Politica externa a Romaniei in perioada interbelica

Cadrul naţional şi internaţional. Politica externă a României după primul război mondial s-a desfăşurat
într-un context istoric naţional şi internaţional cu trăsături noi, în raport cu epoca modernă.

Formarea statului naţional unitar român s-a întemeiat pe principiul etnic al populaţiei, principiu de drept
internaţional aşezat la baza constituirii sau întregirii statelor moderne în general la sfârşitul primului
război mondial. Desăvârşirea unităţii naţional-statale s-a făcut prin actele de unire de la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia, care au reprezentat adeziunea întregii mase româneşti din toate provinciile
istorice.

Întemeierea României Mari este confirmată internaţional prin sistewq1mul de tratate încheiate în cadrul
Conferinţei de pace de la Paris. Şirul lor este deschis la 27 iunie 1919 de Tratatul semnat la Versailles cu
Germania. Este urmat de cel parafat la 10 septembrie 1919, la Saint Germain cu Austria (România l-a
semnat doar la 10 decembrie 1919), la 27 noiembrie 1919 de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria, la Trianon
în 1920 cu Ungaria, la Sèvres în 10 august 1920 cu Turcia. De asemenea, la 28 octombrie se semna la
Paris un tratat între România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, prin care se recunoştea unirea
Basarabiei cu România.

Obiectivele politicii externe. După ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918, politica externă
a guvernelor din România a fost orientată, în întreaga perioadă interbelică, spre stabilirea unor relaţii de
colaborare cu toate statele, apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem
se alianţe vizând menţinerea păcii şi combaterea revizionismului, asigurarea securităţii pentru toate
statele.

În primii ani postbelici 1919-1921, obiectivul principal al politicii externe a României a fost participarea la
elaborarea Tratatelor de pace, a celorlalte acorduri internaţionale în legătură cu acestea. Guvernele
României au promovat apoi, cu consecvenţă, o politică de apropiere şi prietenie cu toate statele ce au
recunoscut tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris. România a dorit să întreţină bune relaţii
cu toate statele, cu vecinii în primul rând. Condiţia sine qua non era recunoaşterea statu-quo-ului politic
şi teritorial consfinţit prin sistemul de tratate de la Paris.

În politica externă a României, toate partidele politice ce s-au succedat la conducerea ţării s-au dovedit
consecvente în sensul de a asigura o continuitate în orientări şi acţiuni. Principiile de politică externă,
formulate pentru anii interbelici mai întâi de Ion. I. C. Brătianu, Al. Vaida-Voevod şi Take Ionescu, au fost
preluate şi dezvoltate, în spiritul intereselor naţionale şi a apărării păcii în general, de toţi miniştrii de
externe ai României ce au urmat în perioada interbelică, în frunte cu Nicolae Titulescu.

Oamenii politici și diplomaţii români priveau Franţa şi, într-o mai mică măsură, Marea Britanie drept
principalii garanţi ai sistemului versaillez şi se bizuiau pe ele pentru a contracara ameninţările din partea
Uniunii Sovietice, Germaniei şi a statelor revizioniste mai mici, Ungaria şi Bulgaria, la adresa statu quo-
ului teritorial din Europa de Est. De asemenea, diplomaţia românească a militat pentru securitatea
colectivă şi, în consecinţă, a sprijinit eforturile menite să facă din Societatea Naţiunilor un apărător de
nădejde al păcii şi stabilităţii europene, a promovat ideea unor alianţe regionale, precum Mica
Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, cu scopul de a descuraja revizionismul în estul Europei.

Crearea Societăţii Naţiunilor (28 iulie 1919) a reprezentat, incontestabil, o mare realizare a timpului.
Scopul acestei instituţii era de a veghea asupra păcii prin recunoaşterea statutului politic şi teritorial al
statelor. În acest context, atitudinea diplomaţiei româneşti faţă de Societatea Naţiunilor a însemnat,
înainte de toate, apărarea cu consecvenţă a acesteia, în măsura în care statutul său proclama pacea,
egalitatea între naţiuni, principiul reglementării paşnice a conflictelor. România a considerat Liga un
instrument juridic cu ajutorul căruia îşi putea apăra independenţa politică şi integritatea teritorială.
 Tratatele de alianţă regionale şi bilaterale, în concepţia României, însemnau unirea a două sau mai
multe interese, pentru ca împreună să desfăşoare o activitate concretă, care, fără a sacrifica nimic din
interesele naţionale, să fie în mod constant subordonate interesului general. Acesta a fost fundamentul
Micii Înţelegeri, aceasta a fost geneza Înţelegerii Balcanice.

