STRUCTURA ŞI FUNCŢIONAREA

CALCULATORULUI
Conform acestei scheme, calculatorul numeric conţine următoarele unităţi
funcţionale:
– o unitate de memorie pentru a înmagazina datele iniţiale, intermediare şi
finale ale problemei, precum şi instrucţiunile care indică secvenţa calculelor;
– un dispozitiv aritmetic şi logic necesar efectuării operaţiilor aritmetice şi
logice elementare;
– unul sau mai multe dispozitive de intrare, respectiv, ieşire, necesare comu-
nicării din exterior cu calculatorul;
– un dispozitiv central de comandă şi control care generează o succesiune de
semnale de comandă necesare executării secvenţiale a instrucţiunilor.
Memoria internă (numită uneori memorie principală, centrală sau
operativă)
păstrează programul în curs de executare şi datele folosite de acesta,
prezenţa ei
fiind o condiţie esenţială pentru funcţionarea calculatorului.
Memoria externă are rolul de a păstra cantităţi mari de informaţie şi pro-
grame folosite frecvent pentru a putea fi aduse într-un interval de timp
mic în memoria internă. În prezent ca memorii externe sunt utilizate
unităţile cu discuri
sau benzi magnetice, unităţile cu discuri optice etc.
Unităţile de memorie externă şi dispozitivele de intrare-ieşire sunt
numite echipamente periferice.
Toate calculatoarele moderne au o con-figuraţie modulară. Fiecare
modúl, şi anume controlerul, imprimantele,unităţile de disc
magnetic etc., funcţionează şi, în consecinţă, pot fi incluse
sau excluse din componenţa calculatorului independent unul de
altul. Prin
urmare, configuraţia calculatorului poate fi modificată în funcţie de
destinaţia sistemului de calcul.
De exemplu, un sistem editorial va include mai multe tipuri de
imprimante: mecanice pentru textele în curs de prelucrare, laser
sau color pentru paginile machetate deja, cititoare de desene şi
fotografii (scanere) etc. Un sistem desti-nat gestionării rapide a unui
volum mare de date va include mai multe discuri magnetice, iar un
calculator utilizat pentru montarea filmelor video va fi dotat cu
camere de luat vederi şi vizualizatoare de o rezoluţie adecvată, cu
tastaturi
similare pupitrului regizoral etc.
Formatul instrucţiunilor
Instrucţiunea calculatorului reprezintă o succesiune de cifre binare
prin care se indică procesorului operaţia de executat şi
amplasamentul
(locul) operanzilor.
Să analizăm un exemplu.
Presupunem că operaţiile
aritmetice şi logice sunt
codificate după cum urmează
(pentru simplitate vom utiliza
echivalentele zecimale
ale câmpurilor binare Se observă că într-o instrucţiune nu se specifică valoarea
respective): operanzilor, ci
01 – adunarea; adresele locaţiilor în care pot fi găsiţi operanzii respectivi.
02 – scăderea; Acest fapt permite
03 – operaţia logică ŞI; utilizarea unuia şi aceluiaşi program pentru prelucrarea
04 – operaţia logică SAU. oricăror date iniţiale.
Instrucţiunea Faptul că instrucţiunile lucrează cu adrese al căror conţinut
trebuie prelucrat, şi
nu cu însuşi conţinutul, constituie un principiu fundamental
al calculatoarelor
numerice, care permite ca un program să fie elaborat şi
introdus în calculator
independent de datele concrete asupra cărora se aplică.
Instrucţiunile unui calculator se împart în patru grupe:
– instrucţiuni operaţionale, care efectuează operaţii
aritmetice şi logice asupra
datelor specificate prin operanzi;
– instrucţiuni de transfer, care deplasează informaţia între
registre şi/sau
locaţii fără a modifica informaţia transferată;
– instrucţiuni de salt, care în urma verificării unor condiţii
modifică analiza şi
execuţia secvenţială a instrucţiunilor din program;
– instrucţiuni de intrare-ieşire care permit comunicarea
calculatorului cu
exteriorul.
Instrucţiunile operaţionale prelucrează datele păstrate în
locaţiile memoriei
interne şi în registrele procesorului. Cele mai cunoscute
instrucţiuni ale acestei
grupe sunt cele care efectuează operaţiile aritmetice de bază:
adunarea, scăderea,
înmulţirea şi împărţirea.
 Instrucţiunile logice de tipul ŞI, SAU, NU sunt instrucţiuni operaţionale
care acţionează asupra poziţiilor individuale ale informaţiei binare. În categoria
instrucţiunilor operaţionale întâlnim şi instrucţiuni de tipul: şterge conţinutul
unei locaţii sau al unui registru, complementează conţinutul unei locaţii, creşte
cu o unitate conţinutul unui registru etc.
 Instrucţiunile de transfer deplasează informaţia dintre locaţiile memo-
riei interne, între registre sau între locaţii şi registre fără a altera conţinutul
informaţiei transferate.
 Instrucţiunile de salt se utilizează pentru modificarea ordinii de execuţie
a instrucţiunilor.
 Instrucţiunile de intrare-ieşire permit comunicarea calculatorului cu echi-
pamentele periferice. Echipamentul cu care se va efectua operaţia de intrare-ieşire
se specifică în partea de adresă a instrucţiunii. De regulă, instrucţiunile de acest
tip conţin atât informaţii legate de natura schimbului de date, adică introducerea
sau extragerea lor, cât şi comenzi necesare funcţionării corecte a periferiei. Tot în
aceste instrucţiuni se specifică şi registrele sau locaţiile în care vor fi depuse sau
din care vor fi luate datele respective.
Limbajul cod-calculator şi limbajul de asamblare
Programele reprezentate în formă de succesiuni binare direct execu-
tabile de calculator se numesc programe în limbaj cod-calculator sau
programe în limbaj maşină.
Pentru utilizator programul în cod-calculator poate fi prezentat în formă de
şiruri de cifre binare sau, mai compact, de cifre octale, zecimale sau hexazecimale organizate pe
locaţii ale memoriei.
Elaborarea programelor în limbaj cod-calculator este un lucru extenuant şi
ineficient. Pentru a simplifica procesul de elaborare a programelor, s-a convenit ca instrucţiunile
să fie scrise într-un limbaj simbolic, denumitlimbaj de asamblare.
În acest limbaj codurile instrucţiunilor se reprezintă printr-un grup de caractere
astfel ales, încât să sugereze cât mai bine natura operaţiei. Acest grup de caractere, de regulă trei,
este cunoscut sub numele mnemonica instrucţiunii.
Translatarea constă în înlocuirea
mnemonicii instrucţiunii şi a adreselor
simbolice prin şirurile binare respective.
Această înlocuire este făcută
de un program special, denumit program
de asamblare sau asamblor.
Operaţiile efectuate intern de componentele electronice ale
calculatorului sunt cunoscute ca operaţii implementate prin
echipamente, pe când operaţiile efectuate cu ajutorul unei secvenţe
de instrucţiuni sunt cunoscute ca operaţii implementate prin
program. De exemplu, operaţia de extragere a rădăcinii pătrate
într-un anumit calculator poate fi efectuată prin echipament
electronic, în alt calculator – printr-un subprogram.

