MASAJUL – REPERE

ISTORICE
 În literatura de specialitate se spune că
masajul apărut odată cu omul, deoarece
se face aluzie la masarea instinctivă care
are loc în cazul apariţiei unei dureri în corp
şi care se face în zona corespunzătoare
durerii pe suprafaţa corpului, reuşindu-se,
astfel, o alinare a acesteia.
 Primele informaţii cu privire la masaj se
găsesc în tratatul de medicină scris în
China în jurul anului 2000 î.e.n. "Clasic al
medicinei interne al împăratului Galben"
precum şi în tratatele de Ayurveda (termen
sanscrit ce semnifică : AYUR - viaţă,
VEDA - ştiinţă) din India apărute tot în jurul
anului 2000 î. e. n.
 În India antică masajul a fost cunoscut şi
practicat de către "popor" folosindu-se
pentru îngrijirea corpului. O astfel de
practică făcea parte din preceptele
religioase „Schamvahna", care obligau pe
toţi credincioşii să se fricţioneze dimineaţa
cu uleiuri mirositoare. Vechii indieni îşi
ungeau corpul cu uleiuri aromate
(aromoterapia). Se îmbăiau în apele
fluviilor socotite sacre.
 Masajul indian consta din neteziri, presiuni
si frământări ale părţilor moi ale corpului
începând cu faţa, apoi trunchiul şi
terminând cu membrele superioare şi
inferioare. Pe membre manevrele se
executau în ritm rapid de la rădăcina lor
spre extremităţi ca şi cum s-ar fi dorit să
se scoată răul din ele.
 La chinezi se atribuie masajului o origine
magică, pentru ca la unele popoare mai
vechi manevrele erau însoţite de cuvinte şi
gesturi rituale de descântec .

 Alte popoare vechi ale orientului

(asirieni, babilonieni) au folosit masajul
ca tratament al războinicilor răniţi în
luptă (masajul de recuperare).
 Primele aplicaţii ale masajului în legătură cu
activitatea sportivă au apărut la greci şi romani,
constituind o metodă importantă de îngrijire a
atleţilor. Masajul era indicat atât înainte cât şi
după întrecerile sportive, cu scopul de a preveni
şi combate oboseala.

 În Grecia antică, masajul era obligatoriu pentru

soldaţi, care îl foloseau zilnic alături de exerciţii
fizice speciale. Primii maseuri profesionişti au
apărut în cadrul băilor publice, provenind din
băieşi care se numeau aliptes.
 Medicii greci foloseau manevre variate,
printre care baterile (tapotamentul)
efectuate cu palma sau cu palmule
(lopăţele speciale confecţionate din
lemn).şi frământările

 Hipocrate supranumit şi părintele medicinii

este cel care răspândeşte conceptul de
masaj terapeutic, recomandându-l pentru
„întărirea corpului şi slăbire progresivă"..
 La Roma masajul a pătruns prin
intermediul medicilor greci, unde a fost
aplicat pentru prima dată în casele unor
personalităţi de seamă ale cetăţii cum ar fi
Caius Iulius Caesar, care suferea
nevralgii cumplite ce erau ameliorate
numai cu masaj, manevra cu cele mai
bune rezultate fiind „ciupirea pielii". Plinius
cel Bătrân a obţinut acordarea cetăţeniei
romane de la împărat, după ce 1-a tratat,
cu masaje zilnice, folosind ca tehnici
presiunile, fricţiunile şi baterile cu palmele.
 In epoca Renaşterii masajul şi-a
recăpătat toate drepturile după publicarea,
de către medicul italian Gerolamo
Mercuriale, în anul 1569, a unui tratat
despre masaj, intitulat „De arte
Gymnastica" pe care autorul 1-a dedicat
împăratului Maximilian al II-lea. Acest
tratat era foarte bogat în informaţii cu
privire la masaj şi la gimnastica medicală
şi făcea o trecere de la gimnastica antică
la cea modernă, autorul recomandând
exerciţii fizice active şi pasive.
 Masajul clasic, numit şi suedez după
originea celui care l-a creat în forma
actuală, suedezul Per Henrik Link, este
cea mai populară formă de masaj în
Europa şi Statele Unite. Oamenii care se
hotărăsc pentru prima dată să meargă la
un masaj, de obicei aleg masajul clasic,
fiindcă reprezintă o experienţă foarte
plăcută. In plus, masajul clasic
ameliorează starea de sănătate şi produce
relaxarea musculară şi îmbunătăţirea
circulaţiei.
 Primii medici care au introdus masajul
medical au fost specialişti în ortopedie,
chirurgie şi reumatologie şi cei în
traumatologie sportivă.

 În anul 1885 a fost publicată prima lucrare

de specialitate în ţara noastră, de către
R.P. Manga, intitulată „Masajul, istoricul,
manipulaţiunile, acţiunea fiziologică şi
tratamentul câtorva maladii prin acest
remediu",
MASAJUL - DEFINIŢIE ŞI GENERALITĂŢI

Masajul poate fi definit ca o prelucrare a părţilor

moi ale corpului, prin procedee manuale sau
mecanice, executate metodic, în scop profilactic
şi terapeutic. Părţile moi ale corpului care pot fi
prelucrate prin masaj de la suprafaţă spre
profunzime sunt: tegumentele (pielea şi
mucoasele), straturile moi subtegumentare
(ţesuturile conjunctive şi grăsoase), muşchii,
tendoanele şi fasciile, vasele şi nervii periferici,
ţesuturile şi organele profunde.
Masajul se poate executa în două moduri:

 manual - cea mai veche şi eficientă

modalitate de masaj, datorită posibilităţilor
multiple de adaptare a mâinilor la
suprafaţa masată;
 mecanic cu ajutorul unor aparate speciale
de masaj;
Masajul poate fi:
 din punct de vedere al profunzimii
 superficial (se adresează părţilor moi de la
suprafaţa corpului);
 profund.(se adresează ţesuturilor şi organelor
din interiorul cavităţilor corpului, masajul
acţionând în acest caz în mod indirect).
 din punct de vedere al întinderii
 parţial; la rândul său masajul parţial se mai
poate împărţi în: regional (când se aplică la
nivelul unei părţi bine delimitate a corpului -
spate, abdomen, faţă etc), segmentar (umeri,
braţe, antebraţe, mâini, coapse, genunchi,
etc.), local (când este aplicat pe porţiuni mici
de piele, pe grupe de muşchi, articulaţii,
degete);
 general.
 din punct de vedere al tehnicii şi efectelor
 procedee de masaj principale sau
fundamentale;
 procedee de masaj secundare sau ajutătoare.
 din punct de vedere al timpului de aplicare
 de durată mai scurtă;
 de durată mai lungă.
 din punct de vedre al mijloacelor folosite
 masaj pe pielea umedă (uleiuri, creme, săpun
etc.);
 masaj pe pielea uscată (pudră de talc).
 din punct de vedere al efectelor
 stimulativ;
 relaxator;
 terapeutic
Contraindicaţii

 procese inflamatorii- furuncule (inflamaţie purulentă

locală a pielii), abcese (acumulare de puroi), flegmoane
(inflamaţie purulentă localizată în ţesutul conjunctiv
subcutanat datorită unei infecţii) şi alte colecţii purulente
(artrite supurate);
 osteita şi osteomielita (osteita este inflamarea ţesutului
osos a periostului iar osteomielita este o formă de
osteită de natură infecţioasă care se localizează mai
ales în maduva oaselor;
 toate stările patologice cu caracter general însoţite de
febră, agitaţie, oboseală acută şi debilitate intensă, în
inflamaţiile centrilor nervosi, în hemoragiile cerebrale
recente şi în accidente vasculare - faza spastică.

Metodologia de completare a formularelor
pentru masaj
Date ce trebuie sa fie prezente in fisa pacientului:
 numele si prenumele
 varsta
 starea de sanatate
 tratament alopat sau alternativ urmat
 forma de masaj solicitata
 motivarea solicitarii
 reactii generale si locale pe parcursul sedintelor
 situatii neprevazute de intrerupere a
sedintelor din motive subiective/obiective
 Masajul va fi suspendat în cazul existenţei
bolilor de piele transmisibile, sau a acneei
generalizate.

 Se vor evita de asemenea alunitelele si

negii care pot prezenta potenţial malign.
 Înaintea efectuării procedurilor de masaj, trebuie
evaluată pielea . În cazul constatării unor leziuni
profunde, tratamentul trebuie amânat.

Culoarea normală a pielii este modificată din cauza mai

multor factori:
 afecţiuni interne;
 contactul prelungit cu substanţe colorante;
 administrarea anumitor medicamente;
 anemie;
 hipertensiune, etc.
 PROCEDEELE ŞI
TEHNICILE PRINCIPALE ŞI
SECUNDARE DE MASAJ
 În funcţie de efectele pe care procedeele de masaj
le exercită asupra organismului, acestea se împart în
procedee principale sau fundamentale şi procedee
secundare sau ajutătoare.

1. Efleurajul (netezirea)
 este prima si ultima manevră folosită în masaj dar se
poate intercala şi printre celelalte manevre.
 sunt mişcări de alunecare ale mâinilor pe suprafaţa
corpului cu o anumită intensitate şi un anumit ritm în
funcţie de necesităţi;
 se execută în sensul circulaţiei de întoarcere către inimă,
adică de jos în sus;
 intensitatea şi ritmul se adaptează în funcţie de
particularităţile zonei masate şi de efectele urmărite;
 produce o vasodilataţie locală numită hiperemie;
 se poate asocia cu vibraţii pe punctele dureroase sau în
scop relaxator.
 pregăteşte organismul pentru manevrele
de masaj care vor urma;
 sunt folosite ca manevre de pregătire a
organismului înainte de concurs (tehnici
scurte şi rapide) şi de relaxare, după
concurs în scopul înlăturării oboselii
locale;

 manevrele lente şi profunde accelerează

circulaţia sanguină de întoarcere,
activează evacuarea şi resorbţia
deşeurilor produse de solicitările
musculare intense, ameliorând astfel
nutriţia celulelor favorizând regenerarea
 din punct de vedere al intensităţii tehnicile de efleuraj sunt:
 de intensitate mică – pentru influienţarea nervilor şi
vaselor pielii
 de intensitate medie – pentru influienţarea straturilor
subcutanate;
 de intensitate mare – pentru influienţarea circulaţiei în
ţesuturile profunde.

 din punct de vedere al sensului :

 neteziri lungi (membre, spate) – la începutul şi sfârşitul
masajului;
 neteziri medii (torace, abdomen);
 neteziri scurte (articulaţii, degete, ceafă)- la începutul şi
sfârşitul masajul;
 din punct de vedere al
suprafeţei cu care se
lucrează efleurajul se
execută:
 cu faţa palmară a
mâinii şi degetelor
apropiate sau
depărtate între ele;

 cu partea cubitală a
mâinii sau a pumnului
închis sau semiînchis;
 cu nodozităţile
degetelor pumnul fiind
închis;

 cu rădăcina mâinii.
 din punct de vedere al
modului de execuţie
efleurajul se execută:
 cu o mână sau doar cu
faţa palmară a
degetelor pe suprafeţe
foarte mici;

 simultan sau alternativ

(mână după mână);

 în brăţară la nivelul
membrelor (mâinile
aşezate la acelaşi
nivel);
 în pieptene pe
suprafeţele cu
pilozitate mare sau la
nivelul toracelui;

 mână peste mână

pentru ţesuturile mai
profunde;

