neastâmpăr» în a căuta calea
spre Dumnezeu, animat fiind de dorinţa de a fi mântuit, ei
bine, acest om trebuie apreciat şi respectat“, forumcato–
lic.cnet.ro 18 XI 07);
• cultural, sinonim cu preumblare („Traseism cultural noc–
turn. Vineri noapte, bucureştenii au dat piept cu căldura
plimbându-se de la o proiecţie la alta pe la Institutele
Culturale“, Cot. 25 VI 07).
Îndepărtându-se tot mai mult de sensul originar, traseismul
tinde să fie aplicabil nestatorniciei, mutaţiei oportuniste.

136
 Geografie, istorie şi politică oglindite lingvistic

Când citim un titlu precum „Vietnamizare sau soma–

lizare?“ (Dil. 13 X 06) în capul unui articol referitor, de fapt, la
irakizare trebuie să avem, pentru a pricepe despre ce e vorba,
sumare cunoştinţe de geografie, istorie şi politică internaţională.
Adevărate vedete, frecvent folosite în vremea când au fost create,
asemenea cuvinte nu şi-au găsit locul în dicţionare tocmai pentru
că în clipele lor de glorie nu era nevoie să fie explicate. Şi mai este
un motiv: lexicografii sunt în general reticenţi în consemnarea
noutăţilor, aşteaptă ca noii veniţi în limbă să confirme prin
frecvenţă şi persistenţă. Or, în cazul unor cuvintelor precum cele de
mai sus, aplicabile hic et nunc, frecvenţa scade dramatic atunci
când ies din actualitate, coborând în masa vocabularului, spre
periferia acesteia. Ar trebui sau nu să le consemneze dicţionarele?
În ce ne priveşte, vom răspunde că trebuie să fie prinse în dicţio–
nare, fie şi numai pentru a-i lămuri cu privire la înţeles pe cei care
nu au fost contemporani cu epoca lor de maximă răspândire, când
nimeni nu avea nevoie să îi fie explicate.
Nu toate cuvintele formate din nume geografice sau etnice
pe care istoria le aduce la un moment dat în prim-plan sunt
condamnate la uitare. Şansa supremă a unui asemenea cuvânt este
să se impună în limbajul de specialitate, devenind termen noţional.
În acest caz, locul lui în dicţionare este (sau ar trebui să fie)
asigurat. Să ne oprim asupra câtorva asemenea cuvinte, neîn–
registrate în dicţionarele româneşti.
Balcanizarea desemnează fenomenul de fragmentare a
Peninsulei Balcanice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX. Francezul balkanisation are prima atestare
în 1941, dar este larg folosit, cu referire la alte ţări decât cele
balcanice, după mijlocul anilor ’60, în special pentru a descrie
evoluţiile de pe continentul african. În engleză, prima atestare a

137
verbului to balkanise şi a substantivului balkanisation este din
1920, într-un text relativ la Ţările Baltice, iar sensul originar, de
atomizare a unui teritoriu în mici state aflate în război a căpătat un
înţeles mai general, indicând orice stare de conflict perpetuu între
facţiunile unei mişcări, aripile unei grupări etc. În română avem
atestări târzii, de după anul 2000, şi pentru verb, şi pentru
substantiv („Partidul Popular (opoziţie) îi acuză pe socialişti că vor
să «dezmembreze» şi să «balcanizeze» Spania“; „Risc de «balca–
nizare» în Spania? Catalonia a votat pentru autonomie“, R.l. 20 VI
06).
Finlandizarea (engl. finlandization, fr. finlandisation)
datează de la începuturile Războiului Rece, când micul stat nordic
de la al cărui nume în suedeză a fost format substantivul nostru a
refuzat să intre în nou-creata Organizaţie a Atlanticului de Nord
(NATO) – pentru a nu-l supăra pe marele vecin de la Răsărit,
Uniunea Sovietică, şi a-şi păstra autonomia internă, democraţia şi
capitalismul – şi s-a declarat neutră. La început, termenul era
peiorativ. „Astăzi finlandizarea constituie unul din numeroasele
concepte specifice generate de politica externă imperia–
listă...“ (Expr. internaţ. 20 XII 90 p. 6).
Libanizarea (fr. libanisation, atestat 1985) desemnează
fenomenul de transformare a unei ţări în teatrul unui perpetuu răz–
boi civil care opune etnii şi religii diferite, după modelul Libanului
dintre anii 1975 şi 1990. („Criza iugoslavă tinde să se libanizeze“,
Expr. Mag. 23 VII 91 p. 12.)
Iugoslavizarea, petrecută lângă graniţele noastre în anii ’90,
este o combinaţie de balcanizare (atomizare statală) şi libanizare
(război civil): „Este o lume pe cale de iugoslavizare, în care fratele
îşi va ucide fratele şi fiul pe tată“ („22“ 35 / 94 p. 9).
Vietnamizarea a fost politica pornită în 1969 de preşedintele
american Richard Nixon, care viza retragerea americanilor din răz–
boiul din Vietnam pe măsură ce sarcinile lor erau preluate de sud-
vietnamezi (fr. vietnamisation şi vietnamiser cu acest sens au prima
atestare în 1969, iar pentru a desemna modelul evoluţiei sud-
vietnameze decelabil în alte ţări, cum ar fi Libanul, în 1979).
Cuvântul este atestat în româneşte cu primul sens („Războiul din
Vietnam, de la «escaladare» la «vietnamizare»“, Historia I 2006).

138
 Irakizarea este o vietnamizare parţială aplicată în Irak,
predând o parte din responsabilităţi autorităţilor locale, fără a
contura însă şi o politică de retragere („Astăzi în Irak, diferenţa
este că am avut o politică de irakizare înainte să căutăm o soluţie
de ieşire“, Dil. 19 I 07).
Albanizarea este sinonimă cu instaurarea haosului şi a anar–
hiei, aşa cum s-a întâmplat în minuscula republică zguduită după
1997 de prăbuşirea unui joc piramidal şi de emigrarea masivă a
populaţiei disperate spre Grecia şi Italia („Balcanii sunt ameninţaţi
de trei pericole, care poartă numele a trei fenomene deja petrecute:
albanizare (implozia statului), iugoslavizare (tribalism şi tendinţe
autoritariste), bulgarizare (prăbuşire economică totală)“, Z. de Iaşi
26 XI 99).
Bulgarizarea, aşa cum am văzut deja în citatul de mai sus,
desemnează prăbuşirea economică a unei ţări, precum Bulgaria în
1996-97, când a şi a rămas fără monedă naţională („Bulgarizarea
spre care ne îndreptăm în galop îşi are originile, şi la noi şi în sudul
Dunării, în indecizia guvernanţilor de a tăia în carne vie“, R.lit. 7 /
97 p. 2).
Sinonimul actual al bulgarizării este grecizarea, iar pericolul
acesteia pândeşte, se pare, şi România: „Grecizarea României.
Asemănarea României cu Grecia nu ţine atât de cifre, cât de
obiceiuri: creştere pe datorie, evaziune fiscală, politizarea
aparatului public, «cumpărarea» liniştii sindicale. Din toate acestea,
doar ultima mai poate fi evitată la Bucureşti“ („22“ 16 III 10).
Dar pericolul cel mai mare, de care, se spune, nu va scăpa
nici o ţară europeană, este desemnat de un substantiv compus,
eurabizarea: „«Eurabizarea» este conceptul lansat de istoricul Bat
Ye’or pentru a desemna procesul de încorporare politică şi
culturală a Europei în lumea islamică. Acest proces, spune ea, se
desfăşoară pe fondul unei penetrări treptate a Europei de către
arabi...“ („22“ 2 VI 06).
În aşteptarea zilei în care presa internaţională va consacra
analize peste analize modelului de succes numit românizare, să
facem haz de necaz constatând că dracul nostru nu e mai negru,
atunci când îşi vâră coada în politică, decât al altora: „Cum a
«românizat» Obama administraţia de la Washington. Administraţia

139
Obama a oferit unui număr de 200 de donatori din timpul
campaniei electorale posturi-cheie în Guvern sau contracte la nivel
federal…“ (cugetliber.ro 18 VI 11).

140
 E lung Pământul – ba e lat…

Adjectivul global cu sensul “total” (a se vedea, de pildă,

venit global), singurul consemnat în dicţionarele româneşti, a venit
din franceză odată cu contingentele de neologisme latino-romanice
care au pus umărul la ceea ce s-a numit occidentalizarea limbii
noastre. Sub influenţa englezei, francezul global a mai căpătat între
timp şi sensul “mondial”, pe care l-a preluat şi româna (a se vedea,
de pildă, controversata încălzire globală). Nu putem şti dacă sensul
al doilea al românescului global “planetar” are a face direct cu
engleza – dicţionarele noastre de limbă nu-l consemnează, ceea ce
ar putea sugera că este foarte nou, deci cu mare probabilitate de a fi
fost calchiat după engleză, şi nu după franceză.
A globaliza este consemnat doar de Marele dicţionar de
neologisme, cu o explicaţie de sens care trimite la franceză (“a
judeca o problemă în ansamblu”). Nimic despre sensul “a căpăta
dimensiuni planetare” dintr-un citat precum „Cum se globalizează
bolile infecţioase“ (Ad. 7 IV 09). După cum nu vom afla nimic, în
dicţionarele româneşti, despre globalizare, cuvânt care circulă
totuşi de cel puţin zece ani cu referire la fenomenul de creare a
unei economii globale liberalizate („[P]rodus mai mult sau mai
puţin întâmplător al globalizării, californizării, cocacolizării sau al
tranziţiei originale româneşti…“, Dil. 1 X 99 p. 7). Şi nici despre
adjectivul globalizat, cu sensul “puternic interconectat” („[U]n
fenomen major al lumii globalizate în care trăim“, Obs.cult. 165-66
/ 03 p. 16).
O soartă ceva mai bună au în dicţionarele româneşti verbul a
(se) mondializa “a se extinde la scară mondială” şi substantivul
mondializare “extindere la scară mondială”, amândouă explicate,
pe bună dreptate, prin franceză. Explicaţia este însă parţială, pentru
că şi în franceză mondialisation, pe lângă sensul vechi, folosit încă
din anii ’50, a dezvoltat, în ultimele decenii, sub influenţa englezei,

141
sensul de “deschidere a economiilor naţionale spre piaţa globală
liberalizată”. Cu acest sens, mondialisation este sinonim cu angli–
cismul globalisation, ceva mai nou, cu o primă atestare în 1968. În
franceză, aşadar, avem o mondializare mai veche şi una mai nouă,
sinonimă cu globalizarea liberală de sorginte nord-americană.
Această folosire îşi are, cum era de aşteptat, corespondent şi în
română („[A]ţi scris cărţi în care militaţi constant împotriva
mondializării neoliberale“, Obs. cult. 111 / 02 p. 13), dar nu putem
şti dacă este vorba de o influenţă franceză sau de una engleză – mai
degrabă de amândouă.
În bătălia directă dintre anglicismul globalizare şi galicismul
mondializare, în limba română pare a fi biruit anglicismul, mult,
mult mai frecvent. Să vedem însă cum stau lucrurile şi în tabăra
celor care, în loc să constate progresul globalizării, văzut, fie cu
entuziasm, fie cu resemnare, ca ireversibil şi inevitabil, se pronunţă
şi manifestă împotriva lui.
Avem, pe de o parte, antimondializarea („Manifestaţii anti-
mondializare“, R.l. 19 III 01 p. 4), dar şi antiglobalizarea
(„[D]emonstraţiile anti-globalizare contemporane…“, Contrafort
V-VI / 04), amândouă denunţând consecinţele generale nefaste ale
globalizării. Sunt termeni generici născuţi în anii ’90. Franceza a
creat însă, după anul 2000, şi termenul altermondialisme, derivat
din sloganul „Un autre monde est possible“. Cuvântul, care desem–
nează mişcarea de contestare a globalizării liberale, dar şi de
susţinere a mondializării drepturilor omului, a diversităţii culturale
şi a suveranităţii naţionale, a trecut şi în engleză, ca alter–
mondialism sau altermondialization. În română avem şi reflexul
direct, al cuvântului francez („Să te implici: altermondialism,
ecologism...“, Dil. 7 X 05), dar şi pe cel indirect, prin engleză
(„Curente noi, precum alter-globalizarea, demonstrează că încre–
menirile în proiect sunt stările cele mai periculoase şi că ar fi bine
să nu uităm că, oricând, «o altă lume este posibil㻓 Săpt. fin. 7 III
08).
În materie de alternative şi contestări, francofonia este, s-ar
părea, mult mai productivă. În schimb, limba universală a globa–
lizării nu este franceza, ci o engleză simplificată şi rudimentară, la
îndemâna expaţilor care gândesc global şi acţionează local:

142
„Franceza trebuie să arate că merită a fi studiată, nu din obligaţie,
ci din dorinţa de a accede prin limbă la un univers cultural excep–
ţional, deschis şi complementar celui propus de globish-ul de
origine anglo-saxonă“ („22“ 1 III 06). Născută în 2006, globish (=
global + english) este noua limbă a oamenilor de afaceri planetari,
sumară şi funcţională. O limbă pe măsura sufletului celor care o
folosesc – moartă, deşi pare vie.

143
 Cu gondola, pe apă şi în aer

Simbolul veneţian prin excelenţă nu este, în conştiinţa

publică, nici Palatul Dogilor, nici leul înaripat, nici Piaţa San
Marco, nici Canal Grande, nici celebrul carnaval şi cu atât mai
puţin festivalul de film, ci un mijloc de transport: gondola, ambar–
caţiunea asimetrică, cu fundul plat, obligatoriu vopsită în negru,
lungă de aproape unsprezece metri şi lată de un metru şi jumătate,
cu vârfurile curbate la prora şi la pupa, propulsată de bătaia unei
singure rame mânuite de lopătarul postat în picioare în stânga-spate.
În pofida istoriei lor aproape milenare (prima menţiune datează de
prin anul 1100), gondolele şi gondolierii supravieţuiesc în Veneţia
zilelor noastre numai spre delectarea turiştilor. Cuvântul însă,
trecut în franceză şi engleză şi îmbogăţit acolo cu noi sensuri, şi-a
asigurat posteritatea.
Franceza este limba care a strămutat gondola, prin formele ei
rotunjite, de pe canalele lagunei în saloane: fotoliile şi canapelele
gondolă, cu spătarul şi cu rezemătoarele pentru braţe puternic
curbate, s-au născut în Franţa spre sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi au fost la mare preţ sub Restauraţie (1814-1830), dar trăiesc
onorabil până în zilele noastre.
Tot franceza pare a fi aplicat numele venerabilei ambarca–
ţiuni veneţiene mobilierului comercial modern, cu acces din toate
părţile, pe care sunt etalate mărfurile în magazinele cu autoservire.
(Interesant este că, la data ediţiei a doua a DCR, 1997, dicţionarele
italiene nu consemnau acest sens al gondolei, dar ultima ediţie
Zingarelli o face, sub presiunea limbajului globalizant al
marketingului.) În franceză, prima atestare este din 1973 şi
glosarea din paranteză (“petits présentoirs verticaux”) ne face să
credem că era într-adevăr un cuvânt nou. Franceza a mers chiar
mai departe, transferând gondolierului sarcinile de aprovizionare a
gondolei din supermagazine şi hipermarketuri. Iar tête de gondole

144
(rom. cap de gondolă “cap de raft”) desemnează locurile cele mai
expuse privirilor şi prin faţa cărora trec cei mai mulţi cumpărători,
asigurând şanse sporite de vânzare (şi, în consecinţă, taxe supli–
mentare plătite de producător pentru a ocupa rafturile respective).
Înainte de a trece la sensurile dezvoltate de engleză, trebuie
să mărturisim că nu avem dovezi lingvistice sau extralingvistice
care să confirme că franceza este limba care a numit gondolă eta–
lajul din magazine. Am presupus că este un galicism judecând
după faptul că nu toate dicţionarele limbii engleze consemnează
sensul din marketing (ceea ce ar dovedi că nu este generalizat) şi
judecând după dezvoltările gondolier şi tête de gondole din
franceză.
Pentru engleza din America, nu liniile pupei şi prorei curbate
în văzduh, care i-au impresionat pe europeni, au contat, ci platitu–
dinea fundului cufundat în apă, astfel că orice ambarcaţiune cu
coca retezată şi prora înălţată care plutea pe Mississippi era o
gondola. Iar atunci când s-au născut dirijabilele, nacela cu forme
rotunjite suspendată sub ele a fost numită tot gondola. Mecanismul
de transfer al numelui către cabinele atârnate de cablu care
transportă pasageri pe pârtiile de schi este cât se poate de
transparent şi de previzibil.
În română avem şi gondola comercială („Amenajări spaţii
comerciale, producţie de mobilier comercial de tip Expo Wall, slat-
wall, gondole, mobilier din PAL melaminat, orice tip de mobilier
din PAL şi metal, accesorii din sticlă, plexic...“, web-list.ro 2 IV
07), şi gondola turistică („În Borşa va funcţiona o pârtie cu
gondolă“, Gl. Mar., 1 VI 09) dar şi o struţo-cămilă născută din
încrucişare telefericului cu gondola: „Mamaia se va dota, din luna
iunie, cu o telegondolă, tip teleferic“, Ad. 16 IV 04 p. 10.
Cea mai mare şi încă neelucidată enigmă legată de lumea
gondolelor este, fără îndoială, apariţia primei femei-gondolier. În
2009, toată presa anunţa feminist-triumfalist: „Veneţia are prima
femeie gondolier, după 900 de ani de monopol masculin“ (realitatea.net 27
VI 09). Cât pe ce să credem, numai că… în 2007 „România liberă“ anunţa
într-un titlu de-o şchioapă „Prima femeie gondolier“ (R.l. 5 IV 07 p. 16). Şi
dacă mai coborâm câteva decenii, găsim în 1974 vestirea primei femei care
a spart un monopol masculin: „După prima femeie-toreador, acum a

145
apărut şi prima femeie-gondolier. Este vorba de veneţiana L.B., în
vârstă de 22 de ani“ (Săpt. 4 X 74 p. 5). Ne vom opri aici, pentru că
ne roade viermele unei îndoieli: şi dacă, mânaţi de curiozitate, vom
coborî tot mai mult şi vom descoperi că primul gondolier a fost de
fapt o ea…?

146
 Patroni, patronime, patronimizare

În Roma antică, patronus (din pater, patris) era şeful de

familie gentilică, apărător al clienţilor săi (plebei, sclavi eliberaţi).
Mai târziu, în latina Bisericii, patronus era sfântul sub a cărui pro–
tecţie se aflau atât indivizii, prin atribuirea numelui de botez, cât şi
comunităţile (oraşe, biserici etc.), prin închinare. În franceză,
căreia româna îi datorează sensurile actuale ale lui patron, înţelesul
de “proprietar al unei firme” a apărut pe la jumătatea secolului al
XIX-lea, prin adaptare la sistemul capitalist a sensului mai vechi de
“stăpân, persoană care le comandă zilerilor, ucenicilor etc.”.
Patronimul (numele patronimic) este numele de familie
transmis pe linie paternă, adăugat numelui de botez (prenumele,
antroponimul). Spre deosebire de numele de botez, care ne repre–
zintă în relaţia transcendentă cu divinitatea, numele de familie ne
plasează într-o descendenţă biologic-civilă.
După acest succint şi fatalmente incomplet excurs diacronic,
să revenim în zilele noastre, indicând un fenomen pe care, în lipsa
unui termen specializat, îl vom numi patronimizare: proliferarea
derivatelor din patronimele unor personaje care ţin capul de afiş al
vieţii publice.
Primul pe lista noastră este Marian Vanghelie, cel care,
pentru că este, nu ne lasă să fim. Două sunt substantivele alături de
care primarul pesedist a rămas în istorie: revelionul şi paranghelia.
Revelionul marca Vanghelie, sau vanghelionul („De «Vanghelion»
am mâncat şi noi somon“, Cot. din 2 I 06), organizat la preţ redus
pentru pensionari, şomeri şi alte categorii de votanţi ai stângii…
vanghelice, a făcut în ultimii ani deliciul presei prin înghiontelile
pe care le-a prilejuit de fiecare dată scoaterea la vânzare a biletelor.
Dar nu numai revelionul, ci orice paranghelie organizată de
Vanghelie (numită paravanghelie) în scopuri electorale atrage
muştele media („«Paravanghelie» de zece miliarde de lei. Primarul

147
sectorului 5 vrea să-şi refacă imaginea publică înainte de alegeri“,
Ad. 6 III 04 p. 12), care s-au întrecut în a vesti naşterea unui cuvânt
generic pentru pleaşca oferită de Vanghelie: vangheliada („La
petrecerea pe care însuşi Vanghelie a numit-o «Vangheliada» au
fost invitate peste 6000 de cadre didactice, pentru care s-a pregătit
o masă îmbelşugată, distracţia fiind asigurată de formaţii de muzică
populară, uşoară şi latino“, Z. de Iaşi 20 III 08). Unii răuvoitori au
mers mai departe, aplicând termenul vangheliadă, încărcat de
dispreţ, oricărei trataţii în scopuri populist-electorale de la care,
gratuită fiind, nici nu poţi avea pretenţii (un obraz subţire, ne–
mulţumit de organizarea defectuoasă a spectacolului unei vedete
pop internaţionale, spunea că „A fost, totuşi, un concert cu un mi–
lion două sute cel mai ieftin bilet, nu o vangheliadă cu mici şi bere“,
Z.f. 27 VIII 09). Şi totuşi, vangheliada nu trebuie redusă la
mâncare, băutură şi distracţie fără plată. Ea desemnează şi lungul
drum, presărat cu peripeţii, al lui Vanghelie de la anunţarea
candidaturii până la victoria sau înfrângerea în alegeri:
„«Vangheliada» electorală a început cu o paranghelie“ (G. 21 III
08 p. 4). „Un Vanghelie-show“ (G. 27 VII 06 p. 4), în tuşe groase.
Modelul Vanghelie, felul lui de a vedea lumea, de a-şi
exprima opiniile şi judecăţile şi de a stabili priorităţile şi căile de
acţiune – toate acestea meritau un nume, iar el a fost găsit, se pare,
de un alt răsfăţat (de presă) cugetător al neamului: „Vicepreşe–
dintele PSD Ilfov, Gigi Neţoiu, a mai acuzat ieri «vanghelismul»
din PSD“, Z. de Iaşi 17 I 09.
A impune standardele culturale, ştiinţifice şi morale ale lui
Vanghelie – asta vrea să însemne verbul a vangheliza („Dacă
gramatica nu e studiată corect, vom avea «succesuri» şi vom
vangheliza limba română“, mediafax.ro 16 II 10). Dar şi a ajunge
sub dominaţia lui Vanghelie tot a se vangheliza se numeşte („«PSD
s-a vanghelizat... Dacă s-a ajuns ca Marian Vanghelie să propună
excluderea lui Miron Mitrea din partid, atunci lucrurile se complică
în PSD, fiind de aşteptat răsturnări spectaculoase în acest partid», a
spus Simirad“, mediafax.ro 24 IX 09).
Infinitivul lung vanghelizare a ajuns să constituie temă de
interogare fals dilematică asupra specificului naţional: „Ce vrea să
însemne vanghelizarea? Nu este o generalizare fără temei chiar şi

148
dacă ne referim doar la vanghelizarea politicii?“ (ziare.com 19 II
10).
Va fi fiind, de acord!, excesiv să vorbim despre vangheli–
zarea politicii, dar adjectivul vanghelizat s-a lipit „ca marca de
scrisoare“ de numele partidului care l-a primit în sânul său, l-a
crescut, l-a scos în faţă şi a făcut din Vanghelie un simbol: „chipul
vanghelizat al partidului“ (ziare.com 25 II 10).
Din aceeaşi tipologie umană cu fiinţa vanghelică şi cu
aceeaşi (dacă nu chiar mai mare) putere de a atrage privirile şi a
stârni comentarii este Gigi Becali, „latifundiarul din Pipera“,
„finanţatorul Stelei“, „războinicul luminii“, fost fumător cu port–
ţigaretul, delicat mânuitor al răngii în repararea automobilelor de
lux şi adept al pungii de plastic pe post de portofel pentru valută.
Numele său a înflăcărat imaginaţia derivativă a jurnaliştilor, dând
naştere unei adevărate familii de cuvinte, dintre care cel puţin două
sunt polisemantice.
Adjectivul becalian (= cum le zice şi le face Becali, mai rar!)
era previzibil, toate personalităţile având un adjectiv format cu
sufixul -an (iliescian, băsescian, chiar păunescian sau, pentru
cunoscători, cioculescian sau cioranian) aşa că ne vom ocupa nu
de el, ci de substantivele pe care le acompaniază, formând împreu–
nă memorabile şi inseparabile sintagme: bălăcăreli becaliene (G.
29 I 08 p. 12); gest becalian – de a achita o notă de plată (Tribuna
11 V 09) sau de a împărţi bani (Ieşeanul 11 VII 08); palatul beca–
lian (Caţ. 24 III 10) şi, prin generalizare, palat becalian (După
afaceri 14 IX 07); recital becalian televizat (Crai nou 7 V 05);
stilul becalian de a face politică (Gl. Mar. 10 XI 07); şiretlic
becalian (arges.prosport.ro 14 VIII 09).
Becalismul, substantiv polisemantic, ar reprezenta, dacă ar fi
să ne luăm după un titlu ieşean (Z. de Iaşi 23 IX 06), o „ştiinţă şi
meserie“, un potenţial condamnat la neconcretizare. Un bau-bau
pentru apărătorii valorilor europene care, când îl văd pe Gigi
Becali în acţiune, răsuflă uşuraţi şi nu se mai tem de ameninţarea
naţionalismului, a ortodoxiei sau a valorilor familiale (într-un cu–
vânt, de românismul devenit, din filosofie, sfadă de precupeţe). Al
doilea sens ar fi cel politic-economic, modelul de capitalism româ–
nesc, autocratic şi analfabet, care „produce spiritelor fine o uşoară

149
greaţă de democraţie şi majorităţii o greţoasă poftă de beca–
lism“ (Cot. 4 X 07); într-o sintetizare nemiloasă: „Avatarurile
persoanei în faţa istoriei, de la comunism la becalism“ („22“ 9 III
07). Noroc însă că românul majoritar, privitor la televizor pe
canalele cu fotbal şi bălăcăreli, nu-l prea ia în serios pe Gigi al
nostru (ce-i drept, nici nu zapează pe alt post) atunci când acesta îşi
debitează becalismele, echivalate cu simple fumigene declarative
(„Mircea Sandu a precizat la gsp.tv: Astea sunt becalisme“, Lib. 3
IX 08). Mai jos de aceste becalisme, se pare, nu e cu putinţă nimic.
Becaliada, substantiv format, prin sufixarea cu -iadă a
numelui complexului personaj, este şi ea polisemantică, reflectând
una sau alta dintre numeroasele faţete ale acestuia: de patron de
club de fotbal curtat de televiziuni („Vine Becaliada de toamnă […]
Steaua s-a calificat în grupele Ligii Campionilor, performanţă
remarcabilă, dar, în acelaşi timp, Gigi Becali s-a calificat în topul
apariţiilor media“, Crişana 25 VIII 06); de patron de club de fotbal
care, fiindcă poate, face ce vrea („Patronul Stelei îşi vede liniştit de
treabă, chiar dacă luptă după alte reguli şi cu arme neconvenţionale.
Competiţia numită oficial Liga I s-a transformat în «Becaliadă»,
după modelul celebrelor «Spartachiade» sau «Daciade» din anii
comunismului“, Ev.z. 1 IV 08); de haiduc al neamului prins de
poteră şi priponit („A început «Becaliada». Isteria creată în jurul
arestării lui Gigi Becali pare să fie picătura care umple paharul
frustrărilor acumulate în sânul poporului român“, Arcaşu 7 IV 09).
Nota bene. A nu se confunda becaliada Gigi cu campania de
transferare a unor fotbalişti români în străinătate, pe ale cărei
baricade a luptat victorios vericul Giovanni („Becaliada în Spania
[…] Giovanni Becali a luat primul avion spre Spania, ţara tuturor
transferurilor“, Z. 13 I 99) sau becaliada stelistă a lui Gigi cu cea
dinamovistă a aceluiaşi văr Giovanni („Becaliada s-a mutat la
Dinamo. Deşi preşedintele CA, Nicolae Badea, hotărâse menţine–
rea antrenorului Dario Bonetti în funcţie, Giovanni Becali, împreu–
nă cu Borcea şi Turcu, au decis demiterea italianului“, Z. de Iaşi 5
X 09).
Becalizarea ar fi procesul de generalizare a comporta–
mentelor şi valorilor becaliene la nivelul întregii societăţi. „Când a
spus că nu se teme nici de becalizare, nici de imbecilizare, ci de

150
imbecalizare, Octavian Paler a dat glas unei nelinişti pe care au
încercat-o mulţi, fără să aibă arta calamburului“ (Ev.z. 20 III 07 p.
15). Un pericol pe care se angaja să-l combată, în parlamentarele
locale, „spiritul PIN – anticorupţie, oameni de calitate şi ofensivă
împotriva imbecalizării“ (G. 22 X 08 p. 4). Un an mai târziu,
făcând bilanţul europarlamentarelor, acelaşi ziar titra: „Varză de
Bruxelles – Euro Becali şi Elena lui Tata reprezintă România“ (G.
8 VI 09 p. 1).
Totul este însă acoperit de un hohot batjocoritor: „Mi-am
tras glob, hahalerelor!“

151
 Copiator sau xerox? Aceasta e dilema…

În prima jumătate a secolului XX, multiplicarea documen–

telor se făcea cu ajutorul mimeografului: se dactilografia, fără
panglică, textul pe o matriţă folosită apoi la imprimarea cu cerneală
pe hârtie obişnuită. Era o modalitate ieftină de tipărire în tiraje mici,
dar avea dezavantajul că nu reproducea decât text, nu şi imagini.
Marele salt înainte spre apariţia reprografiei (cuvânt-valiză format
în engleză, prin 1960, din repro[duction] + [photo]graphy pentru a
desemna totalitatea tehnicilor de multiplicare a documentelor) l-a
reprezentat aplicarea efectului fotoelectric (emisia de electroni sub
acţiunea luminii). Drumul a fost deschis de experimentele unui
fizician bulgar, Gheorghi Nadjakov (1896-1981), care, prin 1937, a
observat că, plasate într-un câmp electric şi luminate, unele mate–
riale rău conducătoare de electricitate (numite dielectrice) se pola–
rizează electric şi că polarizarea se păstrează pe întuneric. Un fizi–
cian american, Chester Carlson (1906-1968), funcţionar la Biroul
american de patente, obligat să alerge încontinuu pentru a face
nenumărate copii după nenumărate documente, şi-a propus să
găsească o soluţie comodă (era, nefericitul, bolnav de artrită)
pentru realizarea cópiilor. Şi-a transformat, prin urmare, bucătăria
în laborator şi a continuat experimentele în domeniul fotoconduc–
tivităţii. În 1938 a patentat electrofotografia. Era însă prea
devreme… Firmele vremii se mulţumeau cu cópii la indigo sau
mimeografice. Între 1939 şi 1944, se spune, douăzeci de mari
companii, printre care IBM şi General Electric, l-au dat pe uşă
afară ori de câte ori le prezenta descoperirea – invenţia lui nu era
cerută de piaţă. Abia în 1944 a fost băgat în seamă de o organizaţie
non-profit care, intuind potenţialul invenţiei, i-a încurajat cerce–
tările. În 1947, Haloid, o firmă de buzunar producătoare de hârtie
fotografică, s-a arătat interesată de producerea unei maşini de
electrofotografiat documente. Simţind că procedeul avea un nume

152
prea complicat pentru memoria oamenilor de afaceri cărora le era
adresat noul aparat, Haloid a consultat un specialist în limbi clasice
care să propună un nume mai potrivit. Aşa s-a născut, prin 1948,
termenul xerografie (din gr. xeros “uscat” şi graphia “scriere”,
deci: “scriere uscată”, pentru a o deosebi de scrierea „udă“ care se
folosea de cerneală pentru obţinerea copiilor). Firma Haloid a
înregistrat numele, a creat prima „maşină xerox“ şi s-a rebotezat
„Xerox Company“. Succesul a fost fulgerător. Maşina de foto–
copiat a fost identificată cu marca înregistrată Xerox, care a
devenit nume comun. În zadar s-a străduit firma, care creştea tot
mai mult şi se temea să nu fie identificată cu un singur produs al ei,
să împiedice, prin costisitoare campanii mediatice, folosirea mărcii
Xerox ca nume generic pentru aparatul de xerografiat.
În română, în pofida campaniei publicitare de după 1990,
avem substantivul neutru xerox, care desemnează şi aparatul de
copiat („[D]olari traşi la xerox“, R.l. 7 VIII 93 p. 1), şi copia („Îmi
tragi un xerox“, 7 seri 22 / 99 p. 16) şi care intră şi în componenţa
sintagmei a trage la xerox („[S]ă tragă la xerox pagini de carte sau
de revistă“, Sc. 8 X 78 p. 4). Şi avem şi verbul a xeroxa („Oamenii
aceştia formidabili care ne «xeroxează» cărţile“, R.lit. 14 X 82 p.
4), care a căpătat chiar sensul figurat “a copia” („Este interesant de
văzut dacă exemplul va fi urmat şi de către români, care se grăbesc
a xeroxa mai toate modelele“, Ev. 16 III 02).
Spre satisfacţia firmei Xerox, româna are însă la îndemână şi
verbul a xerografia („Mai multe cărţi pe care el credea că le deţine
în exclusivitate [...] xerografiindu-le «subversiv» înainte de 1989“,
Lit. 32–34 / 95 p. 2) şi substantivul xerocopie („După un proces-
fulger, 14 apartamente şi un teren din Braşov, făcute cadou unei
moarte pe baza xerocopiei unui contract măsluit“, G. 27 VII 06 p.
15), ambele însă mult mai rare în limbajul colocvial decât xerox şi
a xeroxa.
Aparatul de multiplicat mai este numit şi fotocopiator,
substantiv format după fr. photocopieur („[A]chiziţii de
echipamente IT şi de comunicaţii, respectiv computer, laptop,
fotocopiator...“, Ad. 21 VIII 08), şi fotocopier, din engl. photo–
copier („[F]irma japoneză Canon a creat un fotocopier în culori,
dotat cu scanner şi laser“, Fl. 10 II 89 p. 21), dar şi, abreviat,

153
copiator („[C]ele mai noi modele de: copiatoare de birou...“, R.l.
30–31 V 92 p. 8).
Nu putem încheia aceste rânduri fără a evidenţia originea
modestă a copiatorului: marile firme i-au refuzat venirea pe lume
pentru că nu i-au înţeles utilitatea, iar părinţii comerciali sunt o
fundaţie non-profit şi o microîntreprindere care a crescut tocmai
datorită lui – ceea ce contrazice aserţiunea că inovaţia este apanajul
exclusiv al firmelor mari, care având putere financiară pot încuraja
cercetarea.

154
 Sustenabil

Prezente în discursul politic şi de specialitate, preluate fără

rezerve de primitorul limbaj al presei, dar absente din dicţionarele
curente ale limbii române, sustenabil şi sustenabilitate nu mai sunt
doar sinonime de provenienţă anglo-americană pentru mai vechile
latino-franţuzisme durabil şi durabilitate, ci au devenit adevărate
concepte integratoare, cuvinte-cheie definitorii pentru preocupările,
dacă nu cumva chiar obsesiile epocii deschise de prima criză
petrolieră din 1973. Dacă, pentru secolul XX, printre primele 100
de cuvinte emblematice au fost desemnate, în urma unei anchete
larg democratice, antibiotic, genocid, mafia, pilulă, stres, lista
secolului XXI este deschisă, cu siguranţă, de sustenabil(itate).
Singura vocabulă care i-ar putea ameninţa dominanţa peste trecutul
prim deceniu al veacului ar fi viagra, dar dacă stăm să cugetăm
s-ar putea să conchidem că prelungirea vieţii sexuale ţine şi ea tot
de sustenabilitate.
Latinescul popular sustenire, ajuns în franceza veche sub
forma sostenir, a trecut în engleză, unde a devenit to sustain. Engl.
sustainable, din sustain + -able, atestat de la mijlocul secolului al
XIX-lea, a căpătat după 1965 sensul “care poate fi continuat la un
anumit nivel”. Tot de prin 1965 datează şi sintagma sustainable
growth (dezvoltare sustenabilă), iar câţiva ani mai târziu (1972) se
năştea şi derivatul substantival sustainability, “sustenabilitate”.
Consacrarea oficială a noţiunii de sustenabilitate a venit în
1987, prin Raportul Comisiei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare (Comisia Brundtland), care definea dezvoltarea dura–
bilă drept „dezvoltarea care rezolvă nevoile prezentului fără a
compromite potenţialul generaţiilor viitoare de a-şi rezolva pro–
priile nevoi“. Reuniunea la vârf a şefilor de state din 2005 a definit
cei trei piloni ai sustenabilităţii: economic, ambiental şi al echităţii
sociale. Dacă reprezentăm cei trei piloni sub forma unor cercuri

155
care se intersectează, vom avea trei intersecţii a câte două cercuri şi
una comună tuturor celor trei. Astfel, în intersecţia ambientalului
cu economicul aflăm imperativul durabilităţii, al viabilităţii (o
economie care să consume resursele naturale sub nivelul de rege–
nerare a acestora, pentru a nu le epuiza); în intersecţia economi–
cului cu socialul aflăm imperativul echităţii, al dreptăţii (o eco–
nomie care să asigure bunăstarea generalizată); iar în intersecţia
socialului cu ambientalul aflăm imperativul suportabilităţii, al
anduranţei (o dezvoltare care să nu afecteze ireversibil şi la scară
globală mediul). Iar la intersecţia celor trei intersecţii aflăm suste–
nabilitatea, care le însumează pe toate celelalte: dezvoltare viabilă,
prietenoasă cu mediul şi echitabilă. Un obiectiv ambiţios, după unii
chiar imposibil, valabil la toate nivelurile, de la cel global la cel
regional, naţional, departamental sau comunal.
Dezvoltare sustenabilă: pentru unii (optimiştii) sintagma este
tautologică (dacă nu este sustenabil, firul dezvoltării se rupe), în
timp ce pentru alţii (pesimiştii) este un oximoron (dezvoltarea
presupune agresarea ireversibilă a mediului natural, ale cărui
resurse vor fi în cele din urmă epuizate, curmând viaţa). Să fim
optimişti!...

156
 Tabloid

Cuvânt de sinteză, creat în laboratoare farmaceutice pentru a

deveni marcă înregistrată, tabloid a început să circule internaţional
după ce a alunecat, dezvoltându-şi un nou sens, în limbajul jur–
nalistic.
În 1878, chimistul englez Henry Wellcome a creat, împreună
cu prietenul său american Silas Burroughs, o firmă de produse
farmaceutice cu sediul în Londra. Burroughs Wellcome & Co. este
un exemplu tipic de succes datorat creativităţii. Nu numai că au
inventat medicamentele comprimate, dar au revoluţionat şi marke–
tingul farmaceutic: şi-au trimis agenţii de vânzări în cabinetele
medicale şi în spitale pentru a prezenta virtuţile produselor, au avut
grijă ca ele să fie cunoscute de şefi de stat şi de capete încoronate şi
să ajungă, în bagajul exploratorilor, la poli şi pe Everest. În 1884,
Wellcome căuta un nume pentru noua invenţie, pilulele compri–
mate şi concentrate, care urma să intre în producţie. Voia să le
diferenţieze de tabletele existente de câteva secole, aşa că a
adăugat la tablet sufixul -oid (din grecescul oeides “asemănător”).
A înregistrat noul cuvânt, iar firma a pus de atunci brandul nu
numai pe cutiile de medicamente, ci pe toate produsele sale, de la
revelator fotografic până la ceaiuri. După numai câţiva ani, tabloid
ajunsese să fie aplicat de englezi la orice avea dimensiuni reduse.
Inclusiv nou-născutele ziare cu format redus la jumătate, bogat
ilustrate, care spuneau poveşti simple şi aveau o pagină dedicată
cititoarelor. Noul gen de jurnalism a fost numit tabloid odată cu
lansarea, în 1901, a publicaţiei Westminster Gazette. Doi ani mai
târziu, Burroughs şi Wellcome intentau proces unei firme din
Manchester pentru că le folosea marca tabloid fără a fi cerut
permisiunea. Avocaţii apărării au venit cu citate din presă
(sintagme precum tabloid melodrama sau opera in tabloid) care
dovedeau că era vorba de un nou sens dezvoltat de limba engleză, a

157
cărei evoluţie nu putea fi împiedicată. Burroughs Wellcome & Co.
au pierdut procesul.
În franceză, prima atestare a lui tabloïd cu sensul “quotidien
de demi-format” este din 1955, dar până de curând formatul era
rezervat publicaţiilor gratuite. În română, prima atestare este, după
ştiinţa noastră, din 1975 şi se referă la o publicaţie franţuzească:
„Locuitorii Parisului au la dispoziţie un nou cotidian,
«L’Imprévu»... Noua publicaţie, de format tabloid, are 16 pagini
şi... va fi un ziar al stângii populare“ (Sc. 28 I 75 p. 6). După 1990,
au apărut şi la noi publicaţiile de tip tabloid, cu multe poze şi text
puţin, dedicate senzaţionalului şi bârfelor („Cu maximă înverşu–
nare şi mijloace specifice, presa tabloidă se întrece în a livra către
populaţie subiectele trebuincioase unui trai spiritual îndestulător“,
G. 5 XI 07 p. 12). Dar nu numai presa scrisă este tabloidă, avem,
din 2006, şi televiziune tabloidă („«Antena 2», televiziune-tabloid.
Din luna ianuarie a anului viitor postul «Antena 2» se va lansa ca o
televiziune tematică de tip tabloid“, R.l. 18 XI 06) şi, de curând,
site-uri tabloide care îşi dispută cu înverşunare întâietatea după
trafic („Libertatea.ro, fără rival între site-urile tabloid şi în
decembrie“, libertatea.ro 5 I 10).
Adjectivul tabloidal este un sinonim jurnalistic pentru
“neconfirmat, nesigur” („Există o ştire tabloidală care deja şi-a
atins limita de clişeizare în aceste vremuri, în care «Zâna
surprizelor» aşteaptă un copil“, Cot. 18 X 07), iar tabloidizarea
este fenomenul de vulgarizare a presei („O altă particularitate a
televiziunii din România de azi, se arată în raport, pare a fi tabloi–
dizarea şi trivializarea programelor de ştiri, care au devenit din ce
în ce mai puţin orientate către ştirile politice“, G. 13 X 05 p. 15).
Tabloidul de la sfârşitul secolului al XIX-lea era un
medicament concentrat. La început de secol XXI, este presă
obraznică şi impudică. Progresăm, progresăm…

158
 Sigla – un caz scăpat de sub control?

Sigla este un cultism cu oarecare vechime în limba română

(mult peste un secol), a cărui etimologie multiplă este atribuită fr.
sigle şi pluralului lat. sigla. Dicţionarele româneşti semnalează un
singur sens al siglei: “succesiune de litere iniţiale ale unor cuvinte
frecvent utilizate”. CFR este cea mai cunoscută şi des invocată
siglă. Dar şi litera B, din numerele autovehiculelor, care arată că au
fost înmatriculate în Bucureşti, tot siglă este.
Acronimul (din fr. acronyme, la rândul lui din engl.
acronym), mult mai nou nu numai în română, ci şi în franceză
(1968) şi engleză (1943), este o siglă de tip special, citită ca un
cuvânt întreg – şi nu pe litere, ca sigla. UNESCO sau ONU sunt
acronime pentru că nu trebuie să fie literate, în timp ce OZN, citit
o-ze-né, este o siglă. Acronimia formează cuvinte noi nu numai
prin alăturarea iniţialelor unor secvenţe de cuvinte, ci şi prin
alăturarea silabelor din cuvinte diferite. Modem, creat în engleză
din mo(dulator) + dem(odulator), sau sonar, creat din so(und)
na(vigation) r(anging), sunt acronime. Procedeul acesta de formare
a cuvintelor nu era folosit înainte de secolul al XX-lea decât de
ezoterişti.
Spre deosebire de sigle şi acronime, abrevierile sunt
convenţii de prescurtare a unor cuvinte sau grupuri de cuvinte
pentru a ocupa mai puţin loc în scris sau a fi scrise mai rapid. Dl.
pentru „domnul“ sau BC pentru „Bacău“ sunt abrevieri.
După ce am delimitat-o de acronime şi de abrevieri, să
revenim la siglă, pentru a semnala îmbogăţirea ei cu noi sensuri,
datorate confuziei sau neştiinţei (ca să nu spunem inculturii).
Din 29 de contexte pe care le-a întors motorul intern de
căutare al publicaţiei elitiste „Dilema veche“, numai 6 (dintre care
2 ale unor filologi de rasă) folosesc sigla corect, cu sensul

159
consacrat şi consfinţit de dicţionare (şi nu ne referim aici numai la
cele româneşti). În celelalte 23, sigla este folosită pentru:
Abreviere: „Cooperativa Meşteşugărească (cu sigla COOP)
este una dintre rarele instituţii care atunci, între anii ’50
şi ’60, conştientizează utilitatea comunicării comerciale“,
Dil. 13 VII 06;
Afiş, pancartă: „Aveam un fel de siglă la scenă, ne-o făcuse
Stelian Nistor, şi scria pe ea «Filarmonica Şarpele Roşu»“,
Dil. 11 III 10;
Element grafic: „Preocupările motorului de căutare [Google]
s-au modificat, mai ales după lansarea sistemului de
operare Android şi a Chrome OS care fac concurenţă
directă produselor ce poartă drept siglă mărul alb“, Dil. 4 II
10;
Etichetă: „Pentru cumpărătorul occidental, a alege produsul
marcat cu sigla comerţului echitabil este un act de
responsabilitate socială“, Dil. 24 IX 07;
Firmă, inscripţie: „[U]şa arămită de timp, cu sigla Pro
Familia într-o parte, se deschide pe jumătate şi vă puteţi
strecura fără nici o problemă într-un hol de un auriu închis
şi rece“, Dil. 8 XII 05;
Inscripţie, înscris: „N-o să vedeţi niciodată vreun publicitar
care să apară la Dan Diaconescu Direct, sub sigla «Senza–
ţional», şi să vorbească până după miezul nopţii…“, Dil. 1
IX 05;
Nume, denumire: „Un plan de unire sub aceeaşi siglă a
tuturor partidelor de extremă dreaptă din Parlamentul
European“, Dil. 17 XI 06;
Semn, zodie: „Deci da, un blogmeet poate fi considerat
«redacţia» social media, sub sigla comunicării“, Dil. 11 III
10.
În celelalte 15 contexte nereproduse aici, siglă este folosit în
locul lui logo – o utilizare care pare a se fi generalizat în limbajul
presei şi al publicitarilor, făcându-şi loc chiar şi în Dicţionarul de
comunicare, mass-media şi ştiinţa informării al Sultanei Craia
(Meronia, 2008), din care cităm definiţia: „Siglă. În publicitate,

160
semn grafic prin care este reprezentată simbolic în conştiinţa
publicului o marcă (şi produsele ei)“.
Dacă un om ca Irina Nicolau putea scrie: „Cine se uită la
sigla Colegiului «Noua Europă» vede o lebădă care zboară peste
nori“ (Dil. 17 XI 05), confundând sigla cu logoul, nu trebuie să ne
mire că semiculţii noştri politicieni declară că „reprezentativă ar
trebui să devină sigla grupului PPE, o inimă albastră, având în
interior un cerc format din stelele UE“, Ad. 1 II 10.
Folosirea corectă a siglei pare a fi o cauză pierdută de cei
care se ocupă de cultivarea limbii. Lenea şi incultura sunt şi ele
motoare ale evoluţiei lingvistice.

161
 Logo-ul – Mă onorez a zice că îl merit…

A fost odată ca niciodată… Cu mult, mult înainte de a fi

apărut facilităţile Copy-Paste şi Print, textele se reproduceau prin
copiere de mână – la început cu pana (de gâscă), apoi cu tocul, zis
şi condei, apoi cu stiloul şi, spre zilele noastre, în epoca bezmetic-
risipitoare a obiectelor de unică folosinţă, cu pixul. Decât să co–
piezi, mai bine scriai ceva din capul tău… Şi totuşi, existau texte,
puţine, care meritau să fie perpetuate, prin copiere, spre veşnică
citire. Pentru dăinuirea şi propagarea lor a fost inventat tiparul.
Tiparul este una dintre marile invenţii ale Chinei antice. Cele
mai vechi cărţi ale omenirii au fost obţinute prin metoda xilografiei,
folosind lemnul (gr. xylon “lemn”) drept suport pentru gravurile
transpuse pe pânză sau pe hârtie. Invenţia care a hotărât saltul spre
epoca modernă a reproducerii informaţiei a fost litera mobilă din
metal, datorată lui Johannes Gutenberg (1398-1468). Om de tip
vechi, lipsit de simţ practic, Gutenberg nu a fost în stare să se
chivernisească, exploatându-şi comercial invenţia. Ceea ce urmărea
el de fapt era să reproducă, în cât mai multe exemplare, Biblia, nu
să se îmbogăţească… Au ştiut alţii să o facă după el, transformând
tipografia în industrie poligrafică.
Una dintre soluţiile de eficientizare a muncii de culegere
manuală a literelor mobile care, prin paginare, deveneau texte a
fost inventarea aşa-numitelor logotipuri (fr., engl. logotypes),
combinaţii de litere, silabe sau chiar cuvinte frecvente. De pildă, în
loc să culeagă ş + i, tipograful avea la dispoziţie logotipul şi, cele
două litere turnate deja împreună în plumb. Sau putea folosi
logograma „&“, un semn pentru un cuvânt întreg.
În secolul XX, cel al producţiei de masă care obligă produ–
cătorul la efortul, adesea inutil, de a se diferenţia, în ochii consu–
matorului, de ceilalţi producători, logotipul şi logograma au
devenit elemente de identificare. Marca de fabrică, alias brandul,

162
trebuia să fie, în intenţia producătorilor, identificatorul specificităţii
sau al calităţii, suficient pentru a determina cumpărătorul să ia din
raft şi să pună în coş un produs şi nu altul.
Logo-ul (unii îl derivă din logotip, alţii, mai puţini, din
logogramă) este eticheta producătorului – un nume (scris cu un
font, şi nu cu altul, cu o culoare şi o nuanţă, şi nu cu alta), plus un
element grafic (o formă geometrică, un desen stilizat etc.). Aproape
că nu mai contează produsul, importantă este identificarea produ–
cătorului, graţie logo-ului înscris pe etichetă („TVR2 are acum şi
un logo nou“, Obs.cult. 2 / 00 p. 2).
Logo a ajuns să fie sinonim cu identitatea public asumată a
firmelor producătoare. Dacă, la început, semnifica doar numele
firmei şi felul în care acesta este scris, cuprinzând ulterior şi ele–
mentele grafice individualizatoare, a ajuns să se extindă şi asupra
lozincilor publicitare. Logo a ajuns să fie sinonim cu moto („«Nu
vom uita» a fost logo-ul acestei manifestări puse sub semnul
doliului naţional“, Z. 26 IV 06 p. 7) sau cu epigraf hazliu („Câţi
dintre copiii românilor nu poartă costumaşe din bumbac cu logo-ul
«Eu sunt şeful», «Vreau decapotabilă», ori «Eu şi mami îl iubim pe
tata»“, G. 15 X 09 p. 16) sau, în registrul grav, cu precept („Mi-am
ales un logo pentru această intervenţie, anume că omul sfinţeşte
locul“, Ad. 11 II 05 p. 9).
Ca şi în cazul siglei, războiul pentru corecta folosire a logo-
ului pare a fi pierdut…

163
 Grila şi grilul

Gratia, grila şi grilul sunt cuvinte înrudite, care au pe scara

etimologică un îndepărtat strămoş comun: latinescul cratis.
Varianta populară (neatestată) *gratis a lui cratis a devenit
românescul gratie, iar diminutivul craticula “grătar mic, grătărel” a
devenit în franceză grille, substantiv feminin, care şi-a creat şi un
masculin gril, atestat încă de pe la 1300, cele două cuvinte fiind
folosite indistinct până în secolul al XVII-lea, când gril s-a
specializat pentru grătarul de prăjit carnea. Engleza are,
împrumutate din franceză, şi grilajul ornamental (grille, cu o primă
atestare pe la 1660), şi grătarul folosit în scopuri culinare (grill, cu
prima atestare pe la 1700). Româna a luat, în epoca de îmbogăţire
masivă cu neologisme latino-romanice, din franceză grila şi, mult
mai recent, din engleză, grilul, care se suprapune perfect peste mai
vechiul grătar (altfel spus, este un împrumut inutil).
Dicţionarele româneşti de limbă consemnează, pentru grilă,
sensurile „clasice“ cu care a intrat din franceză. În ultimele decenii,
substantivul a dezvoltat însă, fie prin evoluţia internă a limbii, fie
prin calchiere, sensuri şi sintagme noi. Să urmărim câteva:
1. (auto) “Grătar, de obicei cromat, din partea frontală a
unui automobil”: „Numai farurile şi grila radiatorului au
fost schimbate radical, alături de stopuri şi hayon. În rest,
Dacia este cea pe care o cunoaştem...“ (Ad. 1 III 10).
2. Grilă salarială (după fr. grille des salaires) “sistem de
ierarhizare a salariilor”: „În iunie li s-a promis
[mecanicilor de locomotivă] că li se vor calcula salariile
după o nouă grilă“ (R.l. 18 VIII 93 p. 9).
3. “Treaptă de salarizare”: „Am primit în plus două grile
(două niveluri în grila după care este salarizat personalul
RATB n.r.). În medie, două grile înseamnă 160-180 de
lei.“ (Ad. 1 IV 10).

