Liceul Teoretic ,,Jozef Gregor Tajovsky”

Nădlac

ARHITECTURA
CALCULATOARELOR

Elev: Florea Alina

Clasa: a IX-a FR
ARHITECTURA SISTEMELOR DE CALCUL
1.1. GENERALITĂŢI
Un sistem de calcul (calculator) reprezintă o maşină automată destinată
prelucrării informaţiilor.Informaţia reprezintă o noţiune abstractă şi indică gradul
de nedeterminare într-o anumită situaţie. Aceasta are nevoie de un suport energetic
(continuu sau discontinuu) pentru a putea fi prelucrată de un calculator.
Fluxul intern de informaţii se clasifică în:
 analogic şi numeric;
 analogic;
 numeric sau digital.

Din punct de vedere al tipului informaţiei prelucrate în sistemul de calcul,

calculatoarele pot fi de trei tipuri:
-calculatoare hibride;
-calculatoarele analogice care prelucrează semnale continue în timp, adică
semnale ce sunt descrise de o funcţie continuă de timp;
-calculatoare numerice ce prelucrează numere, adică informaţia prezentată în
format numeric.
Structura calculatoarelor numerice are următoarele caracteristici:
-structura fizică este independentă de aplicaţie;
-fluxul intern de informaţii este numeric;
-aplicaţia la care este folosit sistemul este dictată de program.
Astfel,existenţa programului în structura calculatorului impune:
-existenţa memoriei pentru stocarea programului;
-existenţa unităţii centrale pentru execuţia programului;
-existenţa interfeţelor(porturi) pentru legătura cu mediul extern.
Sistemele de calcul în logică programată, larg răspândite în prezent, folosesc două
tipuri de arhitecturi: arhitectura von Neumann şi arhitectura Harvard. Aceste
arhitecturi se numesc arhitecturi secvenţiale , care au o singură unitate centrală şi
care execută în mod secvenţial programul aflat în memorie spre deosebire de
arhitecturile paralele care sunt structuri realizate cu două sau mai multe unităţi
centrale.
1.2. ARHITECTURA von NEUMANN
Arhitectura von Neumann este cea mai simplă structură (structura minimală) a
unui sistem de calcul. Această arhitectură conţine:

Elementele compnente ale acestei structuri vor fi prezentate în continuare:

 unitatea centralǎ – are rolul de comandǎ şi control a sistemului de calcul şi
de execuţie a programelor ce se gǎsesc în memorie;
 memoria – are rolul de a stoca programe şi date;
 porturile / interfeţele – au rolul de a realiza schimb de informaţie dintre
sistemu de calcul şi mediul extern prin transformarea şi adaptarea semnaelor
conform cerinţelor;
Toate aceste elemente, care sunt realizate cu ajurorul unor circuite integrate pe
scară largă şi foarte largă, sunt legate între ele prin intermediul unor conexiuni
electrice. Prin aceste conexiuni circulă semnale electrice care au o anumită
semnificaţie din punct de vedere al informaţiei codificate (binar). Din acest motiv,
conexiunile electrice sunt grupate după semnificaţia informaţiei vehiculate şi un
astfel de grup poartă numele de magistrală (bus). Avem trei tipuri principale de
magistrale: magistrala de adrese, magistrala de date şi magistrala de comenzi.
Fiecare din aceste magistrale este alcătuită, aşa cum s-a arătat, din mai multe
conexiuni electrice. În figura noastră, magistrala de adrese are n linii, magistrala de
date are m linii iar magistrala de comenzi are p linii.
  perifericele nu aparţin structurii sistemului de calcul dar sunt menţionate
aici deoarece sunt indispensabile funcţionării unui calculator.

UNITATEA CENTRALĂ
2.1.PREZENTARE GENERALĂ
Unitatea centrală reprezintă componenta principală a sistemului care coordonează
toate activităţile acestuia. Este un modul de comandă(master) care generează
adrese pentru sistem.
Rolul principal al U.C.este de a executa programul,iar cel secundar este de a
executa comanda şi controlul sistemului în scopul execuţie programului. La
calculatoarele personale unitatea centrală este reprezentată de un singur circuit
integrat numit microprocesor. În cazul minicalculatoarelor, a calculatoarelor
mainframe sau a supercalculatoarelor, unitatea centrală este realizată cu ajutorul
mai multor componente. De obicei sunt utilizate integrate de tip bit-slice care
reprezintă o parte (felie) dintr-o unitate centrală. Prin conectarea în paralel a mai
multor astfel de circuite se obţin unităţi centrale cu diferite performanţe. Aceste
unităţi sunt microprogramabile de către utilizator ceea ce le conferă flexibilitate în
exploatare dar complică procesul de proiectare. Microprogramarea este o metodă
de realizare a automatelor de comandă prin înscrierea programelor acestora într-o
memorie. Prin microprogramare se obţin microprograme, constituite din
microinstrucţiuni. Microprogramarea presupune o cunoaştere de detaliu a
echipamentului căruia îi sunt destinate microprogramele.
Structura funcţională a U.C. este formată din:
 interpretorul de instrucţiuni ce are un rol în a decodifica instrucţiunile
programului şi în a elabora comenzi necesare pentru execuţiile acestuia;
 unitatea logică şi aritmetică (U.L.A) ce realizează operaţiile logice şi
aritmetice de programul execuţiei;
 locaţiile de memorie.

Interpretorul de instrucţiuni este compus din:

 bloc decodificator-decodifică instucţiunea în format binar şi trimite
informaţia mai departe la blocul comandă;
 blocul de comandă şi control-elaborează comenzile necessare pentru
execuţia instrucţiunii.
 Principalele mărimi caracteristice unităţi centrale sunt reprezentate de: setul de
instrucţiuni, numărul de biţi prelucraţi simultan şi frecvenţa de ceas.
Setul de instrucţiuni al U.C. reprezintă totalitatea instrucţiunlor pe care le poate
executa o U.C.Setul de instrucţiuni se poate clasifica în două categorii:
 setul de instrucţiuni complex reprezintă instrucţiuni ce pot fi executa
activităţi complexe şi sunt în general în nr. mare numite CISC(Complex
Instruction Set Computer);
 setul de instrucţiuni redus reprezintă instrucţiuni ce execută activităţi
elementare la viteză redusă,setul având un nr. mic de instrucţiuni numite
RISC (Reduced Instruction Set Comuter).

Numărul de biţi prelucraţi simultan de unitatea centrală reprezintă de fapt

lăţimea magistralei de date deoarece pe această magistrală sunt vehiculate date şi
instrucţiuni. Lăţimea magistralei de date este de regulă un multiplu de opt, în
prezent fiind întâlnite în mod uzual unităţi centrale ce lucrează pe 8, 16, 34, 64,
128 sau 256 de biţi.
Frecvenţa semnalului de tact (semnalul de ceas) aplicat unităţii centrale
reprezintă de asemenea un criteriu de performanţă a acesteia.Având în vedere
faptul că o instrucţiune este executată de unitatea centrală în una sau mai multe
perioade de ceas, rezultă că viteza de calcul creşte odată cu creşterea frecvenţei de
ceas. In prezent calculatoarele personale performante utilizează frecvenţe de tact de
până la 600MHz cu perspective de a ajunge la lGHz.
O unitate centrală execută o instrucţiune în unul sau mai mulţi cicli maşină. Un
ciclu maşină reprezintă o activitate elementară a unităţii centrale (extragerea din
memorie a codului operaţiei, citire/scriere din/în memorie, citire/scriere din/în port,
achitare cerere întrerupere etc. Un ciclu maşină poate dura una sau mai multe
perioade a ceasului de comandă al unităţii centrale.
Principalel e avantaje oferite de microsisteme faţă de sistemele convenţionale
sunt:
 costul scăzut al hardware-ului;
 siguranţa în funcţionare îmbunătăţită;
 interferenţe electromagnetice
 compatibilitate cu controlul digital ierarhic;
  hardware şi software universal.

Principalele dezavantaje prezentate de către microsisteme sunt:

 viteza de răspuns (calcul) este în unele cazuri insuficientă pentru

elaborarea unui răspuns în timpul aşteptat;
 lipsa de acces la semnale software - nu se pot efectua măsurători cu
osciloscopul asupra semnalelor software şi deci trebuie concepute
măsuri adecvate de depanare;
 dezvoltarea software-ului poate fi uneori scumpă.

BIBLIOGRAFIE

ROTAR D. ,ANGHELUŢ M., Arhitectura sistemelor de calcul, Note de curs,

Indrumar de laborator,Editura Alma Mater, Bacău, 2007.