UNITATEA DE STUDIU 2

ELEMENTE FUNDAMENTALE ÎN STRUCTURA SISTEMELOR

ELECTRONICE DE CALCUL

2.1 Structura funcţională a unui sistem de calcul

Un sistem electronic de calcul (SEC) reprezintă un ansamblu de echipamente - hardware*
care, împreună cu un sistem de programe - software**, realizează prelucrarea automată a datelor.
Aceste componente trebuie să fie bine „sincronizate” pentru a asigura funcţionarea la parametrii
proiectaţi sau ceruţi de utilizator. Deşi „inteligenţa” sistemului de calcul este dată, cu precădere,
de software încărcat, nu poate fi neglijat nici rolul hardware-ului.

2.1.1 Resursele hardware

Din punctul de vedere al rolului lor în procesul prelucrării datelor şi al modului în care
acestea comunică între ele, elementele ce compun hardware-ul unui sistem electronic de calcul
(figura 2.1) sunt: unitatea centrală, echipamentele periferice, unităţile de interfaţă şi liniile de
comunicaţie (canale de intrare /ieşire).

2.1.1.1 Unitatea centrală

Unitatea centrală este componenta de bază a oricărui calculator şi este alcătuită din
(figura 2.2): unitatea aritmetică şi logică; unitatea de comandă şi control şi memoria internă1.
Unitatea aritmetică şi logică (UAL) are rolul de a efectua operaţiunile aritmetice şi
logice în conformitate cu comenzile primite şi este alcătuită din:
- dispozitive de lucru;
- dispozitive de stocare intermediară.
Dispozitivele de lucru, din punct de vedere fizic /material, sunt circuite care combină
impulsurile electrice şi reprezintă sub formă binară datele şi informaţiile. Ele realizează
operaţiile aritmetice şi logice de bază (adunare, scădere, reuniune, intersecţie etc.).
Dispozitivele de stocare intermediară sunt registre de memorie specializate, cu capacitate
limitată şi permit înregistrarea operanzilor şi a rezultatelor aferente fiecărei operaţii. Principalele
registre, privite după funcţia pe care o îndeplinesc sunt: registrul de stare (indică starea UAL la
sfârşitul fiecărei operaţii), registrul de deplasare, registrul de complementare, registrul sumator
şi pentru operaţii binare.

* Hardware - termenul este preluat, din limba engleză, pentru a desemna partea materială, palpabilă a oricărui S.E.C.
Această componentă cuprinde resursele fizice: circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice etc.
**Software - termenul este preluat tot, din limba engleză, şi desemnează partea imaterială a oricărui S.E.C. Această
componentă cuprinde totalitatea programelor necesare pentru funcţionarea şi exploatarea sistemului de calcul.
Software-ul este considerat "inteligenţa" sistemului electronic de calcul.
1
Reix, R., Informatique appliquée à la gestion, Les Editions Foucher, Paris, 1990, pp. 38-40
 Figura 2.1 Structura funcţională a unui SEC

Unitatea de comandă şi control (UCC) tratează o singură categorie de informaţii –

instrucţiunile. În acelaşi timp, însă, ea lansează toate semnalele /comenzile care vor comanda
funcţionarea întregului sistem, inclusiv schimbul de date şi informaţii din cadrul acestuia.
Unitatea de comandă şi control se compune din următoarele elemente:
 un registru de instrucţiuni în care se păstrează, pe durata execuţiei, instrucţiunea extrasă din
memorie;
 un contor care păstrează adresa instrucţiunii citite din memorie şi eventual adresa
instrucţiunii următoare;
 un decodor de funcţii care recunoaşte funcţia definită de instrucţiunea de executat;
 un orologiu care distribuie ritmic impulsuri de sincronizare a diferitelor operaţiuni
elementare pe timpul executării unei instrucţiuni;
 circuite de comandă care influenţează dispozitivele comandate, după ce au fost stabilite
comenzile corespunzătoare operaţiunilor elementare.
Prin construcţie UCC este capabilă să interpreteze şi să execute un anumit număr de
instrucţiuni care constituie setul de instrucţiuni al calculatorului.

instrucţiuni PROGRAME
UNITATEA DE
comenzi COMANDĂ ŞI
CONTROL (UCC) comenzi
MEMORIE
comenzi PRINCIPALĂ

UNITATEA date
DATE
ARITMETICĂ ŞI
REZULTATE
LOGICĂ (UAL) rezultate

Figura 2.2 Arhitectura unităţii centrale

Memoria internă /principală (main memory) este un dispozitiv capabil să înregistreze

informaţiile şi să le restituie unităţii aritmetice şi logice, sub formă de impulsuri electrice,
executând ordinele primite de la unitatea de comandă şi control. Calculatoarele pot manipula
numai datele care se află în memoria principală.
Parametrii care caracterizează memoria principală sunt: lungimea cuvântului, modul de
organizare şi adresare, capacitatea totală, timpul de acces, ciclul de memorie şi costul.
Lungimea cuvântului este unitatea elementară pentru memorarea şi accesarea
instrucţiunilor, operanzilor numerici şi adreselor. Acest parametru, în funcţie de tipul
calculatorului, poate fi de 8, 16, 32, 64 biţi. Cuvintele conţin informaţii referitoare la:
- adrese şi date care sunt simple numere binare şi care exprimă o locaţie de memorie,
respectiv un număr (operand) care trebuie prelucrat, sau rezultatul unei prelucrări;
- instrucţiuni care reprezintă coduri numerice ale operaţiunilor ce trebuie efectuate de
procesor. O instrucţiune poate furniza simultan mai multe informaţii (cod operaţie, cod operand
etc.).
Modul de organizare şi de adresare a memoriei. Memoria internă este structurată pe
celule binare, locaţii, zone, partiţii, în funcţie de caracteristicile tehnice ale acesteia. Bit-ul este
unitatea de prezentare a informaţiei în memorie (cu valoare 0 sau 1). Celula binară, reprezintă
circuitul electronic capabil să memoreze informaţii de un bit. Octetul (byte-ul) reprezintă o
succesiune de 8 biţi care pot fi adresaţi individual în funcţie de adresa fiecăruia.
Memoria internă este organizată în părţi de dimensiuni egale, numite locaţii de memorie.
O locaţie de memorie are o adresă unică, iar conţinutul său poate fi scris sau citit într-un singur
ciclu de memorie. Aceasta înseamnă că memoria principală este adresabilă, accesul la informaţii
fiind selectiv /direct. Locaţiile de memorie sunt numerotate crescător, pornind de la 0 până la
limita superioară. Aceste “etichete” se numesc adrese de memorie.
În mod obişnuit, memoria internă este privită ca o succesiune de locaţii cu dimensiunea
de 1 octet, conţinutul locaţiei fiind tratat ca o entitate de informaţie. O succesiune de mai multe
locaţii, formează o zonă de memorie. Locaţia de memorie, care desemnează o informaţie de 1
octet, nu trebuie confundată cu noţiunea de cuvânt de memorie. Dimensiunea cuvântului de
memorie este în strânsă legătură cu elementele constructive ale calculatorului şi reprezintă
unitatea elementară pentru memorarea şi accesarea instrucţiunilor, operanzilor şi adreselor.
Capacitatea totală indică volumul de informaţii ce poate fi stocat şi determină câte
programe pot fi executate şi câte date pot fi disponibile, la un moment dat.
Timpul de acces este intervalul dintre momentul în care s-a emis o cerere de acces pentru
scriere sau citire şi momentul de începere a operaţiunii respective. Acest parametru se exprimă în
microsecunde sau nanosecunde*, valorile fiind cuprinse între 7 şi 700 ns.
Ciclul de memorie este intervalul de timp în care se realizează scrierea /citirea unei
unităţi de informaţie în /din memorie. Parametrul poate fi definit şi ca intervalul de timp între
două operaţii succesive de scriere sau citire şi se exprimă în microsecunde sau nanosecunde.
Costul este un parametru economic, de ordin general şi depinde direct de tehnologia
utilizată pentru realizarea memoriei.

Din punctul de vedere al accesului şi al modului de funcţionare, memoria internă este

alcătuită din două componente:
- memoria ROM;
- memoria RAM.
Memoriile ROM (Read Only Memory) sunt circuite al căror conţinut este programat la
fabricare şi nu poate fi schimbat de utilizator. Ele sunt folosite doar pentru citirea informaţiei
înscrise, informaţia fiind rezidentă permanent în cadrul sistemului. În mod uzual, în modulele
ROM sunt stocate comenzi de iniţializare şi pornire a anumitor componente ale sistemului de
electronic de calcul.
Memoriile ROM au evoluat în timp, prin folosirea tehnicilor speciale de ştergere
selectivă şi reprogramare (PROM, EPROM, EEPROM, EEPROM flash).

*
1 ns (nanosecundă) = 10-9 secunde
 Memoriile RAM (Random Access Memory) sunt memorii de lucru, accesibile
utilizatorului, disponibile pentru scrierea şi citirea repetată a datelor şi programelor.
Memoria RAM este volatilă, conţinutul ei pierzându-se la întreruperea alimentării cu
energie electrică. Memoriile RAM pot fi statice (SRAM), sau dinamice (DRAM).
Memoriile SRAM sunt şi ele de două tipuri: memorii bipolare şi memorii MOS statice.
Memoriile RAM bipolare, realizate cu tranzistoare bipolare, permit citirea şi scrierea
informaţiilor în memorie. În general, aceste memorii sunt mai rapide decât memoriile MOS
(Metal Oxid Semiconductor) statice, dar consumă o putere mai mare. Sunt utile în cazul în care
se urmăreşte o viteză de lucru mai mare. Memoriile MOS statice realizate cu tranzistoare MOS,
sunt folosite în cazul în care se doreşte obţinerea unei capacităţi mari de memorie.
La memoriile DRAM, realizate cu tranzistoare MOS, funcţionarea se bazează pe
înmagazinarea, în timp finit, a unei sarcini electrice pe un condensator. Această sarcină se
descarcă în timp, fiind necesară reîncărcarea cel puţin odată la două milisecunde. Aceste
memorii sunt utilizate la reîmprospătarea afişajelor alfa-numerice sau grafice pe monitoare.

2.1.1.2. Dispozitivele periferice

Dispozitivele periferice, conectate la unitatea centrală asigură interfaţa cu utilizatorul
realizând, în principal, introducerea datelor, respectiv extragerea rezultatelor. Ţinând seama de
aceste funcţii, echipamentele periferice şi suporturile asociate acestora se pot grupa în:
 echipamente periferice de intrare;
 echipamente periferice de ieşire;
 echipamente periferice de intrare-ieşire;
 echipamente periferice şi suporturi pentru stocarea datelor şi informaţiilor.