 în cleşte (ex.la nivelul

tendonului ahilean).
2. Fricţiunea

 se adresează ţesuturilor mai profunde de sub

piele;

 constă în apăsarea pielii şi a ţesuturilor moi

subcutanate pe ţesuturile profunde sau pe un
plan osos şi deplasarea lor în sens liniar sau
circular din aproape în aproape atât cât ne
permite elasticitatea ţesutului masat.
 tehnicile fricţiunii se vor alege în funcţie de structura
regiunii masate şi de efectele urmărite;

 intensitatea manevrelor se adaptează în funcţie de

sensibilitatea regiunii masate;

 executată lent, fricţiunea reduce sensibilitatea locală,

contracturile şi încordarea nervoasă generală;

 executată în ritm viu stimulează sistemul nervos periferic

şi central.
 este recomandată în tratamentul sechelelor traumatice şi
are un rol important în:

- stimularea proceslor de vindecare prin regenerarea

ţesuturilor lezate şi prin activarea nutriţiei locale;

-desfacerea formaţiunilor fibroase şi grăsoase din

ţesuturi;

-desfacerea aderenţelor cicatriciale şi favorizarea

formării unor ţesuturi noi;

- este indicată atât înaintea probelor cât şi după probele

sportive, în tratamentul sechelelor posttraumatice
(contuzii, entorse, fracturi, întinderi de muşchi etc.).
 din punct de vedere al
suprafeţei cu care se
lucrează fricţiunea se
execută cu:

 partea palmară a
degetelor – pe
suprafeţe mai mici;

 partea palmară a
mâinii, cu pumnul
închis sau semiînchis,
partea cubitală a
mâinii, rădăcina mâinii
– pe suprafeţe mai
mari;
 din punct de vedere al intensităţii tehnicile fricţiunii pot fi:
- de intensitate mică, medie, profundă;

 din punct de vedere al sensului

 liniar- în lungul ligamentelor, tendoanelor, spaţiilor
interosoase;
 circular – în jurul articulaţiilor, abdomen;
 longitudinal – spate, membre;
 în cleşte- tendonul ahilean;
3. Frământatul
 constă din prinderea sub formă de cută a muşchilor şi a
altor ţesuturi profunde, ridicarea lor atât cât le permite
elasticitatea proprie şi stoarcerea prin comprimare între
degete şi palmă sau prin presiune pe planul profund;

 stimulează circulaţia profundă;

 influienţează proprietăţile muşchilor: contractilitate,

excitabilitate, conductibilitate;

 este utilizat în tratamentul atoniei, atrofiei, produse de

imobilizarea prelungită, traumatisme sau alte afecţiuni
ale muşchilor;
 se poate executa:
- frământat în cută;
- în val;
- şerpuit şi zig –zag;
4. Tapotamentul
 constă din loviri uşoare şi ritmice aplicate pe ţesuturi
alternativ sau simultan;
 provoacă un aflux crescut de sânge în regiunea masată,
stimulând aportul de substanţe nutritive la nivel local;
 Se deosebesc 4 tehnici:
 tocat – cu partea cubitală a mâinii degetele uşor
flectate, cu partea cubitală a mâinii degetele extinse
 percutat (în ploaie sau
pianotat) – pe regiuni
mai sensibile (torace,
abdomen, faţă),
degetele sunt flectate şi
cad perpendicular pe
suprafaţa masată;

 bătătoritul - cu palma
căuş, (lovirile producând
un sunet surd), cu
pumnul închis sau
semiînchis– pe regiunile
foarte voluminoase
 Plescăitul
- se execută cu faţa palmară a degetelor sau a
mâinii;

- se aplică pe spate, coapse, gambe

- mâinile cad pasiv iar intensitatea loviturilor depinde

de greutatea mâinilor şi de înălţimea de la care cad.
5. Vibraţiile
 constau din presiuni şi mişcări oscilatorii ritmice pe
anumite zone dureroase;
 se execută cu partea palmară a degetelor, cu palma sau
cu podul palmei;
 mişcările sunt asemănătoare cu un tremurat continuu;
 se pot combina cu efleurajul;
 vibraţiile sunt indicate în tratamentul afecţiunilor
dureroase, contracturi musculare etc.;
 au efecte calmante, relaxatoare pentru întregul
organism.
 vibraţiile cu amplitudine mai mare se numesc trepidaţii,
se execută pe torace asociindu-se cu respiraţia astfel:
odată cu inspiraţia şi cu ridicarea pasivă a toracelui
încep trepidaţiile pe expir, palmele fiind plasate pe părţile
laterale şi posterioare a toracelui;
PROCEDEELE SECUNDARE DE MASAJ

 Se intercalează printre cele principale, sau se execută la

sfârşitul şedinţelor.

1. Cernutul şi rulatul
 sunt procedee foarte des utilizate de sportivi ;
 se aplică pe membrele inferioare şi superioare după
framântat şi tapotament ;
 în masajul de relaxare se poate aplica şi după netezire
sau fricţiune.
1.a. cernutul
 se execută cu ambele mâini, aplicate de o parte şi de
alta a segmentului pe care îl masăm ;
 cu degetele flectate se prinde masa musculară de pe
membre şi se execută o mişcare de jos în sus,
asemănătoare cernutului cu o sită ;
 manevrele se execută în ritm viu, deplasând mâinile din
aproape în aproape ;
 are efecte relaxatoare asupra muşchilor;
 activează circulaţia locală;
1.b. rulatul
 se execută la fel ca şi cernutul, degetele fiind extinse şi
cu palmele apăsând mai tare pe ţesuturi decât la cernut ;
 prin rulat se poate acţiona asupra tuturor ţesuturilor moi
de jur –împrejurul segmentelor;
 are efecte relaxatoare şi se poate combina cu cernutul.
 sportivii folosesc cele două procedee după orice efort
intens, în pauzele dintre probe sau la sfârşitul
competiţiilor.
2. Presiunile

 întăresc acţiunea procedeelor de netezire, fricţiune şi

framântat;

 se execută cu toată palma sau doar cu degetele în

funcţie de suprafaţă;

 după ce se apasă o dată sau de mai multe ori,

palmele se deplasează din aproape în aproape pe
toată regiunea masată;

 pentru a realiza o presiune eficientă se foloseşte

greutatea trunchiului prin aplecarea acestuia spre
înainte, braţele fiind bine întinse;
 se pot asocia cu vibraţii crescându-le astfel eficienţa;

 se execută de regulă la sfârşitul masajului dar pot fi

alternate cu fricţiuni şi neteziri locale;

 produc relaxarea sau detensionarea zonei asupra

căreia se acţionează;

 la sportivi sunt indicate presiunile în special la nivelul

spatelui în cadrul masajului general sau regional.
3. Tracţiunile şi tensiunile
 sunt procedee de masaj care acţionează asupra
articulaţiilor şi asupra ţesuturilor periarticulare;
 se execută la sfârşitul masajului segmentar sau
articular;
 se apucă deasupra şi dedesubtul articulaţiei şi se
trage de segmentul terminal în sensul axei lungi a
membrului masat;
 se urmăreşte o întindere şi o alungire, în limite
fiziologice, a elementelor articulare şi periarticulare şi
o degajare de sub presiune a elementelor
intraarticulare;
 manevrele se efectuează după un masaj al articulaţiei
vizate, care favorizează mobilitatea articulară şi
relaxarea muşchilor periarticulari;
 tracţiunile se pot combina cu tensiuni şi cu
scuturături;
 coloana vertebrală cervicală se întinde prin ridicarea
capului în sus, cu ajutorul mâinilor aplicate pe tâmple
sau frunte şi ceafă;
 întinderea trunchiului se face din poziţia stând şi
şezând prin apucare de sub axilă, ridicarea în sus şi
scuturarea energică a întregului corp;
4. Scuturările
 constau din mişcări oscilatorii mai ample, executate
ritmic, cu segmentele de membre, cu membrele în
întregime sau cu corpul întreg;
 se execută la sfârşitul şedinţelor de masaj;
 se prind mâinile de degete, iar picioarele de călcâie şi
le scuturăm, exercitând în acest timp şi uşoare
tracţiuni în sensul lungimii membrului respectiv.
 la mâini scuturăturile înlocuiesc frământatul;
 au efecte relaxatoare, dacă sunt efectuate cu
blândeţe sau stimulative dacă sunt executate într-un
ritm mai viu.
5. Pensările sau ciupirile

 se aplică pe porţiunile cărnoase ale membrelor;

 se apucă între degete o cută de piele şi ţesut

subcutanat, se strânge uşor şi se ridică cuta atât cât
permite elasticitatea acestor ţesuturi, apoi se lasă să
scape brusc.
6. Ridicarea muşchilor

 se aplică în general pe regiunea spatelui;

