Curs2 - ARHITECTURA CALCULATOARELOR

2.1. Configuraţia hardware

Un sistem electronic de calcul (SEC) reprezintă un ansamblu de echipamente care,

împreună cu un sistem de programe, realizează prelucrarea automată a datelor.
Ansamblul echipamentelor fizice este denumit în literatura de specialitate cu termenul
“hardware”, în vreme ce ansamblul de programe este denumit generic “software”. Putem
spune deci că un sistem de calcul are două componente:
- componenta hardware;
- componenta software.
Prin hardware se înţelege totalitatea elementelor fizice utilizate pentru culegerea, prelucrarea,
memorarea şi transmiterea rezultatelor, respectiv circuite electrice, componente electronice,
dispozitive mecanice, alte dispozitive materiale care intră în structura fizică a calculatorului.

La unitatea centrală se conectează un număr de echipamente periferice, unităţi de

memorie externă şi unităţi de interfaţă, definind configuraţia sistemului de calcul respectiv.
Constituirea unui sistem de calcul prin asamblarea componentelor fizice se bazează pe
un sistem de principii şi reguli ce decurg din rolul funcţional a fiecărei componente.
Arhitectura sistemelor de calcul desemnează ansamblul de principii, reguli şi restricţii
de interconectare şi funcţionare a componentelor fizice ale calculatoarelor electronice.
Funcţiile componentei hardware sunt realizate de sistemele electronice de calcul prin
intermediul următoarelor elemente hardware (figura 2.1.):
Unitatea centrală (UC) reuneşte funcţional următoarele componente:
- memoria internă (MI) păstrează pe durata funcţionării calculatorului
datele şi programele de prelucrare;
- unitatea aritmetico-logică (UAL) este responsabilă cu operaţinile
efective de calcul: operaţii aritmetice, logice, de transfer;
- unitatea de comandă şi control (UCC) asigură funcţionarea corectă şi
sincronă a sistemului;
- setul de regiştrii generali.

1
 Unităţile periferice conectate la unitatea centrală îndeplinesc rolul de interfaţă între
calculator şi utilizatori, funcţia lor de bază fiind aceea de susţinere a dialogului om-maşină
pentru introducerea datelor; programelor şi afişarea rezultatelor;
Unităţi de memorare externă (ME) au cu rolul de stocare a informaţiilor (programe
şi date) pe o durată nedeterminată şi volum nelimitat pe suporţi magnetici;
Unităţile de interfaţă şi liniile de comunicaţie (magistrale) asigură legătura şi
controlează buna desfăşurare a schimburilor de informaţii între echipamente periferice, UCP
şi ME.

Unităţi periferice Unităţi periferice

de intrare Unitatea de ieşire
centrală

Unităţi externe de
memorare

Fig. 1. Structura funcţională a unui sistem electronic de calcul

Pe parcursul executării unui program, în funcţionarea sistemelor de calcul se

evidenţiază mai multe fluxuri informaţionale, conform figurii 2.
UNITATEA
CENTRALĂ

Memoria
internă
(MI)
Echipamente de Echipamente de
intrare (EPI) ieşire (EPE)
Unitatea de
comandă şi control
(UCC)

Unitatea
aritmetico logică
(UAL)
Unitatea centrală
de prelucrare
(MI, UAL, EPI) instrucţiuni (UCP)
comenzi
(EPI, EPE, ME)
date
EPI, ME EPE
Echipamente de
memorare externă
(ME)

Fig. 2. Schema fluxurilor informaţionale ale unui SEC

2
Sistemele de calcul monoprocesor au fost proiectate atunci când dispozitive electronice erau
scumpe şi, în consecinţă, primul obiectiv urmărit în proiectare era minimizarea numărului de
componente electronice. Toate transferurile de date de la şi către dispozitivele de I/E trebuiau
să treacă prin Unitatea Aritmetico-Logică (UAL) şi de aceea nici o altă prelucrare nu era
posibilă în timpul unei operaţii de I/E (intrare/ieşire).

