STRUCTURA SI

FUNCTIONAREA
CALCULATORU
LUI
DIAGRAMĂ A UNUI CALCULATOR PERSONAL CONTEMPORAN:

 Monitor
 Placă de bază
 Microprocesor
 Memorie cu acces aleatoriu (
RAM)
 Plăci de extensie
 Sursa de tensiune joasă
continuă (DC)
 Unitate de disc optic
 Disc dur
 Tastatură
 Maus
Calculatorul este o maşină care prelucrează
informaţiile automat. Pentru aceasta trebuie să i se
furnizeze datele pe care trebuie să le prelucreze
(datele de intrare) şi o listă de instrucţiuni
(programul), care să îi indice cum să prelucreze
aceste date. Dacă pentru a ajunge la un rezultat
trebuie sa execute mai multe operaţii, el le va efectua
pe rând. Operaţiile şi ordinea acestora îi sunt
specificate calculatorului prin intermediul
programului. Calculatorul va furniza utilizatorului
rezultatele obţinute în urma prelucrării (date de
ieşire). În timpul prelucrării pot să apară şi date
intermediare.
I. SCHEMA FUNCTIONALA A CALCULATORULUI
Conform acestei scheme, calculatorul numeric conține
următoarele unități funcționale:
 1.O unitate de memorie pentu a înmagazina datele
inițiale, intermediare și finale ale problemei, precum și
intrucțiunile care indică secvența calculelor;
 2.Un dispozitiv aritmetic și logic necesar efectuării
operațiilor aritmetice și logice;
 3.Unul sau mai multe dispozitive de intrare/ieșire
necesare comunicării din exterior cu calculator;
 4.Un dispozitiv central de comandă și control care
generează o succesiune de semnale de comandă
necesare executării secvențiale a instrucțiunilor.
2. funcţia de comandă şi control- asigură extragerea
instrucţiunilor din memoria internă,analiza
instrucţiunilor;analiza instrucţiunilor;comanda de
executare a unei operaţii;comanda de executare a
unei operaţii;aranjarea datelor de ieşire în memoria
internă.
3. funcţia de prelucrare-asigură efectuarea operaţiilor
aritmetice (adunare, scădere, înmulţire şi împărţire) şi
logice (AND, IF, NOT). Funcţia este realizată de
Unitatea Aritmetică Logică.
4. funcţia de intrare-ieşire- asigură introducerea
datelor şi a programelor în memoria internă şi
furnizarea rezultatelor.
UNITATEA CENTRALĂ DE PRELUCRARE
sau PROCESORUL, este creierul calculatorului
care coordonează şi controlează întreaga lui
activitate.
Procesorul interpretează programele, identifică
instrucţiunile din program, decodifică o
instrucţiune, recunoaşte codurile operaţiilor,
activează circuitele electronice corespunzătore şi
execută operaţii aritmetice şi logice.
 
MEMORIA INTERNĂ este locul în care sunt aduse
programele şi datele pentru a fi prelucrate de procesor. Întrucât
toate instrucţiunile şi datele sunt codificate într-o reprezentare
binară, memoria va depozita secvenţe de biţi. Fiecare bit este
reprezentat printr-un comutator electronic individual, cu două
stări:
comutator ON – cifra binară 1;
comutator OFF – cifra binară 0.
Informaţia (instrucţiunile şi datele) se găseşte în memoria internă
sub formă de cifre binare grupate în octeţi sau în cuvinte pe care
le prelucrează procesorul. Memoria internă este împărţită în
locaţii de memorie (octeţi) identificate printr-o adresă unică.
Adresa este un cuvânt binar prelucrat de procesor, prin care acesta
identifică poziţia unei locaţii din memorie.
 II. FORMATUL INSTRUCTIUNILOR

