MIHAI IONIŢĂ

Lector universitar
Doctor în drept

DREPT
INSTITUŢIONAL
COMUNITAR

curs universitar

2006
 MOTTO

"Va veni o zi în care , voi , francezi,

voi , ruşi , voi italieni , voi , englezi , voi ,
germani , voi , toate naţiunile
continentului , fără să vă pierdeţi calităţile
distincte şi glorioasa voastră individualitate
, veţi fonda împreună o uniune superioară
şi veţi constitui fraternitatea europeană . "

Victor Hugo , 1849

2
 ARGUMENT

Având în vedere continua dezvoltare a Uniunii

Europene, atât prin extinderea geografică concretizată în

primirea la 1 mai 2004 a încă 10 state membre iar la 1 ianuarie

2007 a României şi Bulgariei, cât şi prin adoptarea proiectului

de Tratat privind Constituţia europeană (chiar dacă procesul

de ratificare a fost blocat), dispariţia Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului, impune o abordare actualizată a

dreptului instituţional comunitar.

O motivaţie puternică pentru elaborarea lucrării a

constat în necesitatea şi oportunitatea contribuirii pe această

modestă cale la asigurarea dreptului la informare şi educaţie a

cetăţeniilor României pentru a-i sprijini să cunoască drepturile

şi libertâţile europene şi să se bucure de ele în perspectiva

apropiată dobândirii cetăţeniei Uniunii Europene.

3
 Totodată , lucrarea reprezintă un mijloc important în

diseminarea cunoştiinţelor de drept instituţional comunitar ,

pus la dispoziţia formatorilor şi cursanţilor din sistemele de

învăţământ şi de educaţie permanentă , personalului cu

atribuţii în acest domeniu din instituţiile publice şi din cadrul

agenţilor economici , precum şi a reprezentanţiilor mass-

media.

În prezenta lucrare, nu am urmărit să introduc

prevederile cuprinse în viitoarea Constituţie, întrucât ele nu

sunt în vigoare, dar am căutat să fac o prezentare a istoricului

redactării şi semnării acesteia şi a principalelor reforme pe

care ea le va introduce, urmărind ca într-o ediţie ulterioară să

fac o prezentare detaliată a prevederilor sale.

Cu convingerea că demersul făcut este susceptibil de

perfectionare , sunt deschis către dialog cu toţi cei care sunt

interesaţi de acest domeniu şi voi fi recunoscător tuturor celor

care , cu bunăcredinţă îmi vor transmite sugestiile şi criticele

lor.

Lector universitar doctor MIHAI IONIŢĂ

4
 CUPRINS
CAPITOLUL I :ISTORICUL CONSTITUIRII
COMUNITÃŢILOR EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTORA
..............................................................................................17
1. ISTORICUL CONSTITUIRII COMUNITÃŢILOR EUROPENE...........17
1.1. Premisele ideilor de unitate europeanã....................17
1.2. Unitatea europeanã în perioada interbelicã.............20
1.3. Integrarea europeanã dupã cel de-al doilea rãzboi
mondial...........................................................................22
1.4. Înfiinţarea Comunităţilor europene …………………
26
1.4.1. Premisele înfiinţãrii Comunitãţilor europene.........26
1.4.2. Crearea Comunitãţii Europene a Cãrbunelui şi
Oţelului.................................................................28
1.4.3. Crearea ComunitãţiiEconomice şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice ..............................30
2. EVOLUŢIA COMUNITÃŢILOR EUROPENE................................32
2.1. Creşterea numãrului statelor membre ale
comunitãţilor...........................................................33
2.2.Situaţia României şi Bulgariei...................................35
2.2.1.Structura Tratatului de aderare..............................36
2.3. Perfecţionarea instituţionalã.....................................40
2.4. Tratatul de fuziune da la Bruxelles...........................44
2.5. Actul Unic European................................................46
3. CREAREA UNIUNII EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA.........48
3.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht......................48
3.2. Ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului.............50
3.3. Structura Tratatului.................................................52
3.4. Evoluţia Uniunii Europene dupã intrarea în vigoare a
Tratatului de la Maastricht.......................................53
3.5. Tratatul de la Amsterdam.........................................54

5
 3.6. Agenda 2000..........................................................57
3.7. Reuniunea de la Nisa..............................................59
3.8. Tratatul privind Constituţia europeană.....................60
CAPITOLUL II: SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL
COMUNITÃŢILOR EUROPENE..........................................63
1. ASPECTE GENERALE..........................................................63
2. PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA INSTITUŢIILOR
COMUNITARE……………………………………………… 65
2.1. Principiul autonomiei instituţiilor comunitare............65
2.2. Principiul competenţelor de atribuire........................66
2.3. Principiul echilibruluil instituţional............................66
3. SEDIUL INSTITUŢIILOR COMUNITARE....................................67
4. CONSILIUL.........................................................................69
4.1. Diferenţiere..............................................................69
4.2. Consiliul European al şefilor de state sau guverne. .70
4.2.1. Denumire..............................................................70
4.2.2. Întâlnirile şefilor de state sau guverne pânã la Actul
Unic European.......................................................70
4.2.3. Instituirea Consiliului European al şefilor de state
sau guverne..........................................................72
4.2.4. Competenţe..........................................................73
4.2.5. Documentele Consiliului European.......................74
4.2.6. Natura juridicã a Consiliului European..................75
4.3. Consiliul Miniştrilor (Consiliul Uniunii Europene)......77
4.3.1. Constituirea Consiliului Miniştrilor.........................77
4.3.2. Atribuţiile Consiliului Miniştrilor..............................78
4.3.3. Funcţionarea Consiliului........................................79
4.3.4. Organele auxiliare.................................................80
4.3.4.1.Secretariatul general……………………………..80
4.3.4.2.Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi .……80
4.3.4.3.Grupurile de experţi ……………………………. 81
4.3.4.4.Comitetul special pentru agricultură ……………
81
4.3.4.5.Comitetul monetar ……………………………..81
4.3.4.6.Comitetul pentru
vize……………………………..82

6
 4.3.4.7.Comitetul economic şi social ………………….. .
82
4.3.4.8.Comitetul regiunilor …………………………… .
82
4.3.5. Deciziile Consiliului...............................................82
4.3.5.1.Compromisul de la Ioannina ……………………
84
4.3.5.2.Prevederile Tratatului de la Amsterdam ……… 84
4.3.5.3.Negocierile de la Nisa …………………………. .86
5. COMISIA............................................................................86
5.1. Componenţã............................................................86
5.2. Desemnarea Comisiei..............................................88
5.3. Statutul Comisarilor..................................................89
5.3.1. Încetarea mandatului............................................89
5.4. Funcţionarea Comisiei.............................................90
5.5. Atribuţiile Comisiei...................................................91
5.6. Repartizarea atribuţiilor............................................92
5.7. Funcţia publicã comunitarã......................................93
5.7.1. Caracteristici.........................................................93
5.7.2. Naţionalitatea funcţionarilor...................................94
5.7.3. Statutul funcţionarilor............................................94
5.7.4. Privilegii şi imunităţi...............................................95
6. PARLAMENTUL EUROPEAN.................................................96
6.1. Denumire.................................................................96
6.2. Componenţa Parlamentului European....................97
6.3. Procedura de alegere..............................................98
6.4. Statutul parlamentarilor..........................................100
6.5. Organizare şi funcţionare.......................................102
6.5.1. Biroul..................................................................102
6.5.2. Biroul lãrgit..........................................................103
6.5.3.Comisiile..............................................................103
6.5.4. Grupurile parlamentare.......................................104
6.5.5. Mediatorul...........................................................105
6.6. Atribuţiile Parlamentului.........................................106
6.7. Desfãşurarea dezbaterilor şi luarea deciziilor........109
6.8. Colaborarea cu parlamentele naţionale.................109
7. CURTEA DE JUSTIŢIE.......................................................110
7.1. Instituire.................................................................110
7
 7.2. Compunerea Curţii.................................................111
7.3. Numirea şi statutul judecãtorilor.............................111
7.4. Avocaţii generali...................................................112
7.5. Organizarea Curţii de Justiţie.................................113
7.6. Competenţa Curţii de Justiţie.................................114
7.7. Funcţionarea Curţii de Justiţie................................116
7.8. Procedura în fata Curţii de Justiţie.........................117
7.8.1.Reprezentarea pãrţilor.........................................118
7.8.2. Limba utilizatã în faţa Curţii.................................118
7.8.3. Cheltuielile de procedurã....................................119
7.8.4. Deciziile Curţii.....................................................119
8. TRIBUNALUL DE PRIMÃ INSTANŢÃ.....................................120
8.1. Procesul de instituire..............................................120
8.2. Compunere şi statutul judecãtorilor........................121
8.3. Competenţele Tribunalului.....................................122
8.4. Funcţionarea Tribunalului......................................124
8.5. Procedura în faţă Tribunalului de Primã Instanţã...124
9. CURTEA DE CONTURI......................................................125
9.1. Instituire.................................................................125
9.2. Compunere şi statut...............................................126
9.3. Atribuţii şi funcţionare.............................................126
10. ORGANELE AUXILIARE...................................................128
10.1. Organe reprezentative........................................128
10.1.1. Comitetul consultativ al C.E.C.O.......................128
10.1.2. Comitetul Economic şi Social............................129
10.1.3. Comitetul regiunilor...........................................130
10.2. Organe tehnice (monetare)..................................131
10.2.1. Organe tranzitorii..............................................132
10.2.2. Organe cu caracter definitiv..............................133
10.2.2.1.Sistemul european al băncilor centrale ……
133
10.2.2.2.Banca centrală europeană……………. ……
133
10.2.2.3.Banca Europeană de Investiţii……….. ……135
CAPITOLUL III : IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR.137
1. NOTIUNI GENERALE.........................................................137
1.1. Obiectul şi definiţia dreptului comunitar..................137

8
 1.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar............138
2. IZVOARELE PRINCIPALE (ORIGINARE)................................139
2.1. Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene 140
2.2. Tratatele şi acordurile de modificare …………… 140
2.3. Acordurile de aderare ………………..…………… 140
2.4. Convenţiile şi protocoalele anexă ……………….. 140
2.5. Actele comunitare supuse aprobării statelor
membre ……………………………………………… 141
3. DREPTUL DERIVAT...........................................................141
3.1. Regimul juridic general al actelor din categoria
surselor dreptului derivat........................................143
3.2. Regimul juridic al regulamentelor...........................144
3.3. Regimul juridic al directivelor.................................144
3.4. Regimul juridic al deciziilor.....................................146
3.5. Avizele şi recomandãrile........................................146
4. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT.....................................147
4.1. Consideraţii generale.............................................147
4.2. Principiile clasice ale dreptului...............................148
4.3. Principiile generale comune dreptului statelor
membre.................................................................149
4.4. Principiile privind natura Comunitãţilor...................149
4.5. Principiul respectãrii drepturilor fundamentale ale
omului.....................................................................150
5. IERARHIA NORMELOR COMUNITARE...................................151
5.1. Tratatele constitutive..............................................151
5.2. Principiile generale.................................................151
5.3. Acordurile internaţionale........................................152
5.3.1. Acordurile încheiate de cãtre statele membre.....152
5.3.2. Acordurile încheiate de cãtre Comunitãţi cu terte
state....................................................................153
5.4. Dreptul derivat.......................................................153
CAPITOLUL IV: INTEGRAREA DREPTULUI COMUNITAR
ÎN ORDINEA JURIDICÃ INTERNÃ...................................155
1. ASPECTE GENERALE........................................................155
2. PRINCIPIUL APLICABILITÃŢII DIRECTE.................................156
2.1. Diferenţierea normelor...........................................157
2.1.1. Efectul direct, necondiţionat şi complet..............157

9
 2.1.2. Efectul direct, condiţionat şi complet..................158
2.1.2.1.Tratatele constitutive …………………………..158
2.1.2.2.Acorduri internaţionale ………………………
160
2.1.3. Efectul direct, condiţionat şi restrâns..................160
2.2. Consecinţele aplicãrii principiului efectului direct. . .162
3. PRIMORDIALITATEA DREPTULUI COMUNITAR......................163
3.1. Instituirea principiului.............................................163
3.2. Fundamentarea principiului....................................164
3.3. Domeniul de aplicare.............................................165
CAPITOLUL V: CARACTERISTICILE JURIDICE
FUNDAMENTALE ALE COMUNITÃŢILOR EUROPENE. .167
1. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CREATE PRIN TRATATE......167
1.1. Fundamentele juridice ale Comunitãţilor................167
1.2. Specificitatea comunitãţilor faţã de organizaţiile
internaţionale clasice............................................168
1.3. Specificitatea comunitãţilor europene faţã de alte
organizaţii economice regionale...........................170
1.4. Procedura de modificare a tratatelor......................171
1.4.1. Procedura generalã prevãzutã de art. N.............171
1.5. Aderarea la comunitãţi..........................................172
1.5.1. Condiţiile cerute pentru aderare..........................173
1.5.2. Procedura de aderare.........................................175
1.5.2.1.Strategia preaderării
…………………………..175
1.5.2.1.1.Acordurile de asociere cu ţările central şi
est europene………………. ………………
176
1.5.2.1.2.Acquis-ul comunitar ………………………..177
1.5.2.2.Faza "comunitară"... ………………………….179
1.5.2.3.Faza "cu caracter internaţional" ………………
180
1.5.3. Natura juridicã a acordului de aderare...............181
1.6. Încetarea calitãţii de membru.................................181
1.6.1. Retragerea voluntarã..........................................181
1.6.2. Excluderea..........................................................182
1.7. Asocierea Comunitãţilor cu alte state neeuropene.183

10
 1.8. Statutul internaţional al Comunitãţilor.....................184
1.8.1. Personalitatea juridicã internaţionalã..................184
1.8.2. Reprezentarea Comunitãţilor în relaţiile
internaţionale......................................................185
1.8.3. Recunoaşterea...................................................186
2. STRUCTURA INSTITUŢIONALÃ PROPRIE..............................187
2.1. Generalitãţi............................................................187
2.2. Primele acţiuni în direcţia unitãţii Comunitãţilor......187
2.3. Alte momente importante în scopul realizãrii unitãţii şi
perfecţionãrii comunitãţilor europene.....................189
2.3.1. Tratatul de fuziune de la Bruxelles......................189
2.3.2. Actul Unic European...........................................189
2.3 3.Tratatul de la Maastricht......................................190
2.3.4. Tratatul de la Amsterdam....................................192
CAPITOLUL VI: COMPETENŢELE COMUNITÃŢILOR
EUROPENE ŞI DOMENIILE DE ACŢIUNE........................193
1. PRINCIPII GENERALE PRIVIND COMPETENŢELE...................193
1.1. Instituirea principiilor.............................................193
1.2. Coexistenţa competenţelor comunitare cu cele ale
statelor membre....................................................195
1.3. Principiul specializãrii............................................196
1.4. Principiul subsidiaritãţii...........................................198
1.4.1. Respectarea principiului subsidiaritãţii în activitatea
instituţiilor comunitare.........................................200
1.5. Principiul proporţionalitãţii......................................201
1.6. Aspecte noi prevãzute în Protocolul anexã la Tratatul
de la Amsterdam privind principiile subsidiaritãţii şi
proporţionalitãţii.....................................................202
2. CÂMPUL DE APLICARE AL COMPETENŢELOR COMUNITARE..203
2.1. Competenţa teritorialã............................................203
2.2. Competenţa personalã...........................................204
2.2.1. Cetãţenia europeanã..........................................204
3. DOMENIILE DE ACŢIUNE ALE COMUNITÃŢILOR ŞI UNIUNII
EUROPENE..........................................................................207
3.1. Realizarea pieţei interne........................................207
3.2. Politicile comune....................................................208
3.2.1. Politica comercialã.............................................208