Sisteme de calcul multiprocesor. Sistemele de calcul cu multe procesoare au fost posibile ca

urmare a evoluţiei tehnologice în domeniul circuitelor electronice, şi al reducerii preţurilor
astfel că domeniul de aplicaţie s-a extins din sfera militară în sferele comerciale şi ştiinţifice.

Unităţile funcţionale prezente în structura funcţională a unui calculator se

materializează practic în dispozitive electrono-mecanice, componente electrice asamblate pe
plăci cu circuite integrate, şi totul se ămpreună cu sursa de alimentare, alcătuiesc un
calculator.
La unitatea centrală de prelucrare poate fi conectat de regulă un număr variabil de
echipamente periferice şi unităţi de interfaţă (drivere). Privite din punct de vedere al
caracteristicilor tehnice şi funcţionale, mulţimea acestor componente, ce pot fi conectate
pentru a realiza un sistem de calcul, defineşte configuraţia sistemului de calcul respectiv.
Conceptul de arhitectură are un grad mare de generalitate, definind componentele unui sistem
de calcul, în primul rând din punct de vedere funcţional şi făcând abstracţie de forma fizică şi
de amplasarea fiecărei componente. Privit din punct de vedere al arhitecturii, orice sistem de
calcul reuneşte următoarele unităţi funcţionale: unitatea centrală (UC), unitatea de memorie
internă (MI), unitatea de memorie externă (ME) şi unităţile de intrare-ieşire. Unităţile
funcţionale din arhitectura generală a unui calculator (unitatea de comandă şi control,
memoria externă, unităţile periferice de intrare şi cele de ieşire) se suprapun unităţilor fizice
din configuraţia sistemului de calcul.

În general, configuraţia unui sistem de calcul se alege în funcţie de problemele reale

care vor fi soluţionate cu acel sistem, de performanţe, limitele şi compatibilităţile unităţii
centrale.
Unitatea centrală este componenta hardware care realizează procesele de memorare
şi prelucrare date şi care controlează întregul sistem de echipamente. Ea este alcătuită din:
memoria internă (MI) şi U.C.P.

3
 UCC şi UAL sunt cele două componente principale ale U.C.P. (microprocesorului),
alături de setul de regiştrii proprii, unităţile de interfaţă şi liniile de comunicaţii care alcătuiesc
magistralele interne.

Fig.3. - Componentele hardware ale unui calculator personal modern

1. Monitor 6. Sursă
2. Placă de bază 7. Unitate optică
3. CPU 8. Hard disk
4. RAM 9. Tastatură
5. Sloturi 10. Mouse

2.2. Placa de bază

Placa de bază este placa principală a unui calculator, o componentă hardware complexă pe
care sunt montate multe alte componente hardware ale PC-lor sau ale altor aparate electronice
computerizate.

4
 Fig. 4 - Placă de bază Acer E360 produsă de Foxconn

Placa de bază conține și conectori electrici pentru comunicarea cu celelalte componente ale
sistemului calculator. Pe placa de bază se conectează între ele unitatea centrală de prelucrare
(UCP) și alte subsisteme și dispozitive electronice:interfețe, memorie, etc.

Un exemplu tipic de computer desktop are microprocesor, memorie RAM și alte componente
esențiale conectate la placa de bază. Pot fi atașate și alte componente, cum ar fi dispozitive
externe de stocare, controlere pentru placa video, placa de sunet și alte dispozitive periferice,
deși calculatoarele moderne au integrate toate aceste periferice.

O componentă importantă a plăcii de bază este suportul pentru microprocesor chipset-ul, care
are rolul de interfață de conectare între microprocesor, magistrala lui de date și diferitele
componente externe. Acest chipset determină, într-o măsură, caracteristicile și capacitățile
plăcii de bază.

Plăcile de bază moderne includ, cel puțin:

a. o priză (socket) sau sloturi pentru microprocesor în care se pot instala unul sau mai multe
microprocesoare. Există și cazuri în care microprocesorul este lipit direct la placa de bază,
fără mijlocirea unui soclu.

