Sunteți pe pagina 1din 7

LEGISLAȚIE SPECIFICĂ PROTECȚIEI MEDIULUI

1. Noţiunea de mediu înconjurător

Mediul înconjurător este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă,
fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale
componente, de reglementare juridică. Aşa cum reiese din literatură, această noţiune nu este
definită într-un mod unitar, ambiguitatea termenului fiind consecinţa conotaţiei date în diverse
domenii - ştiinţele naturii, arhitectură, urbanism, drept etc. Spre exemplu, ecologii
văd,,mediul” un ansamblu format din comunităţile biologice şi factorii abiotici (sau altfel spus
ansamblul de elemente şi echilibre de forţe concurente, de natură diversă, care condiţionează
viaţa unui grup biologic. Sunt şi definiţii mai cuprinzătoare, de exemplu, un autor defineşte
mediul înconjurător ca fiind ,,reprezentat de mulţimea factorilor naturali şi artificiali, de ordin
biologic, fizico-chimic şi social, capabili să influenţeze direct sau indirect starea
componentelor abiotice şi biotice ale biosferei”. Alte definiţii au în vedere elemente comune
precum: viaţa omului, calitatea vieţii şi fiinţa umană. Arhitecţii consideră mediul drept zona de
contact între un spaţiu construit şi mediul ambiant (natural şi artificial).
În DEX, mediul este definit ca fiind ,,natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea
factorilor externi în care se află fiinţele şi lucrurile”. Mediul, în acest caz, apare ca un sistem
infinit sau ca un mediu general. Se spune însă că orice fiinţă vie are un mediu înconjurător al ei,
care îi influenţează creşterea, dezvoltarea şi comportamentul. Ansamblul forţelor care acţionează
imediat şi nemijlocit asupra unei fiinţe constituie mediul eficient. Conform ori artificiale
care condiţionează viaţa omului”, fără a se avea în vedere şi termenul de protecţie. Sunt şi
lucrări care consideră noţiunea de ,,mediu” sinonimă cu mediul înconjurător, ambiant, ecologic
sau de viaţă. În literatură s-a încercat clasificarea tipurilor de mediu după mai multe criterii
astfel:
 după componentele biologice: mediu biotic şi mediu abiotic;
 după natura fizică: mediu terestru, aerian şi acvatic;
 după natura chimică: medii dulcicole (lacuri, bălţi), medii salmastre (salinitate
medie), sărate (mări) şi foarte sărate;
 după pH: medii acide, alcaline sau neutre;
 după intervenţia antropică: mediu urban, rural, mediu afectat de om şi mediu
natural;
 după domeniul întinderii: mediu geografic, operaţional, perceptual şi
comportamental.
Într-o altă opinie mediul este reprezentat de: mediul artificial (alcătuit din mediul de
cartier, locul de muncă, odihnă, recreere) şi mediul natural (relieful cu peisajele specifice, apele,
pădurile, fauna, flora, microorganisme, aerul etc.).
Mediul ca obiect de protecţie juridică trebuie însă analizat aşa cum diferite acte
normative îl definesc ( legi naţionale, reglementări internaţionale).
Conform Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), factorii de mediu care
devin componentele mediului înconjurător se clasifică în: mediul înconjurător natural (care
cuprinde factorii naturali ai mediului) şi mediul înconjurător uman (care cuprinde mediul
construit şi mediul social).
In opinia reprezentanţilor CE, mediul înconjurător este definit ca fiind ,,ansamblul de
elemente care în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă
ale omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt resimţite”. Un element de noutate în această
definiţie este acela că mediul este considerat un bun care aparţine întregii colectivităţi şi, drept
consecinţă, acesta nu poate fi lăsat spre folosire la întâmplare.
În Constituţia României termenul de mediu nu este definit în mod expres, însă din
textul art. 135 reiese că ,,mediul este cadrul propice creării condiţiilor necesare pentru
creşterea calităţii vieţii”. De asemenea, în acelaşi articol se precizează că ,,refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic” sunt asigurate de
către statul român.
În Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 mediul era definit ca ,,ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale
peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv
valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi
sănătatea omului”. Definiţia a fost preluată şi în art. 1 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Având în vedere diversitatea elementelor enumerate în definiţie rezultă o multitudine
de raporturi juridice care privesc: conservarea şi protecţia componentelor abiotice ale
mediului înconjurător, conservarea şi protecţia componentelor biotice ale mediului înconjurător,
protecţia factorilor creaţi de om, regimul produselor şi substanţelor toxice, al pesticidelor,
organismelor modificate genetic, regimul deşeurilor periculoase, răspunderea juridică,
sistemul de monitoring ecologic etc.
2. Resursele naturale
Resursele naturale sunt elemente materiale, energetice şi informaţionale existente în
mediu, în afara activităţilor umane, susceptibile de a fi utilizate de către sistemele biologice.
Conform acestei definiţii, orice element material sau energetic reprezintă o sursă potenţială, ea
urmând a deveni o resursă reală, atunci când va exista un program informaţional care să facă
posibilă utilizarea ei.
În DEX prin resurse naturale se înţelege totalitatea zăcămintelor de minerale şi de
minereuri, a terenurilor cultivabile, a apelor şi a pădurilor de care dispune o ţară.
Resursele naturale sunt clasificate în:
 resurse inepuizabile (energia eoliană, energia mareelor, precipitaţiile etc.) şi,
 resurse epuizabile, care, la rândul lor, pot fi regenerabile (produsele vegetale şi animale)
şi neregenerabile (zăcămintele, resursele genetice etc.).
O altă clasificare grupează resursele astfel:
 resurse geochimice;
 resurse energetice;
 resurse informaţionale.
Din prima categorie fac parte elementele chimice care alcătuiesc masa Pământului, ele
fiind prezente sub formă de compuşi care intră în alcătuirea mineralelor, disociate în soluţii
apoase ori gaze sau care se găsesc sub formă de compuşi organici. Aceste elemente sunt utilizate
repetat în cadrul circuitelor biogeochimice locale şi globale. Resursele energetice sunt:
 resurse autogene: atracţia gravitaţională şi energia reacţiilor nucleare de dezintegrare
naturală a nucleelor radioactive din masa Pământului (energia geotermică);
 resurse alogene: gravitaţia Lunii, reacţiile de fuziune termonucleară din Soare,
fotosinteza.
Resursele biologice includ resurse genetice, organisme sau părţi din ele, populaţii sau
orice alte componente biotice ale ecosistemelor având folosinţă sau valoare efectivă sau
potenţială pentru umanitate. Resursele informaţionale ale biosferei sunt constituite din
genofondurile tuturor speciilor existente pe glob.
Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, resursele naturale reprezintă
,,totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse
neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile - apă, aer, sol, floră, fauna
sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor”.