Prin urmare, utilizarea tehnicii de calcul este

posibilă numai în prezenţa
atât a echipamentelor, denumite resurse
tehnice, cât şi a programelor respective,
denumite resurse programate.
Resursele tehnice ale unui sistem de calcul
modern includ procesorul, me-
moria internă, unităţile de memorie externă,
echipamentele de intrare-ieşire etc.
Principiul de funcţionare a memoriilor examinate constă în
înregistrarea in-
formaţiei pe un strat magnetic aflat în mişcare. Stratul
magnetic este depus pe
un suport neutru, acesta fiind, de regulă, o bandă de
material plastic sau un disc
de aluminiu.
Capul constă dintr-un miez,
de regulă, din tole (foiţe) de
permalloy foarte subţiri
(0,05 mm) şi o înfăşurare.
Într-un strat magnetic
neînregistrat, câmpurile
magnetice ale particulelorde
oxid de fier sunt orientate
haotic, anulându-se reciproc.
Pentru a înregis-
tra cifra binară 0 sau 1, prin
înfăşurarea capului magnetic
se trece impulsul respectiv de
curent.
Distanţa b determină lungimea porţiunii necesare pentru a memora o cifră
binară. Valoarea lui b depinde de viteza de mişcare a suportului, de
proprietăţile fizice ale stratului magnetic, de elementele constructive ale
capului magnetic etc.
Numărul de elemente de memorie binară pe unitatea de lungime a
suportului se numeşte densitatea de înregistrare a informaţiei.

