O zi în pantofii unei persoane cu deficiențe

În urma cu câțiva ani nu știam nimic detaliat despre persoanele cu deficiențe,dar

înaintând în vârstă și văzând tot timpul în jurul meu persoane cu deficiențe am
descoperit câteva lucruri. Am aflat cu uimire tainele ascunse a acestor persoane,
care sunt etichetate ca a fi “diferite”, însa această etichetă nu ar trebui să existe
deoarece sunt fiinițe obișnuite ca și noi.

“Deficiența, se referă la deficitul stabilit prin metode și mijloace clinice sau

paraclinice, explorări funcționale sau alte evaluări folosite de serviciile
medicale, deficit care poate fi de natura senzorială, mintală, fizică locomotorie,
neuropsihică sau de limbaj. Prin deficiență se înțelege pierderea, anomalia,
perturbarea cu caracter definitiv sau temporal al unei structuri fiziologice,
anatomice sau psihologice și desemnează o stare de anomalie funcțională,
adesea cu semnificație patologică, stabile sau de lungă durată, care afectează
capacitatea și calitatea procesului de adaptare și integrare școlară, profesională
sau în comunitate a persoanei în cauză.” (p.19.Alois Ghergut, Sinteze de
psihopedagogie specială, 2013)

Așadar, m-am hotărât să mă opresc asupra unei anumite deficiențe și anume a

celei de auz. Această căutare m-a făcut să privesc limbajul, natura vorbirii și a
învațării, dezvoltarea copilului, dezvoltarea și funcționarea sistemului nervos,
crearea lumii și a culturii într-un fel cu totul nou.

Deficiențele de auz fac parte din categoria deficiențelor senzoriale.

“Surdopsihopedagogia este stiința interdisciplinară care studiază particularitățile
dezvoltarii psihofizice ale persoanelor cu disfuncții auditive, stabilește cauzele și
consecințele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare și educare
în vederea structurării personalității și integrării lor în viața socială și
profesională, principiile și modalitațile prin care persoanele cu deficient de auz
pot fi integrate în sistemul școlar, profesional, activitatea relațională cu familia,
factorii sociali și educaționali.” .” (p.171.Alois Ghergut, Sinteze de
psihopedagogie specială, 2013)

Maria, o fata de 23 de ani, suferă de surditate de la naștere. Însă Maria este o

persoană vioaie, plină de energie, curioasă, deschisă spre lume cu toate că lumea
nu a fost deschisă către ea o perioada de timp. Ea este o persoană normală, când
o vezi nu zici că are vreun handicap.

Surditatea Mariei a fost descoperită la 10 luni, atunci când părinții aveau o

bănuială că fetița lor e surdă. Din pacate bănuiala lor s-a adeverit, dupa o
investigație medicală. De atunci totul s-a schimbat pentru acești părinți, dar cu
toate acestea nu și-au pierdut speranța, cu toate că ea nu mai exista, era clar că
Maria nu va putea auzi vreodată.

Surditatea totală din copilărie este mult mai gravă decât un diagnostic medical,
este un fenomen cultural în care tiparele și problemele sociale, afective,
lingvistice și intelectuale sunt inseparabil legate între ele.

“Fiica noastră Maria a fost diagnosticată cu surditate totală la doar 10 luni. În

acele clipe am trecut prin multe stări sufletești: neîncredere, panică, neliniște,
furie, depresie și amărăciune. Întrebarea “oare de ce nouă ni se întâmplă asta”
străbătea mereu gândul meu”, pană mi-am dat seama că nu noi suntem cei
“batuți de soartă”, ci fiica noastră, în cele din urmă am început să accept și să
înțeleg această situație. Când panica noastră inițială s-a estompat, a devenit
limpede că trebuie să facem ceva, acel ceva a fost limbajul semnelor. Noi fiind
parinții care aud, am fost copleșiți de sarcina de a învăța un limbaj nou și de a
învăta în același timp pe Maria acest limbaj .”

De asemenea, parinții Mariei o considerau o persoana normală la fel ca ei, în

ciuda faptului ca-și folosește ochii, nu urechile. Atitudinea acestor parinții este
de apreciat deoarece în loc să impună copilului lumea auditivă, așa cum mulți
părinții de copii surzi o fac, ei au încurajat-o să înainteze în propria ei lume
vizuală, pe care au reușit mai apoi să o împartă cu ea.

Am cunoscut-o pe Maria în urmă cu patru ani, când împreună cu colegii am

facut surprise de Crăciun, copiilor cu deficiențe. Eu am fost repartizată la Maria,
sentimentul de milă pe care l-am trait în acele momente m-a facut să-mi doresc
să o cunosc mai bine pe această fată, pe care acum o consider egală cu mine.

Prin urmare, din poveștile spuse de Maria, care mi-au fost traduse prin
intermediul mamei mi-am dat seama cât de mare importanță au parinții în
dezvoltarea acestor copii. Dacă ești părintele unui copil surd îți trebuie mult
curaj, mulții dintre părinții se simt neputincioși în fața unei asemenea bariere în
comunicare. Prima folosire a limbajului, prima comunicare, este de obicei între
mama și copil, iar limbajul e dobândit, apare între ei doi.