11
 3.2.2. Politica agricolã şi în domeniul pescuitului.........209
3.2.3. Politica în domeniul transporturilor......................209
3.2.4. Politica economicã şi monetarã..........................209
3.2.4.1.Moneda unică europeană ……………………
210
3.2.4.2.Avantajele introducerii monedei unice
europene …………………… ………………
212
4. POLITICA SOCIALÃ (SPAŢIUL SOCIAL EUROPEAN)...............213
5. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI...............................215
6. POLITICA ÎN DOMENIUL MEDIULUI ÎNCONJURÃTOR..............216
7.POLITICA PRIVIND CIRCULAŢIA PERSOANELOR STRÃINE ÎN
INTERIORUL COMUNITÃŢILOR............................................216
8. ALTE DOMENII DE COMPETENŢÃ COMUNITARÃ....................217
9. COOPERAREA INTENSIFICATÃ...........................................217
10. POLITICILE DE BAZÃ ALE UNIUNII EUROPENE..................218
10.1. Politica externã şi de securitate comunã..............218
10.2. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
(J.A.I.)...................................................................222
10.2.1. Aspecte generale..............................................222
10.2.2. Problema prevenirii şi combaterii criminalitãţii
internaţionale în cadrul Uniunii Europene. Spaţiul
Schengen..........................................................223
10.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind
acquis-ul Schengen.........................................226
10.2.4. EUROPOL........................................................227
10.2.5.Organismul European pentru Îmbunătăţirea
Cooperării Judiciare (Eurojust)...........................229
CAPITOLUL VII: REPARTIZAREA PUTERILOR ÎN
CADRULCOMUNITÃŢILOR EUROPENE...........................230
1. CONSIDERAŢII GENERALE.................................................230
2. FUNCŢIA NORMATIVÃ.......................................................231
2.1. Funcţia constituantă ……………………………… 231
2.2. Funcţia legislativă ………………………………… 231
2.2.1. Inţiativa legislativã...............................................232
2.2.2. Adoptarea actelor normative...............................233
2.2.3. Rolul Parlamentului în procesul legislativ............233

12
 2.2.3.1.Consultarea Parlamentului …………………
234
2.2.3.2.Cooperarea……………….. ………………… 234
2.2.3.3.Codecizia………………….. ………………… 235
2.2.3.4.Avizul conform……………. ………………… 237
2.2.3.5.Absenţa intervenţiei Parlamentului …………239
2.3. Rolul B.C.E. în procesul legislativ ………………
239
3. FUNCŢIA EXECUTIVÃ........................................................239
3.1. Rolul Comisiei........................................................240
3.1.1. Competenţele Comisiei decurgând din tratatele
comunitare..........................................................240
3.1.2. Execuţia bugetarã...............................................241
3.1.3. Delegarea de cãtre Consiliu în vederea exercitãrii
puterii de decizie şi de reglementare...................242
3.1.3.1. Controlul delegării
……………………………..243
3.1.3.2.Modalitatea exercitării puterilor delegate

Comisiei…………………………………………..243
3.2. Rolul Consiliului.....................................................244
3.3. Rolul organelor monetare......................................244
4. FUNCŢIA BUGETARÃ.........................................................245
4.1. Bugetul Comunitãţilor europene.............................245
4.2. Adoptarea bugetului...............................................246
4.2.1. Faza pregãtitoare................................................247
4.2.2. Discutarea şi adoptarea......................................247
4.2.3. Execuţia bugetului şi controlului..........................248
5. FUNCŢIA DE CONTROL.....................................................249
5.1. Controlul exercitat de cãtre Parlament...................249
5.1.1. Petiţiile................................................................249
5.1.2. Interpelãrile.........................................................250
5.1.3. Mediatorul...........................................................251
5.1.4. Controlul execuţiei bugetului de cãtre Parlament 252
5.1.5. Puterea de sancţionare a Parlamentului.............252
5.2. Controlul exercitat de cãtre Comisie......................253
5.3. Controlul exercitat de Curtea de Conturi................254
5.4. Controlul exercitat de cãtre B.C.E..........................254
13
 5.5. Alte modalitãţi de control........................................255
CAPITOLUL VIII: CONTROLUL JURISDICŢIONAL..........256
1. ASPECTE GENERALE........................................................256
2.JUDECATA ÎN FAŢA TRIBUNALULUI DE PRIMÃ INSTANŢÃ ŞI
RECURSUL LA CURTEA DE JUSTIŢIE.................................257
2.1. Judecata în faţa Tribunalului..................................257
2.2. Recursul împotriva hotãrârii Tribunalului................258
2.2.1. Hotãrârile care pot fi atacate cu recurs...............258
2.2.2. Persoanele care pot face recurs.........................259
2.2.3. Motivele recursului.............................................259
2.2.4. Judecarea recursului...........................................260
2.2.5. Efectele recursului..............................................260
3.COOPERAREA JUDICIARÃ ÎNTRE INSTANŢELE NAŢIONALE ŞI
CURTEA DE JUSTIŢIE. RECURSUL PREJUDICIAR.................260
3.1. Generalitãţi............................................................260
3.2. Baza juridicã a recursului prejudiciar......................261
3.3. Instanţele competente sã sesizeze Curtea............262
3.4. “Facultatea” şi “obligaţia” sesizãrii..........................262
3.5. Obiectul recursului prejudiciar................................263
3.6. Momentul solicitãrii................................................264
3.7. Formularea chestiunilor.........................................265
3.8. Admisibilitatea recursului.......................................265
3.9. Caracteristicile procedurii.......................................266
3.10. Efectul hotãrârilor Curţii.......................................266
4. RECURSURILE ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITÃŢILOR
EUROPENE.....................................................................269
4.1. Recursul în anulare................................................269
4.1.1. Noţiune şi reglementare în tratate.......................269
4.1.2. Condiţiile de admisibilitate a recursului în
anulare................................................................270
4.1.2.1.Condiţii privind natura actului atacat…………270
4.1.2.2.Condiţii privind reclamantul……………………
272
4.1.3. Termenul de recurs.............................................274
4.1.4. Motivele de anulare.............................................274
4.1.4.1.Incompetenţa……………………………………275
4.1.4.2.Încălcarea formelor substanţiale …………… 275

14
 4.1.4.3.Încălcarea tratatului şi a altor norme juridice de
aplicare a acestuia …………………………… 275
4.1.4.4.Abuzul de putere ………………………………
276
4.1.5. Competenţele judecãtorului................................276
4.1.6. Efectele anulãrii actului.......................................276
4.1.7. Efectul retroactiv al anulãrii.................................277
4.2. Recursul în carenţã................................................277
4.2.1. Generalităţi.........................................................277
4.2.2. Instituţiile care pot fi acuzate...............................278
4.2.3. Condiţii privind reclamantul.................................278
4.2.4. Procedura...........................................................279
4.2.4.1.Faza prealabilă administrativă ………………
279
4.2.4.2.Faza jurisdicţională …………………………… 280
4.2.5. Noţiunea de “carenţã”.........................................280
4.2.6. Efectele hotãrârii.................................................281
4.3. Recursul în constatarea neîndeplinirii de cãtre state a
obligaţiilor decurgând din tratatele constitutive.......281
4.3.1. Caracteristici generale........................................281
4.3.2. Reglementarea în tratate....................................281
4.3.2.1. Procedura prevăzută în Trataul C.E.C.O. …..282
4.3.2.2. Reglementarea în Tratatele C.E. şi C.E.E.A..282
4.3.2.2.1. Faza administrativă………………………..283
4.3.2.2.2. Faza judiciară………………………………284
4.3.3. Noţiunea de “neîndeplinire a obligaţiilor”.............285
4.3.4. Efectele hotãrârii Curţii........................................286
4.3.5. Sancţiuni.............................................................286
4.3.6. Regimul derogator de la procedura comunã.......287
4.4. Recursul în responsabilitate...................................287
4.4.1. Apreciere generalã..............................................287
4.4.2. Recursul în responsabilitate extracontractualã....288
4.4.2.1. Reglementarea în tratate a răspunderii
extracontractuale ………………………………288
4.4.2.2. Condiţii necesare pentru angajarea
responsabilităţii …………………………… 290
4.4.2.3. Reparaţia prejudiciului ………………………
291
15
 4.4.2.4. Aspecte procedurale …………………………
292
4.4.3. Rãspunderea contractualã..................................292
4.5. Alte acţiuni şi mãsuri judiciare................................293
4.5.1. Excepţia de ilegalitate.........................................293
4.5.2. Procedura de urgenţã şi mãsurile provizorii........294
CONSTITUIREA ŞI EVOLUTIA COMUNITÃŢILOR
EUROPENE........................................................................295

ACORD EUROPEAN INSTITUIND O ASOCIERE ÎNTRE

ROMÂNIA, PE DE O PARTE, COMUNITÃŢILE EUROPENE
ŞI STATELE MEMBRE ALE ACESTORA, PE DE ALTÃ
PARTE................................................................................307

TITLUL I – DIALOG POLITIC...........................................310

TITLUL II – PRINCIPII GENERALE....................................311

TITLUL III- LIBERA CIRCULAŢIE A MÃRFURILOR..........312

CAPITOLUL I – PRODUSELE INDUSTRIALE.................313
CAPITOLUL II - AGRICULTURA......................................317
CAPITOLUL III – PRODUSE PIŞCICOLE........................319
CAPITOLUL IV – PREVEDERI COMUNE.......................319
TITLUL IV – CIRCULAŢIA LUCRÃTORILOR, DREPTUL DE
STABILIRE, FURNIZAREA DE SERVICII ………………… 325
CAPITOLUL I – CIRCULAŢIA LUCRÃTORILOR..............325
CAPITOLUL II – DREPTUL DE STABILIRE.....................328
CAPITOLUL III – FURNIZAREA DE SERVICII ÎNTRE
COMUNITATE ŞI ROMÂNIA............................................336
CAPITOLUL IV – PREVEDERI GENERALE.....................338
TITLUL V – PLÃŢI, CAPITAL, CONCURENŢÃ ŞI ALTE
PREVEDERI CU CARACTER ECONOMIC, ARMONIZAREA
LEGISLAŢIEI......................................................................340
CAPITOLUL I – PLÃŢI CURENTE ŞI MIŞCAREA
CAPITALULUI...................................................................340

16
 CAPITOLUL II – CONCURENŢA ŞI ALTE PREVEDERI CU
CARACTER ECONOMIC..................................................342
CAPITOLUL III – ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI.............346
TITLUL VI – COOPERAREA ECONOMICÃ.......................347

TITLUL VII – COOPERAREA CULTURALÃ......................365

TITLUL VIII – COOPERAREA FINANCIARÃ.....................367

TITLUL IX – PREVEDERI INSTITUŢIONALE, GENERALE ŞI

FINALE...............................................................................369
DECLARAŢIA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI PRIVIND
INTRAREA ÎN VIGOARE A ACORDULUI EUROPEAN DE
ASOCIERE A ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ …376
BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ............................................379

CAPITOLUL I

ISTORICUL CONSTITUIRII
COMUNITÃŢILOR EUROPENE ŞI
EVOLUŢIA ACESTORA

17
 1. Istoricul constituirii comunitãţilor europene

1.1. Premisele ideilor de unitate europeanã

Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind

foarte veche, ea găsindu-şi originea, după unele opinii, încă în
perioada Antichităţii, când cuceririle romane au fost
considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe1.
Încercările de refacere a graniţelor fostului imperiu
roman sunt considerate de asemenea manifestări ale aceleiaşi
idei, menţionându-se perioada lui Carol cel Mare care, chiar
dacă nu au reuşit ca realitate faptică, sunt apreciate ca având
consecinţe religioase, morale şi intelectuale în spiritul ideii de
unitate europeană2. Perioada Evului mediu, caracterizată iniţial
printr-o divizare politică din cauza incapacităţii succesorilor lui
Carol cel Mare şi agravată de conflictele religioase, economice
şi de altă natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a
unităţii europene, care au avut germenii în comunitatea de
civilizaţie europeană, chiar dacă acestea nu au dus în mod
automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se
baza însă pe acelaşi model de a gândi, simţi şi acţiona 3. Lupta
care s-a dat în această perioadă între Papă şi regi (împăraţi) a
dus la divizarea unităţii Europei, manifestându-se şi în apariţia
a două doctrine: cea a unităţii pontificale şi cea a unităţii
imperiale, două concepţii care nu puteau fi conciliate. În
aceste condiţii, apare o nouă realitate politică pe plan
european care îşi impune încet, dar sigur, supremaţia în acest
spaţiu şi care anunţă Europa modernă: puterea statelor
suverane4. În perioada modernă, principiul care a guvernat

1
A se vedea Louis Cartou, Communautés Européennes,
Précis, Dalloz, Paris 1991, pag. 3
2
Calmette, Carlemagne, Coll. “Que sais-Je?”, pag. 123
3
L. Cartou, op. cit., pag. 8-9
4
L.Cartou, op.cit., pag. 15
18
epoca precedentă - cel al unităţii Europei - a fost înlocuit cu cel
al divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar şi
religios şi economic. Divizarea politică, rezultată din
constituirea statelor suverane, eliberate de supunerea lor unei
autorităţi superioare şi care intrau în relaţii cu alte state, a avut
drept consecinţă trasarea unor graniţe care deveneau nu
numai criterii de separare geografică, dar şi lingvistică,
economică, socială etc. În aceste condiţii, papalitatea renunţă
la pretenţiile sale anterioare. Din punct de vedere religios,
divizarea nu a fost atât de importantă ca divizarea politică, dar
a avut o influenţă pe planul relaţiilor inter-regionale. S-a
manifestat, de asemenea, şi o divizare economică, ce s-a
alăturat celorlalte, amplificându-le efectele. Totodată, apar şi
unele tendinţe naţionaliste, care au contribuit şi ele la
agravarea procesului de divizare a Europei.
Perioada renascentistă este caracterizată, printre altele,
printr-un mod rapid de răspândire şi asimilare a ideilor
novatoare pe întreg continentul european, dar, în acelaşi timp,
a avut ca rezultat şi o diversificare a concepţiilor intelectuale şi
morale. Una dintre cele mai importante realizări ale epocii
respective rămâne tipul de om “umanist”, moştenitor al culturii
antice şi continuator al acesteia în noile condiţii istorice,
politice, sociale şi culturale. Caracteristic acestui tip de om
este faptul că el nu aparţine unei singure ţări în mod deosebit,
ci întregii Europe. În secolul al XIX-lea, Europa este din nou
divizată, manifestându-se tendinţele contradictorii: unele state
se află în declin (Franţa, Austria), altele într-un proces de
cristalizare (Germania, Italia).
Dezvoltarea industrială naţională de la sfârşitul secolului
al XIX-lea, progresele ştiinţifice şi tehnice, ca şi ideile
naţionaliste accentuează divizarea şi prevestesc evenimentele
începutului secolului XX. Chiar dacă se constituie un sistem de
alianţe, acestea erau fondate pe interese contradictorii şi se

19
bazau pe un echilibru precar, modificându-se în funcţie de
circumstanţele politice şi de altă natură5.
În acelaşi timp, se accentuează şi disensiunile legate de
împărţirea lumii din punct de vedere colonial, fapt care de
asemenea, a fost de natură să genereze rivalităţi şi conflicte
de interese. Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în
afara acestor interese contradictorii este comunitatea de viaţă
culturală, artistică, ştiinţifică şi tehnică, favorizată de
dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare şi de
răspândire a cunoştinţelor6. La începutul secolului al XX-lea
apar primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate
europeană, concretizate într-un proiect “State Unite
Europene”, care a fost propus de către Congresul de ştiinţe
politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă a
“Statelor Unite Europene” a fost creată la sfârşitul secolului al
XIX-lea de către Victor Hugo şi Garibaldi7.
Izbucnirea primului război mondial a fost de natură să
producă în final o stare de fapt care a dus la înrăutăţirea
situaţiei ţărilor vest europene (mai puţin Anglia) şi la existenţa
a două state care dominau din punct de vedere politic: S.U.A.
şi U.R.S.S.