164
 4. Grilă de programe (după fr. grille de programmes)
“sistem de încadrare orară a programelor radio-tv”:
„Filmele şi serialele vor ocupa un loc important în grila
toamnei.“ (G. 29 IX 07 p. 18).
5. Grilă de repartizare “sistem de repartizare pe locuri
prestabilite”: „Comitetul Executiv al CDR [...] a avut ca
punct principal pe ordinea de zi stabilirea grilei de repar–
tizare, între formaţiunile membre, a candidaturilor pentru
locurile eligibile în alegerile parlamentare din noiembrie
1996.“ (R.l. 14 VIII 96 p. 3).
6. (sport) Grilă de start (după fr. grille de départ) “ierarhie
pentru plecarea în cursă stabilită după rezultatele ante–
rioare”: „Plecată ultima pe grila de start în calificări,
slovena a strâns apoi din dinţi şi a reuşit să se califice
până în finală!“ (Ad. 19 II 10).
7. “Tip de examen la care se răspunde prin bifarea variantei
corecte; lista cu întrebări şi răspunsuri de rezolvat”:
„Grila de examen a sosit de la Bucureşti, iar plicul a fost
deschis în prezenţa acestor ofiţeri.“ (Telegraf 18 VIII 07).
8. (sport) Grilă de formare “sistem de stabilire a
procentului din sumele de transfer ale unui sportiv cuve–
nite cluburilor la care acesta s-a format”: „Reprezentanţii
CSJ Ştiinta «U» Craiova au mers la sediul Universităţii
Craiova pentru a depune o cerere prin care solicitau să le
fie plătită grila de formare pentru şase juniori…“ (Cot.
27 XI 07).
9. pl. tant. (alim.) “Fursecuri preparate din cocă şi miere, în
formă de grilă”: Grilele sunt foarte gustoase.
10. (lit.) Grilă de lectură (după fr. grille de lecture)
“interpretare a unui text etc. în funcţie de o ideologie sau
de gusturile epocii”: „În aceeaşi grilă de lectură se
cuvine să citim, prin urmare, întregul volum, ca pe un
«roman» en miettes al educaţiei estetice şi sentimen–
tale…“ (Z. dum. 9 II 10).
În plin consumism contemporan, nimic nu pare a fi mai rău
decât să te situezi în afara grilei şi să nu-ţi poţi permite un gril…

165
 De la brand la brandmanie

Românescul brand este un anglicism pur sânge –

împrumutat din engleză, născut şi crescut în engleză.
La origine, în engleza veche, brand desemna un lemn care
arde, o torţă şi, poetic, o spadă (sens care a trecut şi în franceză).
Prin sec. al XVI-lea, a început să fie aplicat oricărui obiect încins
(potcoava sau, mai târziu, fierul roşu aplicat pe crupa unui animal
pentru a-i indica apartenenţa). Cu fierul roşu erau marcaţi şi crimi–
nalii. Şi tot cu fierul roşu îşi gravau negustorii, din timpuri imemo–
riale, numele pe lăzile cu marfă. Pe la începutul sec. XIX, brand a
ajuns să identifice un produs anume (şi nu altul), iar spre începutul
sec. XX a ajuns să fie şi un identificator al provenienţei şi al cali–
tăţii. Consumismul ultimilor 50 de ani a generalizat termenul şi l-a
impus universal, mutând noţiunea la nivelul percepţiei: „Ce e
brandul? E marca, e ştampila pe care o aplici unui produs, fie el şi
o ţară, încercând să sintetizezi ce are mai bun“ (G. 19 VIII 05 p. 1).
Ceea ce nu spune, dar lasă de înţeles citatul anterior este faptul că
brandul este un artificiu pentru a vinde mai bine – chiar şi ţara
(brandul de ţară). Impresarii (a se citi: negustorii mânaţi exclusiv
de perspectiva câştigului) deghizaţi în teoreticieni şi practicieni ai
brandingului, alias “ştiinţa creării unui brand” („Astăzi, în ceea ce
numim branding (construcţie de marcă), distanţa însemnată între
categoria din care face parte un produs sau serviciu [...] şi promi–
siunea unei mărci [...] e soluţia firească de ieşire din anonimat“, J.
naţ. 1 VI 04 p. 25) câştigă bani buni (uşor? nemeritat?) propunând
formule precum „eterna şi fascinanta Românie“, „Fabulospirit“ sau
„Romania – Land of choice“… Bravo lor! / Bravo lor! / Bravo
brandologilor! (brandolog, aici, pentru cei care au nevoie de o
glosare, înseamnă “băiat isteţ conectat la sistemul de mulgere a
bugetului, public sau privat”).

166
 Brandmania este un fals anglicism (format în limba noastră)
care desemnează obsesia snobilor de a cumpăra produse „de
firmă“ pentru a-şi exhiba condiţia materială privilegiată, „elitistă“:
„Ne pregătim de brand-mania! Un studiu recent confirmă apetenţa
românilor pentru cheltuieli şi prevesteşte intrarea într-o nouă epocă:
cea a cultului brandurilor“ (business.ro 20 VI 06).
A brandui “a construi un brand” („Staţiunile montane suce–
vene se branduiesc pe cont propriu“, G. 9 II 07 p. 13), brănduială
“creare a unui brand” (Rodica Zafiu în R. lit. 21 / 06 p. 14), bran–
duire “creare a unui brand” („Firma desemnată de Primărie să se
ocupe cu branduirea oraşului a demarat dezbaterile publice, pentru
stabilirea imaginii de capitală europeană“, Z. de Sibiu 12 XII 05) şi
adejectivul branduit, -ă („La fiecare pas întâlneşti pe cineva care
poartă un obiect branduit, mai mult ca sigur câştigat la vreo pro–
moţie: o şapcă, o borsetă, un tricou sau un ceas“, iqads.ro, citat de
Rodica Zafiu în R.lit. 21 / 06 p. 14) sunt total previzibile.
Ca şi rebrandare („Schimbarea brandului, una din tehnicile
utilizate de firmele occidentale pentru îmbunătăţirea imaginii, şi-a
găsit un loc şi pe piaţa românească, investiţiile companiilor locale
în rebrandare depăşind în unele cazuri un milion de euro. [...]
Motivele pentru care o companie începe o campanie de rebrandare
sunt extrem de diversificate: de la dorinţa de a da un semnal că eşti
dedicat viitorului companiei şi ai în vedere şi obiective pe termen
lung, până la existenţa unei oportunităţi pe piaţă“, Ad. 22 III 04 p.
6), rebranding “refacerea brandului” („PSD, cu o conducere nouă,
şi PRM, care se află în plin proces de schimbare a mărcii – «re–
branding» – nu au nici un interes să meargă acum în faţa urnelor“,
Ad. 27 IV 05 p. 14), a rebrandui “a reface brandul” („Mai multe
companii româneşti se rebranduiesc“, Cot. 22 V 06) sau rebran–
duire “refacerea brandului” („Cu exact un an în urmă, Televiziunea
Română îşi schimba hainele, în cadrul unui proces despre care s-a
spus că ar fi fost prea costisitor, denumit pretenţios «rebrenduire».
Privit retroactiv, evenimentul are semnificaţii simbolice pentru tot
ceea ce ar trebui să însemne o adevărată şi necesară schimbare a
acestei instituţii strategice“, G. 16 V 05 p. 13).
Dacă ne amintim că printre sensurile primare din engleză
brand îl avea pe acela de „stigmat, semn aplicat cu fierul roşu

167
delincvenţilor“ şi dacă ne gândim la criminalitatea economică a
ultimelor două decenii vom pricepe resorturile psihice care au
născut obsesia clasei politice de a brandui ţara…

168
 Targheta-m-aş şi n-am cui…

În vremurile spre care trebuie să coborâm pentru a afla

etimologia englezescului target luptele se purtau cu spada, cu
lancea sau cu săgeţile slobozite din arc, iar apărarea nu se găsea
săpând gropi în pământ, ci pe cal sau în picioare, în spatele unui
scut. Bărbaţii erau mai bărbaţi (ceea ce nu înseamnă că şi femeile
erau mai femei, iar copiii – mai copii). Pe ambele maluri ale
Canalului Mânecii, pavezele masive, în general dreptunghiulare,
ale cavalerilor erau diferite de cele uşoare ale pedestraşilor, al căror
nume, targe (rostit ca în franceză, tarj) era de provenienţă germa–
nică. Normanzii lui Wilhelm Cuceritorul (devenit rege al Angliei în
1066) au întărit folosirea numelui şi a obiectului desemnat şi au
impus chiar, pe la 1400, diminutivul franţuzesc targette (rostit,
iniţial, ca în franceză, tarjét), numele unui scut mic şi rotund.
Cuvântul a supravieţuit cu sensul iniţial până la jumătatea secolului
al XVIII-lea, când apare prima atestare a sensului modern din
engleză, acela de “ţintă” (ţintele pe care se exersau arcaşii semănau
cu scuturile rotunde folosite pentru apărare). Sensul figurat, aplicat
întâi oamenilor (ţintă a batjocurii, de pildă) datează de pe la jumă–
tatea secolului al XIX-lea, iar cel actual, de “scop, ţel, obiectiv”
este relativ recent, datând de la sfârşitul anilor ’40. Atunci a în–
ceput glorioasa carieră a lui target în limbajul marketingului şi în
cel al politicii.
În română, păstrându-şi grafia originară din engleză, dar
pronunţat diferit (în engleză: tárghit; în română: tárghet) cuvântul
a intrat târziu, după 1990, în romgleza tinerilor cu lecturi de peste
ocean. După o intensă şi adeseori supărătoare folosire, după ce şi-a
dezvoltat (fără a renunţa la grafia şi pronunţia englezească) o
adevărată familie, nici target, nici derivatele lui nu figurează încă
în dicţionarele româneşti de limbă.
În româna actuală, target are cel puţin cinci sensuri:

169
1. “Public-ţintă” („Deşi «targetul» acestui tip de (sub)pro–
ducţii este adolescenta acneică, filmul a rulat la cinema
«Studio», unde […] ultimul picior de adolescentă acnei–
că a călcat acum vreo 50 de ani“, R.lit. 35 / 03 p. 23);
2. “Obiect vizat de o campanie publicitară” („Targetul este
orice lift bun [pentru a face publicitate în ascensor]“, G.
suplim. Banii 11 III 08 p. VII);
3. “Obiectiv, scop de atins” („Trebuie să mergem mai de–
parte pentru că avem planuri, exită targeturi...“, wall-
street.ro 28 X 09);
4. “Nivel, valoare” („Targetul în vânzări, un factor
motivaţional“, wall-street.ro 19 X 06);
5. “Standard” („Toshiba stabileşte noi targeturi de mediu“,
ecomogazin.ro 11 V 08).
Verbul a targeta şi-a dezvoltat şi el cel puţin trei sensuri:
1. “A stabili publicul ţintă al unei campanii de publicitate
sau al unui produs” („[C]ampanie ce se adresează unui
public-ţintă care nu este nici pe departe cel targetat de
bancă…“, Cot. 30 IV 09 p. 2);
2. “A stabili preferinţele unui public-ţintă şi a realiza un
produs în funcţie de acestea” („Avantaje a fost prima
revistă foarte bine targetată de la noi“, Obs.cult. 127 / 02
p. 18);
3. “A limita, a localiza, a restrânge o campanie la un anu–
mit public-ţintă sau la o anumită zonă” („[D]acă îi pun la
dispoziţie clientului posibilitatea de a-şi targeta campa–
nia doar pe judeţul Mureş chiar şi pe Pro Tv, asta schim–
bă socoteala“, money.ro 9 IV 10).
Targheta-m-aş şi n-am cui,
targheta-m-aş junelui,
tânăr cetitorului,
dar mi-e tânărul scârbit
de zăbava de cetit…

170
 Gaură albă, gaură neagră

Fizicianul nord-american John Archibald Wheeler (1911-

2008), veteran al Proiectului Manhattan şi pionier al cercetărilor în
teoria cuantică a gravitaţiei, nu a fost doar un strălucit teoretician,
ci şi un ingenios inventator de cuvinte. Lui i se datoresc, de pildă,
fie pentru că i-a creat, fie pentru că i-a făcut celebri, termenii
wormhole, black hole şi white hole.
Black hole (preluat în română ca atare sau tradus prin gaură
neagră ori gol negru) este noul nume pentru ceea ce, până în 1967,
era desemnat drept „stea în colaps gravitaţional complet“ sau „stea
îngheţată“, un corp ceresc defunct, prăbuşit în sine însuşi, atât de
dens şi cu un câmp gravitaţional atât de mare, încât din el nu mai
scapă nimic, nici măcar lumina. În 1967, în timpul unei conferinţe
pe care a ţinut-o la New York, cineva a sugerat, în timpul discu–
ţiilor, termenul, iar Wheeler l-a preluat bucuros. După ce ai rostit
de 10 ori – avea el să-şi amintească într-un interviu—„stea în
colaps gravitaţional complet“ începi să cauţi cu disperare ceva mai
scurt.
White hole (gaură albă), opusul găurii negre, este un spaţiu
în care nu se poate intra, dar din care materia este expulzată.
Wormhole (gaură de vierme) sau „pod Einstein-Ro–
sen“ desemnează o scurtătură prin spaţiul-timp curbat al relativi–
tăţii generale, numele pe care i l-a dat Wheeler în 1957 venind din
analogia cu un vierme care sapă un tunel pentru a traversa un măr.
O gaură de vierme ar semăna cu două pâlnii opuse prin gâtul
comun, între care circulă materia. Un astfel de tunel ar uni o gaură
neagră cu o gaură albă, prima alimentând-o pe cea de-a doua.
Pentru gaură neagră, cea mai veche atestare consemnată în
Dicţionarul de cuvinte recente este din 1978 („[A]şa numitele
găuri negre (corpuri cereşti masive, invizibile, cu o forţă de gravi–
taţie atât de mare, încât ea absoarbe şi lumina)“, R.l. 14 XI 78 p. 6),

171
dar sintagma trebuie să fi început să circule în română mult mai
devreme, cel puţin printre specialişti. Oricum, sinonimul inutil
pudibond gol negru apare în DCR cu un an înainte („Studierea
unora dintre cele mai misterioase obiective din Univers – pulsarii,
quasarii, stelele în explozie şi golurile negre – aceasta va fi
misiunea noului satelit ştiinţific Heao-1 pe care N.A.S.A. îl va
lansa astăzi la Cap Canaveral“, R.l. 15 IV 77 p. 6). La fel de
nepotrivită este şi folosirea sintagmei englezeşti într-un ferpar cu
pretenţii poetice („[G]olul produs prin stingerea [scriitorului] este
un dramatic «black-hole» pe harta cerului nostru sufletesc“, Săpt.
18 XII 81 p. 12).
După 1990, gaură neagră nu putea pierde ocazia de a se
îmbogăţi cu sensul de “sac fără fund, buzunar găurit” în care banii
dispar fără urmă („Coplata, bani aruncaţi în gaura neagră“,
ziare.com 26 III 10).
Dacă stăm să ne gândim bine, toată istoria noastră
postdecembristă a fost marcată de funcţionarea neîncetată a unei
găuri de vierme modificate, cu două găuri negre la ambele capete:
resursele publice, administrate de un stat atât de greoi, încât se
prăbuşeşte în sine însuşi, s-au scurs, pe canale abil săpate de
viermii tranziţiei, spre buzunare particulare care au ştiut doar să
primească şi să nu mai dea drumul la nimic din ce a intrat în ele…

172
 Portofoliul umple portofelul

Francezul portefeuille, format din porte- (de la porter “a

purta”) şi feuille “foaie”, are prima atestare pe la 1550, când
desemna o mucava pliată în două, învelită în piele sau în pânză,
folosită pentru păstrarea hârtiilor răzleţe. Spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea cuvântul îşi adăugase un sens specializat, acela de mapă
în care scriitorii îşi ţineau manuscrisele, pictorii – desenele, iar
muzicienii – partiturile. Pe la 1825, în mapa cu hârtii de valoare se
ţineau actele şi biletele de bancă, iar de aici până la extinderea
sensului spre totalitatea efectelor de comerţ şi a valorilor mobiliare
deţinute de o persoană sau de o firmă nu mai era decât un pas. Pe la
1740, prin metonimie, mapa cu documente ale unui departament
ministerial a ajuns să fie echivalată cu ministerul însuşi, iar în 1835
a apărut sintagma ministre sans portefeuille, aplicată membrilor
cabinetului care nu se ocupau de un domeniu anume, ci primeau
însărcinări speciale.
Dintre toate sensurile dezvoltate de fr. portefeuille, româna
l-a împrumutat, odată cu învelişul sonor, doar pe acela de “port–
moneu”. Celelalte sensuri din franceză sunt acoperite în română de
portofoliu, care vine din it. portafoglio, calchiat după franceză.
(Celebrul dicţionar Zingarelli al limbii italiene indică drept dată a
naşterii cuvântului „înainte de 1794“, dar judecând după datarea
engl. portfolio, 1722, socotit a fi un împrumut din italiană, it.
portafoglio ar trebui antedatat cu aproape un secol.)
Span. portafolio este şi el tot un calc, după francezul
portefeuille, păstrând până astăzi sensul primar de “mapă de
documente“.
Aşadar, fr. portefeuille a devenit portofel’ în rusă; rom.
portofel are o etimologie dublă (a intrat din rusă, dar şi direct, din
franceză); însă franceza l-a dat pe portefeuille şi spaniolei
(portafolio), italienei (portafoglio), iar din italiană l-au luat engleza

173
(portfolio) şi româna (portofoliu). În ce măsură evoluţiile seman–
tice din aceste limbi sunt unele interne sau, dimpotrivă, rezultatul
contactului dintre limbi rămâne o întrebare incitantă, căreia nu-i
putem afla răspunsul… Probabil că ambele căi au dus la situaţia
actuală.
În ultimele patru decenii, engleza s-a îmbogăţit cu sensuri
noi ale lui portfolio:
a. “Dosar alcătuit de un artist sau de un creator de modă
pentru a-şi prezenta realizările”;
b. “Totalitatea materialelor grafice utilizate într-o
prezentare”;
c. “Dosar sau document care prezintă experienţa, abilităţile
şi cunoştinţele individuale”.
Sensurile au fost preluate prompt şi fără minime adaptări
fonetice (de parcă ar fi fost vorba de cuvinte absolut noi, şi nu de
sensuri adăugate unor cuvinte existente) de toate limbile romanice
de cultură – franceza (portfolio), italiana (portfoglio), spaniola
(porfolio), portugheza (portfolio), creându-se astfel inutile dublete
etimologice.
În cazul românei, noile sensuri nu sunt consemnate de
dicţionarele de limbă, care înregistrează şi explică doar:
1. “mapă, dosar”;
2. “funcţie de ministru”;
3. “efecte de comerţ, valori mobiliare aflate în posesia
cuiva”;
4. “manuscrise aflate într-o editură care aşteaptă să fie
publicate”.
La acestea ar trebui adăugate însă şi sensurile care au
explodat în ultima perioadă:
5. “Dosar care cuprinde reproduceri după lucrările (desene,
fotografii etc.) ale unui artist pentru a-şi prezenta
activitatea” („G.M., elev la clasa de Arhitectură la Liceul
de Artă […] prezentându-se la examen cu un portofoliu
bogat“, Ad. 4 V 10);
6. “Album de fotografii artistice ale unui fotomodel” („Ar–
tistul E.A. i-a realizat vedetei un portofoliu de fotografii
artistice…“, Ad. 11 IV 10);

174
7. “Album de fotografii tematice” („Echipajele înscrise
sunt formate din trei elevi din ciclul liceal care pregătesc
un portofoliu ilustrativ, un proiect de conservare şi o
scurtă prezentare“, Ad. 27 III 10);
8. “Listă a premiilor şi distincţiilor primite“ („Are un
portofoliu impresionant de premii naţionale şi inter–
naţionale“, Ad. 6 IV 10);
9. “Dosar care reflectă activitatea, experienţa şi competenţa
profesională” („[Î]n creaţia web nu trebuie să ai expoziţii
la Luvru pentru ca cineva să-şi dea seama că eşti bun.
Este suficient un portofoliu“, Ad. 21 V 10);
10. “Dosar care reflectă aptitudinile şi cunoştinţele dobân–
dite de un elev” („[E]levii vor avea portofoliu de studii
cu note şi caracterizări din partea profesorilor…“, Ad. 12
IV 10);
11. “Document care atestă competenţele lingvistice, nivelul
de cunoaştere a uneia sau mai multor limbi străine”
(„Proiectul EUROPASS […] vizează generalizarea
utilizării portofoliului european al limbilor la scara
întregii şcoli“, Ad. 24 VI 10);
12. „Ansamblul proprietăţilor, mobiliare sau imobiliare,
deţinute” („Tri Investments deţine în România un porto–
foliu format din 69 de unităţi locative în proiectul Perla
Residence“, Ad. 15 IV 10);
13. “Lista clienţilor” („[A]m ajuns la un portofoliu de clienţi
constanţi“, Ad. 22 VI 10);
14. “Listă de produse ori servicii oferite clienţilor”
(„[C]ompanii care au în portofoliu produse destinate
pieţei «do it yourself»“, Ad. 10 VI 10);
15. “Lista mărcilor şi firmelor pe care le reprezintă un
dealer” („România este o piaţă de referinţă […] pe care
vrem să ne dezvoltăm cu mărcile din portofoliu“, Ad. 15
IV 10);
16. “Ansamblul posibilităţilor aflate la îndemână”
(„[C]unoscând magnitudinea şi gradul de distrugere luat
în calcul pentru alternativele aflate în portofoliul tero–
riştilor…“, „22“ 20 VII 05).

175
 Fără pretenţia de a oferi o perspectivă statistică relevantă
asupra frecvenţei şi repartizării temporale a diferitelor sensuri în
româna actuală, să menţionăm totuşi câteva date interesante
desprinse, la mijlocul lunii iunie 2010, după analiza primelor 50 de
rezultate oferite de motorul intern de căutare al ediţiei on-line de la
adresa adevarul.ro, interogat după cuvântul portofoliu:
nu există exemplificări pentru sensurile 1 şi 4 (ultimul, ce-i
drept, un sens specializat);
pentru sensurile „clasice“ 2 şi 3 avem 14 rezultate (adică
28%, împărţite în mod egal între cele două sensuri), în
timp ce sensurile noi, neconsemnate de dicţionare, repre–
zintă 72%;
pentru sensurile 5, 7 şi 11 există o singură întoarcere a
motorului de căutare; de asemenea, avem consemnată, în
baza de date a DCR, o singură consemnare pentru sensul
16;
cele mai multe consemnări există pentru sensul 14 (9 con–
semnări), urmat la mare distanţă de sensurile 8 şi 9 (câte
cinci consemnări), 12 (4 consemnări), 10 şi 13 (câte 3
consemnări) şi sensurile 6 şi 15 (cu câte 2 consemnări).
Nu putem spune că un bun portofoliu umple neapărat porto–
felul, dar este în afară de orice îndoială că pentru a-l întocmi e
nevoie de multă risipă de energie – de „sudoarea frunţii“.

176
 Matrioşca (semi)vegetariană

Istoria vegetarianismului modern începe în Anglia, în 1847,

odată cu „The Vegetarian Society“, înfiinţată cu scopul declarat de
a promova alimentaţia bazată pe vegetale. Vegetarieni existaseră,
evident, şi înainte, ba chiar dintotdeauna, numai că se numeau alt–
fel: pitagoreeni sau abstinenţi de la carne. Prima atestare a lui
vegetarian este din 1839, ceea ce risipeşte pretenţiile fondatorilor
Societăţii Vegetariene la paternitate asupra cuvântului, pe care pre–
tindeau a-l fi creat din latinescul vegetus “vioi”, pentru a evidenţia,
spuneau ei, starea celor care le urmau dieta. Adevărul este că vege–
tarian fusese creat din engl. vegetable “vegetală” + sufixul -ian,
prezent în agrarian, unitarian etc. Din engleză, cuvântul a trecut în
franceză (şi în italiană), iar din franceză în română.
Regimul vegetarian nu este, de cele mai multe ori, limitat la
vegetale, ci admite combinaţia cu lactate (vorbim atunci de un re–
gim lacto-vegetarian), ouă (caz în care este numit ovo-vegetarian),
lapte şi ouă (devenind ovo-lacto-vegetarian), peşte (când este inti–
tulat pesco-vegetarian) sau carne de pui (dieta fiind atunci pollo-
vegetariană). În sfârşit, dieta care admite din când în când câte o
bucată de carne, de preferinţă albă, a fost numită semivegetariană
sau, pentru a-i evidenţia caracterul flexibil, flexitariană (termenul a
apărut în 1992, iar în 2003 a fost declarat de „American Dialect
Society“ „cuvântul cel mai folositor“ al anului).
Pentru o dietă pur vegetală (aşadar, fără carne, peşte şi
produse de origine animală), limbile romanice occidentale şi-au
format termeni specializaţi, pe care îi opun lui vegetarian: fr.
végétalien (din végétal), it. vegetaliano, sp. vegetaliano. Limba
română nu are un cuvânt special, operând cu sintagma descriptivă
vegetarianism strict / sever.
La aproape un secol de la naşterea oficială a lui vegetarian,
engleza, de data aceasta cea de peste Atlantic, a eviscerat cuvântul

177
şi, păstrând din el doar scheletul primelor trei şi ultimelor două
litere, a creat adjectivul vegan (pronunţat vígăn). În 1944 a luat
fiinţă „Vegan Society“, deschisă vegetarienilor intransigenţi, care
exclud nu numai din farfurie, ci din toată viaţa lor orice produs de
origine animală (carne, lână, miere, mătase, gelatină etc.). În 1951,
veganismul era definit oficial de „Vegan Society“ drept “doctrina
conform căreia oamenii ar trebui să trăiască fără a exploata ani–
malele”. La mijlocul anului 2008, Societatea Vegetarienilor din
România raporta existenţa a 72 de vegani în ţara noastră.
Dacă veganismul este matrioşca ascunsă sub faldurile
matrioşcăi mai mari numite vegetarianism, la crudivorism ajungem
după ce ridicăm matrioşca veganismului. Crudivor, crudivorist şi
crudofag sunt traduceri parţiale şi înşelătoare pentru engl. raw
vegan, care exclude din alimentaţie orice produs de origine animală
şi, în plus, interzice pregătirea lui peste 48 de grade Celsius, tem–
peratură dincolo de care ar dispărea enzimele şi ar fi alterate
proteinele. (Raw veganism este versiunea restrânsă la vegetale a
dietei numite raw foodism sau, mai scurt, rawism, care prescrie
consumul de alimente în stare naturală, nealterate prin încălzire sau
procesare – laptele nepasteurizat, carpaccio, sushi sau biftecul
tartar sunt exemple de asemenea mâncăruri nevegetale crude.)
Pentru a înlătura confuzia dintre crudivorismul omnivor şi cel
vegetarian, mai potrivit ar fi fost (şi poate că într-o zi va apărea în
limba noastră) un calc de tipul *crudivegan. Deocamdată, pentru
mâncarea vegetariană nepreparată termic româna foloseşte sugesti–
va sintagmă hrană vie. (Primul restaurant specializat în hrană vie,
Barca, s-a deschis în Bucureşti în noiembrie 2011.)
Dacă ridicăm matrioşca hranei vii, vom da peste dieta
frugivoră (din fr. frugivore), compusă din legume şi fructe consu–
mate în stare crudă, şi, pitită sub faldurile ei, aşteaptă ultima ma–
trioşcă: dieta fructivoră, a fructarienilor, care nu consumă decât
fructe şi „fructe de plante“ (mere şi portocale alături de fasole,
castraveţi şi roşii, dar nu tuberculi de cartofi sau morcovi!).
Mare e grădina Domnului!

178
 Ecologismul alimentar şi sexual

Sectarismele alimentare contemporane nu se opresc la vega–

nii, crudivorii sau fructivorii despre care vorbeam mai sus. S-ar
părea, dimpotrivă, că asistăm la o mişcare browniană de grupare şi
regrupare în noi şi noi familii şi clanuri, reacţie firească la omoge–
nizarea generată de consumism. Iar focul care menţine supa caldă
pare a fi ideologia ecologistă.
În 2005, în San Francisco, un grup de militante ecologiste au
avut revelaţia că mâncarea adusă de departe este un factor de
poluare (transportul se face arzând hidrocarburi) şi, în plus, nesă–
nătoasă, pentru că este tratată ca să reziste pe drum şi pe raft. Şi au
decretat că în farfuria unui bun ecologist nu trebuie să se afle
alimente produse şi, eventual, procesate la mai mult de o sută de
mile (circa 160 de kilometri, ceea ce ar însemna că strugurii sau
vinul de Focşani nu sunt tocmai cuşer în Bucureşti). Şi au dat şi un
nume acestui mâncător cu conştiinţă, stimulator al agriculturii,
industriei şi neguţătoriei locale: locavor (engl. locavore), opus
distavorului (engl. distavore), care cumpără din hipermarket hrană
adusă de la mare distanţă. Noul nume al ecologistului în ipostaza sa
de fiinţă mâncătoare a avut un succes atât de mare, încât a fost
desemnat de Oxford Dictionary cuvântul anului 2007 (evident,
blamabilul distavor a fost ignorat).
Un bun ecologist este însă bun nu doar atunci când mănâncă,
ci şi atunci când, să mă iertaţi, face sex. În această ipostază el
capătă numele de ecosexual sau vegansexual (despre cel din urmă
termen ştim cu exactitate că a fost creat în 2007 de o cercetătoare
din Noua Zeelandă). Un ecosexual nu are ce căuta lângă un
partener omnivor sau, cu atât mai puţin, carnivor, a cărui piele mi–
roase a mortăciune, sau lângă un partener care poartă îmbrăcăminte
de piele sau de blană, ori care se deplasează cu altceva decât cu
bicicleta, care foloseşte pomade şi alifii nevegetale sau care

179
apelează la un condom nebiodegradabil. Ecosexualitatea sau
vegan–sexualitatea presupune, în primul rând, armonie cu natura,
şi abia în al doilea rând între parteneri. Ecosexualii caută o dra–
goste curată…, verde.
În competiţia pentru cuvântul anului 2007 (care, aşa cum am
văzut, era locavor în viziunea Oxford Dictionary), alegerea revistei
Time s-a oprit asupra lui freegan (din free + (ve)gan). Dacă loca–
vorii şi vegansexualii sunt păcătoşi care încearcă să pună puţină
ordine şi înfrânare ecologică în viaţa lor, freeganii sunt adevăraţi
asceţi ai ecologismului, cei care întruchipează în cel mai înalt grad
opoziţia la consumismul risipitor. Freeganii trăiesc din ce aruncă
alţii. Mâncarea (evident, vegetariană) şi-o procură scormonind prin
tomberoanele din spatele hipermarketurilor şi restaurantelor, care
aruncă produsele aflate în ultima zi de valabilitate. Din aceeaşi
sfântă dorinţă de a nu irosi inutil resursele planetei, freeganii
refuză să locuiască în case, ducându-şi traiul în aer liber şi dormind,
cel mult, în corturi sau sub coviltirul căruţelor. De aceea şi sunt atât
de puţini şi localizaţi aproape exclusiv în însorita Californie.
Veche aproape de când lumea (gândirea chineză vedea în ea
o manifestare a legii lui yin şi yang), dar reformulată, sistematizată,
ambalată şi prezentată, pe la mijlocul anilor ’50, de japonezul
George Ohsawa într-o formă digerabilă pentru mentalitatea con–
temporană occidentală: macrobiotica. Macrobiotica pretinde să
asigure, printr-o alimentaţie naturală (formată aproape exclusiv din
cereale integrale, la care se ajunge treptat, eliminând întâi produ–
sele animale, apoi fructele), echilibrul interior şi armonia cu mediul.
Este un regim atât de dur, încât doar puţini dieteticieni îl
recomandă, şi numai pentru slăbire.
Parcă tot mai bine e pe la noi, unde reţeta tradiţională a
traiului cumpătat alternează perioadele de post, când blând, când
sever, cu cele de dulce…

180
 Adictologia – ştiinţa dependenţelor

Actul de naştere al adictologiei (studiul şi tratamentul adic–

ţiilor, adică al dependenţelor fiziologice sau psihologice) poartă
data de 20 octombrie 1999, când Jurnalul Oficial al Franţei a
recunoscut noua disciplină de graniţă şi, implicit, diplomele
viitorilor specialişti (adictologii). Termenul, făcând parte dintr-o
nomenclatură, a fost preluat imediat, cu minime adaptări orto–gra–
fice şi ortoepice, de toate limbile de cultură (v. engl. addictology,
sp. adictología, rom. adictologie etc.). Cuvântul s-a format în
franceză, din addiction “dependenţă de o substanţă sau, figurat, de
o activitate” + -logie, sufixul care desemnează ştiinţele. Despre
addiction, cu prima atestare în 1979, dicţionarele franceze spun că
este un “cuvânt englez”, ca şi addict, cu o primă atestare încă şi
mai recentă, din 1985. De ce avea nevoie franceza de cuvinte luate
din engleză (addict, addiction), când avea la dispoziţie pe dépen–
dant şi dépendance? Probabil din acelaşi motiv pentru care medicii
nu vorbesc niciodată despre cancer, ci despre neoplasm, preferând
cuvintelor intrate în uzul general, cunoscute de toată lumea, ter–
meni reci, pur denotativi.
În engleză, addict este un cultism din lat. addictus, parti–
cipiul trecut al lui addicere “a dedica”. Prima consemnare este din
1520, dar sensul modern de “toxicoman, dependent de droguri”
este din 1909, cu referire la morfină. Engl. addiction, din lat.
addictionem, a avut iniţial sensul mai general de “înclinaţie,
apucătură”, dar din 1906 s-a specializat pe dependenţa de droguri
(la început cu referire la opiu). Limba engleză a contribuit aşadar,
prin addict şi addiction, preluate de franceză, la fenomenul general
de consolidare în limbile romanice a elementului latin, prin împru–
muturi culte.
În limba română, după ştiinţa noastră, adict şi adicţie au
început să fie folosite după 1989. S-ar putea să fi fost utilizate şi

181
înainte de către specialişti, dar uzul trebuie să fi fost redus la câteva
ocurenţe, pentru simplul motiv că în societatea închisă de atunci
consumul de droguri era foarte restrâns. Cu excepţia Marelui
dicţionar de neologisme din anul 2000, în care apare adicţie
“dependenţă de drog”, explicat prin franceză, nici un alt dicţionar
românesc de limbă nu consemnează vreun membru al familiei lui
adict (adictiv, adicţie, adictologie).
Pentru adj. adict, -ă prima noastră consemnare, cu sensul
propriu, este din 2007 („[P]rostituată venită la oraş la şaptesprezece
ani; la optsprezece ani intră pe pococaină (crack-cocaine); de la
nouăsprezece ani este atât de adictă încît nu mai deosebeşte ziua de
noapte“, Steaua 12 / 07), iar doi ani mai târziu apare şi cu sensul
figurat, “dependent, obsedat” („Această viziune asupra muncii a
dus la crearea în America a ceea ce se numeşte «workaholic», un
om adict muncii, care se gândeşte în permanenţă la cerinţele slujbei,
inclusiv după orele de muncă, sau în week-end“, Curentul 17 VII
09).
Adictiv “care creează dependenţă“, din fr. addictif, apare,
curios lucru, în fişele noastre în 2003, cu un sens secundar: în „o
sută şi ceva de pagini livrate într-un stil impecabil şi adictiv“ (G. 6
II 03 p. 14), adictiv este sinonim cu “ataşant, seducător”. Pentru
acest sens, găsim chiar un superlativ („[Romanul] e ultra-adictiv şi
plin de faze pe care veţi muri să le daţi mai departe“, G. 14 XII 07
p. 31). Abia cinci ani mai târziu întâlnim sensul cu care cuvântul a
fost împrumutat din franceză („Centrului medical Marmottan din
Paris dedicat tratamentului conduitelor adictive“, Cot. 13 XI 08).
Pentru adictologie, prima atestare este din 2007 („În perioa–
da 4-6 octombrie, dr. V.E. participă în metropola Moldovei, Iaşi, la
un congres internaţional de Adictologie...“, Informaţia zilei (Satu
Mare) 3 X 07).
Pentru adicţie, şi sensul propriu de “dependenţă de droguri”,
şi cel figurat de “dependenţă de o activitate” au, în fişele pentru
DCR3, prima atestare în 2007 („Centrul de Asistenţă Integrată a
Adicţiilor din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului Sector 1…“, Ad. 6 IV 07; „Psihiatrii […] au
demonstrat că adicţia la computer este o realitate cu efecte
fiziologice măsurabile“, Cot. 24 V 07 p. 10).

182
 Una dintre adicţiile psihologice a fost pomenită în citatul din
2009 pentru adictiv: workaholic, compus englezesc-american din
work “muncă” şi -aholic, element desprins din alcoholic pentru a
desemna o obsesie. Urmând acelaşi procedeu a fost creat şi
shopaholic: „Becky […] e o «shopaholică» (dependentă de
cumpărături), capabilă să calce pe cărbuni încinşi dacă la capătul
lor se află ceva interesant de cumpărat“ (G. 13 IV 06 p. 13).
Droguri, cumpărături, muncă până la epuizare, jocuri
online… Ispite contemporane. Depinde de noi şi de puterea noastră
sufletească să nu cădem în adicţie.

183
 Monitori şi monitoare

Monitor, cuvânt latin împrumutat de toate limbile de cultură

(în română este explicat prin franceză şi prin latină), şi-a îmbogăţit
în ultima vreme, sub influenţa englezei americane, sensurile şi
familia lexicală. Lat. monitor “sfătuitor; cel care avertizează, care
previne“, format din monitum, participiul trecut al lui monere “a
avertiza“, stă la baza cultismelor din franceză (moniteur), spaniolă,
portugheză (monitor), italiană (monitore) şi din engleză.
Înainte de a trece în revistă evoluţia recentă a monitorului în
română, să ne întoarcem spre începuturile lui, care nu sunt lipsite
de interes şi de un farmec desuet.
În Roma antică, monitorul avea mai multe funcţii: de asis–
tent care îl însoţea în for pe un orator spre a-i aminti documentele
şi faptele la care trebuia să facă referire în timpul peroraţiei; de
sufleur pentru actori; de însoţitor al stăpânului pe străzile Romei
pentru a-i aminti numele persoanelor cu care se întâlnea; de supra–
veghetor al tinerilor care se antrenau pe Câmpul lui Marte; de
supraveghetor al ceremoniilor sacre etc.
Sensul cel mai vechi (astăzi chiar învechit) cu care apare
cuvântul în limbile de cultură (în franceză este consemnat din sec.
al XV-lea, iar în engleză de la mijlocul sec. al XVI-lea) este cel din
învăţământ, unde monitorul era elevul mai mare sau mai sârguin–
cios desemnat de învăţător spre a-şi ajuta colegii la lecţii şi a-i
supraveghea să păstreze ordinea.
Şopârla africană din familia varanidelor a căpătat, se pare,
numele de monitor în clasificarea lui Linné, odată cu care s-a
răspândit în toate limbile. Arabul waral, waran “şopârlă” a fost
latinizat Varanus şi a fost glosat de Linné prin latinescul monitor
datorită obiceiului şopârlelor de a se aşeza pe cele două labe poste–
rioare pentru a supraveghea împrejurimile. Despre varanul de Nil
se spune că avertizează populaţia cu privire la prezenţa crocodililor.

184
Şi se mai spune despre monitori că sunt animale foarte inteligente
– un motiv mai mult decât suficient pentru a le folosi drept animale
de companie (să fie la cine le are!).
Vasul de război USS Monitor, care a dat numele unei întregi
familii de cuirasate uşoare cu turelă (prezente şi astăzi în dicţionare,
sub numele de monitor, chiar dacă armata nu le mai foloseşte de
multă vreme), a fost lansat la apă în 1862. Era în timpul Războiului
de Secesiune. Sudul fusese supus unei blocade maritime, pe care
dorea să o spargă, aşa că începuse construirea unei flote de cuira–
sate cu vele. Nordul avea nevoie rapid de un model de cuirasat
superior, pe care, în urma unui concurs de proiecte, l-a construit, în
numai 100 de zile, un inginer de origine suedeză, John Ericsson.
Concepţia era revoluţionară: coca din metal în loc de lemn,
propulsia cu elice în locul velaturii, puntea joasă, aproape la nivelul
apei, şi o turelă centrală care adăpostea două tunuri puternice. Era
un mic monstru de metal care naviga execrabil (a fost cât pe ce să
eşueze în primul drum spre teatrul de luptă din sud), dar turela
rotativă îl scutea de manevre inutile în jurul inamicului, iar blin–
dajul îl făcea impenetrabil la obuzele duşmane. Constructorul îl
botezase Monitor pentru că urma să-i avertizeze pe confederaţii
sudişti ce păţesc dacă vor să continue războiul şi pe europeni ce-i
aşteaptă dacă le trece cumva prin cap să-i ajute pe secesionişti…
USS Monitor a câştigat confruntarea directă cu monstrul flotilei de
război sudiste, cuirasatul Merrimack, pe care l-a umilit punându-l
pe fugă, dar şase luni mai târziu, în drum spre următoarea misiune,
s-a scufundat. Trăise însă destul ca să intre în istorie, făcându-şi
datoria… În 1973, locul unde a naufragiat a fost proclamat
„sanctuar marin“.
Ne-am luat cu vorba despre monitorii-persoane, despre
monitorii-fiinţe şi despre primul monitor-obiect din istorie, dar a
venit timpul să ne ocupăm şi de evoluţiile contemporane ale
cuvântului…
În limba română, două dintre sensurile lui monitor trebuie
puse, indubitabil, pe seama influenţei franceze (engl. monitor nu
cunoaşte sensurile respective).
Cel mai vechi, şi în franceză (unde prima consemnare este
din 1789), şi în română este acela de “tipăritură în care sunt

185
publicate legile şi hotărârile oficiale“. Din 22 decembrie 1989,
Buletinul oficial al defunctelor „structuri de putere ale clanului
Ceauşescu“ (în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului
Salvării Naţionale nu veţi găsi cuvintele comunism sau comunist!)
a redevenit Monitorul oficial, aşa cum se numise înainte de invazia
Armatei Roşii (şi totuşi, prima foaie oficială, scoasă în 1832, sub
îngrijirea lui Ion Heliade Rădulescu, fusese un buletin: Buletinul
gazetă administrativă). În ultimii ani, monitorul pare însă a nu mai
fi exclusiv o publicaţie centrală, specializată, a statului, „democra–
tizându-se“ şi coborând spre unităţile teritoriale. Există, de pildă,
Monitorul Primăriei la Timişoara (în acest caz, monitorul fiind
sinonim cu “publicaţie oficială”), ca şi o sumedenie de publicaţii
generaliste locale numite Monitorul (de Suceava, de Bacău, de
Vrancea, de Cluj, de Sibiu, de Alba, dar şi de Făgăraş, de Dorna,
de Câmpulung…). Prin urmare, dicţionarele de limbă ar trebui să
consemneze, după 1990, cel puţin 2 sensuri noi ale lui monitor: pe
acela de “foaie oficială” şi pe acela de “publicaţie locală”.
Al doilea sens dezvoltat de limba franceză şi împrumutat de
română este cel de “instructor, antrenor (de schi, de zbor etc.)”
(folosit, în franceză, în domeniul militar din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi, prin extindere la sporturile civile, din
secolul XX). Pentru română, până la proba contrarie, cea mai
veche atestare a lui monitor “instructor” este din 1975: „Au fost
stabiliţi monitorii de schi printr-un test de preselecţie“ (R.l. 22 XI
75 p. 5).

