AMINTIRI DIN COPILĂRIE

ION CREANGĂ

Opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, apare în revista „Convorbiri literare” astfel: în
1881, ianuarie, partea I, în aprilie partea a II-a şi în 1882, martie, partea a III-a, ultima parte fiind
publicată postum, în 1892.
Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării personalităţii unui tânăr şi
un bildungsroman, care prezintă procesul educaţiei şi al experienţei dobândite de Nică, Ion
Creangă fiind scriitorul care realizează „primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura
noastră.
Definiţii
 Bildungsromanul este romanul devenirii, al creşterii şi formării unui personaj, urmărit în
evoluţia lui, pe fundalul unor medii sociale diferite, realizând uneori şi un tablou al epocii.
Termenul de „bildungsroman” vine din germană şi înseamnă „roman al unei formări”.

 Amintirile sunt o specie literară epică în proză, în care autorul descrie fapte din propria
viaţă, autobiografice, impresii, întâmplări trăite, aparţinând literaturii memorialistice. În
relatarea amintirilor, expunerea se face cu subiectivitate, artistic, fără a urmări cuprinderea
întregii vieţi. Se prezintă cu discontinuitate anumite momente din viaţa scriitorului. Termenul
„amintiri” vine de la verbul „a aminti” şi înseamnă „a aduce în memorie”.
Tema
Romanul Amintiri din copilărie are ca temă evocarea vieţii satului românesc din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu oamenii lui „gospodari tot unul şi unul”,
mediu social în care Nică evoluează de la copilărie la adolescenţă. Întâmplările şi evenimentele
nu sunt relatate într-o ordine cronologică, ci sunt selectate fapte ce devin momente de referinţă în
conturarea eroului, a „copilăriei copilului universal”. (George Călinescu)
Ion Creangă
Operă a maturităţii scriitoriceşti a lui Creangă, Amintirile aduc în atenţie o galerie bogată de
figuri omeneşti, o serie de întâmplări povestite cu umor, ce sunt posibile oriunde şi oricând,
urmărind evoluţia lui Nică a lui Ştefan a Petrei, nu neapărat în ordine cronologică, de la copilărie
până la tinereţe.
Opera este epică, principalele modalităţi de expunere sunt naraţiunea şi dialogul, iar personajele
sunt numeroase şi participă în mod diferit la desfăşurarea acţiunii. Întâmplările sunt narate la
persoana I de către autor, din perspectiva omului matur, care se întoarce în copilărie prin
intermediul amintirii (prin memorie afectivă), deoarece opera a fost scrisă de Creangă în ultima
parte a vieţii sale. Dintr-o altă perspectivă, povestirea păţaniilor şi a faptelor relatate este făcută
de Nică, aflat la vârsta copilăriei, care este în acelaşi timp personaj al acţiunii.

Structura operei şi construcţia subiectului

Partea I
Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe povestirea amintirilor din propria
copilărie, a întâmplărilor petrecute cu mult timp în urmă într-un spaţiu drag, satul natal
Humuleşti: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile
noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în
satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care
se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.

Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti şi timpul, vârsta fericită a
copilăriei. Naratorul continuă evocarea universului mirific al Humuleştilor, „sat mare şi vesel,
[...] sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu
flăcăi voinici şi fete mândre care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica [...] cu biserică frumoasă şi
nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”.

Şcoala din Humuleşti

Şcoala ridicată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu adunase o mulţime de băieţi şi fete,
printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”. Copiii nu
înţeleg rostul şcolii, sunt îndărătnici şi de aceea părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”, le
aduce ca „dar de şcoală nouă”, pentru a-i sili spre învăţătură, „Calul Bălan” şi pe „Sf. Nicolai”.
„Calul Bălan” era un „scaun nou şi lung”, iar „sfântul Nicolai” fusese botezat, după hramul
bisericii, un „biciuşor de curele, împletit frumos” de moş Fotea, cojocarul satului.

Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultaţi la lecţiile predate în
săptămâna respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie „mângâiaţi” cu sfântul Nicolai, în
funcţie de greşelile făcute. Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs la auzul grozavei
prescripţii şi este imediat poftită pe Calul Bălan, deşi fata „plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa
de pe dânsa”. Ca urmare, toţi şcolarii s-au apucat să înveţe „şi treaba mergea strună”.

Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele (...) câte zece-două zeci de
suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile însângerate, „ne pofti pe fiecare la
Bălan şi ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi a cuvioşilor
bondari”.

Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are să treacă vodă pe
acolo. Bădiţa Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de ajutor. Această acţiune nu fusese decât un
pretext pentru a-i lua pe flăcăi în armată, pe care-i prindeau cu arcanul, le puneau cătuşe şi-i
duceau la Piatra Neamţ.

Bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi, în zadar umbla părintele Ioan să găsească alt
dascăl, unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare” n-a mai aflat. Pentru a
urma şcoala, Nică este împins de mama sa, Smaranda, care „era în stare să toarcă în furcă şi să
învăţ mai departe”, deşi Ştefan a Petrii era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi [...], n-ar
mai ave cine să ne tragă ciubotele”.

Şcoala de la Broşteni
Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la şcoala lui Alecu Baloş
din Broşteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului. Călătoria a avut loc într-o
dimineaţă de iarnă, în care „era un pui de ger de crăpau lemnele” şi-l transportă pe Nică într-o
lume complet nouă, necunoscută, căreia copilul nu i se adaptează deloc, având loc o serie de
întâmplări inedite: căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la Irinuca, unde se umple
de râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă cu pluta pe Bistriţa.

În ziua de Paşti, Nică a cântat la biserică „îngerul a strigat!”, învăţată la şcoala din Broşteni, spre
uimirea tuturor celor din Humuleşti. Dar faptul că fusese tuns chilug este un prilej de distracţie
pentru fetele „mai drăcoase”, care strigau după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după dânsul!”.

Partea a II-a
Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă
gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega
mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, [...] parcă-mi saltă şi acum
inima de bucurie. [...] Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în
turbarea sa”.

Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „ştia a face multe şi mari
minunăţii”, despre întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea
singură e veselă şi nevinovată”. După o ploaie îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să râdă la
soare ca să se îndrepte vremea, iar naratorul comentează cu umor, prin autopersiflarea,
supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”. În această parte, naratorul
povesteşte întâmplări celebre şi de referinţă pentru copilăria lui Nică a lui Ştefan a Petrei,
episoade cunoscute sub numele de „la cireşe”, „pupăza din tei”, „la scăldat”.

Prin adresare directă, personajul narator îndeamnă cititorul să ia aminte la întâmplările copilăriei:
„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi nevinovată”. Poate că
nicio altă operă literară nu defineşte mai bine joaca din vremea copilăriei, aşa cum este ea
conturată în Amintiri, ca perioadă lipsită de griji, când neajunsurile şi greutăţile nu au pentru
copii niciun fel de importanţă.

Singura preocupare la această vârstă fericită este, aşadar, joaca, inventată şi imitativă: „Copilul
încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă cu
voie bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-
ţi ia auzul, şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea
cuvântului. Nepăsători faţă de oboseala părinţilor, copiii făceau gălăgia cea mai mare tocmai
când mama voia să se odihnească puţin sau le ardea dejoacă în toiul nopţii, când tatăl se întorcea
îngheţat de la pădure. Cu toate acestea, proverbul rostit de Ştefan este un argument în plus pentru
„copilăria copilului universal”, pentru vârsta fericită a oricărui om: „Dacă-i copil, să se joace;
dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească...”.

Smaranda îi povesteşte, amuzată, bărbatului ei „câte drăcării le vin în cap”: Zahei şi Ion se joacă
imitând toaca de la biserică şi cântatul preotului, cu un text original şi plin de umor: „Doamne
miluieşte, popa prinde peşte”. Tatăl ia apărarea copiilor şi o ironizează pe Smaranda: „tot eşti tu
bisericoasă de s-a dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici, pe loc”. Seara târziu,
după ce mama le făcea „câte-un şurub, două prin cap” ori le dădea „câteva tapangele (lovituri
date cu palma) copiii adormeau, dar dimineaţa o luau de la început, că vorba ceea: „Pelea rea şi
răpănoasă, ori o bate, ori o lasă”.