1.2. Unitatea europeanã în perioada interbelicã

După primul război mondial, în anul 1923 a apărut ideea

unei federaţii europene într-o publicaţie a lui R.Coudenhove-
Kalergi (1894-1972), intitulată “Pan-Europe”, în care se
prevedea constituirea unei Europe federale pe baza renunţării
la suveranitate de către state8. S-a iniţiat astfel o mişcare în
5
P. Renouvin, Histoire des relations internationales, t.I,
pag. 241-242
6
P. Renouvin, op. cit., pag. 150-151
7
Ibidem, pag. 14, 53
8
R. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europe (Coll. Institut
universitaire d’études européennes de Géneve), Paris, P.U.F.
1988, pag. 139-140
20
favoarea constituirii unei uniuni europene, care a ţinut un prim
congres la Viena, în anul 1929 şi unde au participat 2.000 de
reprezentanţi din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a
adoptat un manifest Pan-European care prevedea principalele
direcţii ale unei confederaţii europene: garantarea egalităţii,
securităţii şi suveranităţii confederale, crearea de alianţe
militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede
comune; punerea în valoare în comun a coloniilor statelor
membre; respectarea civilizaţiilor fiecărui stat; protejarea
minorităţilor naţionale, iar pe plan internaţional se prevedea
colaborarea cu alte state în cadrul Societăţii Naţiunilor. S-a
creat în acea perioadă şi o altă mişcare intitulată “Uniunea
Pan-europeană” al cărui preşedinte de onoare era Aristide
Briand9. Au existat, de asemenea, mai multe iniţiative de
creare a altor mişcări: Uniunea Economică şi Vamală
Europeană, Federaţia pentru Înţelegerea Europeană,
culminând cu propunerea lui Aristide Briand din 7 septembrie
1929 în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor de creare a
unei Uniuni Federale Europene, care a avut un ecou favorabil
în rândul statelor – mai puţin în cazul Marii Britanii – şi care a
fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor, unde
proiectul a fost practic oprit. Guvernul francez, care a fost
însărcinat să detalieze această propunere a prezentat în 1930
un “Memorandum cu privire la organizarea unui regim de
Uniune Federală Europeană”, dar care nu a mai putut fi aplicat
din cauza conjuncturii internaţionale ( criza din perioada 1929-
1930 şi ascensiunea lui Hitler).
Oricum, acest proiect rămâne important prin faptul că a
promovat idei care au fost reluate ulterior şi a avansat anumiţi
termeni deveniţi comuni limbajului ulterior al comunităţii
europene: “piaţa comună”, “uniunea vamală, “circulaţia
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor” etc.10
O altă concepţie de uniune europeană este considerată
a fi reprezentată de politica promovată de Hitler în timpul celui

9
L.Cartou, op.cit., pag. 33
10
Dusan Sidjanski, L’avenir fédéraliste de l’Europe,
Presses Universitaires de France, 1992, pag. 22
21
de-al doilea război mondial, bazată pe forţă, violenţă şi voinţă
unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să
corespundă intereselor naţionale ale statelor europene, bazată
pe acceptarea liber consimţită a acestei uniuni. În acest sens
au apărut diferite idei, mişcări şi publicaţii care se declarau în
favoarea ideilor federaliste europene: Léon Blum (1939),
Mişcarea Federalistă Europeană, fondată de Altiero Spinelli şi
Ernesto Rossi; mişcarea “Combat” din Franţa (1941), între
fondatorii căreia se aflau Henri Frenay, Albert Camus,
Edmond Michelet ş.a.11 Un organizator al unei conjuraţii contra
lui Hitler, Carl Friedrich Goerdeler, a fost, de asemenea,
promotorul unei concepţii de unificare a Europei pe baza
statelor europene independente, care era prevăzută să se
realizeze în mai multe etape, în prima fază creându-se o
uniune economică, iar în faza a doua uniunea politică. El a mai
prevăzut ulterior şi înfiinţarea unui minister al economiei
europene, un minister al afacerilor externe şi constituirea unei
armate europene12. În perioada celui de-al doilea război
mondial, în mai multe ţări europene au apărut manifestări ale
unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfăşurat la
Geneva o reuniune a reprezentanţilor militanţilor germani
antinazişti, care a fost urmată de alte patru astfel de reuniuni şi
care au elaborat un proiect de declaraţie al unei rezistenţe
europene, momentul respectiv fiind considerat ca primul act
politic al federaliştilor europeni şi primul apel la coordonarea
mişcărilor de rezistenţă, fiind creat şi un birou permanent de
coordonare a acţiunilor pentru eliberarea ţărilor cărora le
aparţineau şi pentru organizarea unei “Uniuni Federale a
Popoarelor Europene”13. Această Uniune federală urma să
aibă un guvern responsabil în faţa popoarelor, o armată
plasată sub ordinele acestui guvern şi care să excludă orice
armată naţională precum şi un tribunal suprem. Se prevedea

11
Hubert Halin, L’Europe unie – obiectiv major de la
Résistance, Editions de l’Union des resistants pour une
Europe unie, 1967, pag. 19
12
Ibidem, pag. 48-50
13
D.Sidjanski, op.cit., pag. 15
22
obligaţia Germaniei şi aliaţilor de a contribui la reconstrucţia
tuturor ţărilor care au fost afectate de război, dezarmarea
totală şi supunerea acesteia unui control federal european. Se
observă faptul că toate aceste proiecte sunt marcate de
conjunctura celui de-al doilea război mondial şi de
consecinţele sale pe plan european.

1.3. Integrarea europeanã dupã cel de-al doilea rãzboi

mondial

Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a

marcat trecerea de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de
uniune europeană. Dar până la realizarea efectivă a acesteia,
a fost necesară parcurgerea unor etape preliminare.
O primă etapă o constituie relansarea ideilor uniunii
europene în contextul situaţiei postbelice. În acest sens,
trebuie menţionată declaraţia lui Winston Churchill, din 19
decembrie 1946, la Universitatea din Zurich, care a reiterat
ideea unităţii europene prin crearea unei Uniuni a Statelor
Europene şi organizarea unui congres în acest scop şi care a
condus la formarea unor mişcări având acest obiectiv, ca de
exemplu: Uniunea Europeană a Federaliştilor, Mişcarea
Socialistă pentru Statele Unite Europene, Uniunea
Parlamentată Europeană, Noile Echipe Internaţionale etc.
Cele două uniuni se constituiau în exemple tipice de grupuri
de promovare a ideii europene, inspirate dintr-o ideologie
supranaţionalistă, fiind deci superioare ideilor naţionale sau
partizane14. Uniunea Europeană a Federaliştilor a organizat
între 27-31 august 1947 Congresul de la Montreux, care a
reprezentat primul congres al federaliştilor europeni , în timpul
căruia aceştia au adoptat proiectul Statelor Federale ale
Europei şi care a fost un preludiu al organizării Congresului de
la Haga din anul următor15. La congresul de la Montreaux s-

14
D.Sidjanski, op.cit. pag. 27
15
Rapport au Premier Congrès Annuel de l’U.E.F. 27-31
aout 1947, Montreux (Suisse), pag. 8-16, 33-57
23
au propus participanţilor spre analiză şase principii pe baza
cărora să se fondeze viitoarea federaţie16:
- federaţia europeană nu se poate forma decât pe baza
renunţării la orice principii hegemoniste (de genul celor
susţinute de Napoleon şi Hitler);
- federalismul nu se poate baza decât pe renunţarea la
orice spirit de sistem (să se ţină seama de coexistenţa
realităţilor concrete şi heterogene: naţiuni, regiuni economice,
tradiţii politice etc.);
- federalismul nu trebuie să se confrunte cu problema
minorităţilor (se dă exemplul Elveţiei, unde problema existenţei
populaţiei germanice, franceze şi italiană nu ţine seama de
numărul locuitorilor şi de suprafaţa ţării ocupată de către
aceştia);
- federalismul nu are ca scop ştergerea diferenţelor
naţionale şi cuprinderea tuturor naţiunilor într-un bloc unic, ci,
dimpotrivă, păstrarea propriilor identităţi;
- federalismul trebuie să se bazeze pe acceptarea
complexităţii, fiind contrar simplismului, care este caracteristic
spiritului totalitar (se exemplifică din nou cu situaţia Elveţiei,
unde coexistă o diversitate de organisme şi grupuri politice,
administrative, lingvistice, culturale, religioase, etc., şi care se
acceptă reciproc) ;
- formarea unei federaţii trebuie să se realizeze pas cu
pas şi nu pornind de la un centru, sau prin mijloace
guvernamentale.
Se apreciază că necesitatea unei federaţii este evidentă,
nelipsind decât adoptarea unei carte federale, stabilirea unor
organe reprezentative şi a unei aprobări naţionale, care să
împuternicească guvernele în vederea aplicării acestor idei.
Între mişcările unioniste create se remarcau însă şi
unele cu vocaţie partizană. Este semnificativ în acest sens
cazul Noilor Echipe Internaţionale, care reprezentau
democraţia creştină şi care au constituit o reţea de comunicaţii
şi de influenţă în care membrii guvernelor, reprezentanţi ai
partidelor politice democrat-creştine sau alte personalităţi

16
Propuneri făcute de Denis de Rougemont
24
marcante au avut un rol deosebit în promovarea ideilor uniunii
europene şi a creării instituţiilor europene17. În acelaşi timp, se
remarcă activitatea Mişcării Socialiste pentru Statele Unite
Europene, care – sub conducerea lui Paul Henri Spaak –
militează pentru crearea unor state unite socialiste europene,
dar care renunţă la această formulă în ideea creării unei
Europe democratice, pluraliste, în care determinarea culorii
politice să se facă prin votul liber exprimat al electoratului.
Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene şi
Noile Echipe Internaţionale au avut ca obiectiv comun
alegerea unui organ constituant european şi elaborarea unei
constituţii federale europene, prin care urma să se înfiinţeze o
Uniune Pan-Europeană, proiect care urma să fie supus
ratificării parlamentelor statelor participante la această uniune.
Acest procedeu a fost acceptat ulterior şi a devenit astăzi
mijlocul prin care tratatele unionale europene intră în vigoare,
respectiv, prin exprimarea consimţământului statelor membre.
De altfel, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene,
alături de sindicatele europene, cărora li se vor alătura mai
târziu Mişcarea Liberală pentru Europa Unită, constituie
embrionul formării uniunii europene, pe care de altfel s-a bazat
şi proiectul de uniune europeană iniţiat de Spinelli18.
Având în vedere multitudinea mişcărilor europene în
favoarea uniunii, apărea ca o problemă esenţială coordonarea
lor pentru a se realiza această idee.
Pornind de la aceste două iniţiative independente – una
federalistă şi una unionistă ,în decembrie 1947 s-a instituit
Comitetul Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru
Unitatea Europeană, care a ţinut mai multe congrese, între
care trebuie remarcat Congresul de la Haga, desfăşurat între
7-10 mai 1948, care a iniţiat şi constituirea Consiliului
Europei19. Acest Congres a avut la bază o acţiune de

17
D.Sidjanski, op.cit., pag. 29
18
Ibidem, pag. 29
19
L. Cartou, op. cit. pag. 34; Philipp Manin, Les
communautés européennes, L’Union européenne, Droit
institutional, Paris, Ed. A.Pedone, 1993, pag. 9
25
coordonare a mişcărilor pentru o Europă unită, concretizată în
trei comisii: politică, economică şi culturală, precum şi pe
unele comitete naţionale care aveau sarcina de a desemna
delegaţii naţionali care urmau să colaboreze în vederea iniţierii
unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice,
organizaţii sindicale şi profesionale, biserici, organizaţii ale
femeilor, organizaţii universitare, intelectuale şi artistice.
Dezbaterile au fost marcate de conflicte între tendinţele
unioniste şi cele federale, printre adepţii concepţiilor unioniste
situându-se Marea Britanie, care nu a încetat ulterior să fie
promotoarea ideii respectării integrale a suveranităţii statale20.
De asemenea, federaliştii continentali uniţi prin
obiectivele urmărite se divizau din punctul de vedere al
metodelor de punere în aplicare, întrucât unii propuneau
constituirea unei uniuni federale şi a unei uniuni economice
care presupuneau un transfer parţial al suveranităţii naţionale,
iar alţii, adepţi ai federalismului integral, erau de părere că
trebuie constituită o Adunare europeană, dar nu precizau
modalitatea de formare a acesteia.
În ciuda divergenţelor de opinii exprimate cu această
ocazie, Congresul de la Haga a avut un rol important în
impulsionarea ideii de unitate europeană, prin definirea unui
program de acţiune globală pentru o Europă unită şi prin faptul
că a dat naştere unei “Mişcări Europene” şi a fost la originea
creerii “Centrului European de Cultură”, a “Colegiului Europei”,
a “Consiliului Europei” şi pentru că în final a contribuit la
crearea Comunităţilor Europene. De asemenea ca urmare a
Congresului de la Haga, Comitetul Internaţional pentru
Coordonarea Mişcărilor pentru Unitatea Europeană s-a
transformat în “Mişcarea Europeană”, având ca preşedinţi de
onoare pe W.Churchill, De Gasperi, Coudenhove-Kalergi,
H.Spaak, K.Adenauer şi R.Schuman. Această vastă
organizaţie a avut un rol de coordonare şi reunire a mişcărilor
europene, ea îndeplinind funcţia de exercitare a presiunii

20
D.Sidjanski, op. cit., pag. 34 şi P.H.Teitgen, Les etapes
de l’idee européenne, Etudes et documents du Conseil d’Etat,
1963, pag. 13
26
asupra unor guverne şi parlamente naţionale, ca şi asupra
unor instituţii europene. Beneficiind de o structură instituţională
complexă (un Congres şi un Consiliu internaţional format din
reprezentanţii consiliilor naţionale), această “Mişcare
Europeană” a susţinut iniţiativa “Monnet-Schuman”, care se
află la originea Comunităţilor Europene.