Înainte de a trece la sensurile lui monitor dezvoltate de

engleză şi împrumutate românei fie direct, fie prin intermediul
francezei, să facem precizarea că vorbim de fapt nu despre un
cuvânt, ci despre două cuvinte omonime, unul cu referire la
persoane / fiinţe, celălalt la lucruri, cel dintâi fiind în română
cultismul (substantiv masculin) cu dublă etimologie, latină-fran–
ceză, iar cel din urmă neutrul venit, mijlocit sau nemijlocit, din
engleză, cu aplicaţii în special în domeniul tehnic.
În 1931 este consemnat pentru prima oară, în engleza ame–
ricană, pentru monitor, sensul “dispozitiv pentru verificarea conti–
nuă a calităţii tehnice a unei transmisii radio”, extins ulterior şi în

186
domeniul televiziunii (în franceză, cu prima atestare în 1967, din
franceză trecând în română).
Din anii ’50 şi ’60 ai secolului trecut sunt primele atestări ale
monitorului în medicină, cu sensul “aparat care supraveghează
automat indicii fiziologici ai unui bolnav“ – cel mai cunoscut fiind
monitorul cardiac (cu prima atestare în franceză în 1971). Inte–
resant cu monitoarele actuale din domeniul medical este că datele
culese de dispozitivele de supraveghere fiind afişate pe un ecran,
display-ul ajunge să fie echivalat cu întregul sistem de urmărire şi
redare în timp real a evoluţiei factorilor fiziologici ai unui bolnav.
Într-un citat din 1987, monitorul era privit ca una dintre compo–
nente, interfaţa grafică a unui sistem mai larg: „Complexul, dotat
cu un microprocesor, îi permite medicului, prin mijlocirea unui
monitor, să aibă permanent sub observaţie unul sau mai mulţi
pacienţi“ (I.B. 17 XI 87 p. 8); în 2002, însă, monitorul devenise
deja sinonim cu întregul sistem: „Avem control permanent pe
monitor al presiunii la ieşirea în aortă, dar şi în ventricul şi se poate
verifica rezultatul până la egalizarea presiunii în cele două părţi“ (Z.
de Iaşi 25 IV 02).
Bunicul sistemelor de operare actuale, care rulează pe com–
puterele şi pe dispozitivele noastre mobile, s-a numit monitor şi
trebuia să fie atât de mic încât să încapă pe memoria ROM (mediile
de stocare de tipul dischetelor şi hard-disk-urilor sunt invenţii ulte–
rioare). Monitoarele cu acest sens care ţine de începuturile compu–
teristicii mai sunt prezente doar în dicţionare. La ora actuală,
monitorul unui computer este dispozitivul care afişează pe un ecran
datele primite de la unitatea centrală („Două calculatoare 286 cu
monitor monocrom“, Z. de Iaşi 4 IX 00).
Până de curând, când a început să se vorbească despre
monitorul LCD al notebook-urilor („Laptop-ul dispune de un pro–
cesor, unitate CD-ROM şi un monitor LCD de 14,1 inci“, J.naţ. 27
XII 04 p. 13), diferenţa dintre display şi monitor părea a fi aceea că
display-ul este integrat în corpul unui obiect tehnic, şi nu exterior
lui, ca monitorul. Diferenţa se păstrează încă în cazul telefoanelor
mobile sau al calculatoarelor (maşinilor de calculat), care nu au
monitor, ci display („Un alt produs apreciat la CES a fost ecranul
color ataşat unui nou telefon mobil produs de Sanyo, al cărui dis–

187
play, în 256 de culori, constituie o realizare de excepţie pe piaţa
tehnicii“, Ad. 15 I 02).
Înainte de a trece la familia lexicală şi la noii ei membri, să
recapitulăm (pentru că nu toate sunt prezente în dicţionarele româ–
neşti) sensurile lui monitor pe care le datorăm limbii engleze:
1. “Aparat de recepţie utilizat într-o cameră de control pentru a
supraveghea calitatea imaginii sau a sunetului unei
transmisii”;
2. “Aparat de recepţie plasat în diferite părţi ale unui studio de
televiziune astfel încât publicul să urmărească momentele
înregistrate anterior”;
3. “Aparat de recepţie folosit în sisteme cu circuit închis,
precum o sală de operaţii etc.“;
4. “Unitate de afişare a informaţiilor conectată la un computer”.
O evoluţie interesantă, operată în interiorul limbii române,
bazată însă pe o folosire greşită, este sintagma monitorul televizo–
rului, în care sensul lui monitor este acela de “ecran” („Practic,
televizorului i se ataşează o conexiune, via satelit, cu banca la care
ai conturile, serviciul funcţionând apoi în regim de Internet-ban–
king, doar că operaţiunile de transfer bancar, plăţi etc. se fac cu
ajutorul telecomenzii, alegând din meniurile afişate pe monitorul
televizorului, operaţiunea dorită“, R.l. 26 VI 06 p. 5).
Monitoraj “supraveghere”, venit din franceză (monitorage
este forma „recomandată de Administraţie“, în locul engl.
monitoring; atestat în franceză din 1967), fiind un termen tehnic, a
intrat în română relativ rapid, prima consemnare fiind din 1982 („A
fost concepută o instalaţie de «monitoraj», care permite suprave–
gherea în permanenţă a respiraţiei şi ritmului cardiac ale
copilului…“, Sc. 29 V 82 p. 5), spre deosebire de monitoring, venit
direct din engleză, care pare a nu avea în română mai mult de
15-20 de ani („Organizarea reţelei de monitoring pentru supra–
vegherea faunei şi florei...“, R.l. 14 V 94 p. 5).
A monitoriza este format în română, după engl. to monitor
(este deci un calc) după 1990, făcând parte din noua limbă de lemn
a politicii şi administraţiei. Pe lângă sensul din engleză, “a urmări,
a supraveghea” („Redactorii specializaţi ai agenţiei monitorizează
zilnic 15 ziare“, R.l. 9 VIII 93 p. 1), şi-a dezvoltat un sens autohton:

188
“a modera, a conduce (o discuţie)” („Discuţia despre cultură şi
învăţământ în tranziţie a fost monitorizată de către T.T.“, „22“ 30 /
94 p. 11).
Monitorizare “supraveghere” datează, ca termen medical (şi,
probabil, şi ca termen tehnic, pentru care ne lipsesc însă atestările),
dinainte de 1989 („Cluj-Napoca: La clinica medicală nr. 1 a fost
dată în funcţiune o staţie centrală de monitorizare pentru bolnavi
cardiovasculari…“, R.l. 11 I 83 p. 1), dar folosirea în limbajul
politic este postdecembristă („Doi observatori [ai Consiliului
Europei] vor continua monitorizarea României prin rapoarte
alcătuite din 6 în 6 luni“, „22“ 41 / 94 p. 6). Foarte recentă este,
evident, şi folosirea termenului pentru a desemna tehnica de supra–
veghere cu camere video („Primăria sectorului 3 a început monito–
rizarea video a 16 intersecţii «criminogene»“, G. 24 III 07 p. 3).
În antichitatea latină, monitorul, care era o persoană, îşi ajuta
stăpânul să recunoască pe stradă cunoscuţii. Astăzi, instalaţia cu
acelaşi nume ajută la împărţirea amenzilor…

189
 Orga şi organul

Înrudit cu ergon “muncă”, din a cărui familie făcea parte,

elenul organon “instrument”, cu specializările “unealtă“, “instru–
ment muzical” şi “organ anatomic” (în fond, tot un instrument
menit exercitării unei funcţii precise), a trecut în latină (organum)
şi, de acolo, a fost împrumutat de limbile de cultură (fr. organe, it.
organo, sp. órgano, engl. organ etc.).
În Grecia şi în Roma antică, orga (instrumentul muzical cu
claviatură ale cărui sunete sunt produse de trecerea aerului prin
tuburi de diferite dimensiuni) era portabilă şi hidraulică, aerul fiind
împins în tuburi de presiunea apei. După inventarea foalelor, în
secolul al IV-lea, orga hidraulică şi cea pneumatică au coexistat
vreme de multe secole, înainte ca sistemul cu aer să se impună
definitiv. Tot de multe secole a avut nevoie orga, uitată în Occident,
pentru a reveni din Bizanţ şi a intra, la început în mănăstiri, apoi în
bisericile şi în catedralele catolice.
Similitudinea de formă a instrumentului muzical cu armele
de artilerie cu mai multe ţevi a dat, în timpul celui de-al doilea
război mondial, Katiuşei ruseşti (lansator de proiectile autopropul–
sate) numele, mai cunoscut în Occident, de orga lui Stalin. (Nu era
prima dată în istorie când bubuitul armelor era asemuit cu sunetul
maiestuos al muzicii. „Asta-i muzica ce-mi place!“ e exclamaţia
entuziastă a regelui Carol I care, în 1877, la Calafat, la auzul
primelor salve de artilerie, a deschis Războiul pentru inde–
pendenţă…)
Cele şase lucrări de logică ale lui Aristotel au fost numite,
mult după moartea Stagiritului, de peripateticienii care i-au urmat
în Liceu, Organon, pentru a sublinia rolul pur instrumental pe care
îl acordau logicii. Secole mai târziu, în 1620, englezul Francis
Bacon îşi publica lucrarea întemeietoare a cercetării ştiinţifice
moderne şi o intitula, spre a se delimita de metoda aristotelică,

190
Novum Organum (întreg volumul, nu numai titlul, era redactat în
latină). Cu sensul de “instrument al gândirii sau cunoaşterii“,
organonul supravieţuieşte, şters din când în când de praf de câte un
filosof sau eseist, prin dicţionarele de limbă.
Să revenim însă la organ, instrumentul care a căpătat în
limbile moderne diferite specializări: în franceză, de pildă, puţin
înainte de 1800, pe aceea de “jurnal care exprimă opiniile unui
partid” (organ de presă); puţin după 1850, pe aceea de “parte a
unei maşini care îndeplineşte o anumită funcţie” şi, după 1900, pe
aceea de “instituţie care îndeplineşte o funcţie specifică a statului”
(la noi, sub comunişti, şi, probabil, sub influenţă rusească, şi
“reprezentant al unei instituţii de forţă” – celebrele organe de
partid şi de stat, organe de ordine etc.).
Organism este o formaţie modernă, din organ, sensul actual
de “ansamblu de organe care constituie o fiinţă vie” având prima
atestare în franceză pe la 1800 (din franceză a trecut în italiană, în
spaniolă şi în română), iar cel de “ansamblu organizat în economie,
politică etc.” s-a născut pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În
engleză, unde organism este un postverbal al lui to organize, mai
vechi (din 1664) este sensul de “organizare, structură organizată” şi
mai nou (cu o primă atestare în 1842), cel de “fiinţă vie” – indiciu
clar, conform principiilor organonului, că în franceză şi engleză
avem a face cu evoluţii paralele.
Adjectivul organic este pus de dicţionarele româneşti pe
seama francezului organique şi a latinescului organicus, care avea
însă semnificaţiile “muzical, melodios” şi “mecanic, de instru–
ment”, ceea ce îl scoate din discuţie. La sensurile cu care a venit
din franceză (1. “referitor la organisme vii”; 2. “referitor la
compuşii carbonului” – v. chimie organică; 3. “structural, care ţine
de structură”; 4. “(lege) care creează organele statului şi structura
lor”) s-a adăugat în ultima vreme, sub influenţa irepresibilă a
englezei americane, acela de “(produs) obţinut fără nici o substanţă
sintetică, fără chimicale”. Se vorbeşte de mâncare organică,
agricultură organică, produse organice. Cea mai veche atestare în
română cu aceste sens este, până la proba contrarie, din 2002:
„Ordinul interzice de asemenea şi utilizarea în cuprinsul mesajelor

191
publicitare a următorilor termeni: «ecologic», «biologic», «orga–
nic», «natur» sau «pur».“ (Ad. 22 III 03).
Gândire sănătoasă, muzică de orgă, produse naturale –
acesta este arcul de cerc trasat de evoluţia grecescului organon
până la organicul actual. Parcă nu e rău…

192
 Când aud de cultură…

Latinescul cultura şi-a transmis, prin împrumut, în limbile

moderne atât sensul propriu, de lucrare a pământului, cât şi pe cel
figurat, de îngrijire a spiritului (cultura animi philosophia est,
filosofia este cultura spiritului, a spus Cicero în Tusculanae
Quaestiones, în anul 45 înainte de Hristos, contrazicându-i pe cei
care vor să vadă începutul modernităţii în Epoca Luminilor).
Româna a preluat cuvântul din două surse, cea franceză, pentru
semantism, şi cea latină, pentru ajustarea formei.
Fără a intra în labirintul detaliilor legate de apariţia, dezvol–
tarea şi interpretarea conceptului de cultură, vom încerca să ne
limităm la uzul din limba comună, sintetizând şi ordonând sen–
surile cuvântului.
Pe de o parte, avem sensul propriu, cel de agricultură (cul–
tura plantelor, plante de cultură, cultura câmpului etc.), cu o
extindere spre creşterea unor specii animale (cultura viermilor de
mătase, perle de cultură etc.), iar de aici, prin specializare în
domeniul biologiei experimentale, cel de proliferare a microbilor
într-un mediu controlat (cultură microbiană, bulion de cultură). În
sfârşit, ca un corolar al acestei ramuri de dezvoltări semantice,
numim, de pe la începutul sec. XX, cultură fizică exerciţiile menite
a asigura sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a corpului omenesc
(cu excrescenţa numită culturism). Plante, microbi, anumite ani–
male şi corpul omenesc, toate fac obiectul culturii, adică al îngri–
jirii atente şi stăruitoare.
Pe de altă parte, avem sensurile figurate ale cuvântului,
reductibile la ideea îmbogăţirii spirituale, la nivel individual sau
colectiv. La nivel individual vorbim de cultura generală, de cul–
tura bogată, vastă sau impresionantă a cuiva sau, dimpotrivă, de o
spoială de cultură, iar la nivel colectiv de cultură naţională, de
cultură clasică sau modernă etc. Să mai remarcăm că sensul din

193
urmă se datoreşte influenţei germanului Kultur, care este de fapt
mai mult civilizaţie decât cultură (adică mai mult patrimoniu
comun decât cunoştinţe individuale). Întărită de influenţa engl.
culture, care desemnează un ansamblu de valori şi modele
comportamentale, cultura este astăzi privită mai mult ca o noţiune
aplicabilă unei colectivităţi, unui grup, decât ca performanţă sau
efort de perfecţionare spirituală individuală.
Să urmărim câteva sintagme în care apar substantivul
cultură sau adjectivul cultural:
• Cultură consumistă / de consum (după engl. consumerist
culture, fr. culture de consommation) “cultura dominantă a
societăţii de consum” („Aici există o cultură consumistă,
care-i invită pe oameni să cheltuiască. Nici n-a apucat
grecul să înceapă să plătească ratele la maşină, că deja şi-a
schimbat-o.“, Ev.z. 25 I 10).
• Cultură de masă (după engl. mass culture, fr. culture de
masse) “cultură comercială, difuzată de mass media, pro–
dusă pentru şi consumată de mase” („Cultura de masă nu
urmăreşte vreo experienţă, ci doar un scop: acela de a
distra. Acesta trebuie să fie uşor de asimilat. Nu pretinde
nimic publicului, supunându-se total consumatorului.
Societatea urmăreşte să fie distrată, să fie veselă, căutând
alinare în timpul liber, fie din plictiseală, fie din oboseală“,
revistanoinu.com 22 XI 09).
• Cultură organizaţională (după engl. organizational culture)
“ansamblul standardelor colective de gândire, atitudini,
valori, convingeri, norme şi obiceiuri care există într-o
organizaţie” („Cultura organizaţională reprezintă un stil de
viaţă, fiind rezultanta unui evantai de practici interne,
norme de conduită, valori, aspiraţii şi credinţe specifice
firmei respective – adică tocmai ceea ce îi conferă perso–
nalitate şi identitate umană“, Ad. 22 X 03 p. 9).
• Cultură pop / populară, popcultură (după engl. pop culture,
popular culture, fr. culture populaire) “ansamblul ideilor,
perspectivelor, atitudinilor, reprezentărilor împărtăşite de
majoritatea superficială, consumistă şi dornică de senza–
ţional, pasivă şi puternic influenţată de mass media”

194
 („Romanele lui Dan Brown, care au parte de un succes
copleşitor, comentează o aşa-numită «cultură popular㻓,
R.lit. 15 / 05 p. 29; „«Generaţia X» e biblia postmodernă a
milioanelor de tineri «alternativi» care simt că lumea nu li
se potriveşte, iar viaţa ar trebui să însemne mai mult decât
consumism şi noianul de junk-uri al culturii pop.“, Z. de
dum. 24 X 08).
• Cultură strategică (după fr. culture stratégique, engl.
strategic culture) “ansamblul factorilor culturali (istorie,
religie, sistem de valori, mod de gândire şi de comporta–
ment etc.) care influenţează alegerile strategice ale deci–
denţilor“ („Uniunea Europeană este clădită pe o cultură
strategică a negocierilor, a cooperării şi schimburilor
economice“, Monit. de Cluj 27 XI 08).
Consum, mase, popular, strategic (adică războinic) şi
organizaţional (adică înrobitor)… Când aud de cultura asociată cu
ele…

Urban culture

În incursiunea noastră printre avatarurile culturii din socie–

tatea de consum, să zăbovim câteva clipe asupra manifestărilor mai
mult sau mai puţin spirituale desemnate prin sintagma cultură
urbană.
Cultura urbană nu este, evident, o invenţie recentă, oraşele
dezvoltându-şi dintotdeauna valori şi obiceiuri proprii, diferite de
cele rurale, numite în mod tradiţional cultură populară (astăzi,
devenită adesea cultură folclorică, pentru a nu fi confundată cu
popcultura: „[Până în 1989] exista convingerea că folclorul urban
este o prelungire a celui rural, că oraşul nu-şi avea propria sa
cultură folclorică, cu teme şi forme de expresie specifice“, R.lit. 1
VI 05; vom găsi însă în continuare în presa zilelor noastre cultura
populară cu sensul ei originar: „La capitolul cultură populară nu o
să ne bată nimeni, niciodată. Nu este în lume un folclor mai bogat
decât cel al românilor…“, Ad. 21 XI 09).

195
 Cultura urbană despre care se vorbeşte atât de mult în jurul
nostru (primăriile se întrec în a sponsoriza, organiza sau măcar
aproba festivaluri de cultură urbană, ong-uri şi asociaţii isteţe atrag
în acelaşi scop fonduri din surse interne şi chiar internaţionale,
cercetători cu simţul oportunităţii se specializează în studierea
fenomenului – dacă se continuă tendinţa, cultura urbană va depăşi,
în scurt timp, încălzirea globală în lista de priorităţi de pe agenda
public impusă), ne-a venit, nici nu se putea altfel, din engleza
americană (urban culture), unde indică, eufemistic, aportul popu–
laţiei de culoare din ghetourile marilor oraşe la mozaicul de mani–
festări ale creativităţii din şi pentru timpul liber (adeseori echiva–
lent cu timpul, pur şi simplu), irosit în deşertul de gunoaie şi beton
al metropolei. Francezii, cu subtilitatea şi spiritul de adaptare care-i
caracterizează, au preluat termenul pe la începutul anilor ’80, când
au fost invadaţi de muzica hip-hop, dar au ţinut să opereze o fină
distincţie, vorbind despre cultures urbaines, la plural, şi înglobând
conceptul, spre sfârşitul secolului, în politica oficială de promovare
a valorilor citadine pentru începutul mileniului al treilea. Cu câtă
eficienţă, s-a văzut, de mai multe ori, în ultimii ani, când tinerii din
banlieues au incendiat, furioşi, tot ce era simbol al societăţii
„civilizate“.
Cultura urbană este, în ultimă analiză, un amalgam de
„artă“ sonoră (hip-hop, rap, slam “turneu de poezie”) sau vizuală
(graffiti), dans (brake, electro) şi sporturi neconvenţionale sau
extreme (skateboard, role, BMX, parkour). Manifestări tribale
postmoderne cărora, sub presiunea falsei pudori politic corecte şi a
uriaşelor interese economice (se vinde şi se cumpără impresionant
sub eticheta „urbanului“), li s-a spus cultură. Câtă simţire şi
acumulare intelectuală se ascunde în rime şchioape de genul „Sunt
preocupat de vin şi grătare / Sunt încă în stare de funcţionare /
Orice zi s-o facem sărbătoare / Cu pahare sparte, nu confetti şi
inimioare“ (scandări cuminţi faţă de restul Prafului parazitar din
care au fost culese) nu cred să poată explica nimeni. Şi totuşi sunt
socotite „creaţie urbană“…
Decembrie 1989 a pus capăt, printre altele, „minirevoluţiei
culturale“ (de fapt: anticulturală) iniţiate de partidul comunist în
1971, care promova sub faldurile Festivalului Naţional Cântarea

196
României rime de genul: „Stă cu fruntea în văpaie / Ceauşescu
Nicolae“. După 1990, vântul libertăţii ideologice a adus cu el în
spaţiul public gângăveala golănească din spatele blocurilor: „Fă-te
muci şi bagă bine în cap / Mesajul meu neortodox livrat în ritm de
rap“. (Cap şi rap se scriu la fel, dar se citesc diferit, iar construcţia
corectă este „a băga LA cap“. Dar cine se mai împiedică de
asemenea amănunte, când e făcut, conform noului model cultural,
„muci“…?) Ne-am aliniat „trendului“ şi avem chiar un nou festival,
si jeune et international déjà: „Parcul Tineretului din Capitală –
noul skate-park considerat cel mai dotat din Sud-Estul Europei –
găzduieşte, de joi până sâmbătă, prima ediţie a festivalului inter–
naţional de cultură urbană «Street Heroes»“ (Lib. 12 VIII 10), care
„aduce în atenţia publicului cinci competiţii multidisciplinare:
skateboarding, bmx, street dance, street art şi graffiti“ prin inter–
mediul a „100 de artişti componenţi ai 48 de echipe multi–
disciplinare“ care „se vor întrece în disciplinele aliniate artei şi
culturii urbane“. Bănuim că street dance, street art şi graffiti intră
la artă, iar skateboarding şi bmx la cultură…

Coca-colonizarea

Ghici, ghicitoarea mea: există ceva la fel de sau chiar mai

rău decât cultura McDonald’s? Da, există, are aceeaşi putere de
seducţie, dacă nu mai mare, şi se numeşte cultura Coca Cola. Este
(alături de muzica rock, bucătăria rapidă, blugii şi filmele holly–
woodiene) una dintre faţetele „imperialismului cultural ameri–
can“ – impunerea tipului de consum şi a gusturilor americane în
restul lumii. Sintagma pare a fi fost creată în 1990 de un scriitor
german, Rolf Winter, în best-sellerul, netradus în româneşte,
Impertinenţa americană – Die amerikanische Zumutung (despre
„Coca-Colonizare“ se vorbea, în schimb, încă din 1950) şi sinte–
tizează în cel mai înalt grad legătura dintre globalizare, publicitatea
agresivă şi sărăcirea, prin omogenizare, a preferinţelor şi deprin–
derilor. Peste tot pe unde a ajuns (şi a ajuns în peste 200 de ţări),
băutura gazoasă inventată de John Pemberton a fost vârful de lance

197
al consumismului (în România, să ne amintim, Coca Cola nu exista
înainte de 1989).
Cea mai bună definiţie a culturii Coca Cola a fost dată de un
francez anonim, pe un forum: „La culture coca cola, la culture de la
mal bouffe, culture du fric et peu importe les moyens, culture du
mal être, culture de l’inculture, culture capitaliste. Sois idiot et
achète!“ (Cultura coca cola, cultura mâncării proaste, cultura banu–
lui obţinut prin orice mijloace, cultura traiului nesănătos, cultura
inculturii, cultura capitalistă. Fii idiot şi cumpără!). Iar definiţia
este însoţită de un afiş propagandistic cu tătuca Lenin pe fundalul
unui steag roşu – nu roşu bolşevic, ci roşu Coca Cola .
Dar cultura Coca Cola nu înseamnă doar popcultură, atot–
cotropitoarea cultură de masă: sintagma desemnează de asemenea
cultura corporatistă, internă, a firmei din Atlanta care deţine cel
mai puternic brand din lume, înconjurat de o aură aproape mistică.
Setul de reguli de fier al companiei nu este însă impus doar
propriilor angajaţi, ci, vai!, şi societăţilor în care se îmbuteliază şi
se cumpără Coca Cola. Primul principiu al filozofiei Coca Cola
este acela că după ce ai consumat o cola nu mai trebuie să bei
altceva – nici apă, nici bere, nici cafea, nici ceai, ci doar o altă cola
(fie ea şi Pepsi). Fie că o iubeşti, fie că o urăşti (în orice caz, nu se
poate şi nici nu trebuie să-ţi fie indiferentă), Coca Cola este
maxima întruchipare a pieţei globale. Poţi scoate o găleată de apă
din propria fântână, te poţi apleca să bei din căuşul palmei la un
izvor, poţi stoarce o lămâie ca să-ţi faci o limonadă, poţi cumpăra o
sticlă de apă minerală, dar nimic nu se compară cu sentimentul de
frăţietate globală pe care îl încerci atunci când desfaci capacul unei
sticle de cola – gest simbolic prin care devii parte a pieţei planetare.
Coca Cola nu este produsul unei pieţe locale, nici măcar al uneia
naţionale sau regionale, ci chintesenţa pieţei pur şi simplu: nu
poate fi produsă, ci doar îmbuteliată, transportată, vândută, cumpă–
rată şi consumată. Nu i se cunoaşte formula (ingredientele de bază
sunt publice, dar nu şi dozajele), esenţa venită din cerul atlantic
este diluată cu apă locală şi consumată local. Oricât de înzestrat ai
fi, nu poţi produce o Coca Cola. Nu poţi decât să o cumperi.
Vorba forumistului: „Sois idiot et achète!“.

198
 Subcultură, contracultură

Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţiile din 1998 şi

2009) şi Marele dicţionar de neologisme sunt singurele dicţionare
de limbă care consemnează, cu înţelesul lui din sociologie,
termenul subcultură: “cultură a unui subgrup social”. Termenul a
coborât din sfera dezbaterilor ştiinţifice şi circulă în presa culturală
şi în articolele cu caracter enciclopedic. Putem, astfel, citi, despre
subcultura tinerilor cu capetele rase (= skinheads; Ad. 20 X 07) ),
despre subcultura emo-kid din România (G. 15 V 08), despre
subcultura gay (TimeOut 28 II 08), despre subcultura ţigănească
(altermedia.info 27 VIII 10), despre subcultura tineretului (Ad. 22
VI 10), despre subcultura huliganilor din fotbal (Ad. 25 VII 09),
despre subcultura hipster (Ad. 2 X 08), despre subcultura t-shirt-
ului (Ad. 15 VII 07), despre subculturi urbane (G. 30 VI 08 p. 9)
etc. Termenul a fost luat din engleză (subculture) nu numai de
limba noastră, ci şi de franceză (subculture şi sous-culture), spa–
niolă, italiană, portugheză (subcultura), germană (Subkultur) etc.,
pentru că „La origine, conceptul de subcultură […] a fost propus de
Şcoala de la Chicago a anilor ’30-’40 din secolul trecut“ (R.lit. 24
XII 03). Coborând în limbajul curent al presei şi de aici (nu mai era
decât un pas) în limbajul curent, termenul şi-a pierdut aura ştiin–
ţifică şi a ajuns să fie folosit de profani în mod greşit, pentru a
desemna, fără nici un determinant, o (sub)cultură anume: „Dacă te
duci la Frankfurt şi să spunem că eşti homosexual şi vrei să afli
care e infrastructura homosexualităţii, poţi întreba pe oricine
«Unde găsesc subcultura?» şi o să-ţi răspundă: «A doua stradă la
stînga». Evident, în acest caz, cuvîntul «subcultură» nu e un termen
ştiinţific, dar a devenit demult popular în sfera amintită“ (R.lit. 24
XII 03).
Pe lângă acest termen căzut, de sorginte anglo-americană,
româna are însă, relativ des folosit, un cuvânt neaoş, format din
sub- “inferior” şi cultură, pentru a desemna incultura şi prostul
gust, cultura substandard: „[A]ceste valuri de vulgaritate, de tem–
belism chiar, care înaintează agresive pe spaţiul muzicii uşoare
sunt reflexul subculturii unei importante părţi dintre tineri şi ado–
lescenţi“ (Ev. 31 VII 03) sau „[A] nu te lăsa amestecat în tărâţele

199
subculturii“ (R.lit. 16 / 01 p. 17). Cuvântul, cu acest sens, este, cu
siguranţă, mult, mult mai vechi decât această primă atestare a
noastră, dar a rămas, până azi, neconsemnat de dicţionare.
Atunci când subcultura, ca mijloc de manifestare a unei
comunităţi (de vârstă, etnice, sexuale, religioase etc.) se opune
culturii majoritare, ea devine contracultură: „Contracultura ani–
lor ’60 a predicat un refuz total al modului de viaţă curent şi a
generat un mare număr de comunităţi, rupte aproape total de o
societate pe care o acuzau de cinism (mai ales cu referire la
războiul din Vietnam) şi de dezumanizare prin dispreţul arătat
individului, considerat de societatea industrială a vremii o rotiţă
impersonală într-un imens angrenaj“ (Bus. Mag. 17 IX 08). Spre
deosebire de subcultură, care se construieşte în scopul afirmării
unor valori, gusturi, cutume, contracultura se constituie de la bun
început şi în mod declarat în opoziţie cu normele societăţii. De
aceea, subcultura poate avea conotaţii negative, dar contracultura,
tocmai datorită caracterului ei deliberat şi, la urma urmei, politic,
nu poate avea decât conotaţii pozitive. (E greu de spus dacă româ–
na a împrumutat cuvântul din fr. contre-culture, cu o primă atestare
în 1971, sau a calchiat engl. counterculture, cu prima atestare în
1968. S-ar putea să fie vorba, ca în atâtea alte cazuri, de o etimo–
logie multiplă. Interesant este faptul că engleza şi franceza par a fi
format cuvântul cu mijloace interne, independent una de cealaltă,
chiar dacă termenul sociologic este atribuit istoricului Theodore
Roszak, 1933–2011, care a publicat în 1968 lucrarea care l-a făcut
celebru, The Making of a Counter Culture, consacrată mişcării
contestatare din anii ’60.)

Underground

Format în engleză, din under “sub” şi ground “pământ, sol”,

underground “subteran” are prima atestare pe la 1570, ca adverb,
adjectivul fiind consemnat treizeci de ani mai târziu. După alţi
treizeci de ani, adjectivul căpătase deja sensul figurat “ascuns,
secret, subteran”, aflat la baza sensurilor care ne interesează aici,
aplicabile subculturii (subcultură în sens sociologic, adică o cultură

200
de nişă). Mişcările de rezistenţă din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial împotriva ocupaţiei germane fuseseră under–
ground, secrete, conspirative, aşa că după 1950, când a pornit răz–
boiul noului David (întruchipat de generaţia beat) cu Goliatul,
reprezentat de cultura dominantă, mai opresivă, în opinia tinerilor
rebeli decât fusese nazismul pentru rezistenţii din urmă cu mai
puţin de un deceniu, undergroundul a devenit sinonim cu lupta
pentru libertate şi neconvenţionalism.
În Dicţionarul de cuvinte recente, primele atestări ale lui
underground referitoare la un fenomen cultural (muzical) sunt de
la mijlocul anilor ’70, cele două texte, aproape simultane, referin–
du-se, unul la o realitate occidentală („A fost şocul pe care simpli–
tatea şi cursivitatea melodică îl proiectau asupra unor timpane
insensibilizate de complicate şi tunătoare sofisticări subterane (vezi
«underground»-ul şi variantele sale)“, I.B. 18 IV 74 p. 2), iar
celălalt la una autohtonă („Concepţia folk-underground pe linia
deschisă în urmă cu câţiva ani de bucureşteanul M.P.“, Săpt. 22 III
74 p. 13). După cum deducem din ultimul citat, folkul românesc
underground era mai vechi decât anul 1974 şi, cu siguranţă, ascun–
dea altceva decât subminarea culturii dominante, care sub comu–
nişti era interzis să fie pusă sub semnul îndoielii. Deducem, aşadar,
că underground ca identificator pentru un anume gen de muzică (în
cazul acesta, folk) însemna în anii aceia doar “nedifuzat la radio şi
TV”.
Să urmărim în continuare contexte de după 1990 în care
apare underground, stabilindu-i sensurile actuale din limba română.
Primul sens pe care ar trebui să-l menţionăm (nu pentru că ar
fi foarte frecvent, ci pentru că este chiar sensul originar din engleză)
este acela de “subteran, situat sub nivelul solului” („Subsolurile
vechilor clădiri sunt spaţii atractive pentru amenajarea localurilor
[…] sunt cele mai populare locaţii «underground», amenajate în
pivniţele de pe vremuri”, Ad. 12 IX 09).
Avem în română (iarăşi, nu foarte des folosit) consemnat şi
sensul care trimite la rezistenţa antigermană din timpul războiului
(„Împrietenindu-se cu numeroşi polonezi din diasporă, se implică
în acţiunile politice ale unei grupări underground a Organizaţiei
militare poloneze“, Ad. 2 IX 09). Şi, printr-un mecanism asemă–

201
nător celui din engleză, unde rezistenţei opuse ocupantului în
timpul războiului i-a fost atribuită o valoare similară cu aceea a
rezistenţei tineretului la cultura de masă, pasivitatea sub comunişti
a fost văzută, post-factum, ca underground: „Tot ce nu era parti–
cipare directă la colectivismele impuse avea o vagă alură de
underground, de dizidenţă discretă, mai curând defensivă“ (Ad. 15
VI 10). Aşa cum arătam mai sus, înainte de 1989 underground cu
referire la muzică însemna de fapt “nedifuzat la radio şi tv datorită
mesajului aluziv”: „În cursul unei singure zile, 22 decembrie 1989“,
povesteşte Adrian Pleşca (Artanu) de la trupa Timpuri Noi, „am
ieşit din underground în mainstream“ (R.l. 10 XI 09 p. 3), adică au
început să fie daţi la radio şi televiziune.
Mai des folosit este sensul “ilegal, clandestin, situat în afara
legii” („În ţara [Kenya] în care cărţile ei aveau să pătrundă, ulterior,
«underground», Michela [Wrong] a petrecut patru ani ca reporter
pentru «Financial Times»“, Forbes 10 IX 10), cu menţiunea că, cel
puţin într-un context („Nimic nu a fost ilegal sau underground“, Ad.
25 VIII 09) pare a se stabili o distincţie între ilegal şi semilegal
(underground). Folosirea lui underground pentru a desemna acti–
vităţile economice parţial legale, parţial ilegale vine să confirme
noul sens căpătat de cuvânt în română, acela de “semilegal” („În
afara acestor companii importante, pe piaţă mai activează şi câteva
zeci de afaceri «underground». Adică reţele [de internet] de cartier
sau chiar de bloc, care funcţionează fără forme legale“, Ad. 14 I
10).
Alt sens dezvoltat de română, pe care nu îl găsim în engleză,
este acela de “marginal, situat la marginea societăţii”, cu referire la
grupuri de tineri inadaptaţi sau de un nonconformism împins la
extrem („Ierarhie underground. Deşi par o adunătură de oameni
îmbătaţi cu aurolac care nu mai ştiu de pe ce lume vin şi încotro se
îndreaptă, vagabonzii de complex sunt foarte bine organizaţi“, Ad.
10 XII 09).
Unul dintre sensurile lui underground destul de frecvent
întâlnite în presa de azi este cel de “neconvenţional, experimental,
avangardist”, cu referire la actele sau creaţiile artistice („Cum vă
poziţionaţi ca autor? Sunteţi mainstream sau underground?“, Cot.
21 V 07 p. 24), dincolo de domeniul actului cultural înţelesul fiind

202
(prin extensie) cel de “neobişnuit, neconvenţional” („Zeci de
voluntari au vrut să le arate braşovenilor cât de important este să
citeşti. S-au adunat în Piaţa Sfatului, cu cărţile în mână şi şi-au
văzut liniştiţi de lectură, chiar dacă unii oameni se uitau puţin cam
ciudat. Acţiunea face parte din proiectul «Lecturi Urbane», realizat
de un grup de voluntari care vor să creeze şi o bibliotecă «under–
ground»“, Ad. 18 IV 10).
Cel mai des este utilizat însă underground alături de muzică,
teatru şi film. Sintagma muzica underground subsumează un stil de
muzică situată în afara circuitului de difuzare comercială (psihe–
delică, punk, grunge, hip-hop etc.), apărut în anii ’60 şi care pune
accentul pe sinceritate, pe libertatea exprimării şi pe creativitate cu
orice preţ. La noi s-a impus după anul 2000 („Promovez muzica de
underground a Bistriţei, acele piese care nu se aud la televizor şi
radio“, Ad. 1 IX 10). Teatrul undeground este teatru alternativ,
experimental, neinstituţionalizat, cu spectacole pe scene improvi–
zate în baruri sau cluburi („Festivalul de Teatru şi Film Under–
ground, cel mai important eveniment cultural din Arad, a ajuns
anul acesta la cea de-a opta ediţie“, Ad. 17 III 10).
Atât de mare şi de primitoare este grădina underground
românească, încât şi-a găsit de treabă cu ea şi o instituţie centrală a
statului, Agenţia Naţională pentru Tineret, care în anul 2008 a
organizat, la malul mării, o tabără în care dorea să-i adune pe
tinerii underground şi, dacă tot îi adunase, să-i dăscălească, să
aducă „psihologi, sociologi şi alţi cunoscători, care să le ţină
prelegeri despre fenomenul underground, ostilitatea dezvoltată prin
consumul anumitor genuri muzicale şi riscurile asociate consumu–
lui de droguri“ (G. 30 VI 08 p. 9). Li s-a vorbit acolo tinerilor
atraşi cu promisiunea plajei, despre formele de devianţă, cu doi
poli, unul negativ, al sinucigaşilor, drogaţilor, homosexualilor etc.
şi despre un pol creativ, cel al culturii underground… Evident, în
timp ce ascultau prelegerile, sărmanii tineri nu puteau nici să-şi
manifeste creativitatea, nici să facă plajă. Aşa le trebuie dacă,
devianţi underground fiind, se lasă domesticiţi de o instituţie a
statului!

203
 Undergroundul întăreşte subteranul

Adjectivul subteran este unul dintre exemplele grăitoare

pentru ceea ce lingviştii români au numit „etimologie multiplă“:
cuvinte care nu pot fi explicate numai prin franceză, de pildă, sau
numai prin latină, provenienţa lor fiind dublă sau triplă. Dacă ar fi
fost un împrumut din franceză, am fi avut în română *suteren sau
*subteren (să menţionăm, pentru cititorii nefilologi, că asteriscul, *,
pus înaintea unui cuvânt indică o formă neatestată, construită,
presupusă); dacă ar fi fost un latinism, ar fi avut forma *subteraneu.
Subteran trebuie explicat însă şi prin franceză, şi prin latină: fran–
ceza a contribuit la cuvântul românesc cu sensurile şi, tot după
modelul francez, a fost adaptat formal, în română, lat. subterraneus.
Subteran este un calc (un cuvânt format după modelul unor cuvinte
străine, ale căror elemente componente sunt traduse), la fel ca fr.
souterrain, format după modelul latinescului subterraneus.
Sensurile cu care apare subteran în dicţionarele curente sunt,
cele mai vechi, de sorginte franceză: sensul propriu, “care se află /
se face sub pământ”, şi cel figurat, “ascuns, clandestin”, eventual
“ilegal”. În ultimele două decenii, la aceste două sensuri, să le
spunem „clasice“, s-au adăugat sensuri ale englezescului under–
ground. Astfel, putem întâlni în presa ultimilor ani utilizări ale lui
subteran cu referire la rezistenţa din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial: „Uniunea Militară Evreiască şi Organizaţia de
Luptă Evreiască, alături de partizani din rezistenţa subterană polo–
neză, au opus o rezistenţă acerbă“ (Ev.z. 19 IV 08). Prin extensie,
subteran se aplică oricărei rezistenţe discrete: la comunism („Cei
mai înţelepţi însă au înţeles tactica sa [a părintelui Arsenie Boca] şi
au format în jurul lui un curent de rezistenţă subterană“, J.naţ. 5 IV
04) sau, în zilele noastre, la tirania media („[S]unt fericită datorită
oamenilor cu care intru în contact, care alcătuiesc un fel de
rezistenţă subterană la vulgaritatea şi agresivitatea modelului pro–
pus de televiziune şi de mode“, hotnews.ro 12 VI 10).
Subteran a ajuns să fie considerat tot ceea ce nu este oficial
(„Analizând pe scurt literatura deceniilor şapte şi opt, Mircea
Cărtărescu face, în Postmodernismul românesc distincţia între
literatura oficială şi cea subterană, aceasta din urmă puţin cunoscu–

204
tă până în preajma anilor ’80. Curentul subteran este «continuatorul
legitim al literaturii române în procesul firesc al evoluţiei formelor
literare»“, Obs.cult. 21 XII 04), mai ales dacă implică şi o doză de
subversivitate („Scriitorilor interzişi [în Cehoslovacia, înainte de
1990] le-a rămas singura posibilitate de a publica – samizdatul. […]
În felul acesta au funcţionat numeroase edituri subterane care au
reuşit să publice sute de titluri de valoare atât din literatura cehă,
cât şi din cea universală, în traducere. […] S-au înfiinţat şi o serie
de periodice subterane, orientate spre cele mai diverse domenii –
critică literară, filosofie, teologie, muzică, teatru, cultură, politică“,
Aldine 22 VIII 10).
Cultura subterană este, pe de o parte, cultura neoficială, care
nu respectă preceptele ideologice impuse de autoritate („Ca mulţi
alţi exilaţi [Culianu] e mereu curios să afle ce se întâmpla pe plan
cultural în Romania socialistă, în «post-istoria» ţării ocupate la
început de trupele sovietice, mai apoi auto-ocupată ideologic prin
dictatura naţional-comunistă a lui N. Ceauşescu, dar cu o cultură
subterană vie, care din când în când mai ieşea şi la suprafaţă“,
Obs.cult. 6 VII 04). Pe de altă parte, cultura subterană se opune
culturii de masă, comercialului („Alternativă a curentelor la modă,
cultura «underground» a apărut ca formă de protest faţă de stilul
oficial, comercial. Cu trimitere directă la cultura «subterană»,
«neoficială», «ilegală», «underground»-ul şi-a găsit repede adepţi
între hip-hop-erii «supăraţi» pe viaţă“, Orădeanul 13 XII 04).
Există şi o artă subterană (cf. engl. underground art),
neconvenţională, insolentă, opusă canoanelor din mainstream
(„Graffiti este văzută ca o formă de artă subterană. Este o formă de
rebeliune faţă de ipocrizie, dar şi un mod de înfrumuseţare a unei
clădiri dezafectate, să zicem“, Argeşeanul 29 XII 08).
Un domeniu în care, din raţiuni evidente, subteran nu putea
fi folosit înainte de 1990 este cel economic, unde, ca şi under–
ground, este sinonim cu “semilegal” sau “ilegal”. Imediat după
Revoluţie a apărut economia subterană („Serviciul Român de
Informaţii preciza în 1996 că 40% din produsul intern brut este dat
de economia subterană.“, Cap. 20 XI 97 p. 1). Avem afaceri subte–
rane („Decodoarele tv, o afacere subterană de succes“, Şansa
buzoiană 12 IX 06) şi un comerţ subteran („Imediat după 1989, cu

205
aceste pasaje, prin excelenţă locuri cu vad comercial mare, s-a în–
tâmplat la fel ca şi cu gurile de metrou: s-au umplut de tarabe,
devenind un soi de centre de comerţ subteran, la propriu şi la
figurat“, Z.f. 18 VIII 03). Să nu ne indignăm însă, nu este un
fenomen exclusiv românesc: „Economia subterană a crescut alar–
mant, în ţările dezvoltate, în ultimii doi ani, odată cu resimţirea
crizei, conform calculelor făcute de economiştii internaţio–
nali.“ (ziare.com 31 VIII 10). Economia subterană, în vremuri de
criză, ne aşază în rând cu lumea bună!

Multiculturalism vs interculturalism

Asociate în genere cu lumea americană (a se citi: din Statele

Unite), multiculturalismul şi interculturalismul sunt de fapt invenţii,
lexicale şi conceptuale, canadiene, născute la mijlocul secolului
XX, pentru a oferi un răspuns politic nevoii (şi, mai ales, voinţei)
de a prezerva diversitatea culturală a federaţiei, în cadrul căreia se
vorbesc două limbi oficiale, engleza şi franceza, şi sunt recunos–
cute regional opt limbi ale populaţiei indigene. Termenul multicul–
turalism a fost folosit pentru prima dată într-un raport din 1965 al
Comisiei Canadiene pentru Bilingvism şi Biculturalism, iar după
1970 a desemnat politica federală în domeniu. Interculturalismul a
fost reacţia Canadei francofone la multiculturalismul federal şi este
o noţiune reiterată şi susţinută consecvent de guvernele succesive
din Québec, chiar dacă nu a primit încă o definiţie oficială. Mai
bine să faci fără să spui decât să spui fără să faci…
Presa americană a început să vorbească despre multicul–
turalism la începutul anilor ’70, dar abia în anii ’80 termenul era
larg răspândit şi cunoscut, pentru ca spre începutul anilor ’90 să
stârnească aprige controverse pe marginea politicilor guverna–
mentale în materie de recunoaştere şi promovare a culturilor de
grup.
Dicţionarele de limbă (şi cele englezeşti, şi cele franţuzeşti,
şi cele spaniole etc.) definesc multiculturalismul ca “prezenţă
simultană a mai multor culturi într-o societate”. Acesta este însă
doar primul palier semantic, cel descriptiv, care nu face decât să

206
numească o stare de fapt. Pe al doilea palier, cel al limbajului
specializat (juridic-politic), termenul desemnează o intenţionalitate,
ba chiar o prescripţie: “promovarea culturilor minoritare (etnice,
religioase), mai ales la nivel instituţional (şcoli, comunităţi locale,
naţiuni)”. Ideologia multiculturalistă şi acţiunea practică în care ea
se materializează vizează de fapt „discriminarea pozitivă“ a mino–
rităţilor, pentru a le aduce la acelaşi nivel de recunoaştere şi de
privilegii cu majoritatea (care se presupune că nu are nevoie de
ajutor) şi a asigura astfel un florilegiu de mentalităţi şi sisteme de
valori, fără un centru opresiv şi asimilator. Dacă, la început,
„discriminarea pozitivă“ urmărită de multiculturalism viza mino–
rităţile etnice, religioase şi lingvistice (negri, latinoamericani,
amerindieni), de pe urma ei au ştiut să profite şi – sau mai ales –
minorităţile artificiale (feministe, homosexuali). Ingineria multi–
culturalistă, care proclamă diferenţa drept identitate şi ignoră
liantul asemănării, nu poate conduce însă decât la atomizare, la o
societate a ghetourilor, care nu mai funcţionează pe principiul
vaselor comunicante. La mijlocul lunii octombrie 2010, cancelarul
Angela Merkel declara ritos că modelul de societate multiculturală
a eşuat complet în Germania şi îi îndemna pe imigranţi să se
străduiască mai mult să se integreze. S-a adeverit încă o dată legea
lui Murphy, conform căreia „ceea ce începe bine se termină rău, iar
ceea ce începe rău se termină şi mai rău“.
Spre deosebire de autistul multiculturalism, intercultura–
lismul pune accentul pe deschiderea, una spre cealaltă, a culturilor
coexistente, în tentativa de a identifica trunchiul de valori comune,
omogenizatoare, din care se poate ramifica diversitatea. Este un
model bazat pe toleranţă, dialog, respect pentru diversitate, dar care
trasează deopotrivă limitele dincolo de care dreptul la diferenţă
dispare, pentru că ar submina organicitatea comunitară.
Dacă multiculturalismul şi interculturalismul desemnează
ideologii şi politici in actu, termenii multiculturalitate şi inter–
culturalitate se aplică, primul, coexistenţei mai multor culturi, iar
cel de al doilea, schimburilor dintre culturile coexistente.
Cât despre pluriculturalism, sinonim perfect cu multicul–
turalitatea şi multiculturalismul, este folosit de obicei în asociere
cu plurilingvism, care, prin contaminare, a determinat substituirea

207
lui multi- cu pluri-. Ipoteza este întărită de constatarea că în
vecinătatea lui multilingvism apare multiculturalism, nu pluri–
culturalism.
Cu multi- sau pluri- înainte, cu -ism sau -itate drept
terminaţie, important este ca diversitatea culturilor să dăinuiască,
pentru ca un al doilea Turn al Babilonului să nu se mai ridice şi să
nu mai fie necesară intervenţia divină pentru a amesteca din nou
limbile.

208
 Pisică grasă, pisică slabă

Spre sfârşitul lui 2009, preşedintele american Barack Obama

îi convoca la Casa Albă pe directorii celor mai mari douăsprezece
bănci din SUA. Cu un an în urmă, ca să nu se prăbuşească, în
aceste bănci se pompaseră peste 700 de miliarde de dolari. În
ajunul întâlnirii care se anunţa a fi una de muştruluială (băncile se
salvaseră, mulţumită sumelor acordate de Trezorerie, dar nu făceau
nimic pentru relansarea economiei), liderul de la Casa Albă a avut,
în faţa camerelor de televiziune, o izbucnire care a adus pe prima
pagină a presei din lumea întreagă sintagma fat cats: „N-am
candidat ca să ajut câteva pisici grase“. (A doua zi, înconjurat de
felinele rotofeie, fiorosul buldog avea să dea prietenos din coadă
rugându-le să acepte să renunţe la o parte din osânză.) Nu ştim de
când datează traducerea sintagmei în celelalte limbi romanice (fr.
chat gras, it. gatto grasso, sp., port. gato gordo), dar larg
mediatizata exclamaţie a preşedintelui american a contribuit, fără
îndoială, ca şi în română, la popularizarea ei.
Fat cat a fost la origine – şi continuă să fie – un termen
politic al englezei americane, desemnând un finanţator important al
campaniei electorale. Prima atestare este din 1928, într-un comen–
tariu al lui Frank Kent, figură rămasă în istoria jurnalismului
yankeu nu pentru această sintagmă, ci pentru înverşunarea cu care
critica, de pe poziţii conservatoare, pe Franklin Delano Roosevelt
şi politica lui intervenţionistă (New Deal). Cu timpul, fat cat şi-a
lărgit aria semantică, în zilele noastre sintagma putând fi aplicată
nu doar sponsorilor de partid, ci şi, în general, persoanelor avute şi
privilegiate, care câştigă bani pe seama altora, sau figurilor de
seamă, celebrităţilor. Că o persoană bogată este văzută ca fiind
grasă înţelegem, dar de unde până unde echivalenţa cu o pisică? Ei
bine, nu este vorba (doar) de o pisică: în slang (argoul american),
unul dintre sensurile lui cat este acela de guy “băiat, tip, individ”.

209
Aşadar, fat cat ar fi trebuit să se traducă nu prin pisică grasă, ci
mai degrabă prin „grăsan, umflat“. De altfel, unele caricaturi
pentru fat cat înfăţişează un bărbat obez, cu trăsături porcine (şi nu
pisiceşti), cu joben şi baston şi cu un trabuc (simbolul omului de
afaceri) între degetele ca nişte caltaboşi.
După ştiinţa noastră, prima atestare a sintagmei în româneşte,
într-o formă uşor modificată, datează din octombrie 2008, când
Mircea Geoană (fost ambasador la Washington şi, prin urmare,
familiarizat cu jargonul politic american) a mârâit electoral spre
directorii supraremuneraţi ai regiilor autonome, numindu-i pisici
îngrăşate: „Credem că în această perioadă trebuie limitate în mod
dramatic, eventual prin lege sau prin ordonanţă de urgenţă, şi veni–
turile exagerate pe care le au aceste pisici îngrăşate din sistemul
public românesc şi mă refer la şefii de regii, de gen Rom–
silva…“ (ziare.com 8 X 08).
Următoarea noastră atestare este din februarie 2009 şi se
referă la faţeta britanică a unei realităţi planetare: „Deşi se pot
considera «proprietari» ai activelor naţionalizate de către Guvernul
Gordon Brown la nouă bănci, britanicii sunt, de fapt, finanţatorii
aşa-numitelor «pisici grase» – cei care conduc băncile şi au
beneficiat de bonusuri de milioane de lire, în ciuda asigurărilor lui
Brown că acest lucru nu va mai fi posibil“ (G. 20 II 09).
O lună mai târziu, presa noastră relata despre supărarea
preşedintelui Medvedev al Rusiei, care folosea sintagma cu referire
la birocraţia sportivă a ţării sale: „Ar trebui să ne gândim la a
schimba sistemul de antrenament al atleţilor. Atletul, nu federaţiile,
aceste pisici grase, trebuie să aibă prioritate“ (antena3.ro 2 III 10).
După ce izbucnirea furioasă a lui Barack Obama a fixat
definitiv sintagma în limbajul presei internaţionale, pisici grase nu
mai sunt aşadar numai persoanele, pot fi şi instituţii întregi care, în
loc să alerge după şoareci şi să-şi păstreze supleţea, se nărăvesc la
mâncarea pusă în castronel, la ore fixe, de grijuliul stăpân care este
statul: „[B]anca centrală, cu intenţia lăudabilă academic de a lupta
cu inflaţia, a permis, prin politica de dobânzi înalte, ca băncile
româneşti să devină «pisici grase», făcând profit din schimb valutar
şi din simplul arbitraj între depozitele clienţilor şi plasamentele cu
risc zero la BNR sau în titluri de stat“ (Z.f. 26 X 10).

210
 Pisicile grase au intrat definitiv în vocabularul şi în
imaginarul nostru. Şi riscăm să uităm, peste o vreme, că rostul
mâţei era să prindă şoareci…

211
 Stimulente

Ediţiile succesive ale Dicţionarului explicativ şi cele ale

Dicţionarului de neologisme consemnează sub stimulent un sens
din limbajul medical (“substanţă care activează un organ”) şi un
sens generic: “ceea ce stimulează”, prea larg şi prea vag pentru a fi
mulţumitor. Înainte de a purcede la desluşirea şi sistematizarea
semantismului ascuns sub această superficială definiţie, să mai
observăm că stimulent nu este doar substantiv neutru, cum ne spun
dicţionarele (inclusiv cel ortografic), ci şi substantiv masculin, cu
pluralul stimulenţi, ce-i drept, mai rar în presa noastră („[P]e de o
parte avem [pentru relansarea economică] stimulenţi fiscali şi
bugetari, iar pe de altă parte investiţiile în anumite domenii“, Cap.
26 XI 08), dar preferat, pare-se, peste Prut, unde este folosit în
documente oficiale (aflăm, de pildă, pe site-ul eurolex.md că
„Guvernul Moldovei a introdus un şir de stimulenţi fiscali în formă
de scutiri ale impozitului corporativ, stimulenţi speciali pentru
anu–mite genuri de activitate şi pentru investitorii care îşi desfă–
şoară activităţile pe teritoriul zonelor economice libere“).
Format din verbul a stimula, foarte probabil sub influenţa
francezului stimulant, cuvântul apărea sporadic în limbajul presei
şi al economiştilor şi înainte de 1989. Astfel, în 1977, la Editura
Academiei Republicii Socialiste România apărea un volum de
largă şi adâncă respiraţie intelectuală, intitulat, sec, Stimulente
materiale şi morale în cooperativele agricole de producţie. Din
fericire, nu am fost supuşi caznei de a citi o asemenea carte, dar
judecând numai după titlul ei mincinos (singurul mijloc de stimu–
lare a ţăranului cooperator era sub comunişti acceptarea tacită a
furtişagurilor din recolta obştească), am putea crede că socialismul
nu era, precum capitalismul nemilos, interesat doar de partea mate–
rială, că lucra şi cu sufletul şi se sprijinea pe valorile morale (nu
ştim despre ce stimulente morale va fi fost vorba în carte, dar cu

212
siguranţă unul dintre ele era afişarea fruntaşilor în producţie la
panoul de onoare). Alte vremuri, aceeaşi ţară…
Precizând că ne interesează, în cele ce urmează, exclusiv
sensurile din limbajul larg economic ale lui stimulent, să încercăm
să-i delimităm înţelesurile pornind de la contexte scoase din presa
de după 1990.
Primul sens, cel mai larg şi, probabil, şi cel mai vechi, este
cel de “mijloc de încurajare, prin crearea de avantaje materiale (nu
neapărat băneşti), pentru a acţiona sau a depune mai multe efor–
turi”. Cel mai vechi citat pe care îl avem pentru acest sens este din
1998, dar se referă la realitatea de dinainte de 1990: „Dicţionarul
turnătoriei. Rezidént: persoană care era recrutată, de regulă, din
rândul informatorilor loiali, cu oarecare experienţă şi pasiune în
munca de culegere de informaţii, recompensată periodic cu diferite
sume de bani sau altfel de stimulente şi care avea în legătură până
la 10 colaboratori“, Ev.z. 25 VI 98 p. 3. (Ar fi interesant de aflat
dacă termenul este cel pe care îl foloseau „organele“ pentru a numi
răsplătirea colaboratorilor sau aparţine autorului articolului…) Un
context lămuritor pentru sensul specializat conturat după 1990 este
următorul: „[A]tribuirea unor stimulente pentru bolnavii [de TBC]
din zone cu incidenţă ridicată, bolnavi care îşi urmează corect
tratamentul, şi care constau în alimente sau bonuri valorice, bilete
de transport etc.“, Z.f. 28 VIII 03.
Al doilea sens specializat, căpătat de stimulent după 1990,
este cel de “facilitate, înlesnire fiscală acordată de guvern pentru a
încuraja investiţiile sau afacerile într-un domeniu socotit prioritar”:
„[G]uvernul de la Bratislava s-a angajat să sprijine iniţiativa
producătorului PSA Peugeot Citroen prin reduceri de taxe şi alte
stimulente în valoare totală de 157 de milioane de euro“, Z. fin. 25
IX 03.
Al treilea sens specializat, derivat din cel dinainte, este acela
de “set de măsuri legislative şi economice menite să determine ori
să accelereze o anumită evoluţie”: „Revenirea dolarului pare din ce
în ce mai solidă şi are loc în contextul în care economia SUA dă tot
mai multe semnale de relansare, în condiţiile în care se pregătesc şi
noi stimulente“, Z.f. 4 IX 03.