2.1.1.3. Echipamente periferice de intrare

Echipamentele periferice din această categorie permit introducerea datelor şi programelor
în memoria calculatorului şi /sau transmiterea de către utilizator a unor comenzi ce urmează a fi
executate de către calculator.
La rândul lor aceste echipamente pot fi grupate în:
 echipamente periferice de intrare de bază (tastatura, mouse, trackball);
 echipamente periferice de intrare speciale (scanner, digitizoarele, touchscreen etc.).
Tastatura reprezintă echipamentul periferic cel mai utilizat, făcând parte din configuraţia
minimă a oricărui calculator. Ele sunt utilizate pentru introducerea datelor. Deşi nu există o
standardizare a tastaturilor, în general acestea conţin trei mari grupe de taste: taste alfanumerice
(litere şi cifre); taste de punctuaţie (virgulă, punct etc.); taste speciale (taste funcţionale, taste de
control, taste cu săgeţi, Caps Lock etc.).
După modul de dispunere a caracterelor pe primul rând al tastelor alfanumerice, sunt
folosite, cu precădere, tipurile AZERTY (european), QWERTY (anglosaxon), Dvorak, Dvorak-
Dealy (la care dispunerea separată a tastelor pentru vocale şi consoane asigură o tastare rapidă a
textelor). Pe lângă aceste tastaturi de tip IBM, pentru calculatoarele de tip Apple Macintosh, sunt
folosite tastaturile ADB (numite astfel datorită conectării la magistrala Apple Desktop Bus). De
regulă, tastaturile sunt cuplate la unitatea centrală prin intermediul unui cablu flexibil, ceea ce
permite poziţionarea ei după cerinţe. La ora actuală sunt destul de folosite şi tastaturi wireless
(fără fir). Noile modele transmit semnalul către calculator prin impulsuri radio sau în spectru
infraroşu, care permite o rază de acţiune mai mare, comparativ cu semnalul radio.
Mouse-ul este un dispozitiv de introducere utilizat la sistemele de operare cu interfaţă
grafică. Mouse-ul este folosit pentru selectarea unor opţiuni din meniuri, manipularea unor
obiecte (texte, grafice etc.) sau controlul mişcării cursorului (pointer-ului) pe ecranul de afişare.
A fost inventat în 1963 de către Douglas Engelbart şi este considerat una dintre marile
descoperiri ergonomice, datorită eliberării utilizatorului de folosirea exagerată a tastaturii.
Există mai multe criterii de clasificare a acestor echipamente periferice.
Din punct de vedere constructiv, mouse-urile pot fi:
 mecanice - dispun de o bilă metalică /de cauciuc ce se poate roti în toate direcţiile, senzorii
încorporaţi detectând direcţia şi deplasând cursorul pe ecran;
 optice – folosesc un laser şi o suprafaţă specială prevăzută cu o grilă, pentru detectarea
mişcării mouse-ului; nu au nici o componentă mobilă şi au o acurateţe mai mare în detectarea
şi interpretarea mişcărilor; fiind mai rapide şi mai precise decât cele mecanice;
 opto-mecanice – folosesc o combinaţie de tehnologii mecanice şi optice, şi nu necesită o
suprafaţă specială cu grilă.
După numărul de butoane, există diferite tipuri. Maouse-ul clasic are două butoane şi
funcţionează după principiul mecanic. Au fost create mouse-uri din ce în ce mai complexe, care
pot executa funcţii suplimentare, unele pot fi chiar programabile (cu rol de a prelua o comandă
specială). Marea majoritate a actualelor modele au rotiţa de scroll care asigură realizarea
aceloraşi funcţii ca şi cele ale barelor de derulare dintr-o fereastră Windows.
După compatibilitate, se disting clasele: IBM, Genius, Logitech, Microsoft etc. Aceste
firme au lansat pe piaţă pachete mouse /tastatură wireless care utilizează un singur senzor,
proiectat pentru a interpreta semnalele de la ambele dispozitive. Cel mai important argument în
favoarea modelelor wireless este legat de libertatea de mişcare şi lipsa cablurilor.
Trackball-ul este un dispozitiv ce oferă aceleaşi facilităţi ca şi mouse-ul: tehnologie
optică, rotiţă de scroll şi numeroase butoane suplimentare. Avantajul faţă de mouse constă în
faptul că sunt staţionare, ceea ce înseamnă că nu necesită mult spaţiu pentru a fi utilizate. Astfel,
echipamentul poate fi plasat pe orice suprafaţă, inclusiv pe genunchi.
Echipamente de scanare sesizează datele de pe anumite suporturi citind simbolurile sau
codurile cu ajutorul luminii (uneori şi cu laser), sau recunoscând anumite zone magnetizate în
prealabil.
Scanner-ul optic este un echipament ce permite preluarea /citirea de texte (şiruri de
caractere, semnături etc.) şi /sau imagini (alb-negru sau color) tipărite pe hârtie şi transformarea
lor într-o formă accesibilă calculatorului. Operaţia de citire este asemănătoare celei realizate de
ochiul uman, fapt pentru care aceste echipamente se numesc scannere optice. Scanner-ul
funcţionează prin digitizarea unei imagini, transformând-o într-o hartă de biţi. Fiecare punct
(pixel) este reprezentat prin 0 sau 1, în funcţie de culoarea punctului (alb sau negru). Pentru
culori şi nuanţe de gri se aplică acelaşi principiu numai că fiecare punct se reprezintă prin mai
mulţi de biţi.
Reprezentarea tuturor imaginilor prin hărţi de biţi face imposibilă editarea directă a
textelor scanate. Această operaţie este posibilă cu ajutorul unui sistem de recunoaştere optică a
caracterelor - OCR (Optical Character Recognition), care asigură traducerea imaginii în
caractere ASCII. La ora actuală, majoritatea scannerelor comercializate sunt prevăzute cu
pachete OCR*.
Principalii parametri care diferenţiază scannerele sunt: tehnologia de scanare, rezoluţia,
adâncimea culorilor.
Cititoarele de coduri de tip bară se numără printre cele mai întâlnite echipamente de
scanare optică folosite pentru a identifica produsele şi pentru a introduce preţul în casa de
marcat. Cele mai utilizate coduri de tip bară standardizate sunt EAN-13 (European Article
Numbering – 13), care foloseşte 13 caractere (unul pentru ţara de provenienţă, cinci caractere
pentru producător, şase caractere pentru produs şi un caracter de control) şi EAN – 8, o variantă
simplificată, cu doar opt caractere.
Scanner-ul magnetic este un tip de scanner care recunoaşte şabloane magnetice. Data,
înregistrată sub formă magnetică, este “înţeleasă” de un echipament periferic de scanare
magnetică. Cele mai cunoscute scannere de acest tip sunt: cititoarele de benzi magnetice şi
cititoarele de caractere scrise cu cerneală magnetică. Principalele aplicaţii în care se folosesc

*
În general, sistemele OCR permit utilizatorilor să folosească puterea calculatoarelor pentru accesarea documentelor
tipărite. Cele mai multe sisteme OCR necesită o combinaţie de hardware (plăci cu circuite imprimate specializate) şi
software pentru recunoaşterea caracterelor. Sistemele OCR pot citi o gamă variată de fonturi, dar întâmpină
dificultăţi în cazul textelor scrise de mână.
aceste sisteme se regăsesc în domeniul bancar, gestiunea fişelor de pontaj a personalului etc. În
domeniul bancar, cel mai utilizat sistem îl constituie automatele bancare - ATM (Automatic
Teller Machine), care asigură eliberarea numerarului, la cerere, limitat la valoarea contului
consultat.
Cititoarele de documente marcate permit, cu ajutorul unui soft specializat, citirea
directă a informaţiilor de pe documente manuscrise sau imprimate. Principiul de funcţionare este
cel al scannerelor optice, recunoaşterea caracterelor realizându-se prin deplasarea unui fascicol
luminos pe conturul caracterelor, proiecţia caracterelor citite pe o matrice de celule fotoelectrice
sau baleiajul cu ajutorul unui creion optic.
Echipamente de intrare cu atingere
Acest tip de echipamente vine în sprijinul nespecialiştilor, care pot astfel să utilizeze
resursele hard şi soft, fără a cunoaşte detalii legate de exploatarea lor. Utilizatorul poate să
introducă datele atingând o zonă, fie cu degetul, fie cu un instrument special. Echipamentele
tactile pot fi cuplate la toate tipurile de calculatoare, dar sunt mai frecvent întâlnite la
microcalculatoare. Fac parte din această categorie: digitizoarele, touchpad-ul, lightpen-ul,
touchscreen-ul.
Digitizoarele sunt dispozitive de intrare care permit introducerea desenelor şi schiţelor
într-un calculator. O suprafaţă de digitizare constă într-o tăbliţă electronică şi un cursor sau un
creion. Tăbliţa conţine o parte electronică ce permite detectarea mişcărilor cursorului sau ale
creionului traducând aceste mişcări în semnale digitale pe care le transmite calculatorului. La
rândul lui, cursorul (puck) este un mouse special care poate fi prevăzut cu mai multe butoane şi
cu o “fereastră” cu linii încrucişate pentru deplasări „fine”. Creionul (stylus) se aseamănă cu un
stilou obişnuit, prevăzut, în loc de cerneală, cu un cap electronic.
Touchpad-ul reprezintă o mică suprafaţă sensibilă la atingere, folosită, cu precădere la
calculatoarele portabile, ca dispozitiv de punctare. Practic, prin deplasarea unui obiect (chiar şi
un deget) peste pad (suprafaţa sensibilă) se realizează mutarea pointer-ului (punctatorului) pe
ecran, controlându-se astfel mişcările cursorului.
Lightpen-ul (creionul luminos /optic) este un dispozitiv de intrare care foloseşte un
detector sensibil la lumină pentru selectarea obiectelor de pe un ecran de afişare.
Touchscreen-ul (ecranul tactil) reprezintă un ecran de afişare care este acoperit de o folie
transparentă, sensibilă la atingere şi care are capacitatea de a detecta zona atinsă de utilizator. Un
ecran tactil este folosit de obicei pentru a lansa în execuţie operaţiunile disponibile sub sistemul
de calcul curent.

Echipamente periferice de ieşire

Pentru vizualizarea datelor introduse şi a rezultatelor prelucrării acestora, în configuraţia
standard a oricărui sistem de calcul se regăsesc echipamentele periferice de ieşire. Cele mai
folosite echipamente de acest tip sunt monitorul, imprimanta şi plotterul.
Monitorul reprezintă un dispozitiv format dintr-un ecran (display screen - suprafaţa de
afişare) şi circuitele necesare realizării imaginilor pe ecran. Monitorul este legat la placa video
(placa grafică /adaptorul video), care se găseşte în interiorul calculatorului şi care prelucrează
semnalele primite de la procesor, pentru a le transforma în imagini grafice. Ecranul monitorului
reprezintă un dispozitiv de afişare ce permite vizualizarea dialogului om – calculator, deci a
datelor introduse, a comenzilor lansate, a rezultatelor obţinute şi /sau a mesajelor sistemului.
Monitorul – este principalul dispozitiv periferic de iesire care permite afisarea temporară
a informaţiilor care se afla in calculator, date care au fost introduse de la tastatura sau rezultate
ale prelucrarii lor. Monitorul este alcatuit din doua elemente principale; din dispozitivul de
afisare si placa video.
Principalii parametri care caracterizează calitatea monitoarelor sunt: lăţimea de bandă
(cantitatea de date care poate fi transmisă într-o perioadă fixată de timp), rata de reîmprospătare
(numărul de cicluri de redesenare a ecranului pe secundă), rezoluţia (densitatea punctelor pe
ecran), definiţia (distanţa dintre două puncte adiacente pe ecran.
 Monitoarele se clasifică după: tipul semnalului folosit (analogic sau digital), mărimea
ecranului (de la 14 la 32 inches), capabilităţile coloristice (monocrome, cu nuanţe de gri, color),
tipul frecvenţei folosite (frecvenţă fixă, multiscanning, cu multifrecvenţă).
Performanţele unui dispozitiv de afişare sunt dependente de adaptorul video utilizat.
Acesta este o placă logică inserată în calculator pentru a-i conferi posibilităţi de afişare. Cele mai
multe adaptoare respectă standardele video, definite de IBM sau VESA*. Adaptoarele oferă mai
multe moduri video, cele de bază fiind: modul text – monitorul poate afişa doar caractere ASCII;
modul grafic – monitorul poate afişa orice imagine hartă de biţi.
Imprimanta este un echipament periferic de ieşire care reproduce pe hârtie sau pe un alt
suport (folie transparentă), textul sau imaginile generate de calculator. Suportul este unul
secvenţial ce poate fi parcurs într-un singur sens, fără posibilitatea de revenire, pentru rescrierea
unor informaţii. Structura generală a unei imprimante cuprinde: blocul de imprimare, care
impresionează suportul prin diverse procedee; sistemul de avans /antrenare a hârtiei; sistemul
logic de comandă (procesorul); panoul cu butoane şi /sau led-uri; interfaţa.
Parametrii de caracterizare a performanţelor unei imprimante sunt: rezoluţia, viteza,
dimensiunea hârtiei, capacitatea memoriei proprii, extinderea setului de caractere.
La clasificarea imprimantelor se au în vedere mai multe criterii: tehnologia utilizată la
tipărire, modul de realizare a imprimării, calitatea caracterelor tipărite etc.
În funcţie de tehnologia utilizată, imprimantele pot fi: cu cap rotitor, matriceale, cu jet de
cerneală, cu laser şi termice.
Imprimantele cu cap rotitor (daisy wheel) sunt similare unei maşini de scris, folosind un
disc de plastic sau metalic pe care sunt scoase în relief formele caracterelor Un ciocan presează
discul pe o bandă tuşată imprimând hârtia prin tipăriri LQ (Letter Quality). Aceste imprimante
nu pot tipări grafică.
Imprimantele matriceale creează caracterele prin lovirea acelor (pinilor) pe o bandă
tuşată. Fiecare pin imprimă un punct, combinaţiile de puncte formând caractere şi imagini.
Imprimantele cu jet de cerneală funcţionează prin pulverizarea picăturilor de cerneală
ionizată pe o foaie de hârtie pe care se creează formele dorite. Ele sunt imprimante fără impact,
cerneala fiind adusă la starea de vapori prin vibraţii sau prin încălzire şi apoi pulverizată prin
orificiile foarte fine ale capului de tipărire.
Principalele avantaje ale acestor imprimante sunt: preţul scăzut; lipsa zgomotului;
calitatea imprimării (dacă sunt folosite hârtie şi cerneală de calitate); portabilitatea (datorită
părţilor mecanice de dimensiuni mai mici, comparativ cu ce cele ale imprimantelor laser);
obţinerea de documente color complexe la preţuri scăzute (în cazul modelelor color).
Principalele dezavantaje sunt legate de viteza considerabil mai mică decât a
imprimantelor laser şi de calitatea deosebită care se cere hârtiei şi cernelii.
Imprimantele cu laser*, numite şi imprimante optice sau imprimante xerografice,
folosesc aceeaşi tehnologie ca şi aparatele de fotocopiat şi produc texte şi grafică de foarte bună
calitate. Aceste imprimante folosesc o rază laser şi o oglindă rotitoare pentru a produce o
imagine pe un tambur fotosensibil. Lumina laserului modifică încărcătura electrică de pe tambur
de fiecare dată când îl atinge, desenându-se imaginea paginii. Tamburul este apoi rotit peste un
rezervor de toner** care este cules de porţiunile încărcate electrostatic. În final, tonerul este
transferat pe pagina de hârtie printr-o combinaţie de căldură şi presiune. Una dintre
caracteristicile esenţiale ale imprimantelor cu laser este rezoluţia care poate atinge peste
1200 dpi. Pot fi obţinute rezoluţii mai mari prin folosirea unor tehnici speciale de îmbunătăţire
(resolution enhancement). La rândul lor, imprimantele laser pot fi: monocrome şi color.
*
VESA (Video Electronics Standards Association) – consorţiu de producători de adaptoare video şi monitoare, ce
are ca obiectiv standardizarea protocoalelor Web.
*
Laser – acronim pentru light amplification by stimulated emission of radiation (amplificarea luminii prin simularea
emisiei de radiaţii).
**
Toner – tuş special folosit la aparatele de copiat şi imprimantele laser (substanţă uscată sub formă de praf, care
este încărcată electric şi care poate adera la un tambur, placă sau foaie de hârtie de polaritate opusă lui. În cazul
imprimantelor laser, tonerul se află într-un cartuş interschimbabil şi care la golire poate fi reîncărcat.
 Plotter-ul numit şi trasator, realizează desene de mare precizie (hărţi, desene tehnice
etc.), pe hârtie sau un alt material, în funcţie de comenzile transmise de un calculator. Un plotter
este alcătuit din: un modul de trasare, un bloc de control al trasării, o unitate logică şi o interfaţă
cu calculatorul.
Echipamentele de redare a sunetelor sunt dispozitive care furnizează rezultatele
prelucrării sub formă de sunete. Intră aici boxele /difuzoarele (speaker) care se ataşează la placa
de sunet pentru a elibera sunetul înmagazinat sau generat de sistemul de calcul.
Echipamente de ieşire pe microfilme (COM-Computer Output Microfilm) sunt sisteme
care se conectează la calculatoare permiţând salvarea unor volume mari de date în vederea
referirii lor ulterioare. Ca suport este folosit microfilmul.