Cele două pacte regionale – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – au avut drept protagonişti doi
iluştrii diplomaţi români. Mica Înţelegere se datorează în primul rând activităţii lui Take Ionescu, iar
Înţelegerea Balcanică lui Nicolae Titulescu. Ultimul continua de fapt, pe plan superior, iniţiativele celui
dintâi. Take Ionescu dorea să creeze un bloc puternic, de la Marea Baltică până la Mediterană, să ridice
un zid de apărare pentru popoarele din această parte a Europei în faţa tendinţelor revanşarde ale unora.
Neputându-se realiza alianţa în cinci, aşa cum a dorit-o Take Ionescu, s-a înfăptuit o înţelegere între trei
state: România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (fără Polonia şi Grecia). La baza acestei alianţe au stat două
convenţii bilaterale, încheiate între România şi Cehoslovacia şi între România şi Iugoslavia. Acestea au
fost precedate de o convenţie semnată între Cehoslovacia şi Iugoslavia. Mica Înţelegere – cum se va
numi noua alianţă regională – reprezenta rodul demersurilor lui Take Ionescu, ministru de externe al
României în anii 1920-1921, al întregii diplomaţii româneşti din acea vreme.

Tratatul cu Polonia, semnat la Bucureşti la 3 martie 1921, era întâiul tratat bilateral încheiat de România.
Acesta trebuia să însemne o primă etapă spre realizarea Micii Înţelegeri în cinci. Tratatul garanta
frontierele de răsărit ale ambelor state.

Convenţia de alianţă cu Cehoslovacia, semnată la Bucureşti în aprilie 1921, de Take Ionescu şi Ferdinand
Veverka, ambasadorul Cehoslovaciei la Bucureşti, se întemeia pe negocierile şi acordul de principiu ce
avusese loc un an mai devreme, în august 1920, cu prilejul vizitei lui Eduard Beneš la Bucureşti.
Convenţia avea un caracter defensiv, propunându-şi menţinerea tratatelor de la Trianon şi Neuilly.

Şirul convenţiilor cu ţările preconizate iniţial a alcătuit Mica Înţelegere încheindu-se aici, alianţa a rămas
deschisă pentru toate statele din regiune care doreau menţinerea prevederilor tratatelor de pace.

Caracterul defensiv al Micii Înţelegeri a fost pus în evidenţă prin sprijinirea consecventă de către aceasta
a dezarmării şi a înţelegerilor internaţionale pentru scoaterea în afara legii a războiului ca mijloc de
reglementare a diferendelor. Membri Micii Înţelegeri, atât individual cât şi ca grup, au participat, de
asemenea, la încercările făcute în anii 1928-1933 de a ajunge la o definire a agresiunii. Ei şi-au arătat
hotărârea de a menţine statu-quo-ul, opunânduse tuturor formelor de revizuire teritorială – restaurarea
Habsburgilor, Mitteleuropa şi Auschlless-ul. România şi ceilalţi membri ai Micii Înţelegeri se temeau, de
asemenea, de încercările Marilor Puteri de a adopta decizii privind această regiune, fără a lua în
considerare dorinţele naţiunilor din zonă.

În ciuda succeselor ocazionale, Mica Înţelegere n-a reuşit să dobândească coeziunea necesară, fie pentru
o acţiune diplomatică concertată, fie pentru coordonarea intereselor economice ale membrilor săi. În
cadrul întâlnirilor miniştrilor de externe ai Înţelegerii, desfăşurate în 1932 şi 1933, Titulescu şi-a exprimat
îngrijorarea faţă de absenţa unor puternice legături între cei trei aliaţi şi le-a cerut colegilor săi să
identifice căile pentru a facilita o acţiune comună în problemele critice aflate la ordinea zilei. Drept
rezultat al unei intense activităţi desfăşurate de către Titulescu, Eduard Beneš şi Bogoljub Jevtić, la 16
februarie 1933, este elaborat aşa numitul Pact de Organizare al Mici Înţelegeri. Acesta prevedea
transformarea alianţei într-o comunitate unită, având propria sa personalitate legală distinctă. Totodată,
fiecare tratat politic şi fiecare înţelegere economică având o semnificaţie politică, încheiate de unul
dintre membri comunităţii, trebuia să aibă aprobarea unanimă a celor trei parteneri, pentru a deveni
angajant. Dar Pactul nu a avut efect asupra cursului relaţiilor internaţionale şi nu a dus la o sporire
apreciabilă a cooperării între semnatari.