5
b. sloturi în care se instalează memoria sistemului (de obicei, în formă de module DIMM care
conțin cipuri de memorie DRAM)
c. un chipset, care constituie magistrala care face legătura între microprocesor, memoria
RAM și periferice
d. un chipset pentru memoria non-volatilă (de obicei, memoria Flash pe plăcile de baza
moderne) care conține sistemul de Firmware sau BIOS-ul
e. un ceas intern (generator de tact), care produce sincronizarea diverselor componente
f. sloturi pentru carduri de extindere (interfață pentru magistrala de date susținută de chipset-
uri)
g. conectori electrici de putere, care primesc energie electrică de la sursa de alimentare și o
distribuie la microprocesor, chipset-uri, memorie RAM și la cardurile de extindere, plăci
grafice (de exemplu, GeForce 8 și Radeon R600) care necesită o putere mai mare decât
poate oferi placa de bază - deci sunt conectori suplimentari pentru a le atașa direct la sursa
de alimentare. (Există și unități de disc conectate la sursa de alimentare prin intermediul
unor conectori speciali.)

În plus, aproape toate plăcile de bază includ facilități (circuite) de program și conectori
pentru a sprijini dispozitivele utilizate pentru intrare de comenzi și date, cum ar fi doi
conectori PS pentru mouse și tastatură.

Având în vedere puterea mare de calcul a microprocesoarelor de mare viteză și a

componentelor aferente, care necesită - relativ -, mare consum de energie electrică, plăcile de
bază moderne includ aproape întotdeauna radiatoare de răcire și puncte de montare
ventilatoare pentru a disipa excesul de căldură.

2.3. Procesorul

Procesorul încorporează funcțiile unității centrale de prelucrare a informației (U.C.P.

sau în engleză: CPU) a unui calculator sau a unui sistem electronic structurat funcțional (care
coordonează sistemul) și care, fizic, se prezintă sub forma unui circuit electronic
integrat IC cunoscut și sub numele de cip electronic. Reprezintă forma structurală cea mai
complexă pe care o pot avea circuitele integrate. El controlează activitățile întregului sistem

6
în care este integrat și poate prelucra datele furnizate de utilizator. Este elementul principal al
unui sistem de calcul; cipul semiconductor, care este plasat pe placa de bază
numită motherboard (en), este de obicei foarte complex, putând ajunge să conțină de milioane
de foarte mici transistoare (microtranzistoare).

Procesorul asigură procesarea instrucțiunilor și datelor, atât a celora din sistemul de

operare al sistemului, cât și a celora din aplicația utilizatorului, și anume le interpretează,
prelucrează și controlează, execută sau supervizează transferurile de informații și controlează
activitatea generală a cestorlalte componente care alcătuiesc un sistem de calcul.

Tipuri de microprocesoare:

- Intel 80286 - pe capsula ce este prevăzută cu 68 de pini de contact (piciorușe,

contacte) se află integrate 134.000 de tranzistoare. Nu există probleme cu disiparea
căldurii, deoarece emisia calorică este mică. Dispune de magistrale cu 24 de linii de
adresă și 16 linii de date, fiind un procesor pe 16 biți, atât intern cât și extern, regiștrii
de memorare fiind dimensionați la 16 biți.
- Intel 80386 - Este un procesor pe 32 de biți construit cu 275.000 de tranzistoare, și
este realizat în tehnologie CMOS de 1,2 microni. Capsula are 132 de pini, implantarea
se face, prin lipire, direct în placa de bază fără intermediul unui soclu, și nu
necesită cooler (ventilator de răcire).
- Intel 80486
- Intel Pentium
- AMD ATHLON
- Intel Pentium Pro
- Intel P7
- Intel Core Solo și Intel Core Duo, cel din urmă cu 2 nuclee
- Intel Core 2 Solo și Intel Core 2 Duo, cel din urmă cu 2 nuclee în tehnologie de 48 nm
- Intel Core i3
- Intel Core i5 și Intel Core i7, cu 4 nuclee în tehnologie de 45 nm
- Intel Atom, în special pentru netbooks

7
2.4. Memoria

Memoria cu acces aleator (aceasta este traducerea expresiei engleze Random Access
Memory, abreviat RAM) este denumirea generică pentru orice tip de memorie
decalculator care

- poate fi accesată aleator, oferind acces direct la orice locație sau adresă a ei, în orice
ordine, chiar și la întâmplare,
- se implementează de obicei pe cipuri (circuite integrate) electronice rapide și fără părți
în mișcare (și nu pe dispozitive magnetice sau optice precum discurile dure sau CD-
urile).