Pentru a rezolva o problema , calculatorul trebuie sa

cunoasca in fiecare moment atit operatia pe care
urmeaza sa o execute , cit si datele care participa in
operatie. Aceste operatii sint comunicate
calculatorului prin intermediul instructiunilor.
 Instructiunea calculatorului reprezinta
o succesiune de cifre binare prin care se
indica procesorului operatia de executat si
amplasamentul (locul) operanzilor.
Succesiunea binară respectivă, denumită uneori și cuvint instrucțiune, este
împărțită în cîmpuri, fiecare cîmp avînd o semnificație precisă. Numărul și
semnificația cîmpurilor poartă denumirea de formatul instrucțiunii.
In general, pentru executarea unei operatii este necesar ca
instructiunea sa contina 3 adrese(tab.1). Primele doua adrese
sint folosite pentru obtinerea celor doi operanzi asupra carora
se va efectua operatia specificata de cimpul Codul
Instructiunii . Rezultatul operatiei va fi depus pe adresa
specificata de cimpul Adresa rezultat. 
Sa analizam un exemplu. Presupunem ca operatiile aritmetice
si logice sint codificate dupa cum urmeaza (pentru simplitate
vom utiliza echivalentele zecimale ale cimpurilor binare
respective)
01-adunarea;
02-scaderea;
03-operatia logica SI;
04-operatia logica SAU;
Se observa ca intr-o instructiune nu se specifica valoarea operanzilor , ci
adresele locatiilor in care pot fi gasiti operantzii respectivi. Acest fapt permite
utilizarea unuia si aceluiasi program pentru prelucrarea oricaror data
initiale.Faptul ca instructiunilile lucreaza cu adresele al caror continut tebuie
prelucrat , si nu cu insusi continutului, constituie un principiu fundamental al
calculatoarelor numercie, care permite ca un program sa fie elaborat si introdus
in calculator independent de dateconcrete asupra caror se aplica.
In formatul cu 3 adresew , ele sunt specificate explicit. pentru o reprezentare
mai compacta a instructiunilor se utilizeaza specificare implicita a unor adrese .
In acest caz , cuvintul instructiune nu contine un cimp special pentru adresa
implicita.
Daca rezultatul obtinut in urma executarii unei instructiuni se depune pe adresa
unuia dintre operanzi , formatul respectiv va avea numai doua adrese.Prin
urmare, adresa rezultatului este specificata implicit. De exemplu , instructiunea
01 100 110
va impune preocesorului sa adune in locatiile 100 si 110 si sa depuna suma
obtinuta in locatia100. Evident , dupa inscrierea sumei, numarul initial din
locatia 100 va fi suprimat.
S-a constatat ca formatul cu doua adrese ,in prezent cel mai raspindit
,permite scrierea de program avind un numar de instructiuni comparabil cu
cel obtinut atunci cind s-ar utiliza mai multe adrese .
Formatul cu o singura adresa se utilizeaza in calculatoarele procesorul
carora include un registru special, denumit acumulator. In acumulator se
pastreaza primul operand si se depune rezultatul executarii operatiei
respective. Prin urmare, adresa primului operand si adresa rezultatului sunt
specificate implicit. De exemplu, instructiunea cu o singura adresa
01 100
va aduna nr din acumulator cu nr din locatia 100 , iar suma obtinuta va fi
depusa in acumulator. Respectiv,  nr initial din acumulator va fi suprimat.
Instructiunile cu o singura adresa sunt eficiente din punctul de vedere al
lungimii cuvintului si al rapiditatii calculatorului. Totusi un program scris
cu instructiuni avind o singura adresa va contine mai multe instructiuni de
cit in cazul care se folosesc instructiuni cu doua sau trei adresel.
Mentionam ca toate calculatoarele moderne pot avea instructiuni de diferite
formate. Informatia referitoare la formatul fiecarei instructiuni se indica in
cimpul CODUL INSTRUCTIUNII
III. TIPURI DE INSTRUCŢIUNI
Tipul instrucţiunilor disponibile variază de la un
calculator la altul. Totuşi, se pot deosebi următoarele
categorii generale întâlnite la majoritatea
calculatoarelor:
 Transferuri de date;

 Instructiuni operationale

a) instructiuni aritmetice;

b) instrucţiuni logice;
 Instrucţiuni de salt şi de apel;

 Instrucţiuni de I/E.
 INSTRUCȚIUNI DE TRANSFER
Instrucțiuni de transfer deplasează informația dintre locațiile
memoriei interne, între registre sau între locații și registre fără
a alerta conținutului informaționei transferate. Instrucțiunea
trebuie să specifice explicit sau implicit adresa sursă și adresa
de distinației a transferului.
O instrucţiune de transfer trebuie să specifice în primul
rând adresa sursei şi cea a destinaţiei transferului. Sursa şi
destinaţia poate fi memoria, un registru sau vârful stivei.
De asemenea, trebuie să se indice lungimea datelor de
transferat şi modul de adresare al sursei şi al destinaţiei.
 INSTRUCȚIUNI OPERAȚIONALE