 o cută de piele, de ţesuturi şi de muşchi este prinsă

cu putere între degete şi palmă şi trasă în sus ca şi
cum am dori să o desprindem de pe planul profund.
Influiențele masajului
asupra organismului
 Influenţele masajului asupra organismului uman se
împart astfel:
 directe – când acţiunea masajului se exercită asupra
pielii şi a ţesuturilor de la suprafaţa corpului;
 indirecte – când efectele masajului sunt transmise în
profunzime la distanţă de regiunea masată;
 mecanice - se produc sub acţiunea mecanică a
procedeelor de masaj şi constau în schimbările fizice de
tensiune din ţesuturi şi în modificările din concentraţia
umorilor (Ionescu, A., 1992);
 parţiale – corespund unor acţiuni locale, reduse ca
întindere şi intensitate;
 generale –întinse ca suprafaţă, profunde şi care
se produc în urma unor acţiuni complexe;
 imediate – se produc rapid şi durează atâta timp
cât este efectuat masajul, dispărând imediat
după încheierea acestuia;
 tardive – apar după încetarea manevrelor de
masaj şi se menţin mai mult timp;.
 stimulative – constau în intensificarea unor
procese sau fenomene;
 relaxatoare – constau în încetinirea intensităţii
sau chiar oprirea unor procese sau fenomene.
Influenţele masajului asupra pielii
Funcţiile pielii
 Protecţie;
 Termoreglare;
 Excreţie;
 Respiraţie;
 Endocrină.
Efecte directe
 îmbunătăţirea elasticităţii, consistenţei, mobilităţii şi a
legăturii cu straturile profunde;
 îndepărtarea celulelor cornoase descuamate sau pe cale
de descuamare, curăţarea pielii de impurităţi şi
stimularea creşterii celulelor tinere;
 deschiderea canalelor de excreţie ale glandelor şi
favorizarea eliminării transpiraţiei şi substanţei sebacee;
 păstrarea echilibrului dintre circulaţia
periferică şi cea profundă;
 activarea circulaţiei, stimulând schimburile
nutritive la acest nivel prevenind astfel
atrofia şi grăbind regenerarea celulelor
tinere;
Efecte indirecte
 contribuie la îmbunătăţirea funcţiei de
termoreglare şi la călirea organismului
împreună cu apa, soarele, aerul;
 influenţează funcţiile secretorii ale pielii,
sub acţiunea procedeelor de masaj
producându-se în piele o serie de
substanţe hormonale cu acţiune
vasomotoare, fapt ce explică apariţia
fenomenului de hiperemie.
 stimularea pătrunderii în organism a unor
substanţe medicamentoase;
 influenţează în sens fiziologic şi curativo
profilactic ţesuturile şi organele profunde
pe cale reflexă;
Influenţele masajului asupra ţesutului conjunctiv
Ţesutul conjunctiv are rol în:
 întreţinerea formei şi reliefurilor corpului;
 favorizarea funcţiilor de sprijin şi mişcare;
 protecţia organismului împotriva unor agenţi patogeni;
 regenerarea ţesuturilor şi vindecarea lor după leziuni
traumatice, inflamatorii, toxice etc.
Efecte directe
 întreţinerea şi refacerea elasticităţii elementelor care
favorizează mişcările corpului;
 dezvoltarea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de
fixare şi protecţie a ţesuturilor şi organelor;
 menţinerea echilibrului circulator;
 resorbţia depozitelor de ţesut adipos.
Efecte indirecte
 influienţarea circulaţiei sângelui şi a limfei;
 influienţarea schimburilor metabolice, a
excreţiei, funcţiilor hormonale şi reacţiilor
neurovegetative;
 stimularea proceselor de vindecare a unor
afecţiuni cronice sau acute, cunoscându-
se faptul că în ţesutul conjunctiv se
elaborează mijloacele de apărare a
organismului;
 Influenţele masajului asupra elementelor aparatului
locomotor
 Muşchii reprezintă cea mai mare parte a ţesuturilor moi
ale corpului. Masând întreaga musculatură scheletică
influenţăm organismul în mod substanţial. În aceşti
muşchi se produc diferite fenomene fizice si chimice,
metabolice şi energetice.
Efecte
 îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale muşchilor:
excitabilitatea, conductibilitatea, contractilitatea şi
elasticitatea lor;
 relaxarea musculară;
 stimularea creşterii debitului sanguin local, lărgirea
capilarelor şi deschiderea capilarelor de rezervă,
accelerarea curentului de limfa;
 intensificarea proceselor metabolice din muşchi, pentru
a produce energia necesară efortului fizic şi pentru
refacerea rezervelor de glicogen;
 refacerea după efort şi prevenirea oboselii
musculare;
 creşterea capacităţii de contracţie a
muşchiului prin excitarea nervilor motori.
Masajul tendonelor şi a tecilor tendinoase
 au rol static şi dinamic şi sunt sediul unor
traumatisme;
 se masează odată cu muşchii datorită
legăturilor anatomice şi funcţionale dintre
acestea şi efectele sunt aceleaşi ca la
muşchi;
Articulaţiile
Efecte
 activarea circulaţiei şi nutriţei oaselor;
 resorbţia sau împingerea în circulaţia
generală a revărsatelor articulare sau a
infiltratelor patologice din ţesuturile
periarticulare;
 prevenirea şi combaterea aderenţelor,
retracţiilor, redorilor, cicatricilor etc..
Oasele
 se bucură de efectele masajului prin
intermediul ţesuturilor moi care le acoperă.
 Influenţele masajului asupra circulaţiei
sângelui şi limfei
 Prin presiune şi comprimarea vaselor sângele
este împins de la periferie spre inimă, acesta
nemaiputându-se întoarce din cauza existenţei
pe traiectul vaselor a unor valvule care asigură
sensul unic al circulaţiei.
 Efectele de durată sau la distanţă sunt atribuite
unor mecanisme de natură hormonală şi pot fi
sintetizate astfel:
 accelerarea scurgerii sângelui din vene şi
capilare, golind activ lichidele din vasele
limfatice şi din spaţiile intercelulare;
 diminuarea congestiilor şi stazelor din ţesuturi şi
organe, facilitând circulaţia în artere, scăzând
astfel efortul miocardului;
 influenţarea conţinutului vaselor de sânge
care prezintă unele modificări.(creşterea
numărului de globule roşii şi albe şi a
cantităţii de hemoglobina);
 reglarea circulaţiei în întreg organismul şi
echilibrarea circulaţiei profunde şi
superficiale.
Influenţa masajului asupra sistemului nervos
 Acţiunea manevrelor de masaj excită terminaţiile
aparatului exteroceptor cutanat şi subcutanat,
precum şi ale aparatului proprioceptor din
muşchi, tendoane şi articulaţii, care le transmit
centrilor nervoşi, şi apoi pe cale reflexă se
răsfrâng asupra diverselor funcţiuni ale
ţesuturilor şi organelor.
 Procedeele şi tehnicile de masaj acţionează
diferit asupra terminaţiilor nervoase periferice:
executate lent produc efecte liniştitoare;
executate într-un ritm viu produc efecte
stimulative.
Efectele masajului asupra sistemului nervos pot fi
sintetizate astfel:
 activarea funcţiilor şi organelor, creşterea
sensibilităţii, conductibilităţii şi reactivităţii
nervilor, prin aplicarea procedeelor stimulative;
 încetinirea funcţiilor şi organelor, creşterea
sensibilităţii, conductibilităţii şi reactivităţii
nervilor, prin aplicarea procedeelor relaxatoare;
 echilibrarea circulaţiei energetice şi
reechilibrarea neurovegetativă;
 inducerea unei stări de bună dispoziţie, energie
prin masajul stimulativ şi a unei stări de
destindere, deconectare prin masajul relaxator.
 Influenţele masajului asupra ţesuturilor
şi organelor profunde

 Organele profunde nu pot fi influenţate decât pe

cale reflexă la o oarecare distanţă de regiunea
masată. Astfel masajul capului are un efect
liniştitor asupra centrilor nervoşi şi a căilor
nervoase superioare. Masajul spatelui şi
toracelui influenţează aparatele respirator şi
circulator. Respiraţia este activată datorită
existenţei unor reflexe cu punct de plecare aflat
în peretele toracic, care determină stimularea
centrilor automatismului respirator.
 Aplicarea unor procedee de masaj pe regiunea
precordială poate accelera sau încetini frecvenţa
cardiacă, poate scădea sau creşte tensiunea
arterială.

 Masajul peretelui abdominal, influenţează

aparatul digestiv prin intermediul unor puncte
reflexe, existente la nivelul abdomenului. Astfel
se poate remarca îmbunătăţirea digestiei şi a
absorbţiei prin activarea circulaţiei funcţionale,
creşterea secreţiilor şi stimularea
peristaltismului, reglându-se astfel tranzitul
gastrointestinal şi pe căile biliare.
 INDICAŢIILE ŞI CONTRAINDICAŢIILE
MASAJULUI ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ

Bazele generale ale masajului sportiv

 În activitatea sportivă masajul se clasifică astfel:
 Masaj în scop fiziologic:
 în perioada pregătitoare
 în perioada competiţională
 înainte de concurs;
 între probe, serii, reprize, etape, etc.;
 după concurs;
 în perioada de refacere
 Masaj igienic (profilactic);
 Masaj terapeutic în :
 leziunile ţesuturilor moi periferice;
 în leziunile musculare şi ale tendoanelor;
 în accidentele articulare;
 în accidentele osoase;
 în leziunile nervilor periferici;
 în tulburările funcţionale;
 în supraantrenament;
 în epuizare fizică.
2. Aplicaţiile masajului în sport
 Masajul şi automasajul în perioada
pregătitoare are un rol important deoarece:
 favorizează adaptarea progresivă a
organismului la efort (pe o perioadă lungă);
 permite repetarea mai frecventă a probelor de
mare intensitate sau durată (creşterea
numărului de antrenamente şi a intensităţii
efortului în antrenament);
 protejează sportivul de efectele dăunătoate
ale oboselii prin stimularea circulaţiei sangvine
şi prin mobilizarea şi evacuarea rezidurilor din
ţesuturi.
PRINCIPII GENERALE
 se masează mai întâi grupele musculare care nu
au participat la efort, realizându-se o importantă
odihnă activă. Argumentul ar fi acela că în
muşchii cei mai solicitaţi circulaţia este deja
îmbunătăţită, iar scopul masajului după
antrenament este de a menţine o circulaţie
generală bună pentru înlăturarea rezidurilor şi
pentru realimentare energetică. Acest masaj
cuprinde (efleuraj, fricţiuni profunde, frământat,
cernut şi rulat);
 se masează apoi grupele care au participat
direct la efort, folosind procedee
relaxatoare;
 când nu poate fi aplicat tuturor sportivilor, se
aplică celor cu prime necesităţi;
 se poate aplica şi automasajul, masajul umed,
duş masajul, masajul combinat cu baia caldă şi
cu alte mijloace ale kinetoterapiei;
 în funcţie de necesităţi, se poate efectua masajul
şi automasajul general sau parţial. Se recomandă
ca masajul de antrenament să fie făcut după
efort, realizându-se câte 2 şedinţe de masaj
general sau parţial pe săptămână.
 schema poate suferi modificări, până la individualizare,
mărind sau micşorând numărul şedinţelor de masaj parţial
sau general, sau înlocuindu-le cu automasajul. Dacă
antrenamentul numărul 7 este un concurs de verificare, se
recomandă încetarea aplicării masajului de antrenament
cu 20-24 de ore înainte, sportivul intrând în stare de start
şi aplicându-se procedee corespunzătoare de masaj.

 şedinţa de masaj nu trebuie să se aplice cu mai puţin de

10 –12 ore înainte de următorul antrenament;
 după şedinţa de masaj sportivul trebuie să rămână în
poziţie de repaus. Dacă trebuie să se ridice se recomandă
să execute câteva mişcări de respiraţie profunde şi mişcări
de înviorare.
 Masajul şi automasajul în perioada
competiţională- fac parte din procesul de
pregătire pentru concurs a sportivilor
contribuind la realizarea stării gata pentru
luptă, precum şi la refacerea organismului
după efortul depus.
 masajul între probe, serii, reprize, etape etc.
se aplică în 2 scopuri:
 recuperarea funcţională şi refacerea capacităţii de
efort;
 pregătirea sportivului pentru efortul care urmează;
 acest masaj este cunoscut sub numele de masaj de
recondiţionare;
 în pauze se vor efectua procedeele de masaj cele
mai eficiente pentru înlăturarea oboselii, a
eventualelor microtraumatisme şi pentru sporirea
randamentului în proba următoare.
Masajul după concurs are ca scop:
 refacerea energiei pierdute;
 înlăturarea stării de oboseală;
 înlăturarea eventualelor tulburări sau leziuni produse
în timpul concursului;
 se aplică imediat după dispariţia prin repaus, a
fenomenelor acute;
 se masează mai întâi muşchii din regiunile vecine
celor obosite şi după câteva şedinţe se va plica
masajul pe regiunea suprasolicitată;
 se folosesc efleuraj asociat cu vibraţii, fricţiune
uşoară, cernut şi rulat, mai rar frământat;
tapotamentul şi scuturăturile se aplică după dispariţia
semnelor de oboseală locală;
 masajul şi automasajul în perioada de
tranziţie şi de repaus:
 masajul are rol igienic pentru păstrarea şi
întărirea sănătăţii sportivilor, pentru păstrarea
supleţii ţesuturilor, pentru menţinerea „formei
biologice” ;
 poate fi parţial sau general şi se poate aplica
în strânsă legătură cu exerciţiile de
gimnastică sau independent de ele;
 se aplică de 2-3 ori pe săptămână şi poate fi
înlocuit cu automasajul; se poate aplica
dimineaţa, după activităţile zilnice sau seara
înainte de culcare;

 se poate asocia cu alte mijloace terapeutice

pentru înlăturarea traumatismelor sau
microtraumatismelor suferite în perioada
anterioară.
MASAJUL TERAPEUTIC
Masajul în afecţiunile sistemului nervos periferic

 Această grupă de afectiuni este destul de

eterogenă cuprinzând o patologie traumatică,
inflamatorie, virală a cărei consecinţe depinde
de localizarea şi de intensitatea tulburărilor.

