US6 Obligaţii

I. Răspunderea civilă delictuală.

1. Consideraţii generale. Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic
obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul
faptei ilicite sau o altă persoană chemată să raspundă are obligaţia de a repara prejudiciul.
2. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
2.1 Prejudiciul
Noţiune. Prejudiciul reprezintă consecinţa negativă suferită de o persoană ca urmare a
faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.
Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. După cum există sau nu posibilitatea unei
evaluări băneşti directe a prejudiciului, se face deosebire între:
- prejudiciul patrimonial;
- prejudiciul nepatrimonial (moral).
Prejudiciul patrimonial poate fi material (de exemplu, deteriorarea sau distrugerea unui
bun) sau corporal (spre exemplu, reducerea sau pierderea capacităţii de muncă a unei persoane
ca urmare a unei vătămări).
Este vorba de un prejudiciu nepatrimonial în cazul prejudiciului estetic, al atingerii
aduse onoarei sau demnităţii, al suferinţei provocate de durerile fizice, al suferinţei de ordin
afectiv.
Cerinţele reparării prejudiciului:
 Prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii.
 Prejudiciul să nu fi fost reparat în prealabil de o terţă persoană:
a) În cazul în care victima primeşte o pensie de invaliditate sau o pensie de urmaş,
acordată de asigurările sociale, ea este îndreptăţită să intenteze o acţiune în răspundere civilă
delictuală împotriva autorului faptei ilicite numai pentru diferenţa de prejudiciu care nu este
acoperită prin plata pensiei.
b) În cazul în care, în urma faptei ilicite, victima primeşte o indemnizaţie de asigurare,
se procedează după cum urmează:
 - dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de
persoane, indemnizaţia de persoane poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei
ilicite;
- dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de
bunuri, indemnizaţia de asigurare nu se cumulează cu despăgubirile datorate victimei de către
autor, acesta din urmă putând fi obligat să plătească victimei doar diferenţa dintre prejudiciul
suferit şi indemnizaţia de asigurare;
- dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, asigurătorul poate fi obligat să
plătească despăgubiri victimei, caz în care asigurătorul poate fi obligat să plătească despăgubiri
victimei, caz în care aceasta îl poate acţiona numai pentru eventuala diferenţă între prejudiciul
suferit şi suma pe care a primit-o de la asigurător.
c) În cazul în care victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană.
- dacă prestaţia are natura unui ajutor acordat victimei, dreptul victimei de a solicita
despăgubiri de la autorul faptei ilicite persistă;
- dacă prestaţia a înţeles să plătească în locul autorului faptei ilicite, victima îl va putea
acţiona pe autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă.
Principiile reparării prejudiciului:
1) Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională
2) Principiul reparării integrale a prejudiciului. Conţinutul acestui principiu este dat
de următoarele aspecte:
- sunt supuse reparării atât pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în
condiţii obişnuite ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit (câştigul nerealizat) precum şi
cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului;
- dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita
o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori a evitării
pagubei;
- se repară atât prejudiciul previzibil, cât şi prejudiciul imprevizibil, adică acea pagubă
a cărei apariţie autorul nu a fost în măsură să o anticipeze la data săvârşirii faptei ilicite;
- în stabilirea cuantumului despăgubirilor nu au relevanţă starea materială a victimei şi
nici cea a autorului faptei ilicite;
- prejudiciul se repară în integralitatea sa, indiferentde forma de vinovăţie.
 3) Principiul reparării în natură a prejudiciului – restabilirea situaţiei anterioare are
prioritate faţă de repararea prin echivalent.
4) Principiul răspunderii solidare – cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt
ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat (art. 1382 C.civ.)
(G. Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p.238-243)
2.2 Fapta ilicită
Noţiune. Fapta ilicită, condiţie a răspunderii civile delictuale, este orice faptă prin care,
încălcându-se normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială, sunt prejudiciate
drepturile subiective ori interesele unei persoane.
