STUDIU PRIVIND MECANISMUL FUNCŢIONĂRII CLAUZEI

PENALE CU SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA APLICĂRII ACESTEIA ÎN

CAZUL REZOLUŢIUNII SAU REZILIERII CONTRACTULUI

Dr. Smaranda Angheni*

Prof. univ. – Facultatea de Drept,

Universitatea Titu Maiorescu din Bucureşti

Introducere

Prezentul studiu reprezintă o provocare pentru teoreticienii şi practicienii

dreptului civil (lato sensu) asupra unui subiect destul de „timid” tratat în

doctrina de specialitate deşi are profunde implicaţii în practica instanţelor

judecătoreşti şi a celor arbitrale, respectiv aplicarea clauzei penale în cazul

rezoluţiunii sau rezilierii contractului. Cu toate acestea, problematica complexă a

clauzei penale a constituit o preocupare constantă a doctrinei şi a practicii în

materia răspunderii contractuale de la stabilirea cadrului conceptual, a naturii

juridice şi a funcţiilor acesteia până la micşorarea (reducerea) sau majorarea

cuantumului penalităţilor prevăzute în contract1. Aspectele tratate, analizate în

doctrina de specialitate, pe baza dispoziţiilor legale, în principal, cele din Codul

*e-mail: s_angheni@yahoo.com

1
civil actual şi ale Codului civil de la 1864, prezintă relevanţă juridică

incontestabilă în tratarea subiectului privind aplicarea clauzei penale în cazul

rezoluţiunii sau rezilierii contractului.

Interesul tratării unui asemenea subiect este determinat, pe de o parte, de

modul de interpretare a dispoziţiilor legale care reglementează materia

Pentru detalii privind clauza penală, a se vedea: D. Alexandresco,

Explica?iune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu

legile vechi şi cu principalele legislaţiunii străine, vol. VI, Tipografia Naţională,

Iaşi, 1900, p. 256-258; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat

de drept civil, român, restitutio, vol. II, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 336-338;

G. Bâldea, Clauza penală expresie a răspunderii contractuale, în „Dreptul” nr.

2/2000, p. 44-52; I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, în reglementarea

Noului Cod civil, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 707-719; J. Carbonnier,

Droit civil, vol. IV, Les Obligations, Dalloz, 1971, p. 474; V. Babiuc, I.

Rucăreanu, C. Bârsan, D. Sitaru, N. Turcu-Seclăman, Clauza penală în

Contractele comerciale internaţionale, Institutul de Economie Mondială,

Bucureşti, 1985; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor, ediţia a IX-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 344 şi urm.; S.

Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, ediţia a II-a, revăzută şi

adăugită, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000; idem, Mecanismul şi valenţele

funcţiilor clauzei penale în cadrul dispoziţiilor legii nr. 469/2002 privind unele

măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în „Revista română de drept

2
răspunderii contractuale în general şi a celor care vizează clauza penală în

special, iar pe de altă parte, a formulării unor propuneri de „lege ferenda”. De

asemenea, interesul analizării problematicii clauzei penale în cazul rezoluţiunii

sau rezilierii contractului este de ordin practic, mai cu seamă, în situaţia

existenţei mai multor clauze penale care sancţionează, de fapt, aceeaşi abatere

de la disciplina contractuală, respectiv neexecutarea obligaţiei de către debitor.

Totodată, prezentul studiu tratează posibilitatea pe care o are instanţa de

judecată ca, în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. b) să reducă cuantumul penalităţilor

„vădit excesive” faţă de prejudiciul previzibil la momentul încheierii

contractului.

Premisa care stă la baza analizei pe care o întreprindem constă în

caracterul accesoriu al clauzei penale şi în scopul stabilirii a acesteia. Astfel,

privat” nr. 2/2007, p. 22-24; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea

civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 383 şi urm.; T.R. Popescu, P.

Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 334

şi urm.; A. Theodoru, Inadmisibilitatea clauzelor de nerăspundere de limitare

sau de agravare a răspunderii în contractele economice, în „Arbitrajul de Stat”

nr. 5/1971, p. 20-40; L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile, vol. II,

Contractul, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 55-78; idem,

Reglementarea clauzei penale în textele Noului Cod Civil, în „Dreptul” nr. 7-

8/2011, p. 11 şi urm.;

3
prin stipularea clauzei penale se urmăreşte executarea obligaţiilor contractuale

şi, nicidecum, încasarea penalităţilor. Fundamentul legal al caracterului

accesoriu al clauzei penale este art. 1538 alin. (3) C.civ., potrivit căruia

„debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită” cât şi art. 1539

C.civ., în conformitate cu care, „creditorul nu poate cere atât executarea în

natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care

penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul

stabilit”.

Deşi scopul clauzei penale este determinarea debitorului de a-şi executa

obligaţiile, din nefericire, în practică, de foarte multe ori, creditorul preferă

încasarea penalităţilor în locul executării silite a obligaţiilor de către debitor. De

aceea, creditorul „aşteaptă” acumularea penalităţilor, mai cu seamă, a

penalităţilor stipulate pentru întârziere în executare, situaţie în care clauza penală

devine împovărătoare pentru debitor, ajungând să fie distorsionate funcţiile pe

care aceasta le îndeplineşte. Totodată, prin ignorarea caracterului accesoriu al

clauzei penale se aduce atingere principiului echilibrului prestaţiilor părţilor

contractante, al solidarismului contractual2 şi, cel mai important, al bunei

idem, Reglementarea clauzei penale…, op. cit., p. 20; idem, Unele

exigenţe ale solidarismului contractual în cazul nerealizării de către o parte

contractantă a interesului celeilalte părţi, în „Revista română de drept privat”,

nr. 2/2012, p. 205-209;

4
credinţe, principiu consacrat de legiuitor în art. 1170 C. civ., text potrivit căruia

„Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea

contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita

această obligaţie”.

