Obiectul de studiu al organizării ergonomice a locurilor de muncă

Ergonomia muncii se formează ca ştiinţă aparte în anii `50 şi prezintă o treaptă superioară a
organizării ştiinţifice a muncii.

Fondatorul este F.Taylor, care a studiat principiile organizării locurilor de muncă din punct de vedere
ştiinţific. Noţiunea de ergonomie se traduce din limba greacă ca „ergos” – muncă şi „nomos” –
legea naturală.

Ergonomia studiază problemele organizării locurilor de muncă, evidenţiind

factorul psiho-social, punând pe prim plan muncitorul cu complexul solicitărilor la
locul de muncă în cadrul procesului de producţie.

Obiectul de studiu al disciplinei este sistemul om-solicitări din care fac parte motivaţia muncii,
condiţiile de muncă şi de mediu, relaţiile în colectiv, preocupări personale, etc.

Ergonomia este legată de mai multe ştiinţe cum ar fi: psihologie, sociologie, medicina muncii,
protecţia muncii, igiena muncii, antropometria, fiziologie, ştiinţele tehnice şi economice. Primatul
ergonomiei faţă de ştiinţele participante la constituirea acesteia nu se rezumă la faptul că ea s-ar
ocupa de un ansamblu format mecanic din părţi dispersate şi independente, ci la viziunea unitară şi
integratoare, organic structurată asupra problematicii omului în contextul activităţii sale.

Organizarea ergonomică urmăreşte scopul asigurării condiţiilor necesare în organizarea procesului

de producţie în cadrul fiecărui loc de muncă în aşa fel ca să se obţină o productivitate maximă a
muncii, respectând principiile economiei mişcării şi scutind muncitorul de oboseala inutilă.

Locul de muncă: noţiune şi clasificare

Ergonomia locului de muncă are, în principal, rolul de a armoniza într-un tot unitar elementele
locului de muncă (mijloacele de muncă, obiectele muncii şi forţa de muncă) în vederea asigurării
condiţiilor, care să permită executantului desfăşurarea unei activităţi bune cu consum minim de
energie şi cu senzaţia de bună stare fiziologică.

Organizarea locului de muncă stă la baza organizării atelierelor, secţiilor şi întreprinderii, întrucât de
aceasta depinde în cea mai mare măsură consumul de timp de muncă pe fiecare operaţie sau
produs, mărimea acestuia având un rol determinant asupra elementelor necesare organizării în timp
şi spaţiu a proceselor de producţie.

Prin loc de muncă se înţelege suprafaţa sau spaţiul în care muncitorul sau o echipă de muncitori
acţionează cu ajutorul uneltelor de muncă asupra obiectelor muncii în vederea extragerii sau
transformării lor potrivit scopului urmărit .

După tipul de organizare a producţiei, locurile de muncă se clasifică în:

 Locuri de muncă pentru producţia de unicate şi de serie mică

 Locuri de muncă pentru producţia de serie mijlocie

 Locuri de muncă pentru producţia de serie mare şi de masă

După gradul de mecanizare şi de automatizare a producţiei, ele sunt:

 Locuri de muncă cu procese manuale

 Locuri de muncă cu procese manual-mecanizate

 Locuri de muncă cu procese mecanizate

După numărul muncitorilor ele sunt:

 locuri de muncă individuale

 locuri de muncă colective

După natura activităţii locurile de muncă se pot clasifica în:

 locuri de muncă unde se desfăşoară activităţi de bază

 locuri de muncă cu activitatea de servire.

După poziţia lor în spaţiu locurile de muncă pot fi:

 locuri de muncă fixe

 locuri de muncă  mobile

Bibliografie:

https://conspecte.com/Management/organizarea-ergonomica-a-locurilor-de-munca.html