Lp 13 - Evaluarea cardio-respiratorie

Cele mai semnificative sunt efectele asupra aparatelor cardiovascular şi respirator,

consideraţi şi factori limitativi ai efortului.
Explorarea cardiovasculară va include determinarea: frecvenţei cardiace, tensiunii
arteriale în clino- şi ortostatism, electrocardiograma, care trebuie să devină investigaţia de
rutină înainte de instituirea tratamentului, deoarece poate ridica probleme deosebite de
dozare a efortului.
Colegiul American de Medicină Sportivă a stabilit o formulă de calculare a frecvenţei
cardiace optime, la care o persoană poate desfăşura efort fizic: frecvenţa cardiacă
optimă = 220 - vârsta în ani.
Valorile normale stabilite de OMS pentru TA sunt < 140 mmHg pentru maximă şi < 9
mmHg pentru minimă.
În programul de reeducare se recomandă pacienţilor o frecvenţă
cardiacă de lucru a cărei valoare este 50 - 70% din frecvenţa cardiacă
optimă.
Evaluarea capacităţii de adaptare la efort se poate realiza pe baza unui test simplu,
cunoscut în literatura de specialitate sub numele autorului - testul Ruffier, prin care se
calculează indicele Ruffier.
Calificativul nesatisfăcător necesită un consult cardiologic de
specialitate.
Explorarea respiratorie se realizează prin: spirografie-spirometrie,
care evidenţiază valorile capacităţii vitale (CV), VEMS-ului şi
volumului curent de aer (VC); se va urmări şi frecvenţa respiratorie
(FR).
Proba Pachon - Martinet studiază starea funcţională a aparatului cardio-vascular în
repaus si după efort. P-ul păstrează un repaus total în clinostatism de cel puţin 5 minute, după
care se ia pulsul si tensiunea arterială (TA). Se repetă examinarea de 3 ori, pentru ca valorile
iniţiale să rămână constante.
Atunci când se ajunge la cele 3 valori constante, P-ul se ridică lent în ortostatism si
după 60 sec de nemiscare se ia din nou pulsul si TA.o singură dată. Apoi se vor efectua 20 de
genuflexiuni în 40 sec (l sec. coborâre , 1 sec. ridicare) - flexia si extensia genunchilor să fie
completă, trunchiul drept. La terminarea efortului subiectul reia rapid poziţia clinostatică si se
ia pulsul în primele l5 sec. si în secundele 45-60 ale primului minut, iar între sec. l5-45 se
măsoară TA. Se continuă examinarea pulsului si TA în acelasi mod, încă 4 min. consecutive.
Valorile normale în clinostatism: (pentru femei) pulsul 70-l00 pulsaţii/ min, TA
sistolică între 95-l35 mmHg, TA diastolică 55-85 mmHg; (la bărbaţi) pulsul 60-90 pulsaţii/
min, TA sistolică l00-l40 mmHg, TA diastolică 60-90 mmHg. La ambii TA diferenţială de cel
puţin 30 mm/Hg.
În ortostatism, la ambii, pulsul se accelerează normal cu l2-l8 pulsaţii pe min. (situarea
între aceaste valori indică o economie funcţională bună din partea aparatului cardio-vascular),
TA sistolică poate rămâne neschimbată sau +/- 5 mm Hg, TA diastolică creste cu cca l0
mmHg (situarea între aceste valori indică o armonie funcţională bună).
Imediat după efort pulsul se accelerează cu cca 50 pulsaţii/min (femei) si cu 40
pulsaţii/minut (bărbaţi), iar la ambii TA sistolică creste cu 20-40 mmHg, TA diastolică scade
cu 5 mmHg. Revenirea după efort a pulsului si a TA sistolice se face în minutul 4 (femei) si în
minutul 3 (bărbaţi), iar a TA diastolice în minutul 2.
Calificativul “foarte bine”se acordă în următoarea situaţie:
 În clinostatism si apoi ortostatism, FC si TA se încadrează în valorile medii, ceea ce
denotă o economie si o armonie funcţională f. bună; Imediat după efort, se înregistrează
accelerări mici ale FC, cresteri mici ale TA sistolice si modificări moderate ale TA diastolice;
FC si TA diastolică revin post efort la sfârsitul minutului l, iar TA sistolică la începutul celui
de al doilea minut (se întâlneste la sportivii bine antrenaţi).
Calificativul “bine” se acordă atunci când:
FC si TA se încadrează în limitele menţionate ca normale, revenirea post efort se face
până la 5 min (revenirea pulsului si a TA diastolice precedând-o pe cea a TA sistolice); se
întâlneste la persoane sănătoase neantrenate.
Calificativul “satisfăcător” se acordă atunci când:
Există o tendinţă la divergenţă între valoarea FC si a TA (una se situează la limita
superioară, cealaltă la limita inferioară a normalului); Revenirea post efort a FC si TA este
întârziată, dar în limita normalului (până în 7-8 min.).
Calificativul “nesatisfăcător” se acordă atunci când se constată dereglări importante.