1.4. Înfiinţarea Comunitãţilor europene

1.4.1. Premisele înfiinţãrii Comunitãţilor europene

Crearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă

decât în contextul politic internaţional de după cel de-al doilea
război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei
categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice şi
politice21. Organizaţiile militare sunt reprezentate prin Uniunea
Europei Occidentale, creată prin tratatul de la Bruxelles din 17
martie 1948, între Franţa şi Anglia, pe de o parte şi Belgia,
Olanda şi Luxemburg, pe de altă parte, precum şi Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creată în 1949 prin
Tratatul de la Washington. Din categoria organizaţiilor
economice create după cel de-al doilea război mondial în
Europa menţionăm Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică (O.E.C.E.), constituită prin Tratatul de la Paris din
16 aprilie 1948 în vederea gestionării ajutorului comun oferit
de către S.U.A., în cadrul planului Marshall, statelor europene
care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea război
mondial (devenită ulterior Organizaţia de Cooperare şi
Dezvoltare Economică – O.C.D.E.).
A treia categorie de organizaţii o constituie cele de
natură politică, respectiv Consiliul Europei, care a fost înfiinţat
la 5 mai 1949 şi care, aşa cum am mai precizat, îşi avea
originea în Congresul de la Haga din 1948.
21
Jean Boulouis, Droit institutional des communautés,
Montchrestien, Paris, 1993, 4e édition, pag. 27
27
 Deşi s-au constituit organizaţii separate în cele trei
domenii, iar comunităţile economice care vor apărea ulterior
vor avea o vocaţie preponderent economică, nu se poate
scăpa din vedere faptul că acestea din urmă au presupus şi o
cooperare politică, fapt confirmat prin evoluţia ulterioară a
acestora, respectiv prin adoptarea Tratatului de Maastricht.
Obiectivele economice urmărite prin crearea
comunităţilor europene vizau îmbunătăţirea utilizării
capacităţilor lor economice şi tehnice în scopul creşterii efici-
enţei, în condiţiile cerute de evoluţia societăţii moderne 22.
Apărea deci necesară crearea unei pieţe comune care să
permită dezvoltarea capacităţilor economice, care ar fi fost
frânate de existenţa frontierelor naţionale. De asemenea, din
această cooperare regională rezultau o serie de alte implicaţii
de natură monetară, de protecţie a mediului înconjurător,
fiscale, sociale etc. Alături de raţiunile economice, existau însă
– aşa cum am precizat – şi raţiuni politice la baza necesităţilor
de integrare: împărţirea sferelor de influenţă după cel de-al
doilea război mondial, pericolul comunismului, precum şi
ameninţarea care se profila din partea ţărilor arabe
producătoare de petrol. Pentru realizarea acestora trebuia să
se treacă de la faza consultărilor diplomatice la măsuri
practice, eficiente de instituţionalizare a ideilor existente de
multă vreme. În decembrie 1949, Michel Debré propune un
proiect de Pact pentru Uniunea Statelor Europene, bazat pe
un sistem prezidenţial şi federalist care să aibă un arbitru ales
pentru o perioadă de cinci ani prin vot universal, un Senat
format din miniştrii statelor membre, o Adunare Europeană
formată din delegaţi naţionali aleşi în conformitate cu numărul
locuitorilor (1 reprezentant pentru un milion de locuitori),
comisari stabiliţi de către arbitru şi o Curte formată din
judecători23.
22
Louis Cartou ,op. cit. pag.35
Michel Debré, Projet de Pacte pour une Union d’Etats
européennes, Paris, Negel, 1950, pag. 61
23
Robert Schuman, Pour l’Europa, Paris, Negel, 1963,
pag. 202
28
 Această propunere a lui M. Debré a fost urmată în 9 mai
1950 de declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe al
Franţei, secondat de Jean Monnet. Robert Schuman arată că
o comuniune în domeniul cărbunelui şi oţelului va asigura
baza dezvoltării economice federaliste europene şi va duce la
schimbarea situaţiei acestor ţări. Producţia în comun a
cărbunelui şi oţelului, considerate materii de bază, şi instituirea
unei înalte autorităţi care să ia decizii în noua federaţie
europeană - care urma să cuprindă Franţa, Germania de Vest
şi alte ţări vest-europene ce se vor asocia – se aprecia că vor
avea un rol important în asigurarea păcii în această regiune24.

1.4.2. Crearea Comunitãţii Europene a Cãrbunelui şi

Oţelului

La 10 iunie 1950 încep negocieri la Paris, având la bază

un proiect de tratat al Franţei, iar la 18 aprilie 1951 se
semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.).
Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El reunea şase
state europene (Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg), întrucât Marea Britanie nu a acceptat
principiul renunţării la unele prerogative ale suveranităţii,
acceptând doar relaţii de coordonare cu comunitatea. Tratatul
era deschis aderării altor state. Crearea acestei organizaţii
europene a însemnat constituirea unor organe supranaţionale
cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le
impune statelor membre. Aşa cum se arată în unele lucrări, el
reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei
politice, pornind de la construirea unei Europe economice25.
Raţiunile politice care se ascundeau sub această construcţie
comunitară economică se refereau la situaţia Franţei care se
simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din
urmă fusese împărţită în aprilie 1949 prin acordurile de la
Washington), precum şi la potenţială ameninţare economică a
24
25
L.Cartou, op.cit., pag. 51
29
ţărilor vest-europene de către S.U.A., sau la şi mai evidentul
pericol al războiului rece, care începuse să îşi facă simţită
prezenţa tot mai mult. În ceea ce priveşte teama Franţei faţă
de Germania, se ofereau garanţii în cadrul acestei construcţii
europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice şi
miniere, care făceau imposibilă orice stare beligerantă între
cele două ţări. Această organizare economică, ce ducea la
unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică, urmărea şi
promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu
situaţia menţinerii unor pieţe supuse unor reguli şi practici
restrictive. Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială
(limitată la cărbune şi oţel), ea crea un precedent instituţional
de o deosebită importanţă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:
- Înalta Autoritate, organ internaţional, care era
însărcinat să favorizeze interesele preponderent comunitare;
- Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu
caracter interguvernamental;
- Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă
prin vot universal direct şi care avea sarcina controlului
democratic;
- Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei
sarcină era de a asigura respectarea normelor juridice
instituite în cadrul Comunităţii.
Întrucât Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, cu
posibilitatea prelungirii sale, statele membre nu au mai
considerat necesară această prelungire, astfel încât în iulie
2002 tratatul şi-a încetat valabilitatea iar Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului s-a desfiinţat.

30
1.4.3. Crearea Comunitãţii Economice Europene şi a
Comunitãţii Europene a Energiei Atomice

Înainte de a prezenta constituirea celorlalte două

comunităţi europene, este necesar – pentru mai buna
înţelegere a contextului politic – să prezentăm evenimentele
care au avut ca rezultat eşecul unui alt proiect de construire a
unei alianţe militare, respectiv Comunitatea Europeană de
Apărare, a cărei iniţiere a fost anunţată la scurt timp după
declaraţia lui Robert Schuman, respectiv la 24 octombrie 1950
, de către René Pléven în contextul internaţional marcat de
evenimentele din Coreea. Sub presiunea Mişcării Europene, a
partidelor democrat-creştine care erau la putere în Franţa,
Germania şi Italia, ca şi a susţinerii din partea curentului socia-
liştilor, se semnează la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de
creare a Comunităţii Europene de Apărare (C.E.A.). Se
propunea pentru viitor şi crearea unei Comunităţi politice
europene. Tratatul C.E.A. a fost transmis celor şase guverne
ale ţărilor membre C.E.C.O. la 9 martie 1953. Adunarea
franceză nu a fost însă de acord, la 30 august 1954, să intre în
această comunitate şi în acest fel a eşuat tentativa de creare a
Comunităţii Europene de Apărare, deşi tratatul fusese ratificat
de către celelalte state. Acest eşec a produs o serie de
perturbări şi întârzieri în procesul de integrare europeană26.
Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferinţă a
miniştrilor afacerilor externe din ţările membre ale C.E.C.O.,
eveniment care a reprezentat începutul procesului de
constituire a celorlalte două comunităţi europene. Ea a fost
urmată de alte conferinţe la nivel de miniştri sau experţi.
Cu ocazia unei reuniuni a experţilor organizată la
Bruxelles în perioada iulie 1955 – aprilie 1956, prezidat de
H.Spaak, s-a redactat un “Raport al şefilor delegaţilor
miniştrilor afacerilor externe”, care a constituit baza conferinţei
miniştrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneţia. Au
urmat alte întâlniri la diverse niveluri 27, care au pregătit
26
P.Manin, op.,cit., pag. 11
27
A se vedea L.Cartou, op.cit. pag. 51
31
proiectul celor două tratate sectoriale de la Roma, semnarea
lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului instituind
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi a Tratatului
instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(C.E.E.A. sau Euratom), membre fiind tot cele şase state care
participau la C.E.C.O. Tratatele au fost ratificate relativ
repede, între 14 septembrie 1957 (Franţa) şi 4 decembrie
1957 (Olanda). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie
1958. Ele au fost însoţite de adoptarea unei Convenţii privind
instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele protocoale
semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţile
şi privilegiile Curţii de Justiţie a C.E.E. şi Euratom.
Crearea C.E.E. viza în primul rând transformarea
condiţiilor economice de schimburi şi de producţie pe
teritoriului comunităţilor. În acelaşi timp, s-au remarcat şi opinii
de prezentare a creării comunităţilor ca o contribuţie la
construcţia funcţională a Europei politice, substituită integrării
politice directe28. Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca
obiectiv, conform art. 1: “să contribuie la stabilirea condiţiilor
necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare,
creşterii nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării
schimburilor cu alte ţări”. Raţiunea pentru care se instituia
această comunitate se baza pe deficitul de energie al ţărilor
membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv
faţă de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) şi faptul că
trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru
interese naţionale şi regionale comune.
Aceste două comunităţi se bazau pe o structură
instituţionalizată similară celei a C.E.C.O., respectiv aveau tot
patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau
unele diferenţe atât ca denumire, cât şi în conţinutul atribuţiilor,
respectiv cele ale Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., care au fost
deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul ultimelor două.
S-a apreciat că, deşi s-au înfiinţat trei comunităţi, iar la
constituire nu a fost clar exprimată în tratate intenţia creării
pieţei comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul dintre

28
A se vedea L.Cartou, op.cit., pag. 52
32
obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate 29
urmărindu-se şi constituirea uniunii politice prin fuzionarea
acestor comunităţi, fapt dovedit prin evoluţia comunităţilor şi
crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, care
îşi propune şi realizarea acestor obiective.

2. Evoluţia comunitãţilor europene

Instituirea celor trei comunităţi a reprezentat doar

începutul unui proces complex, care – aşa cum au avut în
vedere iniţiatorii ideilor de unitate a Europei – trebuia să
continue, în vederea realizării acelor obiective care, ori nu au
fost posibile în faza iniţială, ori au devenit necesare pentru
perfecţionarea structurilor şi activităţilor acestora în decursul
timpului. Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate,
această evoluţie s-a desfăşurat în două direcţii30: creşterea
numărului statelor membre ele comunităţilor şi perfecţionarea
instituţională.

2.1. Creşterea numãrului statelor membre ale comu-

nitãţilor

Refuzul guvernului Marii Britanii de a face parte din cele

trei comunităţi a făcut ca acestea să fie formate iniţial din şase
membri. Poziţia Marii Britanii s-a caracterizat însă şi prin
încercarea din anul 1958 de creare a unei zone de liber
schimb, iar ulterior, prin constituirea Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb (A.E.L.S.) în baza Convenţiei de la Stockolm
din 1960, prin care se urmărea contrabalansarea activităţilor
comunităţilor europene. În anul următor s-a produs însă o
29
Jean Boulouis, op.cit. pag. 32
30
A se vedea L.Boulouis, op. cit., pag. 33 şi L.Cartou, op.
cit., pag. 54 şi urm.
33
schimbare radicală în poziţia Marii Britanii, care depune
cererea de aderare la comunităţile europene la 9 august 1961,
candidatura sa nefiind însă acceptată de Franţa, preşedintele
De Gaulle declarându-se împotrivă la 14 ianuarie 1963. În mai
1967, guvernul laburist depune o nouă cerere de aderare, dar
Franţa se opune şi de această dată.
Schimbarea poziţiei Franţei are loc după retragerea
preşedintelui De Gaulle, iar cu ocazia Conferinţei de la Haga a
şefilor de state şi de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei
scop era, printre altele şi deblocarea construcţiei europene,
problema aderării Marii Britanii a fost analizată în alt context.
Astfel, la 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile pentru
admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei, iar
la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles acordul de
aderare a acestor state. Supuse referendumului, în Norvegia
se obţine un rezultat negativ, astfel încât această ţară renunţă
la aderare. Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie
1973, dar devine efectivă la sfârşitul anului 1977, după
expirarea perioadei de tranziţie31. Marea Britanie a solicitat
însă renegocierea aderării, având în vedere revenirea ca prim
ministru a lui H.Wilson, care a solicitat aderarea în 1967, şi a
organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un
rezultat pozitiv. S-a ajuns în acest fel la existenţa a nouă state
membre ale comunităţilor. Următoarea cerere de aderare a
fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între ea şi comunităţi
existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are
loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.
Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977,
iar tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1986. S-a ajuns în acest fel la
existenţa a douăsprezece state membre ale Comunităţii
europene. Având în vedere politica de deschidere a
comunităţilor faţă de alte state, au fost depuse în continuare
noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987),
Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie

31
L.Cartou, op. cit. pag. 55
34
1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992),
Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).
În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta
R.D.G. a fost inclusă în Comunităţile europene la 30 octombrie
1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al
unificării, iar pe teritoriul său se aplică normele dreptului
comunitar de la 31 decembrie 1990 ( când s-a încheiat
perioada de tranziţie), în cele mai importante domenii, întrucât
în altele (mediu înconjurător, calificare profesională, politică,
agricolă comunitară etc.) s-a acordat o perioadă de tranziţie
mai lungă, supravegheată de către Comisie32.
Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost
negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul
European şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri,
urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru
aderare. În Austria, prin referendumul organizat în 12 iunie
1994 s-a acceptat aderarea acestei ţări la comunităţile
europene. Următoarele trei referendumuri s-au desfăşurat în
lunile octombrie şi noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru
a doua oară aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995,
Uniunea Europeană are cincisprezece membri.
În urma destrămării sistemului socialist din Europa
centrală şi de est au depus cereri pentru a deveni membre ale
Uniunii Europene următoarele state: Ungaria (31 martie 1994),
Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia
(27 iunie 1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28
noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14
decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie
1996). Cererile de aderare ale acestor state se află în diferite
faze de negociere. Astfel, cu Polonia, Cehia şi Ungaria
negocierile au început, iar cu prilejul reuniunii de la Helsinki
din 10-11 decembrie l999, Consiliul european a decis să fie
invitate pentru negocieri în vederea aderării alte şase state:
Malta, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi România.