O operaţie de citire sau scriere se realizează în timpul deplasării benzii. Între

două operaţii succesive banda este oprită. Evident, informaţiile înregistrate
pot fi citite numai în ordinea amplasării lor fizice pe bandă. Datorită acestui
fapt, unităţile de bandă magnetică sunt denumite unităţi de memorie externă
cu acces secvenţial.
Timpul necesar pentru selectarea unei informaţii din multitudinea
datelor memorate pe un suport se numeşte timp de acces.
Capacitatea de memorare a unei benzi magnetice
depinde de densitatea înregistrării, numărul de piste,
lungimea benzii şi are valori de ordinul 108 octeţi.
Din cauza timpului mare de acces şi capacitatea de
memorie relativ mică, benzile magnetice se
utilizează, în general, numai pentru arhivarea
informaţiei pe perioade mari de timp, până la 50 de
ani.
Unitatea de discuri magnetice reprezintă la etapa
actuală cea mai răspândită memorie externă a
calculatoarelor numerice. Suportul informaţiei este
format dintr-un pachet de discuri, care poate fi fix
sau amovibil, rotit cu o viteză de ordinul miilor de
turaţii pe minut. Discurile sunt acoperite cu un strat
de ma-
terial feromagnetic. Informaţia este înregistrată pe
ambele feţe de-a lungul unor piste concentrice.
Memorii externe pe discuri optice

Principiul de funcţionare a memoriilor pe discuri optice constă în înregistra-

rea informaţiei pe un strat reflectorizant aflatîn mişcare. Stratul reflectorizant
din aluminiu, aur sau argint este depus pe un suport transparent din masă
plastică.
În funcţie de modul de scriere şi citire a informaţiei, deosebim:
1) Discuri optice numai pentru citire. Informaţia pe astfel de discuri se înscrie
de fabricant şi nu poate fi modificată de utilizator. Abrevierea engleză a acestor
discuri este CD-ROM (Compact Disc-Read Only Memory).
2) Discuri optice inscriptibile. Informaţia pe astfel de discuri se înscrie de
utilizator o singură dată, în continuare discul fiind disponibil numai pentru
citire.
Abrevierea engleză a acestor discuri este CD-R (Compact Disc-Recordable).
3) Discuri optice reinscriptibile. Discurile în cauză permit mai multe cicluri
de scriere/ştergere a informaţiei. Abrevierea acestor discuri este CD-RW
(Compact Disc-ReWritable).
Citirea discului optic se realizează cu ajutorul unui fascicul de lumină care,
după ce se reflectă de pe suprafaţa activă, este interceptat de o celulă
fotosensibilă

Parcurgând pistele respective, fasciculul laser este reflectat când stratul re-
flectorizant se află în punctul de focalizare şi nereflectat în caz contrar. Cu alte
cuvinte, adânciturile de pe suprafaţa activă a discului optic schimbă (modulează)
intensitatea fasciculului reflectat. În consecinţă, la ieşirea celulei fotosensibile
se formează un semnal care redă succesiunea de cifre binare 0, 1 înregistrată pe
disc la etapa fabricării.
 Microprocesorul este un circuit integrat care implementează
Microprocesorul funcţiile uni- tăţii centrale de prelucrare a informaţiei, şi
anume – extragerea şi executarea instrucţiunilor.
De regulă, un microprocesor conţine un dispozitiv aritmetic şi
altul de coman-
dă, un grup de registre destinate păstrării temporale a datelor
frecvent utilizate, magistrale şi circuite de comandă aferente

Microprocesorul interacţionează cu unităţile de memorie şi

echipamentele periferice prin intermediul a trei magistrale:
Date, Adrese şi Comenzi. Traficul de informaţii prin
magistrale este controlat de circuitul Comandă de
magistrală.Extragerea şi executarea instrucţiunilor are loc
sub controlul dispozitivului
central de comandă. Pentru aceasta, prin magistrala de
adrese se indică adresa locaţiei memoriei interne, iar prin
magistrala de comenzi se transmit semnalele
necesare de scriere sau citire. Datele citite sau scrise se
transmit prin magistrala de date.