Timpul de acces la datele din astfel de memorii este de obicei întotdeauna același,
nedepinzând de poziția adresei de memorie accesate (deci nu ca la benzile sau discurile
magnetice, care necesită un timp variabil).

Cele mai multe implementări de RAM sunt volatile (datele stocate se pierd dacă
alimentarea cu energie electrică se întrerupe), dar există și memorii RAM nevolatile, ca de
exemplu de tip Read-Only Memory (ROM) și memorii de tip flash. Avantajul memoriei RAM
față de alte medii de stocare a datelor constă în viteza de acces extrem de mare, fiind de mii
de ori mai mare decât de exemplu cea a unui un disc dur. Dar și prețul pe gigabyte este de
circa 200 ori mai mare.

Există două tipuri principale de RAM:

 memorie statică, de tip Static RAM (sau SRAM)

 memorie dinamică, Dynamic RAM (sau DRAM),

diferențele constând în stabilitatea informațiilor. Astfel, memoria statică păstrează datele

pentru o perioadă de timp nelimitată, până în momentul în care ea este rescrisă, asemănător
memorării pe un mediu magnetic. În schimb, memoria dinamică necesită rescrierea periodică
permanentă, la fiecare câteva fracțiuni de secundă, altfel informațiile fiind pierdute.
Avantajele memoriei SRAM: utilitatea crescută datorită modului de funcționare și viteza
foarte mare; dezavantaj: prețul mult peste DRAM.

Memoria de tip SRAM este folosită cel mai adesea ca memorie intermediară/cache. DRAM-ul
este utilizat în PC-urile moderne, în primul rând ca memorie principală („de lucru”).

8
2.5. Hard disk

Discul dur (sau fix; în engleză hard disk; este un dispozitiv electronic-mecanic pentru
stocarea sau memorarea nevolatilă (permanentă) a datelor. Utilizatorul normal nu poate sau nu
are voie să despartă discul de circuitele de comandă corespunzătoare, vezi imaginea alăturată;
împreună ele formează așa-numita „unitate fixă”, „unitate de disc fix” sau,
prescurtat, HDD (de la hard disk drive).

Stocarea datelor se face pe o suprafață magnetică dispusă pe platane rotunde metalice

rigide (dure). În general discurile dure sunt utilizate ca suport de stocare extern principal
pentru servere și calculatoare personale, dar și pentru anumite aparate electronice (playere și
recordere DVD, playere MP3). Dacă la începuturi capacitatea unui disc dur nu depășea
20 megaocteți (MO) = 20 megabait (MB), astăzi (2009) un disc dur obișnuit de 2 1/2 țoli
poate depăși 1 teraoctet (TO) = 1 terabait (TB).

Prin contrast, discurile așa-numite "optice", ca de exemplu cele de

tip CD, DVD și Blu-ray, folosesc pentru memorare procedee optice (nemagnetice), care
asigură capacități de ordinul a până la 50 GB (gigabait) pe disc. Uneori însă se mai utilizează
și dischete având un singur platan magnetic flexibil, numite în engleză floppy disk; unitatea de
scriere/citire corespunzătoare se numește Floppy Disk Drive (FDD). O astfel de dischetă
stochează numai cel mult 2,88 MB.