3. Biodiversitatea
Conform Convenţiei de la Rio de Janeiro din anul 1992 prin diversitate biologică se
înţelege ,,variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor
terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice şi a complexelor ecologice din care acestea
fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii şi a ecosistemelor”.
Definiţia a fost preluată şi de legislaţia naţională – art. 2. pct. 60.variabilitatea
organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale şi complexelor
ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifică, interspecifică şi diversitatea ecosistemelor;
Biodiversitatea are o mare importanţă pe plan economic (sursă de materii prime şi
mijloace de producţie, rezervorul pe termen lung de resurse genetice utilizabile), pe plan
ştiinţific (stă la baza mecanismelor ce permit să se asigure în permanenţă măsurile de
protecţia mediului, menţinând parametrii solului şi climatului în limitele compatibile cu
viaţa), dar şi pe plan etic şi estetic.
4. Protecţia mediului
Natura a fost considerată o sursă inepuizabilă de materii prime, materiale dar şi un
receptor de deşeuri de orice natură, în orice cantitate. Ca urmare, alături de progresele tehnice şi
modificările antropice cu rol pozitiv, au avut loc şi fenomene negative precum: degradarea
solului, dispariţia unor specii de plante şi rase de animale, epuizarea unor resurse naturale,
apariţia fenomenului de poluare etc. Deteriorarea mediului, pe lângă distrugerea echilibrului
ecologic, a determinat şi apariţia unei reacţii inverse din partea mediului (condiţii mai puţin
favorabile vieţii omului pentru desfăşurarea activităţilor economice, sociale şi culturale).
Toate aceste efecte au impus luarea unor măsuri de protecţie a mediului la nivel global.
Ca noţiune, protecţia mediului înconjurător a fost şi este de cele mai multe ori asociată
fenomenului de poluare, dar în realitate conţinutul acestei noţiuni este mult mai cuprinzător.
Protecţia mediului are în vedere următoarele acţiuni: gospodărirea raţională a resurselor,
evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii, evitarea poluării mediului precum şi
reconstrucţia ecologică a acestuia. Baza ştiinţifică a acestor activităţi este asigurată de ecologie
care fundamentează biologic alegerea unor măsuri de protecţie politică, juridică şi economică.
Măsurile de protecţie a mediului trebuie să cuprindă ,,instituirea unei obligaţii, stabilirea
unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a resurselor
naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor
naturale asupra elementelor sale componente. Toate aceste măsuri au un sigur scop şi anume
cel de menţinere a echilibrului ecologic în vederea asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă
tot mai bune generaţiilor viitoare.
5. Dezvoltarea durabilă
Omul utilizează resursele naturale în vederea satisfacerii nevoilor sale strict biologice,
dar şi pentru crearea mijloacelor de transformare a mediului în funcţie de dezvoltarea
economico-socială. Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este necesar să se
asigure conservarea resurselor şi a serviciilor produse de acestea în limitele de toleranţă a
componentelor sale –dezvoltare durabilă-.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost legat iniţial de problemele de mediu şi de criza
resurselor naturale, în special a celor legate de energie. Termenul s-a impus în vara
anului1992, după Conferinţa privind mediul şi dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio
de Janeiro. La 10 ani de la Conferinţa de la Rio, în anul 2002, a avut loc, la Johannesburg,
Summitul privind dezvoltarea durabilă.
Conservarea mediului înconjurător este definită la pct. 4 din Capitolul serviciilor dezvoltării
durabile din Strategia mondială de conservare a naturii (1980) şi presupune: ,,gestionarea
utilizării de către om a biosferei de o manieră în care generaţiile actuale să beneficieze de un
maxim de avantaje de pe urma resurselor şi să realizeze perenitatea lor pentru a asigura nevoile
şi aspiraţiile generaţiilor viitoare”.