Instrucțiuni operaționale prelucreză datele păstrate în

locațiile memoriei interne și în registrele procesorului.
Cele mai cunoscute instrucțiuni ale acestei grupe sînt
care efectuează operațiile aritmetice de bază: adunarea,
scăderea, înmulțirea și împărțirea. Instrucțiunele logice
de tipul ȘI, SAU, NU sînt instrucțiuni operaționale care
acționează asupra pozițiilor individuale ale informației
binare.
a) INSTRUCŢIUNI ARITMETICE
Cele mai multe calculatoare dispun de instrucţiuni cu numere
întregi (în virgulă fixă) pentru operaţiile aritmetice elementare:
adunare, scădere, înmulţire şi împărţire. Pot exista şi
instrucţiuni pentru numere în virgulă mobilă sau zecimale (în
cod BCD).
Alte operaţii posibile sunt diferite operaţii cu un singur
operand (unare), de exemplu:
Calculul valorii absolute;
Complementare (schimbarea semnului operandului);
Incrementare cu 1;
Decrementare cu 1.
B) INSTRUCŢIUNI LOGICE
Aceste instrucţiuni permit operaţii asupra biţilor
individuali ai unui octet sau cuvânt. Aceste operaţii se
bazează pe logica booleană. Cele mai uzuale operaţii
logice sunt:
ŞI logic (AND);
SAU logic (OR);
SAU EXCLUSIV (XOR);
Complement (NOT).
Operaţia ŞI logic se poate utiliza ca o mască pentru
selecţia anumitor biţi ai cuvântului şi ştergerea
celorlalţi biţi. Similar, operaţia SAU logic se poate
utiliza pentru setarea la 1 a anumitor biţi, fără
modificarea celorlalţi biţi. Operaţia SAU EXCLUSIV se
poate utiliza pentru complementarea anumitor biţi.
Dacă toţi biţii unuia din operanzi sunt 1, celălalt
operand va fi complementat faţă de 1.
Pe lângă instrucţiunile care permit operaţii la nivel de
bit, există de obicei dife-rite instrucţiuni pentru
deplasare şi rotire.
 INSTRUCŢIUNI DE SALT ŞI APEL
Instrucţiuni de apel

Acestea se utilizează pentru apelul unor subrutine, numite şi proceduri

sau funcţii. O subrutină este formată dintr-un grup de instrucţiuni, care
pot fi apelate din orice punct al programului. După execuţia acesteia, se
revine la punctul de la care s-a efectuat apelul.
Un avantaj al subrutinelor este că permit reducerea memoriei necesare
pentru program. Acelaşi fragment de program poate fi utilizat de mai
multe ori. Un alt avantaj este că se permite împărţirea programelor mari
în porţiuni mai mici. Prin această modu-larizare se uşurează activitatea de
programare.
Pentru utilizarea subrutinelor sunt necesare două instrucţiuni de bază: o
in-strucţiune de apel, care efectuează saltul de la adresa curentă la
subrutină, şi o instrucţi-une de revenire, care permite continuarea
programului din punctul de la care s-a efectuat apelul.
Instrucţiuni de salt.