32
A se vedea în acest sens şi Penelope Kent, European
Community Law, The Maud E. Handbook Series, 1992, pag. 6
35
 La 1 mai 2004 zece state au fost primite în Uniunea
Euroapeană: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Cerhia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, prin aceasta numărul
statelor membre ridicându-se la 25.

2.2.Situaţia României şi Bulgariei

Negocierile cu România şi Bulgaria au fost deschise la

reuniunea Consiliului european de la Helsinki din 10-11
decembrie 1999. Tratatul de aderare a fost semnat de către
preşedintele României şi de primul ministru al Bulgariei la 25
aprilie 2005 la Luxemburg, alături de reprezentanţii celor 25
state membre. Tratatul de aderare consacra aderarea
României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană, precum şi
faptul că prin aderare cele două state devin parte la Tratatul
de instituire a Constituţiei pentru Europa, în condiţiile
reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat.
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană
este comun cu cel al Bulgariei şi reprezintă rezultatul
procesului de negociere a celor 31 de capitole. Documentul a
fost elaborat pe baza aceloraşi principii şi după aceeaşi
metodă de lucru utilizate la redactarea Tratatului de aderare a
celor zece noi state membre. Spre deosebire de acestea, prin
Tratatul de aderare, România şi Bulgaria vor adera şi la
Tratatul de instituire a Constituţiei pentru Europa, dacă acesta
va fi ratificat de toate statele membre până la data aderării
efective a României şi Bulgariei. În acest context, s-au
redactat în paralel un Act de aderare şi un Protocol de
aderare. Actul şi Protocolul vor intra în vigoare alternativ, în
funcţie de intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a
Constituţiei pentru Europa. Actul de aderare cuprinde
modificările aduse, prin aderarea României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană, tratatelor constitutive în vigoare în
prezent: Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).

36
 Protocolul de aderare adaptează Tratatul Constituţional
pentru a face posibilă aderarea României şi Bulgariei la acest
document. Actul şi Protocolul au, în principiu, conţinut identic
(diferă doar referirea la textele din Constituţia Europeană,
respectiv Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul
privind Uniunea Europeană).

2.2.1.Structura Tratatului de aderare

- Părţile generale: Tratatul propriu-zis (şase articole),

Actul de aderare/Protocolul de aderare;
- Anexele: convenite în cadrul negocierilor – măsuri
permanente şi măsuri temporare.
- Declaraţiile.
Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre,
Tratatul României şi Bulgariei nu conţine în anexă adaptările
tehnice (completările de text, cu precizările specifice celor
două ţări) aduse acquis-ului comunitar, având în vedere
perioada mare între momentul semnării documentului şi
momentul aderării efective. Adaptările tehnice au fost
redactate în paralel cu Tratatul şi au fost convenite la nivel
politic în 11 februarie 2005 (odată cu acordul politic asupra
textului în limba engleză) şi vor fi adoptate ulterior de Consiliul
European şi de Comisia Europeană. De asemenea, se
precizează data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare,
precum şi faptul că acesta va fi ratificat de părţile contractante
conform procedurilor interne. Instrumentele de ratificare vor fi
depuse până la 31 decembrie 2006.Conform clauzei finale,
dacă unul dintre cele două state care aderă nu depune
instrumentul de ratificare până la această dată, Tratatul va
intra în vigoare pentru celălalt stat, Consiliul urmând să adopte
ajustările necesare Protocolului de aderare sau, după caz,
Actului de aderare. România şi Bulgaria vor participa în cadrul
Uniunii Economice şi Monetare, de la data aderării, fiind
considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice
conform articolului 122 al Tratatului de instituire a Comunităţii
Economie Europene. România va avea 35 de locuri în

37
Parlamentul European, pentru perioada 2007-2009. După
această dată, numărul locurilor în Parlamentul European va fi
stabilit prin Decizie a Consiliului European. În Consiliul Uniunii,
ţara noastră va avea 14 voturi. România are dreptul la un
judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi unul la
Tribunalul de Prima Instanţă. Mandatul este de şase ani. La
fiecare trei ani, se vor schimba, alternativ, treisprezece sau
paisprezece judecători. România are dreptul de a numi
membri în Comitetul Director al Băncii Europene de Investiţii,
precum şi în Comitetul Ştiinţific şi Tehnic prevăzut de Tratatul
EURATOM, 15 membri în Comitetul Economic şi Social şi 15
membri în Comitetul Regiunilor. Tratatul stipulează ca limba
română şi limba bulgară devin limbi oficiale ale Uniunii
Europene. Partea a III-a (Prevederile permanente) stipulează
acceptarea măsurilor negociate permanente (prevăzute într-o
anexă=, precum şi referirea la mecanismul efectuării
adaptărilor tehnice ale acquis-ului adoptat până la 1 octombrie
2004 („cut-off date”). Este vorba despre actele adoptate de
instituţiile Uniunii Europene în diferite domenii care vor fi
adaptate în vederea aplicării acestora la România şi Bulgaria.
Dintre adaptările tehnice, pot fi menţionate: etichetarea
produselor electrice şi electronice; lista de specii de plante şi
animale protejate în România; calificări, lista profesiunilor
liberale şi a instituţiilor de învăţământ care au eliberat
diplomele în acest sens; lista punctelor de frontieră; lista
aeroporturilor internaţionale; lista produselor chimice
periculoase; traducerea în limba română a tuturor termenilor
de specialitate în diverse domenii (ex. societate pe acţiuni,
societăţi în nume colective, societăţi în comandita simplă,
societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi
cu răspundere limitată, taxa de drum, autostrăzi, drumuri
naţionale, drumuri judeţene, drumuri comunale etc); lista
statelor cărora România le solicita viza şi diferitele categorii de
viză; lista instituţiilor din românia participante la procesul de
achiziţii publice. Partea a IV-a (Prevederile temporare) se
referă la măsurile tranzitorii convenite în cadrul negocierilor
(conţinute în anexă), prevederile instituţionale şi prevederile
financiare cu caracter temporar. Potrivit prevederilor
38
instituţionale cu caracter temporar, România va avea 35 de
locuri în Parlamentul European în perioada cuprinsă între data
aderării efective la Uniune şi data la care se vor desfăşura noi
alegeri pentru Parlamentul European (2009). România are
obligaţia de a desfăşura alegeri pentru Parlamentul European
„nu mai târziu de 31 decembrie 2007”. Acestea înseamnă că
ţara noastră poate organiza oricând înainte de 31 decembrie
2007 aceste alegeri, inclusiv în intervalul dintre semnarea
Tratatului de aderare, care va avea loc la 25 aprilie 2005 şi
data aderării. În ipoteza în care Constituţia Europeană va intra
în vigoare în 2007, până în 2009 se va menţine sistemul de
vot „Nisa”, România având 14 voturi, precum şi numărul de 15
locuri în Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.
Ca şi în cazul celor zece noi state membre, Tratatul
conţine trei clauze generale de salvgardare:
a)clauza de salvgardare generală

Dacă, până la sfârşitul a trei ani de la aderare, vor

apărea dificultăţi grave şi persistente într-un anumit sector
economic sau care ar putea deteriora situaţia economică într-
un anumit domeniu, România sau Bulgaria pot solicita
Comisiei autorizaţia de a lua măsuri de protecţie pentru a
ameliora situaţia creată şi a ajuta respectivul sector economic
al Pieţei Comune. În aceleaşi circumstanţe, orice stat membru
actual poate solicita autorizaţia de a lua măsuri protecţioniste
cu privire la unul sau ambele noi state membre.

b)clauza de salvgardare privind Piaţa Internă

Dacă în primii trei ani de la aderare, România şi Bulgaria
nu îşi îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul
negocierilor, periclitând astfel funcţionarea Pieţei Interne,
Comisia Europeană, din proprie iniţiativă sau la solicitarea
unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru
remedierea acestei situaţii. Această clauză poate fi invocată şi
înainte de data aderării celor două state.

c)clauza de salvgardare pentru justiţie şi afaceri interne

39
 Dacă în România şi Bulgaria există întârzieri cu privire la
transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare
referitoare la recunoaşterea mutuală în domeniul civil şi penal,
comisia, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat
membru, poate, până la sfârşitul a trei ani de la intrarea în
vigoare a Tratatului, să ia măsurile necesare şi să specifice
condiţiile de aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să fie
justificate şi menţinute nu mai mult decât este strict necesar
pentru remedierea situaţiei.
Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state, în cazul
României şi al Bulgariei se poate aplica o clauză de amânare
a aderării. Consiliul, prin vot în unanimitate, la recomandarea
Comisiei, poate lua decizia de a amâna data aderării cu un an,
până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării Comisiei
se constată ca studiul pregătirii şi implementării acquis-ului de
către cele două state demonstrează pregătirea insuficientă a
acestora pentru a deveni membre ale Uniunii.
În plus, în ceea ce priveşte România, Consiliul poate
decide, prin vot cu majoritate calificată, amânarea aderării cu
un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă se constată o pregătire
insuficientă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în
domeniul concurenţei (există 11 obligaţii menţionate în
anexă).
Actul conţine şi dispoziţii referitoare la necesitatea
adaptării de către instituţiile comunitare (Consiliul, Comisia şi
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene) a regulilor de
procedură. România şi Bulgaria vor numi câte un membru al
Comisiei Europene, la data aderării, al cărui mandat va expira
o dată cu expirarea mandatelor celorlalţi membri ai Comisiei.
Comisarii român şi bulgar vor fi numiţi de Consiliu, cu
majoritate calificată, în acord cu Preşedintele Comisiei şi cu
avizul Parlamentului European. Astfel, spre deosebire de
Tratatul celor zece, în cazul numirii noilor comisari se va cere
şi avizul Parlamentului European, pentru a se asigura o mai
mare transparenţă a deciziei. Totodată, România şi Bulgaria
vor numi câte un judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene şi la Tribunalul de primă instanţă. Mandatul unuia

40
dintre cei doi judecători va expira în 2006, iar a celuilalt în
2012, decizia fiind luată prin tragere la sorţi.
De asemenea, România şi Bulgaria vor numi membri la
Curtea Europeană de Conturi, Comitetul Economic şi Social şi
Comitetul Regiunilor. României şi Bulgariei au obligaţia de a
adopta toate măsurile necesare pentru a se conforma, de la
data aderării, directivelor şi deciziilor adoptate de instituţii
comunitare statelor membre. Aceste măsuri includ şi obligaţia
de a opera modificările legislative interne necesare.
La Tratatul de aderare a fost anexată o serie de
declaraţii cu caracter politic, care nu produc efecte juridice:
Declaraţia comună a statelor membre (UE 25) privind libera
circulaţie a persoanelor; Declaraţia comună a UE 25 şi a
Comisiei Europene privind pregătirile pentru aderare ale
Bulgariei şi ale României; Declaraţia comună a Germaniei şi
Austriei privind libera circulaţie a persoanelor; Declaraţia
Bulgariei privind alfabetul chirilic.

2.3. Perfecţionarea instituţionalã

Perfecţionarea instituţională a comunităţilor europene

este apreciată de unii autori ca fiind rezultatul unor crize şi
eşecuri, care au dus la un proces de reflecţie, materializat, în
final, în dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări
juridice care au modificat tratatele iniţiale33. Apreciem însă că a
privi dezvoltarea instituţională a comunităţilor europene ca şi
extinderea acestora doar ca efect al crizelor şi eşecurilor nu
poate oferi o bază suficient de completă pentru explicarea
evoluţiei construcţiei comunitare. Argumentăm această
afirmaţie prin faptul că alături de crize şi eşecuri, care desigur
nu pot fi neglijate, un rol important în perfecţionarea
instituţională comunitară l-au avut şi rezultatele obţinute prin
integrare, întrucât mai ales acestea sunt de natură să
determine unirea eforturilor comune pentru a determina
evoluţia procesului de integrare. Vom prezenta în continuare,
33
J.Boulouis, op. cit., pag. 35-36
41
în ordine cronologică, principalele evenimente din evoluţia
comunităţilor – crize, eşecuri sau realizări – care au marcat
evoluţia instituţională a acestora. Un prim aspect îl constituie
marginalizarea C.E.C.O. care, deşi a jucat un rol important în
perioada anterioară, a început să fie concurată de creşterea
producţiei petroliere şi afectată de criza siderurgică. De
asemenea, faţă de C.E.E.A., începând din mai 1958, guvernul
francez a început să dea dovadă de o atitudine de
neîncredere34. Acesta a fost de altfel unul dintre principalele
motive care au condus la adoptarea Tratatului de la Bruxelles
(1965) privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi,
C.E.E. fiind considerată componenta de bază, iar celelalte
două doar organizaţii de strictă specializare.
O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în
perioada 1961-1962 de către preşedintele De Gaulle şi
cancelarul Adenauer de creare a unei comunităţi politice.
În acest sens, şefii de state şi de guverne s-au întâlnit în
conferinţele de la Paris (februarie 1961) şi Bad Godesberg
(iulie 1961) şi au încredinţat unui comitet condus de Christian
Fouchet (ministrul francez de externe) elaborarea proiectului
de statut al unei Uniuni Politice Europene, care a fost
prezentat la 2 noiembrie 1961 şi care prevedea ca principiu de
bază respectarea independenţei statelor membre. A urmat al
doilea proiect Fouchet (18 ianuarie 1962), care, de asemenea,
prevedea doar elaborarea în comun a politicii externe a
statelor membre ,a politicii de apărare şi a celei culturale. La
20 ianuarie 1962, celelalte state membre ale comunităţilor au
prezentat un contraproiect care prevedea că Uniunea
Europeană este o uniune de state şi de popoare. În martie
1962 au avut loc negocieri între Franţa, pe de o parte, şi
celelalte cinci state membre – pe de altă parte – şi pornind de
la concepţiile antifederalistes ale generalului De Gaulle, ca şi
de la poziţia sa împotriva Marii Britanii şi a intervenţiei S.U.A.
în problemele Europei, proiectele respective nu au fost
adoptate. Un alt moment de criză a fost cel provocat de Franţa
în 1965 în legătură cu problemele financiare privind