 Toate acestea afecţiuni au consecinţe trofice la

nivelul ţesuturilor care sunt sub incidenţa
structurilor nervoase afectate.
 Alături de masaj, mobilizarea articulaţiilor şi
fizioterapia joacă un rol important. Masajul nu
are efect asupra afecţiunii neurologice în sine. În
acest tip de afecţiuni se întâlnesc tulburările
trofice, senzitive şi motorii.
 Masajul îşi propune mai ales profilaxia
tulburărilor trofice, cutanate şi musculare
contribuind la întreţinerea vasomotricităţii
superficiale şi profunde ţinând cont de
fragilitatea relativă a structurilor.

 Se urmăreşte întreţinerea elasticităţii

structurilor musculo- articulare
condamnate la inactivitate
- se folosesc tehnicile care urmăresc
efectul sedativ: frământatul lent şi profund
combinat cu întinderea progresivă
solicitând extensibilitatea totală a fibrelor
musculare şi a fasciilor.
Tulburările motrice iau forma paraliziilor,
parezelor sau diskineziilor (tulburari de
motricitate).

Rolul masajului este de a întreţine

musculatura, tehnicile de masaj constând
în puternice stimulări proprioceptive care
fac să se câştige timp în reapariţia
contracţiei voluntare.
 Paraliziile faciale care pot fi datorate unor
afecţiuni centrale sau periferice au o
indicaţie favorabilă pentru masaj.
 În poliomielită nu este recomandat în faza
acută. În faza de recuperare se
recomandă masajul membrelor afectate şi
masaj general, însoţit de aplicaţii de
căldură pentru stimularea circulaţiei,
asigurând nutriţia ţesuturilor şi
conservarea tonicităţii musculare. În faza
sechelelor se recomandă masajul
circulator.
 În maladia Parkinson se recomandă masaj
general şi efleuraj profund asociat cu
presiuni pe punctele dureroase.
 În miopatii datorită tulburărilor
circulaţiei profunde se recomandă masaj
general, pentru a preveni afectarea
muşchilor sănătoşi, masaj trofic pentru a
asigura nutriţia muşchilor afectaţi, masaj
circulator, însoţit de aplicaţii de căldură şi
gimnastică respiratorie.
 Este eminamente necesara aplicarea
masajului pe punctele de sprijin pentru
prevenirea apariţiei escarelor.
Masajul in afectiunile SNC
În acest domeniu masajul nu se
adresează asupra cauzei în sine ci
consecinţelor cutanate şi musculare,
deoarece în acest tip de afecţiuni se
întâlnesc tulburări trofice, ale tonusului şi
contracţiei musculare.
 În comele neurologice care pot surveni
după arsuri grave sau politraumatisme,
masajul constituie o urgenţă în ceea ce
priveşte prevenirea escarelor.

 Asociat cu mobilizările articulare,

contracţiile izometrice şi cu posturi masajul
este un element al luptei contra retracţţilor
musculare.
2. În paraliziile flasce, pierderea întregii
motricităţi voluntare şi a întregii
sensibilităţi, atrage aproximativ aceleaşi
consecinţe ca şi la comă (riscul apariţiei
escarelor şi retracţiilor, masajul trebuind
să acţioneze în sensul prevenirii sau
combaterii lor).
 Flaciditatea de origine cerebrală poate fi
trecătoare, iar masajul este un element de
menţinere a troficităţii în aşteptarea trecerii
la faza spastică.
 3. În hipertoniile de origine centrală
masajul este contraindicat deoarece ea
poate fi accentuată prin excitaţii cutanate
şi musculare. Când această reacţie nu
apare masajul poate fi folosit în lupta
contra retracţiilor.
 În general se masează grupele musculare
antagoniste celor hipertone pentru
tonifiere. În hipertoniile extrapiramidale,
masajul de tip presiuni locale puternice,
obţine o sedare momentană care scade
puţin spasticitatea.
 La paraplegici şi tetraplegici în faza
spastică masajul punctelor de sprijin este
imperativ zilnic. El se execută printr-un
frământat al ţesutului subcutant de minim
10 minute pentru fiecare zonă, vizând
prevenirea apariţiei escalelor.
 Edemele cutanate şi subcutanate
frecvente în afecţiunile traumatice ale
nervilor membrelor pot beneficia de
drenaj limfatic. De asemenea în paraplegii
se recomandă şi masajul peretelui
abdominal pentru prevenirea paraliziilor
intestinale.
 Masajul in afectiunile
obstetricale, pediatrice si
geriatrice
Efectele masajului în obstetrică
În obstetrică efectele urmărite au
mecanisme bine cunoscute:
 efectul antalgic;
 efectul circulator;
 efectul de drenaj;
 efectul de întreţinere a troficităţii şi
tonicităţii pielii şi musculaturii.
 Sarcina a fost mult timp cotată printre
contraindicaţiile masajului. Cu toate astea
obstreticienii recomandă această modalitate
simplă şi eficientă de a îmlătura o serie de
tulburări care apar în perioada sarcinii şi
postpartum.
 Astfel în cazul femeilor însărcinate masajul are
urmatoarele obiective:
 menţinerea tonusului fizic şi psihic general în
limitele fiziologice;
 menţinerea greutăţii corporale în limitele
fiziologice, prin masaj de înlăturare a ţesutului
adipos în exces;
 prevenirea şi înlăturarea tulburărilor
circulatorii sangvine şi limfatice, frecvente
la nivelul membrelor inferioare şi constând
din edeme şi senzaţii de greutate şi
oboseală;
 întreţinerea şi tonifierea musculaturii
suprasolicitate şi combaterea durerilor
care apar frecvent în regiunea lomabară
datorită poziţiei adoptate de gravidă.
 Tot în această categorie ar putea fi
introdus şi masajul copilului efectuat de
ambii părinţi care ar avea valoare de
integrare a acestuia în noul univers
familial.
 După naştere femeia are nevoie de masaj,
care poate contribui la revenirea treptată a
organismului la starea sa din perioada
anterioară sarcinii.
 De exemplu, în cazul apariţiei vergeturilor
se poate interveni eficient prin masaj
pentru atenuarea acestora.
Masajul în afecţiunile pediatrice şi
geriatrice

Masajul în afecţiunile pediatrice

 Contrar părerilor unor specialişti, masajul
terapeutic nu este contraindicat la copii.
Calitatea ţesuturilor la aceasta vârstă face
refacerea să se realizeze adesea singură,
dar masajul poate avea valoarea sa
terapeutică sau poate fi considerat ca
punct de sprijin în multe cazuri.
 Intensitatea masajului va ţine cont de
faptul că ţesuturile sunt subţiri, tehnica
fiind determinată de natura şi gravitatea
afecţiunii. Trebuie evitată orice senzaţie de
disconfort care ar putea să o simtă
copilul, mai ales în primele şedinţe, în caz
contrar, acesta va refuza tratamentul.
Principalele indicaţii ale masajului la copii
sunt:
 în afecţiuni neurologice, cu precădere în
afecţiunile periferice şi poliomielită. În
ceea ce privşte afecţiunile de origine
centrală, (IMC), masajul joacă un rol mai
mic şi nu poate pretinde că rezolvă
problemele majore ale tonusului muscular,
dar nu se poate spune ca efectele sale
sunt neglijabile;
In ortopedie - frecvent bolile congenitale
sau dobândite ale aparatului osteo
articular, prezintă distonii sau deficienţe
musculare pentru care masajul aplicat în
paralel cu celelalte mijloace ale
kinetoterapiei, joacă un rol foarte
important, mai ales în ceea ce priveste
coloana vertebrală (deviaţii şi deformaţii,
epifizite). În afara efectelor sale asupra
hipertoniilor dureroase, masajul are un rol
care nu poate fi neglijat în învăţarea
schemei corporale statice şi kinetice.
In traumatologie

Atât masajul clasic dar şi tehnicile

complementare sunt foarte eficiente
asupra afecţiunilor organice, singura
condiţie fiind aceea de a selecta şi aplica
tehnicile respective ţinând cont de scopul
urmarit, de particularitaţile vârstei şi cele
individuale ale fiecarui pacient.
Masajul în afecţiunile geriatrice
 Practicarea masajului în geriatrie se realizeaza
în doua scopuri:

A . În scop terapeutic
 Masajul face parte dintr- un program de
recuperare instaurat în urma unui traumatism
sau a tratamentului afecţiunilor reumatologice,
neurologice sau organice.Tehnologia folosită
este aceeaşi dar pentru a adapta masajul la
particularităţile pacientului în vârstă, terapeutul
va ţine cont de fragilitatea pielii, de impactul
major al poziţiilor inconfortabile de masaj, de
frecvenţa insuficienţelor cardio - vasculare şi
frecvenţa foarte crescută a hipertensiunii
arteriale.
Una dintre cele mai bune formule de
masaj şi gimnastică medicală la bătrâni
este hidromasajul şi hidrokinetoterapia în
mediu termal sau talasoterapic apărând
zilnic îmbunatăţiri la nivelul performanţelor
motrice ale celor trataţi prin balneo-
kinetoterapie.
În cazul hipertensiunii arteriale
temperatura apei nu trebuie sa
depaşească 33 – 340 C iar modalităţile de
revenire la normal după şedinţă trebuie
atent supravegheate. Apariţia durerii în
timpul aplicării tratamentului poate
conduce la abandon; efectele sedative,
antalgice ale masajului au un efect
favorabil asupra bătrânilor.
B . In scop igienic
 În absenţa aspectului patologic masajul
poate contribui la conştientizarea şi
acceptarea de către subiect a propiului
corp
 Din acest punct de vedere caracteristicile
masajului specific în geriatrie, sunt:
 aplicat la nivelul centurilor scapulară şi
pelvină şi asociat cu tracţiuni axiale şi
mobilizări ale umerilor şi şoldurilor
contribuie la reîncadrarea subiectului în
spaţiu (pseudo-retracţiile care apar la
aceste nivele, simbolizează de fapt
tendinţa de retragere din lume a
subiectului);
 masajul extremităţilor contribuie la
conştientizarea acestora;
 masajul gâtului, mai ales al cefei, asociat cu
mobilizări uşoare, blânde, contribuie la câştiguri
spectaculoase de mobilitate şi prin aceasta la
deblocarea socială şi la îmbunătăţirea atitudinii
de a se informa şi de a comunica (gâtul înţepenit
simbolizează izolarea faţă de lumea din jur);
 masajul abdomenului contribuie la înlăturarea
constipaţiilor funcţionale frecvent întâlnite la
vârstnici datorită lipsei de mişcare (metoda
Grossi este foarte indicată)
In afectiunile cardio-vasculare
 În ceea ce priveşte afecţiunile circulaţiei
de retur masajul este cel de facilitare a
acesteia, dar efectuat cu precauţie, în
functie de starea cardică respiratorie etc.
a fiecarui pacient.
In afecţiunile digestive
 Constipaţia persoanei în vârstă datorată
unor cauze diverse nu este o problemă
chiar usor de rezolvat. Alături de medicaţia
reglatoare a tranzitului masajul constituie
un mijloc foarte eficient mai ales dacă este
asociat cu gimnastica respiratorie şi
abdominală.
In afectiunile reumatismale
 Numeroase la aceasta vârstă şi de gravitate
variabilă în multe situaţii ele pot fi ameliorate
prin masaj care se adresează simptomelor,
având efecte antalgice sau decontracturante şi
luptând înpotriva atrofiei musculare (mijlocul de
bază fiind totuşi gimnastica medicală)
 Artrozele coloanei vertebrale reprezintă o foarte
bună indicaţie pentru masaj; cele ale membrelor
răspund mai puţin bine la tratamentul prin masaj
iar cele în fază inflamatorie constituie o
contraindicaţie pentru masaj mai ales la nivelul
articulaţiei afectate.
In afecţiunile neurologice
 Frecvenţa mare a hemiplegiei la subiecţii
în vârsta face ca această boală să
constituie una dintre afectiunile
neurologice care răspund cel mai bine
tratamentului prin masaj.
Masajul in afecțiunile
cardiovasculare
Hipertensiunea arterială
În funcţie de etiologie:
 Hipertensiunea arterială esenţială nu se
poate evidenţia o cauză organică
 Hipertensiunea arterială secundară sau
simptomatică e dovedită cauza
(hipertensiuni secundare renale,
endocrine , neurogene şi
cardiovasculare)
De cauză renală.
 În apariţia hipertensiunii renale ,rolul
principal este deţinut de o enzimă care ia
naştere în rinichiul ischemic – renina
.Aceasta se transformă în sânge într-o
substanţă hipertensivă – angiotensina.
Factorii predispozanţi:
 Obezitatea
 Trauma cranio-cerebrală
 Stresul
 Afectarea echilibrului endocrin (climaxul)
 Abuzul excesiv de sare de bucătărie şi
lichide
 Lucru nocturn
 Consumul alcoolului , a ceaiului negru şi
cafelei tare
 Ereditatea
 Masajul: este indicat in hipertensiune
arteriala stadiul I. Manevrele folosite sunt
cele in scop sedativ, deci ritmul masajului
este lent, dar nu de lunga durata;
controland valorile tensiunii arteriale si al
pulsului, care nu trebuie sa creasca sau sa
devina mai puternic.
 In stadiile II si III ale tensiunii arteriale, nu
este indicat masajul.
Afecţiunile circulaţiei venoase