Instrucţiunile de salt provoacă întreruperea forţată a unei bucle, a

unui bloc de instrucţiuni sau ieşirea dintr-o metodă. Instrucţiunile
de salt sunt destul de periculoase pentru că perturbă curgerea
uniformă a programului ceea ce poate duce la o citire şi
înţelegere eronată a codului rezultat.
a)Instrucţiunea break:
Instrucţiunea break produce întreruperea unei bucle sau a unui
bloc switch. Controlul este dat instrucţiunii care urmează imediat
după bucla întreruptă sau după blocul instrucţiunii switch.
b)Instrucţiunea continue:
Instrucţiunea continue permite reluarea unei bucle fără a mai
termina execuţia corpului acesteia. Reluarea se face ca şi cum
corpul buclei tocmai a fost terminat de executat. Bucla nu este
părăsită.
c) Instrucţiunea return:
Instrucţiunea return provoacă părăsirea corpului unei metode. În cazul în
care return este urmată de o expresie, valoarea expresiei este folosită ca
valoare de retur a metodei. Această valoare poate fi eventual convertită
către tipul de valoare de retur declarat al metodei, dacă acest lucru este
posibil. Dacă nu este posibil, va fi semnalată o eroare de compilare.
Este o eroare de compilare specificarea unei valori de retur într-o
instrucţiune return din interiorul unei metode care este declarată void, cu
alte cuvinte care nu întoarce nici o valoare.
Instrucţiunea return fără valoare de retur poate fi folosită şi pentru a
părăsi execuţia unui iniţializator static.
Exemple de instrucţiuni return veţi găsi în secţiunea care tratează
metodele unei clase de obiecte.
d)Instrucţiunea throw:
Instrucţiunea throw este folosită pentru a semnaliza o excepţie de
execuţie. Această instrucţiune trebuie să aibă un argument şi acesta
trebuie să fie un tip obiect, de obicei dintr-o subclasă a clasei de obiecte
Exception.
La execuţia instrucţiunii throw, fluxul normal de execuţie este părăsit şi se
termină toate instrucţiunile în curs până la prima instrucţiune try care
specifică într-o clauză catch un argument formal de acelaşi tip cu obiectul
aruncat sau o superclasă a acestuia
  INSTRUCŢIUNI DE I/E.