Proba Ruffier - Dickson apreciază acomodarea organismului la efort, fiind denumit de
autori:”test de evaluare a condiţiei fizice“ (a fitness-ului). Proba se efectuează după un repaus
de minimum 5 minute în asezat. Se măsoară FC în l5 sec.(toate aceste valori se vor înmulţi cu
4, pentru a afla FC/min) si valoarea obţinută va reprezenta Pl. Urmează efortul ce constă în 30
genuflexiuni (totale) timp de 45 sec .
Imediat după efort P-ul se reasează pe scaun si se ia din nou FC între sec. 0-l5 (x 4 =P2)
si între sec. 45-60 (x 4=P3) din primul minut post efort. Indicele Ruffier se calculează după
formula Ir = (Pl+P2+P3) – 200/l0.
Interpretarea probei: indice sub 0 = foarte bun; între 0-5 = bun; între5-l0 = mediocru;
între l0-l5 = slab, peste l5 = foarte slab. În concluzie, valorile FC si TA sunt cu atât mai
scăzute (la aceleasi trepte de efort) si revin după efort la valorile iniţiale cu atât mai repede, cu
cât capacitatea de efort aerob este mai crescută.
Pentru controlarea intensităţii efortului se utilizează 3 metode: controlul frecvenţei
cardiace; testul conversaţiei, ce constă în posibilitatea întreţinerii unei conversaţii în timpul
efortului; perceperea efortului de către P. (scala Borg). P-lui i se cere să încadreze efortul pe
care îl depune pe următoarea scală: sub 6 activităţi nu se poate considera ca fiind un efort, 6-
7-8 efort foarte foarte usor, 9-l0 foarte usor, ll-l2 usor, l3-l4 moderat, l5-l6 intens, l7-l8 f.
intens, l9-20 foarte foarte intens.
Pentru evaluarea circulaţiei arteriale în membrele inferioare se utilizează testul
“mersului dozat”. Testatorul solicită subiectului să meargă într-un anumit ritm (nr.
paşi/minut).
“Timpul de claudicaţie” sau “indicele de claudicaţie” standardizat este realizat de un
mers de 120 paşi/min. cu notarea momentului de apariţie a durerilor în membrul inferior.
Pe baza acestui indice clasificăm pacienţii ca:
- gravi (durerea apare sub 50 m sau după 20-30 sec);
- medii (durerea apare după 50-110 metri sau între 30-60 sec);
- uşori (dureri după 110 metri sau după 60 sec).
Pentru aparatul respirator evaluarea funcţională cuantificată se face în laboratorul de
explorări funcţionale, dar funcţia respiratorie prin elementul dispnee poate fi apreciată cu
destulă acurateţe şi clinic.
Există o serie de teste simple care se bazează pe observaţia testatorului
- Testul conversaţiei şi/sau cititului. Subiectul este pus să citească cu voce tare un text
(în ritm crescând), urmărindu-se apariţia dispneei (uneori chiar cianoza).
- Testul televizorului (de obicei test observat în mediul familial). Subiectul absorbit de
programul TV îşi linişteşte sau nu respiraţia (important pentru diferenţierea unei componente
psihice în manifestarea dispneei).
 - Testul apneei. Se solicită un inspir maxim urmat de apnee. Se cronometrează. În
general, apneea la sănătoşi poate dura între 50 şi 70 sec. La antrenaţi (scafandri) poate depăşi
2-3 minute.
În general, apneea este oprită (“breaking point”) cand PaCO 2 a ajuns, la 50 mmHg, iar
PaO2 a scăzut la 70 mmHg.
Scurtarea timpului de apnee arată cât de perturbată este funcţia pulmonară.
- Testul lumânării: o lumânare aprinsă fixată pe un cursor care se mişcă pe o tijă gradată
în cm. Subiectul va sufla în aşa fel încât să menţină cât mai mult flacăra aplecată, fără să se
stingă sau să revină la verticalitate. Distanţa de la gura la lumânare, citită pe tijă, este un mod
de apreciere cuantificată.
- Testul chibritului (Snider): se încearcă stingerea chibritului la cca 15 cm de gură. Dacă
nu se reuşeşte, deficitul de expir ar corespunde la un volum expirator maxim pe secundă
(VEMS) de cca 1000 cm3.
- Testul bulelor de aer: se suflă printr-un tub într-o sticlă plină pe jumătate cu apă. Se
urmăreşte ca bulele de aer să fie emise continuu, rari întreruperi. Se apreciază şi durata
expirului. Cu cât înălţimea nivelului apei în sticlă va fi mai mare, cu atât forţa de expir este
mai bună.
Ca şi pentru aparatul cardiovascular, testele de efort sunt obligatorii şi pentru pacientul
bronhopulmonar.
Cu ajutorul unui spirometru sau a unui spirograf se poate testa capacitatea vitală (CV),
ventilaţia maximă (Vmx) şi volumul expirator maxim pe secundă (VEMS) sau volumul
expirator fortat la 1 sec (FEVlsec).
Aceşti parametri ar fi de mare importanţă pentru aprecierea stării funcţionale a
pacienţilor bronhopulmonari, dar şi pentru urmărirea în timp a evoluţiei şi a rezultatelor
programului de recuperare.