Fapta ilicită este o manifestare nepermisă de lege, iar principiul ce se încalcă printr-o
asemenea manifestare este acela că nicunei persoane nu-i este permis să vateme drepturile sau
interesele altei persoane. (Maria Gaiţă, Drept civil.Obligaţii, Institutul European Iaşi, 1999,
p.161)
Cauzele care înlătură caracterul ilicit:
1) Legitima apărare – se află în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta
pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau
împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul obştesc.
2) Starea de necesitate – se află în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru
a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.
3) Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului
4) Divulgarea secretului comercial impusă de anumite împrejurări
5) Exercitarea normală a unui drept subiectiv – aceasta presupune:
- respectarea legii, a uzanţelor şi a bunelor moravuri;
- respectarea limitelor externe ale dreptului subiectiv, atât de ordin material (de
exemplu, proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de linia vecinătăţilor), cât şi de
ordin juridic (de pildă, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta îi
datorează);
- respectarea limitelor interne ale dreptului subiectiv, adică exercitarea acestuia numai
potrivit scopului în vederea căruia este recunoscut de lege;
 - exercitarea dreptului subiectiv cu bună-credinţă.
6) Consimţământul victimei – are valoare unei clauze de nerăspundere, în sensul că,
anterior săvârşirii faptei, victima se declară de acord cu un anumit mod de a acţiona al autorului,
chiar dacă există posibilitatea de a suferi un prejudiciu. Trebuie făcute următoarele precizări:
- victima nu consimte la suportarea prejudiciului, ci îşi asumă riscum producerii
acestuia, declarându-se de acord cu acţiunea preconizată de autorul faptei;
- clauza de nerăspundere nu va produce efecte în cazul intenţiei sau al unei culpe grave
din partea autorului. ( G.Boroi, L. Stănciulescu, op.cit., p. 246-250)
2.3 Raportul de cauzalitate
Raportul de cauzalitate este o condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii civile.
Obligaţia stabilirii raportului de cauzalitate nu priveşte doar răspunderea pentru fapta proprie. El
constituie o condiţie necesară pentru toate formele răspunderii civile delictuale, fiind o condiţie
generală a răspunderii civile. Nu poate exista răspundere civilă fără raport de cauzalitate.
(Maria Gaiţă, op.cit., p.181-182)
2.4 Vinovăţia
Noţiune. Vinovăţia este acel element al răspunderii civile delictuale care vizează latura
subiectivă a autorului faţă de fapta sa ori faţă de urmările acestei fapte, la momentul la care a
săvârşit-o. Atitudinea subiectivă a autorului faţă de faptă şi de urmările acesteia presupune doi
factori:
- Factorul intelectiv (de conştiinţă), care constă în prefigurarea de către autor a
scopului, mijloacelor şi posibilităţilor de atingere a acestuia;
- Factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie cu privire la
comportamentul pe care autorul urmează să îl adopte.
Formele vinovăţiei. Codul penal şi Codul civil reglementează două forme de vinovăţie:
intenţia şi culpa.
Intenţia poate fi directă (când autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea
lui prin săvârşirea acelei fapte) sau indirectă (autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu îl
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).
Culpa poate îmbrăca fie forma imprudenţei (autorul prevede rezultatul faptei sale, însă,
deşi nu îl acceptă, socoteşte fără temei că el nu se va produce), fie forma neglijenţei (autorul
prevede rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să îl prevadă).
 În materia răspunderii civile delictuale nu interesează forma de vinovăţie, autorul
prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă.
Stabilirea vinovăţiei. Cât priveşte criteriul ce trebuie luat în considerare pentru
stabilirea vinovăţiei, s-au conturat două orientări:
- Criteriul subiectiv, în aplicarea căruia ar urma să se cerceteze capacitatea concretă a
autorului prejudiciului de a înţelege semnificaţia conduitei sale şi de a evalua
consecinţele acesteia;
- Criteriul obiectiv, în aplicarea căruia se ia ca reper comportamentul model al unei
persoane abstracte, specific unui bonus pater familias.
