https://www.rri.

ro/ro_ro/nae_ionescu_inger_si_demon-13943

Personalităţile puternice sunt de obicei controversate, influente şi creatoare de opinii. În

România interbelică una dintre cele mai controversate personalităţi culturale a fost
filosoful, logicianul şi profesorul Nae Ionescu, teoretician al naţionalismului şi
antisemitismului. A făcut parte din curentul filosofic al trăirismului, varianta românească
a existenţialismului. A fost director al revistei Cuvântul şi prin şcoala sa au trecut cei
mai importanţi reprezentanţi ai intelectualităţii române interbelice precum Mircea
Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. S-a implicat activ în politică,
fiind un susţinător al regelui Carol al II-lea şi apoi erijându-se în mentor al Gărzii de
Fier.
 
Nae Ionescu s-a născut în 1890 în Brăila. A absolvit Universitatea din Bucureşti în 1912
devenind profesor de liceu. În tinereţea sa a fost socialist, după care a migrat către
fascismul italian. În anii 1920-1930, ascensiunea sa în publicistică, stilul său incisiv a
atras atenţia opiniei publice. A avut şi o viaţă mondenă activă fiind implicat în relaţii
amoroase, printre altele, cu pianista Cella Delavrancea şi cu Maruca Cantacuzino,
viitoarea soţie a muzicianului George Enescu. Nae Ionescu s-a definit a un intelectual
împotriva canoanelor tradiţionale ale culturii academice şi oficiale din România
interbelică. El a fost evaluat contradictoriu, atât de către dreapta, cât şi de către
stânga, atât de către mainstreamul cultural din universitate şi din opinia publică după
cum arăta istoricul Florin Müller de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. 
 
“A fost comentat atât laudativ şi în limbajul cel mai encomiastic al lui Mircea Eliade, cât
şi acuzat în cei mai gravi termeni de stânga marxistă sau de intelectualii raţionalişti ca
Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Mihail Ralea. Pentru Eliade, Ionescu era un creier
filosofic, o adevărată minte reflexivă, care se ridica împotriva filosofiei de catedră. Fără
a fi popular, Nae Ionescu a fost întotdeauna de partea elementelor creatoare, dinamice
şi eroice. Pentru Mihail Sebastian, colaborator la revista Cuvântul, intelectual româno-
evreu foarte apropiat de Nae Ionescu, filosoful era un adevărat director de conştiinţe.
Însemna că Ionescu permisese dezlăţuirea forţelor creatoare ale tinerilor intelectuali.
Aceste imagini foarte favorabile îşi au o contrapondere foarte radical negativă în linia
intelectualilor de stânga, a intelectualilor raţionalişti, clasicizanţi, academici. Unul dintre
ei, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist radical, îl considera pe Nae Ionescu un exemplu tipic
al degenerării intelectualităţii române, interesate numai de promovare socială, fără
niciun fel de fundament, de apetenţă pentru adevăr, un adevărat cabotin. Ionescu, în
opinia lui Pătrăşanu, nu face altceva decât să distorsioneze gândirea, să promoveze cea
mai penibilă politică naţionalistă şi antisemită. Sunt şi alţii din zona dreptei radicale ca
Nichifor Crainic pentru care Nae Ionescu nu făcuse altceva decât să utilizeze
instrumente extrem de venale pentru a deveni director al ziarului Cuvântul, nu făcuse
altceva decât să îngroape spiritul de leală concurenţă şi leală politică naţionalistă pe
care îl avea Cuvântul  până în 1926-27.”