Echipamente de intrare - ieşire

În configuraţia calculatoarelor pot exista echipamente care asigură atât intrarea cât şi
ieşirea datelor. Din această categorie fac parte modemul şi faxul.
Modemul (MOdulator – DEModulator) permite calculatorului să transmită date prin
liniile telefonice*. El converteşte datele digitale (specifice calculatoarelor) în unde analogice
(specifice liniilor telefonice) la transmitere şi invers la recepţie .
Faxul permite transmiterea şi recepţionarea imaginilor şi textului pe /de pe liniile
telefonice. Faxul funcţionează prin digitizarea unei imagini (împărţirea imaginii într-o reţea de
puncte). Electronic fiecare punct este reprezentat de un bit care are valoarea 0 sau 1. Astfel, se
obţine o hartă de biţi care, la receptor, printr-un alt aparat fax, este “tradusă” în puncte care
recompun imaginea transmisă. Un aparat fax constă dintr-un scanner optic pentru digitizarea
imaginilor, o imprimantă pentru tipărire şi un telefon pentru realizarea conexiunii.
Fax modemul poate fi ataşat unui calculator permiţând transmiterea documentelor
electronice sub formă de fax-uri. Fax modemurile sunt însoţite de programe de comunicaţie
similare celor existente la modemuri. Aceste programe conferă facilităţi care nu sunt disponibile
la faxurile obişnuite. De exemplu, printr-un fax modem se poate difuza simultan un document
fax mai multor destinatari.

Echipamente periferice şi suporturi pentru stocarea datelor şi informaţiilor

Echipamentele din această categorie pot fi clasificate în: echipamente şi suporturi
magnetice; echipamente şi suporturi optice; echipamente şi suporturi magneto-optice.

Echipamente şi suporturi magnetice

Suporturile magnetice pot fi neadresabile (benzi şi casete) şi adresabile (discuri).
Banda magnetică reprezintă o panglică din material plastic acoperită cu o peliculă fină
de oxid feromagnetic ce constituie mediul de înregistrare. Caracterele sunt reprezentate prin
combinaţii de puncte magnetizate perpendicular pe axul benzii. Numărul de puncte determină
numărul de piste (tracks), paralele cu axa longitudinală (de obicei 7 sau 9 piste). Biţii aflaţi pe
aceeaşi coloană formează un byte.
Echipamentele care asigură citirea /scrierea informaţiei pe bandă magnetică poartă
numele de unităţi de bandă magnetică.
Discurile magnetice. În configuraţiile sistemelor electronice actuale, discul magnetic este
suportul cel mai utilizat. Există mai multe categorii de discuri, dar toate prezintă următoarele
caracteristici comune:
 discul este un suport rotund, plat, realizat dintr-un material plastic flexibil (discheta) sau un
metal rigid (hard-discul), acoperit cu un strat magnetic pe care pot fi înregistrate informaţii
codificate binar;

*
Liniile telefonice ISDN (Intergated Service Digital Network – reţea digitală cu servicii integrate, standard
internaţional de comunicaţii pentru linii telefonice digitale), transmit digital imagini video, voci etc., ceea ce
înseamnă că nu necesită modemuri.
 operaţiile de citire /scriere se realizează prin intermediul unor dispozitive speciale numite
capete de citire /scriere;
 discul este un suport adresabil;
 înainte de a fi utilizat un disc trebuie formatat.
Procedura de formatare constă în scrierea unor informaţii care să permită, ca la începutul
operaţiei, să se ştie unde să se deplaseze capul de citire /scriere pentru a putea citi /scrie datele;
divizarea suprafeţei discului în piste şi sectoare logice; crearea “repertoarului” pentru fişierele
care vor fi memorate.
Discul este organizat în piste concentrice pe care vor fi scrise datele şi în sectoare, pentru
a permite reperarea locaţiei în care sunt plasate înregistrările. Acest amplasament este cunoscut
prin: numărul feţei discului, numărul sectorului şi numărul pistei.
Astfel, pentru a „ajunge” la o înregistrare, este suficient să se cunoască aceste trei
coordonate, pentru ca braţul /capul de citire să se poziţioneze la începutul sectorului, de pe pista
care conţine data şi să o găsească citind secvenţial sectorul. Discul este un suport adresabil,
accesul fiind selectiv (direct).
Fiecare înregistrare fizică este formată dintr-un anumit număr de sectoare succesive, ce
constituie un bloc. Blocul se identifică prin adresa reală a primului sector şi prin numărul de
sectoare pe care le conţine. Unitatea de transfer între suport şi memoria internă este pagina, care
cuprinde numai informaţia utilă dintr-un bloc.

Tipuri de discuri
Discurile magnetice, în funcţie de tehnologiile de realizare, sunt discuri flexibile, discuri
dure, discuri amovibile.
Discul flexibil (Floppy Disk - FD)
Discul flexibil reprezintă un disc de dimensiuni mici şi foarte maleabil, confecţionat
dintr-o folie de plastic, acoperită cu un strat de oxid magnetic. El este protejat de un plic flexibil
(la dischetele de 8 sau 5.1/4 inch), sau rigid (la discheta de 3.1/2 inch). Discul flexibil este folosit
pentru memorarea de programe şi fişiere.
Capacitatea de stocare variază de la 360KB la 2.88 MB.
Discul dur (Hard Disk - HD)
Apărute oficial în 1956, hard discurile sunt rezultatul unui lung şir de inovaţii. Hard
discul este singura parte mecanică esenţială pentru funcţionarea unui calculator modern. Din
această cauză ea este mai lent, comparativ cu restul componentelor (excluzând floppy–ul şi
unitatea CD-ROM, care nu se folosesc continuu).
Hard discul este compus din mai multe discuri (platane) asemănătoare cu cele flexibile,
fiecare fiind prevăzut cu un cap propriu de citire /scriere pentru fiecare faţă. La efectuarea
operaţiunii de citire /scriere, capetele “colaborează” între ele, funcţionând aproape simultan şi
asigurând o viteză de transfer a informaţiei sporită. Discurile au acelaşi număr de piste, toate
pistele cu acelaşi număr de ordine formând un cilindru. Numărul de cilindri este identic cu
numărul de piste conţinute pe o faţă a platanului. Înscrierea unui fişier pe acelaşi cilindru
conduce la economisire de timp, întrucât nu mai este necesară deplasarea de mai multe ori a
capului de citire /scriere. Discurile dure stochează sistemul de operare a microcalculatoarelor,
software-ul de aplicaţii şi fişierele de date, capacitatea lor de stocare crescând continuu de la o
generaţie la alta. Există două mari categorii de discuri dure: pack discuri şi discurile hard
(discurile Winchester).
Hard discurile externe pack se prezintă sub forma unui grup de discuri închise într-o
cutie de protecţie amovibilă. Ele sunt utilizate cu precădere în arhitecturile minicalculatoarelor şi
a mainframe-urilor. Pentru microcalculatoare, acest suport se prezintă sub formă de cartuşe de
discuri amovibile.
 Discurile Winchester* sunt utilizate pentru microcalculatoare şi se prezintă sub forma
unui dispozitiv care conţine unul sau mai multe discuri rigide (acoperite cu un material
magnetizabil), capete de citire /scriere, un mecanism de poziţionare a capetelor şi un motor de
antrenare a discurilor, toate într-o carcasă de protecţie, închisă etanş. Acest suport permite
stocarea unei cantităţi mult mai mari de date şi asigură un acces rapid la acestea.
RAM disc (Random Accesss Memory Disk) se constituie într-o unitate de disc simulată,
ale cărei date sunt stocate în memoria internă. Un program special permite sistemului de
operare să citească şi să scrie în dispozitivul simulat ca şi cum ar fi o unitate de disc real.
Discurile RAM sunt foarte rapide (aprox. 1000 de ori faţă de unităţile de disc fix), fiind folosite
pentru aplicaţiile care necesită acces frecvent la datele de pe disc. Pe de altă parte, acestea
consumă o parte din memoria sistemului. Deoarece discurile RAM îşi pierd conţinutul odată cu
închiderea calculatorului, ultimele tipuri au fost prevăzute cu un sistem de acoperire (backup )
cu baterii, care le face mai stabile.