În afecţiunile circulatorii de retur

(venoase) masajul constituie o bună
indicaţie ameliorând stazele (în flebite,
varice, edeme, staze simple, dureri de
picioare de origine circulatorie).
Obiectivele masajului terapeutic sunt:
 îmbunatatirea circulatiei venoase de
întoarcere;
 micsorarea stazei sanguine cu reducerea
edemelor;
 ameliorarea conditiilor trofice locale
cu mentinerea elasticitatii
tegumentelor;
 prevenirea proceselor de dermatoscleroza
si a celor de celulita indurativa în tesuturile
subcutanate.
Flebite
 inflamarea peretelui venos
 senzaţie de tensiune în picior
Principalele cauze

 imobilizarea la pat pe o perioadă lungă de

timp
 compresia unei vene pe o perioadă lungă
de timp
 tulburări congenitale ale hemostazei
(tulburări ale coagulării sângelui)
Tratament medicamentos
 vasodilatatoare
 antiinflamatoare
 antialgice
 unguente cu heparină

Tratament fitoterapic

 infuzie afin din 1 linguriţă de frunze la 250 ml de apă

clocotită; se infuzează 20 de minute şi se consumă 3
căni pe zi, timp de 3-4 luni

 infuzie salvie din 1 linguriţă de plantă la 250 ml de apă

clocotită, se infuzează 15 minute şi se bea fracţionat, pe
parcursul unei zile, timp de 3-4 luni
 Masajul se aplică subiectului tratat
anticoagulant, după cel puţin 48 de ore de
la administrare sau pentru mai multa
siguranta în momentul în care eficienţa
tratamentului medicamentos a fost
constatată (după 8-15 zile), apariţia flebitei
reprezintând în realitate o contraindicaţie
momentană pentru aplicarea tehnicilor de
masaj.
 Se folosesc presiuni alunecate profunde
din aproape în aproape urmate de
frământat lent. În flebite resorbţia edemului
cere luni de îngrijire continuă, întreruperea
îngrijirii soldându-se cu o regresie a stării
trofice şi funcţionale a pacientului. Pe
lânga durata lungă, masajul în flebite se
caracterizează prin întinderea sa. Se
aplică masaj abdominal, coapse, pe
gambe, plantar.
La fel se aplică masajul, subiecţilor care
acuză oboseală anormală, dureri difuze şi
senzaţii de greutate în membrele
inferioare.
Varice
- dilatatii subcutanate, ale venelor
superficiale, inestetice, de marime si
densitate variabile, in functie de faza
evolutiva,
Simptomatologie
 disconfortul la nivelul gambelor,
 senzaţia de greutate, senzaţia de arsură,
de picioare umflate,
 venele dureroase şi inestetice
În varice - masajul nu este un tratament al
varicelor, el este un element de luptă contra
stazei şi tulburărilor trofice, fiind un stimulent al
motricităţii venoase prin acţiunea mecanică şi
reflexă. Dacă intervine o flebită superficială,
masajul va fi suspendat.

Existenţa sau apariţia unui ulcer varicos

(tulburarea de troficitate care duce la răni) nu va
conduce la suspendarea masajului ci alături de
posturările cu membrul inferior ridicat şi îngrijirile
locale, masajul se va aplica în afara zonei
ulcerate ca în escarele constituite.
 Nu se va acţiona la nivelul plăcilor varicoase şi
a zonelor inflamatorii, dar procedeele şi tehnicile
defibrozante în jurul venelor şi drenajul nu are
decât consecinţe benefice asupra hemodinamicii
(circulaţiei sângelui).
 Masajul sub apă mecanic sau/şi manual al
membrelor inferioare varicoase asociat cu
mobilizarea tuturor articulaţiilor este o formulă
terapeutică eficientă. Se foloseşte apă caldă
până la 32-33 grade dar şedinţa se va termina
prin stropiri cu apă rece, temperatura scăzând
până la 10 grade. Se aplică mai întâi masaj de
apel la nivelul abdomenului pentru facilitarea
circulaţiei venoase apoi masaj de drenaj la
nivelul membrelor inferioare.
Tehnicile folosite sunt efleurajul cu
presiuni alunecate profunde, prudente,
nedureroase. Se va combate o eventuală
contractură la nivelul adductorilor
membrelor inferioare care ar putea
împiedica circulaţia de întoarcere. Unii
specialişti consideră că întâi apar
contracturile care sunt cauza apariţiei
varicelor. Se adaugă un masaj antiedem
prin presiuni în brăţară din aproape în
aproape. După intervenţia chirurgicală,
când hematoanele redresează masajul
poate fi reluat.
În varicele operate masajul se aplica astfel:
 în prima perioadă (de la a cincea zi până la
scoaterea firelor) se execută masaj superficial al
membrelor inferioare evitând cicatricile;

 în a doua perioadă (scoatera firelor până la

dispariţia hematoamelor) se aplică masaj pe
regiunea anterioară şi posterioară a membrului
inferior constând numai din efleuraj şi presiuni
alunecate profunde evitând cicatricile;

 în a treia perioadă se aplică masaj circulator şi

tonifiant al membrelor inferioare.
 Varice
Tratament medicamentos
- Unguiente pe baza de heparina

Tratament fitoterapic
- Ceai de afin, macese, coacaze, cătină
albă, castan sălbatic.
 Arterita
Se caracterizata prin dezvoltarea unor
„dopuri” in interiorul vaselor, care
provoaca micsorarea calibrului si
diminuarea circulatiei sangelui. prin
urmare, tesuturile si muschii hraniti de
acestea nu mai sunt oxigenati
corespunzator (ischemie).
Simptome care anunţa prezenţa unei arterite

 aparitia durerii intense, la nivelul

gambelor, coapselor sau feselor in timpul
mersului, dureri care obliga pacientul sa
se opreasca (claudicatie intermitenta).
 Sediul durerii este in directa relatie cu
locul unde este blocata circulatia.
 În arteritele membrelor inferioare medii
sau puţin grave se pot folosi două tehnici:
 masajul centripet;
 masajul centrifug.
 Masajul centripet obişnuit are acţiuni
asupra circulaţiei de retur influenţează
indirect şi circulaţia arterială acţionând
asupra stazelor şi tulburărilor trofice
asociate moderate de la nivelul arterelor.
În arterite – masajul este folosit pentru efectele
sale asupra tulburărilor hemodinamice şi trofice.
 Masajul preoperator vizează circulaţia globală şi
cuprinde :
 masajul abdominal;
 masajul coapsei;
 masajul gambei şi piciorului insistând pe bolta
plantară.
 Efectul masajului este întărit de folosirea
exerciţiilor de respiraţie de mare amplitudine. Se
vor folosi şi aplica tehnicile de masaj cunoscute,
mai puţin tapotamentul.
 Masajul postoperator – începe prin masaj
de apel la nivel abdominal. Pentru
combaterea stazei venoase se aplică:
 efleuraj;
 presiuni alunecate profunde;
 frământat usor longitudinal dirijat de la
nivelul piciorului spre zona inghinală.
 Pentru combaterea edemului se aplică:
 presiuni din aproape în aproape care
încep din partea proximală a edemului
spre rădăcina membrului, coborând din ce
în ce mai jos.
 Tulburările trofice care se traduc printr-o
fragilitate a ţesuturilor prost irigate
dictează folosirea unor tehnici neagresive
(efleuraj şi fricţiuni lente, frământat uşor).
Reflexoterapia poate fi folosită alături de
masajul clasic în combaterea tulburărilor
circulatorii, prin efectele la distanţa pe care
le produce.
Tratament fitoterapic

 1.Extract hidroalcoolic din frunze de Gingko biloba (cate 30 picaturi

de 3 ori pe zi, cu 10 minute inainte de mese, intr-o cura de 4
saptamani), care favorizeaza circulatia periferica a sangelui la
nivelul arterelor mici si a capilarelor, precum si scaderea vascozitatii
sangelui datorita efectului antiagregant plachetar.

2. Infuzie din herba de sulfina galbena: 1 lingurita la 200 ml apa
clocotita; se beau 1-2 ceaiuri calde pe zi, avand efecte in dilatarea
vaselor periferice, marirea permeabilitatii arterelor si inlaturarea
vasoconstrictiei.

3. Infuzie din frunze si radacini de papadie: 1-2 lingurite la 200 ml
apa clocotita, cu bune rezultate in normalizarea circulatiei sangelui
la toate nivelele corpului.