Instrucțiune de intrare/ieșire permit comunicare calculatorului cu

echipamente periferice. Echipamentul cu care se va efectua
operația de intrare/ieșire se specifică în partea de adresa a
instrucțiunii.
Aceste instrucţiuni permit transferul datelor între un periferic şi
UCP. Comuni-caţia cu perifericele se realizează prin registre ale
interfeţelor de I/E. Aceste registre pot fi:
 Registre de stare, care permit citirea stării perifericului;
 Registre de comandă, prin care se pot transmite diferite comenzi
perifericului;
 Registre de date, prin intermediul cărora sunt transferate datele
între UCP şi pe-riferic.
 IV LIMBAJE DE
ASAMBLARE
Pentru scrierea instrucţiunilor maşină de către programatori se
utilizează o re-prezentare simbolică. Codurile de operaţie se
reprezintă prin nume simbolice, numite mnemonice. De exemplu:
SUB Scadere
ADD Adunare
MUL Inmultire
DIV Impartire
LOAD Incarcare date din memorie
STORE Memorare date
Această scriere a instrucţiunilor şi a datelor reprezintă un
limbaj de asamblare. Programele scrise într-un asemenea
limbaj sunt translatate în limbaj maşină cu ajutorul unui
program numit asamblor. Asamblorul trebuie să
translateze mnemonicele în coduri binare de instrucţiuni,
şi să atribuie adrese numerice adreselor simbolice.
V RESURSE TEHNICE SI
PROGRAMATE ALE
CALCULATORULUI
Echipamentele fizice (partea
materială) - HARDWARE.
HARDWARE-UL. reprezintă echipamentele fizice din care este
alcătuit un sistem de calcul, în care circuitele electronice
prelucrează automat informaţiile şi asigură comunicarea între
utilizator şi sistem.
Von Newmann a stabilit că hardware-ul trebuie să asigure
următoarele funcţii:
1. funcţia de memorare-asigură memorarea datelor şi a
programelor şi are ca suport memoria internă şi memoria
externă. În memoria internă sunt stocate programele şi datele
care sunt în lucru la un moment dat. În memoria externă sunt
stocate toate programele şi datele de care poate avea nevoie, în
diferite situaţii, sistemul de calcul.
Programele
şi datele (partea logică) -
SOFTWARE
este un sistem de programe pentru calculatoare incluzând procedurile
lor de aplicare, sistem furnizat o dată cu calculatorul respectiv sau
creat ulterior de către utilizator. Prin contrast, cuvântul hardware
desemnează partea fizică a calculatorului sau a sistemului informatic
respectiv. În general, pentru a funcţiona, un sistem informatic are
nevoie de ambele componente, în plus şi de datele care trebuiesc
prelucrate. Deseori şi aceste date sunt considerate a fi parte din
software.
 Componenta software poate include toată gama de produse de
programare, uzual formată din sistem de operare, drivere şi programe
de aplicaţie. În anumite cazuri speciale părţi din software se
înglobează din construcţie în hardware - prin folosirea de circuite
integrate preprogramate.
 VI MEMORII EXTERNE PE BENZI SI
DISCURI MAGNETICE
Principiul de funcţionare a memoriilor examinate constă
în înregistrarea informaţiei pe un strat magnetic, aflat în
mişcare. Stratul magnetic este despus pe un suport
neutru, acesta fiind, de regulă o bandă de material plastic
sau un disc de aluminiu.În calitate de strat magnetic se
foloseşte mai frecvent oxidul de fier sau pelicule metalice
subţiri de cobalt-nichel cu depunere în vid.
Înregistrarea sau citirea informaţiei se efectuează cu
ajutorul unui cap magnetic, reprezentare în figură de
mai jos:
Capul constă dintr-un miez de regulă din tole (foiţe) de
permalloy foarte subţiri (0,05 mm) şi o înfăşurare. Într-un
strat magnetic neînregistrat, câmpurile magnetice ale
particulelor de oxid de fier sunt orientate haotic, anulându-
se reciproc. Pentru a înregistra cifra binară 0 sau 1, prin
înfăşurarea capului magnetic se trece impulsul respectiv de
curent. Impulsul care traversează înfăşurarea creează în
întrefier un câmp magnetic înţes care magnetizează stratul
aflat în momentul actual sub cap. Direcţia de magnetizare,
deci informaţia binară înscrisă, depinde de direcţia
curentului înfăşurarea capului magnetic.
Un exemplu de înregistrare a informaţiei binare 101101
pe un strat magnetic aflat în mişcare.
Imaginea a)reprezinta starea stratului magnetic pina,iar
imaginea b)starea stratului magnetic dupa inregistrare.
Memorii externe pe banda magnetică reprezintă echipamente
periferice autonome care transfera informaţia spre/de la
memoria internă după receptarea comenzii corespunzătoare de
la procesorul calculatorului.
Banda magnetica :
•un suport magnetic de stocare a informaţiilor;
•sunt dispozitive de mare capacitate cu preţuri foarte scăzute;
•permit doar accesarea secvenţiala a informaţiei;
•viteza de acces foarte mică;
•sunt utilizate pentru volume mari de date, care sunt accesate
rar şi trebuie păstrate pe termen lung (arhive, copii); Unitate de
discuri magnetice reprezintă la etapa actuală cea mai
răspândită memorie externă a calculatoarelor numerice.
VII MEMORII EXTERNE PE DISCURI
OPTICE
Un dispozitiv optic de stocare a datelor, numit și disc optic, este un
dispozitiv care stochează informația pe suprafața unui disc și citește
această informație prin iluminarea suprafeței cu un laser și observarea
reflexiei. Tot „disc optic” este numit și discul propriu-zis purtător de date.
Clasificarea discurilor optice după caracteristicile înregistrărilor:
Discuri cu informații permanente, produse în fabrică (read only media,
ROM),
Discuri ce pot fi înregistrate la utilizator doar o singură dată (write once
media, writeable),
Discuri ce pot fi înregistrate de mai multe ori (re-write media, re-
writeable).
.
În prezent sunt folosite următoarele tipuri de discuri optice:
CD, CD-ROM, DVD, BD-ROM – de tipul read only, folosite pentru distribuția
în masă a informației digitale (muzică, filme, programe pentru PC);
CD-R, DVD-R, DVD+R, BD-R – de tipul write once, folosite pentru stocarea
informației;
CD-RW, DVD-RW, DVD+RW, DVD-RAM, BD-RE – dispozitive de stocare ce
se scriu foarte încet, dar se citesc foarte repede, folosite pentru stocarea
informației;
Ultra Density Optical sau UDO are o capacitate de stocare similară cu BD-
R sau BD-RE și este un dispozitiv ce se scrie încet, se citește repede și
este folosit pentru stocarea informației.
Există și dispozitivele de stocare magneto-optice. Acestea sunt discuri
optice care stochează informația prin magnetizarea suprafaței lor
feromagnetice. Înregistrarea se efectuează prin combinarea metodelor
magnetice și optice, iar citirea se face optic. Aceste dispozitive stochează
informația în mod nevolatil, cu acces secvențial, cu proces de scriere lent
dar cu citire rapidă.