Fig. 5 - Disc dur de tip Samsung HD753LJ, cu interfaţă de tip SATA

O alternativă la folosirea discurilor în mișcare pentru memorarea datelor au devenit memoriile

pur electronice de tip Solid-state drive(SSD), care neavând piese în mișcare sunt mult mai
rapide, dar și mai scumpe. Ele simulează caracteristicile discurilor dure, reacționând identic la
comenzi și utilizând uneori chiar aceleași interfețe, nemodificate (semnale electrice,

9
conectoare, cabluri, etc.). Una din formele de implementare sunt cardurile de memorie de ex.
de tip CF, MD, MMC, SD, SDHC, microSDHC, SM, USB stickși altele. Capacitatea de
memorare enormă (până la 64 GB pe bucată!) și gradul avansat de miniaturizare le fac foarte
promițătoare pentru aparatele moderne de tip smartphone (telefon inteligent) ș.a. Prin
comparație, pentru întregul Windows 7 sunt suficienți doar circa 15 GB.

2.6. Sistemul video

Memoria VIDEO este o componentă ce a devenit importantă odată cu creşterea

performanţelor grafice ale PC-urilor, iar în sistemele multimedia are un rol major. Într-o
primă etapă, o mică zonă RAM este dedicată exclusiv lucrului cu monitorul. Acum
“controllerul” monitorului sau placa grafică, cum este denumită frecvent, are încorporat un
câmp de memorie RAM dedicat exclusiv lucrului cu monitorul. De la 256 Ko la început,
plăcile de astăzi au frecvent 32 Mo.
Această memorie este exclusiv la dispoziţia sistemului de operare, lucrând pe
principiul de adresare şi scriere/citire ca orice memorie RAM.
Memoria video este folosită de sistemele de afişare ca buffer de cadre, în care
imaginea de pe ecran este stocată în formă digitală, fiecărui element de imagine
corespunzându-i o unitate de memorie (care poate fi un bit, un octet sau mai mulţi octeţi).
Întregul comportament al buffer-ului de cadre este citit de 44 până la 75 de ori pe secundă, în
timp ce imaginea stocată este afişată pe ecran. În acest timp, este posibil ca PC-ul să încerce
să scrie noi informaţii în bufferul de cadre, în vederea afişării unei noi imagini pe ecran. În
cazul cipurilor DRAM normale, operaţiile de citire şi de scriere nu pot fi făcute simultan.
Principalul dezavantaj al tehnologiei VRAM este preţul mai mare, deoarece foloseşte mai
mult spaţiu pe cipul de siliciu (o suprafaţă mai mare cu aproximativ 20%). Costul mai mare
este compensat de viteza de lucru superioară.

Tipurile de plăci video. Arhitectura PC-ului utilizează placa video pentru a asigura
standardul de afişare pe ecran în sensul specificării atributelor de culoare, rezoluţia, definiţia
şi alte caracteristici ale imaginii afişate. Pentru a asigura funcţionarea corectă a PC-urilor,
plăcile video trebuie să fie compatibile VGA. Astfel, toate PC-urile pornesc în modul VGA şi

10
rămân în acest mod până când sistemul de operare încarcă alte drivere software, care comută
sistemul de afişare într-un mod de lucru de înaltă rezoluţie.
Orice PC are în interior una dintre cele patru tipuri fundamentale de plăci video sau
echivalente ale acestora:

- plăcile VGA, adică plăcile video de bază, care acceptă doar standardul
VGA şi nimic altceva;
- plăcile SuperVGA, care respectă standardele VESA pentru rezoluţii
înalte, însă folosesc buffere de cadre de dimensiuni mici şi nu include
acceleratoare grafice;
- plăcile acceleratoare grafice, care operează cu comenzi de desenare
2D şi permit obţinerea unor rezoluţii înalte;
- plăcile acceleratoare 3D, care operează pe comenzi 3D.

Modelul AGP încorporează linii dedicate de acces către memoria principală din
sistem, realizate pe canale paralele. Deşi are la bază standardul PCI, interfaţa AGP posedă
propriul set de comenzi şi protocoale de transfer. AGP reprezintă de fapt a patra magistrală a
unui PC modern, adăugându-se la magistrala de compatibilitate (ISA), magistrala de extensie
de mare viteză (PCI) şi magistrala memoriei.