Un succes important l-a constituit Tratatul de alianţă şi amiciţie al României cu Franţa, semnat la 10
iunie 1926. Negocierile au fost purtate vreme de doi ani, începând cu martie 1926. Scopul alianţei era de
a opri, pe cât posibil, eventualitatea unei modificări a statutului politic al ţărilor europene stabilit la
Conferinţa de Pace. Deşi tratatul nu obliga Franţa să vină în ajutorul României, liderii români l-au
considerat de mare valoare politică, întrucât au presupus că el exprimă solida comunitate de interese
dintre cele două ţări. Guvernul francez a acordat tratatului doar o mică importanţă, privindu-l ca un
simplu mijloc, printre multe altele, de a menţine influenţa franceză în Europa de sud - est. Tratatul a fost
reînnoit în 1936.

În acelaşi an în care se parafa Tratatul cu Franţa, în septembrie 1926, se încheia Pactul de amiciţie şi
colaborare cordială cu Italia. De asemenea, şi acest tratat avea în vedere preocuparea de a asigura pacea
generală şi siguranţa celor două state. Tratatul avea o durată de cinci ani şi putea fi denunţat sau
reînnoit cu un an înainte de expirarea lui. La scadenţă pactul a fost prelungit pe şase luni şi prelungirea s-
a repetat de câteva ori pe acelaşi termen. Din ianuarie 1934 el a încetat de a mai avea altă valoare decât
una istorico-documentară.

Începând din anul 1929, diplomaţia românească, alături de cea cehoslovacă şi iugoslavă, şi-a intensificat
eforturile în vederea reorganizării şi întăririi Micii Înţelegeri, a creşterii rolului acesteia în viaţa
internaţională. Actul general de conciliaţie, de arbitraj şi de reglementare juridică între cele trei ţări
membre ale Micii Înţelegeri, încheiat la Belgrad în mai 1929, prevedea ca diferențele, de orice natură, să
fie supuse unei reglementări pe cale paşnică.

În legătură cu Înţelegerea Balcanică, al cărei proiect fusese semnat de Grecia, Iugoslavia, România şi
Turcia la 9 februarie 1934, trebuie subliniate eforturile depuse de Nicolae Titulescu spre a atrage
Bulgaria. Pactul Balcanic, semnat într-un moment de ascensiune a fascismului, când politica de revizuire
a tratatelor de pace era cerută cu o tot mai mare insistenţă de Germania, Italia şi Ungaria, s-a constituit
într-un eveniment istoric de mare importanţă, la realizare căruia diplomaţia românească a jucat un rol
hotărâtor. Scopul declarat al acestei alianţe îl reprezenta apărarea securităţii naţionale şi colective prin
eliminarea oricăror puncte divergente dintre statele balcanice.

România a salutat sprijinul Franţei pentru alianţele regionale încheiate, dar au respins planurile şi
proiectele de federalizare patronate de Marile Puteri, preferând ca iniţiativa diplomatică să rămână în
mâinile propriilor autorităţi.

În ceea ce priveşte relaţiile politice dintre România şi Marea Britanie, acestea erau la un nivel scăzut. În
cea mai mare parte a perioadei interbelice Marea Britanie n-a avut o strategie politică bine definită în
Europa de sud - est şi abia în mai 1938 Foreign Office a luat în considerare o serie de angajamente
politice şi economice faţă de România, drept răspuns la ameninţarea germană crescândă. În orice caz,
guvernul britanic considera că România se află total în orbita franceză şi, ca atare, nu merită să fie
cultivată. Dar interesul economic britanic în România era mare. Volumul investiţiilor făcea ca rolul Marii
Britanii în dezvoltarea economiei româneşti să se înscrie imediat după cel ocupat de Germania. Petrolul
reprezenta principala atracţie. Investiţiile britanice în industria petrolieră românească depăşeau ca
mărime oricare din cele făcute de vreo altă ţară străină, reprezentând mai mult de jumătate din totalul
capitalului străin investit în România. Volumul total al comerţului cu România plasa Marea Britanie pe
locul al doilea după Germania. Totuşi, atunci când se iau în considerare interesele mondiale ale Marii
Britanii, această activitate financiară şi comercială era doar de importanţă modestă.

Concluzia care se desprindea foarte clar pentru clasa politică românească era aceea că politica externă a
anilor ’20 şi ’30 care se bazase pe un sistem de alianţe ce se întrepătrundeau, sprijinit de Franţa, şi pe
aderarea la înţelegerile internaţionale, promovând securitatea colectivă, nu mai putea apăra frontierele
României.

Din acest moment şi până la începutul cedărilor teritoriale din vara anului 1940 România va încerca cu
disperare să împiedice revizuirea frontierelor naţionale.