La cireşe
Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireşe şi se hotărăşte să se ducă la fratele tatălui său,
moş Vasile, care avea un „cireş văratec” ea să fure cireşe. Băiatul se furişează din casă şi
plănuieşte ca mai întâi să întrebe de vărul lui, Ion, prefăcându-se că venise să-l ia la scăldat. Află
de la mătuşa Mărioara că Ion era dus cu tatăl lui la Condreni, aşa că îşi ia rămas bun şi se preface
că pleacă. Bucuros că nu-şi găsise vărul acasă, Nică se strecoară pe furiş „în cireşul femeii” şi
începe a „cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau”.

Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireş, se enervează îngrozitor şi, pentru că băiatul nu se dădea jos
din pom, începe să arunce în el cu bulgări de pământ. Speriat, Nică sare, pe neaşteptate, chiar în
„nişte cânepă care se întindea de la cireş înainte, şi era crudă şi până la brâu de înaltă”. Mătuşa
Mărioara începe să-l alerge pe băiat prin cânepă, „şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până
ce dăm cânepa toată palanca (culcată) la pământ”. Drept urmare, cele zece-douăsprezece prăjini
de cânepă „frumoasă şi deasă cum îi peria” au fost complet distruse. Sprinten, Nică sare peste
gard, se duce acasă şi este „foarte cuminte în ziua aceea ...”.

Seara, a venit la Ştefan a Petrei să reclame paguba moş Vasile, însoţit de vornic (primar) şi-i
impută cânepa şi cireşele. Moş Vasile era un „cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză ca şi mătuşa
Mărioara”, pentru că a tunat şi i-a adunat. Nică primeşte „o chelfăneală” zdravănă de la tatăl său
pentru stricăciunea făcută şi pentru banii plătiţi ca despăgubire. Drept urmare, Nică învaţă din
această păţanie că „Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag” şi-i era ruşine să mai dea
ochii cu băieţii şi fetele din sat, mai ales duminica la biserică şi la horă.

Pupăza din tei

Nică nu sfârşise bine ruşinea cu cireşele, că face altă boacănă şi mai mare. Într-o dimineaţă,
Smaranda îl trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui, când era somnul mai dulce, ca să nu-l
spurce „cucul armenesc” şi să-i meargă prost toată ziua. Toată vara pupăza cânta dis-de-
dimineaţă „de vuia tot satul”. Smaranda îl trimite pe Nică să ducă mâncare oamenilor angajaţi la
prăşit, tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţa. În drumul spre ţarină, băiatul se abate pe la
teiul în care îşi avea pupăza cuib scorbura, se urcă în copac, bagă mâna în scorbură, prinde
pupăza şi, pentru că nu mai văzuse niciodată o astfel de pasăre, se sperie şi-o scapă. Pune în gura
scorburii o lespede, duce apoi mâncarea lingurarilor, cărora „li se lungise urechile de foame”.

La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă de un picior şi o
ascunde în pod, într-o putină. După două zile, vine mătuşa Măriuca la Smaranda şi-l acuză pe
Nică de furtul pupezei, fiind foarte mâhnită că nu mai are cine-i trezi dis-de-dimineaţă. Speriat să
nu fie demascat, Nică ia pupăza din pod şi se duce cu ea la iarmaroc, cu gând s-o vândă. Ajuns în
târg, băiatul se plimba „ţanţoş printre oameni de colo până colo”, până când se apropie de el „un
moşneag nebun”, care-l întreabă dacă este de vânzare „găinuşa ceea”.