Capacitatea delictuală (existenţa discernământului) este o cerinţă a existenţei
vinovăţiei. Lipsa discernământului, adică lipsa atitudinii de reprezentare de către autor a faptei şi
a urmărilor sale, este sinonimă cu absenţa factorului intelectiv şi deci cu lipsa vinovăţiei. Sub
acest aspect, prezintă interes trei situaţii:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie
judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la
data săvârşirii faptei (art. 1366 alin. 1 C.civ).
b) minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde pentru prejudiciul cauzat, afară de
cazul în care se dovedeşte că, la data săvârşirii faptei, era lipsit de discernământ (art. 1366 alin. 2
C.civ.).
c) cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a
săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în
neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. Cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător,
dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de
alcool, de stupefiante sau de alte substanţe (art. 1367 C.civ.).
Cauzele care înlătură vinovăţia:
- Fapta imputabilă exclusiv victimei;
- Fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
- Cazul fortuit;
- Forţa majoră.
2.5 Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta sa proprie
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Cel prejudiciat are următoarele posibilităţi:
- Să pretindă despăgubiri de la persoana juridică;
- Să pretindă despăgubiri de la persoana fizică aflată în componenţa organului
persoanei juridice.
- Să solicite obligarea la despăgubiri, în solidar, atât a persoanei juridice, cât şi a
persoanei fizice.
3. Răspunderea civilă delictuală indirectă
3.1 Răspunderea pentru fapta altuia
3.1.1 Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Domeniu de aplicare. Cel care este obligat să supravegheze un minor sau o persoană
pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste persoane. În cazul
prejudiciilor cauzate de minori, răspunderea revine părinţilor, tutorelui sau oricărei alte persoane
care avea obligaţia de supraveghere a minorului la momentul săvârşirii faptei.
Temeiul răspunderii. Răspunderea se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere a minorului sau a celui pus sub interdicţie.
Angajarea răspunderii părinţilor sau a tutorelui se fundamentează pe neîndeplinirea
obligaţiei de creştere şi educare.
Condiţiile răspunderii. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada cu privire la:
- Existenţa prejudiciului;
- Existenţa faptei ilicite a minorului sau a celui pus sub interdicţie;
- Raportul de cauzalitate înte fapta ilicită şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte răspunderea părinţilor sau a tutorelui pentru fapta minorului, dacă
victima a făcut dovada celor trei condiţii care se apreciază în persoana minorului, ea va beneficia
de trei prezumţii, care de data aceasta îi vizează pe părinţi sau pe tutore:
- Prezumţia că în exercitarea obligaţiei de creştere şi educare au existat abateri, care
urmează a fi privite ca adevărate acţiuni sau inacţiuni ilicite;
- Prezumţia existenţei vinovăţiei părinţilor sau a tutorelui în privinţa acestor abateri;
 - Prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între aceste abateri şi fapta
prejudiciabilă săvârşită de minor, în sensul că neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare
a obligaţiei de creştere şi educare a făcut posibilă săvârşirea faptei respective de către minor.
Efectele răspunderii. Victima prejudiciului are următoarele opţiuni:
- Să pretindă despăgubiri de la cel responsabil cu supravegherea;
- Să pretindă despăgubiri de la minor sau de la cel pus sub interdicţie;
- Să cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, în solidar, atât pe cel
responsabil cu supravegherea, cât şi pe autorul faptei.
3.1.2 Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
Domeniul de aplicare. Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii
săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate. (art. 1373 alin.1 C.civ.)
Prin comitent se înţelege persoana care în virtutea unui contract sau în temeiul legii,
exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau
însărcinări în interesul său ori al altuia. Esenţial pentru calităţile de comitent şi de prepus este
existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de
voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită
însărcinare, născându-se astfel dreptul comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma
şi controla activitatea prepusului. Izvorul tipic al raportului de prepuşenie este contractul
individual de muncă.
Fundamentarea răspunderii. În doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate mai multe
teorii:
- Ideea de culpă a comitentului fie în alegerea prepusului, fie în supravegherea acestuia.
- Ideea că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului.
- Teoria riscului, potrivit căreia cel care profită de activitatea desfăşurată de prepus
trebuie să îşi asume şi riscurile ce decurg din acestea.
