Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Ion Creangă este fără îndoială, cel mai important povestitor român, creator al
unei opere intrate definitiv în conştiinţa noastră naţională. A contribuit la dezvoltarea
literaturii române prin poveşti (“Soacra cu trei nurori” , “Punguţa cu doi bani” , “Capra
cu trei iezi” , “Povestea lui Harap-Alb” , “Dănila Prepeleac”) povestiri (“Moş Ion
Roată” ,”Popa Duhu” , “Inul şi cămeşa”) romane (“Amintiri din copilărie” ) şi nu în
ultimul rând prin nuvele (“Moş Nichifor coţcariul”).
Fără indoială capodopera “Povestea lui Harap-Alb” este cel mai reprezentativ
basm al lui Creangă; este un basm cult publicat în revista “Convorbiri literare” în anul
1877. Basmul cult este o specie narativă simplă cu numeroase personaje purtatoare ale
unor valori simbolice a cărei acţiune implică prezenţa fabulosului şi este supusă unor
stereotipii.
Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiată prin triumful
binelui. Eroul parcurge o aventură eroică, imaginară, un drum al maturizării, pentru
dobândirea unor valori morale şi etice. Motivele narrative specifice sunt: superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, demascarea răufăcătorului, pedeapsa,
căsătoria. Deşi supralicitează procedeul compoziţional al triplicării în cazul probelor pe
care eroul le are de trecut Creangă respectă modelul structural al basmului : o situaţie
iniţială de echilibru (expoziţiunea), o parte pregătitoare, un eveniment care strică
echilibrul iniţial (intriga), apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie,
trecerea probelor (desfăşurarea acţiunii), refacerea echilibrului iniţial (punctul culminant)
şi răsplata eroului (deznodământul) .
În basm sunt prezentate clişee compoziţionale (formule tipice): iniţiale “Amu
cică era odata” , mediane “şi mai merge el cât merge “ , finale “Şi-a ţinut veselia ani
întregi şi acum mai ţine încă” . Formulele inţiale şi cele finale marchează simetric
intrarea şi iesirea din fabulos iar cele mediane fac trecerea de la o secvenţă narativă la alta
şi întreţin interesul cititorului.
Structura compoziţională a acestui basm are ca element constitutiv călătoria
întreprinsă de Harap-Alb, care devine un act iniţiatic în vederea formării eroului pentru
viaţă.

1
Încă de la început fiul cel mic al craiului îşi va dovedi calităţile deosebite, fiind afectat de
reproşul tatălui mâhnit de nereuşita celor doi băieţi mai mari. Prin milă şi bunătate
crăisorul câştigă sprijinul Sfintei-Duminici care-l va ajuta să-şi găsească un cal pe
măsură. Odata ce voinicia tănărului a fost dovedită , tatăl ţine să-l instruiască , dându-i o
serie de sfaturi înţelepte, rezultat al unei experienţe de viaţă îndelungate. Conflictul e
determinat de nerespectarea sfaturilor părinţilor. Întâlnirea cu Spanul este o reluare a
veşnicului conflict dintre cele doua forţe , simboluri ale binelui şi ale răului. Spânul
impostor ajuns nepot al lui Verde împărat, vrând să-l piarda , îl spune pe Harap-Alb la
diferite încercări. Creangă construieşte cu o artă desăvârşită episoadele în care eroul este
trimis să aducă salate din grădina ursului , pielea cerbului din pădure şi pe fata
împăratului Roş. Cea de-a treia încercare presupune la rândul ei alte “trei” probe, cifra 3
(considerată cifra perfecţiunii) revenind în mai multe rânduri, ca şi în basmele populare.
Încercările la care este supus sunt menite a-l pregăti ca viitor conducător, moştenitor al
unchiului său , dar şi în vederea căsătoriei, prin stăpânirea “farmazoanei cumplite” care
era fata împăratului Roş. Toate obstacolele sunt depăşite cu bine cu ajutorul furnicilor,
albinelor, al lui Gerila, Setila, Păsări –Lăţi – Lungilă, Flămânzilă, Ochilă. În final Harap-
Alb ajutat de calul năzdravan, este repus în drepturi iar Spânul este demascat şi pedepsit.
În desfăşurarea epicului, personajele sunt puterinic umanizate, ceea ce permite
individualizarea lor şi crearea unor psihologii complexe, pe care nu le întâlnim în basmul
popular. Harap-Alb devine un erou exemplar, nu prin însuşiri miraculoase (cum se
întâmplă în basmele populare) ci prin extraordinara lui autenticitate umană. Stăpânit
adeseori de frică, plin de naivitate şi slăbiciuni omeneşti, este nevoit să
dea primele probe de curaj şi bărbăţie. Bunătatea şi mila îl situează în registrul
simbolistic al forţelor binelui. Prin ele îşi face ajutoare care-l scot din impas. Înfrângerea
propriilor slăbiciuni in procesul anevoios al devenirii îl conduce la dobândirea conştiinţei
de sine şi a libertăţii sale morale. Eroul individualizat şi prin nume (Harap-Alb semnifică
sclav alb, rob de origine nobilă dar şi conditia de novice) are de înfruntat multe primejdii
faţă de care destinul său de conducător înţelept, receptiv la durerile şi suferinţele celor
mulţi nu s-ar fi împlinit. Personajul este caracterizat direct de autor, iar dintre procedeele
de caracterizare indirectă se utilizează caracterizarea prin fapte, limbaj, relaţii cu alte
personaje, nume.