34
A se vedea în acest sens şi P.Manin, op.cit. pag. 13
42
schimburile agricole. Această atitudine a guvernului francez s-
a referit la rolul Comisiei europene în fruntea căreia se afla
Walter Hallstein şi care, în concepţia Franţei, şi-a atribuit
prerogative politice care erau de competenţa Consiliului,
Comisia trebuind să rămână doar un organ
interguvernamental şi să nu se constituie în unul
supranaţional. O altă problemă cu privire la care Franţa s-a
situat pe o poziţie diferită a fost cea privind procedura adoptării
deciziilor. Conform prevederilor tratatelor, după o perioadă de
tranziţie, în care deciziile în Consiliu se luau în unanimitate,
acestea trebuiau să fie luate cu votul majorităţii, Franţa a
susţinut punctul de vedere că orice decizie trebuie să fie
consecinţa unanimităţii de voinţă a membrilor comunităţii, fapt
care a provocat aşa-numita politică a “scaunului gol” a Franţei
la şedinţele Consiliului şi care a dus la 30 ianuarie 1966 la o
reuniune extraordinară a Consiliului cunoscută sub denumirea
de “compromisul de la Luxemburg” care, deşi nu avea valoare
juridică, a instituit un drept de “veto” în activitatea Consiliului şi
a fost de natură să producă perturbări în activitatea acestuia şi
a Comisiei. Un alt moment important în evoluţia comunităţii îl
constituie adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la
Bruxelles privind fuziunea instituţiilor comunitare, (Comisia şi
Consiliul)35 care a avut ulterior un rol important în adoptarea
altor măsuri deosebit de importante în ceea ce priveşte
perfecţionarea activităţii comunităţilor: finanţarea comunităţilor
prin resurse proprii (decizia din 21 aprilie 1970, intrată în
vigoare la 1 ianuarie 1971), creşterea atribuţiilor Parlamentului
european în ceea ce priveşte adoptarea bugetului (tratatul din
22 aprilie 1970 şi cel din 22 iulie 1975), crearea Curţii de
conturi (Tratatul din 22 iulie 1975), alegerea Parlamentului
european prin vot universal, direct (20 septembrie 1976).
În paralel cu aceste acţiuni s-au continuat şi activităţile în
direcţia unificării politice. Astfel, în decembrie 1969 s-a
desfăşurat la Haga întâlnirea şefilor de state şi guverne, care
35
Prin “Convenţia privind unele instituţii comunitare” s-au
constituit la 25 martie 1957 o Adunarea unică şi o Curte de
justiţie unică.
43
au reluat în studiu această problemă, astfel încât la 27
octombrie 1970 este aprobată de către miniştri afacerilor
externe o declaraţie care este cunoscută sub numele de
“Raportul Davignon” (după numele secretarului general al
ministerului belgian al afacerilor externe) şi care reprezenta o
continuare a planului Fouchet din 1962. Urmărind un obiectiv
de integrare politică, el nu reuşeşte însă decât o concertare în
politica externă a statelor membre. Cu toate acestea el va
constitui documentul de bază al tendinţei de unificare politică,
până la adoptarea Actului Unic European. Nerealizările în
acest domeniu nu vor împiedica însă alte acţiuni la nivel de
şefi de state şi guverne în vederea atingerii aceluiaşi scop şi
care va avea ca rezultat întâlnirea de la Paris din octombrie
1972 a acestora, care şi-au propus ca până la sfârşitul
deceniului să realizeze o uniune europeană şi care s-a
concretizat în “Raportul Comisiei asupra Uniunii Europene”, în
care se prezintă trei variante de cooperare a instituţiilor
legislative şi executive: de tip statal, de tip federal, iar la treilea
în cadrul comunitar, existent, dar cu mici modificări, precum şi
întâlnirea de la Paris din decembrie 1974, care a conferit
primului ministru belgian Léon Tindemans sarcina de a întocmi
un raport privind Uniunea Europeană. Acest raport a fost
prezentat un an mai târziu, dar nu a cuprins propuneri
importante, limitându-se la îmbunătăţirea activităţii unor
mecanisme comunitare şi la unele probleme ale politicii
comunitare externe, care nu necesitau revizuirea generală a
tratatelor. În continuarea acestei idei, în iunie 1983 a avut loc
la Stuttgart o reuniune a Consiliului European, când s-a
adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene”, care
nu precizează exact ce urmează să fie Uniunea Europeană,
ea constituind mai mult o declaraţie de intenţii a şefilor de
state şi guverne, mai ales în problema confirmării dreptului la
informare al Parlamentului European în toate domeniile şi
care trebuie garantat de către Consiliu.
Un alt moment îl constituie “Raportul Vedel” din 1972,
care a fost redactat de către un grup ad-hoc, constituit în
vederea examinării creşterii competenţelor Parlamentului

44
European în domeniul stabilirii resurselor proprii, prezidat de
către decanul Facultăţii de drept de la Paris, dar care a cuprins
în final şi o analiză critică cu privire la funcţionarea sistemului
instituţional comunitar, multe aspecte dovedindu-şi
valabilitatea în decursul timpului (extinderea puterilor
Parlamentului în domeniul controlului bugetar, învestitura
preşedintelui Comisiei şi întărirea rolului acestuia etc.).
De asemenea, un alt document a fost “Raportul celor trei
înţelepţi”, (B.Biesheuvel, E.Dell şi R.Marjolin) care au fost
însărcinaţi de către Consiliul European (Bruxelles, decembrie
1978) să prezinte un raport general privind funcţionarea
instituţiilor comunitare şi care în final nu a cuprins propuneri
deosebit de radicale. Ele se refereau la întărirea autorităţii
preşedintelui Comisiei, întărirea cooperării acesteia cu
Consiliul European şi stabilirea unor relaţii mai armonioase
între Comisie, Consiliu şi Parlament.

2.4. Tratatul de fuziune da la Bruxelles

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate

specifice, dar cu structură instituţională identică, deşi distinctă,
avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea unei pieţe
comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu
sisteme politice, economice şi juridice asemănătoare şi cu
culturi apropiate. Aceste elemente reprezentau premise
deosebit de importante în vederea realizării unei uniuni
europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei
organizaţii, ci una singură. Întrucât acest obiectiv se dovedea
a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a căutat să se
aplice o politică a paşilor mărunţi. Astfel s-a considerat că o
primă măsură care se poate lua este unificarea instituţiilor
comunitare, aceasta şi din considerente de eficienţă a
acestora şi de reducere a costurilor funcţionării lor. Primele
măsuri luate în acest sens au fost, aşa cum am arătat,
stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca instituţie comună a
celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a denumirii
comune de “Adunare parlamentară“. La 8 aprilie 1965 a fost

45
adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un
Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi.
Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub
denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului
comunităţilor”. Acest tratat nu a unificat competenţele
instituţiilor comunitare, acestea rămânând cele atribuite prin
fiecare tratat în parte. Unificarea Comisiei a reprezentat o
chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul
acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat
unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a
bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri
uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al
statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata
mandatului. Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea 36
“Comunităţile europene”. Prin aceasta nu au fost absorbite
cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu apare
decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune. De
asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită
comunitate, ci de “Comunităţile europene”. Această entitate
permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât şi în
ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice să se
încheie acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor
europene, iar pe plan internaţional, acreditarea unor
reprezentanţi diplomatici să se facă, de asemenea, în numele
acestei entităţi.

2.5. Actul Unic European

Premisele adoptării Actului Unic European se regăsesc

într-o serie de documente care au fost elaborate începând din
anul 1981. Astfel, în noiembrie, miniştrii afacerilor externe ai
Germaniei şi Italiei (Gensher şi Colombo) întocmesc proiectul
unei declaraţii de principii în vederea supunerii ei spre
36
Ph. Manin, op. cit. pag 44
46
adoptare Consiliului European. Elementele din cuprinsul
acestui plan sunt reluate în “Declaraţia solemnă asupra Uniunii
Europene”37 adoptată la Stuttgart. La 14 septembrie 1984
Parlamentul European a adoptat un anteproiect de tratat
privind “Uniunea Europeană”, care avea la bază ideile
exprimate de Altiero Spineli şi grupul de nouă parlamentari
europeni cunoscut sub numele de “Clubul crocodilului”, după
numele restaurantului din Strasbourg unde aceştia se
întâlneau38. Proiectul avea în vedere crearea unei “Uniuni
Europene” cu competenţe mult lărgite faţă de cele ale
Comunităţilor şi modificarea sistemului instituţional, în special
prin acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care a
avut un efect important în rândul parlamentarilor39.
În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau
înscrie în preocupările sale perfecţionarea instituţională a
comunităţilor şi instituie “Comitetul Dooge” (după numele
preşedintelui său), care avea sarcina să analizeze această
problemă şi să facă propuneri. Raportul comitetului (martie
1985) propunea să se iniţieze procedura de revizuire a
tratatelor de instituire a comunităţilor şi se pronunţă pentru
crearea unei “entităţi veritabile”, perfecţionarea mecanismelor
instituţionale şi realizarea unei pieţe comune veritabile. În baza
acestui raport, Consiliul European de la Milano (28-29 iunie
1985) a decis să se convoace o conferinţă intergu-
vernamentală care urma să elaboreze un tratat asupra politicii
externe şi de securitate comună şi să modifice tratatele
comunitare. În aceeaşi lună Comisia europeană a publicat un
raport intitulat “Cartea albă”, în care se arătau în mod clar
obstacolele care existau în calea înfăptuirii unei reale circulaţii
libere în cadrul comunităţilor şi măsurile pentru înlăturarea lor.
37
David A.O.Edward şi Robert C.Lane, European
Community Law, Edimburgh, 1991, pag. 8
38
A se vedea pentru detalii D.Sidjanski, op.cit. pag. 141-
144
39
J.P.Jaque, The draft treaty establishing the european
union, în Common Market Law Review, no. 22, 1985, pag. 19
şi urm.
47
 Conferinţa interguvernamentală şi-a început lucrările la
Luxemburg (9 septembrie 1985) şi a elaborat textul “Actului
Unic European” care a fost semnat în două etape: 17 februarie
1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la
Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia.
Ratificarea Actului Unic s-a făcut în cursul anului 1986 de
către unsprezece state, Irlanda considerând că trebuie să-şi
modifice întâi Constituţia, din cauza unor referiri privind
securitatea în cadrul politicii externe a comunităţilor 40. Din
acest considerent, Actul Unic European a intrat în vigoare doar
la 1 iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie 1987).
Actul Unic European este cel mai important document
adoptat imediat după semnarea tratatelor de instituire a
comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de aici şi
denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene
şi extinde domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi
reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe şi
în domeniul protecţiei mediului. El este considerat ca
reprezentând un moment important de relansare instituţională,
cu efect psihologic deosebit şi constituind suportul juridic
pentru realizarea Uniunii Europene în 1992.
Actul Unic European înlătură ultimele bariere în calea
realizării pieţei unice şi lărgeşte câmpul de acţiune comunitar
în domeniul social, al protecţiei mediului înconjurător, al
cercetării şi dezvoltării tehnologice. De asemenea, pe plan
instituţional, extinde domeniul în care Consiliul miniştrilor
votează cu majoritate calificată şi recunoaşte în mod oficial
existenţa Consiliului European. Tot pe plan instituţional,
Parlamentul devine pentru prima dată asociat în procesul
legislativ, instituindu-se principiul cooperării. Se instituie – prin
acelaşi document – dubla jurisdicţie, prin crearea Tribunalului
de primă instanţă şi se extind competenţele Curţii de Justiţie.
De asemenea, el întăreşte şi extinde competenţele Comisiei în
domeniul executiv. Totodată, deschide noi domenii de

40
K.St. Bradley, L’acte unique et la Constitution irlandaise,
Revue du Marché commun, no. 2 fev. 1988, pag. 87
48
activitate comunitară: cercetare, economie, finanţe, mediu,
politică socială. În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o
serie de elemente anterioare (Acordul de la Davignon 1970) în
titlul III, care deşi nu este integrat din punct de vedere juridic
Tratatului C.E.E., totuşi el reprezintă o premisă importantă
pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la
Maastricht. Se prevede,de asemenea, intrarea în vigoare până
la 31 decembrie 1992 a pieţei comune unice.
Alte momente importante în ceea ce priveşte
perfecţionarea instituţională o reprezintă Tratatul de la
Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam, care vor fi analizate în
continuare, întrucât ele marchează o nouă etapă în construcţia
comunitară, respectiv crearea Uniunii Europene.

3. Crearea Uniunii Europene şi evoluţia

acesteia

3.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht

Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul

evoluţiei ideilor de unitate europeană pe două planuri:
a) realizarea uniunii economice şi monetare;
b) realizarea uniunii politice.
Uniunea economică şi monetară, considerată a fi
motorul creării Uniunii Europene41, a fost avută permanent în
vedere de către majoritatea statelor comunitare.
Primii paşi concreţi în această direcţie au fost făcuţi după
întâlnirea Comisiei europene din februarie 1969 care a
sugerat, iar şefii de state şi guverne membre, la întâlnirea de
la Haga din decembrie 1969, au decis să creeze o uniune
economică şi monetară europeană. În vederea realizării
acesteia, în martie 1970, Consiliul a însărcinat pe Pierre
41
P.Manin, op. cit., pag. 18
49
Werner (Luxemburg) să redacteze un raport în vederea
reliefării aspectelor fundamentale ale creării uniunii. Raportul,
prezentat în octombrie acelaşi an, a fost analizat de Comisie,
care a propus ca într-o perioadă de zece ani să se treacă la
realizarea uniunii economice şi monetare.
A urmat însă o perioadă marcată de unele evoluţii
nefavorabile realizării acesteia, consecinţă a abandonării de
către S.U.A. a sistemului stabilit la Bretton Wood, ineficienţa
“şarpelui monetar european” şi ineficienţa “Sistemului monetar
european”, ultimele două nefiind realizate prin acte
comunitare, ci doar la nivel interstatal.
Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reluat
problema realizării uniunii economice şi monetare, dar
reţinerea Marii Britanii nu a permis decât reintroducerea în art.
102A a unei prevederi generale de cooperare în domeniul
economic şi monetar. Această prevedere, deşi generică, a fost
preluată cu ocazia Consiliului European ţinut la Hanovra (27-
28 iunie 1988), care a decis crearea unui comitet pentru
studierea realizării uniunii economice şi monetare, preşedinţia
acestuia fiind încredinţată lui Jacques Delors. Consiliul
European ţinut la Madrid (iunie 1989) a examinat raportul
comitetului şi a decis revizuirea tratatului C.E.E., iar Consiliul
European desfăşurat la Strasbourg în decembrie 1989 a
stabilit iniţierea Conferinţei de revizuire înainte de sfârşitul
anului 1990. În paralel cu această iniţiativă, cu ocazia
Consiliului European de la Dublin (aprilie 1990) s-a examinat
propunerea Belgiei, Franţei şi Germaniei de realizare a uniunii
politice, iar următorul Consiliu European de la Dublin (iunie
1990) a stabilit ca în decembrie să se desfăşoare la Roma
două conferinţe interguvernamentale, una privind constituirea
uniunii economice şi monetare şi alta privind constituirea
uniunii politice. Între 27-28 decembrie 1990 s-a desfăşurat la
Roma şedinţa Consiliului European care a stabilit liniile
directoare ale celor două tratate cu privire la aceste două
uniuni. Următorul Consiliu European desfăşurat la Roma (14-
15 decembrie 1990) a stabilit noi direcţii în vederea realizării
uniunilor europene şi a deschis conferinţele
interguvernamentale, cea privind realizarea uniunii politice
50
fiind formată din miniştrii afacerilor externe, iar a doua din
miniştrii finanţelor şi cei ai economiei statelor membre.
În cursul acestor lucrări s-a decis redactarea unui singur
tratat, în locul celor două propuse, care să se refere la
“Uniunea Europeană”. Ultimele probleme importante privind
realizarea Uniunii Europene au fost stabilite de către Consiliul
European de la Maastricht (9-10 decembrie 1991), iar pentru
definitivarea tratatului, negocierile au continuat la nivel de
experţi, acesta fiind semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht,
de către miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai
celor douăsprezece state.