Staza limfatică
 Se manifestă prin edeme, în special la
nivelul membrelor inferioare. Tratamentul
va consta în: bandaje compresive,
diuretice, repaus în decubit
 dorsal cu membrele inferioare ridicate şi
masaj. În acest caz masajul are
următoarele obiective:
 stimularea circulaţiei limfatice în scopul
reducerii edemelor;
 menţinerea elasticităţii pielii şi a supleţii
ţesuturilor subcutanate;
 îmbunătăţirea circulaţiei sangvine în
scopul prevenirii tulburărilor trofice locale.
 Se va executa efleuraj în brăţară la nivelul
gambei şi coapsei, în sens centripet,
fricţiuni cu partea palmară a mâinii pentru
activarea circulaţiei sangvine, favorizarea
resorbţiei edemelor ameliorarea troficităţii
locale.
 Se mai pot folosi cu succes duş-masajul şi
masajul subacval.
 Masajul in afectiunile
digestive si metabolice
Masajul principalelor organe intraabdominale
 Corespondenţa zonelor abdominale cu organe
intraabdominale este:
 hipocondrul drept - ficat - vezica biliară;
 epigastru - stomac;
 hipocondrul stâng - splina;
 flancul drept - colon ascendent şi unghiul
hepatic;
 mezogastrul - colon transvers-intestin subţire şi
o parte a stomacului;
 flancul stâng - colon descendent ,unghiul
spelnic, o parte a colonului sigmoid;
 fosa iliacă dreaptă - apendice;
 hipogastru - organele urogenitale;
 fosa iliacă stângă - colon sigmoid şi rect.
Masajul abdominal este indicat în:
 diskinezii biliare;
 constipaţii;
 tulburări ale motilităţii stomacului;
 tulburări ale viscerelor abdominale
Contraindicaţii:
 inflamaţii acute sau subacute, ulcere în faza
activă;
 peritonită;
 inflamaţii ale organelor urogenitale;
 tumori maligne;
 la sugari şi gravide.
În afecţiunile intestinale masajul
abdominal are indicaţii în constipaţiile
funcţionale la bătrâni, la cei imobilizaţi la
pat în urma unor greşeli de dietă sau
sedentarismului excesiv. Tehnica diferă
atunci când e vorba de un colon hiperton
sau hipoton. În cazul de hipotonie mai ales
la nivelul colonului descendent se
recomandă un masaj stimulant (presiuni
alunecate profunde, în sensul de evacuare
a tranzitului intestinal).
Pentru zonele cu stazele cele mai rebele
se foloseşte procedeul de fragmentare
constând în fricţiuni între police şi celelalte
degete sau între vârful degetelor de la
ambele mâini. Se recomandă şi aplicarea
procedeelor stimulante pe tegument
(tapotament) pentru a declanşa pe cale
reflexă declanşarea contracţiilor muşchiilor
netezi ai colonului.
 În afecţiunile hepato-biliare masajul constă în
trei activităţi succesive:
 masajul parţial care constă în procedee de
drenaj aplicate profund la nivelul ficatului şi
orientare spre hilul său (presiuni alunecate
profunde);
 masajul pseumatic constă în aplicarea unei
contrapresiuni manuale cu partea palmară a
degetelor de către maseur pe ficat în timpul
inspiraţiei profunde executată de subiect;
 masajul reflex în care se masează întreg
hemitoracele din înapoi spre înainte folosind
presiuni asociate cu vibraţii executate cu palma,
fricţiuni uşoare şi uşoare pianotări.
Masajul în celulita de origine metabolică
 Celulita este o depunere, o însumare de
substanţe de uzură şi celule grase la nivelul
feselor, membrelor inferioare (mai ales coapse),
caracterizată prin infiltraţia celulară a lichidelor
interstiţiale.
 Cauze:
 sedentarismul;
 predispoziţii ereditare,
 elostopatii (deficienţe globale ale ţesutului
elastic);
 cardiopatii care se însoţesc de modificări ale
circulaţiei;
 insuficienţe renale care duc la retenţii de lichide;
 diabet.
Aspect: la examenul superficial se
constată deformări generale sau
segmentare, de tipul obezităţii; acestea
au aspectul unor nodozităţi la nivelul
ţesuturilor mai mult sau mai puţin
rezistente la apăsare. Palparea metodică
a planurilor superficiale şi profunde relevă
existenţa infiltratului; uneori acesta este
adunat în plăci neregulate care blindează
ţesutul celular, alteori este moale,
edematos, fără însă a prezenta semnele
edemului; în anumite cazuri este dur,
fibros.
Prin masaj se mobilizează o cantitate
crescută de sânge şi de lichid tisular
interpus, opunându-se astfel stagnării lor.
Prin exerciţiul fizic şi masaj se evită
intoxicarea acidă şi infiltrarea ţesuturilor,
ajungându-le să se debaraseze de
lichidele care le blochează, conducând la
înlăturarea durerii provocată de infiltratele
celulalgice, în timp foarte scurt.
Se începe întotdeauna cu efleuraj, care
produce o desensibilizare a planurilor
superficiale, făcând posibilă aplicarea
procedeelor următoare; efleurajul se
efectuează cu toată palma, pe suprafeţe
mari, cu intensitate scăzută, care creşte
treptat în timp. Se continuă cu presiuni,
care merg din aproape în aproape, apoi cu
fricţiuni, care se efectuează în sens
centripet. Se poate recurge la uşoare
ciupituri, într-un ritm mai lent, prinzând în
pensă o suprafaţă mai întinsă de ţesut.
La primele şedinţe, frămîntatul precede
ciupiturile. Sunt contraindicate percuţiile şi
tapotamentul aplicate direct pe plăcile
celulatice, deoarece ele sunt dureroase,
spasmogene şi inutile. Se trece la
executarea vibraţiilor, care asociate cu
efleuraj au efecte sedative, făcând să
dispară durerile provocate de aplicarea
procedeelor anterioare.
Durata unei şedinţe nu depăşeşte 20
minute, dar în anumite împrejurări, poate
să ajungă la 40 - 45 minute. Dr.Francisc
Heckel recomandă pentru o şedinţă de
masaj următoarele procedee: efleuraj,
fricţiuni, frământat uşor, crescând
progresiv intensitatea, până la frământat
intens, frământat extins, prin rulări cu
ajutorul pumnului şi antebraţului, vibraţii
generale şi locale.
Masajul în afecţiunile aparatului respirator
 Pentru stimularea funcţiei respiratorii, se vor
aplica următoarele tehnici:
Stimularea inspiraţiei:
 efleuraj, efleuraj+presiuni, frământat al cefei şi
umerilor ( trapezi, scaleni, deltoizi);
 presiuni+vibraţii, la nivelul articulaţiilor cervicale
şi primelor 4-6 dorsale;
 procedee şi tehnici calmante pe proiecţia
dorsală a ariei cardiace (regiunea supra-
scapulară şi latero-dorsală stângă).
 Poziţia pacientului: aşezat cu capul pe
antebraţele proprii sau aşezat cu mâinile pe
coapse.
 Stimularea expiraţiei:
 efleuraj, efleuraj+presiuni, pe stern şi plexul
solar;
 presiuni şi vibraţii, pe spaţiile intercostale;
 efleuraj, efleuraj+presiuni pe toracele inferior.
 Se pare că, în afară de răspunsul respirator,
prin obţinerea hiperemiei pielii în spaţiile
intercostale, masajul are o acţiune resorbantă
asupra secreţiilor pleurale.
 Pentru ameliorarea ventilaţiei pulmonare, la unii bolnavi
respiratori, este necesară facilitarea drenajului căilor
respiratorii. Acest lucru se realizează, în general, prin
anumite poziţii gravitaţionale, care însă în cazul
afecţiunilor cardio-respiratorii nu pot fi folosite; în aceste
situaţii se poate acţiona astfel:
 Pentru mobilzarea secreţiilor
 inspiraţii şi aplicarea de presiuni vibrate la expiraţie;
 Pentru eliminarea secreţiilor (procedee de provocare a
tusei)
 uşoare lovituri, în spate, la nivelul primelor 4 vertrebe
dorsale;
 presiuni vibrate pe manubriul sternal;
 presiuni de o parte şi de alta a traheei, până în unghiul
sternal superior unde se insistă.
1. Masajul la astmatici
 Dată fiind poziţia caracteristică a asmaticului
în timpul crizei, masajul zonei cervico-scapulare,
vizând relaxarea locală, este foarte indicat; nu
se exclude masajul spatelui, toracelui, feţei şi a
tuturor zonelor corporale care sunt găsite
tensionate la examinare.
 Tehnicile sunt cele de tip sedativ: presiuni
alunecate profunde, frământat lent la nivelul
musculaturii cu tensiune crescută (musculatura
inspiratorie, a gâtului, spatelui, umerilor, feţei,
mâinilor etc.); pentru faţă şi mâini se folosesc şi
presiuni, fricţiuni uşoare, cu păstrarea
contactului permanent cu pielea.
 La nivelul toracelui, masajul spaţiilo-
intercostale, cu pulpele degetelor, nu
trebuie să declanşeze reflexul inspirator,
care reproduce comportamentul ventilator
din timpul crizei; dacă acesta apare, se va
folosi masajul şi mobilizarea pasivă a
toracelui, pe expir.
 NU SE FOLOSEŞTE TALC !
 În astmul cronic, la bătrâni, care în
general se asociaza cu inima pulmonară
cronică, masajul este la fel cu cel folosti în
emfizem.
Masajul în sechelele pleureziilor

 Fibrozarea retractilă care rezultă din organizarea lichidului

de stază în marea cavitate pleurală, tinde să provoace
blocarea hemitoracelui pe partea afectată (deficit
mecanic).

 Exerciţiile de recuperare a mobilităţii toracelui sunt mai

indicate, dar pe aceste exerciţii pot fi grefate tehnici de
presiune+efleuraj în pieptene, dirijate de la stern spre
coloană (pacientul în decubit lateral pe partea sănătoasă,
membrul superior ridicat complet).

 Maseurul adaugă o stimulare punctată a spaţiilor

intercostale la tehnicile prin care opune rezistenţă
mişcărilor respiratorii ale pacientului.
 Masajul poate fi practicat imediat după
trecerea perioadei febrile (3-4 săptămâni);
şedinţele sunt zilnice, timp de 2-3
săptămâni, durând 15-20 minute; frecvenţa
descreşte treptat, în funcţie de evoluţia
bolii.
MASAJUL REFLEXOGEN

Reflexologia face parte din medicina

traditionala chineza care are o vechime de
peste 5000 de ani. Apare mentionata pentru
prima data in lucrarea "Nei Jing" (Cartea
interioarelor), atribuita imparatului legendar
Huangdi, in care sunt descrise tehnicile de
vindecare a afectiunilor prin activarea unor
puncte speciale energetice situate la distanta
fata de organele pe care le reprezinta.
 Componentele principale ale
reflexologiei sunt:
 reflexodiagnosticul si reflexoterapia.

Reflexologia - este stiinta zonelor

reflexogene ale organismului situate pe
suprafata corpului uman la distanta fata de
organele pe care le reprezinta.
 Reflexodiagnosticul : consta in reperarea
punctelor sensibile, dureroase si incarcate,
din zonele reflexe, putandu-se descoperi
astfel o suferinta morfo- functionala a
organului reflexogen, palpand zona
reflexogena, foarte bogata in terminatii
nervoase si vasculare, in profunzime.
 Reflexoterapia : este componenta
reflexologiei care se ocupa cu tratamentul
prin masaj al punctelor reflexogene,
diagnosticate ca fiind sensibile.

 Daca nu se acorda atentie acestor

depozite, din starea lor incipienta se vor
descoperi ulterior tulburari la
distanta, in zonele si organele
corespondente.
 Principiile reflexologiei:
- exista trei principii de baza ale
reflexologiei, astfel:

1. Tehnicile de lucru reflexogene,

elibereaza, relaxeaza sau reduc tensiunea
si congestia din organism. Acest prim si cel
mai insemnat rezultat obtinut este la baza
oricarui alt efect Fara diminuarea tensiunii,
nu poate fi imbunatatita nici o functie a
corpului.
2. Imbunatatirea circulatiei sangvine, avand
drept efect troficitatea tesuturilor si
eliminarea toxinelor, rezultate din procesul
metabolic. Aceasta nu presupune doar
ameliorarea fluxului sangelui, ci si a miscarii
fluidelor limfatice, a raspunsului nervos,
precum si un aport sporit de oxigen.
3. Al treilea principiu se bazeaza pe faptul
ca tehnicile reflexogene ajuta la
normalizarea functiilor organismului. Acest
lucru inseamna ca fiecare functie a
organismului se va imbunatati prin
intermediul sedintelor de reflexologie
urmate cu regularitate.
Zonele energetice ale corpului

 Cele zece zone energetice sunt impartite

simetric in doua grupe perechi a cate 5
zone longitudinale, pe fiecare parte a
corpului, intr-un fel corespunzator celor 5 +
5 degete de la picioare si de la maini.
 Zona energetica 1 se afla pe mijlocul
corpului; incepe in degetele mari de la
picioare si policele mainilor, parcurge
partea interioara a picioarelor si a bratelor,
organele genitale, se uneste de-a lungul
coloanei vertebrale, strabate gatul, barbia,
gura, nasul, fruntea si se termina in
crestetul capului.