Discuri optice
Discul optic (compact discul - CD) constituie un mediu de stocare de pe care sunt citite şi
/sau scrise datele folosind un laser. Un CD este un disc metalic, fără proprietăţi magnetice,
lustruit, acoperit cu un strat de material plastic care este citit optic cu ajutorul unui mecanism
care foloseşte o sursă de lumină de înaltă intensitate (laser). Absenţa unui contact fizic direct cu
suportul evită uzura sa. Spre deosebire de discurile magnetice la care înregistrarea datelor se
realizează pe piste concentrice, la discul optic stocarea datelor se face continuu, în spirală sub
forma unor mici adâncituri. Fiecare adâncitură reprezintă cifra binară 1. Absenţa adânciturii
reprezintă cifra binară 0. Astfel, suprafaţa discului este acoperită cu biţi care sunt organizaţi
asemenea celor de pe disc sau bandă. În schimb, acest suport poate stoca mult mai multe date
decât mediile magnetice. Discurile optice permit conservarea şi exploatarea datelor de natură
diversă, fiind cele mai eficiente suporturi multimedia. Utilizarea lor presupune o unitate specială.
Există mai multe tipuri de discuri optice.
CD-ROM (Compact Disk - Read Only Memory)
Discurile CD-ROM reprezintă un disc optic capabil să înmagazineze până la 1 GO, cel
mai întâlnit fiind cel de 650 MO, care stochează peste 300.000 pagini text. CD-ROM-urile
necesită un aparat special pentru înregistrarea datelor, iar acestea odată înregistrate nu mai pot fi
şterse sau modificate. Pentru citirea unui CD este necesară o unitate CD-ROM player.
Unităţile CD-ROM se caracterizează prin: rata de transfer, timpul de acces şi
compatibilitatea cu standardele existente.
Rata de transfer (data transfer rate) reprezintă cantitatea de date ce poate fi citită şi
transmisă către calculator într-o secundă (150 K pe secundă, 450 K /s, 900 K /s etc.).
Timpul de acces (seek time) indică timpul necesar unităţii pentru accesarea /găsirea unei
informaţii particulare (500 milisecunde, 800 milisecunde).
Compatibilitatea reprezintă abilitatea unei unităţi CD-ROM de a exploata CD-uri
comercializate de diferite firme şi se bazează pe o serie de standarde. Cele mai cunoscute
standarde respectate de producătorii de CD-uri sunt: Red Book, Yellow Book, Green Book, CD-
ROM/XA, ISO 9660. Acestea sunt culegeri de specificaţii elaborate de corporaţiile Sony,
Philips, Microsoft şi susţinute de ISO.
Discul WORM (Write Once Read Many)
Discurile WORM sunt asemănătoare discurilor CD-ROM, putând fi scrise o singură
dată şi citite de un număr nelimitat de ori. Sunt dispozitive de stocare de mare capacitate, şi
întrucât nu pot fi şterse şi reînregistrate sunt recomandate pentru stocarea arhivelor sau a altor
volume mari de informaţii care nu se schimbă.
Prin tehnologia CD-R (Compact Disk Recordable) utilizatorul poate să-şi creeze
propriile CD-ROM–uri dacă dispune de o unitate specială de scriere /gravare /ardere. Gravarea
*
Termenul de Winchester disk a fost utilizat de către IBM pentru primul hard disc (capacitate 30 MO şi un timp de
acces de 30 milisecunde), după numele carabinei de calibru .30, cunoscută sub denumirea de “.30 - .30”
poate fi de tip mono sau multisesiune. Un disc astfel obţinut poate fi citit într-o unitate normală
de CD-ROM.
Discurile reinscriptibile (CD-RW / Erasable CD)
Discurile reinscriptibile înlătură dezavantajul discurilor WORM care pot fi înregistrate o
singură dată. Ele se pretează a fi folosite în aplicaţiile în care este necesară modificarea repetată
a informaţiilor stocate. Discurile reinscriptibile pot fi scrise, citite, şterse şi rescrise asemănător
suporturilor magnetice.
Tonomate CD-ROM (CD-ROM Juke Box)
Tonomatele sunt dispozitive conectate la o unitate de CD-ROM dintr-un calculator sau o
staţie de lucru şi în care pot fi introduse în jur de 200 de CD –ROM –uri. Utilizatorul poate
solicita datele de pe orice disc din tonomat, fiind asigurat, la un moment dat, accesul direct la
datele de pe un singur CD –ROM.
Sistemele DVD (Digital Video Disk)
O generaţie nouă a tehnologiilor de stocare a datelor video, audio şi informatice, o
constituie discurile video digitale (DVD –urile). Din punct de vedere constructiv există DVD–uri
cu una sau două feţe, pe fiecare faţă putând fi unul sau două straturi, capacitatea de stocare fiind
diferită. De exemplu, un disc video cu un singur strat şi o singură faţă permite stocarea a 4.7 GB
de date, un DVD cu două straturi şi o singură faţă are o capacitate de stocare de 8.5 GB, iar în
cazul celor cu două feţe se ajunge la capacitate de stocare maximă de 17 GB.
Blu-ray Disc
Discul Blu-ray (numit şi BD) este un tip de disc optic de mare densitate folosit pentru
stocarea de date, în special înregistrări video de înaltă rezoluţie. Numele Blu-ray provine de la
culoarea albastru-violet a razei laser cu care se realizează citirea şi scrierea. Din cauza lungimii
de undă relativ mici (405 nm), un disc Blu-ray poate conţine o cantitate de informaţii mult mai
mare decât unul de tip DVD, care foloseşte un laser de culoare roşie de 650 nm. Astfel, un disc
Blu-ray poate să conţină 25 GB pe fiecare strat, de peste 5 ori mai mult decât DVD-urile cu un
strat (4,7 GB); iar discurile Blu-ray cu două straturi (50 GB) pot stoca de aproape 6 ori mai multe
date decât un DVD cu dublu strat (8,5 GB). Există mai mulţi fabricanţi care au lansat pe piaţă
discuri Blu-ray inscripţionabile şi reinscripţionabile, cu un singur strat sau cu strat dublu.

Echipamente periferice şi suporturi magneto-optice

Discurile magneto-optice sunt dispozitive de stocare cu ştergere sau semiştergere de
capacitate foarte mare. Pentru înregistrarea datelor se utilizează o rază laser care încălzeşte un
punct extrem de mic de pe suprafaţa discului, astfel încât orientarea magnetică a suportului să
poată fi modificată de capul de citire /scriere. Unităţile magneto-optice combină tehnologiile
discului magnetic cu tehnologiile CD-ROM. Deşi sunt lente în comparaţie cu hard discurile şi
scumpe în comparaţie cu discurile obişnuite, ele se pretează foarte bine pentru realizarea copiilor
de siguranţă.

Unităţile de interfaţă şi liniile de comunicaţie (magistrale /canale) asigură conectarea

tuturor componentelor interne şi externe ale unui sistem de calcul, fluxul datelor şi al
comenzilor, între componentele sistemului, în timpul prelucrării, precum şi fluxul de semnale
pentru întreţinerea sistemului în stare de funcţionare.
După semnificaţia semnalelor transmise, magistralele /canalele pot fi de adrese, de date
sau de control, după cum semnalele respective reprezintă adrese, date sau comenzi şi informaţii
despre starea unităţilor interconectate.

2.1.2 Resursele software

Cea de a doua componentă a unui sistem electronic de calcul, Software, include resursele
logice care pot fi structurate în trei categorii:
- programe de bază;
- programe de aplicaţii;
 - programe intermediare.
Programele de bază (software-ul de sistem) asigură exploatarea eficientă a întregului
sistem electronic de calcul. Din această categorie fac parte sistemele de operare, programele
utilitare şi programele traductoare.
Sistemul de operare reprezintă componenta indispensabilă funcţionării oricărui calculator
şi acţionează ca un intermediar între utilizator şi resursele calculatorului.
Programele utilitare sunt programe specializate în realizarea unor operaţii precis definite.
Deşi nu sunt obligatorii, sunt recomandate pentru a completa serviciile interne ale sistemului,
sprijinind utilizatorul final în operaţii precum gestionarea discurilor, dialogarea facilă om-
calculator etc. Din această categorie, cele mai cunoscute sunt Windows Explorer, Total
Commander, Win Commnader, programele antivirus, programele de arhivare etc.
Programele traductoare au rolul de a traduce programele sursă, scrise de utilizator în
limbaje de programare, în programe executabile. Traducerea poate fi realizată prin compilare sau
prin interpretare.
Compilarea presupune parcurgerea următoarelor etape:
 traducerea programului sursă într-un format obiect relocabil (binar translatabil);
 editarea de legături prin completarea programului obiect cu module preluate din biblioteci
(de sistem sau ale utilizatorului);
 obţinerea programului executabil;
 încărcarea şi lansarea în execuţie în vederea obţinerii rezultatelor dorite.
Interpretarea înseamnă traducerea programului, instrucţiune cu instrucţiune, la fiecare
execuţie a acestuia.
Programele de aplicaţii sunt proiectate pentru a asigura automatizarea cerinţelor
utilizatorilor din domenii diverse. În general, ele răspund principalelor funcţii ale entităţilor
social-economice (contabilitate, finanţe, marketing, resurse umane etc.). Aceste programe sunt
folosite pentru: crearea bazelor de date cu diverse destinaţii; gestiunea economico-financiară;
realizarea aplicaţiilor administrative; realizarea de aplicaţii tehnico-ştiinţifice; proiectare şi
inginerie asistate de calculator; comunicaţii şi teletransmisii de date; dezvoltarea de software
(crearea altor aplicaţii) etc. În entităţile social-economice programele de aplicaţii pot fi obţinute
fie prin achiziţionare de pe piaţa specializată, fie prin programarea /construirea cu resurse
proprii.
Programele intermediare sunt instrumente adresate cu precădere utilizatorilor finali care
exploatând microcalculatoare pot să-şi rezolve singuri aplicaţiile dorite. Intră în această categorie
procesoarele de texte (Word, Word Perfect, Ami Pro etc.), programele de calcul tabelar (Excel,
Lotus etc.), programele de grafică (Coreldraw, Power Point etc.) şi instrumentele soft integrate
(Works).
Într-un sistem electronic de calcul, folosind un anumit soft, se pot efectua diverse
prelucrări. Rezolvarea unei probleme presupune un algoritm care stă la baza unui program
format dintr-o succesiune de instrucţiuni.

2.2 Arhitecturi şi configuraţii de calculatoare

Echipamentele hardware, privite din punct de vedere funcţional şi făcând abstracţie de
forma şi amplasarea lor fizică formează arhitectura unui sistem electronic de calcul.
Conceptul de arhitectură are un grad mare de generalitate şi vizează aspectele legate de
performanţele şi compatibilităţile componentelor sistemului. Arhitecturile pot fi multicalculator
sau multiprocesor.
Arhitecturile multicalculator sunt specifice sistemelor care includ cel puţin două
calculatoare şi asigură o disponibilitate înaltă şi o divizare a sarcinilor de prelucrare.
Arhitecturile multiprocesor sunt specifice sistemelor de calcul care includ cel puţin două
unităţi centrale de prelucrare, identice sau diferite, care au acces comun la memoria internă. Se
asigură astfel o mărire a capacităţii de prelucrare prin executarea în paralel a unor sarcini
distincte, concomitent cu echilibrarea şi omogenizarea distribuţiei de sarcini.
O arhitectură trebuie să îndeplinească următoarele funcţii (figura 2.4):
 funcţia de memorare - asigură păstrarea datelor şi a programelor;
 funcţia de prelucrare - realizează operaţii aritmetice şi /sau logice asupra datelor din
memoria internă;
 funcţia de comandă şi control - supervizează prelucrarea automată a datelor;
 funcţia de intrare /ieşire - introduce datele şi programele de aplicaţii, de pe suporturi
externe, în memoria internă şi extrage rezultatele prelucrărilor, din memorie, pe un suport
extern.
Date de ieşire Funcţia de intrare-ieşire
Funcţia de memorare Date de intrare şi programe

Rezultate Date Comenzi Comenzi

de intrare
Funcţia de comanda şi control
Funcţia de prelucrare
Comenzi
Figura 2.4 Funcţiile sistemului electronic de calcul

În funcţie de cerinţele de prelucrare şi de opţiunile utilizatorului, unitatea centrală poate fi

cuplată cu un număr variabil de dispozitive /echipamente periferice şi de unităţi de interfaţă. Se
obţine, astfel, configuraţia sistemului respectiv. Pentru ca un sistem să fie operaţional trebuie să
existe o configuraţie minimă (de bază) în care sunt conectate un număr minim necesar de
componente. Plecând de la configuraţia minimă, în funcţie de complexitatea lucrărilor de
executat şi de posibilităţile financiare, utilizatorul îşi poate adăuga noi componente. Ţinând cont
de limita maximă admisă de unitatea centrală de prelucrare se poate obţine o configuraţia
maximă.
Indiferent de configuraţie, la executarea unui program de aplicaţii, între componentele
unui sistem electronic de calcul se realizează următoarele fluxuri informaţionale:
- fluxul instrucţiunilor apare odată cu încărcarea, în memoria internă a programului, în
format executabil, instrucţiunile acestuia fiind preluate de unitatea de comandă şi control
pentru decodificare şi transformare în comenzi;
- fluxul comenzilor se realizează între unitatea de comandă şi control şi celelalte
componente ale sistemului, prin transmiterea comenzilor, pentru efectuarea operaţiunilor
de intrare (citire), de calcul (prelucrare), ieşire (scriere) etc.;
- fluxul datelor se realizează pe parcursul execuţiei comenzilor pentru operaţiuni de
intrare-ieşire.

2.3 Evoluţia şi clasificarea sistemelor de calcul

Construcţia mijloacelor moderne de calcul trebuie privitǎ în contextul dezvoltării întregii
societăţi umane. Această dezvoltare a fost posibilă numai datorită acumulării şi folosirii
informaţiilor transmise de la o generaţie la alta.