3.2. Ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului

Tratatul urma să fie ratificat de către fiecare stat în

parte şi să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993, în caz de
ratificare şi depunere a instrumentelor înainte de acea dată,
sau în prima zi a lunii următoare celei în care se va depune
instrumentul de ratificare de către ultimul stat care a procedat
la aceasta. Întrucât Germania a depus instrumentele de
ratificare la 13 octombrie 1993, tratatul a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993. Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht
a ridicat o serie de probleme şi a fost marcat de unele situaţii
dificile. Tratatul a fost ratificat pe calea ordinară de către
parlamente în cinci state: Belgia, Grecia, Italia, Luxemburg şi
Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea
acestuia. În Spania şi Portugalia, a fost necesar în prealabil
modificarea pe cale parlamentară a Constituţiei, având în
vedere dispoziţiile privind dreptul de a alege şi eligibilitatea
decurgând din cetăţenia europeană, după care tratatul a fost
ratificat de parlament cu o majoritate apreciabilă de voturi.
În Irlanda a avut loc un referendum care a fost favorabil
tratatului (69,6%) după care a fost ratificat de parlament.
În Franţa, Consiliul Constituţional a constatat la 9 aprilie
1992 că tratatul nu poate fi ratificat decât după revizuirea
Constituţiei, existând incompatibilităţi între acestea, fapt pentru
care s-a procedat la revizuirea acesteia fără a se recurge la

51
referendum. Totuşi, în urma referendumului negativ din
Danemarca, preşedintele Mitterrand a decis, în baza
prevederilor constituţionale, organizarea unui referendum (20
septembrie 1992) în care s-a înregistrat un procent de 51,05%
în favoarea tratatului, fapt pentru care preşedintele a procedat
la ratificarea acestuia. În Danemarca, neînregistrându-se
procentul favorabil tratatului de 5/6 din numărul
parlamentarilor, conform reglementărilor interne, trebuia
organizat un referendum la 2 iunie 1992. Rezultatul acestuia a
fost negativ, înregistrându-se 50,7% voturi împotrivă. În aceste
condiţii s-a întrunit Consiliul European extraordinar la Oslo în 4
iunie 1992, care a stabilit necesitatea continuării procesului de
ratificare pe baza tratatului existent. Consiliul European de la
Edinburgh din 12 decembrie 1992, a adoptat concluziile
privind “Danemarca şi Tratatul asupra Uniunii Europene” şi s-a
ajuns la supunerea Tratatului la un nou referendum (18 mai
1993), ocazie cu care acesta a fost aprobat cu 56,8%.
În Marea Britanie, ţara care a ridicat o serie de probleme
încă din timpul negocierii tratatului şi căreia partenerii i-au
făcut numeroase concesii, ratificarea tratatului a întâmpinat
numeroase opoziţii, unele chiar în rândul partidului
conservator. Procesul de ratificare a fost întrerupt de eşecul
primului referendum danez şi reluat după reuşita celui din mai
1993. S-au făcut eforturi de către guvern pentru evitarea
referendumului, întrucât rezultatul era prevăzut a fi la limită.
Utilizându-se o serie de artificii politice, s-a reuşit în final
ratificarea tratatului de către regină şi depunerea
instrumentelor de ratificare la 2 august 1993.
În cazul Germaniei, de asemenea s-a evidenţiat
necesitatea unei revizuiri constituţionale, întrucât s-a invocat
de către landuri faptul că trebuie să transfere Uniunii Europene
unele dintre competenţele lor. S-a realizat acordul pentru
revizuirea constituţională şi s-a votat ratificarea tratatului, dar
legea respectivă a trebuit să fie supusă recursului în faţa
Tribunalului Constituţional, care a statuat la 12 octombrie 1993
compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituţia.

52
3.3. Structura Tratatului

Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri,

după cum urmează: Dispoziţiile comune (titlul I), Modificarea
celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate
(titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe şi de securitate
comună (titlul V) Reglementarea cooperării în domeniile
justiţiei şi afacerilor interne (titlul VI) şi Dispoziţii finale (titlul
VII). Anexat, tratatul conţine şaptesprezece protocoale,
şaisprezece anexe la tratatul C.E.E. (devenită Comunitatea
Europeană), iar ultimul, anexa la tratatele instituind
comunităţile europene şi la tratatul privind constituirea Uniunii
Europene. Protocolul nr. 11 stabileşte un regim special pentru
Marea Britanie, protocolul nr. 12 prevede regimul special
pentru Danemarca, referitor la realizarea uniunii monetare, iar
protocolul nr. 14 referitor la politica socială conţine în anexă un
acord între statele membre ale Uniunii şi Marea Britanie. De
asemenea, mai sunt anexate treizeci şi trei de declaraţii
privind probleme comunitare. Prin Tratatul de la Maastricht se
creează o Uniune Europeană fondată pe comunităţile
europene şi completată prin formele de cooperare şi politicile
prevăzute de tratat. Astfel, în concepţia tratatului Uniunea
Europeană este o construcţie care se sprijină pe trei piloni:
Comunitatea Europeană, politica externă şi de securitate
comună (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne (J.A.I.). Uniunea Europeană are, conform art.
3 din Tratatul de la Maastricht, ca obiective principale:
- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi
durabil, în special prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere
naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o
monedă unică.
- afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în
special promovarea unei politici externe şi de securitate
comun, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor
statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unionale;

53
 - dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei
şi afacerilor interne;
- menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi
dezvoltarea acestora.

3.4. Evoluţia Uniunii Europene dupã intrarea în

vigoare a Tratatului de la Maastricht

Desigur că Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat

ultima fază a evoluţiei construcţiei europene, întrucât aşa cum
precizează art. A, el constituie “o etapă nouă în procesul de
creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.
Astfel, în 1996, a fost prevazută o conferinţă a
reprezentanţilor statelor membre (cf. Art. N paf. 2), care urma
sa examineze, în funcţie de obiectivele stabilite prin art. A şi B,
necesitatea revizuirii unor dispoziţii ale acestuia.
De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în
următorii ani a dispoziţiilor privind modificarea instituţională în
funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum şi o
eventuală întărire a rolului Parlamentului european. Totodată
se prevede posibilitatea instaurării unei politici de apărare
europeană comună, aşa cum rezultă din art. J.4.
Nu trebuie neglijată nici problema expirării în anul 2001 a
Tratatului de instituire a C.E.C.O. şi a implicaţiilor care vor
apărea legate de acest aspect în cadrul ansamblului activităţii
comunitare şi în domeniul juridic al acesteia.
Probleme importante apar şi în legătură cu procesul de
extindere a comunităţilor europene, prin creşterea numărului
membrilor acestora, precum şi privind relaţiile lor cu alte
organizaţii de pe continentul european sau din alte zone
geografice (America, Asia, Africa ).

54
3.5. Tratatul de la Amsterdam

În procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea

Tratatului de la Amsterdam se înscrie ca un moment
important, care aduce elemente semnificative în reforma
instituţiilor comunitare şi în adâncirea integrării, în perspectiva
extinderii comunităţilor prin primirea de noi state, în special din
centrul şi estul Europei. La fel ca şi în cazul Tratatului de la
Maastricht şi al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu
reprezintă faza ultimă în evoluţia comunităţilor, ci un nou pas
care are rolul de a adapta construcţia comunitară la cerinţele
perioadei în care a fost adoptat şi a celor de perspectivă.
Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activităţi
intense şi nu lipsite de dificultăţi. Astfel, instituţiile comunitare
au depus eforturi importante pentru analizarea şi găsirea de
soluţii care să corespundă cel mai bine obiectivelor avute în
vedere. Rezultatul acestor demersuri au stat la baza
rezoluţiilor care au fost adoptate de Conferinţele interguver-
namentale din 1995 şi 1996 (Torino şi Dublin) şi finalizate prin
reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, când s-a
redactat textul tratatului, care a fost semnat la 2 octombrie
1997 de Consiliu în compunerea miniştrilor de externe ai
statelor membre. După ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1
mai 1999. Printre cerinţele care au impus adoptarea acestui
tratat în vederea modificării Tratatului de la Maastricht se află
următoarele:
- necesitstea creşterii rolului Parlamentului în procesul
decizional;
- necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a
doi importanţi piloni ai Uniunii Europene: politica externă şi de
securitate comună (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)
- necesitatea înlăturării tehnocraţiei care domina
activitatea instituţiilor comunitare şi care avea ca efect
distanţarea acestora de cetăţeni;
- necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi
cele mari, membre ale Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte

55
ale activităţilor comunitare, în special în sfera realizării viitoarei
uniuni politice.
În vederea redactării textului tratatului s-au depus
eforturi considerabile de către toţi factorii implicaţi în acest
proces: reprezentanţi ai statelor membre, instituţiile
comunitare şi alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar
şi unele organizaţii neguvernamentale pentru a înainta unele
avize.
Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile
sale chestiuni deosebit de importante pentru perfecţionarea
integrării europene şi evoluţia construcţiei comunitare, dintre
care menţionăm:42
- o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea
procesului de integrare a noilor state candidate în funcţie de
nivelul lor de dezvoltare;
- posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin
unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi
din statele membre şi cu avizul Parlamentului european să
poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a
violat grav şi persistent drepturile omului;
- creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii
(ex. protecţia mediului înconjurător);
- precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a
Uniunii, în sensul că ultima o completează pe cea naţională şi
nu o înlocuieşte;
- precizări privind componenţa unor instituţii comunitare
în perspectiva extinderii Uniunii (maxim 700 de parlamentari)
şi în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată;
- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie
a persoanelor şi regimul vamal;
- noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi
forţa de muncă.

42
A se vedea pentru detalii : Victor Duculescu – “Noi
elemente de integrare europeană în Tratatul de la
Amsterdam”,în “Analele Academiei de Poliţie Alexandru Ioan
Cuza”, anul VI, 1998, pag 7-12.
56
 Tratatul conţine şi o anexă privind tabelele de
echivalenţă între numerotarea anterioară a articolelor tratatelor
şi noua numerotare, ceea ce constituie un pas înainte în
direcţia unificării tratatelor comunitare.
Desigur că acest tratat nu este unul perfect şi nu a reuşit
să răspundă tuturor cerinţelor şi dorinţelor comunitare sau ale
statelor membre, chestiune de altfel foarte dificil de realizat.
Astfel, tratatul a fost criticat pentru faptul că nu a oferit soluţii
de rezolvare a unor importante probleme sociale legate de
ocuparea forţei de muncă şi scădere a ratei şomajului, de
armonizare fiscală, de suprimare a barierelor pentru investiţiile
care se bucură de garanţii guvernamentale, precum şi de
reformarea sistemului bugetar comunitar prin identificarea
unor noi surse de finanţare a investiţiilor, avându-se în vedere
unele restricţii prevăzute în Pactul de stabilitate adoptat la
Amsterdam. Oricum, trebuie remarcat faptul că Tratatul de la
Amsterdam reprezintă, aşa cum am mai arătat, o nouă etapă,
dar desigur nu ultima, în procesul complex de integrare
europeană, care va continua să fie perfecţionat prin noi măsuri
politice, economice, legislative şi de altă natură.

3.6. Agenda 2000

Sfârşitul mileniului II şi perspectiva celui de-al treilea au

găsit Uniunea Europeană într-un proces de profunde
transformări care priveau atât perfecţionarea procesului de
integrare, cât şi extinderea sferei sale de responsabilităţi şi a
numărului de state membre. În acest sens, în anul 1999 au
avut loc o serie de evenimente care au marcat în mod
favorabil evoluţia Uniunii şi procesul de integrare.
Astfel, în cursul acelui an au intrat în vigoare EURO şi
Uniunea economică şi monetară. Între 24 şi 25 martie,
Consiliul şefilor de state şi guverne reunit la Berlin a aprobat
reformele care au fost înscrise în documentul denumit
„Agenda 2000”, iar la 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de

57
la Amsterdam. De asemenea, s-a desemnat o nouă Comisie
condusă de Romano Prodi, iar în luna iunie a fost ales un nou
Parlament european. Toate acestea au fost de natură să dea
noi imbolduri procesului de perfecţionare a construcţiei
comunitare. Agenda 2000 şi-a înscris ca obiective
modernizarea politicilor Uniunii şi pregătirea acesteia în
vederea extinderii. Acest document este considerat ca fiind
unul dintre cele mai importante adoptate în anul 1999.
Reformele înscrise în Agenda 2000 au avut la bază
propunerile Comisiei şi s-a urmărit ca ele să răspundă unor
cerinţe şi aspiraţii legitime ale cetăţenilor Uniunii Europene,
cum ar fi:
- o mai mare egalitate a şanselor şi o mai bună calitate a
vieţii pentru persoanele care trăiesc în regiunile mai puţin
favorizate;
- asigurarea unei protecţii eficiente a mediului
înconjurător după intervenţiile brutale şi nocive din trecut,
astfel încât să se asigure transmiterea către generaţiile viitoare
a unui mediu sănătos;
- accesul la o gamă largă de produse alimentare de
înaltă calitate care nu prezintă nici un risc şi sunt realizate la
preţuri concurenţiale de către producători care beneficiază de
venituri rezonabile;
- o gestionare responsabilă şi eficientă a finanţelor
comunitare în scopul garantării aceleiaşi rigori bugetare, atât
la nivelul Uniunii, cât şi la cel al statelor membre.
O altă sarcină importantă a Uniunii Europene va fi aceea
de a suprima decalajul existent în Europa şi pentru a aduce
ţările din centrul şi estul acesteia la nivelul statelor care în
prezent sunt membre ale Uniunii.
Reformele preconizate de Agenda 2000 vizează printre
altele să remodeleze Uniunea în vederea asigurării succesului
procesului de extindere şi să garanteze cele mai bune
perspective economice cetăţenilor europeni. Uniunea trebuie
să ţină seama de dificultăţile pe care le presupun negocierile
privind extinderea cu cele 13 ţări candidate, prin pregătirea

58
acestora cu temeinicie pentru aderare şi prin participarea cu
ajutor financiar în procesul de preaderare.
Astfel, Comisia insistând pe necesitatea modernizării şi
consolidării Uniunii Europene a prezentat propuneri foarte
concrete axate pe trei mari obiective:
a) - modernizarea modelului agricol european, care este
diferit de cel al altor concurenţi ai Uniunii şi care trebuie să
îndeplinească mai multe funcţiuni, printre care promovarea
dezvoltării economice şi a mediului înconjurător;
b) - reducerea diferenţelor existente între diferite regiuni
din punct de vedere al bogăţiilor acestora şi al perspectivelor
economice. Avându-se în vedere că, de regulă, venitul pe
locuitor al ţărilor candidate reprezintă o treime din venitul
mediu al ţărilor comunitare, se consideră că este necesar ca
fondurile structurale ale Uniunii să fie prioritar îndreptate către
regiunile ale căror economii au nevoie de redresare.
c) - respectarea priorităţilor fixate, chiar dacă veniturile
bugetare nu vor creşte decât foarte puţin până în anul 2006.
Comisia a întocmit un cadru financiar foarte strâns pentru
perioada 2000 – 2006, care să fie în măsură să asigure atât
costurile extinderii, cât şi necesităţile statelor membre, dar prin
strategii de limitare a cheltuielilor acestora în cadrul Uniunii
economice şi monetare.