- Ideea de garanţie a comitentului faţă de victima prejudiciată prin fapta prepusului.
Această concepţie este dominantă în doctrină şi jurisprudenţă.
Condiţiile răspunderii. Victima trebuie să dovedească următoarele condiţii generale:
- Existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;
- Existenţa prejudiciului;
 - Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
- Vinovăţia prepusului.
Alături de aceste condiţii generale, există şi două condiţii speciale:
- Existenţa, la data săvârşirii faptei, a raportului de prepuşenie;
- Săvârşirea faptei de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
ce i-au fost încredinţate de comitent.
Efectele răspunderii.
A. În raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului. Victima are următoarele
posibilităţi:
- să pretindă despăgubiri de la comitent;
- să pretindă despăgubiri de la prepus;
- să cheme în judecată, spre a fi obligaţi la despăgubiri în solidar, atât pe comitent, cât şi
pe prepus.
Nu există o ordine în care victima este ţinută să acţioneze pe comitent sau pe prepus. În
cazul pluralităţii de comitenţi şi de prepuşi, fiecare comitent răspunde ca garant faţă de victimă
proporţional cu contribuţia prepusului său, solidaritatea prepuşilor neatrăgând solidaritatea
comitenţilor.
B. În raporturile dintre comitent şi prepus. Răspunderea comitentului a fost
reglementată în scopul de a proteja victima, care va obţine în condiţii mai sigure repararea
integrală a prejudiciului, ceea ce justifică recunoaşterea dreptului de regres al comitentului ce
a plătit despăgubirile împotriva prepusului.
Acţiunea în regres a comitentului este o acţiune civilă de drept comun. Comitentul are
dreptul de a recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite, deci acţiunea în regres nu
se va diviza, întrucât comitentul este considerat un codebitor solidar care plăteşte o datorie făcută
în interesul exclusiv al unui alt codebitor solidar.
3.2 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri.
3.2.1 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
Domeniul de aplicare. Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă,
prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa. (art. 1376, alin. 1 C.civ.)
Prin lucru se înţelege:
- Atât bunuri mobile, cât şi bunuri imobile.
 - Atât bunuri având dinamism propriu, cât şi bunuri lipsite de acest dinamsim.
- Atât bunuri aflate în staţionare, cât şi bunuri aflate în mişcare.
- Atât bunuri periculoase, cât şi bunuri nepericuloase.
Are paza lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui
contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra
lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.
Cât priveşte noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului, trebuie avut în vedere că
nu se poate face abstracţie de existenţa factorului uman, oricât de redusă ar fi influenţa acestuia.
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 252-269)
S-a propus ca problema faptei lucrului să fie rezolvată în mod concret pentru fiecare caz
în parte şi reţinută doar atunci când lucrul a jucat un rol determinant în cauzarea prejudiciului, nu
şi în cazurile când lucrul a fost o simplă prelungire a posibilităţilor omeneşti de acţionare.
(Maria Gaiţă, op.cit., p. 243)
Referitor la persoanele îndreptăţite să invoce art. 1376 alin.1 C.civ., se impun unele
precizări care vizează situaţia în care prejudiciul a fost cauzat unei persoane care a folosit sau a
participat la folosirea lucrului respectiv:
-dacă între persoana care deţine paza juridică şi victimă se încheiase un contract privind
folosirea lucrului, se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale;
-dacă victima foloseşte lucrul prin bună-voinţa persoanei care deţine paza juridică a
lucrului, cea dintâi nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de lucru decât dacă dovedeşte
intenţia sau culpa gravă a celui care ar fi fost chemat să răspundă;
-dacă victima se foloseşte de lucru fără ştirea celui care deţine paza juridică, răspunderea
va interveni numai dacă se face dovada intenţiei sau culpei grave a celui care deţine paza juridică
a lucrului.