2.3.1 Evoluţia sistemelor electronice de calcul

Intensificarea schimburilor comerciale a impus construirea unor aparate de calcul. Se
presupune că primul aparat de calcul a fost socotitorul cu bile, cunoscut la romani sub numele de
abacus, iar la greci, tabla lui Pitagora. Un aparat asemănător - suanpan - era folosit, cu mult
înaintea grecilor şi romanilor, de către chinezi.
Încă din primele secole ale e.n. au fost cunoscute calculatoarele mecanice: taxometrele şi
godometrele, care erau folosite pentru măsurarea distanţelor parcurse. Câteva secole mai târziu s-
a înregistrat o performanţă esenţială, şi anume, fixarea rezultatelor calculelor cu ajutorul
cadranelor. Aparate asemănătoare se întâlnesc şi azi: contoare de gaz şi electricitate, apometre,
contorul de turaţii, pendulul etc.
La începutul secolului al XVII-lea din secolul trecut, matematicianul scoţian John Napier
a creat un instrument de calcul cunoscut sub numele de “bastonaşele lui Napier”. Napier a rămas
celebru mai ales prin inventarea logaritmilor naturali sau naperieni care s-au răspândit
pretutindeni, având utilizare atât în problemele teoretice cât şi în cele aplicative.
Avantajele tabelelor de logaritmi au fost folosite de către W. Oughtread, care, în 1622, a
realizat prima riglă de calcul. Rigla de calcul poate efectua uşor nu numai înmulţiri şi împărţiri,
ci şi ridicări la putere, extrageri de rădăcini pătrate sau cubice, calculul funcţiilor trigonometrice
etc. In schimb, rigla de calcul realizează operaţiile de adunare şi scădere.
Apariţia maşinilor mecanice de calculat este legată de numele marelui savant francez
Blaise Pascal. Din dorinţa de a-şi ajuta tatăl, care se ocupa cu strângerea taxelor şi impozitelor,
tânărul Pascal a realizat, în 1642, prima maşină mecanică cu care se efectuau adunări şi scăderi.
Maşina lui Pascal funcţiona după principiul contorului electric sau cel de kilometraj. Astfel,
maşina era formată dintr-o serie de roţi dinţate, cuprinzând fiecare câte 10 dinţi numerotaţi de la
0 la 9 şi un „ecran” pe care se puteau citi cifrele.
În 1671, marele matematician german Gottfried Wilhelm Leibnitz, aducând unele
îmbunătăţiri maşinii lui Pascal, a realizat o maşină de calculat care făcea, în plus, înmulţiri şi
împărţiri. Leibnitz, prin studiile sale de matematică şi logică poate fi considerat un precursor
important în construirea maşinilor electronice moderne, el introducând simbolismul algoritmic şi
calculul infinit zecimal.
Realizarea primelor maşini de calcul, în serie, s-a produs abia în 1820. Alsacianul
Charles Xavier Thomas din Colmar deschide, la Paris, o fabrică de maşini numite aritmometre.
La baza construcţiei maşinilor de calcul mecanice stă principiul general conform căruia, fiecare
număr este considerat ca o distanţă (liniară sau unghiulară).
Automatizarea calculelor matematice s-a putut realiza atunci când în maşină au fost
introduse cartelele perforate, un suport de hârtie folosit pentru păstrarea codificată a datelor.
Ideea folosirii cartelelor perforate apare în Franţa, în 1806, când inginerul Joseph Marie Jacquard
inventează un sistem pentru controlul funcţionării războaielor de ţesut ale textiliştilor din Lyon.
Utilizarea cartelei perforate în tehnica de calcul a fost realizată de matematicianul englez
Charles Babbage (1791-1871), profesor la Universitatea din Cambridge, care a imaginat o
maşină capabilă să poată calcula şi tipări tabele matematice cu ajutorul cartelelor perforate.
Astfel, în 1822, C. Babbage a creat o maşină diferenţială care permitea calcularea tabelelor
matematice până la a opta zecimală. Mai târziu, în 1832, el a conceput o maşină analitică, mult
mai puternică decât prima, care trebuia să efectueze automat cele mai diverse operaţii
matematice. În proiectul său, maşina analitică cuprindea, ca orice calculator electronic modern,
trei elemente esenţiale:
 un bloc de memorie (magazia) pentru înmagazinarea datele sub formă de perforaţii în cartele
de hârtie;
 un bloc aritmetic (moara) pentru efectuarea calculelor;
 un bloc de dirijare şi control (comanda).
Maşina era concepută să efectueze toate operaţiunile aritmetice, pe baza unui program
introdus în prealabil în maşină, să memoreze rezultatele intermediare pentru a fi folosite în
calcule ulterioare şi să decidă între două acţiuni, în funcţie de rezultat. Această maşină nu a putut
fi construită datorită condiţiilor tehnologice din acea vreme.
Programele pentru această maşină au fost realizate de către Ada Augusta Byron, contesă
de Lovelace, fiica celebrului poet englez Byron şi asistenta lui Charles Babbage. Ada Augusta
Byron este considerată primul programator din lume.
Cartelele perforate, ale lui Jaquard, l-au influenţat şi pe inginerul american (de origine
germană) Hermann Hollerith, care din 1880, lucra ca statistician, la Biroul de Recensământ al
SUA. În 1887, el construieşte maşini care lucrează pe bază de cartele perforate şi care erau
prevăzute cu dispozitive speciale de perforat, sortat, numărat cartele, de tabulat etc. Aceste
dispozitive au contribuit la creşterea substanţială a vitezei de lucru. Maşinile cu cartele perforate
au fost folosite pentru recensământul populaţiei SUA din anul 1890.
Hermann Hollerith simte valoarea comercială a ideii sale şi, în 1896, înfiinţează firma
Tabulating Machines Company, destinată construirii şi vânzării acestor maşini. În 1911,
Tabulating Machines Company fuzionează cu alte firme pentru a forma Computing Tabulating
Recording Company. Această firmă, în 1924 îşi schimbă numele în Industrial Bussines
Machines Corporation (IBM), considerată şi în prezent cea mai mare firmă producătoare de
echipamente de calcul din lume.
Este greu de precizat, cu exactitate, când a fost inventat primul calculator modern. În
perioada 1930-1940 au fost realizate numeroase maşini, dar cea mai mare parte dintre ele nu
aveau toate caracteristicile care sunt astăzi asociate unui calculator.
Primele dispozitive, asemănătoare calculatoarelor, au fost create în 1941, în Germania, de
către Konrard Zuse şi se numeau Z3 şi Z4. Acestea aveau multe părţi electronice, dar memoria
era mecanică.
O altă maşină electromecanică de calcul a fost realizată de Howard Aiken şi Claire Lake,
cu asistenţă financiară din partea firmei IBM, la Harward University, în 1943. Maşina se numea
Automatic Sequence Control Calculator (Mark I), utiliza relee şi benzi din hârtie perforată şi
avea la bază principiile lui Charles Babbage. Ea a fost folosită pentru calculul traiectoriilor
balistice.
Primul dispozitiv, în întregime electronic, a fost realizat de John Atanasoff şi asistentul
său, Clifford Berry. Profesorul Atanasoff a dorit ca maşina lui să-i ajute pe studenţi în
rezolvarea anumitor tipuri de ecuaţii. Din 1937, până în 1942, ajutat de C. Berry, Atanasoff
realizează maşina denumită Atanasoff - Berry Computer sau ABC.
ABC-ul a fost primul calculator electronic, dar nu universal. El rezolva doar anumite
tipuri de ecuaţii, neputând fi folosit şi pentru alte probleme.
În aceeaşi perioadă, la Universitatea din Pennsylvania, profesorii John Presper Eckert şi
John W. Mauchly au început construirea unei maşini bazate pe tuburi electronice. Proiectul,
început în 1943, a fost terminat în 1946 sub numele de ENIAC (Electronic Numerical Integrator
and Computer). Această maşină era enormă: avea o greutate de 30 tone, conţinea 18.000 tuburi
electronice, ocupa o suprafaţă de podea de 160 mp. Prelucra date cu o viteză de aproximativ
5.000 de operaţii pe secundă, introducerea datelor şi instrucţiunilor făcându-se de la 40 de
panouri cu fişe, în câteva zile, iar verificarea dura, alte câteva zile. Acest calculator avea o
fiabilitate foarte redusă şi necesita înlocuirea frecventă a tuburilor care se ardeau repede.
Un nume de referinţă în evoluţia calculatoarelor este cel al matematicianului John von
Neumann care încă din 1944 a lansat ideea programului înregistrat. Astfel, au apărut şi noţiunile
de algoritm de rezolvare a unei probleme şi de program de prelucrare a algoritmului. John von
Neumann a recomandat constructorilor de calculatoare trei principii:
 programele şi datele să fie codificate sub formă binară;
 programele şi datele să fie păstrate în memoria calculatorului;
 să existe o unitate centrală de prelucrare care să poată extrage, decodifica şi
executa instrucţiunile programului.
O bună parte dintre calculatoare, inclusiv cele actuale, sunt construite în conformitate cu
principiul von Neumann, fiind compuse din unul sau mai multe procesoare, memorie internă,
dispozitive de intrare-ieşire pe suport magnetic, la care au fost adăugate ulterior orologii,
terminale, interfeţe de reţea etc.
Ca şi predecesorii lor, Eckert şi Mauchly formează, în 1947, o companie pentru
construirea de calculatoare comerciale. Obiectivul lor a fost proiectarea şi construirea unui
calculator universal, UNIVAC I (Universal Automatic Computer).
Concomitent, în mai 1949, în Anglia, a fost realizat calculatorul EDSAC (Electronic
Delay Storage Automatic Computer), de profesorul M. Wilkes, iar în SUA, a fost realizat
calculatorul BINAC (Binary Automatic Computer). Doi ani mai târziu, a fost creat EDVAC
(Electronic Discrete Variable Automatic Computer). EDVAC posedă un sistem de comandă
flexibil şi un tip special de înmagazinare a datelor care îi conferă viteze ridicate de calcul.
Comercializarea calculatoarelor începe în 1951, cu calculatorul UNIVAC I, vândut
Biroului de Recensământ al SUA. Începând cu UNIVAC I, calculatoarele s-au dezvoltat rapid,
evoluţia fiind marcată de existenţa mai multor generaţii de calculatoare.

Generaţia I. Calculatoarele din această generaţie erau prevăzute cu tuburi, relee

electromagnetice, iar memoriile utilizau tamburi magnetic. Viteza de calcul ajungea la 10.000
operaţii şi instrucţiuni pe secundă. Programatorul îşi introducea programul (codificat binar sau
hexazecimal) în memorie, de la o consolă sau de la un panou. Apoi, îl lansa în execuţie, îşi
vizualiza rezultatele şi eventual îl depana. La noi în ţară, primele calculatoare, din această
generaţie, au fost CIFA produse la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti. Au urmat
MECIPT I (Maşina Electronică de Calcul - Institutul Politehnic Timişoara) şi DACICC I
(Dispozitiv Automat de Calcul - Institutul de Calcul Cluj).

Generaţia a II-a. Apariţia, în 1948, a tranzistorului inventat de o echipă de cercetători, de

la Bell Laboratories, condusă de William Shockley, bazat pe semiconductori (din siliciu sau
germaniu), a revoluţionat construirea echipamentelor de calcul. Memoria principală era realizată
din inele de ferită (materiale magnetice sintetizate). Ca urmare viteza de lucru ajunge la
100.000-200.000 de operaţii pe secundă, iar capacitatea memoriei interne creşte la 32 KO. Apar
primele echipamente periferice: cititorul de cartele, imprimanta, unităţi de bandă magnetică. Pe
linie de soft apar primele sisteme de operare (programe proprii ale sistemului de calcul care
controlează activitatea de introducere şi extragere a datelor, executarea alternativă a programelor,
programe pentru servicii standard de sortare şi clasificare, programe standard de calcul al
funcţiilor matematice) şi limbajele de programare de nivel înalt, prin care se pun bazele
ingineriei programării.
În 1956, apare primul limbaj de nivel înalt, FORTRAN (FORmula TRANslator), orientat
spre aplicaţiile ştiinţifice, în 1958, ALGOL (ALGOrithmic Language), orientat pe calcule
tehnico-ştiinţifice şi din care a apărut ulterior limbajul PASCAL, iar în 1960, COBOL (Common
Business Oriented Language), orientat spre calcule economice şi permiţând manipularea unui
volum mare de date. Dintre calculatoarele de generaţia a II-a, produse în România, mai
cunoscute sunt: MECIPT II, CET-500, DACICC-200.