2
 Lui Harap-Alb îi este opus Spânul, simbol al forţelor răului întruchipând
inumanul. Nu e doar o întruchipare a răului ci are şi rol de iniţiator, el este un “rău
necesar”. Prefacut, schimbându-şi înfăţişarea, manifestand o falsă solicitudine, Spânul
reuşeşte să-l determine pe fiul craiului să-l tocmească în slujba sa în ciuda sfatului
părintesc. Prin viclenie şi stratagemă diabolică reuşeşte să-l subordoneze, schimbând
astfel identitatea fiului de crai . În continuare impostorul se comportă ca un adevărat
tiran, înjosindu-l pe erou în orice fel posibil. Neîndurător el îl supune pe Harap-Alb unor
încercări menite a-l aduce la pierire. În final este demascat şi pedepsit în numele dreptatii
şi al demnităţii.
Cei cinci năzdrăvani care îl însoţesc pe Harap-Alb se înscriu tot în sfera
umorului, reprezentând un portret grotesc caricatural în cre o trăsătură dominată este
îngroşată până la limita absurdului şi capătă dimensiuni fantastice. Fiecare îl ajută pe fiul
craiului să treacă probele la care îl supune împăratul Roş, drept răsplată pentru omenia sa.
Prin ei Harap-Alb constată ciudăţeniile firii omeneşti având astfel prilejul să cunoască
mai bine psihologia umană.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sf.
Duminică) animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasă furnicilor şi a albinelor). Specific
basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia eroului al
cărui caracter evoluează pe parcurs celelalte personaje reprezintă tipologii umane; prin
portretele celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane (frigurosul
mâncăciosul) dar aspectul lor grotesc ascunde calităţi precum bunătatea şi prietenia.
Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni, Sf. Duminică înţeleaptă.
Naraţiunea la pers a-3-a e realizată de un narrator omniscient dar nu şi obiectiv
deoarece intervine adesea prin comentarii şi reflecţii unele adresate interlocutorilor
(cititori sau ascultători). Autorul îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea, stilul
indirect şi stilul direct.
Trăsătura cea mai frapantă a prozei lui Creanga este oralitatea . Deşi scrise frazele
lui urmăresc să creeze impresia de supunere. Semnul distinct al oralităţii este abundenţa
expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor, a exclamaţiilor, a verbelor imitative, repetiţia
formulelor tipice basmului precum şi frecvenţa dialogului şi momologului. Personajele
lui Creangă devin astfel nişte ţărani care vorbesc în grai moldovenesc.

3
 Altă dominantă a scrisului său o reprezintă umorul şi optimismul. Pentru a obţine
o veselie contagioasă, Creangă apelează la o variată gamă de mijloace artistice:
exprimarea poznaşă şi mucalită (“Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”) ironia
realizată prin utilizarea diminutivelor (“buzişoare”,”bauturică”) zeflemisirea ( “Tare mi-
eşti drag ! … Te-aş băga în sân, dar nu-ncapi de urechi”) caracterizările caricaturale,
prezentarea unor oameni şi scene comice, utilizarea unor proecle şi apelative comice ( “
Buzilă” ,”mongosiţi” , “farfariţi”) sau a unor vorbe de duh (“Dă-i cu cinstea să piară
ruşinea”). Creangă citeaza la tot pasul proverbe, zicători pe care le preia din tezaurul
înţelepciunii populare şi se le introduce în text prin expresia : “vorba ceea”, cuvintele
sunt de origine populară, multe regionalisme în timp ce neologismele apar foarte rar.
În concluzie în “Povestea lui Harap-Alb” Ion Creanga a retopit structuri epice
tradiţionale într-un stil puternic individualizat care poarta amprenta modernităţii.
Protagonistul este o îtruchipare a “omului de soi”(G . Calinescu), care traversează o serie
de probe, învaţă din greseli şi progresează, se maturizează pentru a merita să devină
împărat, basmul putând fi astfel considerat un bildungsroman (BILDUNGSROMAN =
roman de formare) .