Fundamentarea răspunderii. Teorii formulate de-a lungul timpului pot fi grupate în
două mari categorii:
a) Concepţii subiective:
- prezumţie relativă de culpă a celui care deţine paza juridică a lucrului;
- prezumţia absolută de culpă a persoanei care deţine paza juridică a lucrului;
- existenţa unei culpe dovedite în paza juridică.
b) Concepţii obiective:
 - teoria riscului, în sensul că persoana car profită de lucru trebuie să suporte riscul unui
prejudiciu cauzat de acesta;
- teoria prezumţiei de răspundere;
- teoria garanţiei privind riscul de activitate, în sensul că, atunci când o persoană
întrebuinţează un lucru, ea îşi lărgeşte activitatea şi, drept urmare, introduce în societate o
primejdie sporită de păgubire, adică un risc de activitate pe care trebuie să îl suporte, astfel încât
victima este protejată împotriva riscului de a rămâne nedespăgubită.
Cauze exoneratoare de răspundere:
- Fapta exclusivă a victimei. Dacă nu este aptă să îl exonereze total de răspundere pe
paznicul juridic al lucrului, fapta victimei va conduce la o diminuare a răspunderii
acestuia, corespunzător gradului de participare şi vinovăţiei victimei;
- Fapta exclusivă a unei terţe persoane pentru care paznicul juridic nu este ţinut să
răspundă;
- Forţa majoră, adică o împrejurare externă, cu caracter excepţional, invincibilă absolut,
fără relaţie cu lucrul ce a provocat prejudiciul sau cu însuşirile sale naturale.
Efectele răspunderii. Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la
cel care deţine paza juridică a lucrului. Ea ar putea să îl acţioneze şi pe paznicul material, însă
numai în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.
3.2.2 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Domeniul de aplicare. Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde,
independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub
paza sa. (art. 1375 C.civ.)
a) Răspunderea în baza art. 1375 C.civ. se va angaja pentru prejudiciile cauzate de:
- animale domestice;
- animale sălbatic captive din grădini zoologice, circuri;
- animale sălbatice din rezervaţii şi din parcuri de vânătoare închise.
b) Răspunderea pe temeiul art. 1375 C.civ. revine persoanei care, la data cauzării
prejudiciului, deţinea paza juridică a animalului.
Paza juridică presupune dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi, în interes propriu,
de animalul respectiv, adică prerogativa de control şi de supraveghere exercitată asupra
animalului. Paza juridică nu trebuie confundată cu paza materială, aceasta din urmă
presupunând contactul material. Spre exemplu, deţin paza materială, fără însă a deţine şi paza
juridică, zootehnicianul sau îngrijitorul animalului, întrucât aceştia nu au prerogativa de a folosi
animalul în interes propriu.
Fundamentele răspunderii. În decursul timpului, au fost formulate următoarele teorii:
- Prezumţie de culpă a paznicului juridic în supravegherea animalului;
- Ideea de risc, în sensul că cel ce trage foloasele de pe urma unei activităţi trebuie să
suporte şi consecinţele negative ale acesteia;
- Ideea de garanţie pe care persoana care deţine paza juridică a animalului trebuie să o
asigure terţilor pentru eventualele prejudicii cauzate acestora de către animalul de
care se serveşte. Această concepţie este dominantă în doctrina şi jurisprudenţa
actuale.
Condiţiile răspunderii. Victima trebuie să dovedească următoarele:
- Existenţa prejudiciului;
- Prejudiciul respectiv să fi fost cauzat de către animal;
- Existenţa pazei juridice a celui chemat în judecată pentru despăgubiri.
Cauzele exoneratoare de răspundere sunt:
- Fapta imputabilă exclusiv victimei înseşi;
- Fapta imputabilă exclusiv unei terţe persoane pentru care cel ce deţine paza juridică a
animalului nu este ţinut să răspundă
- Forţa majoră.
Efectele răspunderii. Victima se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubire:
- Împotriva proprietarului sau celui care deţinea paza juridică a animalului care a
provocat prejudiciul;
- Împotriva persoanei care deţinea paza materială a animalului care a provocat
prejudiciul, în cazul îndeplinirii condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie.
3.2.3 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului
Domeniul de aplicare. Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este
obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă
aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie. (art. 1378 C.civ.)