Generaţia a III-a. Inventarea în 1958 a circuitelor integrate* a determinat reducerea

dimensiunilor şi a costurilor, creşterea vitezei de prelucrare şi reducerea necesarului de aer
condiţionat. Cel mai adesea circuitele integrate sunt clasificate în funcţie de numărul de
tranzistori şi alte componente electronice pe care le conţin. Din acest punct de vedere există
următoarele clase de chip-uri:
- până la 100 de componente – SSI (Small Scale Integration);
- 100 –3000 componente - MSI ( Medium Scale Integration);
- 3000-100000 componente - LSI (Larges Scale Integration);
- 100000 - 1000000 componente - VLSI (Very Large Scale Integration) ;
- peste 1000000 componente – ULSI (Ultra Large Scale Integration);
- peste 1000000 componente, într-o tehnologie tridimensională – WSI (Wafe Scale
Integration).
Calculatoarele din această generaţie aveau o viteză de calcul de 0,5…1 MIPS (1 MIPS =
1 Milion Instrucţiuni Pe Secundă), capacitatea memoriei interne fiind de 2 MO.

*
Circuitul integrat (chip-ul) este un mic dispozitiv electronic fabricat din materiale semiconductoare ce conţine în
interiorul său mai multe circuite active (tranzistoare, diode) şi circuite pasive (rezistenţe şi condensatoare). Primul
circuit integrat a fost creat în 1958 de către Jack Killby de la Texas Instruments şi Robert Noyce de la Fairchild
Semiconductor.
 Din punct de vedere arhitectural, la aceste calculatoare a apărut Unitatea de Schimburi
Multiple (USM), care are drept scop degrevarea UCP de transferul de date, dintre memorie şi
periferice. UCP iniţiază transferul de date, după care acesta cade în sarcina USM. Aceste sisteme
se mai numesc şi mainframe-uri sau sisteme medii-mari. În această perioadă au apărut sisteme de
operare din ce în ce mai evoluate. În 1965, IBM a propus: sistemul DOS (Disk Operating
System) – orientat spre calculatoarele personale şi sistemul de operare OS (Operating System) -
orientat spre calculatoare puternice. Tot în această perioadă au apărut şi limbajele de programare:
Lisp, Pascal, PL/1, C, Basic.
Din generaţia a III-a cele mai cunoscute sunt sistemele IBM System/360 care au fost
lansate pe piaţă în 1964. La noi în ţară, au fost realizate calculatoarele FELIX C-256, 512,1024,
bazate pe licenţa franceză IRIS-50 şi minicalculatoarele din familiile INDEPENDENT
(variantele I-100, I-102F, I-106) şi CORAL (variantele CORAL-4011, 4021, 4030), proiectate
de Institutul de Tehnică de Calcul şi realizate de Fabrica de Calculatoare Electronice Bucureşti.
Saltul calitativ l-a reprezentat apariţia, în 1970, a microprocesorului, inventat de inginerul
Marcian Ted Hoff de la firma Intel, la cererea firmei japoneze Busicom. Primul microprocesor
funcţional (i4004) a fost lansat de către Intel în februarie 1971 şi avea aceeaşi putere ca şi
calculatorul ENIAC. Puterea unui microprocesor constă în numărul de biţi transmişi şi prelucraţi
în paralel.
După 1970, datorită progreselor microelectronicii (circuite LSI şi VLSI) şi a
microprocesoarelor, a apărut o mare varietate de mini şi microcalculatoare. Dintre
minicalculatoare, cele mai cunoscute sunt cele de tip PDP-11 (pe 16 biţi) şi VAX-11 (pe 32 biţi),
produse de firma DEC (Digital Equipment Corporation).
Primul microcalculator cunoscut pe plan mondial a fost MICRAL, construit în Franţa, în
1973 de către André Trung Trong Thi, pe baza unui microprocesor Intel 8008.
În România, din această generaţie au fost realizate microcalculatoarele Cub-Z, TPD,
aMIC, Prae, Junior PC etc.
Literatura de specialitate prezintă şi generaţia intermediară 3.5, inaugurată de IBM, prin
System/370. Această generaţie prezintă îmbunătăţiri în privinţa lărgirii domeniilor de utilizare şi
a scăderii costurilor.

Generaţia a IV-a. Calculatoarele din această generaţie se bazează pe componente

microelectronice cu integrare pe scară foarte largă, set complex de instrucţiuni, modularitate,
posibilităţi de adresare extinse şi de autodiagnosticare. Modul de exploatare a cunoscut
modificări remarcabile prin introducerea bazelor de date şi a sistemelor de gestiune a acestora,
precum şi prin dezvoltarea componentelor fizice şi logice, pentru integrarea sistemelor de calcul
în reţele de calculatoare. Apar pachete de programe pentru procesarea de texte, gestiunea datelor,
prelucrarea imaginilor şi a sunetelor etc. Se dezvoltă limbajele neprocedurale şi cele orientate pe
obiecte. Cu ajutorul acestor programe calculatorul reuşeşte să dezvolte raţionamente.
Realizările moderne tind să se polarizeze în jurul calculatoarelor ultrarapide, numite şi
supercalculatoare, care execută, în general, un set foarte redus de instrucţiuni, dar cu o viteză
foarte mare, şi a celor inteligente, care pot executa instrucţiuni complexe.
Prima familie de supercalculatoare a fost Cray, produsă de firma Cray Research. Dintre
produsele acestei firme, cel mai popular model a fost Cray X-MP, apărut în 1982.
Calculatoarele din primele patru generaţii sunt considerate ca având arhitectură de tip von
Neumann, caracterizându-se prin prelucrarea secvenţială a instrucţiunilor programelor stocate în
memorie, împreună cu datele de prelucrat. Structura de prelucrare este fixă, funcţiile fiind
obţinute prin software.
Trecerea de la o generaţie la alta, produsă în medie la un interval de şase ani, a însemnat
de fiecare dată un salt calitativ remarcabil, estimat în medie printr-o creştere de 10 ori a vitezei
de prelucrare, de 20 de ori a capacităţii de memorie, de 10 ori a fiabilităţii, o reducere de 10 ori a
costului componentelor şi de 2,5 ori a întregului sistem de calcul2.

Generaţia a V-a. În 1981, Japonia anunţă lansarea proiectului pentru realizarea

calculatoarelor din cea de a V-a generaţie. Această generaţie se bazează pe dezvoltarea
inteligenţei artificiale şi pe regândirea tehnologiilor hard şi soft. Ca urmare, aceste calculatoare
devin sisteme de procesare a cunoştinţelor – KIPS (Knowledge Information Processing Systems).
Dacă primele generaţii de calculatore electronice au fost construite pentru calcule, această
generaţie este destinată raţionamentelor. Ele vor fi un instrument indispensabil de conducere
pentru economişti deoarece, aşa cum apreciază Edward A. Feigenbaum aproape întreaga gândire
a conducerii afacerilor se face prin inferenţă simbolică şi nu prin calcule3.
Calculatoarele inteligente nu dispun de clasamente riguroase, deoarece, inteligenţa este
mai greu cuantificabilă decât viteza. Japonezii au fost primii care au pus problema unor
supercalculatoare inteligente, prin Fifth-Generation Computer System Project. Ei conturează trei
funcţii de bază pentru calculatoarele din această generaţie4 realizabile prin hard şi soft.
Funcţia de inferenţă şi rezolvare de probleme. Problemele vor fi rezolvate cu o viteză
cuprinsă între 108-109 LIPS (Logical Inferance Per Second – inferenţă logică pe secundă).
Inferenţa logică este o operaţie a gândirii prin care se trece de la un enunţ la altul, în mod
deductiv sau inductiv direct (inferenţă imediată), sau indirect (inferenţă mediată). O inferenţă
presupune executarea până la 1000 de instrucţiuni calculator. Actualele calculatoare au o viteză
de aproximativ 105 LIPS.
Funcţia de gestiune a cunoştinţelor. Calculatoarele din generaţia a cincea vor regăsi în
câteva secunde cunoştinţele necesare unei inferenţe prin consultarea unei baze de cunoştinţe de
capacitate mare (aprox. 1000 Gbyte).
Funcţia de interfaţă inteligentă om-calculator. Aceste calculatoare vor asigura
comunicarea cu ajutorul vorbirii, a imaginilor şi a limbajului natural.
Calculatoarele din generaţia a cincea vor fi utilizate în: cercetare /proiectare asistată de
calculator; instruire asistată de calculator; automatizare a activităţilor de birou etc.
Proiectul japonez a fost susţinut de guvern şi o serie de firme japoneze prin finanţarea
programului ICOT (Institute for New Generation Computers Technology).
Reacţiile cele mai importante la proiectul japonez s-au manifestat în SUA, prin
finanţarea de către guvern a programului DARPA, şi prin crearea şi finanţarea de către 11 mari
companii a corporaţiei MCC (The Microelectronics and Computers Technology Corporation).
Literatura de specialitate prezintă evoluţia calculatoarelor, pe generaţii, şi în funcţie de
categoriile profesionale care au influenţat cel mai mult dezvoltarea tehnicii de calcul:
1. generaţia inventatorilor;
2. generaţia tehnologilor /inginerilor;
3. generaţia programatorilor;
4. generaţia utilizatorilor.
Această separare scoate în evidenţă ordinea „intrării în scenă” a diferitelor categorii de
specialişti şi nu ordinea ieşirii lor, pentru că în realitate există o strânsă colaborare între aceste
categorii, evoluţia rapidă a informaticii, din ultimii ani, având la baza tocmai această conlucrare.

2
Păunescu, F., ş.a., Informatizarea societăţii - un fenomen inevitabil ?, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1995, p. 30
3
Drăgănescu, M., ş.a., Calculatore electronice din generaţia a cincea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995, p. 11
4
ibidem, p. 24
 2.3.2 Clasificarea sistemelor electronice de calcul
Există mai multe criterii de clasificare a SEC, cele mai folosite fiind: modul de
reprezentare a informaţiilor, posibilităţile de prelucrare, preţul şi viteza de operare, formatul
instrucţiunilor executate, modul de organizare a memoriei, modul lor de utilizare5.
Sistemele de calcul, după modul de reprezentare a informaţiilor, se împart în:
 calculatoare numerice;
 calculatoare analogice;
 calculatoare hibride.
Calculatoarele numerice sunt sisteme de calcul care primesc, prelucrează şi transmit
date, respectiv informaţii, codificate sub formă numerică binară. Datele de intrare pot fi
prelucrate numai dacă au fost formulate într-un model matematic, calculatorul operând cu
numere în reprezentare discretă.
Calculatoarele analogice sunt sisteme de calcul în care pot fi prestabilite relaţii
matematice între variabilele continue ale sistemelor fizice. Aceste variabile pot fi de orice natură
fizică măsurabilă (presiune, temperatură, tensiune etc.) şi sunt preluate de calculator sub forma
unor tensiuni electrice şi redate utilizatorului printr-un dispozitiv indicator special.
Calculatoarele hibride sunt rezultatul cuplării unui calculator numeric cu unul analogic.
De regulă calculatorul numeric utilizat are o capacitate redusă, dar o memorie suficientă pentru
păstrarea datelor.
Ţinând seama de mărime, posibilităţi de prelucrare, preţ şi viteză de operare, literatura
de specialitate clasifică sistemele de calcul în cinci categorii6:
 supercalculatoare;
 sisteme de calcul medii-mari (mainframe-uri);
 minicalculatoare;
 microcalculatoare;
 calculatoare mici (palm PC-uri).
Supercalculatoarele sunt cele mai complexe puternice şi scumpe sisteme de calcul. În
arhitectura acestora se regăsesc mai multe UCP care execută peste un miliard de instrucţiuni pe
secundă. Astfel, sunt posibile prelucrările de tip „masiv paralele”. Numărul mare de procesoare
şi softul special utilizat determină creşterea performanţelor cu trei ordine de mărime la fiecare
zece ani. Supercalculatoarele îşi canalizează întreaga capacitate de calcul în executarea unui
număr restrâns de programe cu o viteză foarte mare. În 1980 cel mai rapid supercalculator lucra
cu aproape un milion operaţii în virgulă mobilă pe secundă (FLOPS – Floating Point Operations
Per Second). Zece ani mai târziu vitezele au ajuns la un Giga-FLOPS, în 2010 viteza atingând
2,98 Peta-FLOPS7 (1015 Flops). Comparând vitezele supercalculatoarelor cu cele ale
microcalculatoarelor, o secundă de lucru cu un supercalculator este echivalentă cu 50 de zile
lucrate non-stop de întreaga populaţie SUA, pe microcalculatoare.
Aceste sisteme sunt folosite în aplicaţii complexe din domeniile: reactoare nucleare şi
simulări nucleare, proiectarea aeronavelor, exploatări petroliere, seismologie, criptografie,
prognoza vremii, conservarea energiei etc.
SUA şi Japonia sunt principalele ţări în care se realizează cercetări şi proiectări de
supercalculatoare prin firmele: Cray Research, Fujitsu, ETA Systems, Sutherland, IBM, Sun,
SGI (Silicon Graphics Inc.).
Mainframe-urile sunt plasate între supercalculatoare şi minicalculatoare şi dispun de mai
multe UCP care operează cu viteze foarte ridicate permiţând conectarea unui număr însemnat de
unităţi periferice de intrare-ieşire. De regulă, funcţionează non-stop, ceea ce implică un acces
controlat la date şi un sistem de protecţie adecvat. Pot suporta de la câteva zeci, la mii de