Până acum nu mi-am închipuit niciodată cum ar fi să nu cunosc glasul mamei, a

tatei și a tuturor celor care mă înconjoară, dar uite că se poate. Maria îmi spunea
mereu că ea cunoaște glasul mamei, nu credeam că așa ceva e posibil, dar se
pare că este. Legătura dintre mama și copil este foarte importantă și devine și
mai importantă atunci când copilul are o deficiență. Lipsa comunicarii duce la
afectarea dezvoltării intelectuale, contactelor sociale, evoluției limbajului și
atitudinilor emoționale. Mamele vorbesc cu copiii lor în diverse moduri și se
află de o parte sau de alta a unei serii de dihotomii. Unele vorbesc cu copii lor și
în primul rând, participă la dialog, altele în primul rând, le vorbesc copiilor.
Mama Mariei era întotdeaua implicată în dialogul pe care îl purta cu fiica ei,
lucru care a favorizat procesul dezvoltării.

Pe parcursul întâlnirilor mele cu Maria și asistând la discuțiile dintre ea și mamă

mi-am dat seama că mama sa respectă niște reguli, nu știu dacă pot să le numesc
reguli, dar erau lucruri ce se întâmplau de fiecare data. Spre exemplu : mama îi
atrăgea de fiecare dată atenția când comunicau, stătea întotdeauna cu fața la ea,
având o distanță de un 1m, 1m și jumătate, iar ce era mai important mama nu se
abătea niciodată de la subiect, cu toate că eu interveneam cu întrebări.

Consider că Maria este o persoană deosebită, o persoana înteligentă cu toate că

surzitatea a atras dupa ea și alte cosecințe. Observam că Maria avea oarecum
probleme cu menținerea echilibrului static, îi era foarte greu să ridice greutați, în
schimb memoria ei vizual-motrică și afectivă era mult mai dezvoltată decât a
mea. În planul emoțional se enevra foarte repede, era ușor agresivă, rigidă și
lipsită de inițiativă.

Întrucat, pentru noi, limbajul și gândirea sunt întotdeauna personale, afirmațiile

noastre ne exprimă pe noi înșine, așa cum o face și vorbirea interioară. De aceea
limbajul ni se pare adesea o enfuziune, un fel de transmitere spontană a sinelui.

Limbajul mimico-gestual folosit de surzi este un limbaj ideografic. În esență,

este mai mult pictografic, mai puțin simbolic, iar ca sistem ajunge în general
doar la nivelul imaginilor.

Când citim sau ne imaginăm că cineva vorbește, “auzim” o voce în urechea

internă. Dar cei care s-au născut surzi? Cum își imaginează ei vocile? Această
capacitate de a auzi, adică de a-ți imagina “voci fantomatice”, prin labiolectura e
caracteristică celor care suferă de surzitate postlinguală, pentru care vorbirea a
reprezentat odata cu experiența auditivă.

Deoarece, Maria suferă de surditate totală, cofoză ea și-a asumat foarte greu
vorbirea, dar întru-un final a reușit să vorbească. Termenul de “surdomut” se
referă la o presupusă incapacitate de a vorbi a celor nascuți surzi. Evident, ei pot
vorbi, au același aparat al vorbirii ca oricine altcineva, ce le lipsește este
capacitatea de a-și auzi propria voce, iar astfel de a controla sunetul prin ureche.

Așadar, vorbirea lor poate fi anormală ca aptitudine și ton, cu multe consoane și

alte sunete omise, uneori ajungând de neînțeles. Cum surzii nu-și pot controla
vorbirea prin auz, ei trebuie să învețe să o controleze prin alte simțuri: prin văz,
atingere, vibrații și kinestezie.

De aceea, vocile celor cu surditate pre- și postlinguală sunt deobicei diferite și se

pot deosebi rapid, cei cu surditate poslinguală își amintesc cum se vorbește,
chiar daca nu-și pot controla prea ușor vorbirea, cei cu surditate prelinguală
trebuie învățați să vorbească, fară nici o senzație sau amintire a felului cum
suna.

Maria însa putea să vorbească foarte bine, putea oarecum sa-ți controleze vocea
cu ajutorul indicațiilor date de mama sau tatăl său, însă ea avea o reținere de a
vorbi atunci când erau persoane straine în jurul ei, îi era frică să nu greșească.
Am avut ocazia să o aud pe Maria de câteva ori vorbind, dar cu toate că era
obișnuită cu prezența mea evita să vorbească. Am observat că ea nu-și putea
controla tonalitatea, vorbea când mai tare, când mai încet și foarte greu, cu toate
acestea puteai înțelege.

Este foarte greu să te pui în situația unei persoane cu deficiențe, mie îmi este
foarte greu să-mi imaginez lumea fără glas, să vezi în jurul tau buze care se
mișcă și tu să nu înțelegi, să ceri informații în legetură cu ceva ce te interesează,
iar acele informații să nu le poti auzi. Atunci când ești veselă să râzi și să nu-ți
cunoști râsul, să vorbești și să nu-ți cunoști vocea. Să fii marginalizată de către
persoane doar pentru că nu le înțelegi. Să traiești mereu cu întrebarea “oare ce a
spus?” Unei persoane cu deficiențe îi este foarte greu să se adapteze la societate,
și de multe ori această adaptare nu se realizează.

Așadar, noi cei etichetați ca fiind “normali” ar trebui sa acordam atenție

persoanelor din jurul nostru, în special celor cu deficiențe. Să-i integrăm în
grupul nostru și în societate sunt principalele obiective, apoi am putea să
încercăm să-i întelegem. Dacă ne-am pune mereu întrebare “cum ar fi dacă eram
eu în locul acelei persoane?” sunt sigură ca am împărtași milă față de
respestivele persoane și astfel le-am ajuta.