213
 Al patrulea sens este cel de “mită, şpagă”: „Medicii
americani primesc stimulente materiale pentru a prescrie anumite
medicamente […] ca să-i stimuleze pe doctori să le recomande
produsele, companiile Amgen şi Johnson and Johnson i-au recom–
pensat cu sute de milioane de dolari“, realitatea.net 9 V 07.
În sfârşit, al cincilea şi cel mai des întâlnit în ultima vreme
este sensul de “supliment salarial, bonus” (ceea ce înainte de 1990
se numea primă…). În anul 2000, un înalt funcţionar public declara:
„Opţiunea mea este pentru un salariu de bază mai mic şi pentru un
sistem de stimulente…“, Z.f. 4 VII 00. Asta s-a vrut, asta s-a făcut,
iar urmarea o vedem în zilele noastre: „Şefii de la Finanţe s-au
înmuiat. Stimulentele se dau şi în judeţele unde nu s-a făcut planul“,
G. 18 X 10. Altfel spus, sunt deopotrivă răsplătite munca şi ne–
munca, iar lipsa de rezultate este… stimulată.

214
 Economie – iconomie

Economie şi iconomie, cuvinte folosite în limbaje diferite, au

acelaşi etimon: elenul oikonomia, din familia lui oikos “casă” (care
ni l-a dat şi pe eco- din ecologie). Oikonomia desemna “admi–
nistrarea casei, conducerea gospodăriei” şi, prin extensie, “con–
ducere, guvernare” şi “rânduială, ordine”. Trecut în latină (oeco–
nomia “organizare, dispunere a elementelor unui discurs, ale unei
scrieri etc.”), cuvântul a fost împrumutat de acolo, pe cale cultă, de
franceză (économie), de unde l-am luat şi noi, atât cu sensurile mai
vechi din limba lui Voltaire (“ştiinţă a fenomenelor economice”, de
unde economia politică “curent de gândire economică”, de unde
economia clasică, marxistă etc.; “chibzuială, cumpătare”, de unde
simţ al economiei; “bani puşi deoparte”, de unde casă de economii;
“organizare, dispunere”, de unde economia unei legi), cât şi cu
sensul născut la începutul secolului trecut, de “totalitatea activită–
ţilor de producţie, distribuţie şi consum într-o colectivitate”, de
unde economia naţională şi, în ultima vreme, economia globală.
Dacă economie a ajuns în română prin intermediul latinei şi
al francezei, iconomie, termen religios propriu creştinismului răsă–
ritean, este un împrumut direct din greacă şi reprezintă dezvoltarea
sensului primar din elină, acela de “administrare, conducere”. În
ortodoxie se vorbeşte pe de o parte despre iconomia dumnezeiască
/ divină şi pe de altă parte de iconomia Bisericii.
Iconomia dumnezeiască desemnează planul divin de mân–
tuire a omului, manifestarea iubirii lui Dumnezeu pentru omenire
prin jertfa Fiului Său întrupat.
Iconomia bisericească, principiu aflat la baza Dreptului
canonic ortodox, desemnează libertatea omului în faţa canoanelor,
care pot fi aplicate cu blândeţe, în spiritul, şi nu în litera lor, atunci
când rigurozitatea (în limbaj ortodox: acrivie, din gr. akriveia) este

215
dăunătoare. Dragostea lui Dumnezeu este astfel menţinută vie în
Biserică şi nu închide nimănui posibilitatea mântuirii.
În traducerea românească a Noului Testament (varianta din
Biblia Teoctist), iconom apare de 13 ori, iar iconomie de 7 ori. Nu
este, credem, lipsit de interes să comparăm modurile în care au fost
redate gr. oikonomos şi oikonomia în Vulgata (traducerea latină
datorată Sf. Ieronim, folosită până azi de catolici), într-o traducere
franceză (Bible de Jérusalem), într-una spaniolă (Reina-Alera), în
cea mai recentă ediţie sinodală (Anania), într-o traducere pentru
uzul protestanţilor (Cornilescu) şi în Noua Traducere în Limba
Română (NTR) realizată de Societatea Biblică Internaţională.
Comentariile şi concluziile, prea numeroase şi prea specializate
pentru a-şi avea locul aici, să le lăsăm pe altădată. Să ne mărginim
a indica fidelitatea cu care drept-credinciosul Anania urmează
textul grecesc, preferinţa protestantului Cornilescu pentru termeni
din limba veche românească şi, în sfârşit, neologismele din ecume–
nica NTR.
Luca 8, 3: Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod (gr.:
epitropou; Vulgata: procuratoris Herodis; Reina-Valera: intenden–
te; Jer.: intendant d’Hérode; Anania: dregător; Cornilescu: isprav–
nic; NTR: administrator).
Luca, 12, 42: Şi a zis Domnul: Cine este iconomul (gr.:
oikonomos; Vulgata: dispensator; Reina-Valera: mayordomo; Jer.:
intendant; Anania: iconom; Cornilescu: ispravnic; NTR: admi–
nistrator) credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste
slugile sale, ca să le dea, la vreme, partea lor de grâu?
Luca, 16, 1-8: 1. Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om
bogat care avea un iconom (gr.: oikonomon; Vulgata: vilicum;
Reina-Valera: mayordomo; Jer.: intendant; Anania: iconom; Cor–
nilescu: ispravnic; NTR: administrator) şi acesta a fost pârât lui
că-i risipeşte avuţiile. 2. Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce
aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta (gr.: oikonomias;
Vulgata: vilicationis tuae; Reina-Valera: mayordomía; Jer.: gestion;
Anania: iconomat; Cornilescu: isprăvnicie; NTR: administraţie),
căci nu mai poţi să fii iconom (gr.: oikonomein; Vulgata: non pote–
ris vilicare; Reina-Valera: mayordomo; Jer.: pouvoir gérer; Anania:
iconom; Cornilescu: ispravnic; NTR: administrator). 3. Iar icono–

216
mul (gr.: oikonomos; Vulgata: vilicus; Reina-Valera: mayordomo;
Jer.: intendant; Anania: iconom; Cornilescu: ispravnic; NTR:
administrator) a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia
iconomia (gr.: oikonomian; Vulgata: vilicationem; Reina-Valera:
mayordomía; Jer.: gérance; Anania: iconomat; Cornilescu: isprăv–
nicie; NTR: slujba de administrator) de la mine? Să sap, nu pot; să
cerşesc, mi-e ruşine. 4. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în
casele lor, când voi fi scos din iconomie (gr.: oikonomias; Vulgata:
vilicatione; Reina-Valera: mayordomía; Jer.: gérance; Anania: ico–
nomat; Cornilescu: isprăvnicie; NTR: administraţie).
1 Corinteni, 4, 1: Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca
slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi (gr.: oikonomous; Vulgata:
dispensatores; Reina-Valera: administradores de los misterios; Jer.:
intendants des mystères; Anania: iconomi ai tainelor; Cornilescu:
ispravnici ai tainelor; NTR: administratori ai tainelor) ai tainelor
lui Dumnezeu.
Galateni 4, 1-2: 1. Zic însă: Câtă vreme moştenitorul este
copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate;
2. Ci este sub epitropi şi iconomi (gr.: oikonomous; Vulgata: acto–
ribus; Reina-Valera: administradores; Jer.: intendants; Anania:
iconomi; Cornilescu: îngrijitori; NTR: administratori), până la
vremea rânduită de tatăl său.
Efeseni, 1, 9-10: 9. Făcându-ne cunoscută taina voii Sale,
după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte,
10. Spre iconomia (gr.: oikonomian; Vulgata: dispensationem;
Anania: buna rânduială) plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi
unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El.
Efeseni 3, 2: Dacă în adevăr aţi auzit de iconomia harului lui
Dumnezeu (gr.: oikonomian; Vulgata: dispensationem; Reina-
Valera: administración de la gracia de Dios; Jer.: comment Dieu
m’a dispensé la grâce; Anania: iconomia; Cornilescu: isprăvnicia
harului lui Dumnezeu; NTR: responsabilitatea administrării) care
mi-a fost dat mie pentru voi.
Efeseni 3, 9: să descopăr tuturor care este iconomia tainei
(gr.: oikonomia; Vulgata: dispensatio mysterii; Reina-Valera: el
plan del misterio; Jer.: la dispensation du Mystère; Anania: icono–
mia tainei; Cornilescu: isprăvnicia acestei taine; NTR: admi–

217
nistrarea acestei taine) celei din veci ascunse în Dumnezeu,
Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos.
Coloseni, 1, 24-27: 24. Acum mă bucur de suferinţele mele
pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui
Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica, 25. Al cărei slujitor
m-am făcut, potrivit iconomiei lui Dumnezeu (gr.: oikonomian;
Vulgata: dispensationem Dei; Reina-Valera: la administración de
Dios que me fue dada; Jer.: en vertu de la charge que Dieu m’a
confiée; Anania: iconomiei lui Dumnezeu; Cornilescu: după
isprăvnicia pe care mi-a dat-o; NTR: responsabilitatea pe care
Dumnezeu mi-a dat-o), ce mi-a fost dată mie pentru voi, ca să aduc
la îndeplinire cuvântul lui Dumnezeu.
Tit 1, 7: Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană,
ca un iconom al lui Dumnezeu (gr.: oikonomon; Vulgata: Dei
dispensatorem; Reina-Valera: administrador de Dios; Jer.: en sa
qualité d’intendant de Dieu; Anania: iconom al lui Dumnezeu;
Cornilescu: ca econom al lui Dumnezeu; NTR: ca administrator al
lui Dumnezeu)…
1 Petru, 4, 10: După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi
unii altora, ca nişte buni iconomi (gr.: oikonomoi; Vulgata: boni
dispensatores; Reina-Valera: buenos administradores; Jer.: bons
intendants; Anania: buni iconomi; Cornilescu: buni ispravnici;
NTR: buni administratori) ai harului celui de multe feluri al lui
Dumnezeu.
Iconom şi iconomie, care nu sunt doar variante poziţionale
ori stilistice ale lui econom şi economie, trebuie să-şi capete locul
cuvenit în dicţionarele româneşti de limbă.

218
 Copii pe ţeavă

Pipeline “conductă” (pronunţat páiplain) s-a format în

engleză, pe la 1870, din pipe “ţeavă” (la a cărui origine stă un
latinesc *pipa) şi line “linie” (împrumutat din fr. ligne). În franceză
(a cărei mediere nu ar trebui exclusă din filiaţia cuvântului româ–
nesc), termenul a fost folosit în limbajul de specialitate încă înainte
de începutul secolului trecut, dar recunoaşterea oficială a căpătat-o
abia în ianuarie 1973, când a fost inclus pe o listă, aprobată prin–
tr-un arrêté (decizie administrativă) referitor la îmbogăţirea voca–
bularului. Dicţionarul de cuvinte recente îi consemnează o primă
atestare în 1974, dar e de presupus că a fost folosit de specialişti şi
înainte, poate chiar mult înainte.
După 1990, pipeline a început să circule şi cu sensul din
informatică (“arhitectură a procesoarelor care permite trimiterea
datelor una după alta, fără ca prima să parcurgă ciclul integral,
eliberând traseul pentru următoarea”). Primul ordinator care a
folosit această tehnologie datează din 1958 (şi era, evident, un
IBM), dar folosirea frecventă, în toate limbile, s-a datorat exploziei
computerelor personale din anii ’90. Astăzi, se vorbeşte despre
pipeline mai ales în legătură cu plăcile grafice („Numărul de
pipeline-uri de pixel/vertex a fost redus de la 24/8 la 20/7. Impactul
acestei reduceri asupra performanţelor ar trebui să fie neglijabil...“,
Ad. 11 IV 07).
O evoluţie cu adevărat interesantă prezintă însă pipeline în
romgleza interviurilor acordate de managerii unor mari firme sau a
analizelor din publicaţiile economice. În registrul colocvial al
englezei, in the pipeline înseamnă “aflat în desfăşurare / în execu–
ţie”. Tradusă ad litteram (un sinonim elegant pentru „tradusă cu
picioarele“), sintagma devine în română în pipeline: directorul
(român) pentru România al unei multinaţionale relata, de pildă, că
„Avem în pipe-line mai multe produse şi servicii extrem de intere–

219
sante care urmează să fie lansate în cursul acestui an…“ (Săpt. fin.
22 III 09). Alt manager de firmă de succes spunea că „2009 nu este
anul în care să pui în pipe-line proiecte de 100 milioane de
euro…“ (M.E. 23 VI 09). Citatul din urmă este interesant pentru că
fotografiază momentul de alunecare a lui pipeline din sintagmă
(netransparentă pentru românul care nu-i cunoaşte înţelesul din
engleză şi, prin urmare, supusă interpretărilor fanteziste) spre un
sens nou, tot mai frecvent în jargonul managerilor şi jurnaliştilor
români: acela de “portofoliu”. Probabil pentru că este simţit ca un
barbarism, pipeline este uneori glosat de redacţie: „Pipeline-ul
existent (proiectele aflate în derulare – n.r.) acoperă circa 50 de
milioane de euro în proiecte investiţionale...“ (Z.f. 30 VII 07) sau
„Teleman lucrează la «un pipeline (listă de investiţii – n.r.) de 40-
50 mil. euro…»“ (M.E. 24 VII 07). Un pipeline ascunde în interio–
rul său nu numai produse şi servicii („Avem capacitate financiară,
precum şi un pipeline de produse…“, Z.f. 18 XII 08), ci şi… fiinţe
umane privite ca resurse („[Î]n România avem un pipeline de astfel
de antreprenori, alte ţări nu îl au. Mulţi stau ascunşi în multina–
ţionale […] dar sunt foarte discreţi“, M.E. 16 XI 10).
Dacă resursele umane pot fi înghesuite într-o conductă în
aşteptarea momentului în care vor fi fructificate, cu atât mai uşor
este să îngrămădeşti acolo copii orfani pentru care s-au pornit
procedurile de adopţie: „Premierul Adrian Năstase a admis, ieri, că
Guvernul a aprobat mai multe adopţii internaţionale, în pofida
moratoriului, dar a precizat că era vorba, în general, de situaţii care
erau în curs de rezolvare înaintea suspendării înfierilor de către
cetăţeni străini. «A fost vorba de rezolvarea situaţiilor din pipeline,
care erau pe conduct㻓 (Ad. 23 I 04). Dacă un om ca Adrian
Năstase, pe care îl putem bănui de multe, numai de incultură nu,
vorbeşte despre „situaţiile de pe conductă“, păcatul unui jurnalist
de agenţie care înghesuie aceiaşi copii într-o… ţeavă nu mai pare
atât de grav: „[E]rau acei «copii pe ţeavă» (pipeline children –
formularea originală), promişi spre adopţie înainte de intrarea în
vigoare a legii“ (hotnews.ro 1 XII 10).
S-ar părea că nu doar românii au tradus ad litteram
construcţia englezească in the pipeline. Un francez le scria, în 2007,
pe Twitter, prietenilor: „Je finis un article, et je veux m’en

220
débarrasser au plus vite (il y en a d’autres dans la pipeline qui
commencent à fumer)“.
Revenind la limba română, să ne întrebăm: produsele,
proiectele, copiii şi managerii de top din exemplele de mai sus se
înşiruie pe ţeavă / conductă, asemenea vrăbiilor pe sârma de
telegraf, ori se înghesuie în ţeavă / conductă, ca sardelele în cutie?

221
 Restaurare, restauraţie

Francezul restauration are drept echivalente două substan–

tive româneşti cu sensuri şi apartenenţe stilistice diferite: restau–
rare şi restauraţie (româna are o mulţime de asemenea dublete:
informare / informaţie, comunicare / comunicaţie etc.).
Restaurare, socotit de dicţionarele româneşti infinitivul lung
al lui restaura, fără trimitere la franceză (inferând astfel că ar fi
fost creat în mod independent în română) este folosit îndeosebi cu
sensul de “refacere a unei opere de artă, a unui monument de arhi–
tectură etc.”. În ultimul deceniu, pe măsură ce folosirea compute–
relor personale s-a generalizat, restaurare a fost însă tot mai des
folosit cu sensul din informatică: “readucerea în stare de funcţiune
după o întrerupere accidentală” („Configuraţia implementată de
către IBM include un sistem performant de siguranţă şi restaurare a
sistemului informatic în caz de dezastru…“, Ad. 22 XI). De data
aceasta, influenţa care trebuie invocată fiind aceea a engl. resto–
ration (point), suntem nevoiţi să considerăm omonime (deci cuvin–
te diferite) pe restaurare cu sensul mai vechi, din limbajul culturii,
şi pe restaurare din limbajul informatic.
Restauraţie apare în dicţionarele curente cu două sensuri:
unul din limbajul istoric şi politic (“reîntronare a unei dinastii
detronate prin revoluţie”, cum spun ediţiile DEX-ului, cu toate că
la verbul restaura se vorbeşte, pe lângă monarhie, şi despre o
formă de guvernământ abolită); al doilea sens este cel din istoria
artei: “stil artistic francez din epoca restauraţiei Burbonilor, 1814-
1830”. După 1990, restauraţie a căpătat în română un sens specific,
absent din dicţionare (singurul care îl consemnează este Dicţiona–
rul de cuvinte recente din 1997): “recomunizare, revenire a comu–
niştilor la putere” („«Restauraţia» realizată prin acapararea feroce a
puterii şi legitimată prin «alegerile» din 20 mai 1990 a creat
condiţiile ideale pentru refacerea faţadei“, R.lit. 21 II 91 p. 4).

222
 Un sens neaşteptat (pentru că, spre deosebire de franceză, a
restaura nu are în română înţelesul “a reda forţele prin alimentaţie“,
aflat la originea lui restaurant, împrumutat italienei, spaniolei,
românei, englezei etc.), căpătat în ultima vreme sub presiunea fr.
restauration, este acela de “domeniu de activitate cuprinzând pro–
ducţia culinară (pregătirea preparatelor culinare, de patiserie şi de
cofetărie) şi desfacerea acestora, precum şi a băuturilor (servirea
pentru consumul pe loc sau livrarea la comandă, în afara localului),
activitate desfăşurată în cadrul unor unităţi economice specializate”
(definiţie preluată din Dicţionarul gastronomic explicativ).
De la restauraţie “recomunizare“ avem şi un derivat adjecti–
val, restauraţionist, formaţie ciudată, pentru că ar presupune forma
*restauraţiune + -ist (după modelul uniune – unionist): „[S]e află
în cauză afilierea pretinşilor «apolitici» şi «echidistanţi» la guver–
narea restauraţionistă, afiliere ce ţine de ordinul evidenţei“, R.l. 12
I 99 p. 1. Din acest adjectiv s-a format, prin substituţie de sufix
(-ist / -ism), şi un substantiv, restauraţionism “dorinţă de restaurare
a unui sistem politic anterior (nu neapărat cel comunist)“: „În 1990,
partidele istorice erau pentru mulţi români necunoscute sau sus–
pecte, fie prin demonizarea lor constantă în anumite publicaţii […],
fie prin asocierea lor cu restauraţionismul interbelic, perceput ca un
limb al elitismului, sau, în orice caz, al intangibilului“, Obs.cult. 21
V 10.
Şi restauraţie “alimentaţie publică” a început să-şi constru–
iască o familie de cuvinte în juru-i. Îl avem, deocamdată, venit din
fr. restaurateur, pe restaurator “proprietar de restaurant”: „Gillian
Anderson s-a îndrăgostit de un restaurator“, Lib. week end 19 VI
98 p. 4.
Efortul restaurator al unui restaurator nu este obligatoriu
dovadă de restauraţionism.

223
 Paramedic

Spre sfârşitul Războiului Pacificului (1944-1945), armata

americană a înfiripat în Burma (actualul Myanmar) un serviciu de
evacuare cu elicopterul a răniţilor, care îi transporta rapid în spatele
frontului spre a primi îngrijiri medicale. Sistemul a fost perfec–
ţionat în războaiele din Coreea (1950-1953) şi din Vietnam (1955-
1975) şi devenise atât de eficient, încât în 1966 un raport al
Academiei Naţionale de Ştiinţe referitor la morţile şi mutilările
cauzate de accidente avea să şocheze prin constatarea că un militar
rănit pe câmpurile de luptă din Vietnam avea mai multe şanse de
supravieţuire decât dacă ar fi fost implicat într-un accident de
circulaţie în California. Iar explicaţia nu stătea atât în diferenţa de
viteză dintre ambulanţă şi elicopter, cât în eficienţa echipelor de
infirmieri ai armatei, pregătiţi anume pentru a oferi primul ajutor şi
asistenţă pe drumul până la o unitate spitalicească. Era o perioadă
în care şi în Europa se discuta aprins despre îmbunătăţirea servi–
ciilor de urgenţă şi se făceau experimente în această direcţie.
Prima unitate funcţională de paramedicină (din gr. para-
“lângă, alături de” + medicină) a fost creată la Los Angeles,
California. Două idei simple stăteau la baza creării ei. Prima, că a
trimite medici la locul unui accident e o risipă de resurse – ar fi
suficienţi o mână de oameni pregătiţi pentru a oferi strict primul
ajutor. A doua idee, care ţinea de organizare, a fost aceea că noile
echipe ar putea profita de infrastructura unităţilor de pompieri, care
oricum se prezentau în câteva minute la locul unui accident.
Modelul, contaminant, s-a replicat rapid în toate marile oraşe
americane.
Poate că unităţile de paramedici nu s-ar fi dezvoltat atât de
rapid în Statele Unite dacă un serial de televiziune, Emergency!, nu
ar fi trezit simpatia generală (şi a publicului, şi a medicilor).
Serialul s-a difuzat între 1972 şi 1977 şi povestea aventurile unui

224
grup de paramedici şi ale secţiei de urgenţe de la spitalul cu care
aceştia colaborau. Când a început serialul, în toată America erau
câteva asemenea unităţi, şi acelea experimentale. Foarte puţini
ştiau ce este un paramedic. Nu e de mirare, aşadar, că unul dintre
actorii serialului, când i s-a propus rolul s-a temut că va fi pus să
sară cu paraşuta – credea că para- vine de la paraşutism. (Temerea
nu era chiar neîntemeiată, prin 1950-1955 paramedic chiar desem–
nase un medic din trupele de paraşutişti.) În 1977, când serialul a
fost întrerupt brusc, toate statele federaţiei americane aveau unităţi
de paramedici.
În anii ’80, evoluţia a continuat mai ales la nivel local.
Sintagma serviciu de ambulanţă a fost înlocuită definitiv cu aceea
de serviciu medical de urgenţă (emergency medical service –
EMS).
În România, până la naşterea SMURD, în 1993, se vorbea
rar despre domeniul paramedical, iar cuvântul era folosit doar cu
trimitere la realităţi din alte ţări, şi numai în accepţia iniţială, “care
se consacră îngrijirii şi tratării bolnavilor fără a aparţine corpului
medical”. Cel mai vechi citat din baza de date a DCR este din 1984:
„[S]e prevede că în vreme ce unele meserii vor înregistra un cert
declin, altele vor cunoaşte o creştere spectaculoasă. Pe primul plan
se situează tot ceea ce este legat de informatică (150 la sută), toate
profesiunile paramedicale, specialiştii în energie...“, R.l. 15 VI 84 p.
6.
Recunoaşterea oficială a paramedicilor a venit târziu în ţara
noastră. Două citate din presa ultimilor ani ne vor lămuri: „Para–
medicii sunt angajaţi ca frizeri şi cofetari. Încă de la apariţia Servi–
ciului Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare din România
(SMURD), paramedicii îşi desfăşoară activitatea fără ca meseria
lor să fie recunoscută oficial. Pentru a fi plătiţi, paramedicii sunt
astfel nevoiţi să fie încadraţi în cele mai neobişnuite meserii“ (Ad.
6 III 07). „Subsecretarul de stat în Ministerul Sănătăţii dr. Raed
Arafat, a declarat că meseria de paramedic a fost recunoscută de
Ministerul Muncii, decizia în acest sens urmând să apară în curând
în Monitorul Oficial“ (Real. rom. 11 VII 08).
Să încheiem menţionând că în engleză paramedic cu sensul
actual (au existat, cum am văzut, şi medici paraşutişti) este un

225
derivat regresiv din paramedical, mult mai vechi în limbă (din
1921). Şi să mai menţionăm că, de la o ţară la alta, în funcţie de
legislaţie, paramedicii pot fi sau nu medici, definitoriu fiind faptul
că fac parte din sistemul de urgenţă prespitalicească.

226
 Decorul ca peisaj

Decor şi peisaj ne vin (nu numai nouă, ci şi altora) din

franceză, unde s-au născut, prin secolul al XVI-lea, din cuvinte de
sorginte latină: fr. décor este un derivat regresiv din décorer (care,
la rându-i, este un împrumut savant din lat. decorare “a orna, a
înfrumuseţa”), iar fr. paysage este un derivat cu sufix din fr. pays
“ţinut, ţară” (care, la rându-i, este moştenit din lat. pagensis
“locuitor al unui pagus, al unui district (din Galia şi Germania)” şi,
prin extensie, “teritoriul locuit”). Deosebirea originară, fundamen–
tală, dintre decor şi peisaj ar fi aceea că decorul este creat de om,
dornic să înfrumuseţeze mediul în care trăieşte, pe când peisajul,
priveliştea asupra unui colţ de natură, este oferit vederii, în toată
splendoarea lui, ca atare, fără a mai avea nevoie de podoabe arti–
ficiale. Asta a fost însă la începuturi… Acum, decorul şi peisajul
tind să se confunde. Iar tendinţa s-a născut încă din interiorul limbii
franceze, unde sensul cel mai recent al lui décor, conform Petit
Robert, este acela de “aspect exterior al mediului în care se
produce un fenomen; ambianţă, cadru, mediu, peisaj”. Decorul şi-a
pierdut, aşadar, subiectivitatea conferită de intervenţia (= paterni–
tatea) omului şi s-a obiectivat, parţial, preluând sensul lui peisaj. A
dispărea în decor poate însemna, de fapt, “a se pierde în peisaj”
(adică în natură): „[A] salutat frumos echipajul şi pasagerii,
cerându-şi scuze pentru deranj, şi s-a paraşutat, dispărând fără
urmă în decor“ (Ad. 21 IX 01 p. 12). Cum însă orice drum are două
sensuri, înspre şi dinspre, nu numai peisajul devine decor, ci şi
invers: „«Vieţaşii» ar face orice, numai să mai schimbe peisa–
jul“ (G. 27 III 07 p. 11), în acest exemplu peisajul fiind, de fapt,
decorul închisorii.
Atât de mare este atracţia pe care o exercită unul pentru
celălalt, încât peisajul şi decorul ajung să fie interşanjabile în
numeroase sintagme:

227
 • peisajul/decorul politic („[S]tânga românească încă
nedesprinsă de trecutul antedecembrist, va fi izolată în
peisajul politic românesc...“, Z. 9 IX 09; „[I]nteresul
locuitorilor judeţului Vâlcea, pentru fostul primar al
municipiului Rm. Vâlcea – M.G. nu a scăzut, nici chiar
acum, după ce a fost scos, mişeleşte şi prin delaţiune, din
decorul politic judeţean.“, Vocea Vâlcii 28 XI 10);
• peisajul/decorul autohton („[L]ipsa unor parcuri de
distracţie tematice din peisajul autohton“, wall-street.ro 3
IX 07; „Când am considerat că decorul autohton nu se
ridică la nivelul automobilelor testate, am decolat. Am
ajuns până în Africa de Sud unde am testat Mercedes SLR
McLaren.“, Z.f. 23 XI 04);
• peisajul/decorul cultural („Un oarecare început se face
simţit şi în peisajul cultural românesc…“, Ad. lit şi art. 7
VI 05 p. 10; „[R]uperea de «decorul» cultural anterior“,
Obs.cult. 8 I 09);
• peisajul/decorul literar („peisajul literar de după 1989“,
Dil. 9 II 08; „Israelul ca decor literar“, Cot. 23 XI 06);
• peisajul/decorul urban („Vreau să reglementăm haosul din
outdoor, din publicitatea stradală, care a ajuns să creeze un
peisaj urban dezagreabil…“, hotnews.ro 14 IX 10;
„Autorităţile din oraşul Castellammare di Stabia, din
apropiere de Napoli, şi-au propus să le interzică doamnelor
şi domnişoarelor să se îmbrace cu haine prea provocatoare.
[…] Primarul Luigi Bobbio a declarat că scopul acestui
proiect este «de a restaura decorul urban şi de a îmbunătăţi
coexistenţa»...“, Ev. 23 X 10).
Construcţia a ieşi în decor cu sensul “a părăsi accidental
calea de rulare şi a se izbi de un copac/stâlp/zid de pe margine”
pare a traduce fr. aller/entrer/partir dans le décor (prima atestare
în franceză este din 1949; în română, prima noastră atestare este
din 1997, dar cu siguranţă se folosea de mai multă vreme). Dacă
este aplicată ieşirilor spectaculoase de pe pistă din cursele auto–
mobilistice („Burti a fost acroşat de Irvine şi a ieşit în decor,
izbindu-se violent de parapetul de cauciucuri“, R.l. 3 IX 01 p. 14),
decorul este chiar decor, adică “ansamblu de obiecte care formează

228
cadrul de desfăşurare a unui spectacol etc.”, într-un citat precum:
„Şoferul a pierdut controlul maşinii şi, după ieşirea în decor, Dacia
s-a izbit violent de un arbore“ (Ad. 12 XI 01 p. 10), decorul este
mai degrabă peisaj, adică “parte din natură reprezentând un
ansamblu estetic”. Iar stâlpii sau bordurile în care bănuim că s-au
oprit automobilele din citatul următor pot fi socotite a forma parte
mai degrabă din decorul citadin decât dintr-un peisaj: „Din cauza
poleiului, două maşini au derapat şi au ieşit în peisaj, într-un cartier
din oraş“ (Ad. 1 XII 10).
A ieşi în peisaj poate însemna însă, în română, şi altceva
decât a agresa prin impact obiectele de pe marginea şoselei/străzii:
“a ieşi în natură” („De cum a dat gerul, iar lacurile au fost acoperite
de un strat de gheaţă de peste 15 centimetri, pasionaţii de pescuit la
copcă au şi ieşit «în peisaj»“, Z. de Iaşi 8 I 11) sau “a ieşi în stradă
pentru a protesta” („Aş putea înţelege «direcţia greşită» [...] dacă ar
ieşi în peisaj năcăjiţii, şomerii, majoritatea locuitorilor satelor aflaţi
la limita de jos a supravieţuirii, semenii atinşi de boli şi trataţi în
dispreţ prin spitale-abator“, Făclia 29 IX 09).
În timp ce unii ies din peisaj, alţii intră, peisajul fiind în
cazul acesta un fel de fotografie de grup lipsită de pretenţii estetice:
„Nu am condus eu grupul, el era condus de C.S., eu am apărut în
peisaj undeva în toamnă, când s-a discutat despre o lege privind
activitatea de informaţii care era în stadiul de schiţă când am plecat
de la Cotroceni…“ (G. 27 VII 06 p. 4).
Din peisaj poţi să şi dispari, făcându-te nevăzut sau pier–
zându-ţi urma („Traficantul de maşini furate B. s-a topit în peisaj“,
Ad. 10 III 01 p. 1) ori dându-te la fund („După intrarea trupelor
americane în Bagdad şi după ce conducerea irakiană – în frunte cu
«marele Conducător» s-a topit în peisaj, presa bien pensante din
Europa nu prea mai ştie despre ce să scrie…“, R.lit. 30 IV 03).
În peisaj sau în decor se poate dispărea nu numai din proprie
voinţă, ci şi pentru că ai fost trimis de alţii, altfel spus, pentru că ţi
s-au dat papucii, pentru că ai fost trimis la plimbare („Iliescu […]
l-a trimis în decor pe Petre Roman.“, Ad. 15 XII 04 p. 3; „Îşi aran–
jează să rămână singur în Bucureşti. Ne expediază ca să-şi facă de
cap. […] Ne trimite în peisaj. Cât mai departe, nu mai contează cât
de scump“, R.lit. 24 X 08).

229
 Chintesenţa chintesenţelor decorului, decoraţiunilor, peisa–
jului şi peisagisticii o constituie sintagmele în oglindă decor peisa–
gistic (noutate republicană care nu putea veni decât de la Ploieşti:
„Două garnituri de tramvai scoase din circulaţie au fost abandonate
în parcuri […] donate de Regia Autonomă de Transport Public
Persoane, şi montate în Parcul Mihai Viteazul şi în zona centrală a
Ploieştiului, cele două garnituri cu o vechime de 80 de ani sunt
doar obiecte de decor peisagistic“, Ad. de seară 23 VII 10) şi peisaj
decorativ („Apetitul pentru modificare îi împinge pe ziarişti către o
exprimare superfluă. Anumite substantive evocă nişte adjective
inevitabile care sunt doar slab descriptive. Combinaţiile devin cli–
şee: staţiune elegantă, rezervaţie întinsă, băştinaşi viguroşi, catolic
devotat, peisaj decorativ, scenă plină de culoare şi multe altele“, J.
naţ. 21 VII 09).

230
 Tableta şi androidul

Dicţionarele româneşti curente includ sub acelaşi cuvânt-

titlu, tabletă, cel puţin trei cuvinte care au apărut în limba română
în epoci diferite, venind din limbi diferite. Alături de cuvântul
împrumutat din franceză (unde tablette este, la origine, un diminu–
tiv al lui table “masă”), cu principalele sale două sensuri, cel din
farmacie (“pastilă”) şi cel din limbajul alimentaţiei (de pildă, în
sintagma tabletă de ciocolată), întâlnim şi o extensie de sens
românească, tableta ca gen jurnalistic sau literar (texte scurte şi
foarte expresive, în maniera celor scrise de Tudor Arghezi ori, în
zilele noastre, de Mircea Dinescu). Prima atestare în Dicţionarul de
cuvinte recente a tabletei cu acest sens este târzie, din 1974
(„[V]olumul de poezii «Arena» [...] cu o tabletă prefaţă de Geo
Bogza“, R.lit. 25 IV 74 p. 2). Atât de seducător este genul acesta de
jurnalism-literatură, încât a produs chiar o specializare scriitori–
cească, reprezentată de tabletist („În ultimii ani [Tudor Octavian]
şi-a câştigat reputaţia şi existenţa ca pamfletar şi tabletist la Pro
Sport, la Naţional, la Academia Caţavencu“, Obs.cult. 30 III 04 şi,
pentru o listă mai cuprinzătoare: „[P]amfletari şi tabletişti care s-au
impus în atenţia publică (Mircea Dinescu, C.T. Popescu, Mircea
Mihăieş, Alex Ştefănescu, Ioan Groşan, Tudor Octavian)“, Monit.
de Suceava 8 I 10).
După mijlocul anilor ’90, când în ţara noastră a explodat
televiziunea, tableta pare a nu mai denumi exclusiv un text scris,
extinzându-se şi asupra materialelor parodice difuzate în scurte
episoade televizate: „Pentru Pro TV, anul 1997-1998 a marcat o
perioadă în care nici un politician nu scăpa din vizorul echipei de la
«Chestiunea zilei», condusă de Florin Călinescu, aşa cum foarte
puţini erau telespectatorii care pierdeau vreun episod al celebrei
tablete zilnice“ (zf.ro 28 XI 05).

231
 Gadgeturile numite tablete, despre care oamenii de rând au
început să audă cu mai puţin de 10 ani în urmă, sunt, în toate
limbile (fr. tablette, sp. tableta, it. tavoletta etc.), calcuri după
englezescul tablet, la origine (sec. XIII), cuvânt împrumutat din
franceză pentru a denumi “tablele (lui Moise)”, apoi “tăbliţa de
scris”, apoi (pe la 1600) “pilula” şi, spre 1900, “blocul de foi de
hârtie”. Prima tabletă grafică operaţională (graphics tablet), planşa
electronică pe care se poate desena cu un creion special, imaginea
apărând pe un monitor (şi, mult mai târziu, pe display-ul încorporat
în placa însăşi), datează din 1964. Folosită multă vreme exclusiv de
arhitecţi şi graficieni, tableta grafică a ajuns în zilele noastre un
banal cadou de Crăciun făcut preşcolarilor („O tabletă grafică
pentru copiii deştepţi“, Chip 26 VIII 10).
Tableta PC (engl. tablet personal computer sau, mai scurt,
tablet PC), în care, evident, PC se citeşte ca în engleză [pisí], este
o sintagmă lansată la începutul mileniului trei de Microsoft pentru
a denumi un concept inovator: un computer personal portabil,
echipat cu ecran tactil (touchscreen), care încape în buzunar. În
2002, deja, „o mână de producători mari de computere au participat
la lansarea cu tam-tam a primelor Tablet PC-uri la New York. În
esenţă, este vorba de computere portabile capabile să recunoască
scrisul de mână aplicat pe ecranul acestora, dar care pot lucra şi ca
nişte laptopuri obişnuite“ (zf.ro 17 XI 03). Spre sfârşitul deceniului,
concurenţa devenise confruntare sângeroasă: „Războiul tablet PC-
urilor. Microsoft versus Apple“ (Ev.z. 8 I 10 p. 10). Iar la începutul
deceniului al doilea, tortul părea a fi fost deja împărţit: la cel mai
mare târg de produse electronice, care se desfăşoară la Las Vegas
în ianuarie, „au fost lansate peste 80 de tablet PC-uri, însă analiştii
spun că niciunul nu poate fi considerat un rival pentru Apple iPad,
nici măcar tableta Xoom a celor de la Motorola, votată cel mai bun
gadget. De menţionat este că majoritatea tabletelor rulează sistemul
de operare Android de la Google şi doar câteva vin cu Windows
7“ (Cap. 10 I 11).
Android, numele sistemului de operare dezvoltat de un
consorţiu de aproape 100 de firme, în frunte cu Google, care au
colaborat pentru realizarea acestui soft gratuit bazat pe nucleul
Linux, este extrem de grăitor pentru perspectiva pe care par a ne-o

232
rezerva dezvoltatorii de gadgeturi electronice şi informatice: o
simbioză a omului cu maşina, în care omul ar veni cu aspectul
exterior iar maşina cu… inteligenţa. Iar veriga slabă este, evident,
omul…

233
 Terminal

Termen, terminus, terminal, terminaţie, terminologie, a ter–

mina, interminabil, a determina, a extermina sunt cuvinte cu un
îndepărtat strămoş comun: lat. termen, -inis “margine, limită,
hotar”, cu urmaşi, direcţi sau indirecţi (moşteniţi, formaţi sau îm–
prumutaţi) în toate limbile romanice.
Adjectivul rom. terminal este pus de dicţionarele curente pe
seama fr. terminal şi a lat. terminalis. Invocarea etimonului latin se
explică mai mult prin dorinţa de a fi consecvenţi cu principiul
etimologiei multiple (care în acest caz nu este obligatorie, întrucât
cuvântul francez explică foarte bine şi forma, şi sensurile reflexului
său din română). Până aici, şi dacă avem în vedere folosirea lui
terminal, ca adjectiv, fără sensurile noi din ultimii ani (ne vom
ocupa de ele îndată), explicaţia etimologică este, în mare parte,
mulţumitoare. Când vorbim însă despre terminal ca substantiv,
etimonul trebuie căutat în cu totul altă parte: în engleză (ceea ce nu
exclude şi o filieră franceză în drumul spre română, neesenţială
însă, pentru că substantivul l-au luat şi francezii, ca şi noi, tot de la
englezi, mult mai sârguitori în a îmbogăţi sensurile străbunului
latin terminalis).
Pe versantul substantival al terminalului, avem aşadar a face
cu transpuneri în română ale unor evoluţii semantice din engleză.
Să sintetizăm mai întâi sensurile reflectate de ediţia a doua a
Dicţionarului de Cuvinte Recente (DCR), din 1997:
1. (transp.) “Ansamblul instalaţiilor pentru încărcarea / des–
cărcarea şi stocarea produselor petroliere sau gazului
natural, la capătul unui gazoduc sau oleoduc”, cu prima
atestare în 1978 (pentru franceză, Petit Robert plasează
prima atestare pentru acest sens prin 1950), mai mult ca
sigur amendabilă. Sensul este viu, frecvent până în ziua de
azi („Rompetrol Rafinare a finalizat recent construcţia

234
 unui terminal de gaz petrolier lichefiat (GPL) în portul
Midia“, Z.f. 25 XI 10).
2. (transp.) “Ansamblul echipamentelor pentru încărca–
rea / descărcarea mărfurilor în / din mijloacele de
transport”, cu prima atestare în 1974 (pentru franceză,
Petit Robert plasează prima atestare pentru acest sens prin
1970). Şi acest sens este viu („[O]peratorul terminalului de
cereale Silotrans din portul Constanţa“, zf.ro 19 I 11).
3. (transp.) “Aerogară urbană care serveşte drept punct de
sosire sau de plecare a pasagerilor” (pentru franceză, Petit
Robert plasează prima atestare pentru acest sens prin
1970). Şi acest sens este viu („Terminalul 5 al aeroportului
Heathrow“, G. 31 VIII 09 p. 7).
4. (inform.) “Organ de intrare sau ieşire a datelor legat,
printr-o linie de comunicaţie, la un computer care proce–
sează datele”, cu prima atestare în 1974 (în franceză,
conform Petit Robert, prima atestare este din 1960, iar în
engleză din 1954). Şi el un sens viu, extins ca urmare a
evoluţiei tehnicii şi a aplicaţiilor în tot mai multe domenii:
vorbim despre terminale mobile (notebookul, de pildă,
este un asemenea terminal), care nu mai sunt o simplă
tastatură cu displayul aferent, fără prea multă putere de
calcul, conectată la un server cu drept exclusiv de pre–
lucrare şi stocare a datelor. „Staţiile de lucru“ din zilele
noastre se descurcă singure, având nevoie de servere doar
pentru a accesa bazele de date, nu şi pentru prelucrarea
datelor. Notebookul, telefonul mobil şi playerul audio-
video tind să devină un singur terminal mobil. Terminalele
POS, aparatele prin intermediul cărora se realizează plata
prin card la comerciant, nu mai sunt mobile, dar la
începuturile comerţului electronic erau astfel („[U]n
reprezentant al magazinului virtual vine la domiciliul sau
sediul clientului cu un terminal POS mobil cu legătura
prin GPRS (General Packet Radio Service) cu ajutorul
căruia citeşte informaţiile de pe card şi realizează tran–
zacţia“, zf.ro 28 II 03). Se pare că este singurul exemplu
de evoluţie dinspre mobil spre fix.

235
 În ceea ce-l priveşte pe terminal ca adjectiv, consemnăm, pe
de o parte, o întărire a sensului venit din franceză (“care termină,
care reprezintă ultimul element”) în sintagmele, tot mai frecvente,
an terminal, clasă terminală, care par a fi înlocuit total banalele
ultimul an şi ultima clasă de studiu („[Manualul] se adresează
anului terminal de liceu“, Ad. 7 IX 02; „Peste 4.500 de elevi
hunedoreni, din clasa terminală gimnazială, au susţinut ieri proba
la limba şi literatura română…“, ziare.com 5 V 10). Pe de altă
parte, în ultima vreme a intrat în română sensul din engleză al lui
terminal din sintagma terminal illness, veche în engleză (prima
atestare în 1891). Boala terminală (fr. maladie terminale, it.
malattia terminale, span. enfermedad terminal) este altceva decât
boala incurabilă – există boli incurabile care nu omoară, poţi trăi cu
ele, pe când boala terminală este aceea care, pe lângă faptul că nu
poate fi vindecată, va cauza şi moartea bolnavului. Cancerul este o
asemenea boală. Cancer terminal („O mamă suferindă de cancer
terminal cere să-şi revadă, înainte de moarte, fiul…“, Ad. 24 IV 04)
este, de aceea, un pleonasm.
Dacă terminal “letal” vine din engleză, în fază terminală /
stadiu terminal avem de-a face cu mai vechiul (venit din franceză)
adjectiv, “referitor la sfârşit, la punctul final”, folosit, poate, de
necunoscători ai sensului din engleză care au simţit nevoia unui
determinat pe lângă care terminal să capete sens (evident, însă, o
boală în faza terminală este altceva decât o boală terminală).
Adjectivul venit din engleză a căpătat între timp şi un sens
figurat, în criză terminală “criză de sistem”: „[N]e zbatem în criza
terminală postdecembristă…“, Cuget liber 5 III 09. Şi a avut timp
să capete şi conotaţii caustice: despre prostie se spunea că nu doare,
se pare însă că au apărut mutanţi letali, atât de gravă poate fi
neghiobia: „Cine a plătit 800 de $ pentru cabluri de boxe merită
împuşcat pentru prostie terminală“, tachinează, pe un forum
(computergames.ro 23 I 02), un hâtru expert într-ale tehnicii audio.
O asemenea prostie doare (îl doare pe privitor) şi ar trebui exter–
minată pentru a nu deveni contagioasă.

236
 Hai să ne dăm cu placa!

Una e placa din dicţionare, alta cea din limba zilelor

noastre… Placa din dicţionare (placa aglomerată, placa fotografi–
că, placa turnantă, placa de fundaţie, placa de pick-up, placa
dentară) vine din fr. plaque (deverbal din plaquer “a placa, a
acoperi cu un strat subţire”, împrumutat pe la mijlocul sec. al
XVI-lea din olandezul placken). Plăcile absente din dicţionare, dar
prezente în realitatea zilelor noastre vin, evident!, din engleză –
engleza americană sau engleza internaţională.
Să ne ocupăm întâi de plăcile din informatică. Prima – cea
mai veche, cea mai importantă – este placa de bază (traduce engl.
motherboard sau mainboard), “placă de circuite integrate pe care
se montează sau la care se conectează componentele unui com–
puter” (aceasta este definiţia de manual, clasică, pentru că în ziua
de azi nu numai computerele au o placă de bază, ci orice aparat de
o oarecare complexitate – maşinile de spălat, centralele termice
etc.). „Placa de bază pe care se asamblează toate componentele se
alege în funcţie de procesor“ (Ad. 11 VI 02) explica un material
menit a-i convinge pe părinţi să le cumpere copiilor computere. În
placa de bază trebuie înfipte: o placă grafică/video, pentru a avea
imagini afişate pe monitor („[P]oate aveţi nevoie de o placă video
mai potrivită pentru noile jocuri apărute pe piaţă“, zf.ro 22 III 01);
o placă audio/de sunet pentru a avea muzică sau zgomot în
difuzoare („Placa de sunet este în general suficient de performantă
pentru a satisface un utilizator pretenţios“, Ad. 11 VI 02); şi o
placă de reţea spre a permite computerului să comunice cu alte
computere sau să împartă cu ele unele periferice („Conectivitatea
este asigurată de o placă de reţea standard 10/100M şi de una
wireless“, Ad. 7 III 07). În ultimii ani, plăcile de bază vin cu
facilităţi video, audio şi de reţea integrate, plăcile specializate fiind

237
cumpărate numai de utilizatorii pretenţioşi, care vor ceva mai mult,
calitativ, decât ceea ce le oferă placa de bază.
Plăcile din sport, mai bine zis din sporturile recente, traduc
acelaşi englezesc board: placa de surf (surfboard), placa de skate
(skateboard) şi placa de schiat (skiboard).
Placa de surf, placa de windsurf şi placa de wakeboarding
sunt lucruri diferite, chiar dacă în esenţă fac acelaşi lucru: asigură
alunecarea pe apă. Avem şi în România un producător de asemenea
plăci, care a început prin a-şi amenaja „în curtea casei un atelier în
care a început să meşterească plăci de surf, windsurf şi diverse
ambarcaţiuni nautice“ (Ad. 19 IX 10). A se da cu placa pe apă
înseamnă însă la noi, se pare, exclusiv “a practica wakeboardingul”
(„Diana D. se dă cu placa pe apă. […] E o senzaţie plăcută să fii pe
placă, să te tragă o barcă cu viteză“, femina.rol.ro 9 VIII 10).
Cu placa te poţi da însă şi pe asfalt („Bătut de un poliţist
comunitar, pentru că a vrut să se dea cu placa de skateboard pe
Esplanadă“, Obiectiv Vocea Brăilei 20 II 09 – să notăm că placă
de skateboard este un pleonasm, pentru că board înseamnă
“placă”). Şi te mai poţi da şi pe zăpadă, la munte („De dragul lui
am învăţat şi eu să mă dau cu placa, deşi cred că o să-mi rup gâtul
în curând“, Ring 21 V 10 p. 7) şi, dacă nu ai munte sau nu ai
zăpadă, te dai cu placa pe nisip („Se dă cu placa pe nisip […] un
tânăr turist în Africa de Sud, în apropiere de Johannesburg, şi-a
luat placa şi a făcut surf pe o dună de nisip“, cancan.ro 14 V 10).
Placă să fie, şi dorinţă de adrenalină, că de dat, te poţi da unde n-ai
crede („Un nou sport face senzaţie, boardingul pe versanţii vulca–
nilor activi. Un grup de aventurieri dornici de senzaţii tari a pus
bazele unui nou sport care presupune alunecarea pe o placă din
lemn pe versanţii vulcanilor activi. […] Sportul a apărut în urmă cu
patru ani. [...] Cel care a pus bazele acestui sport este Phillip Sou–
than, care organizează şi tururi pe versanţii vulcanului. Se poate
coborî, spune el, în deplină siguranţă, chiar dacă cel care se dă cu
placa nu are pic de experienţă în acest sport“, ziare.com 10 V 09).
A treia placă absentă din dicţionarele noastre este placa de
păr, sau placa de îndreptat/întins părul “mic aparat electric în
formă de cleşte folosit pentru a întinde sau ondula părul sub
acţiunea căldurii” („Placa pentru păr, cel mai comod instrument de

238
coafat“, Gaz. de Sud 20 III 10). Englezii numesc acest obiect flat
iron, ceea ce ne face să credem că placa noastră e mai degrabă un
calc decât o formaţie autohtonă.
Şi cu placa de păr te poţi da, adică poţi trece câte o şuviţă
prin ea. Discuţiile asupra oportunităţii datului cu placa sunt inter–
minabile, mergând de la categoricul „Nu te mai da cu placa […]
părul creţ natural e foarte frumos, n-are rost să-l faci cu
placa“ (tpu.ro 11 I 11) până la concesivul „înainte de a te da cu
placa, foloseşte şi tu ulei de păr, şi la fiecare spălare pe cap,
utilizează un balsam, sau mai bine o mască“ (tpu.ro 31 VII 10).
Nu uitaţi, aşadar: ca să vă daţi cu placa e bine să vă aplicaţi,
în prealabil, o mască!