Luând-o în mână ca „s-o drămăluiască”, moşul dezleagă pupăza, care „zbrr! pe-o dugheană”,
apoi ia drumul în zbor spre Humuleşti. Foarte supărat, Nică îl ia pe moşneag de piept,
pretinzându-i bani pentru pasărea care scăpase din mâinile lui. Moşul îl recunoscuse însă pe băiat
şi-l ameninţă că o să-l spună lui Ştefan a Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl văzuse umblând prin
târg. Auzind acestea, Nică se furişează printre oameni şi o ia la fugă spre Humuleşti, uitându-se
înapoi cu frică şi bucuros că scăpase de moşneagul buclucaş.

Ajuns acasă, fraţii îi spun că părinţii sunt plecaţi la târg, iar mătuşa Măriuca ridicase tot satul din
pricina pupezei. Dar tocmai atunci, se aude pupăza, care cânta „pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-
pup!” şi a doua zi mătuşa Măriuca îi spunea Smarandei cu indignare, ce răi sunt oamenii, care
vorbesc vrute şi nevrute şi acuză persoane nevinovate.

La scăldat
Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea „o mulţime de trebi” şi-l
roagă pe Nică, cel mai mare dintre fraţi, s-o ajute. Ea îi promite, drept răsplată, să-i cumpere de
la Fălticeni o pălăriuţă şi un chimir. Nică promite să stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte să
plece la scăldat, deoarece „era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să
te scalzi pe uscat ca găinile”.

Smaranda, văzând că băiatul nu mai este acasă, se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea goală
pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele, îl lasă în pielea goală şi-i zice cu
mâhnire: „îi veni tu acasă, coropcarule (vagabond), dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom
avea altă vorbă”. Fetele care erau la scăldat au început a-şi da coate şi a chicoti, amuzându-se
despre cele întâmplate. Nică se gândeşte cum să facă să ajungă acasă fără haine, o ia prin păpuşoi
(porumb\  prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi ajunge, cu chiu şi vai, în ograda casei sale.
Nică se uita cu milă la mama lui, „cum se dă în vânt după trebi”, se apropie umil, îi ia mâna s-o
sărute şi-o roagă scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai
dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!”. După întâmplarea asta, Nică devine ascultător şi
harnic „ca o fată mare”, până când, impresionată, Smaranda îl iartă şi băiatul lăcrimează de
bucurie, dar şi din cauză că-l mustra cugetul pentru supărarea pricinuită mamei.

Finalul acestui capitol este memorabil prin celebra autoironie: „Ia, am fost şi eu în lumea asta un
boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la 20 de ani, nici
cu minte până la 30 şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac, ca în anul acesta, ca în
anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.

Partea a III-a
Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget încărcat de
aceeaşi autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice
cugetul meu”, prilej cu care Creangă descrie satul Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând
referiri şi la istoria acestor locuri, cu domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul
Moldovei” şi care „au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti”.

Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi pe cele
de la Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o perioadă mai
lungă, urmărind procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu noii colegi de
şcoală, între care Ion Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună cu care stătea
în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă şi se îngrijeau iarna de lemne de
foc.

Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din Fălticeni, spre
deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau monahale, spre manualele şcolare
aride şi spre învăţarea mecanică, un „cumplit meşteşug de tâmpenie”, care dau tabloului o
imagine realistă asupra şcolii româneşti din acea perioadă .

Partea a IV-a
Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeţii eroului care, „în toamna anului 1855”, este silit
să -şi părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola: „Cum nu se dă scos ursul
din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa
nu mă dam eu dus din Humuleşti când veni vremea să plec la Socola după stăruinţa mamei”. La
începutul acestui capitol se fixează timpul desfăşurării acţiunii, toamna anul 1855 şi spaţiul, satul
Humuleşti. Nică se simte puternic legat de „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca
cristalul”, de familia lui şi de obiceiurile tradiţionale ale satului natal, care făceau să-i salte inima
de bucurie.