Faţă de conţinutul termenului de conservare este necesară distincţia dintre ,,utilizare
durabilă” şi ,,dezvoltare durabilă”, întrucât aceasta este realizată şi în actele normative din
domeniu. Astfel, utilizarea durabilă presupune ,,utilizarea componentelor diversităţii biologice
într-un mod şi un ritm care să nu conducă la diminuarea pe termen lung a diversităţii
biologice, menţinându-i potenţialul de a răspunde necesităţilor şi aspiraţiilor generaţiilor
prezente şi viitoare”. Dezvoltarea, în acest caz, putând genera prosperitate numai dacă se
regenerează resursele şi se protejează mediul.
Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului,
dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor. Acelaşi act normativ
prevede şi principiile şi elementele strategice care stau la baza dezvoltării durabile. Dintre
acestea amintim: principiul precauţiei în luarea deciziilor, principiul prevenirii riscurilor
ecologice şi a producerii daunelor, utilizarea durabilă a resurselor naturale; principiul prevenirii,
reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile
pentru activităţile care pot produce poluări semnificative, principiul poluatorul plăteşte,
participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul etc.
Strategiile de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa între local şi global,
între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul şi
între sectoarele economic, social şi de mediu.
6. Calitatea mediului
Prin calitatea mediului se înţelege starea acestuia la un moment dat, rezultată din
integrarea tuturor elementelor sale structurale şi funcţionale, capabile să asigure o ambianţă
satisfăcătoare necesităţilor multiple ale vieţii omului.
Cunoaşterea calităţii mediului implică cunoaşterea şi analizarea unui număr mare de
aspecte. De exemplu, referitor la calitatea aerului se fac aprecieri asupra prezenţei unor gaze,
substanţe solide, hidrocarburi, conţinutul în unele elemente chimice, substanţe organice,
anorganice, iar exprimarea este în g/m3, mg/m3, %, prin indici de calitate şi indice general de
poluare. Calitatea apelor se exprimă prin gradul de impurificare cu diferite substanţe, prin starea
naturală a apelor respective şi prin indicatori chimici şi biologici, iar calitatea solurilor se
apreciază după contaminarea cu diferite substanţe, producţiile obţinute, diminuarea producţiilor.
Pentru controlul calităţii mediului în literatura de specialitate se foloseşte termenul de
monitorizare a mediului. Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005 prin monitorizarea
mediului se înţelege ,,supravegherea, prognozarea, avertizarea şi intervenţia în vederea evaluării
sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu, în scopul cunoaşterii
stării de calitate şi a semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale
schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun. Sistemele de monitoring conduc la:
 cunoaşterea gradului de afectare a calităţii mediului sub influenţa diferitelor activităţi
umane;
 obţinerea din timp a unor observaţii obiective care să poată permite sesizarea
tendinţelor în desfăşurarea proceselor ecologice devreme şi clar;
 stabilirea şi impunerea măsurilor de protecţie, conservare, reconstrucţie şi
retehnologizare;
 aprecierea reală a raportului cost/beneficiu a lucrărilor tehnice;
 realizarea unui control al eficienţei măsurilor ce se iau pentru protecţia mediului.
Un alt concept operaţional în domeniu este cel de ,,calitate a vieţii”. B. Jouvenal
defineşte calitatea vieţii ca fiind ,,totalitatea posibilităţilor oferite individului de către
societate, în scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a-i folosi
serviciile pentru organizarea existenţei individuale după trebuinţele, cerinţele şi dorinţele
proprii”. Acest concept se leagă de civilizaţie, de creşterea economică, de nivelul tehnic şi
dezvoltarea industrial-urbană.
7. Poluare
Deteriorarea mediului presupune ,,alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi
structurale ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau
productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural cu
efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului,
supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea
necorespunzătoare a teritoriului),,.
Prin poluant se înţelege ,,orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă
sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică
sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale, iar poluarea reprezintă introducerea
directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii
mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
Nu trebuie să înţelegem că numai omul determină degradarea propriul mediu de viaţă, ci
acest lucru este realizat de orice fiinţă vie care produce deşeuri, care la rândul lor, neeliminate
din mediul de viaţă dereglează acel mediu.
Poluarea este o problemă a fiecărei ţări, dar, în acelaşi timp, este şi o problemă
internaţională datorită consecinţelor social-economice pe care le poate produce (poluare
transfrontieră). Impactul transfrontieră înseamnă orice efect produs asupra mediului de o
activitate propusă, inclusiv asupra sănătăţii şi securităţii umane, asupra florei, faunei, solului,
aerului, apei, climei, peisajului şi monumentelor istorice sau asupra altor construcţii, ori
interacţiunea dintre aceşti factori, nu neapărat de natură globală, produs de o activitate
propusă în limitele unei zone de sub jurisdicţia unei părţi, a cărui origine fizică se situează,
total sau parţial, în cadrul zonei aflate sub jurisdicţia unei alte părţi.
8. Dauna ecologică, prejudiciu
Tot mai des în actele internaţionale şi naţionale termenul de prejudiciu este sinonim
cu,,dauna ecologică”. În legislaţia naţională (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005)
prin prejudiciu, se înţelege ,,efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”.
Dauna ecologică reprezintă ,,acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui
sistem şi care, datorită
caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la reparaţie”.
În ceea ce priveşte problema victimei unei daune ecologice, părerile sunt diferite. Unii
autori consideră că mediul este cauza şi nu victima daunelor, în timp ce alţi susţin contrariul,
adică, dauna ecologică este o vătămare adusă de către om, mediului. De asemenea, în
literatură sunt citaţi autori care fac distincţie între daunele prin poluare, care sunt suportate de
patrimonii identificabile şi particulari şi daune ecologice propriu-zise, suportate de mediul
natural în elementele sale care afectează echilibrul ecologic în calitate de patrimoniu
colectiv.
Referitor la stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, nu sunt păreri contrare, acest
lucru este greu de realizat deoarece există multe necunoscute (în special legate de atribuirea
valorii economice).
9.Dreptul mediului
Dreptul mediului este definit ca: ,,ansamblul regulilor juridice şi instituţiilor stabilite în
vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare
durabilă”.
Din punct de vedere al modului de adoptare şi aplicare a reglementărilor juridice, dreptul
mediului apare sub trei ipoteze diferite:
 dreptul naţional al mediului, format din totalitatea reglementărilor interne ale statelor
care vizează protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului;
 dreptul comunitar al mediului, format din totalitatea surselor oficiale ale legii comunitare
(tratatele constituţionale ale Comunităţii – care reprezintă acte ale statelor membre; actele
legislative ale instituţiilor politice ale Comunităţii; Deciziile Curţii de Justiţie, principiile legale
generale şi drepturile fundamentale recunoscute şi elaborate de aceasta), legislaţia comunitară
secundară (Directive, Regulamente, Decizii) precum şi politicile, programele şi alte documente
adoptate în cadrul Uniunii Europene;
 dreptul internaţional al mediului format din tratatele, convenţiile şi alte acte specifice
care au ca obiect reglementarea raporturilor de cooperare dintre state şi alte entităţi internaţionale
şi care vizează protecţia biosferei împotriva deteriorării majore şi dezechilibrelor care
ar putea perturba funcţionarea normală.