2.7. Sistemul audio

Sistemele audio de tip desktop sunt difuzoare externe la un computer, care

dezactivează fidelitatea slabă oferită de difuzoarele încorporate. Acestea au adesea un
amplificator intern de mică putere. Conexiunea audio standard este o mufă jack stereo de 3,5
mm deobicei de culoare verde-lime (conform standardelor PC 99), pentru placa de sunet a
PC-ului. O mufă și o priză pentru un cablu cu două fire coaxial este deobicei pentru conectare
componetelor audio/video analog. Serii de prize RCA se găsesc pe partea din spate a
amplificatoarelor și a numeroase produse A/V. Mufa are o grosime de 1/8” și o lungime de
5/6”. Câteva folosesc un conector RCA pentru intrare. Există, de asemenea, difuzoare USB
care sunt alimentate cu de la 5 volți la 500 miliamperi furnizați de portul USB, permițând o
putere de ieșire de 2.5 wați.

11
Sistemele audio de tip desktop se găsesc într-o gamă foarte variată în ceea ce privește
calitatea și prețul. Sistemele audio desktop tipice, care se vând împreună cu un computer sunt
mici, de plastic și au o calitate a sunetului mediocră. Unele sisteme audio tip desktop au
opțiuni de egalizare cum ar fi bass-ul și controlul frecvențelor înalte. Amplificatoarele interne
necesită o sursă de putere externă, deobicei un adaptor AC . Sistemele audio mai sofisticate
pot avea o unitate subwoofer, pentru a amplifica bass-ul. Aceste unități includ deobicei
amplificatoarele de energie atât pentru difuzorul de bass, cât și pentru difuzoarele mai mici de
tip satelit.

2.8. Tastatura

Tastatura este o componentă hardware periferică a calculatorului ce permite

utilizatorului să introducă în unitatea centralǎ a acestuia date (litere, cifre și semne speciale)
prin apăsarea unor taste. Cele mai folosite tastaturi pe plan mondial sunt cele de
tip QWERTY. Un alt tip de tastaturi este tipul QWERTZ. Denumirile vin de la primele șase
taste de pe rândul al treilea. Tipul QWERTY se folosește mai ales în țările anglofone, iar
celelalte folosesc mai ales tipul QWERTZ.

Tastatura este probabil cel mai vechi dispozitiv de intrare din structura computerelor
moderne, ea fiind inventată încă înainte de apariția monitoarelor și a mouse-ului. Fiecare tastă
are asociat un număr de identificare care poartă denumirea de "cod de scanare". La apăsarea
unei taste, tastatura trimite sistemului de calcul codul de scanare corespunzător tastei
respective (un număr întreg de la 1 la „n” - numărul de taste). La primirea codului de scanare
de la tastatură, calculatorul face conversia între numărul primit și codul ASCII corespunzător,
în logică binară.

Tastatura ia în considerație nu numai apăsarea (durata) unei taste, dar și momentul eliberării
acesteia, fiecare acțiune fiind înregistrată separat. Există două categorii de taste:

 "taste comutatoare" – au efect când sunt apăsate și/sau când sunt eliberate
 "taste de control" - au efect numai atunci când sunt acționate (apăsate)

12
2.9. Mouse

Mouse-ul, este unul dintre cele mai importante dispozitive periferice de introdus
comenzi ale computerului(calculatorului electronic) modern. A devenit aproape un
"element" hardware standard al oricărui computer. De obicei mouse-ul este un obiect mic
echipat cu una sau mai multe taste, modelat astfel încât să poată fi apucat și mânuit ușor cu
mâna. Principiul lui de funcționare se bazează pe recunoașterea de către computer a mișcării
sale relativă la suprafața plană pe care este așezat și deplasat.