5
Informaţii detaliate despre apariţia şi evoluţia sistemelor electronice de calcul pot fi accesate la adresa
http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_ma%C8%99inilor_de_calcul.
6
Dodescu, Gh., ş. a., Calculatoare. Elemente fundamentale de structură, Editura All, Bucureşti, 2000, pp. 17-18
7
http://news.cnet.com/8301-1001_3-20006399-92.html
terminale. Dispun de memorie cache de mare viteză, circuite de detectare a erorilor. Sunt
flexibile, scalabile şi au securitate sporită. Mainframe-urile sunt destinate domeniilor ce necesită
prelucrări sporite de date: administraţiile publice, societăţile bancare, conducerea marilor afaceri,
marile spitale. Principalele firme producătoare sunt IBM, UNYSIS, NCR, HONEYWELL.
Minicalculatoarele sunt sisteme folosite pentru executarea unor programe de aplicaţii
specializate. Sunt utilizate în aplicaţii multiutilizator de administraţie, pentru automatizări
industriale, pentru transmisii de date între sistemele dispersate geografic. Arhitectura
minicalculatoarelor se bazează pe o structură modulară, interconectarea fiind flexibilă şi se
realizată prin una sau mai multe magistrale. De asemenea, dispun de o structură diversificată în
ceea ce priveşte sistemul de intrare-ieşire.
Dintre firmele producătoare, cele cu o cotă foarte bună pe piaţă sunt: IBM, Wang, Texas
Instruments, Data General, DEC, PDP, Hewlett Packard-Compaq etc.
Microcalculatoarele sunt sisteme a căror UCP este implementată cu un microprocesor şi
care au o serie de avantaje faţă de categoriile prezentate anterior:
- sunt accesibile utilizatorilor finali care, chiar şi fără o pregătire specială, le pot exploata;
- pot fi folosite în orice domeniu de activitate;
- au un preţ mai redus;
- dispun de o structură modulară realizată în jurul unei magistrale;
- se pot utiliza independent sau cuplate cu alte sisteme de acelaşi tip sau diferite.
După formatul instrucţiunilor executate, calculatoarele pot fi de tip monoadresă sau
multiadresă. În primul caz instrucţiunea conţine codul instrucţiunii şi adresa operandului, care va
prelua succesiv valorile operanzilor şi rezultatul final (specifice calculatoarelor care dispun de
acumulator). În cel de al doilea caz, pot fi folosite instrucţiuni cu două, trei şi patru adrese.
Instrucţiunile cu patru adrese conţin codul operaţiei şi câte o adresă pentru: primul operand, al
doilea operand, rezultat şi adresa instrucţiunii următoare. Deoarece marea majoritate a
instrucţiunilor se execută secvenţial s-a renunţat la adresa instrucţiunii următoare, instrucţiunea
devenind cu trei adrese. Calculatoarele care sunt prevăzute cu registru instrucţiune acumulator,
renunţă şi la celelalte adrese.
După modul de organizare a memoriei, calculatoarele pot fi organizate pe caracter
(când locaţia este de un octet) şi pe cuvânt (când locaţia poate fi de 2, 4, 8 octeţi).
Din punct de vedere al utilizării, calculatoarele pot fi de buzunar, de birou, de proces şi
universale. Ultimele trei tipuri pot fi structurate la rândul lor, ţinând seama de plasarea lor în
anumite configuraţii fizice, în calculatoare principale, frontale, satelit sau gazdă.

2.4 Microcalculatoare
Microcalculatorul este un sistem de calcul a cărui unitate centrală este implementată cu
ajutorul unui microprocesor integrat. Datorită facilităţilor de structurare ale sistemului, oferite de
microprocesor, în jurul unei magistrale, a numărului mic de componente necesare pentru
implementarea unităţii centrale şi a interfeţelor, acest sistem de calcul are un preţ mai mic decât
al minicalculatoarelor, dar poate fi utilizat într-o gamă deosebit de variată de domenii şi aplicaţii.
Software-ul este simplu şi foloseşte, de obicei, limbaje de nivel înalt.

2.4.1 Componentele unui microcalculator

Ca orice sistem de calcul, microcalculatorul este alcătuit din unitate centrală,
echipamente periferice şi unităţi de interfaţă pentru acestea şi linii de comunicaţii (magistrale). În
acest paragraf sunt prezentate doar componentele care sunt diferite de cele care apar în
configuraţia generală a unui sistem electronic de calcul. La calculatoarele personale, majoritatea
componentelor sunt standardizate. În plus, ele sunt structurate modular, astfel încât să permită
asamblarea cu uşurinţă sau adăugarea /eliminarea ulterioară, atunci când se doreşte modificarea
configuraţiei sistemului respectiv.
 Structura standard a unui microcalculator este prezentată în figura 2.6. După cum se
observă, pentru realizarea funcţiilor şi operaţiunilor specifice, la microcalculatoare unitatea
centrală de prelucrare este alcătuită din microprocesor şi memorie internă.

Figura 2.6 Structura unui microcalculator

2.4.2 Microprocesorul
Apariţia microprocesorului a constituit un moment cu consecinţe uriaşe în evoluţia
ulterioară a sistemelor de calcul.
Fizic, microprocesorul este construit din circuite integrate (module) numite cip-uri
(chip-uri) care înglobează unitatea de comandă şi control, unitatea aritmetică şi logică şi
memoria proprie. Aceste componente se află pe placa de bază (mather board), în interiorul
unităţii de sistem ( system unit).
Microprocesorul este un “calculator în miniatură” constituit din:
 unitatea de comandă şi control (UCC);
 unitatea aritmetică şi logică (UAL);
 memoria proprie (MP).
Microprocesorul este componenta de bază a unităţii centrale de prelucrare, reprezentând
"creierul” unui microcalculator. Este realizat dintr-o capsulă din ceramică sau material plastic, în
interiorul căreia se află mai multe componente electronice, numărul acestora depinzând de
tehnologia de fabricaţie şi de generaţia din care face parte.
Primele microprocesoare sunt produse de firma Intel în 1971, după proiectul inginerului
M. F. Hoff. Ele se numeau 4004 şi 8008 şi reprezintă microprocesoarele din generaţia I, pe 4 şi
respectiv 8 biţi. Primul microprocesor considerat “standard” este 8080, produs tot de firma Intel,
în anul 1974. Acesta deschide seria generaţiei a II-a de microprocesoare în care se includ Z-80,
produs de firma Zilog şi Intel 8085.
În 1977, apare primul microprocesor pe 16 biţi-TI 9900, produs de firma Texas
Instrumments. Tot firma Intel este cea care lansează primul microprocesor pe 16 biţi, deschizând
o nouă generaţie, a III-a, prin Intel 8086, lansat în 1978.
Consacrarea definitivă a produselor Intel o va face firma IBM, care, în 1981, anunţă
primele calculatoare personale, vestitele IBM PC-XT cu procesoarele Intel 8088/8086, după care
sunt realizate modelele 80186/80188. După aceste modele Intel produce prototipul generaţiei a
IV- a de microprocesoare: 80286. În acelaşi timp firma IBM lansează şi ea o nouă generaţie de
calculatoare personale - IBM PC-AT (Advanced Technology) la care se foloseşte procesorul
Intel 80286.
Familia Intel continuă cu I386, lansat 1985, care este primul microprocesor pe 32 de biţi.
Urmează, în 1989, modelul deosebit de performantul, Intel 486.
 În 1993, se lansează primul microprocesor al generaţiei a V-a, numit Pentium (Penta
Silicium – generaţia a cincea bazată pe siliciu). Este modelul care ar fi trebuit să se numească
I586 şi care inaugurează seria microprocesoarelor cu arhitectură puternic diferită.
Microprocesoarele cu aceste caracteristici sunt considerate microprocesoare de uz general
având o arhitectură de tip CISC (Complex Instruction Set Computer – Calculator cu set complex
de instrucţiuni), care suportă în jur de 200 de instrucţiuni.
Există şi arhitecturi de tip RISC (Reduced Instruction Set Computer) care se bazează pe
procesoare cu set redus de instrucţiuni. Reprezentative pentru această categorie sunt
procesoarele SPARC (produse de diverse firme), i 860 (INTEL), M 88000 (Motorola) etc.
În general, microprocesoarele sunt folosite ca:
- unitate centrală de prelucrare;
- unitate de prelucrare /decizie (circuite logice de comandă şi conducere secvenţială a unor
dispozitive /procese complexe);
- procesoare specializate într-un sistem de calcul multiprocesor.
În cazul în care este folosit ca unitate centrală de prelucrare, microprocesorul realizează
următoarele funcţii8: comandă transferurile de date între UAL şi memorie, între memorie şi
periferice şi între periferice; comandă citirea instrucţiunilor de program şi a datelor din memorie;
execută instrucţiunile de program citite; realizează operaţiile aritmetice şi logice elementare;
emite /recepţionează semnale de control spre /dinspre celelalte componente ale sistemului de
calcul etc.
În esenţă, plecând de la aceste funcţii, microprocesorul îndeplineşte atât sarcini
executorii cât şi de comandă şi control.
În cadrul sarcinilor executorii microprocesorul preia secvenţial instrucţiunile /comenzile
programului curent şi le transformă în instrucţiuni elementare pe care le poate manevra. Implicit,
se asigură execuţia completă a programelor respectând algoritmul prestabilit de programator.
În cadrul sarcinilor de comandă şi control, microprocesorul asigură comanda şi
gestionarea celorlalte componente ale sistemului: generează semnalele de comandă pentru
întregul sistem de calcul; dirijează fluxul de date; corelează viteza de lucru a unităţii centrale cu
timpul de acces al memoriei; reglează acţiunile sale în funcţie de un semnal de ceas.
Semnalele prin care microprocesorul realizează comenzi de execuţie, spre memorie sau
spre alte componente ale sistemului, sunt semnale de comandă, iar semnalele prin care
microprocesorul primeşte informaţii privind componentele sistemului sunt semnale de stare.
Un microprocesor este caracterizat prin următorii parametri:
- viteza de lucru;
- dimensiunea memoriei interne care poate fi adresată la un moment dat;
- setul de instrucţiuni care poate fi executat;
- fiabilitatea şi costul de fabricaţie.

Viteza de lucru depinde de: frecvenţa ceasului intern; tipul microprocesorului;

dimensiunea memoriei cache etc.
Frecvenţa ceasului intern. Ceasul intern are rolul de a genera şi transmite pulsuri în
calculator, în mod ritmic, la intervale de timp egale, bine definite, necesare pentru a comanda
realizarea operaţiunilor programate şi sincronizarea tuturor funcţiilor calculatorului. Frecvenţa
ceasului se măsoară în MHz sau GHz.
Microprocesoarele actuale includ extensii multimedia – seturi de microinstrucţiuni care
facilitează prelucrarea imaginilor şi sunetelor - de genul celor realizate de Intel (MMX -
MultiMedia eXtensions şi SSE - Streaming SIMD Extensions) sau AMD (3DNow!).
Tipul microprocesorului. Pentru utilizator, o importanţă deosebită o are posibilitatea
microprocesorului de a răspunde unor prelucrări cât mai diverse şi complexe. Acest deziderat
este asigurat de microprocesoarele care pot executa o gamă cât mai largă de instrucţiuni.