239
 La distanţă

Distanţele, deocamdată cele spaţiale (cele temporale au scă–

pat până în prezent de inginerizare), par să nu mai reprezinte un
impediment pentru împlinirea dorinţelor umane. La scara planetei
(dincolo de stratul de ozon, spaţiul îşi redobândeşte statutul şi ne
face să ne vedem lungul nasului), depărtarea, fizic existentă, este
anihilată în noua lume pe care ne-o construiesc inginerii, o lume în
care proporţiile de real şi virtual înclină tot mai mult balanţa spre
artificial.
Locuţiunea adverbială la distanţă (cf. fr. à distance) are o
oarecare vârstă în limba noastră. Şi folosirea adjectivală este destul
de veche: primul exemplu care ne vine în minte este numele unei
celebre emisiuni de televiziune din vremea comunismului, Dialog
la distanţă, un concurs interjudeţean de „creaţie artistică de masă“.
Multă vreme însă prefixoidul tele- (cel venit din greacă, cu sensul
“departe, în/la depărtare“, nu tele- rezultat din prescurtarea televi–
ziunii) a fost preferat locuţiunii adjectivale (telecomunicaţii era
preferat comunicaţiilor la distanţă). În ultimii ani, asistăm însă la o
recrudescenţă a locuţiunii adjectivale la distanţă, care a ajuns să fie
preferată lui tele-, o posibilă explicaţie a acestei situaţii fiind
dorinţa de a evita confuzia cu tele- “de televiziune”. Îndrăznim
chiar să afirmăm că tele- este folosit în formaţiunile lexicale noi
doar în măsura în care nu poate crea confuzia că s-ar referi la
televiziune. Astfel, alături de medicină la distanţă avem teleme–
dicină, care, este evident pentru oricine, nu poate însemna “medi–
cină la televizor”. Să menţionăm că termenii, interşanjabili,
coexistă adesea în acelaşi text. Citatul următor este instructiv din
cel puţin trei motive: pentru că surprinde naşterea cuvântului în
română înainte de a se fi născut realul pe care îl desemnează;
pentru că oferă o indicaţie etimologică (ştirea fiind preluată din–
tr-un ziar parizian, telemedicină este clar că vine din fr. télémé–

240
decine); şi, în sfârşit, pentru că oferă o definiţie: „Din 2007 –
Medicină la distanţă. Un program european de telemedicină va fi
implementat din ianuarie 2007 şi în România, potrivit cotidianului
Le Monde. Programul de telemedicină «Health Optimum» a fost
testat cu succes timp de doi ani în trei regiuni europene. Princi–
palele unităţi sanitare din aceste regiuni au fost unite printr-o reţea
IT cu spitalele mici, pentru a se evita deplasările inutile şi costisi–
toare ale bolnavilor. Telemedicina, care permite transmiterea de
date, voce şi imagine în timp real, în scopul acordării îngrijirilor
medicale la distanţă, va contribui la îmbunătăţirea sistemului sani–
tar european“ (J.naţ. 10 IX 06).
Telemedicina ne vine, aşadar, din franceză, care foloseşte
cuvântul de pe la jumătatea anilor ’90. Engleza, în schimb, îl are pe
telemedicine de mai multă vreme, primele atestări fiind, ne asigură
Random House Dictionary, de prin 1965-70. Cum însă realitatea la
care trimitea era una americană, cuvântul, chiar dacă va fi fost
folosit în franceză ori în română pentru a o desemna, era foarte rar
utilizat, probabil în cercuri restrânse de specialişti. Cu siguranţă
însă cuvântul englez-american a influenţat, prin precedentul termi–
nologic, naşterea, după 30 de ani, a cuvântului francez.
Din aceeaşi sferă semantică să mai consemnăm coexistenţa
consultaţiei la distanţă („Ce şanse are modelul românesc de
consultaţii la distanţă?“, businessmagazin.ro 3 II 11) cu telecon–
sultaţia („Folosită deja în câteva ţări, precum Elveţia şi Suedia,
teleconsultaţia pe calea web-ului este autorizată oficial acum şi în
Franţa“, telegrafonline.ro 27 X 10) şi a diagnosticului la distanţă
(„Premieră medicală: Diagnostic la distanţă, în timp real […] Doar
două dispozitive fac ca pacienta să fie investigată în amănunţime
de la sute de kilometri. Ecograful […], iar comunicarea între cele
două echipe se face cu ajutorul internetului“, ziare.com 3 II 08) cu
telediagnosticul („Două spitale din Arad şi Ungaria vor dezvolta o
reţea de telediagnostic transfrontalier“, actualitati-arad.ro 1 II 10).
Medicina la distanţă nu este însă o simplă adaptare a
practicilor de consultaţie şi tratament la mijloacele de comunicare
ale zilelor noastre. Nu se schimbă doar canalul, ci şi statutul
antropologic al medicului şi al pacientului. „«Medicii online» vor
putea prescrie şi reţete «e-pacienţilor»“, citim în telegrafonline.ro

241
(27 X 10). E-pacienţi, adică pacienţi virtuali, abstracţiuni de ritm
cardiac, presiune arterială şi alte asemenea date măsurabile trans–
puse în limbaj digital. Medicul nu mai înzdrăveneşte un om în
carne şi oase, ci o entitate abstractă, o disfuncţie din spaţiul virtual.
La distanţă înseamnă, în acest caz, “în virtual”. E-pacientul nu mai
este omul viu, cu dureri şi speranţe, ci năluca lui descărnată, redusă
la câţiva parametri, care bântuie pe internet.

Tot la distanţă

Pe la jumătatea anilor ’60, teleeducaţia era “educaţie prin

televizor” („Suntem într-un secol al teleeducaţiei. Vrem să ne
educăm şi prin televizor“, Cont. 17 XII 65 p. 4). La cumpăna dintre
milenii, teleeducaţie însemna însă “educaţie la distanţă, folosind
mijloace informatice” („Misiuni spre Marte, asteroizi sau Lună;
sisteme globale de tele-sănătate sau tele-educaţie…“, Mag. 8 XI
00). În ziua de azi, educaţia prin televizor iese din discuţie, pentru
că, repetă şi iar repetă slujitorii micului ecran, omoară ratingul,
devenit raţiunea de a fi a canalelor comerciale româneşti. Internetul
nu trăieşte din rating, ci din accesări, iar site-urile educaţionale, cu
excepţia celor de referate şi lucrări de licenţă pe care le scoţi la
imprimantă şi le predai prefăcându-te epuizat după efortul inte–
lectual, sunt vizitate doar de rătăciţi care căutau altceva. Educaţia
este, cu adevărat, tele-, adică tot mai îndepărtată…
Teleînvăţământul, un eventual sinonim al teleeducaţiei, este
un cuvânt care… nu este (sau, cel puţin, noi nu l-am întâlnit).
Există în schimb învăţământul (deschis) la distanţă, o sintagmă
postdecembristă (după engl. distance learning, distance education)
pentru mai vechiul învăţământ fără frecvenţă, transformat în învă–
ţământ cu frecvenţă redusă. (Fără frecvenţa rămăsese până de
curând în titulatura oficială a formelor de învăţământ aplicată
exclusiv doctoratelor: „Andrei Marga susţine că noua Lege a edu–
caţiei limitează dreptul la studii al cetăţenilor, fiind anulate studiile
de master la distanţă şi cele doctorale fără frecvenţă“, telegraf–
online.ro 15 I 11.) Un funcţionar din Ministerul Educaţiei explică
diferenţa conceptuală dintre fără frecvenţă şi frecvenţă redusă:

242
„Cursurile fără frecvenţă, care presupuneau numai prezentarea la
examene, au fost desfiinţate în favoarea cursurilor cu frecvenţă
redusă. La acestea din urmă, studentul este obligat să facă prezenţa
la facultate trei zile pe săptămână“ (9am.ro 27 VI 05). Iar mai
departe, în acelaşi articol, găsim şi explicaţia pentru care forma la
distanţă a înlocuit fără frecvenţa: „Învăţământul deschis la distanţă
ar trebui să ofere studentului posibilitatea de a obţine o diplomă de
studii superioare fără a fi nevoie de prezenţa lui la sediul universi–
tăţii. Cursurile şi materialele care îi folosesc drept suport le sunt
transmise prin intermediul computerului, iar testările se desfăşoară
online“ (9am.ro 27 VI 05). Să mai notăm, privind peste umăr, că
„Prima universitate din România care a oferit această alternativă a
fost Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti, în 1998, iar un
an mai târziu Universitatea Bucureşti a lansat o ofertă simi–
lară“ (R.l. 25 XI 10). Şi, tot privind peste umăr, să constatăm că
nici nu se limpeziseră bine apele în privinţa formelor de învăţământ
când au venit propuneri de amalgamare a lor: „Învăţământul la
distanţă se va numi învăţământ la distanţă cu frecvenţă redusă,
pentru că, pe lângă examene, studenţii vor fi obligaţi să vină la
facultate şi în timpul anului“ (9am.ro 5 VIII 09). Învăţământul la
distanţă ar reprezenta, aşadar, o combinaţie între e-learnig şi fără
frecvenţă – o variantă preferată, se pare, şi de învăţământul
particular: „Institutul Bancar Român (IBR) va lansa o nouă serie de
cursuri la distanţă, în luna martie 2010. Principalul avantaj al
acestui sistem constă în posibilitatea cursanţilor de a studia sub
îndrumarea unor experţi (specialişti din sistemul financiar-bancar),
fără a fi nevoiţi să-şi întrerupă activitatea profesională. Cursanţii îşi
vor administra individual timpul de studiu, în cadrul fiecărui
program experţii acordând 1-4 consultaţii la clasă, conform unui
program prestabilit“ (Cap. 1 III 10).
Înainte vreme, se spunea despre inşii prost-crescuţi că au
făcut cei 7 ani de acasă la fără frecvenţă. Se va adapta oare ironia
la noile sintagme?

243
 La distanţă eşti, la distanţă ai

Datorită mediilor electronice actuale, relaţii interumane care

până de curând presupuneau proximitatea fizică a persoanelor se
mută şi, alături de metamorfozele virtuale cărora nu le-am putea
reproşa decât, eventual, absenţa căldurii omeneşti, dau, nu de
puţine ori, naştere la ciudăţenii sau chiar la monstruozităţi.
După ce am fost şcoliţi la distanţă, nu e de mirare că vom şi
munci/lucra la distanţă (la distanţă însemnând, de fapt, “în faţa
computerului”): „Potrivit studiului Telework Exchange, organizaţie
a angajaţilor care muncesc de la distanţă, peste 85% dintre angajaţi
au o viziune pozitivă asupra unui serviciu care nu impune prezenţa
la birou. Două treimi dintre managerii care supraveghează angajaţii
cu astfel de joburi lucrează ei înşişi de la distanţă“, stan–
dard.money.ro 14 III 08).
Şi dacă tot ne-am lipit de fotoliu în şcoală şi în orele de
serviciu, de ce nu ne-am face şi cumpărăturile tot lipiţi de scaun?
„Piaţa germană a vânzărilor la distanţă, care este o piaţă matură,
spre deosebire de cea românească, aflată în plină creştere, a fost de
20,4 miliarde în 2001 şi este în creştere uşoară şi constantă încă de
atunci“ (wall-street.ro 8 XII 06).
Banii câştigaţi şi cheltuiţi de acasă, din faţa monitorului, sunt
derulaţi prin bănci care se bucură că economisesc ţinându-ne la
distanţă de ghişeele lor: „Băncile cred în relaţia la distanţă cu
clienţii […] De ce sunt mai ieftine serviciile bancare la distanţă?
Pentru că băncile economisesc destul de multe resurse prin
transferul operaţiunilor de la ghişeu pe Internet sau la telefon…“,
Săpt. fin. 15 VIII 08.
Până aici, în pofida obiectivării, prin virtualizare, a rapor–
turilor interpersonale şi în ciuda anulării, cel puţin sub raportul
inconvenientului distanţei, a unei dimensiuni fundamentale a
realităţii, lucrurile par a nu devia aberant de la normalitatea lumii
fizice în care trăim şi pentru care am fost, la urma urmelor, creaţi.
Din clipa în care distanţa nu mai este ştearsă, ca în cazurile de până
acum, ci introdusă în relaţii care în mod tradiţional presupuneau
intimitatea, rezultatele încep însă a modifica şi lipsi de substanţă
vechi şi eterne concepte antropologice.

244
 Adopţia la distanţă, invenţie recentă a ong-urilor din satul
planetar, desemnează de fapt un gest de caritate, adăugându-i ceva
din statornicia responsabilă cu care părintele, fie el şi adoptiv, tre–
buie să îşi trateze copilul. Cei care strâng fonduri pentru asemenea
acţiuni caritabile, ştiind că se adresează unor oameni ocupaţi, au
stabilit o birocraţie simplificată şi au introdus tarife, pentru a efi–
cientiza campania: „Adopţia la distanţă este o acţiune solidară în
sprijinul statelor sărace, dar şi a familiilor nevoiaşe. Adoptarea la
distanţă poate fi făcută de către oricine are o situaţie materială bună.
[…] Cel mai sigur procedeu este să te duci la un centru pentru
adopţii. Acolo, cu siguranţă vei primi toate detaliile şi vei completa
un formular, unde vei completa tipul de adopţie, şi modul de plată.
Cât costă o asemenea adopţie? Adopţia individuală costă lunar 26
de euro, iar în schimb vei primi rapoarte şi fotografii cu copilul.
Poţi susţine şi un copil care se află internat într-un centru de
plasament, iar suma cu care poţi contribui este de 15 euro. Pentru
mamă şi copil poţi contribui cu 30 de euro. Aceşti bani vor ajuta
copilul să se nască în condiţii decente“ (femina.rol.ro 10 VIII 09).
Un pas înainte spre umanizarea acestui sistem îl constituie prezenţa
sporadică a copilului „adoptat“ alături de familia binefăcătoare, un
fel de adopţie de probă, care poate duce sau nu la adopţia finală:
„[N]u este o adopţie definitivă, ci la distanţă. Gabi are 4 ani şi de la
1 iunie îşi va petrece week-end-urile alături de noua sa familie de
la Izvorani“ (antena3.ro 27 V 10).
Legătura/relaţia/iubirea la distanţă este şi ea un nume nou
pentru o invenţie recentă – semiconcubinajul: „Iubire la distanţă.
«Living apart together»: separaţi şi totuşi împreună sau, mai pe
scurt, LAT. Dacă e să dăm crezare specialiştilor, aceasta este cea
mai nouă formulă a fericirii: iubirea la distanţă, adică, de luni până
joi, la tine acasă, şi în week-end, la el“ (AS 949 / 10). Evident,
noua invenţie promite succesul, relaţia putând dura, tocmai datorită
intermitenţei, nu o veşnicie (nestatornicii nici nu-şi doresc veşnicia)
ci, calendaristic, mai mult: „O relaţie la distanţă are mai multe
şanse să ţină, mărturiseşte Mihaela Rădulescu într-un inter–
viu…“ (Ad. 24 I 11).
Există şi o variantă „obiectivă“ a relaţiei la distanţă, care
transformă povestea cuplului într-un mic roman, umanizând-o:

245
„Capcanele legăturilor de dragoste la distanţă. Ea este la Londra, el
la Paris. În această epocă a globalizării, relaţiile la distanţă nu sunt
o raritate. […] Dragostea la distanţă nu rămâne fără consecinţe. […]
Legăturile la distanţă creează o mare tensiune în plan emoţional şi
foarte puţini reuşesc să menţină o relaţie îndelungată“ (ziare.com 2
I 11).
Şi iată-ne ajunşi la capătul distanţei care ne separa de
aberaţia absolută: sexul la distanţă, un eufemism contemporan
pentru ceea ce înainte era cunoscut drept masturbare: „[C]âteva
tinere femei care îşi câştigă existenţa stând de vorbă cu amatorii de
sex la distanţă pălăvrăgesc nonstop, îşi împrumută generos expe–
rienţa, se ajută una pe alta să iasă din situaţiile abjecte în care le
aduc uneori interlocutorii“ („22“ 30 IX 04). Nu lipsesc, evident,
experţi în domeniu care oferă „Sfaturi creative pentru sexul la
distanţă“ (madone.ro 16 X 09).
Să încheiem optimist, reproducând o glumă culeasă de pe
net: Radio Erevan este întrebat dacă se poate face sex la distanţă.
Radio Erevan răspunde: Da, cu condiţia ca sexul să fie mai mare
decât distanţa.

246
 Arte marţiale

Singurul dicţionar general al limbii române în care îşi găsesc

loc artele marţiale (definite, din păcate, greşit) este Marele dicţio–
nar de neologisme (MDN), apărut la cumpăna dintre milenii. Să nu
fi circulat până atunci, în română, sintagma? Din câte ştim noi, a
circulat şi înainte de 1989, dar nu era foarte frecvent folosită,
pentru simplul motiv că artele marţiale nu erau pe placul regimului
comunist (de fapt, înainte de Revoluţie nu putem vorbi decât de
judo, care din 1968 a avut chiar o Federaţie Naţională, şi, pentru
uzul unui cerc restrâns, de karate, care şi-a avut însă prima fede–
raţie după 1990).
Definiţia din MDN vorbeşte despre “discipline sportive de
atac şi apărare, de origine japoneză (karate, aikido, judo, kendo),
bazate pe un fond moral provenind de la samurai”. Artele marţiale
pot fi, ce-i drept, practicate, în zilele noastre, ca sporturi, dar nu
sunt simple „discipline sportive“. Apoi, nu toate artele marţiale
sunt de origine japoneză, ci, mult mai larg, extrem-orientală
(chineză, coreeană, tailandeză etc.). Iar „fondul moral provenind de
la samurai” este de fapt un cod etic foarte strict, cu rădăcini în
spiritualitatea orientală (confucianismul chinez, şintoismul japonez,
budismul zen hindo-sino-nipon, taoismul chinez). (În paranteză fie
spus, ştim care este sursa definiţiei din MDN a artelor: dicţionarele
franţuzeşti…)
În franceză, unde se pare că ar trebui să căutăm originea
sintagmei româneşti, dicţionarele spun că arts martiaux traduce
engl. martial arts, creat prin 1933 pentru a desemna tehnicile
nipone de luptă. „Arta“ nu vizează în acest context o creaţie
estetică, ci, în sensul originar şi mult mai larg al termenului, o
îndeletnicire, exercitarea unor abilităţi, iar adjectivul „marţial“ vine
din numele zeului roman al războiului, Marte. Arte marţiale, adică
“sisteme orientale de luptă anterioare apariţiei armelor de foc”,

247
reprezintă traducerea, în primele dicţionare chinez/japonez-englez,
de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, a
unor ideograme pentru “arta războiului, artă militară”, veche în
spaţiul oriental cel puţin de la generalul Sun Tzu (544-496 î.e.n.).
(Chiar şi un joc precum go, în care occidentalii văd un sport al
minţii, este un joc de strategie militară, o artă marţială.)
Conceptul modern de arte marţiale s-a născut în secolul al
XIX-lea, când şcolile tradiţionale au încetat să mai transmită
cunoştinţele necesare pentru formarea unui samurai, de pildă (în
Japonia a fost interzisă prin lege, în epoca Meiji, purtarea săbiei),
iar vechile practici au început să fie private de chiar scopul lor
belicos şi să devină căi (jap. do, prezent în judo, aikido, kendo etc.)
de perfecţionare a sinelui, pentru a-l pune în armonie cu universul.
S-a instaurat o fractură între artele marţiale tradiţionale (jap. koryu,
chin. kuoshu) şi cele noi (jap. gendai, chin. wushu), practicate mai
mult pentru menţinerea formei fizice şi mentale sau în scopuri
competiţionale.
Din anii ’50-’60 ai secolului trecut, judo şi karate au devenit
sporturi larg cunoscute, născându-se şi primele Campionate Mon–
diale – de judo în 1956, de karate în 1970, judo fiind admis chiar,
în 1964, ca disciplină olimpică. În anul 2000, a fost admis la
Olimpiadă şi taekwondo, sport creat în 1955 de un general coreean.
La succesul internaţional al artelor marţiale a contribuit, fără
îndoială, şi cinematograful, care a făcut dintr-un Jackie Chan sau
un Bruce Lee adevăraţi idoli.
O primă clasificare împarte artele marţiale în sisteme cu şi
fără arme, dar există şi sisteme care se doresc complete – kenjutsu,
de pildă.
O a doua clasificare ţine cont de caracterul educativ-forma–
tor al artelor marţiale (cele de tipul budo), în opoziţie cu artele
marţiale de tipul jutsu, care sunt tehnici războinice, menite să
asigure victoria.
După numărul de practicanţi la nivel mondial, pe primul loc
se situează taekwondo (60 de milioane de practicanţi), apoi karate
(50 de milioane) şi, mult în spate, judo (8 milioane). În această
ordine le vom prezenta în cele ce urmează.

248
 Ultimii vor fi cei dintâi

Generalul Choi Hong Hi, creatorul, dătătorul de nume şi

ambasadorul artei marţiale cu cei mai mulţi practicanţi din lume,
taekwondo (pronunţat tæcuóndo), s-a născut în 1918 într-o zonă
muntoasă, aflată astăzi pe teritoriul Coreei de Nord. Pe atunci ţara
era ocupată de japonezi, care interziseseră practicarea artelor mar–
ţiale tradiţionale coreene (taekyon, combinaţie de dans şi gim–
nastică, cu mişcări circulare şi fluide), singurele acceptate fiind
cele ale ocupanţilor. Pe cât de firav tot pe atât de rebel, pe cât de
bolnăvicios tot pe atât de voluntar, Choi a fost exmatriculat la
vârsta de 12 ani, pentru că îndemna la revoltă împotriva japo–
nezilor. Dorind să-l disciplineze, tatăl său l-a trimis să înveţe cali–
grafia şi scrierea chinezească la unul dintre marii maeştri coreeni.
Când l-a văzut cât era de pricăjit, maestrul a hotărât că, pentru a se
înălţa şi a se întări fizic trebuia să-l înveţe, pe lângă caligrafie, şi
arta luptelor cu piciorul, taekyon, pe care o practica în secret, în
pofida interdicţiei japonezilor.
În 1937, Choi a plecat în Japonia să-şi continue studiile.
De-a lungul celor cinci ani petrecuţi la Kyoto şi Tokyo, în paralel
cu studiile liceale şi universitare s-a iniţiat şi perfecţionat în karate,
stilul shotokan, ajungând să deţină centura neagră 2 dan (gradul al
doilea de maestru din cele nouă posibile).
În 1942 s-a întors în Coreea şi, ca să evite înrolarea în arma–
ta japoneză (începuse al doilea război mondial), s-a ascuns. A fost
prins şi dus sub arme, a încercat să dezerteze ca să se alăture
Armatei Coreene de Eliberare, dar a fost arestat şi trimis în închi–
soare la Phenian, sub acuzaţia de trădare. Urma să fie executat pe
18 august 1945, dar când mai erau numai trei zile până la soroc
Coreea a fost eliberată şi a scăpat cu viaţă.
În celula din Phenian, ca să nu se urce pe pereţi de plictiseală
şi să nu-şi piardă condiţia fizică a început să dezvolte un nou stil de
lupte rezultat din combinaţia între taekyon şi karate. Se povesteşte
că primii lui elevi au fost colegul de celulă şi gardianul, urmaţi la
scurt timp de ceilalţi deţinuţi, curtea închisorii devenind un dojo
(sală în care sunt practicate artele marţiale japoneze).

249
 După încheierea războiului şi eliberarea din închisoare, a
fost numit locotenent în noua armată coreeană şi, de atunci înainte,
în toate funcţiile militare pe care le-a deţinut şi-a instruit subordo–
naţii în noua artă marţială pe care o crease. Şi nu numai subor–
donaţii: primii străini pe care i-a iniţiat în ceea ce considera a fi o
sinteză superioară a celor două arte de la care pornise au fost
militarii americani staţionaţi în Coreea. Aceştia, pentru care nu
existau alte arte marţiale decât judo şi karate, au numit noile tehnici
„karate japonez“ – şi numele continuă să fie folosit de americani
până în ziua de azi.
În 1953, la semnarea armistiţiului care punea capăt Răz–
boiului din Coreea, Choi era general de brigadă, comandant al unei
divizii de infanterie şi scrisese primul manual de spionaj militar
apărut în Coreea (publicat la sfârşitul aceluiaşi an).
În 1954, noua divizie de infanterie pe care a creat-o şi pe
care o comanda devenise centrul în care erau formaţi instructori ai
noii arte marţiale, care în anul următor, 1955, odată cu recu–
noaşterea formală, avea să capete şi un nume oficial (ales, evident,
de generalul Choi): taekwondo (din cor. tae “a lovi cu piciorul”,
kwon “a lovi cu cantul palmei” şi do “cale” sau “artă” – prin
urmare, “arta de a lovi cu piciorul şi cu cantul palmei”).
Taekwondo a fost declarat imediat, într-un avânt propagandistic
propriu epocii războiului rece, sport naţional sud-coreean.
În 1959 a început cariera internaţională a taekwondo, odată
cu turneul echipei alcătuite din Choi şi 19 deţinători ai centurii
negre de taekwondo prin ţări din Orientul Îndepărtat. În acelaşi an
s-a născut şi Asociaţia Coreeană de Taekwondo, al cărei preşedinte
nu putea fi altcineva decât generalul Choi, care a publicat şi primul
său text în coreeană despre taekwondo. În 1960, Generalul vizita
Statele Unite, unde a pus sămânţa noului sport. La întoarcerea în
ţară a fost numit şeful serviciilor secrete ale armatei sud-coreene,
apoi a fost numit comandantul unui Corp de Armată.
Cu un părinte atât de celebru şi de puternic, taekwondo s-a
extins cu viteza fulgerului atât printre sud-coreeni (devenise
materie obligatorie de studiu în armată şi poliţie), cât şi printre
militarii americani.

250
 Din 1962 începe cariera de ambasador a generalului Choi, pe
care a îmbinat-o cu aceea de promotor în străinătate, peste tot pe
unde a ajuns, al taekwondo-ului – şi avea să străbată, de-a lungul
deceniilor, Asia, Americile, Europa (a ajuns şi în Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia şi Iugoslavia, dar a ocolit România).
În 1966 se creează Federaţia Internaţională de Taekwondo,
cu sediul la Seul, al cărei preşedinte este generalul Choi. În 1972,
Federaţia (şi, odată cu ea, Preşedintele ei) se mută la Toronto, în
Canada. Doi ani mai târziu, în 1974, are loc primul Campionat
Mondial de Taekwondo, la Montreal, iar din anul 2000 taekwondo
este probă olimpică.
Federaţia Română de Taekwon-do ITF a fost fondată în anul
2000. Tot de atunci avem, în baza de date a DCR, şi prima atestare
în presă a cuvântului: „Tae kwon do este o artă marţială coreeană,
care urmăreşte execuţia mişcărilor fără timp de reflecţie, totul
devenind instinctual. Este ca o meditaţie în mişcare“ (Cosmo 1 / 00
p. 37, comunicat de Mădălina Scarlat).
Generalul Choi a decedat în iunie 2002, la Phenian, de
cancer la stomac. Cu numai o lună în urmă apăruse într-o de–
monstraţie de taekwondo. Pe pagina de internet a FIT, declara, plin
de mândrie: „Eu sunt omul cu cei mai mulţi discipoli din lume“. Se
gândea la cei peste 50 de milioane de practicanţi de taekwondo din
peste 100 de ţări (între timp cifrele au crescut)...

Karate – la fel de japonez ca şi orezul

Orice dicţionar aţi consulta, în orice limbă, mai mult ca sigur

la cuvântul karate veţi găsi explicaţia că este o artă marţială japo–
neză. Insulele Ryukyu, unde s-a născut în realitate ceea ce astăzi
numim karate nu au fost însă dintotdeauna japoneze.
Situate puţin deasupra Tropicului Cancerului, înşirate la est
de China, pe mai bine de o mie de kilometri, între sud-vestul
Japoniei şi nord-estul Taiwanului, separând Marea Chinei de Est de
Marea Filipinelor, Insulele Ryukyu (cunoscute, în încercarea de a
reda pronunţia mandarină, şi sub grafiile englezeşti Luchu sau
Loochoo) au fost, mai bine de patru secole, un regat cu centrul pe

251
insula Okinawa, cea mai mare din arhipelag. Deschiderea spre
exterior şi porturile ideal plasate în calea comerţului dintre China,
Corea şi Japonia au asigurat prosperitatea regatului. De altfel,
cultura tradiţională a insulelor este o sinteză între înrâurirea
chineză şi cea japoneză.
Intervalul cuprins între anii 1322 şi 1429 este cunoscut în
istoria arhipelagului ca Perioada Sanzan, „a celor trei munţi“ – de
fapt, tot atâtea formaţiuni statale cristalizate pe teritoriul Okinawei:
Hokuzan „muntele din nord“, Chuzan, „muntele din centru“ şi
Nanzan, „muntele din sud“. Cea mai întinsă era cea din nord, dar
cea mai puternică economic era Chuzan, din centru (cu portul
Naha). În 1416 Chuzan şi-a anexat nordul, iar în 1429 sudul,
formând astfel nucleul Regatului Ryukyu, care avea să dăinuiască
şi să prospere timp de patru secole şi jumătate.
Încă din 1372, Chuzan-ul începuse să plătească tribut
Imperiului Marelui Ming, astfel că noul Regat insular s-a născut
tributar – şi aşa avea să şi rămână, până aproape de sfârşitul său,
căpătând, în schimb, dreptul de a face comerţ nestingherit în zonă.
Odată cu trimişii Imperiului continental, au pătruns în Okinawa şi
artele marţiale chinezeşti, la a căror dezvoltare locală avea să con–
tribuie, în mod paradoxal, un edict regal care interzicea portul de
armă atât nobililor războinici, cât şi poporului de rând. Evident, se
urmărea evitarea conflictelor interne care ar fi putut duce la redivi–
zarea insulei, ca şi a ciocnirilor dintre localnici şi străinii din
porturi. Consecinţa perversă a fost că în 1609, când un clan
japonez a invadat, cu 2500 de samurai, regatul, localnicii nu prea
mai aveau cum să se apere, iar regatul a început să plătească tribut
şi japonezilor (la început fără ştirea chinezilor). Interdicţia de a
purta arme a fost, evident, prelungită de ocupanţii japonezi, care au
întărit-o prin instituirea de pedepse împotriva celor care ar fi
încălcat-o. Paşnicilor locuitori ai Okinawei nu le rămânea decât să
dezvolte tehnici de luptă fără arme (sau cu substitute de arme,
precum uneltele agricole). Şi au făcut-o, combinând metode indi–
gene, numite te “mână”, şi chinezescul kenpo, iar rezultatul a fost
ceea ce cunoaştem drept karate (din kara “gol” şi te “mână”), o
tehnică de luptă care urmăreşte anihilarea adversarului prin lovituri
cu mâna, cu cotul, cu piciorul, cu genunchiul, prin secerare,

252
forfecare etc. În 1879, când guvernul Meiji de la Tokyo a decretat
abolirea statului Ryukyu şi anexarea insulelor la Japonia, tehnicile
ajunseseră la maturitate (din 1901, în şcolile publice din arhipelag,
karate avea să fie materie de studiu).
Japonia a aflat despre karate la începutul sec. XX. Prima
demonstraţie a avut loc la Tokyo în 1922, în faţa împăratului, şi a
trezit un asemenea entuziasm, încât zece ani mai târziu principalele
universităţi japoneze (încurajate, ce-i drept, de politica guver–
namentală, care întrevăzuse în cultivarea artelor marţiale un im–
portant mijloc de educaţie în spirit naţionalist) aveau deja cluburi
de karate. Okinawa era japoneză, prin urmare şi karate era japonez.
Asociaţia Japoneză de Karate a luat fiinţă după cel de-al
Doilea Război Mondial, în 1949, iar primele campionate s-au
organizat în 1957. De prin 1955-1956 datează şi primele atestări
ale cuvântului în limbile occidentale (franceză, engleză etc.).
Primii străini care s-au îndrăgostit de karate au fost militarii
staţionaţi la baza americană din Okinawa, dar adevărata popula–
ritate internaţională a venit odată cu filmele de acţiune din anii ’60
şi ’70. Răpiţi de iureşul luptelor de pe marele ecran, mulţi au ajuns
să creadă că orice tehnică orientală de lovire a adversarului este
karate.
Practicat de zeci de milioane de oameni, karate mai are un
singur păs: nu a reuşit să devină disciplină olimpică. Propunerea a
fost supusă de două ori la vot, în 2005 şi 2009, dar nu a întrunit
majoritatea necesară.
Prima atestare în limba română a lui karate este (până la
proba contrarie) din 1974, într-o revistă elitistă, şi trimite la… un
serial de televiziune: „O femeie, bineînţeles, o femeie-detectiv,
având grenade [...] înspăimântându-şi adversarii la karate...“ (R.lit.
18 IV 74 p. 17).
Federaţiile de karate din România (avem mai multe) s-au
născut după 1990, dar în pofida răstimpului scurt scurs de atunci,
numele practicanţilor, pe lângă varianta internaţională, karateka,
şi-a dezvoltat şi una autohtonă, karatist (din karate + -ist): „Marian
Bătăiosu se caracterizează drept karatist şi naţionalist, singurul
candidat [la prezidenţiale] antisistem“, G. 23 VIII 09. Ba, chiar,
avem atestată şi forma moţională karatistă pe care, cu genero–

253
zitatea care ne caracterizează, o aplicăm şi frumoaselor de alte
neamuri: „Milla Jovovich e o karatistă de frunte, a învăţat să
boxeze şi să lupte după tehnici orientale“, AS 633 / 04 p. 21.
Modelistă / şi artistă / Milla e şi karatistă…

Judo sau calea supleţii

Judo este un produs tipic al Epocii Meiji.

Întinsă între 1868 şi 1912, perioada de „guvernare lumi–
nată“ (mei = lumină, ji = guvernare) a scos Japonia din izolarea la
care ea însăşi se supusese timp de două secole, pentru a nu mai
plăti tribut Chinei, a controla strict comerţul exterior al ţării şi a o
feri de lăcomia europenilor care începuseră să-i dea târcoale,
văzând în ea o posibilă colonie. La mijlocul secolului al XIX-lea,
capitalismul şi-a pierdut însă răbdarea şi a impus, sub ameninţarea
tunurilor de la bordul unor nave de război americane, deschiderea
spre comerţul internaţional. Şogunul a semnat tratate de pace şi
amiciţie cu Statele Unite, Marea Britanie şi Rusia, a trimis misiuni
în Occident pentru a studia civilizaţia de acolo şi a început să
deschidă ambasade în Europa. Conectată la exterior, Japonia
trebuia să se modernizeze rapid şi în interior, renunţând la relaţiile,
instituţiile şi valorile tradiţionale („feudale“). Iar aceasta s-a
întâmplat în Epoca Meiji.
Părintele judo, Jigoro Kano (1860-1938), este el însuşi o
figură emblematică pentru Epoca Meiji, în care a crescut, s-a
format şi a creat – o perioadă de febrile căutări, de sfâşieri între
copleşitoarea greutate a trecutului şi atracţia exercitată de sirenele
viitorului de tip occidental. Dacă s-ar fi născut ceva mai devreme
poate că Jigoro ar fi fost, ca şi tatăl său, producător de sake,
băutura spirtoasă din orez, iar dacă s-ar fi născut mai târziu poate
că ar fi devenit ofiţer sau inginer. În perioada în care s-a format el,
începuse deschiderea şi prioritară era creşterea de specialişti în
limbile şi culturile occidentale. În primii ani de şcoală (particu–
lară!), Jigoro a studiat confucianismul şi… engleza. La vârsta de 14
ani, se perfecţiona deja în engleză şi germană într-o şcoală ţinută
de europeni în noua capitală, Tokyo (fostul Edo). Jigoro era pe

254
atunci un pricăjit de 41 de kilograme şi un metru şi jumătate
înălţime, bătaia de joc a colegilor. A aflat de la un prieten de
familie, fost membru al gărzii Şogunului (garda imperială), despre
ju-jitsu, arta marţială care l-ar fi ajutat să se întremeze, să capete
forţă şi să crească în înălţime. Fostul samurai i-a făcut chiar o
demonstraţie practică, dar l-a sfătuit să facă un sport modern – ju-
jitsu, arta supleţii (ju = supleţe, jitsu = artă, tehnică), era prea
periculos, fusese conceput şi perfecţionat pentru oameni duri,
războinici de meserie. Lui Jigoro îi intrase însă în cap că trebuie să
înveţe ju-jitsu şi a început să caute un maestru care să-l admită
(proprietarii şcolilor de ju-jitsu nu mai aveau voie, în Epoca Meiji,
să trăiască exclusiv din predarea artelor marţiale, aşa că îşi deschi–
seseră cabinete de chiropractică, iar samuraii care în trecut populau
aceste şcoli nu mai existau). La vârsta de 17 ani, Jigoro a păşit
pentru prima dată într-un dojo (spaţiu dedicat practicării artelor
marţiale) de ju-jitsu al cărui sensei (= maestru) aplica metoda
pedagogică cea mai simplă şi cea mai veche: dădea cu elevul de
pământ până când acesta descoperea singur tehnica. Jigoro a mai
trecut pe la 3 maeştri din şcoli diferite până când, la vârsta de 21 de
ani, a obţinut licenţa necesară pentru a-şi deschide propria şcoală.
A început cu 9 elevi, ajutat, de trei ori pe săptămână, de fostul său
maestru.
Ceea ce preda Jigoro în prima lui şcoală nu era diferit de
ceea ce învăţase el însuşi. Spre deosebire de foştii lui maeştri,
Jigoro trăia într-o lume care se schimba rapid, renunţând fără
regrete la ceea ce nu-i mai era de folos. Iar ju-jitsu, aşa cum
ajunsese până la el, ca tehnică de luptă cu mâinile goale menită a
scoate rapid din luptă adversarul, nu-şi mai avea raţiunea. Jigoro a
priceput însă că în cufărul de cunoştinţe pe care îl moştenise erau
deopotrivă lucruri utile şi inutile. Şi-a propus să le trieze, să
păstreze, să adapteze şi să dezvolte ceea ce şi-ar fi găsit rostul în
societatea japoneză care se occidentaliza în ritm rapid. Şi s-a pus
pe treabă, preluând tehnicile principalelor două şcoli de ju-jitsu,
ryu, cele de trântire şi cele de împingere. Pricepuse că e mai uşor
să pui la pământ un adversar pe care în prealabil l-ai dezechilibrat.
Şi mai pricepuse că dincolo de tehnicile propriu-zise şi de victoria
sau înfrângerea într-o înfruntare, în artele marţiale clasice zăcea un

255
imens potenţial de educaţie morală, pe care şi-a propus să îl
trezească la viaţă.
Legenda spune că principiul noii arte marţiale ar fi încolţit în
mintea lui Kano în urma observării atente a unui copac încărcat de
zăpadă, ale cărui crengi mai groase se rupeau sub greutate, cele
suple scuturându-se, prin îndoire, de nedorita povară. Şi, cum
sistemul avea nevoie de un nume care să îl diferenţieze de ceea ce
se făcea în celelalte şcoli din Japonia, păstrând totuşi indicaţia
filiaţiei, a ales să înlocuiască, în vechiul nume, tehnica, metoda
(jitsu), care trimitea aproape exclusiv la aspectul fizic şi de
antrenament, prin do “cale”. Judo nu mai era o tehnică, o metodă
de dobândire a supleţii, a flexibilităţii, ci o cale de căutare a ei.
Făcând pasul dinspre jitsu spre do, Jigoro Kano a întemeiat prima
artă marţială recunoscută internaţional şi devenită sport olimpic.
Licenţiat în ştiinţe politice şi economie, bun vorbitor de
engleză, Jigoro Kano a fost toată viaţa lui un educator. A fost
angajat ca profesor, a lucrat în Ministerul Educaţiei, a fost primul
asiatic din Comitetul Internaţional Olimpic şi, înainte de toate, s-a
ocupat îndeaproape de propria şcoală de judo, Kodokan, care a
pornit în 1882 cu o duzină de tatami, rogojini de antrenament, s-a
mutat din loc în loc, pentru că vechile spaţii deveneau neîncăpă–
toare, s-a transformat la începutul secolului XX în corporaţie şi a
ajuns, la mijlocul anilor ’30, să aibă propria clădire, cu peste 500
de rogojini. Şi aceasta avea să fie însă abandonată, după moartea
lui Kano, pentru actualul imobil de 8 etaje, în care au loc peste
1200 de tatami.
Lui Jigoro Kano i se datoreşte şi sistemul centurilor care
diferenţiază, în toate artele marţiale, gradele de expertiză, ca şi
ierarhizarea, prin dan, a centurilor negre (în 1911, din Kodokan
ieşiseră peste 1000 de deţinători de centuri negre).
Jigoro Kano s-a stins din viaţă în 1938, pe un vapor care-l
aducea spre Tokyo. Gurile rele spun că moartea i-ar fi fost pro–
vocată (se opunea militarismului japonez), dar nu există dovezi în
sprijinul afirmaţiei. După ce a trecut vârtejul celei de-a doua
conflagraţii mondiale şi lumea a revenit la preocupări mai paşnice,
judo şi-a început drumul glorios prin lume. În 1964, la Olimpiada
de la Tokyo, a fost introdus ca disciplină olimpică. La ora actuală

256
este a treia artă marţială din lume, după numărul de practicanţi (în
Franţa este chiar prima, înainte de karate). UNESCO a declarat
judo, alături de nataţie şi de gimnastică, sportul cel mai complex şi
cel mai indicat pentru formarea fizică şi morală a tinerilor.
În ţara noastră, aflăm de pe site-ul Federaţiei Române de
Judo, unul dintre profesorii formaţi de Jigoro Kano ar fi ajuns prin
1928, iar în 1934 s-a organizat prima competiţie, în care s-au
înfruntat elevii şcolilor de jandarmi şi pompierii. De atunci ar
trebui să dateze, aşadar, numele sportului. Şi la noi însă, ca şi în
restul lumii, judo a crescut cu adevărat abia în anii ’50. Pe la
jumătatea anilor ’60 începeau demersurile pentru crearea unei
Federaţii Naţionale, care lua fiinţă în 1968.
Înainte de a se fi folosit internaţionalul judoka, practicanţii
români ai sportului flexibilităţii erau desemnaţi cu un nume
românizat, judocan: „În faţa unor adversari de valoarea celor
prezenţi pe saltelele instalate în sala Floreasca, judocanii români
şi-au etalat calităţile.“ (Sc. 29 I 73 p. 2). Spre zilele noastre, citind
în presă, titrat cu litere de-o şchioapă, despre „Titoasca [un interlop]
a bătut un judocan cu ranga“ (Curierul zilei 27 V 09), dar şi despre
„Judoka clujeană Corina Căprioru, aur la Europenele de la
Viena“ (Z. de Cluj 23 IV 10), deducem că s-a produs deja o
specializare stilistică: judoka ar fi termenul oficial, iar judocan cel
folosit în registrul colocvial. Avem chiar consemnată, pe la
începutul anilor ’80, o formă hibridă, o bâlbă între forma neaoşă şi
cea internaţională – judokan: „M.F. este al treilea judokan român
care îşi adjudecă titlul de campion european“ (Sc. 15 V 82 p. 5).
Cum se va fi ajuns la ea…? Ortografiind neaoşul judocan cu
internaţionalul „k“ în loc de „c“…? Sau adăugând sufixul româ–
nesc -an (familiar din lungan, găligan, mexican etc.) la cosmo–
politul judoka…? Greu de spus. Poate că ambele explicaţii sunt
valabile, lămurind în egală măsură mecanismul de producere a
confuziei. În orice caz, interesant este că dicţionarele româneşti
(DEX, Dicţionarul ortografic) l-au consemnat întâi pe judocan, în
care au văzut un calc după fr., engl. judoka. Până şi Marele
dicţionar de neologisme, din anul 2000, îl adoptă / adaptează pe
judocan, după ce ediţiile succesive ale Dicţionarului de neologisme
au înregistrat forma judoka.

257
 Ca şi în cazul luptătorilor de karate, care au un nume copiat
după cel internaţional, karateka, şi unul românizat, karatist, forma
sufixată judocan pare a fi preferată, pentru că este în spiritul limbii.

258
 Greva tăcerii

Organizarea de întâlniri cu jurnaliştii pentru a le prezenta fie

un produs, fie o strategie, fie propria viziune asupra faptelor şi, mai
ales, pentru a răspunde la întrebările lor este o invenţie a secolului
XX, cu începuturi firave, se pare, prin anii Primului Război Mon–
dial. În engleză, press conference datează de prin 1937, iar în
franceză conférence de presse are prima atestare în 1952. În
română, nu trebuie să ne aşteptăm să întâlnim conferinţa de presă
înainte de 1990, decât cu referire la realităţi neromâneşti (la noi, nu
presa lua la întrebări, ci partidul, ale cărui conferinţe erau însă „de
dări de seamă şi alegeri“). Nu e de mirare, aşadar, că prima atestare
a unei conferinţe de presă în baza de date a DCR este tocmai din
1981: „La Tokio a avut loc o conferinţă de presă în cadrul căreia
preşedintele firmei Sony a prezentat ziariştilor primul aparat foto–
grafic care, în loc de film, foloseşte un videodisc magnetic…“ (R.l.
5 X 81 p. 6).
Italiana a calchiat sintagma (probabil, ca şi româna, din
franceză) sub forma conferenza stampa şi, datorită patimii cu care
locuitorii Cizmei trăiesc (ei nu privesc, precum celelalte popoare,
ci trăiesc la intensitate de infarct) spectacolul fotbalistic, au oferit-o
lumii, întoarsă pe dos, sub forma silenzio stampa, tăcerea în
relaţiile cu presa.
Silenzio stampa este, zice-se, invenţia unui legendar antrenor
italian, Enzo Bearzot (decedat în decembrie 2010), intrat în istorie,
cu nelipsita-i pipă între dinţi, pentru că a dus squadra azzurra la
titlul mondial în 1982. Tot atunci a organizat, calm, şi prima
silenzio stampa. Povestea nefiind lipsită de farmec telenovelistic,
nu putem să trecem peste ea…
Selecţionata de fotbal a Italiei începuse turneul final din
Spania cu trei meciuri egale şi un singur gol… Mergea, fără glorie
şi fără speranţă, în faza următoare. Presa ar fi vrut pieile jucătorilor

259
ca să le pună-n băţ şi să le fluture în locul steagului albastru al
suporterilor. Nu era de mirare că squadra azzurra juca atât de prost,
campionatul peninsular abia ce scăpase, în urma unui scandal
monstru, de puroiul meciurilor trucate cunoscut drept calcio scom–
messe (pariurile sportive). Paolo Rossi, suspendat pe doi ani în
urma scandalului, revenit pe teren cu doar o lună în urmă, re–
luându-şi aproape de la zero cariera sportivă, fusese totuşi chemat
de selecţionerul Enzo Bearzot la naţională pe post de atacant.
Ziariştii erau, ca de obicei, nemiloşi: Te simţi bine, Paolo? Ţi-ai
revenit după lunga întrerupere? Când o să marchezi primul gol?
Crezând, poate, că-i va îmbuna, Paolo a răspuns ce-a răspuns la
întrebări, dar a priceput curând că îşi răcea gura de pomană – nu
vorbe voia presa, ci goluri, aşa că nu a mai scos un cuvânt. Cu
toate acestea, numele i-a fost legat de două incidente grave. Primul,
la un antrenament, când un grup de tifosi i-au strigat „ridicolo“. S-a
creat o busculadă, iar Bearzot a calmat cu greu lucrurile. Jucătorii
au reacţionat neprezentându-se la următoarea conferinţă de presă.
Dacă în această întâmplare presa nu avea nici o vină, scornelile
care au început să circule i se datoresc în totalitate: născocirea că
Rossi şi colegul lui de cameră îşi pierdeau nopţile îmbătându-se şi
drogându-se şi că ar fi alcătuit un cuplu homosexual. Se pare că,
totuşi, nu aceste cruzimi lipsite de adevăr au stat la originea
hotărârii echipei de a intra în muţenie, ci dezvăluirea unui adevăr: a
primelor de joc încasate pentru partidele de până atunci, 70 de
milioane de lire (peste 36 de mii de euro actuali) de jucător. Asta se
pare că a pus capac la toate. Obişnuiţi să fie hăituiţi de ziarişti şi
crucificaţi de suporteri, jucătorii s-au înfuriat, îngroziţi de posi–
bilitatea ca fiscul italian să se autosesizeze. Forma de protest pe
care au adoptat-o a fost silenzio stampa – nu au mai vorbit cu presa,
singurul îndrituit să răspundă la întrebări fiind căpitanul echipei,
portarul Dino Zoff. Restul echipei s-a concentrat exclusiv asupra
pregătirii meciurilor.
Tăcerea e de aur, spune o vorbă veche, care şi-a dovedit încă
o dată adevărul: squadra azzurra a crescut de la un meci la altul şi
a spulberat pe rând Argentina, Brazilia şi, în finală, Germania.
Eroul echipei italiene a fost bătaia de joc a presei de la începutul

260
turneului final, Paolo Rossi, care a marcat şase goluri, dintre care
două în finală.
Moda de a întoarce spatele presei pentru a-i pedepsi insis–
tenţa ori obrăznicia nu putea să nu vină şi în România post-decem–
bristă: „[C]onducerea FC Braşov şi patronul Ioan Niculaie au intrat
în «silenzio stampa»“, Ad. 13 XII 01. Şi nu numai fotbaliştii refuză
să vorbească presei, ci cam toată lumea: vedetele şi starletele
(„Mona, în continuare, nu vorbeşte cu presa. Este în «silenzio
stampa»“, G. 18 VIII 08 p. 6), politicienii („PDL Bacău intră în
silenzio stampa cu presa din afara familiei“, contrasens.com 1 XI
10), purtătorii de cuvânt („Carrefour e în silenzio stampa. […]
Reprezentanţii companiei răspund cu «no comment» la orice
întrebare legată de planurile de investiţii la nivel local“, zf.ro 23 III
10), ba chiar şi… presa însăşi („Interesant este nu doar că guver–
nele succesive se fac că plouă, ci şi că presa, care în general se
înfierbântă din orice tâmpenie, pe subiectul ăsta e în silenzio
stampa“, evz.ro 1 III 11). Ba, chiar, silenzio stampa se pare că a
ajuns să desemneze tăcerea în general, fie pentru că eşti necuvân–
tător din fire („«Silenzio stampa» în Parlament. Află care sunt
deputaţii şi senatorii care n-au scos un cuvânt în plen“, Ev.z. 16 I
11), fie pentru că dacă vrei cu adevărat poţi („În fărădelegea lui,
Corneliu Vadim Tudor face «silenzio stampa» în faţa anche–
tatorilor. În schimb, le dă declaraţii ziariştilor…“, Ev.z. 15 I 11).
Nici tăcerea nu mai e ce-a fost, a devenit limbuţie selec–
tivă…

261
 Scrabble sau scormonitul după cuvinte

Marea criză economică din anii 1929-1933 a adus lumii cel

puţin un lucru bun (tot răul e, se spune, spre bine): inventarea
jocului care mai târziu avea să numească Scrabble.
Un arhitect new-yorkez, Alfred Mosher Butts (1899-1993),
având, ca toţi şomerii, o grămadă de timp liber, s-a gândit să-l
folosească în mod folositor, creând un joc care să fie deopotrivă de
noroc şi de inteligenţă – un fel de şah-ruletă. Citind New York
Times, a realizat o listă cu frecvenţa literelor în scrierea engleză, iar
pornind de la această frecvenţă a acordat fiecărei litere un punctaj:
literele cele mai des întâlnite, precum cele care notează vocalele
sau consoanele N, S şi T, au primit un singur punct, iar cele mai
rare, precum Z, 10 puncte. A scris literele pe 100 de jetoane (cele
mai frecvente pe mai multe jetoane) din care jucătorii trebuia să
tragă 7 şi să formeze cu ele cuvinte. Câştiga cel care atingea punc–
tajul cel mai mare. Butts a botezat jocul Lexiko şi în 1931 i-a lansat
prima versiune, cu care spera să cucerească piaţa şi să se căpă–
tuiască. Nici un producător de jocuri nu s-a arătat însă interesat.
Butts nu a deznădăjduit. A perfecţionat sistemul, a adăugat
tabla care se păstrează până în zilele noastre, de 15 x 15 pătrăţele, a
rebotezat jocul întâi Alph, apoi Criss Cross Words (cuvintele
încrucişate începuseră, spre sfârşitul anilor ’30, să fie în vogă), dar
tot nu a reuşit să convingă vreun producător de jocuri.
În 1938 a apărut şi îngerul salvator, în persoana unui fabri–
cant de pantofi care avea ceva bani puşi deoparte şi căuta o afacere
în care să-i investească. În schimbul unui procentaj din vânzări,
Butts i-a cedat, în 1948, drepturile lui James Brunot, care a mai
simplificat regulile, a dat un nou nume jocului, Scrabble (engl. to
scrabble = a scormoni) şi s-a grăbit să-l breveteze. Apoi a început
să construiască, artizanal, la început ajutat doar de soţia sa, seturi
de table şi jetoane. Povestea spune că nu a câştigat, ba dimpotrivă,

262
a tot pierdut bani. Exact în clipa în care voia să renunţe la afacerea
păguboasă, au început să crească şi comenzile – prietenii înce–
puseră să joace Scrabble cu prietenii, care îl recomandaseră prie–
tenilor… În 1952, unul dintre proprietarii celui mai mare magazin
new-yorkez a venit, zice-se, din vacanţă cucerit de noul joc, care îi
încântase zilele de concediu şi căruia îi prevedea un mare succes
comercial. A făcut aşadar o comandă substanţială producătorului,
mult peste capacitatea acestuia, care în scurt timp a trebuit să-şi
recunoască neputinţa de a fabrica pe scară mare, aşa că a vândut
drepturile celui mai mare producător american de jucării, Selchow
and Righter, care, în 1986, a fost cumpărat de COLECO Industries.
Un an mai târziu, firma a intrat în incapacitate de plată, iar drep–
turile, inclusiv cele pentru Scrabble, au fost achiziţionate de
Hasbro, actualul deţinător pentru spaţiul Americii de Nord (Statele
Unite şi Canada). Pentru restul lumii, drepturile sunt deţinute în
zilele noastre de altă firmă, Mattel.
La succesul jocului a contribuit, fără îndoială, emisiunea-
concurs de Scrabble difuzată în Statele Unite între 1983 şi 1990 –
în total aproape 1300 de emisiuni.
La ora actuală, jocul se comercializează în 121 de ţări, în
variante pentru 30 de limbi. Deţinătorii drepturilor spun că s-au
vândut, până acum, peste 100 de milioane de seturi şi că ar fi cel
mai popular joc de cuvinte din lume.
Există trei campionate mondiale de scrabble: cel francofon
(din 1972), cel anglofon (din 1991) şi cel hispanofon (din 1997).
În România, istoria jocului începe în 1982, când revista
„Ştiinţă şi tehnică“ începe să publice o serie de articole de iniţiere
în Scrabble, iar „Rebus“, publicaţia enigmiştilor, îi dedică o pagină.
Întreprinderea de Reclamă şi Publicitate a Cooperaţiei, mult mai
intrepidă şi mai îndreptată spre piaţă decât fosilele aflate în
proprietatea întregului popor, a dat lovitura producând un Scrabble
autohton (deosebit de cel original doar prin tabla de joc, lipsită de
pătrăţele care dublează valoarea unei litere sau a cuvântului). Se
spune că până la căderea comunismului cooperatorii români de la
RECOOP ar fi vândut 1 milion de asemenea jocuri „adaptate“…
Al naibii Mitică!