LEGISLAȚIE
Legea 195/2005 privind protecția mediului prevede:

 obligația de a nu degrada mediul prin depozitări necontrolate de deșeuri de orice fel;


nerespectarea se sancționează cu amendă de la 25.000 lei la 50.000 lei;
 obligația de a funcționa cu respectarea prevederilor autorizației de mediu pentru
activitățile care fac obiectul procedurilor de reglementare a protecției mediului;
nerespectarea se sancționează cu amendă de la 50.000 lei la 100.000 lei).
Legea 211/2011 prevede:

 obligația privind persoana responsabilă cu managementul deșeurilor; lipsa


responsabilului de mediu se sancționează cu amendă de la 15.000 lei până la 30.000 lei;
 colectarea separată a deșeurilor din hârtie, metal, plastic și sticlă; legea dipune, pentru
nerespectare, amenzi de la 20.000 lei la 40.00 lei;
 interzicerea abandonării deșeurilor și depozitarea în locuri neautorizate; amenda pentru
nerespectare este de la 20.000 lei până la 40.000 lei.
Legea 249/2015:

 reglementează gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje; ambalajele se pot


introduce pe piață numai cu respectarea unor prevederi clare prevăzute de lege;
 prevede ca operatorii economici să folosească un sistem de identificare și marcare a
ambalajelor.
HG 856/2002 intrată în vigoare din 2007, cu o formă consolidată în 12 august 2016, statuează ca
obligatorie ținerea evidenței gestiunii deșeurilor de către agenții economici, pentru fiecare deșeu
în parte; nerespectarea acestor prevederi este amendată de la 3.000 până la 7.500 lei.
HG. 235/2007 pentru colectarea selectivă a deșeurilor reglementează colectarea separată,
stocarea și predarea uleiurilor uzate în vederea reciclării; amenda pentru nerespectarea regimului
uleiurilor uzate este de la 7.500 lei până la 10.000 lei.
HG 1061/2008 interzice transportarea deșeurilor și a deșeurilor periculoase cu mijloace de
transport neautorizate; nerespectarea se sancționează cu amendă de la 15.000 lei până la 30.000
lei.

HG.1132/2008:

 dispune predarea separată a deșeurilor de tip baterii și acumulatori, în vederea reciclării;


amenda prevăzută pentru nerespectare este de la 5.000 lei până la 7.500 lei;
 interzice eliminarea deşeurilor de tip baterii, acumulatori industriali şi auto prin
depozitare în depozite de deşeuri sau prin incinerare; amenda este de la 25.000 lei până la
30.000 lei.