1
Băduţ, M., Informatica pentru manageri, Ed. Teora, Bucureşti, 1999, p. 70
 Corporaţia Intel este cel mai mare producător de semiconductoare cât şi inventatorul
seriei de microprocesoare x86, ce sunt implementate în majoritatea calculatoarelor personale.
Fondată în 1968 cu sediul în Santa Clara California, Intel, dezvoltă şi produce şi chipseturi
pentru plăci de bază, plăci de reţea şi circuite integrate, memorii flash, chipuri grafice,
procesoare încorporate, cât şi alte dispozitive pentru piaţa IT.
Cu toate ca Intel a creat primul microprocesor în 1971, abia în perioada popularizării
calculatoarelor personale a devenit principalul producător de procesoare. În anii „90 Intel a
investit masiv în dezvoltarea de noi procesoare fiind una dintre companiile care a susţinut
creşterea într-un ritm exponenţial a industriei calculatoarelor personale.
Introdus în 1993, Pentium, a urmat procesorul Intel486, fiind la rândul sau urmat de
Pentium MMX în 1996. Începând cu anul 1995, Intel a utilizat Pentium ca nume pentru
generatiile post-P5: Pentium Pro, Pentium II, Pentium III, Pentium 4 şi Pentium D.
Core 2 reprezintă seria de microprocesoare Intel cu două sau patru nuclee MCM (Multi
Chip Module) pe 64 de biţi implementate cu setul de instrucţiuni x86-64. Core 2 a fost introdus
în 2006, fiind compus din Solo (un singur nucleu), Duo (doua nuclee), Quad (patru nuclee) şi
Extreme (cu două sau patru nuclee). Conform declaraţiilor Intel noile procesoare au un spor de
performanţă de 40% şi un consum cu 40% mai mic decât Pentium D.
Dimensiunea memoriei interne ce poate fi adresată la un moment dat. Valoarea
maximă a memoriei adresabile este importantă, în primul rând pentru că microprocesorul
lucrează mult mai rapid cu memoria internă decât cu memoria externă, iar în al doilea rând,
pentru ca un program să poată fi executat, el trebuie să se afle stocat în memoria internă.
Setul de instrucţiuni ce poate fi executat. O instrucţiune sau o comandă transmisă de
utilizator, prin program, conţine o serie de informaţii privind natura operaţiei sau funcţiei ce
trebuie executată, operanzii care participă la realizarea operaţiunilor aritmetice şi logice, locul
unde se află operanzii, sau unde se vor depune rezultatele prelucrării, componentele sistemului
ce trebuie activate pentru executarea operaţiunilor etc.
Instrucţiunile din setul recunoscut de microprocesor pot fi grupate în: instrucţiuni
aritmetice; instrucţiuni logice; instrucţiuni de transfer a datelor, de conversie, de intrare /ieşire
etc.; instrucţiuni de prelucrare; instrucţiuni de manipulare a informaţiilor la nivel de bit;
instrucţiuni de control al programelor, salt condiţionat, salt necondiţionat, iteraţii şi întreruperi.
Fiabilitatea şi costul de fabricaţie. Fiabilitatea indică funcţionarea corectă, pe o perioadă
mai îndelungată a microprocesorului şi raportată la costul acestuia, constituie criteriu de decizie
în alegerea unui anumit tip de microcalculator.
Toate operaţiunile aritmetice, logice, de adresare, de transfer etc. au loc pe baza unui
dialog între microprocesor şi memoria internă, pe de o parte, şi între componentele funcţionale
ale microprocesorului, pe de altă parte.
La ora actuală tehnologia microprocesoarelor se bazează pe pastila de siliciu. În viitor se
prefigurează utilizare unor noi tehnologii care vor folosi galiu arseniu, superconductori,
tehnologii opto-electronice, nano şi biotehnologii.

2.4.3. Memoria internă

Din punct de vedere fizic memoria se află pe placa de bază a unui microcalculator, fiind
constituită din chip-uri ROM şi RAM (figura 2.7a).
Memoria CMOS (Complementary Metal-Oxide Semiconductor) reprezintă un tip de
memorie RAM, de capacitate foarte mică, alimentată permanent de un acumulator (în momentul
pornirii acesta se reîncarcă), de pe placa de bază. Aceasta înseamnă că este volatilă, pierzându-şi
conţinutul atunci când acumulatorul este îndepărtat. Memoria CMOS este folosită pentru a păstra
intacte informaţiile privind configuraţia sistemului.
Memoria cache (cache memory) reprezintă o zonă specială, constituită din circuite de
memorie rapidă, rezervată pentru stocarea informaţiilor din RAM accesate cel mai frecvent.
 Figura 2.7a Structura memoriei interne
Memoria cache este o zonă de memorie foarte rapidă, cu rolul de a păstra o parte din
seturile de instrucţiuni şi de date cu care se lucrează în mod curent. Memoria cache poate lucra
integral în ritmul procesorului, fiind accesată fără cicluri de aşteptare.

2.4.4 Magistralele microcalculatoarelor

Magistralele (bus-urile) reprezintă mulţimea liniilor folosite, în comun, de mai multe
unităţi funcţionale, pentru realizarea unei sarcini. Magistralele pot fi de date, de adrese şi de
comenzi (figura 2.7b).
Liniile folosite pentru transferul datelor între microprocesor, memorie şi dispozitivele de
intrare-ieşire, formează magistrala de date. Această magistrală este bidirecţională: pe ea intră
/ies date, atunci când se efectuează o citire din memorie, sau de la dispozitivele de intrare-ieşire
şi respectiv o operaţiune de scriere.
Magistrala de adrese este unidirecţională - adresele ies din microprocesor pentru a fi
transmise către circuitele de memorie şi cele de intrare-ieşire. Prin magistrala de adrese,
microprocesorul coordonează funcţionarea microcalculatorului.

Figura 2.7b Magistralele microcalculatoarelor

Magistrala de comenzi reuneşte semnalele de la echipamentele periferice de intrare-ieşire
şi de la microprocesor. Semnalele pot fi:
 - de control - prin care microprocesorul coordonează funcţionarea dispozitivelor de pe
magistrală (read, write etc.);
- de stare - prin care microprocesorul primeşte reacţii de la dispozitivele situate pe
magistrală (cerere de întrerupere, cerere de suspendare a controlului magistralei etc.).

2.4.5 Interfeţe pentru echipamente periferice

Perifericele sunt acele componente care asigură şi sporesc viteza comunicării utilizator -
sistem informatic, astfel încât datele care intră în sistem să fie corecte, precise şi inteligibile. În
vederea compatibilizării schimbului de informaţii între microcalculator şi echipamentele
periferice se folosesc interfeţele (circuite specializate). Interfeţele sunt circuite specializate care
permit schimbul de informaţii cu echipamentele periferice, asigurând compatibilitatea dintre
codurile de reprezentare a datelor specifice fiecărui echipament periferic şi reprezentarea
specifică unităţii centrale.

Figura 2.8 Conectarea echipamentelor periferice la sistemul de calcul

Interfeţele sunt realizate, în marea lor majoritate din microprocesoare specializate numite
controllere.
Interfeţele cuprind circuite specializate pentru conectarea şi comunicarea cu
echipamentele periferice. Comunicarea se face prin canale de comunicaţie numite porturi (figura
2.8).

2.4.6 Apariţia şi evoluţia microcalculatoarelor

În aprilie 1972, INTEL realizează microprocesorul 8008, iar în anul următor, francezul
André Truong Trong Thi creează primul microcalculator, MICRAL. Primul microcalculator
personal, bazat pe microprocesorul 8080, cu frecvenţa de 0,5 MHz, şi care prelucra 51
instrucţiuni/secundă, a fost Altair realizat în 1975. Acest microcalculator era furnizat în piese
separate (kit), necesitând asamblarea componentelor. Sistemul era programat prin introducerea,
bit cu bit, a şirului de instrucţiuni binare, rezultatele fiind afişate prin intermediul led-urilor. La
scurt timp după Altair, Steve Jobs şi Stephen Wozniak au realizat calculatorul numit Apple I, iar
în 1977 ei creează modelul Apple II.
În 1981, pătrunde pe piaţă IBM cu sistemul IMB-PC. Al doilea model a fost realizat în
1983 şi s-a numit IBM-PC/XT (eXtended Technology - tehnologie extinsă). În fapt, acest
calculator era un PC cu un disk de 10 MB. Următorul model, creeat în 1984, a fost IMB-PC/AT
(Advanced Technology - tehnologie avansată), care avea un disc de capacitate mai mare şi era
mai rapid. Succesul firmei IBM s-a datorat, în principal, publicării specificaţiilor tehnice, astfel
fiind posibilă realizarea de către alte firme a calculatoarelor compatibile IBM. Oricare alt
calculator, care arată şi funcţionează la fel cu modelul original, este denumit clonă.
 În 1984, firma Apple produce modelul Macintosh, primul calculator cu interfaţă grafică
exploatată de un mediu de programare (Finder) bazat pe utilizarea pictogramelor /icoanelor, a
meniurilor derulante şi a mouse-ului.
În 1987, IBM a lansat generaţia de calculatoare personale PS/2 (Personal System /2).
Spre deosebire de termenul PC, termenul PS/2 este protejat prin copyright.
Microcalculatoarele se deosebesc şi după forma unităţii centrale, şi pot fi:
- DeskTop la care cutia UC este în formă paralelipipedică, cu baza mare în jos;
- Mini- Midi- şi Big-Tower (turn) la care cutia UC are forma unui turn ;
- Laptop, denumit de unii producători şi powerbook (Apple) sau notebook, la care unitatea
este sub formă de geantă diplomat, cu un ecran ultraplat.
Firma Compaq a fost cea care a fabricat pentru prima dată un calculator compatibil IBM, ce
poate fi transportat ca orice bagaj obişnuit (cântărea 11 kg.), motiv pentru care a fost botezat
portabil. Primul laptop a fost produs de firma GRID Systems, la ora actuală principalii producători
fiind Campaq, IBM, Toshiba, DEC, Hewlett-Packard etc. Termenul laptop a înlocuit termenul
portabil, când respectivul calculator, ca urmare a îmbunătăţirilor aduse, a început să scadă în
greutate, ajungând să cântărească aproximativ 4-5 Kg. Când a ajuns la 3 kg a apărut denumirea de
calculator agendă (notebook). Primele notebook-urile au fost realizate de firma NEC, în anul 1988.
La rândul lor calculatoarele notebook, prin perfecţionările aduse, au ajuns la dimensiuni miniaturale,
numindu-se palmtop-uri. Ele cântăresc doar 1/2 kg. Principalii producători sunt NEC, Hewlett-
Packard, Sony etc.
Firma GRID, în 1990, lansează pe piaţă microcalculatoarele tablet la care datele pot fi
introduse de pe o planşetă specială cu ajutorul unui pix sau stilou special. Ele necesită, în plus, un
soft de recunoaştere a scrisului sau a vocii. Principalii producători sunt IBM, Fujitsu, Toshiba etc.

2.5 Viitorul sistemelor electronice de calcul. Tehnologiile mobile

La ora actuală sunt unanim recunoscute beneficiile lucrului la distanţă: costuri reduse,
economie de timp şi mobilitate. Potenţialul tehnologiilor mobile este considerabil şi se
concentrează în special pe îmbunătăţirea relaţiei cu clienţii. Fie ca este vorba despre angajaţii
care interacţionează direct cu clienţii sau despre cei care lucrează indirect pentru clienţi,
tehnologiile mobile pot sprijini şi chiar îmbunătăţi activitatea lor.
În 2010 cele mai de succes tehnologii mobile sunt:
Internetul mobil: în 2011 circa 85% din terminalele vândute vor avea acces la net şi
browser. Deja pe pieţele occidentale 60% din telefoanele vândute sunt dispozitive smartphone;
 Bluetooth: concernul care supervizează această tehnologie wireless lanseză două
standarde noi, Bluetooth 3 care merge pe WiFi şi varianta Bluetooth 4, low-energy, care
prelungeşte viaţa bateriei echipamentelor;
 Widget-urile pentru telefoane mobile: toate companiile care sunt prezene pe web
instalează widget-uri pe telefoanele mobile ale utilizatorilor. Widget-urile prezintă informaţii şi
oferte direct pe ecranul principal al terminalelor smartphone;
 Aplicaţii mobile accesibile pe orice platformă: pentru că piaţa smartphone este divizată
între Symbian, Blackberry, Android, MacOS şi Windows Phone, o serie de companii vor căuta
să dezvolte aplicaţii care să fie independente de platformă;
 Localizare şi servicii avansate: în 2011 circa 75% din telefoanele mobile vândute la nivel
mondial vor avea GPS;
 Ecran tactil: echipamentele mobile conectate la Internet vor avea din ce în ce mai mult
ecrane mari şi sisteme de control bazate pe gesturi etc.