 Prin edificiu se înţelege orice lucrare realizată de om prin folosirea unor materiale care se
încorporează solului, devenind, prin aşezarea lor durabilă, un imobil prin natura lui (o casă, un
baraj, un zid, un pod, o construcţie subterană).
Prin ruina edificiului înţelegem fie dărâmarea totală a edificiului, fie o dezagregare a
materialului din care acesta este construit, care provoacă, prin cădere, un prejudiciu unei terţe
persoane. Nu intră în această noţiune demolarea voluntară a edificiului, ci numai dărâmarea sau
dezagregarea involuntară a edificiului.
Fundamentarea răspunderii.
a) Într-o primă orientare, răspunderea a fost fundamentată pe o prezumţie de culpă a
proprietarului, care nu a supravegheat starea edificiului şi nu a luat, din timp, măsurile necesare
prvenirii ruinei.
b) În doctrina recentă se vorbeşte de o răspundere obiectivă a proprietarului ori de o
răspundere întemeiată pe ideea unei obligaţii legale de garanţie.
Condiţiile răspunderii. Victima trebuie să dovedească următoarele:
- Existenţa prejudiciului;
- Legătura de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi ruina edificiului,
- Împrejurarea că ruina edificiului se datorează lipsei de întreţinere sau unui viciu de
construcţie.
Cauzele exoneratoare de răspundere sunt:
- Fapta imputabilă exclusiv victimei;
- Fapta imputabilă exclusiv unei terţe persoane;
- Forţa majoră.
Efectele răspunderii. Proprietarul edificiului va fi obligat la plata despăgubirilor către
victimă. După ce a plătit despăgubirile, proprietarul ar putea exercita un regres pentru
recuperarea sumei plătite victimei, regresul urmând a fi îndreptat, după caz, împotriva:
- Vânzătorului, pe temeiul obligaţiei acestuia de a garanta pentru viciile ascunse ale
lucrului vândut;
- Locatarului, pe temeiul nerespectării de către acesta a obligaţiei de a efectua
reparaţiile locative;
 - Constructorului sau proiectantului, pe temeiul contractului de antrepriză sau de
proiectare, dacă ruina a fost provocată de vicii ascunse. (G.Boroi, L.Stănciulescu,
op.cit., p. 269-276)

II. Răspunderea civilă contractuală

1. Consideraţii generale. Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a
contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu. (art.
1350 C.civ.)
Răspunderea civilă contractuală este o formă a răspunderii civile, în cazurile în care
paguba este consecinţa încălcării obligaţiilor contractuale. Cu alte cuvinte, răspunderea civilă
contractuală presupune existenţa unor raporturi juridice anterioare între păgubit şi autorul faptei,
născute prin acordul lor de voinţă. Fără acest raport juridic, prejudiciul respectiv nu s-ar fi putut
produce. Ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu unei persoane în lipsa sau în afara unei legături
contractuale, se va angaja răspunderea civilă delictuală.
Neexecutarea voluntară a obligaţiilor contractuale de către debitor dă dreptul creditorului
de a recurge la executarea silită în natură. Nu întotdeauna creditorul poate obţine executarea
silită în natură. În această situaţie, creditorul poate suferi un prejudiciu. Răspunderea civilă
contractuală rezultă din nerespectarea întocmai a obligaţiilor asumate prin contract, prejudiciul
fiind consecinţa neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare. Creanţa
contracatuală iniţială este înlocuită cu o altă creanţă, cea în despăgubire.
2. Condiţiile răspunderii contractuale sunt următoarele:
2.1 Fapta ilicită constă fie într-o inacţiune (neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei),
fie într-o acţiune (executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiei).
Atunci când neexecutarea este parţială, trebuie să se deosebească între două situaţii,
după cum obiectul obligaţiei este indivizibil sau divizibil. Dacă obiectul obligaţiei este
indivizibil, neexecutarea integrală a obligaţiei constituie întotdeauna o neexecutare totală. Dacă
obiectul obligaţiei este divizibil, va trebui stabilită măsura în care obligaţia este executată,
respectiv neexecutată, iar despăgubirile datorate vor fi diminuate în mod corespunzător.