263
 Scotch

Spre deosebire de sinonimele sale Scottish şi Scots,

adjectivul Scotch este în engleza insulară un termen peiorativ. Sin–
gurele substantive pe care le poate însoţi fără a trezi mânia unui
scoţian sunt cele care denumesc băuturi (Scotch whisky) sau
mâncăruri (Scotch pie “plăcintă scoţiană”, Scotch eggs “ouă
scoţiene”). Şi totuşi, cu bună ştiinţă, Scotch a fost ales drept brand
al firmei 3M.
3M vine de la Minnesota Mining and Manufacturing, nume–
le sub care a fost lansată compania, în zorii secolului XX, şi a
funcţionat până de curând (2002). Emblemă a succesului în afaceri
prin inovaţie (sute de brevete înregistrate anual), compania 3M a
lansat de-a lungul istoriei sale mai multe produse care fac din viaţa
de toate zilele una occidentală, deosebind-o de cea africană: banda
adezivă, bileţelele post-it, ţesătura thinsulate, buretele de bucătărie,
banda de magnetofon, caseta audio şi multe altele.
La începutul anilor ’20, când Richard Drew (1899-1980) s-a
angajat la 3M ca ajutor de laborant, firma nu producea decât glas–
papir pentru atelierele auto. Moda deceniului nebun cerea ca auto–
mobilele să aibă caroseria în două culori, iar coşmarul vopsitorilor
erau zonele de întâlnire (sau de separare) a celor două culori, care
trebuia să fie strict delimitate, să nu intre una peste cealaltă. Pentru
a obţine aceasta se acoperea cu bandă adezivă zona adiacentă
rezer–vată celeilalte culori, se aplica vopseaua şi, după îndepăr–
tarea fâşiei de mascat (procedeul este folosit şi în zilele noastre),
linia de demarcare a culorilor ar fi trebuit să fie clar trasată. Banda
folosită pe atunci fiind însă prea lipicioasă, de cele mai multe ori se
dezlipea cu tot cu vopseaua de sub ea. Drew şi-a propus să rezolve
problema, realizând o bandă care să poată fi îndepărtată cu uşurinţă.
În 1925, după doi ani de cercetări în laboratorul de la 3M în care
lucra, Drew a fost în măsură să prezinte o bandă de hârtie de 6

264
centimetri lăţime cu adeziv pe spate. Pentru a permite dezlipirea
fără probleme, adezivul era aplicat doar pe marginile fâşiei de
hârtie, nu şi pe mijloc. Legenda spune că la prima demonstraţie
banda, prea puţin lipicioasă, s-ar fi desprins de pe caroserie, provo–
când mânia vopsitorului, care ar fi strigat la Drew: „Du banda asta
înapoi la zgârciţii tăi de şefi scoţieni (Scotch) şi spune-le să pună
mai mult adeziv“. Reacţia i-a plăcut atât de mult lui Drew încât
Scotch a devenit brandul sub care a fost comercializată de atunci
banda adezivă.
Următorul pas spre ceea ce este astăzi banda de scotch a fost
făcut de Drew în 1930, când a realizat prima bandă adezivă trans–
parentă (folosind drept suport noul produs al firmei Du Pont,
celofanul). În anul lansării, vânzările de bandă de scotch s-au
ridicat la 33 de dolari. Producătorii se gândeau că va fi folosită în
bănci şi biblioteci la lipirea bancnotelor şi a paginilor de carte, dar
văzând că salariaţii din aceste instituţii o foloseau în mult mai
multe scopuri, s-a luat decizia de a o vinde publicului larg. Astfel a
început cariera glorioasă a benzii adezive care, se spune, a fost în
timpul Marii Crize o adevărată binecuvântare pentru gospodinele
americane, nevoite să prelungească, prin lipire, viaţa obiectelor
casnice. Şi brutarii şi măcelarii, care îşi livrau produsele în amba–
laje impermeabile de celofan, au fost fericiţi că puteau închide
ermetic, cu scotch, pungile. În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, armata americană a folosit banda adezivă pentru a secu–
riza şi eticheta expedierile către front.
Astăzi, conform datelor oferite de firma producătoare, se
comercializează 900 de varietăţi de bandă de scotch, totalizând
peste 9 milioane de km anual, suficient pentru a ocoli Pământul de
235 de ori.
Richard Drew, decedat în 1980, nu a apucat să vadă rezul–
tatele unui sondaj din 1985 care arăta că 46% dintre americani
socot că viaţa lor ar fi fost mult mai complicată fără banda de
scotch.
Dar nu numai omul de rând poate conta pe banda adezivă ca
să iasă din încurcătură, în situaţii de urgenţă se apelează la scotch
chiar şi la nivelul cel mai înalt: „Dom’ colonel a lipit cu ciungă,
scotch şi superglue covorul pe care urma că calce primul

265
ministru“ (Naţ. 1 X 98 p. 3). Apolitică, situată deasupra credinţei şi
necredinţei, banda de scotch este prima soluţie la care se gândesc
nu doar serviciile de protecţie şi pază, ci şi lideri de partide din
opoziţie, obligaţi de doctrina creştin-democrată la teatrale gesturi
de evlavie: „Becali însuşi a participat la operaţiunea de lipire a
crucifixului cu scotch, dar încercarea a eşuat. Aşa că a pornit pe
holul hotelului, cerând să i se aducă ceva mai rezistent, eventual
nişte cuie“ (Z. de Iaşi 17 IV 06). Scotch-ul, cât ar fi el de scotch,
nu e, totuşi, cui!

266
 Bosonul buclucaş

În pofida neplăcerii şi a reacţiilor, nu de puţine ori violente,

pe care le provoacă liber-cugetătorilor militanţi, sugestiva sintagmă
particula lui Dumnezeu (cu variantele particula divină sau, mai rar,
particula zeu) pare a fi preferată şi de cititori, şi de jurnalişti,
neutrului şi opacului bosonul lui Higgs (sau bosonul Higgs), admis
şi prescris de adulatorii ştiinţei.
Numele fizicianului scoţian Peter Higgs (născut în 1929) a
devenit larg cunoscut mai ales în ultimul deceniu, când a fost
pomenit ori de câte ori presa relata despre încercările sau planurile
de detectare a bosonului scalar, corpusculul pe care, într-un articol
din 1964, Higgs l-a propus comunităţii ştiinţifice pentru a explica
faptul că particulele elementare au masă (fie ea şi masă zero, ca în
cazul fotonilor).
Modelul actual din fizica particulelor, numit şi Modelul
Standard, îşi propune să prezinte interacţiunile (fundamentale)
dintre particulele (elementare) care compun materia (întregului
univers). Modelul, dezvoltat în prima jumătate a secolului XX şi
finalizat pe la mijlocul anilor ’70, explică interacţiunile dintre par–
ticule, dar acestea din urmă sunt privite ca fiind lipsite de masă (de
unde ar urma că se deplasează, toate, cu viteza luminii). Or, majo–
ritatea particulelor au masă. De unde le vine masa? Aceasta este
întrebarea revoluţionară pe care şi-a pus-o Higgs, oferind, drept
răspuns, ipoteza unei particule subatomice noi, bosonul scalar,
cum l-a numit el, sau bosonul Higgs, cum i se spune astăzi (chiar
dacă Higgs nu a fost singurul care a teoretizat-o), responsabilă de
generarea masei tuturor celorlalte particule. Ipoteza lui Higgs era
atât de curajoasă, încât revista de specialitate la care a trimis arti–
colul l-a refuzat ferm. Europenii admiteau revoluţia muzicală a
trupelor Beatles şi Rolling Stones, dar rămâneau surzi la noutatea

267
ştiinţifică. Americanii, deschişi spre Elvis, l-au publicat însă
imediat.
De la mijlocul anilor ’60, fizicienii se străduiesc să de–
monstreze experimental existenţa bosonului Higgs, adevărată
piatră unghiulară pentru edificiul Modelului Standard: dacă
existenţa bosonului se confirmă înseamnă că teoria actuală este
valabilă, dacă se infirmă, teoreticienii trebuie să o ia de la capăt şi
să construiască din temelii un nou model. Căutarea particulei se
face în acceleratoare de particule precum Tevatronul din Statele
Unite şi, mai nou, acceleratorul CERN de lângă Geneva, despre
care s-a vorbit enorm după 2008, pe care prof. Michio Kaku de la
City University of New York îl socoteşte o adevărată „Maşină a
Genezei“, în stare să reproducă, la scară miniaturală, condiţiile de
după Big Bang, Marea Explozie pe care astronomii o pun la origi–
nea universului.
Limbajul metaforic folosit de fizicianul Michio Kaku cu
referire la LHC, Marele Accelerator de Hadroni de lângă Geneva,
nu pare a fi deranjat pe nimeni. Acelaşi limbaj folosit de alt mare
fizician şi un la fel de mare popularizator al ştiinţei, Leon Leder–
man, laureat Nobel în 1988, fost director al Tevatronului american,
a stârnit însă neplăcerea multor tehnicieni uscaţi, deprivaţi de
simţul transcendentului şi/sau de cel estetic, dar perfect dresaţi în
intransigenţa corectitudinii politice. În 1993, Lederman a publicat,
împreună cu scriitorul (de fapt, mai corect ar fi să-l numim re-
scriitorul) Dick Teresi, o istorie populară a fizicii particulelor,
intitulată The God Particle. If the Universe is the Answer, what is
the Question?, iar particula care a dat titlul volumului nu este alta
decât bosonul Higgs: „Particula lui Dumnezeu, cunoscută de ase–
menea ca particula lui Higgs, cunoscută de asemenea ca Bosonul
lui Higgs, cunoscută de asemenea ca bosonul scalar al lui
Higgs“ (p. XII din ediţia din 2006 a volumului). De atunci, God
particle şi traducerile lui în toate limbile pământului au fost
sinonimele bosonului Higgs preferate de jurnalişti, plasate în titluri
şi în şapouri.
Primul căruia nu i-a plăcut şi continuă să nu-i placă
formularea particula lui Dumnezeu este Higgs însuşi. După cum
aflăm dintr-un număr din iunie 2008 al revistei The Guardian,

268
„numele teistic dat de Leon Lederman particulei nu-i place, pentru
că, el însuşi nefiind credincios, socoteşte că i-ar putea ofensa pe
unii oameni“. Higgs peferă să vorbească despre particulă ca despre
„bosonul care poartă numele meu“. Nefiind credincios, nu ne
putem aştepta, evident, din parte-i, la smerenie…
Nici Leon Lederman nu este un om credincios. În pofida
titlului seducător, care poate sugera un autor cu frica lui Dumnezeu,
cartea din 1993 făcea parte dintr-o campanie menită să atragă
simpatia contribuabililor către un proiectat Superaccelerator
Superconductor (Superconducting Super Collider – SSC), a cărui
construcţie începuse în Texas, lângă Waxahachie, şi care se con–
frunta cu mari probleme financiare (proiectul a şi fost, de altfel,
abandonat în toamna lui 1993, pentru că membrii Congresului i-au
tăiat bugetul). Afirmaţia „Fizica nu este o religie. Dacă ar fi, ne-ar
lua mult mai puţin timp să strângem bani“, care face deliciul ateilor
din întreaga lume, spune totul despre ceea ce iubeşte cu adevărat
Lederman.
Recursul la limbajul metaforic teist face parte din tradiţia
atee. Fizicieni precum Einstein, Hawking sau Lederman, atunci
când îl pomenesc pe Dumnezeu au de fapt în minte nişte
construcţii teoretice ale omului de ştiinţă, nu lucrarea Creatorului.
Să-l ascultăm pe Leon Lederman însuşi explicând titlul cărţii
sale (nefiind tradusă în româneşte, oferim aici câteva fragmente):

„Există, credem, o prezenţă fantomatică în tot universul care

ne ţine departe de înţelegerea adevăratei naturi a materiei. Ca şi
cum ceva sau cineva ar dori să ne împiedice să atingem limitele
cunoaşterii.
Această barieră invizibilă care ne desparte de aflarea ade–
vărului se numeşte câmpul Higgs. Tentaculele lui de gheaţă ajung
până în ultimul colţişor al universului, iar implicaţiile lui ştiinţifice
şi filosofice îi fac să se înfioare pe fizicieni. Acest câmp Higgs îşi
pune în operă magia neagră prin – nici nu se putea altfel – inter–
mediul unei particule. Această particulă este cunoscută sub numele
de bosonul Higgs. […] Acest boson este atât de important pentru
starea fizicii de astăzi, atât de hotărâtor pentru nivelul nostru de
înţelegere a structurii materiei, şi totuşi atât de evaziv, încât a

269
trebuit să-i dau un nume de alint: Particula lui Dumnezeu. De ce
Particula lui Dumnezeu? Din două motive. Unu, pentru că editorul
nu ne-ar fi permis să-i spunem Particula Naibii, un titlu mult mai
potrivit, dacă ne gândim la natura ei infamă şi la cheltuielile pe
care le prilejuieşte. Şi doi, există o conexiune, dacă se poate numi
aşa, cu altă carte, una mult mai veche“.

După ce reproduce Facerea, 11, 1-9 (Turnul Babel şi

încurcarea limbilor), Lederman continuă:

„Odată, cu multe milenii în urmă, cu mult înainte ca aceste

cuvinte să fi fost scrise, natura vorbea o singură limbă. Pretutindeni
materia era aceeaşi – frumoasă în eleganta, incandescenta ei
simetrie. Dar de-a lungul miliardelor de ani ea s-a transformat, s-a
dispersat în univers sub multe forme, zăpăcindu-ne pe noi, cei ce
trăim pe această planetă ca oricare alta, care se învârte în jurul unui
soare mediocru. […]
Ambele grupuri [fizicieni şi astronomi] au progresat către un
model simplu, coerent, atotcuprinzător, capabil să explice orice:
structura materiei şi energia, comportamentul forţelor în medii care
se întind de la cele dintâi clipe al universului nou născut cu tem–
peratura şi densitatea lui exorbitante până la lumea relativ rece şi
goală pe care o vedem noi astăzi. […]
Întrebarea este dacă fizicienii vor fi încurcaţi de acest puzzle
sau dacă, spre deosebire de nefericiţii babilonieni, vom continua să
construim turnul şi, aşa cum a spus Einstein, «să cunoaştem
gândurile lui Dumnezeu».
Şi erau în tot pământul mai multe limbi şi mai multe graiuri.
Şi purcezând de la răsărit, oamenii au găsit un şes în ţara
Waxahachie şi au descălecat acolo.
Apoi au zis unul către altul: Haidem să construim un
Accelerator, ale cărui ciocniri să ne poată întoarce la începutul
timpurilor. Şi au folosit magneţi superconductori pentru difracţie,
şi au avut protoni spre a-i ciocni.
Atunci s-a pogorât Domnul să vadă acceleratorul pe care-l
zideau fiii oamenilor.

270
 Şi a zis Domnul: Iată, oamenii descurcă ceea ce eu am
încurcat.
Şi a privit Domnul şi a spus: Haidem, dar, să ne pogorâm şi
să le dăm lor Particula Domnului ca să poată ei vedea cât de
frumoasă este lumea pe care Eu am zidit-o.
Ultra Noul Testament“
(Traducerea s-a făcut după ediţia din 2006, paginile 22-23.)

Recursul la limbajul Bibliei nu a fost soluţia cea mai inspi–

rată pentru a sensibiliza opinia publică şi a forţa membrii Congre–
sului să voteze pentru finalizarea acceleratorului din deşertul texan.
Întoarcând pe dos fraza lui Lederman amintită mai sus, putem
spune: Necredinţa mascată nu e credinţă. Dacă ar fi, ne-ar lua mult
mai puţin timp să strângem bani, chiar şi pentru acceleratoarele de
particule.

271
 Prompt, cu ochii pe prompter

Latinescul promptus (participiul lui promere) avea două

sensuri principale: 1. “vizibil, perceptibil” şi 2. “disponibil, care stă
la dispoziţie spre a fi folosit”. Limbile romanice au preluat, conti–
nuat şi dezvoltat numai sensul al doilea (fr., rom. prompt, it., sp.
pronto), condamnând primul sens la moarte prin nefolosire. Iată
însă că, printr-o neaşteptată volută, sensul reapare în zilele noastre
la urmaşii contemporani ai lui promptus: prompter (sau, în forma
mai apropiată de originalul englez american teleprompter) nu este,
la urma urmei, decât un dispozitiv care afişează, adică face vizibil,
un text pe care cineva trebuie să creeze impresia că îl rosteşte pe de
rost sau că îl improvizează cu talent de neîntrecut orator (vezi cazul
Obama).
Engleza a luat, încă din evul mediu, adjectivul prompt din
franceză şi a făcut din el un verb cu sensul “a îmboldi, a îndemna”
şi, de aici, “a ajuta, a sugera ce are de făcut”. Prin secolul al
XV-lea este atestat în engleză sensul din limbajul teatral, “a ajuta
un actor care a uitat replicile”. În timp ce actorul englez este ajutat
să-şi amintească replica pe care a uitat-o (prompt), celui francez i
se suflă cuvintele pe care le-a uitat (souffler)…
În vremurile de început ale televiziunii, în anii de după cel
de-al doilea război mondial, un actor de pe Broadway, Fred Barton,
terorizat de replicile pe care trebuia să le înveţe zilnic pentru seria–
lul tv în care juca, l-a întrebat pe Robert Kahn, vicepreşedintele
new-yorkez cu probleme de radio şi televiziune al studiourilor 20th
Century Fox, dacă nu s-ar fi putut crea un dispozitiv care să afişeze
replicile. Robert Kahn i-a pasat întrebarea lui Hubert J. Schlafly Jr.,
conducătorul departamentului de cercetare a aplicaţiilor pentru
televiziune de la studiourile Fox. Schlafly, un geniu al tehnicii (pe
lângă inventarea teleprompterului, numele i-a rămas legat de prima
transmisie prin satelit, din 1973, a unui program de televiziune),

272
care a răspuns că e „floare la ureche“ şi a venit cu un sistem
mecanic (acţionat manual de un operator) de derulare a unui sul de
hârtie pe care era scris textul. Consiliul de conducere al studiou–
rilor Fox nu a aprobat ideea. Nu era prima dată când nu întrevedea
potenţialul unei noi tehnologii. Cu câtva timp în urmă, Schlafly
înaintase consiliului director un memoriu în care propunea ca stu–
diourile să creeze câteva posturi de televiziune (era o perioadă în
care Comisia Federală pentru Comunicaţii mai că nu se ruga de
americani să ia o licenţă pentru televiziune), dar i se explicase, pe
tonul condescendent folosit de orice boss dintr-o mare corporaţie,
că americanii preferau să vadă filmele într-o sală de cinematograf
şi că niciodată nu se vor zgâi la o cutiuţă care afişează imaginile la
dimensiuni meschine... Când pisicile grase din consiliul director au
priceput că se înşelaseră şi că televiziunea nu era un moft, preţul
unei licenţe se ridicase la milioane de dolari.
Schlafly şi Kahn au plecat de la Fox şi au creat, împreună cu
Burton, compania TelePrompTer. Primul dispozitiv l-au vândut
canalului CBS în 1950, dar nu a avut mare succes. Dispozitivul a
devenit celebru doi ani mai târziu, în 1952, când fostul preşedinte
al Statelor Unite, Herbert Hoover, a avut o intervenţie la Convenţia
Naţională Republicană, transmisă în direct la televizor. Hoover
citea textul de pe teleprompter, dar la un moment a făcut o diva–
gaţie. Operatorul a încetat să mai deruleze banda de hârtie, iar la
sfârşitul digresiunii Hoover a cerut să fie repornită drăcovenia.
Ştirea a ţinut prima pagină a ziarelor şi a făcut, în toată lumea,
cunoscută invenţia. Prompterele nu mai trebuia decât să ţină pasul
cu progresul tehnic. Nu ne propunem aici să facem o prezentare a
evoluţiei lor. Să menţionăm numai că există două tipuri, două
variante de promptere, unul destinat studiourilor de televiziune şi
altul destinat podiumului de la care vorbesc politicienii sau liderii
de opinie.
(Hubert J. Schlafly s-a stins din viaţă, la vârsta de 91 de ani,
la sfârşitul lunii aprilie 2011. Informaţiile de mai sus au fost, în
mare parte, culese din necrologurile pe care i le-a dedicat presa
americană. Dumnezeu să-l odihnească!)
Prima atestare a dispozitivului în presa românească este (în
baza de date a DCR) târzie, la un deceniu după căderea comu–

273
nismului, şi nu se referă la o realitate autohtonă, ci la una nord-
americană, prezentată ca o ciudăţenie cu ocazia unei vizite a
preşedintelui de atunci în Statele Unite: „Emil Constantinescu şi-a
citit discursul la Congres de pe două ecrane de plexiglas.
Dispozitivul se numeşte scriptor şi e invizibil din sală“ (Cot. 21
VII 98 p. 1). Scriptorul nu a făcut carieră în română (după cum nu
a făcut în nici o limbă, nici măcar în engleza americană), fiind
probabil numele comercial sub care este produs dispozitivul şi pe
care jurnaliştii noştri îl descopereau amuzaţi. În relatarea aceleiaşi
vizite, Academia Caţavencu foloseşte, alături de efemerul scriptor
(există în română un mai vechi telescriptor, atestat de DCR în 1973,
dar el desemnează altceva, un dispozitiv dispărut între timp:
teleimprimatorul) şi sinonimul împământenit între timp, prompter:
„[D]l. Constantinescu şi-a citit discursul cuvânt cu cuvânt (l-am
urmărit din sală având textul englezesc în mână) după un scriptor
instalat în faţa pupitrului, la înălţimea ochilor [...] acum, că m-am
întors, staţi că vi-l dau eu în gât pe preşedinte: uite, na, a citit de pe
prompter...“ (Caţ. 21 VII 98 p. 5).
În anul 2005, când s-a născut prompterul acţionat vocal (prin
chiar viteza cititorului-vorbitor), în nomenclatorul meseriilor din
România apărea sintagma operator prompter, pe care noul model
de prompter o elimina de fapt (a se vedea Ad. 1 II 05 p. 3). Mai
exotici decât noi nu pot fi decât francezii, care printr-un arrêté din
1983 au decretat adaptarea americanismului teleprompter sub
forma télésouffleur, nefolosită în Hexagon decât de cei care se tem
că vor fi amendaţi pentru că folosesc barbarisme…

274
 Miciurin cel roşu şi Borlaug cel verde

Rusul Ivan Vladimirovici Miciurin (1855-1935) a fost lucră–

tor feroviar sub regimul ţarist şi membru de onoare al Academiei
de Ştiinţe a Uniunii Sovietice sub regimul bolşevic. A rămas în
istorie ca mare încrucişător de peri cu plopi şi de răchite cu micşu–
nele. A lăsat în urmă câteva vorbe de duh precum: „Ştiinţa poate fi
într-adevăr reorganizată numai pe baza doctrinei lui Marx, Engels,
Lenin şi Stalin“ sau „Nu putem aştepta binefacerile naturii, trebuie
să i le smulgem“. A fost decorat cu Ordinul Lenin, iar oraşul în
care a văzut lumina zilei îi poartă numele (Miciurinsk).
Americanul Norman Borlaug (1914-2009) a încrucişat soiuri
de grâu şi porumb şi a lăsat lumii câţiva hibrizi care au dublat sau
chiar triplat producţiile la hectar şi, zice-se, au salvat de la moarte
prin inaniţie un miliard de indieni şi pakistanezi, dar au distrus
diversitatea biologică. A fost încununat cu Premiul Nobel pentru
Pace în 1970, pentru că oferise lumii „o alternativă pentru pace şi
pentru viaţă – revoluţia verde“. Nu ştim ca numele lui să fie purtat
de vreun orăşel sau de vreo ulicioară.
Revoluţia verde despre care se vorbea în motivaţia acordării
Nobelului este prima (cronologic) dintre cele trei realităţi distincte
desemnate de sintagmă. Aplicată pentru prima oară în Mexic, gra–
ţie finanţării cercetărilor de către Fundaţia americană Rockefeller,
politica voluntaristă de transformare a agriculturii într-o activitate
de tip industrial (folosind seminţe selecţionate, mecanizarea, chi–
mizarea, irigarea, iradierea) promitea cerul şi, mai ales, pământul.
Mexicul îşi asigura, în 1951, grâul necesar pentru consum intern şi
începea chiar să exporte, iar americanii, la rându-le, începeau să
exporte, în anii ’60, în Asia de Sud-Est acest model de revoluţie
agrară. India, una dintre cele mai sărace ţări ale lumii, trebuia să fie
ajutată să scape de foametea endemică, ferind-o, totodată, de
pericolul de a intra în sfera de influenţă sovietică. Fundaţia Ford a

275
colaborat fructuos cu guvernul de la New Delhi, astfel că începând
cu anul 1965 s-au introdus pe terenurile aride şi semiaride din
nordul şi nord-vestul ţării seminţe selecţionate, ogoarele au început
să fie irigate şi fertilizate chimic. Lucrurile au mers din bine în mai
bine, producţiile au crescut constant, dar visul cel frumos a fost
spulberat în anii ’90 de acumularea efectelor pe termen lung ale
unor asemenea practici artificiale, nesănătoase, de agricultură.
Studii recente dovedesc secătuirea pânzei freatice, poluarea apelor,
existenţa chimicalelor în alimente peste limitele admise. Revoluţia
verde pentru care în 1970 se decerna Nobelul pentru Pace s-a
dovedit a fi fost la fel de rea ca revoluţia roşie…
În a doua revoluţie verde, cea a zilelor noastre, adjectivul
cromatic din componenţa sintagmei este un sinonim pentru
“ecologic” sau “ecologist”: „Revoluţia verde creşte preţul gazelor.
Guvernul britanic a decis, la sfârşitul săptămânii trecute, că şi cetă–
ţenii trebuie să participe la efortul general impus de strategia
renunţării la petrol. Revoluţia ecologică, a cărei necesitate a fost
impusă atât de încălzirea globală, cât şi de creşterea neîncetată a
preţului ţiţeiului, va fi suportată de fiecare locuitor prin mărirea
facturilor la gaze cu 37 la sută“ (adevarul.ro 30 VI 08).
Există, în sfârşit, o a treia revoluţie verde, de data aceasta
una politică, aplicată mişcărilor de protest din 2009 şi 2010 din
Iran: „Dacă s-ar dori neapărat proclamarea revoluţiei din Iran drept
una «colorată», atunci culoarea ei ar fi una singură: cea verde,
islamică“ (ziare.com 21 VI 09).
Şi Miciurin cel roşu, şi Borlaug cel verde credeau că lumea e
o plastilină pe care o pot modela după bunul lor plac. Deosebirea
dintre ei este că Miciurin s-a crezut Dumnezeu în pepiniera proprie,
pe când Borlaug şi-a întins lucrarea păguboasă peste toată lumea.

276
 Efectul yo-yo

Yo-yo (ortografiat şi yoyo), numele contemporan pentru

discul care urcă şi coboară pe o sfoară, jucărie simplă şi veche de
când lumea, apare (incredibil!) într-un dicţionar românesc de-abia
în anul 2000 (în Marele dicţionar de neologisme al lui Florin
Marcu).
Jucăria pare a se fi născut, ca atâtea alte lucruri, în China
antică, cu vreo mie de ani înainte de Hristos, şi era pe atunci din
fildeş şi fir de mătase. Cinci secole mai târziu, în Grecia, pictat pe
un vas, aflăm un băiat care ţine în mână un diskos, un disc atârnat
de o sfoară. După multe veacuri în care nu ştim mai nimic despre
soarta jucăriei, Europa o redescoperă şi face din ea un obiect de
alungat plictisul aristocratic. Un portret de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea îl înfăţişează pe cel ce ar fi trebuit să devină Ludovic
XVII al Franţei (mort în închisoare la vârsta de zece ani) ţinând în
mâna dreaptă ceea ce se numea un bandalore. Tot cu bandalore se
juca, la 1791, şi o cochetă pariziancă. Pe generalul Lafayette, pe
contele Mirabeau şi pe Napoleon jucăria îi ajuta să-şi adune
gândurile. Peste Canalul Mânecii, viitorul George IV se joacă şi el,
într-un portret, cu un quiz.
Atât jucăria actuală, cât şi numele ei nu ne vin însă pe filieră
eropeană, ci de peste mări şi ţări: din Filipine şi din Statele Unite.
În tagalog, limba vorbită în insula Luzon, yo-yo înseamnă “du-te-
vino”, iar legenda urbană ţesută în anii ’30 de producătorul nord-
american al jucăriei pretinde că ar fi fost iniţial o armă, inspirată de
modul de a vâna al cameleonului: desfăşurându-şi limba, acesta în–
haţă prada, după care îşi înfăşoară la loc limba în gură. Ascunşi în
copaci, filipinezii ar fi aruncat asupra vânatului o piatră aflată la
capătul unei corzi din liane. Dacă rata ţinta, piatra revenea, cuminte,
asemenea bumerangului, la vânător. Existenţa armei nu a fost

277
dovedită, dar yo-yo era în Filipine cea mai populară jucărie, pe care
şi-o construia orice copil.
Istoria jucăriei în forma actuală începe în 1928, când un
imigrant filipinez, Pedro Flores, deschidea în Santa Barbara, Cali–
fornia, o fabrică de yo-yo. Două au fost inovaţiile care au asigurat
succesul produsului: sfoara nu mai era legată de axul care uneşte
cele două discuri de lemn, ci făcea o buclă în jurul lui, permiţând
discurilor, odată ajunse la capătul aţei, să se rotească de câteva ori
înainte de a face cale-întoarsă pe sfoară în sus. Se deschideau în
felul acesta noi posibilităţi de manevrare, încurajând improvizaţia.
A doua idee care a contribuit la cariera glorioasă a jucăriei a fost
aceea de a organiza concursuri dotate cu premii. După numai un an,
Flores deschidea în California alte două fabrici de yo-yo, pentru ca
în 1932, în plină criză, să-i vândă afacerea lui Donald Duncan
contra sumei, ameţitoare pentru vremurile acelea, de 250 de mii de
dolari. Geniu al marketingului, Donald Duncan (1892-1971) a creat
o echipă de experţi în folosirea jucăriei, care băteau ţara în lung şi
în lat, făcând demonstraţii de virtuozitate. Ziarele magnatului
Hearst făceau gratuit reclamă concursurilor de yo-yo, la care intra–
rea era liberă, cu condiţia să dovedeşti că eşti abonat la ziar… Cu
asemenea campanii, nu e de mirare că America s-a lăsat contami–
nată de yoymanie. În anul de glorie 1962, la o populaţie de 40 de
milioane de copii, cât aveau Statele Unite pe atunci, s-au vândut 45
de milioane de jucării yo-yo – şi s-ar fi vândut şi mai multe, dacă
oferta ar fi putut ţine pasul cu cererea…
În 1965, în urma unui proces, Duncan a pierdut dreptul de a
mai folosi marca yo-yo, instanţa hotărând că termenul devenise,
prin folosire, un cuvânt al limbii comune, care desemna jocul
însuşi. Trei ani mai târziu, în 1968, firma era vândută către Flam–
beau Inc, fabricantul de până atunci al modelelor de plastic, care
continuă să le producă şi astăzi. Diferite inovaţii tehnice au perfec–
ţionat neîncetat jucăria: profilul în formă de fluture, introducerea
pe ax a rulmenţilor (primii care au făcut-o au fost suedezii), mate–
riale preluate din industria aeronautică etc. Culmea gloriei a fost
atinsă în 1985, când NASA a îmbarcat un yo-yo pe naveta Disco–
very pentru a studia efectele microgravitaţiei aspra felului în care
se roteşte. (Se roteşte, dar mai încet.)

278
 În toată lumea se organizează competiţii naţionale şi
regionale de yo-yo, iar Campionatul mondial se desfăşoară anual în
Orlando, Florida, la sfârşit de iulie şi început de august. Există şi o
„Capitală Mondială a Yoyo-ului“ (oraşul Luck, din Wisconsin), şi
o „Zi a yo-yo-ului din Statele Unite“ (6 iunie, ziua de naştere a lui
Don Duncan). Există cluburi şi asociaţii ale iubitorilor de yo-yo,
există colecţioneri de yo-yo, există magazine specializate în vân–
zarea de yo-yo…
Devenit, în conştiinţa publică, un simbol al mişcărilor de du-
te-vino, al creşterilor şi descreşterilor rapide, yo-yo a intrat în
ultimul timp în limbajul folosit de dieteticieni pentru a se face
ascultaţi şi înţeleşi. Sugestiva sintagmă efectul yo-yo (engl. yoyo
effect) a fost creată de Kelly D. Brownell de la Yale University,
expert în probleme de obezitate, pentru a desemna creşterea în
greutate de după o nemiloasă luptă cu kilogramele: „Fenomenul de
îngrăşare după o cură de slăbire, numit «efect yo-yo», este
responsabil de apariţia a numeroase probleme de sănătate“ (G. 11
IV 07 p. 12).
Cu yo-yo ne jucăm sau nu ne jucăm, dar cu efectul yo-yo nu
e de joacă…

279
 Blog

Cine nu ştie, azi, ce este un blog…! Chiar: ce este un blog…?

În ediţia a doua a Dicţionarului de cuvinte recente (1997)
cuvântul nu apărea – nici nu avea cum, pentru că încă nu se
născuse. Termenul weblog (din engl. [World Wide] Web + log
“jurnal de bord” – altfel spus, un notes, un caiet de însemnări care
poate fi consultat online) a fost creat pe 17 decembrie 1997 de Jorn
Barger (n. 1953), adevărată legendă a culturii internetului, progra–
mator, gânditor şi, mai presus de orice, spirit liber şi nonconformist,
despre care nu se ştie să fi avut vreodată un serviciu stabil.
„Trăiesc – a ţinut el să se explice la un moment dat – cu pâine şi
apă, ca să nu trebuiască să depind de cine ştie ce idioţi.“ Barger
şi-a creat un site, Robot Wisdom, pe care a început să consemneze,
sub forma unor nesfârşite liste de titluri succinte şi link-uri, lectu–
rile sale zilnice de neobosit navigator online în căutare de infor–
maţii din cele mai variate domenii: inteligenţa artificială, tendinţele
tehnologice, cultura internetului, James Joyce, istorie, construcţia
hypertextului etc. – un adevărat corn al abundenţei revărsat generos
spre uzul celor care voiau să-l urmeze în căutările sale intelectuale.
Pe la mijlocul lui 1999, un programator pe nume Peter
Merholz a hotărât că weblog era un cuvânt prea lung, aşa că a
propus să fie citit we blog – sau, pe scurt, blog. Şi de atunci, blog a
rămas în engleză şi verb, şi substantiv, iar persoana care ţine un
blog a fost numită blogger. Cinci ani mai târziu, în 2004, Merriam-
Webster declara blog cuvântul anului, iar bloggingul devenise atât
de popular, încât începeau să apeleze la el şi politicienii.
Blogurile actuale nu mai sunt simple jurnale online, ci
site-uri web actualizate periodic, care cuprind texte ale unuia sau
mai multor autori, imagini, înregistrări audio sau video şi link-uri
către alte locuri de pe internet, care recomandă alte bloguri ori

280
site-uri, materialele fiind afişate în ordine descrescător cronologică
(cel mai recent apare primul).
În baza de date a DCR, cea mai veche atestare a lui blog este
din anul 2004 („Despre blog sau noile culmi ale exhibiţionismului“,
zf.ro/dupa-afaceri 13 VIII 04), iar a lui weblog din 2005 („Specia–
liştii spun că în acest moment cele mai citite publicaţii electronice
sunt jurnalele personale online (weblog, prescurtat blog)“, zf.ro 4
VII 05), dar cu siguranţă erau deja folosite de câţiva ani.
Deţinătorul unui blog este în română fie blogger, ca în en–
gleză („Plasa de legături reciproce de susţinere între bloggerii
pesedişti este evidentă...“, Cot. 27 II 08 p. 32), fie, adaptat orto–
grafic, blogăr („Iubesc blogurile, dar îi urăsc pe blogări“, G. 2 XI
06 p. 19). Bloggerul, dacă este o ea, este numit fie bloggeriţă („O
altă bloggeriţă, K.S., a devenit ţinta atacurilor online anonime...“,
G. 14 V 07 p. 19), fie femeie-blogger („Paradoxal, femeile blogger
nu se tem pentru siguranţa personală, ci nu vor să intre într-un cerc
vicios de insulte şi calomnii cu puternice tente sexiste“, G. 29 X 09
p. 14).
Timpul dedicat blogurilor este numit, englezeşte, blogging
(„Oare cum ne petreceam timpul înaintea bloggingului?“, R.l. 31
XII 09 p. 9) ori, neaoş-ironic, blogăreală („De unde timp pentru
blogăreală?“, G. 16 XI 06 p. 19).
Dacă lumea blogurilor este blogosfera („Politicienii euro–
peni se strecoară în blogosferă. Strategia comunicării prin jurnalele
on-line îi vizează pe alegătorii tineri“, Ev.z. 8 X 06 p. 8), logoreea
de pe bloguri este, evident, blogoree („Blogoreea PSD […] blogo–
reea asta pesedistă e la fel de şic precum o tichie de mărgăritar
mulată pe ţeasta unui dinozaur chelios“, Cot. 27 II 08 p. 32).
Poate că nimic nu surprinde mai bine esenţa bloggingului
decât vaietul parodic „Blogui-m-aş şi n-am cui“ (G. 2 XI 06 p. 19),
cel mai indicat pentru a pune capăt acestor rânduri.

281
 De iubit nu te iubesc, dar ca semn că te plătesc,
digital mă iscălesc…

Dacă ar exista un top al cuvintelor în vogă, mijlocul anului

2011 ar consemna, cu siguranţă, în fruntea clasamentului semnă–
tura, în variantele ei electronică şi digitală. Frecvenţa sporită a
sintagmei semnătură electronică / digitală în media românească a
acelor zile se explică prin proverbialul zor al românului pentru a
rezolva în ultima clipă lucruri pe care ar fi trebuit şi ar fi putut să le
facă pe îndelete, din timp: după 1 iulie 2011, suflarea antrepre–
norială din ţară, fie ea mare, mijlocie sau mică (suflarea, nu ţara)
trebuia să emane declaraţiile fiscale exclusiv în format electronic,
transmiţându-le via internet, iar semnarea lor, evident, trebuia
făcută tot electronic sau digital (pentru perechea omonimică digital
“dactilar” / digital “numeric”, vezi mai sus).
Nici semnătura electronică, nici semnătura digitală (vom
vedea, mai jos, că semnifică lucruri diferite) nu sunt acte ale per–
soanei umane reale, autonome, ci artefacte, creaţii ale persoanei
create, ideaţii de grad secund, menite lumii paralele, virtuale. Spre
deosebire de iscălitură (care continuă să fie pusă cu creionul pe
hârtie), semnătura electronică nu reprezintă persoana reală, ci o
identifică în spaţiul virtual, conform unor reguli stabilite de o
autoritate mundană supraindividuală (statul).
Legea românească în materie, promulgată în primul an al
noului mileniu (Legea 455 / 2001), defineşte, la articolul 4,
paragraful 3, semnătura electronică (în cuprinsul legii nu se
foloseşte adjectivul digital) drept „date în formă electronică, care
sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi
care servesc ca metodă de identificare“. Paragraful următor (par. 4)
delimitează semnătura electronică extinsă, care are caracter de
unicitate (este legată exclusiv de semnatar, pe care îl identifică în
spaţiul virtual, lipsa ei însemnând fie că textul nu emană de la cel

282
care pretinde că l-a creat, fie că textul a fost modificat pe drumul
până la destinatar). Paragraful 6 defineşte datele de creare a sem–
năturii electronice: „coduri sau chei criptografice private, care sunt
folosite de semnatar pentru crearea unei semnături electronice“, iar
paragraful 7 precizează ce este un dispozitiv de creare a semnăturii
electronice: „software şi / sau hardware configurate, utilizat pentru
a implementa datele de creare a semnăturii electronice“. În sfârşit,
certificatul este definit, în par. 11, drept „colecţie de date în formă
electronică ce atestă legătura dintre datele de verificare a semnă–
turii electronice şi o persoană, confirmând identitatea acelei per–
soane“.
Pentru cititorii derutaţi de amestecul acesta de jargon juridic
şi informatic, să încercăm să sintetizăm, într-un limbaj cât mai
apropiat de limbajul comun, mecanismul de „semnare“ a unui
document electronic. Dacă semnătura electronică este genul, sem–
nătura digitală este specia. Putem semna electronic un document
aplicându-i, de pildă, o semnătură fizică scanată şi stocată pe
computer. O asemenea semnătură nu este însă una sigură, mai ales
atunci când documentul urmează a fi transmis pe canale publice,
nesigure, cum este internetul. Pentru aceasta este nevoie de o
semnătură digitală.
Semnătura digitală a devenit posibilă numai după ce, pe la
mijlocul anilor ’70, a fost imaginat sistemul de cifrare asimetrică,
bazat pe folosirea unei chei publice şi a uneia private (cel clasic,
simetric, folosea o singură cheie, secretă, şi pentru codarea şi
pentru decodarea mesajului). În clipa în care am terminat de scris-
redactat, la computer, un document şi trebuie să-l semnăm, docu–
mentul este criptat utilizând o cheie privată, urmând a fi decodat de
către destinatar cu ajutorul unei chei publice. Am spus „o cheie“ şi
nu „cheia“ pentru că perechea de chei, publică şi privată, este
generată de un dispozitiv individual, de tipul eToken, de fiecare
dată când este semnat digital un document. Destinatarul primeşte
documentul, îl decodează cu ajutorul cheii publice şi primeşte,
ataşat documentului, un certificat care atestă că documentul pro–
vine de la persoana care l-a semnat şi că nu a suferit modificări în
timpul transmiterii.

283
 Dacă în Statele Unite deosebirea dintre semnătura
electronică şi cea digitală este legiferată, în UE se vorbeşte
exclusiv de semnătura electronică, corespondentul semnăturii
digitale fiind la noi, în legea din 2001, semnătura electronică
extinsă.
Presa noastră foloseşte indistinct perechea semnătură
electronică – semnătură digitală, uneori în cuprinsul aceluiaşi
articol: „Camera superioară a Parlamentului german a aprobat, la
sfârşitul săptămânii trecute, o măsură prin care se autorizează
semnătura electronică în tranzacţiile efectuate pe Internet […]
Lipsa unui standard pentru semnăturile digitale a limitat tran–
zacţiile din multe domenii...“ (Ad. 13 III 01 p. 6). Un sinonim mai
rar pentru semnătura electronică este amprentă electronică („Obli–
gatorie de la anul, semnătura electronică va fi necesară de exemplu
la înscrierea copilului la şcoală sau la înmatricularea maşinii.
Amprenta electronică nu se va obţine gratuit, ci contra cost“,
antena3.ro 13 IV 10).
Nu ştim dacă mesajele de amor trimise pe internet, câte şi
dacă vor fi existând, vor fi, de acum înainte, semnate digital, dar
cele către fisc poartă, după 1 iulie 2011, încorporate, chiar dacă
nerostite, versurile din titlul nostru…

284
 La cererea publicului: despre manele

Din raţiuni nespecificate, pe care le bănuim, dar pe care

preferăm să le lăsăm învăluite în misterul exprimării lacunare, am
primit din partea Ziarului de duminică întrebarea dacă ne-am
propus… cumva… să scriem despre… manele. Manelele (în ac–
cepţia lor contemporană) şi tot ceea ce este asociat lor ne repugnă,
dar… facă-se voia Redacţiei! Despre manele, aşadar! În fond, vom
vorbi, doar, despre manele, nu va trebui să le şi ascultăm.
Manea este un turcism – aşadar, un cuvânt de o oarecare
vârstă… doar cu puţin mai în vârstă decât cohorta de neologisme
latino-romanice care au occidentalizat vocabularul românesc şi l-au
conectat la modernitatea culturală europeană. Deosebirea este că,
în timp ce agrea (din fr. agréer) este simţit de toată lumea ca un
neologism (apare, de altfel, în toate ediţiile succesive ale Dicţio–
narului de neologisme), manea este simţit ca un cuvânt vechi,
de-un leat cu meterhanea, şuşanea, merdenea, bidinea, temenea,
mult mai vechi decât alt turcism, cafenea. Eroare! Agrea şi manea
au vârste similare în română. Percepţia diferită se datoreşte nu
vechimii lor în limbă, ci provenienţei lor, prejudecata instilată
oficial, de pe băncile şcolii, fiind că despărţirea de Orient şi
adoptarea modelelor occidentale ar însemna, neapărat, „evoluţie“ şi
modernizare.
Iată însă că, dacă este să ne luăm după ştiri de antepenultimă
oră, balcanicele, înapoiatele muzici oriental-ţigăneşti sunt apreciate
în progresistul Occident. Goran Bregovic („Cred că de la sfârşitul
universităţii n-am mai citit. Sigur, uneori o mai fac... Dar e şi ăsta
un clişeu. Aşa cum trebuie să avem tablouri pe pereţi, aşa şi trebuie
să citim. La urma urmei, nu trebuie să citesc toată viaţa“,
corectnews.com 29 XI 10) l-a implicat pe Florin Salam într-un
proiect cultural-muzical cu succes internaţional garantat: „Florin
Salam pe felie cu Bregovici şi Eric Clapton“ (evz.ro 19 V 11).