Mișcarea mouse-lui este detectată de un senzor situat în partea sa inferioară, preluată,

digitalizată și apoi printr-o interfațăadecvată transmisă computerului la care e atașat.
Informația de mișcare a mausului în spațiul bidimensional (2D) este convertită tot în mișcare
bidimensională (2D) a unui cursor identificator-indicator grafic pe ecranul unui monitor.
Altfel spus, mișcarea mouse-lui provoacă o mișcare corespunzătoare a cursorului pe suprafața
ecranului monitorului, atașat și el calculatorului. Datorită acestei funcțiuni utilizatorul mouse-
lui poate decide (alege) și indica pe ecranul monitorului orice poziție dorită, ceea ce de obicei
este interpretat de către computer drept o introducere de comandă, un element major
alinterfeței grafice cu calculatorul (Graphic User Interface, GUI).

2.10. Modem

Modemul este echipamentul care permite unui calculator sau unui alt aparat
„inteligent” să comunice cu alte calculatoare sau aparate prin intermediul
liniilor telefonice analoagestandard. Cuvântul provine din prescurtarea expresiei
MOdulator/DEModulator, modemurile codificând semnalele digitale în semnale acustice în
ambele sensuri, atât la transmisie cât și la recepție.

Modemurile pot fi interne sau externe (față de aparatul la care sunt conectate).

Ele se pot conecta la PC în 3 moduri diferite:

 Ca dispozitiv extern independent, prin intermediul unui cablu legat la unul din
porturile de comunicație serială;

13
 Ca echipament intern, conectat direct la placa de bază cu ajutorul unui conector ISA /
E-ISA / PCI, sau chiar integrat complet în placa de bază
 Ca placă PCMCIA (de obicei pentru calculatoarele de tip notebook cu slot PCMCIA).

După funcționalitate se cunosc două tipuri de modemuri:

 "winmodem", numai pentru configurații ce utilizează sistemele de

operare Microsoft Windows
 modem normal sau "hardware", mai scumpe dar utilizabile de aproape toate sistemele
de operare.

Modemurile hardware, și câteodată și winmodem-urile, pot avea incorporat în ele și un

controler hardware.

2.11. Imprimantă

Imprimanta face parte din categoria perifericelor de ieșire, aceasta fiind utilizată pentru
transpunerea informației din calculator pe hârtie (un document, o poză sau orice altfel
de fișier grafic, un e-mail, un articol etc.).

Imprimantele se clasează după mai multe criterii, de exemplu în funcție de scop

(imprimare/tipărire) și de rapiditate, de procedeu, de dimensiunile maxime ale hârtiei pe care
se imprimă și altele.

Tipuri de imprimante

- matriceale (sau „cu ace”, calitate scăzută) - folosită pentru foi de calitate scăzută,
facturi fiscale etc. (în general documente tip), singurul model de imprimantă care
permite imprimarea simultană a 2 sau 3 exemplare, folosind hârtie autocopiativă.
- cu jet de cerneală - calitate medie înspre ridicată - viteză medie - (pentru documente și
poze sau fișiere grafice)
- laser (viteză înaltă / calitate ridicată) - folosește un toner special
- cu imprimare termică, pe hârtie specială - pentru legitimații, carduri etc.

14
Imprimantele pot imprima pe hârtie de dimensiuni diferite, de la A0 -
numai plottere (imprimante de dimensiuni mai mari folosite în general de firme pentru
scheme CAD, afișe etc) și până la plicuri, fotografii etc.

2.12. Scanner

În domeniul computerelor, un scanner este un aparat care scanează optic ( sondează,

explorează prin baleiaj, linie cu linie și punct cu punct) imagini analogice, texte tipărite sau
chiar și obiecte reale, și produce ca rezultat o imagine digitală în 2D. Se folosește pe scară
largă în birouri, cel mai des sub forma unui aparat de pus pe masa de lucru, plat, cu "pat" de
sticlă pe care se plasează documentul sau obiectul de scanat (vezi imaginea din dreapta).

Pentru scanări în masă (teancuri de foi separate) se folosesc dispozitive ajutătoare care trag
singure foile la scanare, una după alta.

Uneori, în locul unui scaner se poate folosi și un simplu aparat de fotografiat (digital); acesta
produce și el o imagine digitală, deși nu prin baleiere.

15