 Zona energetica 1 este cea mai

importanta dintre toate cele zece zone
energetice dar si mai sensibila zona a
corpului intrucat se afla mai mult parti
 Zona energetica 2 incepe in degetul al
doilea de la picioare, parcurge picioarele,
genunchii, coapsele, soldurile, trunchiul,
se uneste cu zonele de la maini care incep
in cele doua aratatoare, strabate pieptul,
gatul, fata si capul.
 In acelasi fel sunt constituite si zonele
energetice 3, 4 si 5, incepand din degetele
mijlocii, inelare si degetele mici de la maini
si picioare si strabatand corpul ca niste
adevarate benzi energetice, care cuprind
articulatiile, functiile si organele pe care le
intalnesc pe traseu.
Liniile reper ale mainii si ale labei
piciorului:
 1. Linia diafragmei de pe talpi este
situata sub oasele metatarsiene. Ea
traverseaza zona cea mai lata a talpilor.
Culoarea tegumentului deasupra acestei
linii este mai inchisa decat de dedesubt.

 Pe maini, linia diafragmei traverseaza

palma de la plica de unire a policelui cu
mana pana la 2,5 cm sub articulatia
degetului mic.
 2. Linia taliei se afla pe picioare la mijlocul talpii,
in zona de ingustare a lor. Se poate identifica
mergand cu aratatorul pe marginea externa a
piciorului pana depistam o mica proeminenta
osoasa, apoi traversam talpa. Ea indica zona taliei
persoanei tratate. Linia taliei se afla exact
deasupra proiectiei pe talpa a colonului transvers.

 Pe palme linia taliei incepe in zona articulatiei

policelui cu mana si apoi traverseaza palma spre
muschiul extern situat la aproximativ 4 cm sub
degetul mic. Deasupra ei se afla proiectia
organelor vitale ca: ficat, stomac, rinichi, pancreas,
vezica biliara etc.
 Linia taliei se afla exact deasupra proiectiei pe
talpa a colonului transvers.
 3. Linia pelvisului este localizata pe talpi la
marginea superioara a calcaielor.
 Ea delimiteaza zona de impact cu solul a
calcaielor, deasupra ei situandu-se scobitura
si coborand doua verticale imaginare din
varfurile maleolelor externe si interne ale
piciorului pana la marginile talpii si apoi unind
pe talpa cele doua puncte. Ea se mai
numeste si linia bazinului.

 Pe palme, linia pelvisului se afla situata la

aproximativ 2 cm deasupra articulatiei
pumnului, inspre terminatia musculara a
palmei. Deasupra liniei pelvisului se afla mai
ales proiectiile intestinului subtire si
intestinului gros.
 4. Linia ligamentara se gaseste pe talpi
ridicand si incordand degetele de la
picioare: in spatiul dintre degetul mare si
urmatorul se va simti un ligament vertical,
tensionat ca un elastic.
 Pe palme ea incepe la comisura dintre
aratator si mijlociu, traverseaza apoi
intreaga palma in lungime.
 5. Linia umerilor denumita si linie
secundara, este trasata numai pe talpi si
este situata in zona de unire a degetelor
cu talpa. Aceste linii principale (imaginare)
din reflexoterapie harta, ne sunt de mare
ajutor pentru a stabili si a localiza zone
reflexogene de proiectie a principalelor
organe ale corpului pe picioare si maini.
Pregatirea unei sedinte de reflexoterapie:

 1. Discutii cu pacientul asupra istoricului bolii si

explicarea planului de tratament
 2. În afectiunile acute, de orice cauza, este
absolut indicat ca pacientul sa fie mai întâi
 indrumat spre cabinetul medicului specialist, în
aceste cazuri masajul putând fi executat fara
riscuri, ca tratament adjuvant al celui
medicamentos sau chirurgical
 3. Rezultatul tratamentului depinde în mare
masura de devotamentul celui care îl executa;
alegerea tehnicii de tratament necesita întelegerea
bolii si posibilitatilor de rezolvare terapeutica ale
acesteia
 4. Respectarea intimitatii pacientului,
confidentialitatii
 5. Încapere calda, linistita, confortabila;
 6. Crearea unei atmosfere adecvate, în
care lumina, culorile, sunetele, mirosurile
si chiar temperatura înconjuratoare trebuie
sa tinda spre armonie (cromoterapia,
aromoterapia, meloterapia, vor crea un
spatiu terapeutic reechilibrant);
 7. Înlaturarea obiectelor metalice –
valabila atât pentru pacient cât si pentru
terapeut;
 8. Igiena riguroasa a terapeutului –
îmbracaminte curata, unghii scurte, parul
legat etc;
 9. Examinarea preliminara a picioarelor –
în vederea depistarii eventualelor leziuni
cutanate, modificari osoase sau
tegumentare; igiena riguroasa a
picioarelor si mâinilor pacientului;
 10. Pozitia:
 1) pentru masajul palmar: pacientul –
semisezând într-un fotoliu; terapeutul
 – pe un scaunel, la un nivel mai jos;
 2) pentru masajul plantar: pacientul –
decubit dorsal, cu picioarele depasind
marginea patului sau într-un fotoliu, cu
picioarele sprijinite pe un scaunel;
terapeutul – pe un scaunel, la picioarele
pacientului
 11. Durata sedintei: între 30 - 45 de
minute; fiecare punct reflexogen: 30
secunde –1 minut pentru reflexologia
generala, 3 -5 minute pentru organele
afectate
 nu este indicat sa dislocam mai multe
toxine decât poate elimina rinichiul sau
detoxifia ficatul;
 frecventa: câte o sedinta în fiecare zi, timp
de 10 zile, apoi pauza 2-3 zile, se poate
relua o cura de câte o sedinta zilnic, timp
de 10 zile (în cazul bolilor cronice);

 ulterior, 2-3 sedinte pe saptamâna, timp

de o luna, apoi o sedinta la 2 saptamâni
sau chiar o sedinta pe luna, de întretinere;
masajul se executa cu 1-2 ore înainte de
mese sau cel putin la 2 ore dupa masa.
 - Înainte de a începe sedinta de
reflexoterapie, se pot face câteva exercitii de
respiratie profunda, ceea ce relaxeaza si mai
mult

 - Ulterior putem învata pacientul un exercitiu

de vizualizare, în care, dupa inducerea starii
de relaxare, îl putem orienta verbal catre
vizualizarea unei lumini pure, alb-argintie,
intensa, pe care din centrul pieptului sau o va
face sa se împrastie si o va conduce mental,
pentru a radia corpul întreg, formând un glob
protector de lumina în jurul întregului corp.
Aceasta lumina îi poate crea o stare de
caldura, lumina, bucurie, bunastare, orice îsi
doreste pacientul.
 Urmeaza sedinta propriu-zisa: pentru
început se apuca glezna pacientului cu
ambele mâini si se trage gamba, energic
dar nu violent, cu o gradare usoara si fara
zdruncinari, apoi, tot usor, se slabeste
priza. Aceasta elibereaza tensiunea la
baza gleznelor, precum si canalele
energetice care leaga corpul de picioare.

 Urmeaza rotatii ale gleznei în ambele

sensuri, o mâna aflându-se deasupra
gleznei pentru a bloca partea superioara a
articulatiei, iar cealalta va strânge bine
 Apoi se apuca degetele la baza lor si, cu o
anumita presiune, se trag în sus, eliberând
astfel tensiunile retinute în degete (mai
ales în cel mare, pentru eliberarea
tensiunilor mentale si pentru relaxare
profunda).
 Se foloseste o mâna pentru a exercita
presiune pe punctele reflexogene, iar cu
cealalta mâna se tine piciorul care trebuie
masat. Directia de masat este dinspre
degete spre calcâi. Masajul punctelor
dureroase se alterneaza din când în când
cu masajul de relaxare al întregului picior.
Masajul circular în sensul acelor de
ceasornic stimuleaza functiile corpului, iar
cel în sens contrar le încetineste.
 13. Presiunea de lucru – se adapteaza
bolnavului si starii de boala, dar în nici un
caz nu trebuie sa produca durere,
urmarind reactiile fetei, mâinilor, degetelor,
piciorelor, vocale; trebuie mentinuta o
presiune constanta pe toata durata
sedintei, suficienta pentru a trece de
epiderma. În caz contrar, nu se obtin
efecte reflexe.

 Este foarte importanta urmarirea gesturilor

pacientului, limbajul pe care corpul îl arata,
starile tensionale ale pacientului si ale
 14. Ordinea ariilor de masat: se începe
cu stimularea organelor de eliminare
(rinichi, ureter, vezica urinara, uretra) în
ideea ca astfel se stimuleaza eliminarea
toxinelor;
 se continua cu stimularea zonelor
corespunzatoare sistemului nervos si
endocrin care pot fi la originea
dezechilibrelor raspunzatoare de starea de
boala, apoi cu masarea altor organe de
eliminare (intestin subtire, intestin gros);
 se maseaza apoi zonele corespunzatoare
Masajul energetic: tehnica shiatsu
 Shiatsu este o tehnică de tratament manual
bazată pe presiuni, realizate cu ajutorul
greutăţii corpului practicantului în scopul
reechilibrării circulaţiei energetice a
corpului prin intermediul sistemului nervos
autonom.

 Presiunile şi contactele sunt făcute cu

ajutorul mâinilor, degetelor, antebraţelor,
genunchilor şi picioarelor, pacientul fiind
asezat în diferite poziţii.
 In corpul uman se întâlnesc 354 de puncte
tsubo principale. Atunci când energia
circulă prost, ele devin sensibile.

 Shiatsu este o combinaţie a multor tehnici,

incluzând apăsarea, ciupirea, întinderea,
scuturarea, rotirea, strângerea, vibrarea,
smulgerea etc., iar în şcoala infiinţată de
Suzuki Yamamoto fiind inclus şi mersul pe
spatele pacientului, pe braţe şi picioare.
 Un rol important în shiatsu îl reprezintă
meridianele. Acestea sunt considerate a fi
un fel de canale naturale prin care energia
circulă în organism.
 Terapia shiatsu are ca scop prevenirea şi
tratarea bolilor; reprezintă pe de o parte un
sistem de ameliorare a sănătăţii prin
îndepărtarea elementelor ce provoacă
oboseala şi pe de altă parte un sistem de
stimulare a forţelor naturale de refacere ale
corpului prin aplicarea presiunii cu degetele
şi cu mâinile asupra unor anumite puncte
de pe suprafaţa corpului; stimulează
circulatia singelui si a energiei – denumita
KI. Shiatsu conduce la:
 stare de liniste şi o senzaţie placută în
general;
 un sentiment de bună dispozitie şi de
armonie;
 o respiraţie mai amplă şi mai profundă;
 un somn mai profund;
 Stretchingul întinde muşchii,
îmbunătăţeşte circulaţia, măreşte
rezistenţa şi flexibilitatea, fortifică
organismul şi urmează după tratamentul
shiatsu şi combinat cu shiatsu are efecte
pozitive asupra pielii, muşchilor,
sistemului nervos, circulator, digestiv şi a
sistemului endocrin.
Contraindicaţii în folosirea shiatsului şi
stretchingului
 pe stomacul gol sau imediat după masă;
 în febră;
 când există o leziune externă a pielii, o
contuzie, o luxaţie ori o fractură incomplet
sudată;
 ulcer; stări inflamatorii ale unui organ;
 când se consumă acool şi tutun.