1.Diferite categorii de penalităţi şi modul lor de aplicare în cazul rezoluţiunii

sau rezilierii contractului

Analiza mecanismului aplicării clauzei penale în cazul rezoluţiunii sau

rezilierii contractului impune câteva consideraţii privind diferitele categorii de

penalităţi şi modul lor de aplicare.

Dintre diferitele categorii de penalităţi stipulate într-o singură clauză sau

chiar în mai multe clauze contractuale relevante pentru aplicarea lor în cazul

rezolu?iunii sau rezilierii contractului sunt: penalităţi pentru întârziere în

executarea obligaţiilor, penalităţi pentru neexecutare şi penalităţi pentru

rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

Totodată, trebuie să analizăm cele trei categorii de penalităţi în funcţie şi

de obiectul obligaţiei principale, cu specială privire asupra obligaţiei care are

ca obiect sume de bani.

Analizând dispoziţiile legale constatăm că, în general, în reglementările

anterioare Cod civil de la 1864 (art. 1068, 1069, 1088) cât şi în cadrul Noului

5
Cod civil (art. 1538 şi 1539 coroborate cu art. 1535 şi art. 1536) regimul juridic

al diferitelor categorii de penalită?i este acelaşi.

Astfel, dacă în contract sunt prevăzute penalităţi de întârziere, acestea se

pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei cât şi cu penalităţi pentru

neexecutare.

Dacă în contract sunt prevăzute penalităţi pentru neexecutarea obligaţiilor,

clauza penală este, de regulă, alternativă, în sensul că nu se poate cumula cu

executarea în natură.

Este posibil ca, în contract, părţile să prevadă şi penalităţi pentru

rezoluţiunea sau, după caz, pentru rezilierea contractului care, de fapt, sunt tot

penalităţi pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către debitor.

Problematica penalităţilor pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului

impune tratarea a două aspecte: primul, în ce măsură clauza penală poate fi

cumulată cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului, sau care sunt efectele

desfiinţării contractului prin rezoluţiune sau reziliere asupra clauzei penale şi al

doilea aspect, dacă este posibil cumulul între diferite clauze penale.

6
 În legătură cu primul aspect, doctrina de specialitate3 a „nuanţat”

răspunsul în funcţie de obiectul clauzei penale, respectiv al naturii încălcării

obligaţiei. Astfel, dacă penalitatea a fost prevăzută pentru întârzierea în

executare (neexecutare la termen) sau la locul stabilit de părţi, clauza penală nu

va supravie?ui rezoluţiunii sau rezilierii contractului deoarece contractul s-a

desfiinţat şi, implicit, nu se mai poate pune problema penalităţilor de întârziere.

În schimb, dacă penalităţile au fost stabilite pentru neexecutarea obligaţiei

sau chiar pentru executarea necorespunzătoare, clauza penală se poate cumula

cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului deci poate supravieţui urmând a se

aplica şi după momentul constatării sau pronunţării de către instanţa de judecată

a rezoluţiunii sau rezilierii contractului.

În opinia unor autori4, supravieţuirea clauzei penale nu reprezintă decât o

garanţie suplimentară pentru creditor.

I.L. Toma, Rezoluţiunea unilaterală, teza de doctorat susţinută la

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, în anul 2013, p. 232 şi urm.;

B. Starck, H. Roland, L. Boyer, apud I.L. Toma, op. cit., p. 233;

7
 Cu toate acestea5, în doctrină există şi opinia potrivit căreia, penalităţile

pentru neexecutare nu pot fi cumulate cu rezoluţiunea sau rezilierea contractului

deoarece creditorul ar beneficia de o dublă reparaţie a prejudiciului, odată,

pentru neexecutarea obligaţiei (penalităţi de întârziere) şi a doua oară, pentru

rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

În legătură cu cel de-al doilea aspect, posibilitatea cumulului dintre

diferite clauze în care sunt prevăzute penalită?i, în principal, clauza penală în

care sunt stipulate penalităţi pentru neexecutare şi clauza de rezoluţiune sau

reziliere a contractului (pact comisoriu) există argumente atât pro şi contra

admisibilităţii unui asemenea cumul.

Argumentele în favoarea unui cumul între cele două clauze contractuale în

care sunt prevăzute penalităţi sunt atât de ordin legal cât şi de interpretare unor

texte din Codul civil şi din legislaţia specială.

În acest sens este art. 1538 alin. (5) C.civ., potrivit căruia: „Dispoziţiile

privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este

îndreptăţit ca, în cazul rezolu?iunii sau rezilierii contractului din culpa

debitorului să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate

dispoziţiile privitoare la arvună”.

I. M. Serinet, apud I.L. Toma, op. cit., p. 234;

8
 Totodată, în practică s-a decis în sensul admiterii cumulului clauzei penale

cu rezoluţiunea contractului în cazul în care părţile contractante au prevăzut un

pact comisoriu6.

Clauza penală ar putea supravieţui rezoluţiunii sau rezilierii contractului şi

în condiţiile legislaţiei speciale, de exemplu, Ordonanţa Guvernului nr. 51/19977,

republicată, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.

Astfel, potrivit ar. 152 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, republicată,

în cazul în care părţile nu au prevăzut altfel, dacă locatarul/utilizatorul nu

execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni

consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing,

„locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar

locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele

A se vedea, S.civ. dec. nr. 27/2007, în V.A. Vlasov, Arbitrajul comercial.

Jurisprudenţă arbitrară 2007-2009. Practică judiciară, Editura Hamangiu,

2012, p. 233;

Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 9 din 12

ianuarie 2000;

9
datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”, adică, până

la expirarea duratei contractului (s.n.).

Totodată, există argumente de aplicare a dispoziţiei privitoare la arvună

(art. 1545 C.civ.). Argumentele împotriva admiterii cumulului celor două clauze

în care sunt prevăzute penalităţi se bazează pe o dublă dezdăunare a creditorului,

pentru că în ambele situaţii, penalităţi pentru neexecutare şi penalităţi pentru

rezoluţiunea sau rezilierea contractului, se pune problema acoperirii

prejudiciului cauzat creditorului prin faptul neexecutării obligaţiilor de către

debitor.

În ceea ce ne priveşte considerăm că, aplicarea clauzei penale ulterior

momentului rezoluţiunii sau rezilierii contractului este o problemă care trebuie

delimitată de cea privitoare la cumulul clauzei cu rezoluţiunea sau rezilierea

contractului.

Supravieţuirea clauzei penale şi cumulul acesteia cu rezoluţiunea sau

rezilierea contractului sunt două aspecte distincte, chiar dacă, în aparenţă sunt

identice.

În cazul supravieţuirii clauzei penale înseamnă că aceasta urmează să se

aplice ulterior momentului rezoluţiunii sau rezilierii contractului (aspect care nu

a fost tratat în doctrina de specialitate). Punctual, este cazul aplicării

penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor băneşti,

chiar şi după desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere. Practic,

10
contractul a încetat dar penalităţile se calculează în continuare până la plata

efectivă a debitului restant, interpretare care se desprinde din conţinutul art.

1535 alin (1) C.civ., text potrivit căruia, daunele moratorii în cazul obligaţiilor

băneşti se socotesc „de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul

convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege…”, Or, în cazul clauzei

penale daunele moratorii sunt stabilite (convenite) de către părţi.

În schimb, în cazul cumulului clauzei penale cu rezoluţiunea sau rezilierea

contractului, în discuţie este clauza penală compensatorie (reparatorie),

problema de drept fiind despăgubirile care, în ambele situaţii (clauză penală şi

rezoluţiune) sunt compensatorii, reparatorii.

În această situaţie întrebarea este următoarea: debitorul ar putea fi obligat

la despăgubiri pentru neexecutare atât în temeiul clauzei penale cât şi pe baza

clauzei privind rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

Astfel spus, pot fi cumulate penalită?ile pentru neexecutarea obligaţiilor şi

pentru rezilierea contractului? Răspunsul la această întrebare este diferit în

funcţie de obiectul obligaţiei. În cazul obligaţiilor de „a da” şi de „a face” care

nu au ca obiect sume de bani, în principiu, cumulul este posibil deoarece,

penalităţile pentru neexecutare înlocuiesc executarea, iar penalităţile pentru

rezoluţiune sau rezilierea contractului sunt, de fapt, despăgubirile care se pot

plăti până la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat creditorului prin faptul

rezoluţiunii sau rezilierii contractului.

11
 Totodată, este important de precizat că, în concursul dintre cele trei

categorii de penalităţi: pentru întârziere în executare, pentru neexecutare şi

pentru rezilierea contractului, penalităţile de întârziere pot fi cumulate cu

penalităţile pentru neexecutare (care înlocuiesc executarea în natură) şi pentru

reziliere (cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului).

Deşi, în principiu, cumulul diferitelor categorii de penalităţi, este posibil

totuşi, trebuie să precizăm faptul că, potrivit art. 1541 alin. (1) lit. b) C.civ.,

instanţa de judecată poate să „cenzureze” clauzele penale în condiţiile în care

sunt „vădit excesive” faţă de prejudiciul previzibil la momentul încheierii

contractului, moment în care au fost stabilite aceste clauze. În consecinţă,

instanţa de judecată ar putea să reducă cuantumul penalităţilor chiar prin

înlăturarea clauzei penale privind rezoluţiunea sau rezilierea contractului dacă

penalităţile pentru neexecutare ar fi „excesiv de mari” faţă de întinderea

prejudiciului produs creditorului.

Cu toate acestea, soluţia legală nu rezolvă problema cumulului dintre

diferite categorii de penalităţi dar, mai cu seamă, problema supravie?uirii clauzei

penale în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului.

Problema de drept care prezintă deosebit interes teoretic şi practic este cea

privitoare la mecanismul aplicării penalităţilor de întârziere pentru obligaţii care

au ca obiect sume de bani în cazul când contractul a încetat prin rezoluţiune sau,

după caz, prin reziliere.

12
 Aşa cum am mai precizat, considerăm că supravie?uirea clauzei penale

rezoluţiunii sau rezilierii contractului în condiţiile cadrului normativ actual [art.

1535 alin. (1) C.civ.] există numai în cazul penalităţilor de întârziere pentru

obligaţii care au ca obiect sume de bani.

De „lege lata”, potrivit art. 1535 alin. (1) C.civ., în cazul în care debitorul

întârzie cu privire la plata sumelor de bani datorate creditorului penalităţile sunt

datorate până la data executării obligaţiei „de la scadenţă până la momentul

plăţii”.

Dar, de cele mai multe ori data plăţii se situează după încetarea

contractului prin rezoluţiune sau reziliere.

În cazul în care contractul a încetat prin rezoluţiune sau reziliere nu se mai

poate „vorbi” despre penalităţi pentru întârziere în executare, pentru că ne

aflăm, de fapt, în faţa unei neexecutări a obligaţiei, neexecutare care a

determinat rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

După momentul constatării sau pronunţării rezoluţiunii sau rezilierii

contractului sumele de bani care pot fi pretinse sunt numai despăgubiri. În

aceste condiţii apreciem că, în cazul obligaţiilor băneşti, penalităţile la întârziere

pentru neexecutarea la scaden?ă, pot fi calculate numai până la data încetării

contactului (data rezoluţiunii sau a rezilierii). Ulterior acestei date, în opinia

noastră, creditorul este îndreptăţit la despăgubiri care, în cazul sumelor de bani,

13
se compun din dobânda legală8 iar, în cazurile prevăzute de lege, şi din alte

daune în completare9. În opinia noastră, dacă există pact comisoriu cu clauză

penală, penalităţile de întârziere se calculează până la data încetării contractului

şi se vor cumula cu penalităţile pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

Practica instanţelor judecătoreşti şi a celor arbitrale de a acorda penalităţi

de întârziere în continuare până la stingerea debitului chiar în condiţiile în care

8

A se vedea Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, privind dobânda legală

remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru

reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în

„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 607 din data de 29 august 2011,

modificată prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii

în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte

încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, publicată în

„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 182 din 17 noiembrie 2013;

De exemplu art. 84 alin. (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990,

republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 1066 din 17

noiembrie 2004, modificată, text potrivit căruia „Dacă plata nu s-a putut obţine

prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de

suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor”; art. 1898

C.civ. în conformitate cu care „asociatul care a subscris ca aport o sumă de

14
contractul în care a fost stipulată clauza penală a încetat prin rezoluţiune sau

reziliere nu ni se pare corectă deşi se întemeiază pe dispoziţia din art. 1535 alin.

(1) C.civ. Având în vedere motivele arătate, considerăm că acest text nu se poate

aplica în cazul încetării contractului prin rezoluţiune sau reziliere pentru că

obligaţia principală a încetat ca efect al desfiinţării contractului iar, pe de altă

parte, nu se ia în calcul faptul că s-a schimbat cauza obligaţiei de plată de care

este ţinut debitorul.

Dacă pe durata existenţei contractului cauza obligaţiei de plată era clauza

contractuală prin care debitorul s-a obligat faţă de creditor să plătească o

anumită sumă de bani, după încetarea contractului cauza obligaţiei de plată a

despăgubirilor cerute de creditor este faptul neexecutării.

Cele două obligaţii, contractuală şi de reparare prin echivalent bănesc, nu

se confundă, nici ca izvor şi nici un punct de vedere al conţinutului. Izvorul celei

dintâi obligaţii este contractul, acordul de voinţă al părţilor, iar pentru cea de-a

doua, neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei

şi se naşte împotriva voinţei debitorului.

bani datorează în caz de neexecutare suma la care s-a obligat, dobânda legală

de la scadenţă şi orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în

întârziere”;

15
 Conţinutul primei obligaţii este determinat prin contract şi constă în

prestaţia contractuală. Cea de-a doua este legată de prejudiciul cauzat prin

neexecutare10.

Aşadar, obligaţia de reparare prin echivalent nu înlocuieşte şi nici nu este

o prelungire a obligaţiei contractuale. Pentru a se naşte obligaţia de plată a

daunelor-interese este necesar ca obligaţia primară să nu se execute. Or,

problema daunelor-interese se pune în cazul neexecutării obligaţiei, a executării

necorespunzătoare, situaţie în care efectul acesteia este epuizat.

Între efectul obligaţiei – îndeplinirea exactă a obligaţiei – şi obligarea la

plata daunelor-interese, se interpune un fapt, neexecutarea.

Aceleaşi argumente se pot folosi şi în cazul executării cu întârziere,

deoarece prestaţia care se execută, chiar cu întârziere, are acelaşi efect: stingerea

obligaţiei. Obligaţia de a plăti daune-interese izvoră?te în acest caz din faptul

întârzierii.

Reglementarea daunelor-interese pentru întârziere în executare constituie

un argument în plus în favoarea tezei stingerii obligaţiei primare.

Rezoluţiunea sau rezilierea contractului sancţionează tocmai faptul

neexecutării obliga?iei principale asumată de debitor în contract aşa încât, nu se

10

T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală…op.cit., p. 320;

16
mai poate aplica penalitatea de întârziere pentru a-l constrânge pe debitor să-şi

îndeplinească obligaţia, pentru că tocmai din această cauză contractul a fost

rezolvit sau reziliat.

Aşadar, de „lege ferenda” textul prevăzut în art. 1535 alin. (1) ar trebui

modificat şi aplicat în sensul acordării penalită?ilor de întârziere a executării

unei obligaţii băneşti, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul

stabilit de părţi, fără a fi nevoie ca prejudiciul să fie dovedit, dacă momentul

plăţii se situează în timpul existenţei contractului.

Această precizare a legiuitorului ar înlătura practica neechitabilă deja

creată de a se acorda creditorului atât penalităţi de întârziere până la achitarea

efectivă a debitului de către debitor cât şi penalităţi prevăzute pentru rezilierea

contractului.

Penalităţile de întârziere pentru debitul principal nu se pot acorda în

continuare până la stingerea acestuia, de vreme ce acesta a fost înlocuit cu

penalităţile pentru neexecutare care l-au determinat pe creditor să considere ca

fiind reziliat de drept contractul.

Dacă acceptăm că în cazul obligaţiilor care constau în sume de bani nu

poate exista executare prin echivalent şi nici penalităţi pentru neexecutare atunci

întrebarea firească este următoarea: ce rol are clauza penală stipulată pentru

rezoluţiunea sau rezilierea contractului care înseamnă, de fapt, penalităţi pentru

17
neexecutare, căci rezoluţiunea sau rezilierea a intervenit tocmai pentru

neexecutarea obligaţiilor?

Pe de altă parte, nu trebuie să ignorăm funcţia pe care o îndeplinesc

penalităţile de întârziere, respectiv cea de mobilizare, de constrângere a

debitorului pentru executarea obligaţiei.

Or, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii nu se mai poate pune problema

executării obligaţiei ci numai a plăţii de daune (despăgubiri).

Cuantumul despăgubirilor se va stabili luându-se în calcul paguba efectiv

produsă (damnum emergens) care constă în suma de neplătită de debitor (debitul

principal) şi folosul, câştigul nerealizat (lucrum cessans), respectiv penalitatea

prevăzută în clauza de rezoluţiune sau reziliere a contractului.

În aceste condiţii opinăm, că penalităţile de întârziere se vor calcula

(socoti) până la data rezoluţiunii sau rezilierii contractului, penalităţi care se vor

cumula cu penalităţile prevăzute în clauza de rezoluţiune sau de reziliere a

contractului.

În ipoteza în care se menţine dispoziţia din art. 1535 alin. (1) C.civ., în

sensul obligării debitorului la plata penalităţilor de întârziere până la stingerea

debitului, chiar şi după data încetării contractului prin rezoluţiune sau reziliere,

considerăm că nu se pot cumula cu penalităţi pentru rezoluţiune sau reziliere. Pe

de o parte, nu se cunoaşte întinderea prejudiciului, căci momentul plăţii efective

18
a debitului este incert şi, pe de altă parte, se consideră că în cazul obligaţiei

pecuniare, despăgubirile sunt doar pentru întârziere.

O altă situaţie este aceea în care nu s-a prevăzut o clauză penală pentru

rezoluţiunea sau rezilierea contractului ci numai penalităţi pentru întârziere. În

acest caz soluţia se simplifică deoarece, apreciem că penalităţile de întârziere

vor fi calculate până la data rezoluţiunii sau rezilierii contractului după care se

vor plăti despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat

creditorului.

1.Reducerea cuantumului penalităţilor de către instanţa de judecată11

11

A se vedea, L. Pop, Reglementarea clauzei penale…, op. cit. p. 21 şi

urm, idem, Tratat de Drept civil. Obligaţiile, vol. II Contractul, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 55-78; A se vedea ?i S. Angheni,

Reductibilitatea clauzei penale. Repere legislative, doctrinare şi

jurisprudenţiale, în „Justiţie, Stat de drept şi Cultură juridică - Institutul de

Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, al Academiei Române, Editura

Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 556-574; idem, Câteva aspecte privind

interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Noului C.civ. privind reductibilitatea

clauzei penale, în „Curierul judiciar” nr. 3/2012, p. 147-152; F. Luduşan,

Reductibilitatea clauzei penale în accepţiunea Codului civil de la 1864, a noului

Cod civil, a practicii judiciare şi a doctrinei, în Revista „Dreptul”, nr. 5/2013, p.

19
 Una dintre noutăţile absolute ale Noului Cod civil este aceea privitoare la

posibilitatea acordată judecătorului de a reduce cuantumul penalităţilor în

măsura în care acestea sunt „excesiv” de mari faţă de prejudiciul care putea fi

prevăzut de părţi la încheierea contractului.

O lungă perioadă de timp, un argument hotărâtor atât pentru teoreticienii,

cât şi pentru practicienii dreptului care au respins ideea posibilităţii intervenţiei

judecătorului de a reduce cuantumul penalităţii prevăzute în clauza penală

stipulată în contract a fost respectarea principiului forţei obligatorii a

contractului (pacta sunt servanda). Cu excepţia cazului prevăzut de legiuitor în

art. 1070 din Codul civil de la 1864, care acorda dreptul judecătorului să

„împuţineze” clauza penală, dacă executarea era parţială, sub cuvântul

respectării principiului pacta sunt servanda penalităţile nu erau reduse de către

instanţele de judecată. Cu toate acestea, legiuitorul a mai intervenit cu unele

„corecţii” în sensul plafonării penalităţilor la nivelul debitului neachitat, dar

numai în situaţia când în contract părţile nu au prevăzut în mod expres

posibilitatea ca penalitatea să fie mai mare decât valoarea debitului, ceea ce

88 şi urm.; idem, Condiţiile acordării penalităţilor în temeiul unei clauze penale

şi clauzele pentru care atare penalităţi nu pot fi cerute, în „Dreptul” nr. 8/2013,

p. 112 şi urm;

20
însemna, de fapt, o întoarcere la regula forţei obligatorii a contractului [art. 4

alin. (1) şi (2) din Legea nr. 469/2002 în prezent abrogată12].

Analizând atât dispoziţiile cuprinse în Codul civil de la 1864 (art. 1066-

1072), cât şi cele existente în Noul Cod civil (art. 1538-1543) principiul forţei

obligatorii a contractului, în privinţa cuantumului penalităţilor se menţine.

Astfel, potrivit acestor dispoziţii, în principiu, penalităţile care fac obiectul

clauzei penale nu pot fi reduse şi nici majorate. Altfel spus, clauza penală nu

poate fi redusă sau agravată. Creditorul este îndreptăţit la penalitate, indiferent

de întinderea prejudiciului, dovedind simplul fapt al neexecutării obligaţiilor de

către debitor. De altfel, existenţa clauzei penale în contract nu presupune, în

mod necesar, producerea unui prejudiciu. Cu toate acestea, atât doctrina de

specialitate, cât şi practica judiciară s-au preocupat de-a lungul timpului de

problematica reductibilităţii clauzei penale, dar şi de majorarea acesteia în raport

12

Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei

contractului s-a aplicat numai agenţilor economici comercianţi, persoane juridice

şi comercianţi persoane fizice, indiferent de forma de proprietate, persoane care

încheiau acte de comerţ [art. 1 alin. (1)]. Totodată, aplicarea Legii presupunea

îndeplinirea unor condiţii, respectiv obligativitatea încheierii contractului în

formă scrisă, plafonarea penalităţilor pentru întârziere în executare se aplica

numai în cazul plăţii prin decontare bancară etc.;

21
de întinderea prejudiciului, lucru firesc de vreme ce clauza penală reprezintă o

evaluare anticipată a prejudiciului cauzat, prin faptul culpabil al debitorului de

neexecutare a obligaţiilor, executare necorespunzătoare ori cu întârziere.

Opiniile doctrinare şi interpretările jurisprudenţiale au fost, într-o oarecare

măsură, depăşite prin includerea în Noul Cod civil a dispoziţiei prevăzute în art.

1541 alin. (1) lit. b), dispoziţie potrivit căreia, penalitatea poate fi redusă de către

instanţa de judecată dacă este „vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi

prevăzut de părţi la încheierea contractului”.

Aşadar, cele două categorii de situaţii în care judecătorul poate interveni

reducând cuantumul penalităţii sunt: situaţia când debitorul a executat în parte

obligaţia şi cazul când penalitatea este „vădit excesivă” faţă de prejudiciul care

putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului.

Cu privire la prima situaţie, din punct de vedere legal, art. 1070 din Codul

civil de la 1864 şi art. 1541 alin. (1) lit. a) din Noul Cod civil prevăd că, în mod

excepţional, penalitatea poate fi redusă de către instanţă atunci când obligaţia

principală a fost executată în parte şi, adaugă Noul Cod civil, această executare

„a profitat creditorului”. În condiţiile reglementărilor anterioare doctrina a fost

constantă în a susţine că micşorarea cuantumului penalităţilor în cazul executării

parţiale nu contravine principiului indivizibilităţii plăţii prevăzut în art. 1101

Cod civil de la 1864, potrivit căruia, debitorul nu-l poate sili pe creditor să

primească parte din datorie, chiar dacă obligaţia este divizibilă. Dispoziţia legală

22
priveşte cazul când creditorul a primit de bună voie o plată parţială sau a

executat parţial o obligaţie susceptibilă de executare succesivă13.

În legătură cu plata parţială de către debitor şi posibilitatea instanţei de

judecată de a reduce cuantumul penalităţii, evidenţiem dispoziţiile prevăzute în

art. 1542 şi 1543 privind mecanismul aplicării clauzei penale atât în cazul

obligaţiei principale indivizibile (art. 1542) cât şi în cazul obligaţiei divizibile

(art. 1543).

Astfel, în cazul obligaţiei principale indivizibile, excluzându-se

solidaritatea, dacă neexecutarea acesteia este rezultatul faptei unuia dintre

codebitori, penalitatea poate fi cerută, fie în totalitate, celui care nu a executat-o,

fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Totodată, legiuitorul prevede

şi dreptul de regres al celor care au plătit împotriva acelui codebitor care a

determinat neexecutarea obligaţiei.

În privinţa obligaţiei principale divizibile legiuitorul prevede că şi

penalitatea este divizibilă urmând să fie suportată de către codebitorul care se

face vinovat pentru neexecutarea obligaţiei şi, evident, pentru partea sa de

datorie. Cu toate acestea, potrivit art. 1543 alin. (2) dispoziţia de la alin. (1) al

art. 1543 nu se aplică, ceea ce înseamnă că penalitatea nu este divizibilă în

13

S. Angheni, Consideraţii teoretice şi practice privind reductibilitatea

clauzei penale, în „Revista de drept comercial”, nr. 6/2001, p. 60;

23
situaţia în care clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parţială,

iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate.

În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută codebitorului care a

împiedicat executarea obligaţiei, iar celorlalţi codebitori numai proporţional cu

partea fiecăruia din datorie.

Referitor la cea de-a doua situaţie când penalitatea este „vădit excesivă”,

anterior actualului Cod civil, în lipsa unui temei legal care să permită

judecătorului să intervină, chiar din oficiu, în cazul penalităţilor excesive,

doctrina, dar mai cu seamă, soluţiile jurisprudenţiale au fost diferite.

Astfel, majoritatea autorilor14 au exclus posibilitatea reducerii penalităţilor,

opinie motivată, în primul rând, de faptul că prin reducerea penalităţilor s-ar

afecta principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), iar, în al

doilea rând, că prin reducerea penalităţilor s-ar afecta atât funcţia sancţionatorie,

cât şi cea de garanţie a clauzei penale.

Într-o altă opinie, reducerea penalităţilor ar fi fost posibilă în situaţia în

care sumele datorate cu acest titlu depăşeau prejudiciul real15.

14

St.D. Cărpenaru, Contractele economice. Teoria generală, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 370-371.

15

A. Theodoru, Inadmisibilitatea clauzelor…op. cit., p. 20-40.

24
 În practica instanţelor arbitrale a existat această controversă, dar nuanţată,

în sensul că dacă penalităţile prevăzute în contract erau excesive, cuantumul

acestora putea fi redus pe ideea abuzului de drept, cuantum care nu poate fi

acceptat pe simplul considerent că, potrivit dispoziţiilor Codului civil, instanţa

de judecată n-ar avea dreptul să intervină.

În motivarea hotărârii, Tribunalul arbitral a reţinut că „regula

ireductibilităţii clauzei penale abuzive nu poate fi înţeleasă că s-ar aplica şi

unei clauze penale abuzive prin care s-ar încălca exigenţele echităţii şi ale

bunei-credinţe, a echilibrului dintre prestaţiile părţilor şi prin care s-ar ajunge

la îmbogăţire fără just temei a unei părţi în dauna celeilalte părţi” 16.

16

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie a României, Sentinţa arbitrală nr. 158/19.10.1999, în Revista

de Drept Comercial nr. 4/2000, p. 125-127;

25
 Într-o altă hotărâre17 Tribunalul arbitral a respins în totalitate cererea

privind acordarea de dobânzi penalizatoare considerând că în contract a fost

stipulată o clauză abuzivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul arbitral a reţinut că

penalităţile şi dobânzile nu pot să depăşească orice limită rezonabilă, fiind

contrare bunelor moravuri prevăzute în art. 5 Cod civil de la 1864.

În prezent, dispozi?ia din art. 1541 alin (1) lit. b) C.civ. prevede

posibilitatea pe care o are instanţa de judecată de a reduce penalită?ile dacă

acestea sunt „vădit excesive” faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut la

momentul încheierii contractului.

În opinia noastră, consacrarea legislativă a posibilităţii reducerii

cuantumului penalităţilor contractuale prin instituirea unui control de către

instanţa de judecată nu rezolvă în totalitate problema penalităţilor excesive.

Altfel spus, prin această reglementare, în toate cazurile când se constată

penalităţi excesive faţă de întinderea prejudiciului, singura soluţie este

reducerea penalităţilor? Răspunsul la această întrebare, în niciun caz, nu-l

putem afla numai din conţinutul dispoziţiei legale analizate. Aşa cum am

17

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Cluj,

Sentinţa arbitrală nr. 80/24.10.2000, în „Revista de Drept Comercial”, nr.

1/2000, p. 119-122;

26
precizat, problematica reductibilităţii clauzei penale este deosebit de complexă şi

presupune atât consideraţii teoretice, cât şi practice.

Şi, totuşi, dacă instanţa de judecată consideră, chiar din oficiu, că soluţia

ar fi reducerea penalităţilor excesive, întrebarea firească este până la ce nivel,

sau valoare poate fi redusă penalitatea?

Singura certitudine este prevederea din art. 1541 alin. (2) C.civ., potrivit

căreia „În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă

să rămână superioară obligaţiei principale”, iar potrivit art. 1541 alin. (3) C.civ.

„Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă”.

În legislaţia, doctrina şi jurispruden?a altor state18 reducerea şi chiar

majorarea cuantumului penalităţilor este, în general, admisibilă, aprecierea

clauzei penale ca fiind „vădit excesivă” realizându-se în funcţie de criteriul

obiectiv dacă nivelul penalităţii se situează între dublul şi triplul valorii

prejudiciului sau în funcţie de criteriul subiectiv atunci când o clauză penală

poate fi considerată ca „vădit excesivă”, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a

debitorului, evoluţia situaţiei sale financiare etc.

18

Pentru aspecte de drept comparat a se vedea, S. Angheni, Clauza

penală…, op. cit, p. 139-149 unde este prezentat dreptul francez, german, englez

(sistemul de common law);

27
 Aceste soluţii sunt specifice dreptului francez, temeiul legal privind

posibilitatea reducerii sau majorării penalităţilor dacă este vădit excesivă sau

derizorie fiind art. 1152 Cod civil francez19. În schimb, legislaţia germană

respectiv art. 343 din BGB (Cod civil german) prevede că „atunci când

penalitatea este exagerat de mare, ea poate fi redusă la cererea debitorului la

nivelul rezonabil.”

În sistemul de common law reducerea unei penalităţi depinde de natura

clauzei penale dacă are caracter sancţionator (penalties) sau compensator

(liquidated damages).

Astfel, dacă în dreptul francez şi german, judecătorul are posibilitatea

reducerii penalităţii dacă există o disproporţie vădit excesivă între aceasta şi

valoarea prejudiciului produs, în schimb, în sistemul de common law reducerea

penalităţii depinde de natura clauzei penale, calificarea făcându-se de către

instanţă, pe baza voinţei părţilor contractante.

Reducerea penalităţii, de fapt, înlăturarea clauzei penale va interveni

numai în cazul în care clauza penală este calificată „penalty”, creditorul fiind

îndreptăţit numai la suma necesară acoperirii prejudiciului.

Problema de drept care rămâne în discuţie constă în întrebarea dacă

instanţa de judecată, în lipsa unei stipulaţiuni contractuale de completare a

19

Code civil, Edition 2002, Litec, Paris, 2001;

28
penalităţilor cu despăgubiri, ar putea, la cererea creditorului, să admită acest

lucru.

Răspunsul are argumente atât în privinţa admiterii, cât şi a respingerii

cererii de completare a penalităţilor cu despăgubiri.

În sprijinul soluţiei completării penalităţilor cu despăgubiri, chiar în lipsa

unei prevederi contractuale în acest sens, se poate invoca art. 1531 din Noul Cod

civil şi, corespunzător acestuia, art. 1084 din Codul civil de la 1864. Creditorul

are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit prin faptul

neexecutării [art. 1531 alin. (1) din Noul Cod civil].

Soluţia respingerii cererii de completare a penalităţilor cu despăgubiri, în

lipsa unei prevederi contractuale, se întemeiază pe existenţa clauzei penale

inserată în contract prin care părţile au evaluat anticipat prejudiciul şi au înţeles

ca acesta să fie în limitele clauzei penale. De altfel, creditorul nici nu este

obligat să dovedească existenţa vreunui prejudiciu [art. 1538 alin. (4) din Noul

Cod civil]20.

20

„Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să

dovedească vreun prejudiciu”. Din exprimarea legiuitorului rezultă că deşi

creditorul nu este obligat să probeze existenţa vreunui prejudiciu, în schimb, are

dreptul să ceară efectuarea unei expertize pentru stabilirea întinderii

prejudiciului şi, în funcţie de aceasta să pretindă despăgubiri în completare?

29
 Cu toate acestea, faţă de împrejurarea că instanţa de judecată poate să

reducă penalităţile vădit excesive, caracterul excesiv fiind raportat la prejudiciul

previzibil la momentul încheierii contractului pentru identitate de raţiune ar

trebui să se admită şi majorarea cuantumului penalităţilor, dacă prejudiciul este

mult mai mare decât cel ce a fost prevăzut, anticipat, în momentul perfectării

contractului; majorare care, evident s-ar face prin acordarea de despăgubiri în

completarea penalităţilor.

Faţă de aceste incertitudini considerăm că, în principiu, instanţa de

judecată nu ar putea să acorde despăgubiri în completarea penalităţilor în lipsa

unei clauze contractuale în acest sens, deoarece, prin clauza penală au evaluat

anticipat prejudiciul fiind scutit de orice probă cu privire la întinderea acestuia.

Singura excepţie ar fi situaţia când penalităţile sunt derizorii, simbolice,

situaţie în care clauza penală nu ar putea să îndeplinească nicio funcţie, făcându-

se abstracţie de existenţa ei, situaţie în care se pot acorda numai despăgubiri.

Părţile sunt obligate să manifeste prudenţă şi diligenţă în momentul stabilirii

clauzelor contractuale în aşa fel încât clauza penală să fie în concordanţă cu

dispoziţiile legale. Aşa cum am menţionat, în dreptul francez, potrivit art. 1152

Cod civil, legiuitorul are posibilitatea să augumenteze cuantumul penalităţilor

atunci când este derizoriu, aspect care nu este reglementat în mod expres de

legislaţia noastră.

Concluzii

30
 Analiza comparativă a clauzei penale potrivit Codului civil de la 1864 şi

Codului civil actual a surprins doar câteva aspecte deosebit de importante pentru

modul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor legale, cu specială privire

asupra mecanismului funcţionării clauzei penale în cazul rezoluţiunii sau

rezilierii contractului şi a posibilităţii pe care o are instanţa de judecată de a

reduce penalităţile „vădit excesive” faţă de prejudiciul previzibil la momentul

încheierii contractului. Cu toate acestea, există încă incertitudini cum ar fi,

aplicarea clauzei penale în cazul întârzierii în executarea unei obligaţii care are

ca obiect sume de bani după momentul desfiinţării contractului prin rezoluţiune

sau reziliere sau posibilitatea pe care o are judecătorul de a majora sau micşora

cuantumul penalităţilor.

31