285
 Să marcheze, oare, această întâlnire ieşirea în lumea mare a
dispreţuitei muzici dâmboviţene…? (Nenea Iancu ar răspunde: „Ce!
eşti copil!?“) Aş! Cum să se uite Europa la noi? Nimic din ceea ce
constituie sistemul de valori, instituţiile, rigoarea şi ordinea occi–
dentală nu apare în manele.
Creditul bancar, motorul consumului, care este motorul
economiei, nu-l atrage pe Alex de la Orăştie, care se duce la bancă
doar de gura nevestei din sudul Carpaţilor („Fii a dracu minte
proastă / că m-am luat după nevastă / m-a pus a dracu olteancă / să
mă împrumut la bancă“).
Turismul, alt motor al dezvoltării, e luat, în rimă şchioapă,
peste picior: „Vrea gagica mea la mare / Că e albă pă picioare“.
Advertisingul este coborât la statutul de autolaudă a unei
guriste: „Îţi place guriţa mea, măi / Cu aromă de cafea, măi / De
cafea braziliană / Ce vezi numai în reclamă“.
Criza mondială are interdicţie de intrare în ţara şmecherilor:
„S-a dat zvon în ţară / ca e criză financiară / dar nu mă interesează /
pe mine nu mă afectează // Sunt prea vechi în meserie / am acte pe
şmecherie / sunt în formă permanent / n-am cum să dau faliment“.
Nici sfârşitul lumii nu ne poate atinge, de iubăreţi ce suntem:
„Şi 2012 de-ar veni de 10 ori / la iubirea noastră mare / vom fi
supravieţuitori“.
Avem soluţii alternative dure („Mi-a venit un gând nebun /
Să pun la poartă un tun / Decât sa le dau cu pumnu / Mai bine
împuşc cu tunu“) sau estival-ştrengăreşti („Mi-a dat doctorul regim
/ Să pun multă gheaţă în vin / E un regim special / Tratament de
litoral“).
Pentru noi, femeia e un înger… căzut („Fetele toate / Stau pe
plajă dezbrăcate / Şi aşteaptă disperate / Ca să fie agăţate“), iar
căsătoria, o belea („Ştiu că e mare păcat, mare păcat / Pentru că tu
eşti însurat“).
Industria modei e, pentru noi, ca să fim drepţi, inutilă
(„Sunteţi frumoase şi aranjate, / Toate bine îmbrăcate, / Dar eu ştiţi
ce fată aş vrea, / Să nu aibe nimic pe ea“).
Nimeni nu e ca noi, iar rimele noastre sunt unice: „Eu fac
banii cu talent / Duşmanii dau faliment / Am bani ca la BCR / Mă
plac gagicuţele“.

286
 Când dansează din buric, nevestica e… criminal de occi–
dentală: „Of, ce talent, nu-mi vine să cred, nu-mi vine să cred / Am
o nevastă ca-n Occident“.
Una peste alta, ne-am adaptat şi învingem străinătatea cu
armele ei: „Câţi bani am în buzunar n-au nici fondurile bani / Nici
băncile mondiale / Trag cu cardul miliardul / Am mai mulţi bani ca
sapardul / Trag cu cardul leii grei, euro şi dolărei“.
Firea omenească fiind universală, nu putem să nu avem şi
câteva lucruri în comun cu occidentalii, în primul rând ştiinţa
negocierii: „Of, of dacă mă vrei / Te costă mulţi dolărei / Of, of
ştim cum să-i luăm / Şi de bani îi scuturăm“.
Cum să nu fie sedus Occidentul de geniul tembel (alt tur–
cism!) care musteşte în versuri ca acestea…? Cum să nu ne cadă la
picioare, mânca-i-am banii?
Serios, cât de serios se poate vorbi despre manele, în cele ce
urmează…

Între maneaua din dicţionarele actuale (“cântec turcesc de

dragoste cu melodie duioasă şi tărăgănată”), care îşi are rădăcinile
în epoca fanariotă, şi maneaua actuală (neprinsă încă în dicţionare)
există o soluţie de continuitate. Am putea chiar spune că sunt
cuvinte diferite, care desemnează lucruri diferite. Dacă manelele
din secolul al XIX-lea erau o muzică pentru elite (se cântau la
curţile domneşti şi boiereşti), cele actuale se adresează vulgului
rupt de tradiţiile satului, încă locuitor în mediul rural ori strămutat
în periferia mizeră de beton a oraşelor. Dacă vechile manele erau
melancolice şi tihnite, cele actuale sunt expansive şi nestăpânite.
Dacă vechile manele erau prin excelenţă orientale, cele noi sunt un
amestec de ţigănie, balcanism şi mahala neaoşă. Dacă, în sfârşit,
vechile manele erau interpretate la instrumente tradiţionale, cele
actuale nu au nevoie, uneori, decât de un sintetizator şi un gurist cu
aplomb de hip-hoper. Născut în anii ’90, noul gen lipsit de inhibiţii
şi-a însuşit numele vechii muzici, cu care mai are foarte puţine în
comun – poate, doar, inflexiunile orientale. Şi a început să cuce–
rească ţara, să facă bani şi… să creeze sau să dea naştere la cuvinte.
După cincisprezece ani de ascultat muzică autohtonă pentru
buric şi pelvis, privim nostalgic spre vremurile când încă nu

287
existau manele, ci doar proto-manele: „[A]lt gen de cultură, care
include şi istorica formaţie de proto-manele Azur“ (Suplim. de cult.
4 VI 11). Între timp, noua manea a evoluat, nu mai e doar ce-a fost
şi ce este, adică o lălăială, a ajuns să desemneze, ironic-dispreţuitor,
orice este făcut în pripă, amatoristic, dar cu mare tămbălău: „Asis–
tăm la o manea politică. Suntem singura ţară din Uniunea Euro–
peană care nu are o strategie postaderare“ (Cot. 20 I 07 p. 24). Iar
lucratul după ureche, lăutăreala a căpătat numele de manelism
(„România este condamnată să nu iasă niciodată din acest
manelism fiscal“, adevarul.ro 30 VIII 10).
Manelele sunt ca furtuna: te poţi lăsa luat de ele sau, rămu–
ros stejar din Borzeşti, rămâi neclintit în faţa năvălirii lor. La
cumpăna dintre cel de-al doilea şi cel de-al treilea mileniu exista
deja „Ziua naţională a luptei împotriva play-bac-ului şi mane–
lelor“ (Naţ. 1 XI 00 p. 1), iar în iunie 2006, din revoluţionara
Timişoară (mai precis: de la filiala locală a unei sigle, SRADSCD)
se lansa chemarea: „Români, să dăm Mozart la tot cartieru’!”
(hotnews.ro, 31 V 06), instituind „Luna românească de luptă
împotriva manelelor“. Nu!, românii nu sunt un popor vegetal,
reacţia sănătoasă antimanea („[N]u cred […] că reacţia anti-manea
este numai la muzică; nu respingi maneaua numai din motive de
ritm. Maneaua vine la pachet cu o întreagă atitudine şi un întreg set
de valori – care sunt, s-o spun pe şleau, insalubre“, Dil. 13 VII 06)
sau antimanele („Virus informatic antimanele […] Una dintre
acţiunile virusului este aceea de a şterge de pe calculatorul virusat
toate fişierele multimedia care conţin titlurile acestora sau nume
ale unor interpreţi de manele“, ziaruldeiasi.ro 27 IV 05) există. Şi îi
transformă pe „băieţii răi“, creatorii de viruşi informatici, în apos–
toli ai neamului, care nu mai rabdă batjocorirea imnului naţional
transformat în imn-manea („Pe 1 decembrie 2005, de ziua naţio–
nală a României, am avut ocazia să ascultăm pe un post de
televiziune particular interpretarea imnului de stat al ţării noastre în
diverse variante, aparţinând unor genuri muzicale diferite, inclusiv
un imn-manea“, Suplim. de cult. 5 II 11). Nu putem permite ca
România să devină tărâmul manelelor, un Maneleland (Ad. lit. şi
art. 24 II 04 p. 6), o Manelia, „tărâmul magic în care o anume
muzică săltăreaţă pluteşte în aer“ (Ad. 27 II 04 p. 4), în care

288
petrecerea dintre ani se numeşte manelion („Manelioanele TV“,
kamikazeonline.ro 4 I 11), iar a maneli înseamnă “a cânta (mane–
le)“ („Au manelit Vali Vijelie, Sorinel Puştiul…“, Naţ. 4 I 01 p.
16). O ţară ai cărei locuitori sunt manelofili („Zi de neagră deznă–
dejde […] pentru manelofili. Incredibilul s-a produs: maratonul
lăutăresco-umoristic […] a fost anulat“, Ad. 16 VI 01 p. 3), vrăjiţi
de ritmul manelesc („Îmi place muzica, îmi place ritmul manelesc“,
Dil. 19 I 06) şi care se poartă manelic („Reguli simple, manelice,
pentru economia de piaţă şi pentru studenţii la economie“, Naţ. 24
XI 00 p. 2), care sunt manelizaţi „până la ADN“ (R.lit. 29 / 01 p.
18) sau „până la Dumnezeu“ (adevarul.ro 23 I 02), atât de
dependenţi încât nu mai reacţionează decât la maneloterapie („[I]-a
făcut maneloterapie ca să […] nu se arunce pe fereastră“, G. 11 VII
08 p. 10).
Dar ce este, în fond, manelismul? Este un stil muzical
kitschos („Stilul muzical şi mişcarea asociată lui Azur a deschis
drumul kitsch-ului de masă în România. Stilul lor a fost preluat
după revoluţie şi statuat în retortele absconse ale manelismului“,
adevarul.ro 10 II 07), dar şi un stil de viaţă („Manelele sunt acum
reperul unui nou stil de viaţă: manelismul“, evz.ro 8 VIII 09), o
emblemă a lipsei de educaţie („Nu există nimic în afară de educaţie
în stare să scoată această ţară din jeg, din mocirlă, din manelism,
din prezent“, adevarul.ro 11 IX 10). Iar manelist nu este doar
interpretul de manele („Sumele strânse [...] sunt cel mai mare
secret al oricărui manelist serios“, Ev.z. 13 IX 09 p. 9), ci şi
iubitorul genului manelistic, adică al manelisticii („Manelistul
mobil e de regulă foarte tânăr, are între 14 şi 18 ani, gel în păr, şort
din material sintetic şi în picioare musai papuci“, G. 9 VIII 06 p. 7).
A maneliza înseamnă, previzibil, “a pune pe ritm de manele
o melodie onorabilă sau chiar solemnă” („[D]acă imnul regal –
adică imnul unei Românii reîntregite, în forma cea mai bună pe
care a avut-o ţara asta vreodată – ar putea fi manelizat, parodiat,
rockerizat, n-ar fi cazul nici ca Deşteaptă-te, române să fie tratat
diferit doar pentru că e imnul de azi“, Suplim. de cult. 5 II 11 p. 2).
Şi, tot previzibil, a se maneliza a ajuns să fie verbul care descrie cel
mai bine România de azi, căzută din cerul tradiţiei şi al culturii pe
pământul trivialităţii: „[N]oi, pe litoral, mai mult ne manelizăm

289
decât ne civilizăm“ (G. 7 IX 09 p. 1); „Ne-am manelizat şi de
aceea tinerii noştri nu mai au niciun reper“ (adevarul.ro 1 III 10);
„[N]u-mi mai place cum arată România în ultima vreme – faptul că
ne-am manelizat“ (adevarul.ro 8 VII 10). Încă o dată previzibil,
procesul acesta de degradare poartă numele de manelizare: „Ma–
nelizarea României prin uitarea şi îngroparea culturii“ (jurnalul.ro
15 III 10).
Atât de adânc cuibărită este maneaua în inima românului,
încât a căpătat şi un diminutiv, un nume de alint, maneluţă:
„[P]etrecerile la iarbă verde cu mititei şi bere – cu maneluţe şi
ţopăieli pe asudatelea şi pe surzitelea“ (revista-ecoul.com 1 V 11).
Întorcând pe dos butada „Iubesc trădarea, dar urăsc pe
trădători“, trubadurul Ion Popa, care cântă folclor lăutăresc şi
compune pe versuri de Haralamb Lecca, Macedonski, Arghezi şi
Carianopol, încheia, conciliant, un interviu declarând „Detest
manelele, dar nu şi pe cei care le cântă“ (adevarul.ro 1 III 10). În
ceea ce ne priveşte, consecvenţi şi intransigenţi, chiar dacă nu
suntem întrebaţi, răspundem: Detestăm manelele şi, cu atât mai
mult, pe manelişti. (Promisesem că vom discuta serios, atât cât se
poate, despre manele. Uite c-am făcut-o…!)

290
 Ciborgii şi cibersexul

În limba elină, kybernetike (din kybernan, trecut în latină sub

forma gubernare, de unde fr. gouverner, de unde rom. a guverna)
desemna arta pilotării, arta cârmuirii. (Cibernetica şi guvernarea
sunt aşadar descendenţi ai aceluiaşi cuvânt grecesc.)
La începutul veacului al XIX-lea, în lucrarea sa Essai sur la
philosophie des sciences, fizicianul şi matematicianul André-Marie
Ampère, părinte al electromagnetismului şi inventator al telegra–
fului electric, al cărui nume a fost dat unităţii de măsură pentru
intensitatea curentului electric, a format în franceză, pornind de la
v.gr. kybernetike, substantivul cybernétique “ştiinţa / studiul mij–
loacelor de guvernare“. O sută şi ceva de ani mai târziu, în 1948,
fără a avea habar de existenţa cuvântului francez, care a rămas doar
o propunere terminologică fără urmări, matematicianul nord-ame–
rican Norbert Wiener publica volumul Cybernetics or Control and
Communication in the Animal and the Machine (Cibernetica sau
controlul şi comunicarea la animale şi maşini), în care propunea o
nouă ştiinţă, aceea a sistemelor complexe studiate sub aspectul
legăturilor dintre elementele componente, al comunicării şi contro–
lului. În traducere liberă, cum putem face ca un sistem să funcţio–
neze de parcă ar fi controlat de om, fără ca omul să-l controleze de
fapt.
În 1960, revista Astronautics publica studiul cercetătorilor
Manfred Clynes şi Nathan Kline intitulat Cyborgs and space, în a
cărui prezentare citim: „A altera funcţiile corporale ale omului ca
să corespundă cerinţelor din mediile extraterestre ar fi mai logic
decât a încerca să creăm pentru om un mediu pământesc în spaţiu“.
Se deschidea larg poarta nu numai către cercetarea aplicativă în
domeniu, ci şi către un fertil câmp de manifestare a fanteziei lite–
rare şi cinematografice. Cyborg-ul, un cyb[ernetic] org[anism], este
văzut astăzi ca o fiinţă cu puteri excepţionale conferite de tehnolo–

291
gia pe care o încorporează. „Va deveni cyborgul, hibridul dintre
om şi maşină, care populează romanele şi filmele SF, o realitate a
viitorului?“ (Ad. 23 XII 04 p. 10). În ce ne priveşte, spectacolul
oferit de semenii abandonaţi deja, necondiţionat, tehnologiei
(„Cyborgii […] sunt acele persoane care nu-şi pot imagina viaţa
fără celular“, Ad. 21 V 03 p. 12) ne taie cheful de a mai apuca ziua
când artefactele tehnice ne vor intra la propriu pe sub piele, încu–
nunând ciborgizarea.
Desprins din cybernetics pentru a deveni prefix, antepus unei
serii nesfârşite de cuvinte, cyber- are în engleza zilelor noastre trei
sensuri principale, fără prea mare legătură cu începuturile
ciberneticii: 1. “computer, ordinator”; 2. “reţea de computere;
internet”; 3. “realitate virtuală”. Ce anume a provocat alunecarea
lui cyber- dinspre control şi comunicare spre computer şi virtual?
Răspunsul ar trebui, poate, căutat în familia de supercomputere
„Cyber“, produse în anii ’70 şi ’80 de Control Data Corporation
(CDC), care echipau toate laboratoarele de cercetare serioase şi
care au creat sinonimia cyber = computer.
Înainte de a încheia această primă parte a articolului despre
ciber-, să facem o precizare de ordin ortografic: cibernetica fiind
un cuvânt definitiv adaptat limbii române, scris cu „i“, nu vedem
de ce ar trebui să scriem în română cyborg, ca în engleză (cu „y”)
sau, şi mai ciudat, cyberspaţiu (tot cu „y”, păstrând prefixul origi–
nar englezesc şi traducând substantivul căruia îi este antepus). Să
scriem, aşadar, peste tot, când e vorba de cuvinte româneşti, ciber-
(citit: tchíber), şi nu cyber- (citit: sáiber).
În dicţionarele curente, adjectivul cibernetic este definit ca
“aparţinând ciberneticii sau privitor la cibernetică”, văzută ca
studiu al legăturilor formale din cadrul sistemelor complexe. În
limba cea de toate zilele însă, cibernetic este folosit mai ales cu
referire la spaţiul virtual creat de computere şi de universul născut
prin interconectarea computerelor în reţele şi în reţeaua mondială a
reţelelor care este internetul. Auzim, astfel, vorbindu-se sau vedem
scriindu-se despre:
criminalitate cibernetică („Criminalitatea cibernetică va fi
inclusă în noul concept al Alianţei la sumitul din noiembrie“,
adevarul.ro 4 IX 10);

292
 infractori cibernetici („[I]nfractorii cibernetici nu vor putea
crea cod compatibil cu toate platformele de operare disponibile“,
ziare.com 28 II 11);
piraţi cibernetici („Bandele de piraţi cibernetici construiesc
deja reţele de mii de calculatoare «zombi» – adică PC-uri pe care le
pot controla de la distanţă“, J.naţ. 18 VIII 05);
revoluţia cibernetică („Acele miraculoase «pastile de sili–
ciu» pe care sunt imprimate circuitele integrate şi care au făcut
posibil ca atât de greoaiele computere de acum două-trei decenii
(cât o întreagă încăpere) să ajungă să încapă astăzi într-o simplă
servietă, ceea ce a dus la «revoluţia cibernetică» ai cărei martori
suntem“, Sc. 21 XI 82 p. 6);
securitate cibernetică („Preşedintele Barack Obama a decla–
rat infrastructura numerică a ţării «un activ strategic naţional» şi l-a
însărcinat pe Howard Schmidt, fost angajat la Microsoft, să
coordoneze operaţiunile privind securitatea cibernetică“, adeva–
rul.ro 4 IX 10).
Cibernetic a ajuns sinonim cu virtual – dar nu virtualul din
dicţionare, definit ca “potenţial, existent numai ca posibilitate“, ci
virtualul ca lume existentă atâta vreme cât ţinem computerul
deschis.
Ciberspaţiul nu este, aşa cum ne-am aştepta, un spaţiu
controlat electronic sau de la distanţă (vezi definiţia originară a
ciberneticii), ci spaţiul virtual născut din interconectarea compu–
terelor la nivel global, un sinonim pentru internet („În acest
moment ciberspaţiul este ca vestul sălbatic“, R.lit. 15 III 00 p. 24).
O lume care poate crea dependenţă („«cyber-adicţie», adică un soi
de dependenţă de reţelele de socializare“, cancan.ro 14 XI 10;
„Cyberadicţia, dependenţa faţă de jocurile online“ Obs.cult. 18 / 08
p. 16) şi obsesii („O mamă… a fost ameninţată de către un cyber-
obsedat care susţinea că a văzut-o că şi-a bătut copilul şi că acum o
ţine sub supraveghere“, G. 14 V 07 p. 19).
O lume din care ne pândesc primejdii la fel de mari ca în
lumea reală:
ciberatacuri („FBI pregăteşte scenarii de ciber-atacuri“, Real.
rom. 16 VII 02 p. 12);

293
 ciberconflicte („La sfârşitul anului trecut, acelaşi site a fost
spart de hackerii din Transilvania, în urma unui cyber-conflict“,
adevarul.ro 10 IX 02);
cibercrime („[E]xpert în cibercrimă al Interpolului“, ftr.ro 11
XI 09);
cibercriminali („Cybercriminalii folosesc adesea dispozitive
portabile, ca acelea care se conectează la PC prin port USB, pentru
a «păcăli» sistemul de apărare al PC-ului, cunoscut drept «fire–
wall»“, G. 3 I 08 p. 15);
cibercriminalitate („Experţi români şi străini în domeniul
securităţii informaţiei şi al combaterii cibercriminalităţii se reunesc
la Bucureşti, pe 14-15 decembrie 2010, în cadrul Forumului «Pro–
vocări şi soluţii pentru siguranţă în ciberspaţiu»“, ziuaconstanta.ro
13 XII 10);
ciberinfractori („«Cyberinfractorii» provoacă pagube de 100
miliarde dolari pe an…“, G. 24 VI 09 p. 11);
ciberinfracţionalitate („O firmă de securitate online a decla–
rat recent că cyber-infracţionalitatea nu are prea mare legătură cu
vârsta“, G. 15 I 08 p. 13);
ciberpiraţi („Printre ciber-piraţi se numără indivizi care nu
ar fura nici măcar o ciocolată de la supermarket“, dilemaveche.ro
22 XII 05);
cibersabotori („Cyber-sabotorii unei companii sunt persoane
care vor să se răzbune pe şefii lor [...] pagubele provocate de
cybersabotori se ridică la nivelul de 20.000 şi 10.000.000 de
dolari“, J. naţ. 23 V 05 p. 19);
ciberterorism („Economia SUA va fi blocată şi, încet dar
sigur, destructurată printr-o combinaţie de ciber-terorism şi lovituri
calibrate în centrele economice majore“, „22“ 30 VIII 05);
ciberţepari („Cercetările în dosarul «ciber-ţeparilor» timi–
şoreni este de-abia la început“, Ad. 2 VI 01 p. 12).
O lume la fel de urâtă sau de frumoasă ca şi lumea reală,
care şi-a transferat aici preocupările şi obsesiile:
cibercultura („Motorul afirmării unui grup care domină sau
nu cybercultura românească“, Ad. 6 I 01 p. 3);
ciberfeminismul („Conceptul de cyberfeminism a început să
se contureze la sfârşitul anilor ’80 sub forma unor noi dezbateri pe

294
marginea vechilor subiecte de identitate, autonomie, putere sau
control. Noţiunea însăşi de cyberfeminism este o combinaţie care
reflectă cuplarea mişcării feministe cu ştiinţa ciberneticii, feminis–
mul aflându-şi un nou topos de manifestare şi extindere în
environment-ul computaţional“, Obs.cult. 11 XII 01 p. 32);
ciberhondria („Ciberhondria este o boală a generaţiei cu
acces la internet. Peste 160 de milioane de persoane caută
informaţii medicale în spaţiul virtual, însă numai o mică parte
dintre acestea ajung să consulte în realitate un medic“, hotnews.ro
6 V 11);
ciberpoezia („Cyberpoezia, imaterializarea imaginilor, nu
sub imperiul metaforei abstractizante, ci al neantului cibernetic…“,
R.lit. 8 V 02 p. 4);
ciberscepticismul („Un val de cyberscepticism în SUA:
Facebook şi Twitter, reţelele sociale care duc la izolare“, G. 15 I 11
p. 16).
O lume în care aflăm proiectări ale persoanelor din lumea
reală, îngeri sau demoni:
ciberamanţi („Un soţ gelos din Argentina s-a răzbunat cum–
plit pe partenera sa de viaţă care întreţinea o «relaţie» intensă cu un
alt bărbat pe chat, dându-se drept ea şi întinzându-le o capcană
celor doi cyber-amanţi“, Ad. 29 IX 07 p. 7);
ciberdisidenţi („Cel puţin 62 de cyberdisidenţi au fost trimişi
la închisoare în întreaga lume, în 2007…“, G. 13 III 08 p. 11);
ciberiubiţi („Un ciber-iubit rus face ravagii. Robotul care
flirtează se numeşte «Cyberlover» şi este originar din Rusia“, G. 19
XII 07 p. 21);
cibernauţi („[O]rice cibernaut care navighează prin situri“,
Arhitext 5 / 08).
O lume care a izgonit, tristă şi înstrăinată, într-un spaţiu de
circuite electronice, forma depersonalizată a relaţiei celei mai pro–
fund interumane: iubirea, devenită sex şi, mai rău chiar, cibersex
(„O dată cu cybersexul, sexul electronic, nu mai e nevoie să te
furişezi în hoteluri obscure“, Ad. 30 VII 03 p. 12).
O lume în care, ca şi în cea reală, depinde de noi să fim
îngeri sau demoni.

295
 Petarde anti-antisemite

Petarda

Spre deliciul presei, care în toropeala de mijloc de Gustar nu

prea avea subiecte de senzaţie, a apărut o sesizare adresată, prin
e-mail, Academiei Române de un oengeu autohton care în antetul
celor două pagini ale documentului îşi pune pe primul rând
titulatura engleză (The Centre for Monitoring and Combating Anti-
Semitism in Romania, abreviat MCA) şi abia pe rândul al doilea pe
cea românească (Centrul pentru Monitorizarea si [sic!] Combaterea
AntiSemitismului [sic!]; din titulatura românească numele ţării
noastre lipseşte…). În sfârşit, cel de-al treilea rând al antetului
cuprinde ceea ce, iarăşi în engleză, ar trebui să constituie lozinca
mobilizatoare a forţelor MCA (All that is necessary for the triumph
of evil is that good men do nothing, cuvinte care, nefiind puse între
ghilimele, sugerează că ar aparţine Centrului, când, de fapt, sunt
ale conservatorului englez Edmund Burke, nemenţionat de piraţii
intelectuali de la MCA; echivalarea românească a citatului din
Burke, izgonită în subsolul paginii, se face prin siluitul şi fără
semne diacritice ortografiatul (ca aproape tot textul, de altfel) „Tot
ce este necesar pentru ca raul sa triumfe sunt oameni buni care nu
fac nimic“). Tot în subsol, sub datele de contact (oferite în engleză),
este scris ceva cu semne, bănuim, ebraice, care nu pricepem ce
caută într-o hârtie înaintată unei instituţii româneşti (Art. 13 din
Constituţie stipulează că „În România, limba oficială este limba
română“).
Ce pretinde, în esenţă, anti-antisemitul Centru? Constatând
că în DEX 2009, după cuvântul-titlu jidan, sunt indicate registrul
stilistic „familiar“ şi sinonimul „evreu“, Centrul se inflamează şi,
după aproape o pagină de etichete ideologice precum antisemitism,
rasism, naţional-extremism, conspiraţionism, însoţite de adjective

296
care ne amintesc de limbajul politrucilor cincizecişti, precum
abject, conspiraţionist, distructiv, negativ, îmbuibat (cu sânge şi
durere), fascist, nazist, xenofob, solicită ca Academia Română să
corecteze „imediat, fără întârziere şi în mod permanent, definitia
rusinoasă şi josnică a cuvântului «JIDAN», care, aşa cum este ea
scrisa in DEX ediţia 2009, contravine atât bunului simt cât şi
legislaţiei în vigoare“. Înţelegem noi greşit sau ne aflăm în faţa
unui ultimatum şi a unei ameninţări cu justiţia? Pe de altă parte,
cum se împacă un asemenea ton imperativ cu porumbelul cu o
ramură de măslin în cioc, pe fundalul stelei lui David, care se vrea
a fi logo-ul Centrului? Pacea se construieşte, cumva, cu ultima–
tumuri şi ameninţări?
Primul lucru care sare în ochi în solicitarea Centrului este
aspectul ei îngălat. Este inacceptabil să te adresezi forumului
ştiinţific suprem al României:
• folosind o românească pe alocuri agramată – scriind, de
pildă, „crează“ când corect este „creează“, „sub ochii
nostrii“ când corect este „sub ochii noştri“, „Internetul…
este infectată“ când acordul corect este „Internetul… este
infectat“;
• socotind facultativă folosirea diacriticelor româneşti –
numele Capitalei României, de pildă, este „Bucureşti“, nu
„Bucuresti“;
• vorbind de „timpul alocat“ în loc de „timpul acordat“, de
parcă timpul ar intra într-un capitol bugetar;
• necenzurând delirul verbal – de exemplu, o exprimare logic
fracturată precum „bunurile lor să fie jefuite, arse şi distru–
se“ nu ne lămureşte dacă a) bunurile au fost jefuite spre a fi
ulterior arse şi distruse, ceea ce oricum ar fi tautologic,
pentru că arderea este o formă de distrugere, ori dacă b) au
fost mai întâi jefuite de ceea ce aveau de preţ şi apoi arse
ORI distruse în alt fel, ori dacă c) au fost jefuite SAU arse
SAU distruse în vreun alt fel;
• confundând paronime ale limbii române, ca în „[cuvânt]
îmbuibat cu sânge şi durere“ (îmbibat înseamnă “impreg–
nat“, iar îmbuibat înseamnă “ghiftuit”);

297
• lăsându-se purtaţi de elanul combativ, semnatarii sesizării,
care avem bănuiala că nu gândesc în româneşte, ci traduc,
stângaci-automat, ceea ce chibzuiesc în altă limbă, vorbesc
despre internet ca platformă de mass-media, o bâlbâială pe
care nu ştim dacă să o interpretăm drept platformă media
(care, în română, are un sens specializat, precum în „Intact
Media Group reprezintă cea mai importantă platformă
media din România“) ori drept platformă pentru (ca în, de
pildă, „Google Android este cea mai utilizată platformă
pentru smartphone-uri“); oricum, exprimarea „Internetul,
cea mai dezvoltată şi cuprinzătoare platformă de mass-
media şi de informare a generaţiilor viitoare“ din sesizarea-
somaţie păcătuieşte prin viziunea… discriminatorie, pentru
că exclude de la informarea prin Internet generaţiile pre–
zente;
• nestăpânind mecanismele subtile, gramaticale şi stilistice,
de generare a unor enunţuri corecte şi elegante în limba
română, reprezentaţii MCA ajung să vorbească de-a drep–
tul caragialeşte. Spre edificare, să analizăm o lungă şi total
scăpată de sub control frază, al cărei început construit pe o
confuzie ne face să ne îndoim de seriozitatea şi capacitatea
de analiză a semnatarilor: „DEX, Dicţionarul limbii Ro–
mâne este…“. Ei bine, DEX nu este „Dicţionarul Limbii
Române“, ci Dicţionarul explicativ al limbii române –
oricum, fără majuscule, acestea fiind rezervate exclusiv
abrevierii (Dicţionarul limbii române, abreviat DLR, este
dicţionarul realizat de Academia Română între 1950 şi
2010, în continuarea şi completarea Dicţionarului Acade–
miei, din care un colectiv aflat sub coordonarea lui Sextil
Puşcariu nu a apucat să scoată, între 1913 şi 1949, decât
cinci, impecabile!, volume). Iar fraza continuă pe măsura
începutului: „… o lucrare de referinţă la care apelează for–
matorii de opinie, politicieni, educatori, procurori, jurna–
listi, judecători şi forţele de ordine ori de câte ori este
necesară clarificarea unor termeni lingvistici, inclusiv a
acelora cu impact asupra dreptului fiecărui om la demni–
tate…“ – o înlănţuire halucinantă de vorbe care, dincolo de

298
 constatarea că autorii ei nu sunt în stare să se exprime
coerent, necesită comentarii aplicate:
a) în enumerarea persoanelor care apelează la DEX se
disting, conform semnatarilor sesizării-ultimatum, două
categorii principale, exprimate prin substantive sau
sintagme substantivale articulate („formatorii de opi–
nie“ şi „forţele de ordine“), ceilalţi membri ai enume–
rării fiind de fapt detalieri (în apoziţie) ale conceptului
de formatori de opinie: politicieni, educatori, procurori,
jurnalişti, judecători. Dacă s-ar fi obosit să consulte
„Prefaţa“ la prima ediţie, din 1975, a DEX, vajnicii
noştri combatanţi ai antisemitismului ar fi aflat că
Dicţionarul se adresează „tuturor celor care, folosind în
mod curent limba română, au nevoie de informaţii şi
lămuriri noi în legătură cu vocabularul românesc
actual“; de ce limitează conducerea MCA publicul-ţintă
al DEX la „formatorii de opinie“ şi la „forţele de
ordine“ rămâne, pentru noi, o enigmă;
b) ce legătură au „forţele de ordine“ cu DEX-ul iarăşi
rămâne, pentru noi, de neînţeles – doar dacă printre
„forţele de ordine“ nu plasăm cumva însuşi Centrul
emanator al sesizării-ultimatum, care şi-ar dori, poate,
să instaureze, cu mijloace specifice acestor forţe, buna
rânduială în folosirea limbii române şi în alcătuirea
operelor lexicografice ale acesteia;
c) cât despre „clarificarea unor termeni lingvistici“ iarăşi
nu pricepem ce caută în context, terminologia lingvis–
tică neavând nimic a face nici cu (anti)semitismul, nici
cu formatorii de opinie, nici, cu atât mai puţin, cu for–
ţele de ordine (termen lingvistic înseamnă “termen fo–
losit în lingvistică”, adică în ştiinţa limbii, şi, nu, aşa
cum presupun semnatarii sesizării, “*cuvânt al limbii
române”).
Gângava sesizare-ultimatum emanată de anti-antisemitul
Centru s-a bucurat de o atenţie nemeritată, iar vina pentru aceasta
este exclusiv a presei noastre imature şi superficiale care, muşcând
cu inconştienţă din momeala întinsă de MCA, a dat apă la moară

299
unui subiect fals, titrând senzaţionalist: „Evreii cer schimbarea
cuvântului «jidan» din DEX“ (Libertatea), „Academia Română e
somată să scoată «jidan» din dicţionar“ (Ziua veche), „Evreii cer
Academiei Române schimbarea definiţiei cuvântului «jidan» din
DEX“ (Jurnalul naţional, care se pare că a fost declanşatorul
reacţiei în lanţ) etc.

Analiza revendicărilor

Să vedem, calm, dacă ceea ce semnalează şi solicită vajnicii

monitori şi combatanţi ai antisemitismului, atât de vigilenţi încât au
aflat abia după doi ani, în 2011, că în ediţia din 2009 a DEX
cuvântul jidan este definit într-un mod pe care îl socotesc inadecvat,
este sau nu întemeiat.
Chiar dacă vehemenţii semnatari ai sesizării neagă această
evidenţă, jidan şi evreu sunt, în limba română, sinonime, la fel cum
sunt în franceză juif şi hébreu, în engleză jew şi hebrew, în spaniolă
judío şi hebreo, în italiană giudeo şi ebreo etc. În toate aceste limbi,
cel puţin unul dintre termenii lanţului sinonimic (care este mai lung
decât am indicat noi aici) poate avea conotaţii negative. Or cono–
taţiile, adică toate elementele care se adaugă sensului denotativ al
unui cuvânt (descrierea a ceea ce cuvântul denumeşte) nu pot fi
cuprinse în dicţionare, care se mulţumesc să indice, de obicei într-o
paranteză care precedă definiţia, marca de uzaj (faptul că un cuvânt
este literar, popular, familiar, argotic, vulgar, peiorativ, eufemistic,
învechit, regional etc.).
Din cele de mai sus sperăm că s-a desprins cu claritate
deosebirea dintre definiţia unui cuvânt (strict denotativă) şi indi–
caţiile de registru stilistic, care nu fac parte din definiţie şi care
sunt, fatalmente, parţiale, pentru că nu pot surprinde varietatea
practic infinită a situaţiilor de comunicare şi a conotaţiilor. Sensul
complet al unui cuvânt este dat mai ales de context. Iată de ce
pretenţia MCA ca Academia „să schimbe definiţia“ din DEX a
cuvântului jidan este nu numai prost formulată (pentru că nu
definiţia i-a supărat pe căutătorii, cu lumânarea, de antisemitism, ci
indicarea mărcii de uzaj, care, cum am arătat, nu face parte din

300
definiţie, este o simplă informaţie suplimentară, exterioară
denotaţiei), ci şi grav limitativă, pentru că vrea să lipească de jidan
eticheta de cuvânt antisemit, iar de evreu eticheta de termen neutru
– ambele, etichete mincinoase, pentru că jidan nu este folosit nu–
mai de antisemiţi, iar evreu este folosit şi în contexte care ţin de
antisemitism. Nu cuvintele sunt antisemite, ci ideile pe care le
exprimă, iar lucrul acesta par a-l ignora agitatorii de la MCA.
Să mergem la câteva dicţionare româneşti de referinţă, să
vedem cum este definit jidan:
• În Dicţionarul universal al limbei române al lui Lazăr
Şăineanu (lingvist de origine evreiască), cu prima ediţie în
1896 şi a opta în 1938, jidan este definit, sec şi descripti–
vist, “alt nume dat evreului”, iar jidov este echivalat, la fel
de sec, cu “jidan”; să nu fi simţit marele lingvist conotaţiile
uneori negative ale termenului…? Nu avea cum să nu le
cunoască, numai că le va fi socotit neesenţiale;
• În Dicţionarul Academiei (vol. J-L, 1937), realizat sub
conducerea lui Sextil Puşcariu, definiţia este amestecată cu
indicaţia de uzaj: “Nume popular (adesea cu înţeles
dispreţuitor) dat Evreilor”, iar adverbul adesea introduce o
salutară şi ponderatoare nuanţă;
• Prima ediţie a DEX, din 1975, indicând statutul popular şi
peiorativ al lui jidan, fără nici o nuanţare, comite, evident,
o exagerare – jidan nu este, cum am mai spus şi cum vom
mai repeta, întotdeauna dispreţuitor;
• În sfârşit, DEX 2009, închizând cercul deschis de Lazăr
Şăineanu, indică doar uzul familiar, nemaisocotind cuvân–
tul „peiorativ“ – o exagerare la fel de mare ca şi aceea de
a-l socoti întotdeauna peiorativ. Să mai notăm, în sfârşit, că
modificarea indicaţiei de registru, din popular în familiar,
subliniază o tendinţă generală a limbilor în epoca aceasta
de comunicare în masă, de ştergere a diferenţei dintre
„popular“ şi „literar“ sau „cult“ în favoarea aceleia dintre
„familiar“ şi „oficial“. Un jurnalist, de pildă, poate folosi
în discuţiile cu colegii ori cu şefii de redacţie cuvântul
jidan, fie cu, fie fără conotaţii negative, dar în materialele
„oficiale“, publicabile, îl va alege doar pe evreu.

301
 Dezamorsarea

Pentru că o mie de explicaţii de sens nu fac cât două

exemple bine alese, să recurgem şi noi, spre o mai rapidă lămurire,
la câteva citate, scoase, pentru folclor şi limba veche, din DA şi din
DLR.

Jidan
Format în româneşte, din jid (termen regional, folosit în
nordul Transilvaniei şi în Moldova, împrumutat din ucr. şi pol. žyd)
+ sufixul -an, jidan a fost de la început un termen popular, opus lui
jidov şi evreu, termeni culţi. Îl găsim în folclor, ca termen etnic
lipsit de conotaţii („Măi jidane, măi jupâne, / Nu-i schimba calul cu
mine?“ ori „Când te întâlneşti cu jidan, îţi merge bine“), dar şi
conotat negativ, mai degrabă din motive social-economice decât
etnice („Decât slugă la jidan, mai bine la oi cioban“ ori „Când vor
ieşi jidanii la secere“, adică niciodată).
Elocvent este faptul că Ion Creangă, scriitorul „popular“ prin
excelenţă, foloseşte jidan (nu evreu, nu jidov, nu ovrei) în Amintiri,
cu sens mai mult religios decât etnic, într-un pasaj de un umor
nebun, în care preotul Oşlobanu îşi aminteşte mânios că i-a fost
schimbat hramul bisericii, îndepărtându-i credincioşii („Ne-aţi luat
cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi
ne-aţi dat în locul acestui sfânt vestit pe Lazăr, un jidan tremţuros,
care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime
de numele lui. Acesta-i hram?“) şi, cu sens religios-etnic, în poezia
Oltenii în Iaşi, care-i îndeamnă pe locuitorii capitalei moldave:
„Voi cu inima creştini, / Cumpăraţi dela Olteni! // Voi cu inima
creştină, / Nici un ac dela Jidani!“.
Caragiale, în aceeaşi epocă, foloseşte şi el jidan, în sens
religios, fără conotaţie, în O făclie de Paşte („Leiba Zibal – zise
hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg – merge la Ieşi să spună
rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru
că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!“) şi în sens etnic, nu
lipsit de o umbră de admiraţie pizmaşă, în Două loturi („D. Lefter
susţine că Ţâca i-a furat biletele – chivuţele şi jidanii nu sunt proşti:

302
când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile“). În O
scrisoare pierdută, Caţavencu, patriotul sforăitor, e lăsat să pero–
reze pe când pozează în antisemit, iar dezvăluirea „logicii
interne“ a discursului constituie cea mai nemiloasă subminare a
antisemitismului politicianist („În Iaşi, de exemplu, – permiteţi-mi
această digresiune, este tristă, dar adevărată! – în Iaşi n-avem nici
un negustor român, nici unul!... […] Şi cu toate aceste toţi faliţii
sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot
exprima astfel!“).
Mai aproape de zilele noastre, doi evrei pe care ne cerem
scuze că îi punem alături, dar o facem numai din raţiuni „didactice“,
au folosit cuvântul jidan fără umbră de intenţie antisemită.
Primul, cronologic şi ca valoare, este Nicolae Steinhardt. În
Jurnalul fericirii, trei sunt ipostazele jidanului.
La primul nivel, şi cel mai de jos, de utilizare ceţoasă, îl
găsim pe „caraliul ţigan“ (spre cinstea lui, Steinhardt nu se teme de
vorbe), pentru care jidanul e unul dintre exponenţii răului, unul
dintre duşmanii de clasă, unul dintre chiaburii şi exploatatorii
aruncaţi în închisoare spre a li se băga minţile-n cap. Gardianul „îşi
omoară timpul punându-ne întrebări cu tâlc: câţi ani ai? la cât eşti
condamnat? pentru ce? ce-ai fost? […] Pe mine mă întreabă dacă-s
Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sângele meu e
evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt
româneşte. Îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace“.
La al doilea nivel, cel tandru-ironic, îl găsim pe preotul pa–
roh al bisericii Silvestru, evocat de Steinhardt cu înţelegere şi sim–
patie, căruia „îi plăcea să declare: decât să văd ministru al cultelor
pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al
nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu“.
La al treilea nivel, cel mai înalt, unde se operează cu precizie
de bisturiu, îl aflăm pe tatăl autorului, care îşi îndeamnă fiul che–
mat la Securitate spre a fi anchetat: „Şi vezi să nu mă faci de rîs,
zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni“. Este un în–
demn la demnitate umană în faţa căruia distincţia semit-antisemit
devine inoperantă.
Al doilea exemplu recent de evreu care jidăneşte pe cineva
ni-l oferă Nati Meir, personaj cu iz penal, abonat al închisorilor din

303
Israel şi din România. Aflat în continuă campanie mediatică, acesta
îşi anunţa, în urmă cu câţiva ani, intenţia de a cumpăra clubul
Rapid, recunoscându-şi totodată neputinţa în faţa proprietarului
clubului, George Copos: „Oricum, vă spune un evreu, George
Copos este mai jidan decât jidanii!“ (G. 20 VII 2006). Nici antise–
mitismul nu mai e ce-a fost: un evreu îl face jidan pe un român!

Jidov
Jidov (împrumut din sl. židovinŭ pentru a desemna o persoa–
nă de religie iudaică) apare în primele traduceri ale cărţilor sfinte
(Coresi: „Petru… rudă de jidovi… era“; Varlaam: „Cum, tu fiindŭ
judovŭ, dela mene ceri să beai?“), în pravile şi letopiseţe („Au
prins pre câţiva jidovi şi i-au pus la închisoare“ ori „Eretic şi jidov
împotriva creştinilor nu să primesc spre mărturie“), coborând însă
şi în limba populară („Maica Domnului era fata lui David şi slujia
la un Jidov“ ori „Domnul Hristos a fost tot jidov mare“) şi căpă–
tându-şi consacrarea mai ales prin legenda jidovului rătăcitor.
Uneori, jidov este sinonimul eufemistic al lui jidan (ca la Alecsan–
dri, de pildă: „Cele mai multe sunt crâşme proaste ţinute de jidovi
stremţeroşi“), mult mai colorat decât impersonalul evreu.

Evreu
Evreu (din slavon. evreĭ), aşa cum o arată şi etimologia, este
la origine un împrumut cult, introdus în română de scrierile slavo–
neşti şi de primele traduceri. Tocmai pentru că era un cultism,
devenit cu vremea etnonim, evreu a rămas neutru stilistic, nefiind
însoţit de conotaţii. Îl aflăm în Psaltirea Scheiană („Tocmi-se
pământul lui, cu adaos scris de evrei“), în Biblia de la 1688
(„Făcutu-s-au răzştire elinilor cătră evrei“) şi numai rar în limba
populară („Când Hristos cina la masă / Sta evreii după casă“).
Şi totuşi… nu numai jidan, cuvântul cel rău, care se cere
etichetat în dicţionare, ci şi evreu, cuvântul cel bun, poate fi
implicat în formulări negative la adresa etniei pe care o desem–
nează. Să urmărim câteva ştiri, de pe la noi şi de aiurea, culese din
presa ultimilor ani: „Consilierul judeţean PD-L D.C. a declanşat un

304
imens scandal în urmă cu câteva luni după ce a afirmat că
reprezentantul PSD în forul deliberativ judeţean, N.B., l-ar fi făcut
evreu împuţit în şedinţa de plen…“ (ziare.com 26 iun. 2008);
„[Berlusconi] a relatat povestea unei familii de evrei care ascunde
un alt evreu, făcându-l să plătească o taxă lunară uriaşă, fără să-i
spună că războiul (al Doilea Război Mondial) a luat sfâr–
şit“ (ziare.com 4 X 10); „Consilierul James Jones a reuşit să indig–
neze o parte a publicului, după ce a vorbit despre negustorul evreu
care a refuzat să-i dea apă unui taliban în deşert…“ (ziare.com 27
IV 10); „Eminescu nu a murit de moarte bună, a fost asasinat de
nişte alogeni. Erau evrei, inşi din poporul ales, cei care au pus la
cale asasinarea poetului, deranjaţi de scrierile politice şi poeziile lui
Eminescu“ (ziare.com 14 VI 10). Să oprim aici seria citatelor, care
ar putea continua pe pagini întregi.

Reacţia forţelor de intervenţie

Dacă lipsa de profesionalism şi prostul gust al (cu câteva

excepţii) publicaţiilor noastre nu mai sunt de multă vreme motiv de
mirare, de mirare, într-adevăr de mirare este precipitarea cu care
Academia Română, prin directorul Institutului de Lingvistică „Ior–
gu Iordan – Al. Rosetti“, acad. Marius Sala, a răspuns, cu număr de
înregistrare şi cu ştampilă, unei adrese primite prin e-mail. Răs–
punsul grăbit al acad. Marius Sala, care conţine el însuşi exagerări
şi erori, nici nu pune lucrurile la punct, nici nu îi poate mulţumi pe
semnatarii petiţiei, dornici de altceva.
Să vedem însă ce le-a răspuns acad. Marius Sala semnata–
rilor sesizării-ultimatum. Primul paragraf, care se doreşte a fi o
punere în temă a necunoscătorilor cu dificultăţile facerii unui dic–
ţionar, păcătuieşte prin cel puţin două neadevăruri:
• nu orice dicţionar „are în vedere întreaga istorie a evoluţiei
şi utilizării unui cuvânt, încercându-se surprinderea tuturor
nuanţelor semantice şi stilistice“, cum afirmă acad. Marius
Sala (afirmaţia este valabilă pentru dicţionarele academice,
de tip tezaur, nu şi pentru restul dicţionarelor, de pildă,

305
 pentru dicţionarele de uz şcolar, pentru dicţionarele de
neologisme, de regionalisme etc.);
• dacă, în pofida exprimării uşor ambigue, putem fi de acord
că orice dicţionar trebuie să formuleze „definiţii exacte sub
aspect ştiinţific“, precizarea următoare din textul-răspuns,
„şi cât mai corecte din punct de vedere politic“, ne lasă,
pur şi simplu, fără grai. Ce caută politica în dicţionarele de
limbă? Ne întoarcem la definiţiile „aprobate“ de partid
dinainte de 1989? Sau ne băgăm capul, fără să ne doară, în
jugul corectitudinii politice, mai perversă chiar decât
corectitudinea partinică şi mai intransigentă decât lupta de
clasă? Ne îndoim că acesta este punctul de vedere oficial al
Academiei Române – şi chiar dacă ar fi, el s-ar aplica
exclusiv dicţionarelor normative, nu şi celor preponderent
descriptive, de genul DEX, în care numai prin abuz s-au
strecurat indicaţii de „bună practică“.
Al doilea paragraf din textul-răspuns încearcă să ofere o
explicaţie pentru înlocuirea în ediţia din 2009 a DEX, în paranteza
dedicată registrului stilistic şi recomandărilor normative, a indica–
ţiei „popular, peiorativ“ din 1998 („corectă din punct de vedere
istoric“ – ceea ce este neadevărat, pentru că termenul a fost popular,
dar nu a fost şi nici nu este întotdeauna şi peiorativ) cu aceea de
termen „familiar“ (o caracterizare care, aşa cum am arătat, nu este,
pentru limba actuală, greşită). Acad. Marius Sala spune că „s-a în–
locuit din eroare…“. Cine se ascunde în spatele acestui impersonal
„s“? Un redactor-cercetător al Institutului de Lingvistică? Un
redactor coordonator? Sau un redactor (dacă va fi existând) al
editurii care, după 1990, s-a substituit Editurii Academiei şi a
preluat, spre tipărire şi difuzare „cea mai vândută carte din
România“? Mister…
În sfârşit, cel de al treilea paragraf promite că „în viitoarele
ediţii ale tuturor dicţionarelor elaborate de Institutul de Lingvistică,
sub egida Academiei, vom introduce indicaţii care să nu lase loc
unor interpretări discriminatorii“. Interpretări discriminatorii…?
Nefericită exprimare…
Sfârşitul, promiţător, al paragrafului al treilea asigură că se
vor adopta formulări de tipul „cu sens peiorativ, nerecomandat“,

306
ceea ce transformă, pe de o parte, toate dicţionarele viitoare în
dicţionare prescriptive (un obiectiv, evident, excesiv) şi, pe de altă
parte, reprezintă un abuz, pentru că nu toate contextele în care
apare jidan sunt peiorative şi blamabile, aşa cum s-a văzut.

Răspunsul puitorilor petardei

În urma răspunsului Academiei Române, aflam după o

vreme pe Hotnews, „mai multe grupuri evreieşti“ au afirmat că
schimbarea promisă pentru viitoarele dicţionare „nu este sufi–
cientă“ – „grupurile“, din Bucureşti şi New York, dorind să se
menţioneze „clar“ că jidan este un termen „rasist şi antisemit“.
Cuprinse de febra solicitărilor ultimative, „grupurile evreieşti“ nu
au mai băgat de seamă că antisemitismul este o formă de rasism…
Dicţionarele alcătuite sub egida Academiei Române sunt
lucrări prea serioase pentru a fi târâte în polemici cu urechişti,
habarnişti şi pafarişti. Ele trebuie lucrate în linişte şi cu mintea
limpede, nu sub presiunea reprezentanţilor de oengeuri sau „gru–
puri“ care nici măcar nu folosesc corect limba română.