Executarea necorespunzătoare poate fi apreciată ca fiind o neexecutare totală sau
parţială a contractului, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei.
 Executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale înseamnă că debitorul şi-a executat în
natură obligaţia sa, însă cu nerespectarea termenului de executare, cauzând astfel creditorului un
prejudiciu.
Despăgubirile sunt de două feluri:
- Despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca
urmare a executării cu întârziere a obligaţiei;
- Despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor ca urmare a neexecutării sau a executării parţiale a obligaţiei.
Despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, ceea ce nu se
întâmplă în cazul despăgubirilor compensatorii, care au menirea tocmai de a înlocui executarea
în natură.
2.2 Prejudiciul reprezintă consecinţele păgubitoare suportate de către creditor ca efect al
neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere de către debitor a obligaţiei asumate
prin contract.
2.3 Raportul de cauzalitate. Prejudiciul trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei.
2.4 Vinovăţia. Neexecutarea ori executarea necorespunzătore sau cu întârziere a
obligaţiei trebuie să fie imputabilă debitorului.
Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă (art. 1547
C.civ.). Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării
(art. 1548 C.civ.), astfel că, pentru a nu fi angajată răspunderea lui contractuală, trebuie să facă
dovada unei cauze care îl exonerează de răspundere.
Răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de
caz fortuit. Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil iar cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către
cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
Forţa majoră şi cazul fortuit poate:
- Fie să facă imposibilă executarea;
- Fie să suspende temporar executarea obligaţiei.
2.5 Punerea în întârziere. Se distinge între punerea în întârziere a debitorului de către
creditor şi întârzierea de drept a debitorului în executarea obligaţiei.
 În primul caz, este vorba de manifestarea unilaterală de voinţă prin care creditorul
pretinde debitorului să-şi execute obligaţia asumată. Creditorul poate să-l pună în întârziere pe
debitor fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin
cererea de chemare în judecată.
Debitorul se află de drept în întârziere:
- Atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare
produce un asemenea efect.
- Obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care
debitorul l-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
- Prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a
încălcat o obligaţie de a nu face;
- Debitorul nu şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu
executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză
ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat;
- Nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii
unei întreprinderi;
- Obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
2.6 Clauzele cu privire la răspundere.
Convenţia părţilor sau actul juridic unilateral cu privire la răspunderea debitorului trebuie
să intervină înainte de producerea prejudiciului. Dacă, după producerea prejudiciului, creditorul
renunţă la repararea lui, nu mai este vorba despre o convenţie cu privire la răspundere, ci,
eventual, de o iertare de datorie.
S-ar putea deosebi:
- Clauze care exclud sau limitează răspunderea debitorului,
- Clauze care agravează răspunderea debitorului.
3. Evaluarea despăgubirilor:
3.1 Evaluarea judiciară. Evaluarea despăgubirilor de către instanţă trebuie făcută cu
respectarea următoarelor reguli:
- creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului;
- despăgubirile acordate creditorului trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită, cât
şi câştigul nerealizat,
 - este supus reparaţiunii numai prejudiciul cert;
- prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi
reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului;
- debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să
le prevadă;
- este supus reparaţiunii numai prejudiciul direct, adică prejudiciul care este consecinţa
directă şi necesară a neexecutării;
- dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea
prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua;
- debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut
evita cu o minimă diligenţă.
3.2 Evaluarea convenţională. Clauza penală. Părţile pot conveni asupra cuantumului
despăgubirilor după producerea prejudiciului.
Părţile pot stabili în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată, ulterioară
încheierii acestuia, dar înainte de producerea prejudiciului, cuantumul despăgubirilor ce vor fi
plătite ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare (clauza
penală).
3.3 Evaluarea legală intervine, dacă părţile nu au prevăzut o dobândă penalizatoare, în
privinţamprejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării cu întârziere a unei obligaţii care
are ca obiect remiterea unei sume de bani, precum şi în cazul unei obligaţii de a face.
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 187-196)