 Tehnicile Shiatsu
 degetul mare – se apasă cu partea palmară
a degetului mare, celelalte degete lipite se
sprijină pe corp;
 ambele degete mari – vârfurile ambelor
degete mari se ating şi se apasă cu partea
lor palmară, celelalte 4 degete servesc
drept sprijin;
 degetul mare al mâinii drepte se află
dedesubtul celui stâng, celelalte degete
servesc ca sprijin;
 arătătorul, mijlociul şi inelarul;
 palma ( pe regiunea spatelui, abdomenului);
 degetele împreunate (cap, regiunea
rinichilor);
 degetul mare opus celorlalte degete (braţe,
picioare, tendonul lui Ahile);
 zona tenară (faţă şi regiunea inghinală);
 degetul mijlociu suprapus peste arătător
(părţile laterale ale nasului)
Intensitatea cunoaşte mai multe trepte şi
anume:
 atingere;
 presiunea delicată;
 presiune uşoară;
 presiune medie;
 presiune puternică.

Aplicaţii terapeutice ale shiatsului
Dureri de cap
Shiatsu –
 se începe prin aplicarea unei presiuni pe locul
dureros cu indexul, degetul mijlociu şi inelarul 6
secunde. Apoi aceeaşi regiune se apasă cu palma
10 secunde. Se repetă de 3 ori;
 presiune simultană cu palmele asupra regiunilor
temporale 10 s.; se repetă de 3 ori;
 cu ambele mâini, una deasupra celeilalte se apasă
regiunea parietală 10 s.; se repetă de 3 ori;
Stretching
 se plasează palmele pe regiunile temporale
şi se mişcă în sus şi în jos alternativ, câte 5
secunde pentru fiecare direcţie. Se repetă
de 3 ori;
 palmele se mişcă apoi înainte şi înapoi, câte
5 s pentru fiecare direcţie; se repetă de 10
ori;
 palmele se plasează pe regiunea parietală
vârfurile degetelor atingându-se; se mişcă
mâinile înainte timp de 5 s, apoi spre
regiunea occipitală 5 s. Se repetă de 10 ori.
Drenajul limfatic manual
 Drenajul limfatic manual a fost practicat la
început în scop estetic. În timp tehnica de
aplicare a lui a fost perfecţionată astăzi
având următoarele componente:
Drenajul ganglionilor limfatici
 Mâna se aplică pe reţeaua ganglionară,
degetele aşezate transversal pa vasele
aferente; degetele întinse, trag pielea şi
ganglionii subiacenţi în timp ce o presiune
uşoară contribuie la evacuarea limfei; ritmul
mişcărilor este de 2. 3 la fiecare 10
secunde deoarece „punga” de limfă se
goleşte foarte lent; mişcarea se repetă de
10 ori pe fiecare reţea ganglionară.
Drenajul de apel
 Drenajul de apel este aplicat asupra
colectorilor de evacuare, mai jos de
regiunea pe care dorim să o drenăm, având
ca scop golirea colectorilor.

Tehnica de lucru:
 mâinile relaxate; presiunea uşoară la
început, creşte, apoi se diminuează, iar în
final este anulată; contactul manual cu
corpul pacientului începe din partea
proximală a edemului terminându-se distal;
 degetele sunt aşezate transversal pe vasele
limfatice, mâinile fiind plasate pe zona de drenat
cu partea radială, executând o mişcare de rulare şi
terminând cu partea cubitală;
 presiunea stimulează limfaticele superficiale.
Ea trebuie să fie resimţită la nivel subcutanat, deci
trebuie să fie foarte mică;
 mişcările se execută lent, aproximativ 3
mişcări la 10 secunde şi se efectuează de ,ai
multe ori pe loc înainte de a deplasa mâinile (4-5
ori);
 stimularea colectorilor începe de la rădăcina
membrelor, mâinile deplasându- se progresiv spre
regiunea de drenat.
Drenajul de „resorbţie”
 Se foloseşte când este un edem care a invadat
ţesuturile situate între derm şi fascia musculară
superficială.
 Lichidul este împins progresiv din spaţiul
interstiţial spre capilare limfatice.
Tehnica de lucru
 mâinile relaxate execută o mişcare de rulare
la nivelul segmentului sau zonei de drenat
începând cu partea cubitală şi terminând cu
partea radială a mâinii;
 presiunea începe distal şi se termină proximal;
 mâinile trebuie să cuprindă întreaga
suprafaţă cu edem sau măcar o porţiune
asupra căreia se acţionează în acel
moment;
 dacă edemul este mare se va acţiona
progresiv din aproape în aproape, deci
edemul va fi fragmentat astfel: BA, apoi CB
etc până la drenarea completă a lui;
 mişcarile sunt lente; cea mai importantă
fază fiind relaxarea când capilarele revin la
calibrul lor iniţial şi permite reumplerea
capilarelor.
Indicaţii ale drenajului limfatic manual:
 în faza incipientă a tuturor formelor de
edem de origine venoasă, cardiacă sau
limfatică;
 în tratamentul proceselor inflamatorii cu
un mare conţinut de proteine;
 în perioada pre- şi postoperatorie, în
cazurile de grefă cutanată;
 în tratamentul leziunilor cutanate
(drenajul limfatic accelerează procesele de
regenerare;
 în tratamentul tulburărilor trofice distale
ale membrelor, consecutive
insuficienţelor arteriale sau venoase;
 în scopul relaxării psihice şi fizice a
pacienţilor datorită ritmului lent şi
blândeţii cu care se execută mişcările.

 Contraindicaţii:
 procese inflamatorii grave;
 recidive metastatice.
  Metode speciale de masaj cu
efecte combinate: METODA
VOGLER

 Metoda se bazează pe declanşarea
efectelor reflexogene la distanţă prin
utilizarea efleurajului asociat cu presiune
pe anumite puncte.
 masajul colonului- este utilizat în scopul
stimulării peristaltismului intestinal, a
activităţii secretorii, la nivelul tubului
digestiv, având şi un efect calmant asupra
spasmelor de la nivelul colonului, în
ulcerele duodenale. Efecte benefice s-au
obsevat şi asupra respiraţiei şi circulaţiei
sangvine;
 metoda este indicată în constipaţiile atone şi
bradikineziile veziculare.
 modul de acţionare constă în presiune lentă
şi profundă, cu ultimele 4 degete, efectuată
pe expir în sensul tranzitului intestinal pe
cele 5 zone reflexogene:
 Z 1 – la nivelul capătului inferior al
cecumului, în fosa iliacă dreaptă;
 Z 2 – la nivelul joncţiunii colunului ascendent
cu rebordul inferior al hemitoracelui drept;
 Z 3 – simetrică cu zona 2, faţă de axul
median al corpului;
 Z 4 – zona inferioară a colonului
descendent, în fosa iliacă stângă;
 Z 5 – zona sigmoidă, de-a lungul părţii
inferioare a marginii externe a marelui drept
abdominal.
 Durata: 30 min. zilnic şi se încheie cu
efleurajul peretelui abdominal.
Metode speciale de masaj cu efect
predominant asupra elementelor
aparatului neuromioartrokinetic:
MASAJUL CYRIAX
 MTP se adreseaza manifestarilor
posttraumatice ale aparatului musculo-
tendinos si capsulo-ligamentar.
 Afectiunile pentru care se aplica aceasta
tehnica de masaj sunt: entorse mai vechi ale
articulatiei tibiotarsiene, capsulite retractile
reci, sechele postentorsa, entorsa recenta
de gr 1, tendinite, tenosinovite, traumatisme
musculare (lovituri, etc.).
 In general, acest tip de masaj are indicatii in
afectiunile in care medicina alopata indica
infiltratii cu corticoizi.
 Contraindicatii: artrite septice (inflamarea
unei articulatii din cauza unei infectii
microbiene), artropatie gutoasa, calcifieri
periarticulare, bursite.
Tehnica de executie
 Practic, se efectueaza o frictiune
punctiforma cu pulpa indexului peste care
se suprapune mediusul pentru
augmentarea fortei. Pentru o aplicare
corecta, trebuie cunoscut cu precizie sediul
leziunii. Presiunea se aplica perpendicular
pe sediul leziunii si se executa miscari in
toate sensurile, cu o amplitudine suficient
de mare pentru a mobiliza structura masata.
 Profunzimea manevrei depinde de
elementul asupra caruia se actioneaza.
 Posturarea pacientului este in functie de
afectiunea care trebuie tratata, de sediul
acestei afectiuni si implicit de tipul de
manevre ce urmeaza a fi aplicate. Astfel, la
tratarea unei tenosinovite de pilda, pacientul
executa o tensiune a tendonului prin
incordarea muschiului.
 Timpul de executie este variabil. Pentru leziuni
recente se incepe cu efleuraj (5-10 minute) si apoi
masaj Cyriax (3 minute). Pentru leziuni vechi, se
mareste timpul aplicatiei la 5-10 minute. Se
urmareste reactia pacientului intrucat de obicei,
durerea locala va creste in primele minute (2-3
minute) dupa care va disparea progresiv. Daca in
timpul tratamentului durerea se intensifica, se
opreste imediat masajul pentru a nu provoca o
reactie tendinostala.

 In timpul tratamentului pot aparea fluctuatii ale

sindromului dureros.
 Acest tip de tratament nu se face zilnic. El
are efecte antalgice si de rearmonizare
functionala. De obicei, la locul unei dureri
stagneaza anumite substante chimice ce
intretin durerea iar prin hiperemia locala
provocata de masaj, aceste substante sunt
indepartate. El este totodata util pentru
ruperea aderentelor posttraumatice. Daca
se fac si miscari active, aderentele nu se
vor mai reconstitui.
BIBLIOGRAFIE CURS
 Aleksandrowicz, B., Masajul facial, Ed. All, București,
2009;
 Chiruţă I., Postolică V., Incursiune în reflexoterapie, Edit.
Polirom, Iaşi, 1998;
 Cordun, M., Masaj tehnici şi aplicaţii în sport, Bucuresti,
1992;
 Cordun, M., Kinetologie medicală, Edit. Axa, Bucureşti,
1998;
 Cordun, M., Masajul (tehnici şi aplicaţii în sport), Edit.
MTS, Bucureşti, 1999;
 Diaconu, A., Manual de tehnică a masajului terapeutic,
Edit. Medicală, Bucureşti, 2009;
 Dragan, I., Petrescu O., Masaj – Automasaj, Ed. Editis,
Bucuresti, 1993;
 Drăgan, I., Masajul şi refacerea la sportivi, Edit. Cucuteni,
Bucureşti, 1996;
 Gillanders, A., Alinare şi vindecare prin reflexoterapie, Edit.
Niculescu, Bucureşti, 2003;
 Ilie, G., Masajul, o terapie completă, Ed. Pro Dao,
București, 2014;
 Ionescu, A., Masajul, Editura All, Bucureşti, 1994;
 Ivan, S., Masoterapie practică, Ed. Meteor Press, București,
2010;
 Mârza, D., Metode speciale de masaj, Edit. Plumb, Bacău,
1998;
 Mârza, D., Reflexologia în kinetoterapie, Edit. Symbol,
Bacău, 1998;
 Namikoshi, T., Shiatsu şi stretching, Edit. Teora, Bucureşti,
1998;
 Rabolu, E., Masaj şi tehnici complementare
de masaj, Edit.Universitaria, Craiova, 2009;
 Schafer, C., Shiatsu Masajul care vindecă,
Edit. Niculescu, Bucureşti, 2003;
 Zhaoguang, C., Masaj pentru sănătate, Ed.
Meteor Press, București, 2015.