Nică lua parte cu însufleţire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, ştia cântecele
lui Mihai scripcariul (lăutarul) pe care toţi băieţii le fredonau cu veselie, de parcă tot anul ar fi
fost zi de sărbătoare. Cu umorul său binecunoscut, Creangă apelează la o zicătoare care le plăcea
humuleştenilor şi pe care o spuneau cu voioşie: „Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători şi numai o
zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. La toate minunăţiile acestea ar fi trebuit să renunţe
Nică, dacă era silit să se ducă la Socola şi pe el nu-l lăsa „pârdalnica (afurisita, blestemata) de
inimă” să plece printre străini şi să-şi părăsească prietenii şi satul natal.

Dorinţa Smarandei este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă ca el să plece la Seminarul
de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge împreună cu Zaharia lui Gâtlan
şi-i va duce până acolo moş Luca, megieşul (vecin) lor, „cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei”. Nică
încearcă să scape, ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul mamei, că o să moară printre
străini, îi dă exemple de alţi băieţi care se lăsaseră de învăţătură, dar totul este în zadar. Când
băiatul îi spune că atâţia oameni trăiesc „fără popie”, mama îl ameninţă cu facăleţul, considerând
că se sclifoseşte.

Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta are argumentul
banilor, pe care nu-i culege din pomi, „de la trunchi, ca surcelele”. Tatăl se gândeşte şi la cei şase
copii care rămân acasă şi care trebuie întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege ceva bun de
Nică şi „vreodată va fi şi el sprijin pentru iştialalţi”.

Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor,
ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea eroului „hotărâtă cine ştie pentru câtă
vreme”. Văzând că nu se poate aşeza împotriva dorinţei părinţilor, Nică se gândeşte cu
 amărăciune la necazul care venise pe capul lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul nu
poate dormi deloc, frământându-se în fel şi chip, căutând o idee prin care să-şi înduplece mama.
În zorii zilei, Moş Luca şi venise cu căruţa şi caii înhămaţi, aşa că Nică sărută mâna părinţilor şi
îşi ia rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi.

Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu satele de câmpie şi
până la „rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor”. Sosirea la Socola, într-un târziu, noaptea” şi rămânerea
în căruţa trasă „sub un plop mare”, deci sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care
urmează să intre Nică şi în care se simte stingher.

Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce se scurge

ireversibil, lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui
public care ascultă şi nu cititorilor.

Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:

 dialogul: „- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu? -
Numaidecât popă, zise tata.”

 folosirea dativului etic: „cât mi ţi-i gliganul”;

 exclamaţii, interogaţii, interjecţii: „- Ei, ei! Acu-i acu, măi, Nică!”, „iaca”;

 expresii onomatopeice: „şi pupăza, zbrr, pe o dugheană!”;

 imprecaţii: „mânca-i-ar pământul să-i mănânce”;

 autoadresare: „Apoi lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du
în loc strein şi aşa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă!”;

 adresare directă: „Şi, după cum am cinstea să vă spun...”;

 diminutive: „drăguţă de trebuşoară”; „clăcuşoară”;

 formule specifice oralităţii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie”, „vorba
unei babe”;

 proverbe şi zicători: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”;

 versuri populare sau fraze ritmate: „Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare.”

 cuvinte populare, regionalisme: a foşgăi, a clămpăni, a găbui, a se trage la carte, a

boncălui etc.
Umorul în proza lui Creangă
Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a naratorului, de
jovialitatea, verva şi plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Absenţa
satirei deosebeşte, în principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având
o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi
vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor umane.

Modalităţi de realizare a umorului

Modalităţile de realizare a umorului sunt următoarele:

 exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te

amuzi: „Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai apoi, pentru că aşa am fost
eu, răbdător şi statornic la vorbă în feliul meu;”

 combinaţii neaşteptate de cuvinte: „He, he! Bine ai venit, nepurcele”, „cinstita de holeră”,
„slăvit de leneş”;

 caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fetele sunt „zgâtii”, „drăcoase”, iar
băieţii sunt „ticăiţi”, „mangosiţi”, „prostălăi”, „hojmalăi”;

 vorbe de duh: „Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţ