1.1. Noțiune. Precizări prealabile.

Contractul este legea părților, pe care acestea sunt ținute să-l execute. Contractul
valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. El se modifică sau încetează
numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Sunt totuși situații în care
din motive neimputabile părților sau doar a uneia dintre părți contractul nu poate fi
executat.
Problema care se pune este cine suportă riscul imposibilității fortuite de executare
a contractului în cazul pieirii bunului închiriat, spre exemlu. Chiriașul care va plăti chiria
fără să folosească bunul sau proprietarul care nu va mai încasa prețul chiriei? La fel în
cazul contractului de vânzare cumpărare, când bunul piere fortuit înainte de a fi predat
cumpărătorului cine suportă riscul neexecutării, vânzătorul sau cumpărătorul? Răspunsul
la aceste întrebări îl oferă sistemele de drept contemporan.
În sistemele europene de drept riscurile sunt transferate odată cu dreptul de
proprietate.1De regulă, în aceste sisteme, proprietatea se transferă la momentul încheierii
contractului. În Spania, de exemplu, funcționează o regulă mixtă conform căreia în
cazul anumitor contracte riscurile se transferă odată cu proprietatea, în timp ce în
majoritatea contractelor comerciale transferul riscurilor este corelat cu punerea bunului
la dispoziția cumpărătorului. Toate aceste sisteme prevăd o serie de excepții de la regula
transferului riscurilor odată cu proprietatea. Dacă vânzarea are ca obiect bunuri de gen
sau bunuri nedeterminate, atunci translația riscurilor se face la un moment ulterior
transferului proprietății. De obicei acest moment este cel al predării, care marchează
identificarea exactă a bunurilor ce formează obiectul contractului. În aceste sisteme,
clauza de retenție a dreptului de proprietate are drept efect amânarea transferului
riscurilor.
În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulații
independente, de exemplu, la contractul de vânzare-cumparare, stipulația prin care
vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului și stipulația prin care cumpărătorul
se obliga să plătească prețul vânzătorului. De aceea și obligațiile izvorâte din cele două
stipulații erau independente una față de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului
înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă și pe cumpărător, care trebuia să plătească

1. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 331

1
prețul, adică să suporte riscul contractual. În dreptul medieval, soluția injustă din dreptul
roman, a fost inlocuită, din considerente de echitate, cu soluția res perit domino. Această
soluție s-a transmis, cu titlu de regulă, și in dreptul civil modern, însă nu în exprimarea
extracontractuală de res perit domino, ci in exprimarea contractuală de res perit debitori.
Regula menționată înseamnă că debitorul obligației imposibil de executat nu va putea
pretinde celeilalte părți să-ăi execute obligația corelativă, dar nici cealaltă parte nu va
putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligației imposibil de
executat. Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc
si interdependent al obligaților ce revin părților contractante.
Vechiul Cod civil afirma că: „riscul incumbă celui care este proprietar la
momentul pieirii, indiferent de executarea sau nu a obligației de predare.” Se considera
că dacă lucrul piere după încheierea acordului de voință, chiar dacă predarea nu s-a
făcut, cumpărătorul rămâne obligat la plata prețului. În privința punerii în întârziere a
vânzătorului pentru neexecutarea obligației de predare, s-a apreciat chiar și în doctrina
vechiului Cod civil că deși riscul se transmite de la vânzător la cumpărător odată cu
încheierea contractului, totuși, din momentul în care vânzătorul este pus în întârziere,
riscurile trec din nou asupra sa, cu titlu de sancțiune.
În dreptul românesc contemporan, răspunsul principal la această întrebare îl
găsim în art. 558 Noul Cod civil potrivit căruia proprietarul suportă riscul pieirii
bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune
altfel, în capitolul dedicat remediilor imposibilității de executare, art.1557 Noul Cod
civil, în subsidiar în art.1634 Noul Cod civil , pe terenul stingerii obligațiilor civile sau
un răspuns specific în art. 1274 Noul Cod civil, pe terenul contractelor translative de
proprietate, unde imposibilitatea de neexecutare este conexă cu pieirea fortuită a
bunului.
Precizăm că principiul res perit domino, potrivit căruia riscul pieirii lucrului este
suportat de proprietar, nu are caracter imperativ. Astfel, părţile pot conveni ca vânzătorul
să suporte riscurile după ce a operat transferul proprietăţii sau cumpărătorul să îşi asume
riscurile înainte de momentul transferării dreptului de proprietate.

2
 1.2. Riscul și formele imposibilității de executare

Forța majoră și cazul fortuit sunt temeiurile imposibilității de executare.

Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil.
Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către
cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Reglementarea
legală o găsim în art. 1351 Noul Cod civil. Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu
convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă
majoră sau de caz fortuit. Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere
contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă
majoră. Astfel, dacă subsecvent închirierii, bunul arde într-un incendiu, ambele părți sunt
exonerate de obligații din momentul producerii incendiului.
Imposibilitatea fortuită de executare la modul general este reglementată de art.
1557 Noul C. civ. Acesta statuează că în situația în care când imposibilitatea de
executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă,
contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul
producerii evenimentului fortuit, iar dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este
temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine
desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt
aplicabile în mod corespunzător.
Forme și cazuri particulare ale imposibilității de executare:
a) Imposibilitatea inițială și imposibilitatea subsecventă. Reglementarea legală
se regăsețte în textul art. 1227 Noul Cod Civil potrivit căruia contractul este valabil
chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi
executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel. În continuare,
art.1228 prevede că în lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi
asupra bunurilor viitoare.Vânzarea este valabilă chiar dacă existenţa viitoare a lucrului
nu este certă, situaţie în care poate fi vorba despre o vânzare aleatorie, dacă, de pildă, se
vinde o recoltă viitoare pe un preţ forfetar. Dacă bunul nu ia fiinţă sau nu intră în
patrimoniul vânzătorului, contractul format valabil va fi caduc, ceea ce înseamnă că nu

3
poate produce efecte, întrucât un element esenţial al său nu se poate realiza 2
Această formă de neexecutare trebuie rezolvată prin remediile neexecutării, adică
contractul va fi desființat și promitentul obligat la plata daunelor-interese.
Imposibilitatea subsecventă de executare intervine după încheierea contractului. În
exemplul de mai sus recolta ia foc din cauza caniculei sau a unui fulger ulterior datei de
încheiere a contractului. În acest caz își găsește aplicabilitatea prevederile art.1557,
contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul
producerii evenimentului fortuit.
b) Imposibilitaea absolută și imposibilitatea relativă/temporară. Când
imposibilitaea de executare este absolută, contractul este desființat de drept, de la data
producerii evenimentului. Dacă contractul este cu executare uno ictu, părțile sunt repuse
în situația anterioară și prestațiile se restituie. Dacă executarea este succesivă, se restituie
doar prestațiile executate după momentul producerii evenimentului. Pentru că nu există
vinovăție în sarcina debitorului, repararea prin echivalent nu este posibilă.
În cazul în care doar temporar există imposibilitatea de executare, reparații de
consolidare la structura de rezistență a imobilului închiriat de exemplu, contractul nu
este desființat de drept, creditorul are un drept de opțiune, creditorul poate suspenda
executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din
urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.
c) Imposibilitatea totală și imposibilitatea parțială. Imposibilitatea totală are
tratamentul juridic al imposibilității absolute, contractul este desființat de drept, de la
data producerii evenimentului.3 Imposibilitatea parțială, dacă nu duce la o neexecutare
suficient de importantă poate genera ori rezoluțiunea ori reducerea prețului. Lipsind
vinovăția, nu este posibil remediul executării în natură și nici răspunderea contractuală.
Este cazul, de pildă, a unui contract de antrepriză când, pe durata arendării,
întreaga recoltă a unui an sau cel puţin o jumătate din ea a pierit fortuit. Arendaşul poate
cere reducerea proporţională a arendei dacă aceasta a fost stabilită într-o cantitate
determinată de produse agricole, într-o sumă de bani determinată sau într-o sumă de bani
determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determinate de produse agricole. Dacă
arendarea este făcută pe mai mulţi ani, reducerea nu se va stabili decât la sfârşitul

2. D. Chirică, Tratat, vol. I, pag. 55.

3. Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil, Obligațiile, pag.259

4
arendării, când se va face o compensare a recoltelor tuturor anilor de folosinţă.4
d) Imposibilitaea obiectivă și imposibilitatea subiectivă. Imposibilitatea obiectivă
este generată de evenimente extrerioare, incendiu, inundație, etc, iar imosibilitatea
subiectivă este generată de evenimente subiective, neputința unui debitor anume de a- și
îndeplini obligația. Este cazul întreținătorului din contractul de întreținere care s-a
accidentat sau îmbolnăvit sau actorului care își pierde vocea înaintea unui spectacol.
e) Imposibilitaea de executare datorată debitorului, creditorului sau unei cauze
exterioare.
Legiuitorul nu face deosebire într-un mod explicit între imposibilitatea de
executare datorată debitorului, creditorului sau unei cauze externe.
Imposibilitatea de executare datorată debitorului apare în situația în care debitorul
a văndut autoturismul unui cumpărător de bună-credință sau cu intenție a distrus bunul
promis. În aceste cazuri executarea în natură nu mai este posibilă, dar se va angaja
răspunderea contractuală a debitorului aflat în culpă.
Imposibilitatea de executare datorată creditorului apare în situația în care marfa
pregătită de predare a fost refuzată în mod nejustificat, iar aceasta s-a deteriorat. Textul
articolului 1534 și 1517 din Noul Cod civil reglementează o atare situație. Astfel, dacă
prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea
prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător.
Regula se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui
risc a fost asumat de creditor. Din contră, debitorul nu datorează despăgubiri pentru
prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă. O parte nu poate
invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este
cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.
Dacă imposibilitatea de executare nu se datorează nici uneia dintre părți, avem de
a face cu o aplicare tipică a teoriei riscurilor, iar regulile prevăzute la art. 1557 Noul C.
civ. devin aplicabile.
Din cele de mai sus rezultă că în materia imposibilității de executare există
principiul general conform căruia executarea în natură nu mai este posibilă, dar sunt
admisibile celelalte remedii, rezoluțiunea, reducerea prețului sau excepția de
neexecutare.
Când imposibilitatea de executare este și fortuită, pe lângă imposibilitaea
4. Noul Cod civil, art.1841, alin. 1 și 2

5
executării în natură nu mai este posibilă nici angajarea ăspunderii contractuale.

2. Riscul în contractele translative de proprietate

Doctrina tradițională aborda problema riscului contractului cu două rezolvări

posibile. Prima, res perit domino, lăsa riscul în seama proprietarului bunului în situația
pieirii lui fortuite. A doua regulă, res perit debitori, impunea suportarea riscului bunului
pierit fortuit în seama debitorului obligației imposibil de executat. Doctrina românească
adoptase regula res perit domino legând obligația imposibil de executat de obligația de
predare și reținând că riscul trebuia suportat de proprietarul actual, cu anumite excepții.
Transferul proprietății operează, de regulă, de drept. În practică și viața cotidiană
există anumite situații în care transferul proprietății se efectuează doar dacă vânzătorul
întreprinde ceva, acționează. În aceste cazuri obligația de a transfera proprietatea este
dublată de o obligație de a face, în sensul realizării acțiunii de care depinde transferul
dreptului de proprietate. Astfel:
- în cazul vânzării bunului altuia, vânzătorul trebuie să procure bunul ce face
obiectul vânzării sau să obțină consimțământul proprietarului la vânzare; nefiind
proprietarul bunului, vânzătorul nu poate transmite dreptul de proprietate, legea menține
intactă valabilitatea contractului încheiat cu condiţia ca vânzătorul să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.
- la vânzarea de imobile, dreptul de proprietate devine opozabil erga omnes prin
înscrierea lui în registrele de carta funciară, fapt pentru care vânzătorul trebuie să-și dea
consimțământul pentru întabularea dreptului de proprietate al cumpărătorului ; potrivit
art. 885 alin. 1, drepturile reale asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se
dobândesc, atât între părți, cât si față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară
pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.5
- dacă prin convenția lor, părțile leagă transferul dreptului de o acțiune a vânzătorului,
cum ar fi predarea bunului.
5. Noul Cod civil, art. 885, alin. 1

6
 Părțile pot amâna momentul transferului la o dată ulterioară acordului de voință.
Caracterul supletiv al normelor care regelementează momentul transferului permite
părților să prevadă un moment ulterior încheierii acordului de voință, la care să se
realizeze transferul dreptului de proprietate, deoarece amânarea acestuia nu contravine
ordinii publice.
De asemenea, convenția poate stipula și în sensul transferului riscurilor la
cumpărător încă din momentul vânzării, chiar și atunci când vânzarea s-a încheiat cu
rezerva proprietății până la plata integrală a prețului.
În cazul vânzării bunurilor viitoare, transferul dreptului de proprietate operează
numai din momentul în care acestea au fost executate.
În ceea ce priveste riscul in materia drepturilor reale, art. 1273 alin. 1 prevede că
drepturile reale asupra unor asemenea bunuri se constituie si se transmit nu prin simplul
acord de voință, ci numai in momentul în care bunurile de gen au fost individualizate.
Astfel, conform textelor invocate mai sus, proprietatea asupra unui bun imobil nu
se transmite prin simplul acord de voință, ci din momentul întabulării în cartea funciară,
fiind o consacrare a principiului efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea
funciară6.
În ce privește riscul în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect
bunuri imobile, chiar dacă proprietatea s-a transmis prin întabularea în cartea funciară a
dreptului către dobânditor, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului
(înstrainătorului) obligației de predare, conform regulii res perit debitori.
Problematica riscului este delimitată de două momente, inițial, de transferului
proprietății, moment la care se naște obligația de predare și momentul predării bunului,
care marchează finalizarea transferului de riscuri. Până la realizarea unui acord de voință
și implicit al transferului dreptului de proprietate orice discuție despre riscuri este
inutilă. Momentul transferului dreptului de proprietate marchează intrarea pe tărâmul
sensibil al echității și naște controversa atribuirii acestuia în sarcina vânzătorului sau a
cumpărătorului.
Existența acestui interval de timp în care problematica riscurilor prezintă interes
este ilustrată și de posibilitatea transferului riscurilor înainte de momentul predării
efective a bunului dacă cumpărătorul a fost pus în întârziere cu privire la obligația de
preluare a bunului. Dar pentru ca translația să se producă e necesar ca în prealabil să fi
6. Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil, Obligațiile, pag.260

7
operat transferul proprietății.
Un alt caz care reflectă faptul că, deși nu determină momentul transferului
riscurilor, dreptul de proprietate condiționează acest transfer este cel al contractului
afectat de un termen sau de o condiție suspensivă în care predarea se realizează, dar
transferul proprietății este amânat. Dacă am exclude proprietatea din analiza riscurilor ar
însemna că în acest caz predarea marchează transferul riscurilor. Cu toate acestea,
jurisprudența și doctrina reține imposibilitatea transferului riscurilor, care va opera la
momentul la care și dreptul de proprietate trece de la vânzător la cumpărător, având în
vedere că predarea s-a realizat anterior.Așadar, predarea marchează transferul riscurilor
numai dacă se realizează ulterior translației proprietății.
Până la realizarea unui acord de voință și implicit al transferului dreptului de
proprietate orice discuție despre riscuri este inutilă. Momentul transferului dreptului de
proprietate marchează intrarea pe tărâmul sensibil al echității și naște controversa
atribuirii acestuia în sarcina vânzătorului sau a cumpărătorului.
Problematica riscului este delimitată de două momente, inițial, de transferului
proprietății, moment la care se naște obligația de predare și momentul predării bunului,
care marchează finalizarea transferului de riscuri.
Până la realizarea unui acord de voință și implicit al transferului dreptului de
proprietate orice discuție despre riscuri este inutilă. Momentul transferului dreptului de
proprietate marchează intrarea pe tărâmul sensibil al echității și naște controversa
atribuirii acestuia în sarcina vânzătorului sau a cumpărătorului.
Existența acestui interval de timp în care problematica riscurilor prezintă interes
este ilustrată și de posibilitatea transferului riscurilor înainte de momentul predării
efective a bunului dacă cumpărătorul a fost pus în întârziere cu privire la obligația de
preluare a bunului. Dar pentru ca translația să se producă e necesar ca în prealabil să fi
operat transferul proprietății7.
Un alt caz care reflectă faptul că, deși nu determină momentul transferului
riscurilor, dreptul de proprietate condiționează acest transfer este cel al contractului
afectat de un termen sau de o condiție suspensivă în care predarea se realizează, dar
transferul proprietății este amânat. Dacă am exclude proprietatea din analiza riscurilor ar
însemna că în acest caz predarea marchează transferul riscurilor. Cu toate acestea,
jurisprudența și doctrina reține imposibilitatea transferului riscurilor, care va opera la
7. D. Chirică, Tratat, vol. I, pag. 57

8
momentul la care și dreptul de proprietate trece de la vânzător la cumpărător, având în
vedere că predarea s-a realizat anterior.
Din această perspectivă observăm că riscul pieirii bunului este indisolubil legat de
dreptul de proprietate până la momentul încheierii contractului. Din acest moment, riscul
se desprinde de dreptul de proprietate (care se transferă cumpărătorului) și se atașează
obligației de predare (care incumbă vânzătorului), pentru ca la momentul executării
obligației de predare să revină alături de dreptul de proprietate aflat deja la cumpărător.
Noul Cod Civil, prin dispozițiile art. 1274, rețin ca regulă generală în materia
riscului contractelor, principiul res perit debitori, o optică modernă, o completare a
soluției rezolvării problematicii riscurilor pe terenul remediilor pentru neexecutare:
Art. 1274
,, (1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului
rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost
transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de
predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
(2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a
bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă
obligaţia de predare ar fi fost executată la timp''
Din analiza textului de lege anterior redat rezultă:
a) dacă bunul nu a fost predat riscul rămâne în sarcina debitorului obligației
imposibil de executat, cînd vânzătorul nu a predat bunul și acesta a pierit fortuit înainte
de predare, el va suporta riscurile și va trebui să restituie prețul primit sau dacă nu l-a
primit nu îl va mai putea cere.
Se observă că transferul dreptului de proprietate nu mai are nici o relevanță și nici
eventuala proba pe care ar face-o debitorul că bunul ar fi pierit și dacă s-ar fi aflat în
mâinile creditorului.
Doctrina europeană reține această excepție de la regula transferului riscurilor la
momentul predării bunului. În baza contractului, cumpărătorului îi incumbă obligația
preluării bunului. Riscul pieirii fortuite a bunului trece asupra sa în măsura în care nu-și
execută această obligație. Transferul este condiționat de determinarea sau
individualizarea bunurilor în cuprinsul contractului și de punerea lor la dispoziția
cumpătorului, care nu își execută obligația de preluare
b) dacă creditorul a fost pus în întârziere de către debitor, riscul se transferă în
sarcina creditorului de la data punerii sale în întârziere; instituția punerii în întârziere

9
este reglementată de art. 1510-1511 Noul C.civ., creditorul poate fi pus în întârziere
atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când
refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa
obligaţia; creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei,
iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.
Nici în acest caz nu mai are importanță proba făcută de creditor cu privire la faptul
că bunul ar fi pierit și dacă s-ar fi aflat în mîinile debitorului, adică predarea și preluarea
s-ar fi efectuat la timp.
Doctrina europeană reține această excepție de la regula transferului riscurilor la
momentul predării bunului. În baza contractului, cumpărătorului îi incumbă obligația
preluării bunului. Riscul pieirii fortuite a bunului trece asupra sa în măsura în care nu-și
execută această obligație. Transferul este condiționat de determinarea sau
individualizarea bunurilor în cuprinsul contractului și de punerea lor la dispoziția
cumpătorului, care nu își execută obligația de preluare.
În sistemele de drept în care riscurile se transferă o dată cu proprietatea, prin
excepție, riscurile nu trec până ce bunurile nu au fost determinate sau individualizate.În
sistemele în care riscurile se transferă la momentul predării, identificarea bunurilor nu
constituie o problemă. Cu toate acestea pot apărea probleme în cazurile în care
cumpărătorul întârzie în a-și executa obligația de preluare. În astfel de cazuri, riscurile se
transferă numai dacă bunurile sunt clar identificate în contract.
Soluţionarea problemei riscurilor pe terenul remediilor trebuie corelată cu
prevederile de natură formală ale art. 1634 Noul Cod civil. Este vorba de reglementarea
obligaţiei debitorului de a notifica creditorului survenienţa evenimentului fortuit „într-un
tennen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
imposibilitatea de executare", sub sancţiunea daunelor-interese în ipoteza în care această
notificare nu ajunge la creditor în acelaşi termen. O asemenea obligaţie de notificare
credem că ţine de buna-credinţă contractuală şi de cooperarea care trebuie să existe între
părţi pe parcursul executării contractului. Debitorul trebuie să notifice creditorului
existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă
notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul
a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde
pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.
Aspectele referitoare la probaţiune sunt reglementate legal de art. 1634 alin 4, care

10
statuează că dovada imposibilităţii de executare revine debitorului. Ceea ce presupune în
realitate, că acestuia îi revine sarcina probei atât a evenimentului fortuit, respectiv a
celui asimilat acestuia, cât şi a efectelor pe care acesta le are asupra abilităţii sale de a
executa.

3. Riscul în contractele netranslative de propietate

În materie de riscuri regulile au caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că nimic nu

împiedică părțile să stabilească prin clauze contractuale repartiția riscurilor, de exemplu
debitorul își asumă răspunderea și pentru situații determinate de forța majoră.
Trebuie efectuată distincția între imposibilitatea fortuită de executare și
imposibilitatea inițială a obiectului obligației. Aceasta din urmă se naște ulterior
încheierii contractului, nu este preexistentă și atrage încetarea de drept a contractului. În
acest sens sunt dispozițiile art. 1557 alin. 1, când imposibilitatea de executare este totală
şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de
plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit.
Utilizarea de către legiuitor a expresiei de plin drept are semnificația desființării
automate a contractului, fără să fie nevoie de o hotărâre judecătorească care să o
constate. Această manieră de desființare a contractului este caducitatea, în spiritul vechii
doctrine.
Imposibilitatea executării înlătură răspunderea contractuală a debitorului. Nu există
vinovăția, condiție esențială a răspunderii. Debitorul nu este ținut să repare prejudiciul
cauzat celeilalte părți prin neexecutare, creditorul nu va putea opta pentru executarea
silită în natură. Creditorul va putea totuși invoca excepția de neexecutare a contractului
în conformitate cu art. 1557 alin 2.
În cazul imposibilității temporare de executare a obligațiilor se revine la
mecanismul consacrat al rezoluțiunii. Creditorul poate suspenda executarea propriilor
obligații pe toată durata evenimentului fortuit sau poate cere rezoluțiunea sau, după caz,
rezilierea contractului, precum și daune-interese, dacă i se cuvin. Rezoluţiunea poate
avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă.
De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre
părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia

11
cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată
esenţială.8
Dacă imposibilitatea de executare generează doar o neexecutare parțială a
contractului, dar are caracter absolut, desființarea de drept a contractului nu operează în
totalitate, ci doar în limita imposibilității de executat. Dacă creditorul apreciază că partea
rămasă de executat nu mai prezintă interes, poate invoca rezoluțiunea întregului
contract. Din contră, dacă imposibilitatea de executare afectează doar parțial executarea,
dreptul la rezoluțiune urmează să fie apreciat după cum neexecutarea este suficient sau
nu de importantă.

8. Noul Cod civil, art. 1549 alin 1 și 2

12