307
 INDICI

Indice de cuvinte

Engleză
-able, 155 culture, 194
acronym, 159 consumerist culture, 194
addict, 181 mass culture, 194
addiction, 181 organizational culture, 194
addictology, 181 pop(ular) culture, 194
agrarian, 177 strategic culture, 195
-aholic, 183 urban culture, 196
alcoholic, 183 cyber-, 292
altermondialism, 142 cybernetics, 292
altermondialization, 142 cyborg, 291
balkanise, 138 denim, 36
bazooka, 16, 17 digit, 56
black economy, 91 digital, 56
black hole, 171 discounter, 119
blog, 280 distavore, 179
blogger, 280 drugstore, 120
blogging, 280 emergency medical service –
blue jeans, 37 EMS, 225
board, 238 -ette, 109
bookworm, 114 festival, 128
brand, 166, 167 finlandization, 138
bubblegum, 16 flat iron, 239
cat, 209 free, 180
fat cat, 209, 210 freegan, 180
compère, 15 geestring, 34
computer, 292 globish, 143
consumer, 51 God particle, 268
consumerism, 51 gondola, 145
counterculture, 200 grass, 68
C-string, 35 grill, 164

308
grille, 164 organism, 191
ground, 200 organize, 191
G-string, 34 pall-mall, 112
guy, 209 pamper, 58
hard-discounter, 120 paramedic, 225
hebrew, 300 paramedical, 226
hypermarket, 109, 110 park, 30
-ian, 177 adventure park, 32
intelligent design, 47, 48 business park, 33
intelligentsia, 38 retail park, 31
jean, 37 snow park, 32
low-rise jeans, 35 theme amusement park, 32
jew, 300 photocopier, 153
judoka, 257 pipe, 219
king size, 113 pipeline, 219
kini, 27 in the pipeline, 219, 220
libertarian, 126 portfolio, 173, 174
liberty, 126 press conference, 259
library rat, 114 prompt, 272
line, 219 quiz, 277
Living apart together (LAT), ragged rythm, 67
245 raw foodism, 178
locavore, 179 raw vegan, 178
log, 280 raw veganism, 178
logotype, 162 rawism, 178
mainboard, 237 regular guy, 67
mainstream, 38 reprography, 152
mall, 112, 113 resort, 43
mall outlet, 113 restoration
mall rat, 113, 114 restoration point, 222
pedestrian mall, 112 retail, 106
market, 109, 118 rocksteady, 66
market economy, 109 Scotch, 264
market value, 109 Scotch eggs, 264
martial arts, 247 Scotch pie, 264
megastore, 119 Scotch whisky, 264
modem, 159 Scots, 264
monitor, 185, 186, 188 Scottish, 264
monitoring, 188 scrabble, 262
motherboard, 237 secular, 123
nanny-state, 105 secularism, 123
-oid, 157 self service, 109
organ, 190 sex-shop, 116

309
shop, 115, 118 tablet personal computer,
shopaholic, 183 232
shopping centre, 113 tabloid, 157
shorty, 35 opera in tabloid, 157
skateboard, 238 tabloid melodrama, 157
skateboarding, 197 tank, 27
skiboard, 238 tankini, 27
sonar, 159 targe, 169
state target, 169
warfare state, 103 targette, 169
welfare state, 103, 104, 105 tattoo
store, 118 lower back tattoo, 35
anchor store, 119 telemedicine, 241
big-box store, 119 teleprompter, 274
concept store, 121 terminal, 236
convenient/convenience store, terminal illness, 236
120 thong, 34
corner store, 120 toast, 28
department store, 120 touchscreen, 232
discount store, 119 T-string, 34
factory store, 120 under, 200
general store, 120 underground, 200, 204
store manager, 121 underground art, 205
street unitarian, 126, 177
street art, 197 vegan, 178, 180
street dance, 197 veganism, 178
streggae, 67 vegetable, 177
subculture, 199 vegetarian, 177
suburb, 109 vintage, 22, 23
superette, 109, 111 V-string, 34
supermarket, 109, 110 weblog, 280
superstore, 119 welfare, 103
surfboard, 238 well-being, 103
sustain, 155 whale tail, 35
sustainability, 155 white hole, 171
sustainable, 155 winterpark, 32
sustainable growth, 155 wooden language, 84
tablet, 157, 232 work, 183
graphics tablet, 232 wormhole, 171
tablet PC, 232 yoyo effect, 279

310
 Franceză
acronyme, 159 en détail, 106
addict, 181 eschoppe, 115
addictif, 182 estorer, 118
addiction, 181 festival, 128
agréer, 285 feuille, 173
altermondialisme, 142 finlandisation, 138
arrêté, 219, 274 frugivore, 178
arts martiaux, 247 Gênes, 37
balkanisation, 137, 138 globalisation, 142
bandalore, 277 gondole
bikini, 27 tête de gondole, 144, 145
boutique, 95 gouverner, 291
centre commercial, 112 grand magasin, 120
chat gras, 209 gril, 164
commère, 14 grille, 164
compérage, 15 grille de départ, 165
compère, 14 grille de lecture, 165
conférence de presse, 259 grille de programmes, 165
consolateur, 24 grille des salaires, 164
console, 24 hébreu, 300
contre-culture, 200 herbe, 68
culture hypermarché, 110
culture de consommation, intégriste, 49
194 intelligent, 45
culture de masse, 194 intelligentsia, 38
culture populaire, 194 judoka, 257
culture stratégique, 195 juif, 300
cultures urbaines, 196 laïcité, 123
cybernétique, 291 langue de bois, 84
décor, 227 libanisation, 138
aller/entrer/partir dans le libertaire, 125
décor, 228 ligne, 219
décorer, 227 -logie, 181
dépendance, 181 logotype, 162
dépendant, 181 maille, 112
dessein intelligent, 47 marché, 109
détaillant, 106 mondialisation, 141, 142
détailliste, 106 moniteur, 184
distance monitorage, 188
à distance, 240 monitoring, 188
échoppe, 115 nes, 73
économie, 215 nescafé, 73

311
noir sigle, 159
marché noir, 90 somelerie, 42
travail au noir, 90 somelier, 42
organe, 190 somme, 41
organique, 191 bêtes de somme, 41
paille, 112 sommelier, 41
paille-maille, 112 sommier, 41
palemail, 112 sostenir, 155
parc, 30 souffler, 272
parc régional, 30 sous-culture, 199
parquer, 33 souterrain, 204
parquet, 33 stimulant, 212
pays, 227 subculture, 199
paysage, 227 supérette, 109
photocopieur, 153 supermarché, 109, 110
plaque, 237 table, 231
plaquer, 237 tablette, 231, 232
portefeuille, 173 tabloïd, 158
ministre sans portefeuille, tasse de vin, 41
173 télémédecine, 241
porter, 173 télésouffleur, 274
portfolio, 174 terminal, 234
prompt, 272 toast, 28
rat de bibliothèque, 114 toaster, 28
restaurant, 223 toasteur, 29
restaurateur, 223 végétal, 177
restauration, 222, 223 végétalien, 177
retailler, 106 vendange, 22
séculaire, 122, 123 vietnamisation, 138
séculier, 122, 123 vietnamiser, 138
serge de Nîmes, 36 vintage, 22

Greacă veche
akriveia, 215 oikonomia, 215, 216
diskos, 277 oikonomos, 216
dynamis, 87 oikos, 215
ergon, 190 olympias, olympiados, 87
graphia, 153 organon, 190, 192
kybernan, 291 para-, 224
kybernetike, 291 xeros, 153
oeides, 157 xylon, 162

312
 Italiană
centro commerciale, 112 portfoglio, 174
consumismo, 51 pronto, 272
disegno intelligente, 47 secolare, 123
ebreo, 300 stampa
erba, 68 conferenza stampa, 259
festivale, 128 silenzio stampa, 259, 260
gatto grasso, 209 stato
giudeo, 300 stato assistenziale, 105
intellighenzia, 38 stato del benessere, 103
ipermercato, 110 stato sociale, 104, 105
mercato, 109 subcultura, 199
monitore, 184 superette, 110
organo, 190 supermercato, 109
pallamaglio, 113 tavoletta, 232
parco, 30 vegetaliano, 177
portafoglio, 173

Japoneză
budo, 248 ju, 255
do, 248, 256 judo, 256
fundoshi, 35 jutsu, 248
gendai, 248 koryu, 248
ji, 254 mei, 254
jitsu, 255, 256 ryu, 255

Latină
addicere, 181 distribuere, 70
addictionem, 181 festivus, 128
addictus, 181 festum, 128
compatrem, 14 gratis, neatestat, 164
craticula, 164 gubernare, 291
cratis, 164 instaurare, 118
cultura, 193 intelligens, -ntis, 45
cum, 14 intelligentia, 38
decorare, 227 ludi saeculares, 123
digitus, 56 mercatus, 109

313
monere, 184 saecularis, 122, 123
monitor, 184 saeculum, 122
monitum, 184 siglum, -a, 159
oeconomia, 215 subterraneus, 204
organicus, 191 sustenire, 155
organum, 190 termen, -inis, 234
pagensis, 227 terminalis, 234
parricus, 30, 31, 33 torrere, 29
pater, patris, 14, 147 tostare, 29
patronus, 147 tostus, 29
pipa, neatestat, 219 varanus, 184
promere, 272 vegetus, 177
promptus, 272

Portugheză
centro comercial, 112 monitor, 184
design inteligente, 47 portfolio, 174
gato gordo, 209 subcultura, 199
mercado, 109 tanga, 34

Română
abject, 297 aikido, 248
abreviere, 159 alb
abstinent de la carne, 177 cod alb, 92
acciza, 98 la alb, 91
acciză, 98 moartea albă, 91
accizabil, 98 alba-neagra, 90
acrivie, 215 albanizare, 139
acronim, 159 albastru
acţionariat, 98 cod albastru, 92
adesea, 301 pastila albastră, 92
adict, 181, 182 albi, 91
adicţie, 181, 182, 183 albire, 91
adicţie psihologică, 183 alimentară, 110
adictiv, 182, 183 alpiniadă, 87
adictolog, 181 alterglobalizare, 142
adictologie, 181, 182 altermondialism, 142
adidaşi, 74, 79 amânac, 99
-agioaică, 94 amprentă electronică, 284
-agiu, 94 -an, 149, 257, 302
agrea, 285 ancoră, 119

314
angajator, 98 bioparc, 31, 32
angrosist, 106 blog, 280, 281
antedecembrist, 76 blogăr, 281
antibiotic, 155 blogăreală, 281
anticipate, 99 blogger, 281
anticomunism, 83 bloggeriţă, 281
anticomunist, 83 blogging, 281
antiglobalizare, 142 blogoree, 281
antimanea, 288 blogosferă, 281
antimanele, 288 BMX, 32, 196, 197
antimondializare, 142 boală terminală. v. terminal
antisemitism, 296 bobociadă, 88
arbitraj, 15 borduriadă, 88
arbitru, 15 boson, 267
arierate, 98 bosonul (lui) Higgs, 267, 268
arte marţiale, 247 bosonul scalar, 267
audit, 98 brake, 196
avatar, 17, 20, 21 brambureală, 77
aviator, 135 marea brambureală, 77
aviator politic, 135 brand, 98, 166
aviatorism, 100, 135 brand de ţară, 166
aviatorism politic, 135 branding, 98, 166
avocaţiadă, 89 brandmanie, 166, 167
băga, 79 brandui, 167
băiat, 82 brănduială, 167
băiat cu ochi albaştri, 82 branduire, 167
balcaniadă, 87 branduit, -ă, 167
balcanizare, 137 bulgarizare, 139
balconiadă, 88 buluceală, 78
bancomat, 98 burqa, 61
bandeaukini, 27 -bus, 87
bandini, 27 butic, 95
baroniadă, 88 butică, 95
băsescian, 149 buticar, 95
bazooka, 16 cafea
becaliadă, 89, 150 cafea instant, 73
becalian, 149 cafea solubilă, 73
becalism, 149, 150 cafenea, 285
becalizare, 150 camikini, 27
bi-, 27 căminiadă, 89
bidinea, 285 camkini, 27
BIG, 110 cancer, 181
bikini, 26, 27 capitalism, 93

315
 capitalism de cumetrie, 86 ciberpirat, 294
capitalism democratic, 86 ciberpoezie, 295
căpşunar, 98 cibersabotor, 294
căpşunăriţă, 98 ciberscepticism, 295
căpşuniadă, 88 cibersex, 295
căpuşa, 96 ciberspaţiu, 293
căpuşă, 96 ciberţepar, 97, 294
căpuşard, 96 ciberterorism, 294
căpuşare, 96, 97 ciborgizare, 292
căpuşăreală, 97 cine-, 12
căpuşereală, 97 cineroman, 11, 12, 13
caţavenciadă, 89 cioculescian, 149
ceferiadă, 87 ciolaniadă, 89
centru cioranian, 149
centru comercial, 112 coadă de balenă, 35
centru de resurse ambientale, Coca-Colonizare, 197
31 companie-căpuşă, 96
centuristă, 135 comper, 14, 15
CFR, 159 comperaj, 14, 15
chioşcariadă, 89 complex comercial, 110
ciber-, 292 comunicare, 222
ciberamant, 295 comunicaţie, 222
ciberatac, 293 comunism, 186
ciberconflict, 294 comunismul gulaş, 85
cibercrimă, 294 comunist, 186
cibercriminal, 294 comunisto-securist, 81
cibercriminalitate, 294 coneliadă, 89
cibercultură, 294 conferinţă de presă, 259
ciberdisident, 295 consolă, 24, 25
ciberfeminism, 294 consolă de jocuri, 25
ciberhondrie, 295 conspiraţionism, 296
ciberinfracţionalitate, 294 conspiraţionist, 297
ciberinfractor, 294 consumatorist, 52
ciberiubit, 295 consumerism, 51, 52
cibernaut, 295 consumerist, 53
cibernetic, 292, 293 consumism, 51, 52
criminalitate cibernetică, consumist, 53
292 contracepţie, 79
infractor cibernetic, 293 contraceptiv, 80
pirat cibernetic, 293 contraconcepţie, 80
revoluţie cibernetică, 293 contraconcepţional, 80
securitate cibernetică, 293 contracultură, 200
cibernetică, 291, 292 copiator, 152, 154

316
cotă, 79 da, 79
crudivegan (neatestat), 178 Daciada, 88
crudivor, 178 dan, 256
crudivorism, 178 decembrist, 76
crudivorist, 178 decor, 227, 229
crudofag, 178 a dispărea în decor, 227
cultură, 193, 194, 196, 199 a ieşi în decor, 228
bulion de cultură, 193 decor peisagistic, 230
cultura câmpului, 193 deducere, 98
cultură clasică/modernă, 193 deductibilitate, 98
cultura Coca Cola, 197, 198 dedughenizare, 94
cultură consumistă / de deget, 56
consum, 194 democraţie liberală, 86
cultură corporatistă, 198 denim, 36, 37
cultură de masă, 194, 198 denominare, 98
cultură fizică, 193 design, 48
cultură folclorică, 195 detailist, 106
cultură generală, 193 detalibaniza, 63
cultura McDonald’s, 197 determina, 234
cultură microbiană, 193 digit, 56
cultură naţională, 193 digital, 56, 282
cultură organizaţională, 194 amprente digitale, 56
cultura plantelor, 193 dinamoviadă, 87
cultură pop / populară, 194 discounter, 119, 120
cultură populară, 195 disident, 85
cultură strategică, 195 display, 187
cultură urbană, 195, 196 disponibilizare, 98
cultura viermilor de mătase, distanţă
193 adopţie la distanţă, 245
perle de cultură, 193 comunicaţii la distanţă, 240
plante de cultură, 193 consultaţie la distanţă, 241
spoială de cultură, 193 diagnostic la distanţă, 241
cultural, 194 învăţământ (deschis) la
culturism, 193 distanţă, 242
cumătru, 14 la distanţă, 240, 242, 244
cuponiadă, 89 legătură/relaţie/iubire la
curriculă, 55 distanţă, 245
cursă-ţeapă, 97 medicină la distanţă, 240
cyber-, 292 sex la distanţă, 246
cyber-adicţie, 293 distavor, 179
cyber-obsedat, 293 distributism, 70
cyberspaţiu, 292 distributiv
cyborg, 292 dreptate distributivă, 71

317
distructiv, 297 eurodeputat, 99
diversiune, 77 euroi, 98
marea diversiune, 77 evreu, 300, 301, 302, 304
dojo, 249, 255 extermina, 234
dosariadă, 89 fascist, 297
dugheană, 94 femeie-blogger, 281
dughenar, 94 femeie-gondolier, 145
dughenist, 94 feseniadă, 90
dugheniza, 94 festival, 128, 129
dughenizare, 94 festival de gaming, 129
durabil, 155 festival de modă, 129
durabilitate, 155 festival de pomana porcului,
duşmănos, 80 129
eco-, 215 festival de publicitate, 129
ecologie, 215 festival de ţigări de foi, 129
economie, 215 festival de tuning, 129
casă de economii, 215 festival de turism, 129
economia unei legi, 215 festivalul artei
economie clasică / marxistă, meşteşugăreşti, 130
215 festivalul berii, 129
economie naţională / globală, festivalul brânzei şi
215 pastramei, 129
economie politică, 215 festivalul cârnaţilor, 129
simţ al economiei, 215 festivalul cartofului, 129
ecosexual, 179 festivalul castanelor, 130
ecosexualitate, 180 festivalul clătitelor, 129
ecran tactil, 232 festivalul dulciurilor, 130
e-learnig, 243 festivalul florilor, 130
electoriadă, 89 festivalul îndrăgostiţilor, 130
electro, 196 festivalul îngheţatei, 130
elibera, 125 festivalul mărţişorului, 130
eliberare, 125 festivalul merelor, 130
eliberator, 125 festivalul peştelui, 130
eligibil festivalul sarmalelor, 130
loc eligibil, 99 festivalul shoppingului, 130
emanat, 86 festivalul ştiinţei, 130
e-pacient, 242 festivalul ţuicii, 130
eurabizare, 139 festivalul usturoiului, 130
euraş, 98 festivalul vinului, 130
euroalegeri, 99 festivalită, 130
euroales, 99 filosecurist, 82
eurocandidat, 99 finlandizare, 138
eurociolan, 99 firmă-căpuşă, 96

318
fixing, 98 gratie, 164
flexitarian, 177 grecizare, 139
folcloriadă, 88 gri, 91
foto-, 12 gril, 164
fotocopiator, 153 grilă, 164
fotocopier, 153 grilă de formare, 165
franciză, 98 grilă de lectură, 165
fraţii Petreuş, 79 grilă de programe, 165
freegan, 180 grilă de repartizare, 165
fripturism, 134 grilă de start, 165
fripturist, 134 grilă salarială, 164
fructarian, 178 guverna, 291
fructivor, 178 guvernare, 291
frugivor, 178 hingheriadă, 90
funcţionar-căpuşă, 96 hiper-, 110
fundamentalism, 50 hipermagazin, 110
fundamentalist, 49 hipermarket, 98, 110, 111
funshop, 117 hip-hop, 196
galben hrană vie, 178
cod galben, 92 -iadă, 87, 150
găligan, 257 iarbă, 68, 69
gaură iarbă legală, 69
gaură albă, 171 iconom, 216
gaură de vierme, 171 iconomie, 215, 216
gaură neagră, 171, 172 iconomia bisericească, 215
genocid, 155 iconomia Bisericii, 215
glasnost, 85 iconomia divină, 215
global, 141 iconomia dumnezeiască, 215
încălzire globală, 141 iliescian, 149
venit global, 141 îmbibat, 297
globaliza, 141 îmbuibat, 297
globalizare, 141, 142 îmbuibat (cu sânge şi durere),
globalizat, 141 297
go, 248 imn-manea, 288
gol împuşcătură, 78
gol negru, 171, 172 marea împuşcătură, 78
golan, 89 informare, 222
Golaniada, 89 informaţie, 222
gondolă, 144, 145 informator, 85
gondolier \f, 145 înghesuială, 78
graffiti, 196, 197 marea înghesuială, 78
grătar, 164 integrism, 50
grătariadă, 90 integrism catolic, 50

319
 integrism evreiesc, 50 judo, 248, 254
integrism musulman, 50 judocan, 257, 258
integrist, 49, 50 judoka, 257
inteligent, 45 judokan, 257
aspirator inteligent, 45 ju-jitsu, 255
automobil inteligent, 46 karate, 251, 252, 253
beton inteligent, 46 karateka, 253, 258
bombă inteligentă, 46 karatist, 253, 258
ceas inteligent, 46 karatistă, 253
cod de bare inteligent, 46 kendo, 248
design inteligent, 47, 48 kenjutsu, 248
frigider inteligent, 46 kini, 26, 27
haină inteligentă, 46 lacto-vegetarian, 177
imprimantă inteligentă, 45 legionaro-securist, 81
plan inteligent, 47, 48 libanizare, 138
proiect inteligent, 47, 48 liber, 125
sutien inteligent, 46 liberal, 125
telefon inteligent, 46 liberalism, 125
inteligenţă artificială, 45 liberaliza, 125
intelighenţie, 38, 39, 40 libero, 125
interculturalism, 206, 207 libertar, 125, 126
interculturalitate, 207 libertarian, 125
interminabil, 234 libertarianism, 125, 126
învăţământ libertate, 125
învăţământ cu frecvenţă libertin, 125
redusă, 242 libertinaj, 125
învăţământ fără frecvenţă, libertinism, 125
242, 243 limbă de lemn, 84
învăţământ la distanţă, 243 listac, 99
irakizare, 137, 139 localiadă, 90
-ism, 208, 223 locavor, 179, 180
-ist, 223, 253 logo, 162, 163
-iţă, 94 logogramă, 163
-itate, 208 logotip, 163
iugoslavizare, 138 lucrător, 83
jeanşi, 37 lungan, 257
jid, 302 macrobiotică, 180
jidan, 296, 300, 301, 302, 303, madrassa, 60
304, 307 mafia, 155
jidăni, 303 magazin
jidov, 301, 302, 304 magazin concept, 121
jidovul rătăcitor, 304 magazin de cartier, 120
jobshop, 117 magazin de proximitate, 120

320
 magazin de tip discount, 119 migrare, 134
magazin universal, 110, 120 migraţie, 134
magazinul de la colţul migrator, 134
blocului, 120 mileniadă, 90
magazinul de la colţul străzii, mineriadă, 89
120 mini-, 110
mare magazin, 120 minihiper-, 110
şef de magazin, 121 minihipermarket, 111
magazin-ancoră, 119 minihypermarket, 111
mahalagioaică, 94 minikini, 27
mahalagiu, 94 minimalism, 101, 102
mall, 113 minimalist, 101
mall de fashion, 113 minimarket, 98, 110, 111
shopping mall, 112, 113 minisupermarket, 111
mancurt, 54, 55 mondializa, 141
mancurtiza, 54 mondializare, 141, 142
mancurtizare, 54, 55 monitor, 184, 185, 186, 187,
manea, 285, 287, 288 188
Maneleland, 288 monitor cardiac, 187
manelesc, 289 monitor LCD, 187
maneli, 289 monitorul televizorului, 188
Manelia, 288 monitoraj, 188
manelic, 289 monitoring, 188
manelion, 289 monitoriza, 188
manelism, 288, 289 monitorizare, 189
manelist, 289 mono-, 27
manelistic, 289 monokini, 26, 27, 34
manelistică, 289 moşteniriadă, 90
maneliza, 289 moto, 163
manelizare, 290 mountainbiking, 32
manelizat, 289 multi-, 208
manelofil, 289 multiculturalism, 206, 207, 208
maneloterapie, 289 multiculturalitate, 207
maneluţă, 290 multilingvism, 208
mankurt, 54 naţional-extremism, 296
marijuana, 69 nazist, 297
market, 110 nechezol, 79
maxi-, 110 negativ, 297
medicină, 224 negru, 90
merdenea, 285 economie neagră, 91
meterhanea, 285 la negru, 91
mexican, 257 muncă/slujbă la negru, 91
microkini, 35 piaţă neagră, 91

321
neoplasm, 181 parc, 30
nes, 73, 74, 75 parc acvatic, 32
nescafé, 73, 74 parc de afaceri, 33
ness, 74 parc de aventură, 32
nesuleţ, 73 parc de biciclete, 32
nomenclatură, 85 parc de centrale eoliene, 33
nomenclaturisto-securist, 81 parc de conservare, 31, 32
non-vintage, 22 parc de distracţii, 32
obiectivism, 133 parc de generatoare eoliene,
olimpiadă, 87 33
om de bine, 86 parc de iarnă, 32
omnibus, 87 parc de joacă, 32
omul nou, 54 parc de retail, 31, 32
ONU, 159 parc de role, 32
orgă, 190 parc de skate, 32
orgă hidraulică, 190 parc de soft, 33
orga lui Stalin, 190 parc de turbine eoliene, 33
orgă pneumatică, 190 parc de vânătoare, 32
organ, 190, 191 parc de zăpadă, 32
organ de ordine, 191 parc eolian, 33
organ de partid şi de stat, parc imobiliar, 33
191 parc industrial, 33
organ de presă, 191 parc naţional, 32
organic, 191, 192 parc natural, 32
agricultură organică, 191 parc public, 32
chimie organică, 191 parc ştiinţific, 33
mâncare organică, 191 parc tehnologic, 33
produse organice, 191 parc tematic, 32
organism, 191 parc zoologic, 31, 32
organon, 191 parca, 33
ortodox, 49, 50 parcaj, 33
evreu ortodox, 50 parcare, 33
iudaism ortodox, 50 parchet, 33
ovo-lacto-vegetarian, 177 parking, 33
ovo-vegetarian, 177 parkour, 196
ovrei, 302 parlamentare, 99
OZN, 159 parlamentariadă, 90
pampers, 58 parţial color, 90
para-, 225 particulă
paramedic, 224, 225, 226 particula divină, 267
paramedical, 225 particula lui Dumnezeu, 267,
paramedicină, 224 268
paravanghelie, 147 particula zeu, 267

322
patron, 147
patronim, 147
păunescian, 149
peisaj, 227, 229
a ieşi în peisaj, 229
peisaj decorativ, 230
perestroika, 85
perete cortină, 102
pesco-vegetarian, 177
pet-shop, 116
piaţă
economie de piaţă, 93
pilulă, 155
pipeline, 220
în pipeline, 219
pisică
pisică grasă, 209, 210, 211
pisică îngrăşată, 210
pitagorean, 177
placă
a se da cu placa (pe apă),
238
placă aglomerată, 237
placă audio/de sunet, 237
placă de bază, 237
placă de fundaţie, 237
placă de îndreptat/întins
părul, 238
placă de păr, 238
placă de pick-up, 237
placă de reţea, 237
placă de schiat, 238
placă de skate, 238
placă de skateboard, 238
placă de surf, 238
placă de wakeboarding, 238
placă de windsurf, 238
placă dentară, 237
placă fotografică, 237
placă grafică/video, 237
placă turnantă, 237
platformă
platformă industrială, 33
323
pluri-, 208
pluriculturalism, 207, 208
plurilingvism, 207
pollo-vegetarian, 177
popcultură, 194, 195, 198
portfolio, 174
portocaliu, 91
pastila portocalie, 92
triunghiul portocaliu, 92
portofel, 173
portofoliu, 173, 174
postdecembrist, 76
precept, 163
prezidenţiale, 99
primă, 214
primariadă, 90
prompt, 272
prompter, 272, 274
operator prompter, 274
proto-manea, 288
pubikini, 34
randian, 132
rap, 196
rasism, 296
rasta, 64, 65
rastafari, 64, 66
rastafarian, 64, 65
rastafarianism, 64, 65
raţie, 79
rebrandare, 167
rebranding, 167
rebrandui, 167
rebranduire, 167
reggae, 66, 67
regie, 96
reprografie, 152
resort, 43, 44
haine resort, 44
resort de schi, 43
restaura, 222, 223
restaurare, 222
restauraţie, 222, 223
restauraţionism, 223
restauraţionist, 223 secularizant, 123
restauraţiune (neatestat), 223 secularizare, 124
restaurator, 223 securime, 82
retail, 106, 107 securism, 82
afacere de retail, 107 securist, 80, 82
business de retail, 107 securistic, 82
centru de retail, 107 securisto-comunist, 81
companie / firmă de retail, securistologie, 82
107 securistomanie, 82
lanţ / reţea de retail, 107 securisto-militaro-fascist, 81
magazin de retail, 107 securisto-nomenclaturist, 81
operator de retail, 107 securitate, 80
parc de retail, 107 semivegetarian, 177
piaţa de retail, 108 semnătură
produs de retail, 108 semnătură digitală, 282, 283,
proiect de retail, 108 284
retail online, 108 semnătură electronică, 282,
sectorul / segmentul (de) 283, 284
retail, 108 semnătură electronică
vânzare de / pe retail, 108 extinsă, 282, 284
retailer, 106 sensei, 255
retalibaniza, 63 sereleu-căpuşă, 96
revoluţie verde, 276 serj, 36
ridicata serviciu
negustor cu ridicata, 106 serviciu de ambulanţă, 225
role, 196 serviciu medical de urgenţă,
roman-cinema, 11 225
româniza, 139 sex-magazin, 116
ron, 98 sex-shop, 116
roşu, 91 sexykini, 27
bulină roşie, 92 shop, 115, 116
cod roşu, 92 shopaholic, 117
pătratul/pătrăţelul roşu, 92 shopalcoolic, 117
patrulater roşu, 91 shopping, 117
sake, 254 sifona, 97
samizdat, 85 sifonare, 97
scotch, 265, 266 sifonator, 97
scrabble, 262, 263 siglă, 159, 160, 163
scriptor, 274 silenzio stampa, 261
Secu, 82 ska, 66
secular, 122 skateboard, 196
secularist, 123 slam, 196
secularitate, 124 slip

324
 slip brazilian, 35 subcultura tinerilor cu
slip italian, 35 capetele rase, 199
smartphone, 46 subcultura t-shirt-ului, 199
şoarece subculturi urbane, 199
şoarece de mall, 112, 113, subsidiaritate, 71
114 subteran, 204, 205
societate deschisă, 86 afacere subterană, 205
somalizare, 137 artă subterană, 205
somelier, 41 comerţ subteran, 205
sovietizare, 85 cultură subterană, 205
şpăgar, 98 economie subterană, 205
şpăgui, 98 subteraneu (neatestat), 204
şpăguială, 98 subteren (neatestat), 204
şpăguire, 98 super-, 110
spitaliadă, 90 superetă, 109, 111
stânga caviar, 85 supermagazin, 109, 110
stat supermarket, 98, 110, 111
stat social, 103, 104, 105 şuşanea, 285
statul asistenţial, 105 suspendac, 99
statul bunăstării, 103, 104, sustenabil, 155
105 sustenabilitate, 155
statul dădacă, 105 sutaniadă, 90
statul providenţă, 104 suteren (neatestat), 204
statul providenţial, 104 sweatshop, 117
statul războinic, 103 TAB, 78
statul welfare, 103, 105 tabletă, 231, 232
stat-dădacă, 105 tabletă de ciocolată, 231
stat-providenţă, 104, 105 tabletă grafică, 232
stimula, 212 tabletă PC, 232
stimulent, 212, 213 tabletist, 231
stres, 155 tabloid, 157, 158
string, 34 site tabloid, 158
string-tanga, 34 televiziune tabloidă, 158
studenţiadă, 90 tabloidal, 158
sub-, 199 tabloidizare, 158
subcultură, 199, 200 tacâmuri, 79
subcultura emo-kid, 199 taekwondo, 248, 249, 250, 251
subcultura gay, 199 talciocar, 94
subcultura hipster, 199 taliban, 60, 61, 63
subcultura huliganilor din talibancă, 61, 62
fotbal, 199 talibanism, 62
subcultura ţigănească, 199 talibaniza, 63
subcultura tineretului, 199 tanga, 34

325
tarabă, 94
tarabagiţă, 94
tarabagiu, 94
target, 169
tarif-ţeapă, 97
tatami, 256
ţeapă, 97
a da / trage ţeapă, 97
a lua ţeapă, 97
tele-, 240, 242
telecomunicaţii, 240
teleconferinţă, 41
teleconsultaţie, 241
telediagnostic, 241
teleeducaţie, 242
telefoniadă, 90
teleînvăţământ, 242
telemedicină, 240, 241
teleprompter, 272
telescriptor, 274
telverde, 92
temenea, 285
ţepar, 97
termen, 234
termenagiu, 99
termina, 234
terminal, 234, 236
an terminal, 236
boală terminală, 236
cancer terminal, 236
clasă terminală, 236
criză terminală, 236
fază terminală, 236
stadiu terminal, 236
terminal mobil, 235
terminal POS, 235
terminaţie, 234
terminologie, 234
terminus, 234
toast, 28, 29
toasta, 28
toaster, 29
toptangiu, 106
326
traseism, 135, 136
traseist, 100, 135
traseistă, 135
tun, 97
tunar, 98
turna, 79
ultraortodox, 49, 50
underground, 200, 201, 202,
203, 205
muzica underground, 203
teatru underground, 203
UNESCO, 159
uninominal, 99
unionist, 223
uniune, 223
uslaş, 78
văcăresciadă, 90
vadimiadă, 90
vangheliadă, 90, 148
Vanghelie-show, 148
vanghelion, 147
vangheliza, 148
vanghelizare, 148
vanghelizat, 149
varan
varanul de Nil, 184
vegan, 178
veganism, 178
vegansexual, 179
vegansexualitate, 180
vegetarian, 177
vegetarianism, 177, 178
vegetarianism strict / sever,
177
verde, 91
cod verde, 92
număr verde, 92
revoluţie verde, 275
stradă verde, 92
timbru/taxă verde, 92
verzişor, 98
viagra, 155
videoconferinţă, 41
vietnamizare, 137, 138 a trage la xerox, 153
vintage, 22, 23 xeroxa, 153
virtual, 293 yoymanie, 278
spaţiu virtual, 293 yo-yo, 277, 278, 279
weblog, 281 efectul yo-yo, 277, 279
weed-shop, 117 zombi, 18, 19
workaholic, 117, 183 bancă zombi, 19
workshop, 117 cocteil zombi, 19
xenofob, 297 computer zombi, 19
xerocopie, 153 vierme zombi, 19
xerografia, 153 zombi hip-hop, 19
xerografie, 153 zoo-parc, 31
xerox, 74, 152, 153

Spaniolă
adictología, 181 monitor, 184
centro comercial, 112 música del rey, 67
consumismo, 51 nescafé, 73
diseño inteligente, 47 órgano, 190
Estado parque, 30
Estado del bienestar, 103 porfolio, 174
Estado social, 104 portafolio, 173
gato gordo, 209 pronto, 272
hebreo, 300 secular, 123
hierba, 68 seglar, 123
hipermercado, 110 subcultura, 199
integrista, 49 supermercado, 109
inteliguentsia, 38 tableta, 232
judío, 300 vegetaliano, 177
mercado, 109

Varia
cat. mercat, 109 germ. Fest, 131
chin. kenpo, 252 germ. intelligenzija, 38
chin. kuoshu, 248 germ. Kultur, 194
chin. wushu, 248 germ. Sozialstaat, 104
cor. do, 250 germ. Subkultur, 199
cor. kwon, 250 ol. placken, 237
cor. tae, 250 ol. schoppe, 115
cor. taekyon, 249 pol. žyd, 302
germ. Fasching, 129 rus. dekabrist, 76

327
rus. portofel’, 173
tag. yo-yo, 277, 278
ucr. žyd, 302
Indice de nume
20th Century Fox, 272, 273
3M, 264
Abdulaev, Cinghiz, 77
Abisinia, 64
Academia de Ştiinţe a Uniunii
Sovietice, 275
Academia Naţională de Ştiinţe,
224
Academia Română, 73, 74, 296,
297, 298, 305, 306, 307
acceleratorul CERN, 268
Afganistan, 60
Aitmatov, Cinghiz, 54, 55
Alecsandri, Vasile, 304
Alex de la Orăştie, 286
Alph, 262
Altex, 119
American Dialect Society, 177
Amintiri din copilărie, 302
Ampère, André-Marie, 291
Anania, Bartolomeu, 216
Andre, Carl, 102
Antile, insulele, 18
Anul trecut la Marienbad, 12
Aquapark, 32
Arghezi, Tudor, 290
Aristotel, 190
Asociaţia Coreeană de
Taekwondo, 250
Asociaţia Japoneză de Karate,
253
Astronautics, 291
Atlas Shrugged, 132
Ayn Rand, 132, 133
Bacon, Francis, 190
Bâlea Lac, 32
Bamian, 61
328
v. sl. evreĭ, 304
v. sl. židovinŭ, 304
Barger, Jorn, 280
Barton, Fred, 272
Bazooka, 16
Bearzot, Enzo, 259, 260
Beatles, 267
Benedict XVI, papa, 71
Bergson, Henri, 86
Bible de Jérusalem, 216
Biblia, 132, 162, 216
Biblia de la 1688, 304
Biblioteca Congresului, 132
Big Bang, 268
Bikini, atolul, 26
bin Laden, Osama, 61
Bismarck, Otto von, 104
Book of Records, 34
Borlaug, Norman, 275, 276
Brazilia, 73
Bregovic, Goran, 285
Broadway, 132, 272
Brownell, Kelly D., 279
Brunot, James, 262
Buckingham, palatul, 112
Buddha, 61
Buletinul gazetă administrativă,
186
Buletinul oficial, 186
Burke, Edmund, 296
Burliuk, David, 102
Burma. v. Myanmar
Burns, Bob, 16
Burroughs Wellcome & Co.,
157, 158
Burroughs, Silas, 157
Burton, Fred, 273
Butts, Alfred Mosher, 262
calcio scommesse (scandalul
pariurilor sportive), 260
Calciu, pr. Gheorghe, 83
Caliban, 61
California, 37
Caragiale, I.L., 302
Caraibe, 18
Carianopol, Virgil, 290
Caritas in veritate, 71
Carlson, Chester, 152
Carnavalul de la Rio, 34
Carol I, 190
Carol II Stuart, 113
Castro, Viviane, 34
Caţavencu, 303
CBS, 273
Ceauşescu, Nicolae, 88
Centesimus Annus, 71
Chan, Jackie, 248
China, 254
Choi Hong Hi, generalul, 249
Churchill, Winston, 84
Chuzan, regatul, 252
Cicero, Marcus Tullius, 193
Ciné Roman Carte Noire, 13
Ciné-roman, 13
City University of New York,
268
Clynes, Manfred, 291
Coca Cola, 36, 198, v. şi cultura
Coca Cola
COLECO Industries, 263
Columb, Cristofor, 66
Comisia Brundtland, 155
Comisia Canadiană pentru
Bilingvism şi Biculturalism,
206
Comisia Federală pentru
Comunicaţii, 273
Comitetul Internaţional Olimpic,
256
Compère Renart, 14
Concrete Jungle, 67
329
Coney Island, 32
Control Data Corporation
(CDC), 292
Copos, George, 304
Coresi, diaconul, 304
Cornilescu, Dumitru, 216
Cortina de Fier, 22, 84
Coubertin, Pierre de, 87
Craia, Sultana, 160
Creangă, Ion, 302
Criss Cross Words, 262
Cristoiu, Ion, 135
Cumătrul Vulpoi, 14
Curtea Supremă a Statelor Unite,
47
Cuza, Al. I., 123
Cyber, 292
Cybernetics or Control and
Communication in the
Animal and the Machine, 291
Cyborgs and space, 291
DA. v. Dicţionarul Academiei
Darwin, Charles, 49
Davis, Jacob, 37
DCR. v. Dicţionar de cuvinte
recente
DEX. v. Dicţionarul explicativ
al limbii române
Dialog la distanţă, 240
Dicţionar de comunicare, mass-
media şi ştiinţa informării,
160
Dicţionar de cuvinte recente
(DCR), 144, 171, 172, 176,
182, 201, 219, 222, 225, 231,
234, 251, 259, 273, 274, 280,
281
Dicţionar de neologisme (DN),
106, 122, 125, 128, 212, 257,
285
Dicţionar gastronomic
explicativ (DGE), 223
Dicţionar ortografic (DO), 257
Dicţionarul Academiei (DA), Federaţia Internaţională de
298, 301 Taekwondo, 251
Dicţionarul explicativ al limbii Federaţia Română de Judo, 257
române (DEX), 80, 106, 122, Federaţia Română de Taekwon-
125, 126, 199, 212, 222, 257, do ITF, 251
296, 297, 298, 299, 300, 301, Festivalul de Film de la Paris,
306 13
Dicţionarul limbii române Festivalul Naţional Cântarea
(DLR), 298 României, 197
Dicţionarul universal al limbei Filipine, 277, 278
române, 301 Flambeau Inc, 278
Die amerikanische Zumutung, Flavin, Dan, 102
197 Flores, Pedro, 278
Dinamo, 87 Florin Salam, 285
Discovery Ford, Fundaţia, 275
Institutul Discovery, 48 Fuller, Richard Buckminster,
Discovery, naveta, 278 102
Disnayland, 32 Fulton, Missouri, 84
Disney, Walt, 32 Furtuna, 61
distance Gandhi, Mahatma, 64
distance learning/education, Garvey, Marcus, 64
242 Gay Fest, 131
DLR. v. Dicţionarul limbii General Electric, 152
române Genova, 37
Domeniile Statului, 123 Geoană, Mircea, 210
domul geodezic, 102 George IV, 277
Două loturi, 302 Gernreich, Rudi, 34
Dover, districtul, 48 Gima, 119
Drew, Richard, 264, 265 Google, 232
Du Pont, 265 Gottfried, Paul, 105
Duncan, Donald, 278, 279 Grenier, Roger, 13
Editura Academiei, 306 GRU, 85
Edo, 254 Gutenberg, Johannes, 162
Edwards vs. Aguillard, 47 Haiduc, Ionel, acad., 74
Einstein, Albert, 269 Haiti, 18
Emergency!, 224 Halacha, 50
Engels, Friedrich, 49 Haloid, 152, 153
Ericsson, John, 185 Hasbro, 263
Etiopia, 64, 65 Hawking, Stephen, 269
eToken, 283 Hearst, William Randolph, 278
Expoziţia Internaţională de la Heliade Rădulescu, Ion, 186
Barcelona, 101 Higgs, Peter, 267, 268, 269
Hispaniola, insula, 18

330
Hokuzan, regatul, 252 Kogălniceanu, M., 123
Hollywood, 132 Lafayette, generalul, 277
Holyoake, George, 123 Lansator de Rachete M1, 16
homo sovieticus, 54 Lecca, Haralamb, 290
Hoover, Herbert, 273 Lederman, Leon, 268, 269, 270,
Hurduzeu, Ovidiu, 105 271
IBM, 152 Lee, Bruce, 248
Ieronim, Sf., 122, 216 Legea secularizării averilor
Iliescu, Ion, 86, 87, 89 mănăstireşti, 123
Iluminism, 49 Leman, lacul, 73
Imnul golanilor, 85 Lenin, Vladimir Ilici, 64, 85
Imperiului Marelui Ming, 252 Leon XIII, papa, 70
Impertinenţa americană, 197 Levi´s, 37
India, 275 Lexiko, 262
Institutul de Lingvistică „Iorgu Liban, 138
Iordan – Al. Rosetti“, 305 Linné, Carl von, 184
Institutul Tehnologic din Illinois, Littré, dicţionarul, 106
101 Liverpool, 30
Intelligent Design, 47, 48 Loochoo. v. Ryukyu
Întreprinderea de Reclamă şi Luchu. v. Ryukyu
Publicitate a Cooperaţiei, 263 Luck, Wisconsin, 279
Ioan Paul II, papa, 71 Ludovic XIV, 113
Jamaica, 64, 66 Ludovic XVII, 277
Japonia, 254 Luna Park, 32
Jigoro. v. Kano, Jigoro Lupu, Coman, 106
Jovovich, Milla, 254 Luzon, insula, 277
Joyce, James, 280 M1 Rocket Launcher, 16
Judd, Donald, 102 MacDonalds, 36
Jurnalul fericirii, 303 Macedonski, Alexandru, 290
Jurnalul Oficial al Franţei, 181 Macleod, Iain, 105
Kabul, 60 Maiakovski, Vladimir
Kahn, Robert, 272, 273 Vladimirovici, 102
Kaku, Michio, 268 Makonen, Tafari, 64
Kano, Jigoro, 254, 255, 256, Mall, The, 112
257 Mamaia, 32
Karzai, Hamid, 60 Manifestul Comunist, 49
Katiuşa, 190 Marcu, Florin, 277
Kelly, Ellsworth, 102 Marea Explozie, 268
Kent, Frank, 209 Marea Revoluţie din Octombrie,
Keynes, John Maynard, 104 77
KGB, 85 Marele Accelerator de Hadroni,
Kline, Nathan, 291 268
Kodokan, 256

331
Marele dicţionar de neologisme
(MDN), 51, 76, 122, 125,
141, 182, 199, 247, 257, 277
market, 109
Marley, Bob, 64, 65, 67
Marshall, insulele, 26
Marx, Karl, 49
Maşina Genezei, 268
Mattel, 263
MCA. v. The Centre for
Monitoring and Combating
Anti-Semitism in Romania
MDN. v. Marele dicţionar de
neologisme
Medvedev, Dmitri, 210
Meiji, epoca, 254, 255
Meiji, guvernul, 253
Meir, Nati, 303
Merholz, Peter, 280
Merkel, Angela, 207
Merriam-Webster, dicţionarul,
280
Merrimack, cuirasatul, 185
Mexic, 275
Miciurin, Ivan Vladimirovici,
275, 276
Miciurinsk, 275
Microsoft, 232
Mills, Victor, 58
Ministerul Educaţiei, 55, 242
Minnesota Mining and
Manufacturing. v. 3M
Minolta, 74
Mirabeau, contele de, 277
Mişcarea conservatoare, 105
Misterele New Yorkului, 11
Modelul Standard, 267, 268
Monitor. v. USS Monitor
Monitorul oficial, 186
Monitorul Primăriei, 186
Monitorul, publicaţie, 186
Myanmar, 224
Nadjakov, Gheorghi, 152
332
Naha, 252
Nanzan, regatul, 252
Napoleon, 277
NASA, 278
Năstase, Adrian, 220
NATO, 138
Neguţătorul din Veneţia, 108
Nescafé, 73
Nestlé, compania, 73, 74
Nestlé Romania, 74
Nestlé, Henri, 73
New Deal, 209
New Delhi, 276
New York Times, 262
Nicolae, Marele Duce, 76
Night of the Living Dead, 18
Nike, 74
Nîmes, 36, 37
Nintendo, 25
Nomenklatura, 85
Noua Traducere în Limba
Română (NTR), 216
Noul dicţionar explicativ al
limbii române (NODEX),
122
Novum Organum, 191
NTR. v. Noua Traducere în
Limba Română
O făclie de Paşte, 302
O scrisoare pierdută, 303
O zi mai lungă decât veacul, 54
Obama, Barack, 209, 210, 272
Of Pandas and People, 48
Ohsawa, George, 180
Okinawa, 253
Okinawa, insula, 252, 253
OktoberFest, 131
Olimp, 87
Olimpiada de la Tokyo (1964),
256
Ollivier, Émile, 104
Oltenii în Iaşi, 302
Open Society and Its Enemies,
86
Orange, 118
Ordinul Lenin, 275
Organon, 190
Originea speciilor, 49
Orlando, Florida, 279
Oscar, 22
Oşlobanu, preotul, 302
Oxford Dictionary, 179
Pacino, Al, 108
Pakistan, 60
Pall Mall, 112
Pampers, 58
Parcul Naţional Retezat, 30
Partidul Libertarian, 126
Pascendi Dominici Gregis, 49
Pelé, 34
Pemberton, John, 197
Piaţa Charles de Gaulle, 102
Piaţa Universităţii, 85, 89
Pikini, 27
Piteşti, penitenciarul, 83
Pius IX, papa, 49
Pius X, papa, 49
Pius XI, papa, 71
Platon, Mircea, 105
PlayStation, 25
Pleşca, Adrian (Artanu), 202
Popa, Ion, 290
Popescu, Cristian Tudor, 100,
135
Popper, Karl, 86
Premiul Nobel pentru Pace, 275
Presley, Elvis, 268
Pringles, 58
Procter & Gamble, 58
Proges, 119
Proiectul Manhattan, 171
Proudhon, Pierre-Joseph, 125
Psaltirea Scheiană, 304
Puşcariu, Sextil, 298, 301
Quadragesimo Anno, 71
333
Quanta Cura, 49
Rabelais, 123
Random House Dictionary, 241
Războiul de Secesiune, 185
Războiul din Coreea, 224
Războiul din Vietnam, 224
Războiul Pacificului, 224
Răzvrătirea lui Atlas, 132, 133
Réard, Louis, 26, 27
Rebus, 263
RECOOP, 263
regina din Saba, 64
Reina-Alera, 216
Remington Rand, 132
Renan, Ernest, 49
Rerum Novarum, 70, 71
Revoluţia franceză, 49
Revoluţie şi reformă, 86
Robbe-Grillet, Alain, 12
Robert, le Petit, 22, 227
Robert, le Petit, dicţionarul, 234,
235
Roberts, Julia, 22
Robot Wisdom, 280
Rockefeller, Fundaţia, 275
Rolling Stones, 267
Roosevelt, Franklin Delano, 209
Rosenbaum, Alisa Zinovievna,
132
Rossi, Paolo, 260, 261
Roszak, Theodore, 200
Ryukyu
Ryukyu, insulele, 251
Ryukyu, regatul, 252, 253
Şăineanu, Lazăr, 301
Sala, acad. Marius, 305, 306
San Francisco, 37
Santa Barbara, California, 278
Sanzan, perioada, 252
Schlafly Jr., Hubert J., 272, 273
Scotch, 264, 265
scrabble, 262
Scrabble, 262, 263
Sea Lion Park, 32 The Centre for Monitoring and
Seagram, blocul, 102 Combating Anti-Semitism in
Selassie, Haile, 64 Romania (MCA), 296
Selchow and Righter, 263 The exploits of Elaine, 11
Sellasie, Haile, 64 The Fountainhead, 132
Shakespeare, William, 108 The God Particle, 268
Silvestru, biserica, 303 The Guardian, 268
Sion, 65 The Making of a Counter
Small Axe, 67 Culture, 200
SMURD, 225 The Spectator, 105
Societatea Biblică Internaţională, The Vegetarian Society, 177
216 Time, 180
Societatea Vegetarienilor din Timpuri Noi, 202
România, 178 Tokyo, 254
Solomon, regele, 64 Topps, 16
Soros Trafalgar Square, 112
Fundaţia Soros pentru o Triest, 84
Societate Deschisă, 86 Tropicul Cancerului, 251
Soros, George, 19, 86 Turnurile Gemene, 61
Sperle, Dani, 34 Tusculanae Quaestiones, 193
squadra azzurra, 259, 260 UNESCO, 257
St. James’ Park, 112 Uniunea Salvării, 76
Star Ciné Roman, 12 USLA, 78
Statele Unite ale Americii, 277 USS Monitor, 185
Steinhardt, Nicolae, 303 Valentine’s Day, 130
Stettin, 84 Valentino, 22
Ştiinţă şi tehnică, 263 van der Rohe, Ludwig Mies,
Strauss, Levi, 37 101
Sun Tzu, generalul, 248 Varlaam, mitropolitul, 304
Superconducting Super Collider Vatican, 71
– SSC, 269 Vegan Society, 178
Suplimentul DEX, 122 Viaţa lui Isus, 49
Syllabus, 49, 50 Vieru, Grigore, 55
Taiwan, 251 Vishnu, 20
Tanganika, lacul, 34 Voslensky, N.S., 85
Tarzan, 12 Vulgata, 216
TelePrompTer, 273 Waxahachie, 269
Teoctist, patriarhul, 216 Weissmuller, Johnny, 12
Teresi, Dick, 268 Wellcome, Henry, 157
Tertulian, 122 Westminster College, 84
Tevatron, 268 Westminster Gazette, 157
Wheeler, John Archibald, 171
Wiener, Norbert, 291

334
Wilhelm Cuceritorul, 169 Zafiu, Rodica, 51, 52, 68, 81, 99,
Winter, Rolf, 197 101, 167
Xerox, 153 Zingarelli, dicţionarul, 144, 173
Xerox Company, 153 Zoff, Dino, 260
Yale University, 279 Zola, Émile, 125
Yellowstone, 30 Zombi, 18

335