3.7. Reuniunea de la Nisa

Un alt moment important în procesul de perfecţionare

instituţională a Uniunii Europene l-a constituit reuniunea şefilor
de state şi guverne de la Nisa din decembrie 2000.
Încheiată la 11 decembrie, reuniunea
interguvernamentală a avut ca scop examinarea unor
probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea
statelor din centrul şi estul Europei.
Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o
deosebită importanţă:
1. – Componenţa Comisiei europene. S-a convenit ca
statele mari să renunţe la cel de-al doilea comisar până în anul

59
2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor
să nu depăşească 27 de membri;
2. – Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o
nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i
s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să ocupe o poziţie
importantă în procesul de adoptare a deciziilor.
3. – Extinderea votului majoritar în locul unanimităţii,
măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional
ca urmare a creşterii numărului statelor membre.
4. – Parlamentul european va avea 732 de membri, spre
deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de
la Amsterdam. În acelaşi timp, va avea loc şi o redistribuire a
numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului
parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii.
5. – Îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate.
Prevăzută prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea
intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de
state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii.
La Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate.
Tratatul de la Nisa a fost semnat în februarie 2001 şi a
intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

3.8. Tratatul privind Constituţia europeană

Ideea unei Constituţii europene este foarte veche, ea

fiind vehiculata de partizanii unei Europe federale, concretizata
mai târziu in 1984, când Altiero Spinelli a propus Parlamentului
european adoptarea unei Constituţii europene.
Reuniunea Consiliului european de la Laeken din
decembrie 2001 a aprobat infiintarea unei Conventii europene,
care şi-a început lucrările trei luni mai târziu sub preşedinţia lui
Valery Giscard d, Estaing. Lucrarile Conventiei s-au
desfăşurat in perioada februarie 2002- iulie 2003. Acestea s-
au dovedit a fi foarte anevoioase, textul final al proiectului de
tratat privind Convenţia fiind adoptat de Consiliul de la
Bruxelles din 18 iunie 2004. A urmat procedura ratificărilor,
care deşi părea a se desfăşura fără probleme, în realitate s-a

60
dovedit a fi foarte complexa, aşa incit prin votul negativ obţinut
in cazul referendumurilor organizate în Franţa şi Olanda acest
proces a fost blocat, urmând a se reanaliza fie conţinutul
acesteia, fie procedura de ratificare.
Ceea ce aduce nou Constituţia europeana în esenţă se
rezumă la:
- simplificarea textelor tratatelor europene, prin
înlocuirea tratatelor iniţiale cu un singur tratat;
- apariţia unei singure organizaţii in loc de doua,
respectiv Uniunea Europeana, in loc de Uniunea
Europeana si Comunitatea europeana şi
conferirea personalităţii juridice internaţionale
acesteia;
- simplificarea competentelor: respectiv a celor
exclusive si a celor împărţite intre Comunităţi si
state ;
- simplificarea denumirilor şi conţinutului actelor
normative comunitare: legi –cadru şi legi, pentru
actele legislative, regulamente şi decizii pentru
actele de execuţie, în locul nenumăratelor acte
juridice diferite şi necorespunzător numite;
- simplificarea procedurilor de adoptare a textelor:
votarea unei legi de către Parlament şi Consiliul
de miniştrii devine principiu, ca şi adoptarea de
către Consiliu cu majoritate de voturi. Adoptarea
unei legi numai de către Consiliu ca şi adoptarea
acesteia în unanimitate de voturi devine o
situaţie care se întâlneşte foarte rar.
O altă chestiune importantă care o aduce Constituţia o
reprezintă întărirea rolului instituţiilor comunitare.
Astfel, Parlamentul european devine co-legiuitor în
aproape treizeci de noi domenii. Preşedintele Comisiei va
avea de asemenea puteri sporite fiind desemnat a doua zi
după alegerile europene. Comisia va fi compusă dintr-un
număr de membri provenind din două treimi din numărul
statelor comunitare. Consiliul european are în frunte un
preşedinte, cu normă întreagă, şi cu un mandat de doi ani şi
jumătate, fiind reeligibil. Consiliul miniştrilor va avea un
61
preşedinte ales pentru aceeaşi durată.Curtea de justiţie va
avea prerogative extinse şi desemnarea judecătorilor mai bine
garantată. Se va crea şi funcţia de ministru de externe al
Uniunii. Constituţia europeană a reuşit să fie adoptată întrucât
în cadrul negocierilor s-a ajuns la surmontarea neînţelegerilor
între „federalişti” şi „guvernamentalişti”, fiecare dintre aceştia
înţelegând că o Europă unită va avea nevoie de întărirea
instituţiilor sale.O altă dimensiune a reformelor pe care le va
aduce Constituţia se referă la ameliorarea democraţiei
reprezentative şi instituirea unei democraţii participative.
În primul rând, parlamentele naţionale vor beneficia de
un drept de a fi privite într-o nouă viziune, Parlamentul
european va avea un rol crescut iar alegerile europene vor
avea mai mare semnificaţie. De asemenea, Carta drepturilor
fundamentale adoptată în anul 2000 va dobândi în sfârşit o
adevărată valoare juridică. Dialogul social se va
instituţionaliza, dialogul civic se va extinde şi se va introduce o
iniţiativă populară. Pentru prima dată statele membre se pot
retrage din Uniune, datorită introducerii clauzei de retragere
voluntară Constituţia Europeană este structurată în patru părţi.
Prima parte defineşte ce este Uniunea Europeană, care
îi sunt valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile
decizionale şi instituţiile. Partea a II-a conţine Carta drepturilor
fundamentale. Partea a III-a cuprinde politicile şi modul de
funcţionare a Uniunii Europene, iar partea a IV-a cuprinde
prevederile finale, inclusiv procedurile de revizuire şi adaptare
a Constituţiei. La 29 octombrie 2004, la Roma, şefii de stat sau
de guvern şi miniştri ai afacerilor externe din cele 25 de ţări
membre ale Uniunii Europene şi 3 state candidate au semnat
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, care a
fost adoptat în unanimitate la 18 iunie, a.c.
Acest Tratat poate intra în vigoare doar când va fi
adoptat de fiecare din ţările semnatare, în conformitate cu
procedurile interne de ratificare ale fiecăruia. Odată ratificată
de către toţi semnatarii, Constituţia Europeană poate intra în
vigoare, în principiu, conform Tratatului, la 1 noiembrie 2006,
data deja depăşită. Constituţia Europeană a fost ratificată
până în prezent de 14 state (Austria, Belgia, Cipru, Germania,
62
Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta,
Slovacia, Slovenia, Spania) şi respinsă prin referendum în
Franţa şi Olanda.

CAPITOLUL II
SISTEMUL INSTITUŢIONAL
AL COMUNITÃŢILOR EUROPENE

1. Aspecte generale

Crearea celor trei comunităţi europene a avut ca element

de unitate constituirea unei structuri instituţionale similare,
chiar dacă în ceea ce priveşte denumirea au existat unele
diferenţe. S-au creat astfel patru categorii de instituţii :
- organe de decizie: Consiliul (respectiv Consiliul Special
al Miniştrilor în cazul C.E.C.O. şi Consiliul în cazul C.E.E. şi
C.E.E.A.);

63
 - organe executive: Comisia (respectiv Înalta Autoritate
pentru C.E.C.O. şi Comisiile în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);
- organe de control: Parlamentul (respectiv Adunarea
Comună în cazul C.E.C.O. şi Adunarea în cazul C.E.E. şi
C.E.E.A.);
- organe jurisdicţionale: Curtea de Justiţie.
Această structură identică a fost elementul care a
facilitat ulterior fuziunea celor patru organe specifice fiecărei
comunităţi în patru organe comune. Această fuziune s-a
realizat însă în timp, în cadrul unui complex proces politic şi
juridic, aşa cum am prezentat mai sus.
Astfel prin Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, care
au creat C.E.E. şi C.E.E.A., s-a stabilit ca organ comun pentru
cele trei comunităţi Curtea de Justiţie, iar prin rezoluţia din 20
martie 1958 s-a stabilit denumirea comună de Adunare
Parlamentară, pentru ca prin rezoluţia din 30 martie 1962 să
se adopte denumirea de “Parlament European”.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 4 aprilie 1965, intrat în
vigoare la 1 iulie 1967, Consiliul Miniştrilor şi Comisia au
devenit organe comune pentru cele trei comunităţi.
Faptul că s-a realizat fuziunea celor patru organe ale
celor trei comunităţi nu a însemnat, desigur, fuzionarea
Comunităţilor, întrucât fiecare organ îşi exercită în continuare
puterile şi competenţele care îi erau atribuite prin tratatele de
instituire a comunităţilor respective. Fiecare tratat se aplică,
deci, cu privire la domeniul de activitate pentru care a fost
adoptat. Evoluţia comunităţilor, a instituţiilor acestora şi a vieţii
comunitare impunea însă o modificare în planul reglementării
juridice, în sensul unificării normelor de instituire a
comunităţilor. Operaţiunea însă se dovedea destul de dificilă,
având în vedere procesul complex de adoptare a unor norme
de ratificare a acestora pe plan naţional.
Faptul că în cadrul comunităţilor s-a adoptat o structură
cvadripartită, în locul celei tripartite tradiţionale pentru
organizaţiile internaţionale are o justificare nu numai de natură
formală, ci îşi găseşte reflectarea şi în ceea ce priveşte
competenţa acestora. Sprijinindu-se pe patru piloni
instituţionali, comunităţile dau expresie faptului că ele nu
64
reprezintă numai voinţa statelor, ci şi a cetăţenilor acestora,
Parlamentul European fiind ales prin vot direct, începând cu
alegerile din anul 1979. Conform art. 4 din Tratatul C.E.E., prin
instituţii comunitare se aveau în vedere patru organe:
Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia şi Curtea
de Justiţie. Tratatul de la Maastricht mai include în cadrul
instituţiilor si Curtea de Conturi. Această enumerare este
limitativă, celelalte organe prevăzute de tratate nefiind instituţii,
ele având alt regim juridic43.O poziţie diferită o are Consiliul
European, instituit din punct de vedere juridic prin art. 2 al
Actului Unic European, pe care îl vom analiza separat.
Pe lângă aceste instituţii există şi numeroase organe
comunitare.

2. Principiile care guverneazã activitatea

instituţiilor comunitate
Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de
principiile autonomiei acestora, de cel al competenţelor de
atribuire şi de cel al echilibrului instituţional.

2.1. Principiul autonomiei instituţiilor comunitare

Autonomia instituţiilor comunitare rezultă din tratatele

constitutive ale comunităţilor. Autonomia nu presupune
personalitate juridică pentru respectivele instituţii, întrucât,
conform art. 210 C.E.E. personalitatea juridică este
recunoscută doar comunităţilor.
Autonomia se manifestă însă prin faptul că ele dispun de
competenţa de a-şi adopta regulamentul (art. 142, 151 şi 162
din Tratatul C.E.E.) şi de a-şi organiza funcţionarea internă în
baza acestor regulamente, având ca scop realizarea sarcinilor
care le sunt încredinţate. Un alt domeniu de manifestare a
autonomiei instituţionale îl reprezintă posibilitatea acestora de
a-şi desemna funcţionarii comunitari. Spre deosebire de
43
Proiectul Spinelli prevedea de asemenea, în art. 8,
distincţia între instituţii şi organele comunitare, făcând o
ierarhizare a lor în art. 33
65
O.N.U., unde funcţionarii săi sunt numiţi de către Secretarul
general, în cadrul instituţiilor comunitare ei sunt numiţi de către
fiecare instituţie, aceasta stabilindu-şi propriile reguli privind
statutul acestora. Autonomia instituţiilor comunitare a fost
confirmată cu ocazia unor dispute privind stabilirea sediului
Parlamentului European, când Curtea de Justiţie a statuat că
autonomia Parlamentului trebuie să fie respectată referitor la
stabilirea sediului, pornind de la prevederile tratatelor
referitoare la implicarea statelor membre în această
problemă44.

2.2. Principiul competenţelor de atribuire

Fiecare instituţie comunitară acţionează în limitele

atribuţiilor prevăzute de tratatele constitutive. Aceasta
presupune că respectivele instituţii nu pot exercita decât acele
competenţe care le sunt atribuite, prin aceste tratate.
Curtea de Justiţie a statuat că în cadrul C.E.C.O. nu sunt
admise “puterile implicite”45, pentru ca în cazul C.E.E. să
admită că în situaţia în care se face referire la un articol din
tratat (în speţă art. 118), care însărcinează Comisia cu atribuţii
precise, trebuie admis faptul că “i se conferă toate puterile
necesare îndeplinirii acestei atribuţii”46.

2.3. Principiul echilibruluil instituţional

44
Hot. Luxemburg c. Parlament, 10.02.1983, 230/81, Rec.
1983, pag. 255
45
Hot. Italie c. Haute Autorité, 20/59, Recueil 1960, pag.
665
46
Hot Allemagne c. Comission, 283, 285, 287/1975,
Recueil 1987, pag. 3203
66
 Principiul echilibrului instituţional a fost pentru prima dată
afirmat de către jurisprudenţa Curţii de Justiţie47, şi se bazează
pe prevederile art.95 C.E.C.O. El este conceput ca un
principiu de separare a puterilor comunitare dar, în acelaşi
timp, şi de colaborare între aceste puteri48. Separarea
puterilor, ca parte a echilibrului instituţional, presupune că o
instituţie nu trebuie să renunţe la exercitarea competenţelor
care îi sunt atribuite, prin transferarea acestora unei alte
instituţii comunitare sau unui organ extracomunitar. În acelaşi
timp, o instituţie comunitară nu trebuie să împiedice în nici un
mod exercitarea competenţelor care sunt atribuite altor
instituţii. Deci, în baza acestui principiu, instituţiile comunitare
nu au competenţa să delege puteri instituţiilor
extracomunitare. Totodată, echilibrul instituţional presupune şi
o colaborare între puteri, manifestată în primul rând prin
participarea fiecărei instituţii la elaborarea normelor juridice
comunitare (este cazul, în special, al participării Parlamentului
European).

3. Sediul instituţiilor comunitare

Conform art. 77 C.E.C.O. şi art. 216 C.E.E. sediul
instituţiilor comunitare este fixat prin acordul comun al
guvernelor membre, fapt care nu şi-a găsit o rezolvare deplină
încă de la început. O primă măsură în acest sens a fost luată
de către miniştrii afacerilor externe ai celor şase la 7 ianuarie
1958, care au recomandat Comisiei să se reunească la
Bruxelles sau la Strasbourg, Adunarea la Strasbourg, iar
Consiliul în locul stabilit de preşedinţia acestuia. S-a căzut de
acord asupra iniţierii unor consultări în vederea stabilirii
definitive a sediilor. Cu ocazia încheierii Tratatului de fuziune,

47
Hot. Meroni and Co. Industrie Metallurgiche Sp. A.C.
Haute Autorité, 9/56, Recueil 1958, pag. 9
48
V.Constantinesco, Les institutions, presentation
générale, I.C.L. Europe, 1989, Fsc. 200
67
s-a adoptat o altă decizie49, conform căreia sediul Consiliului şi
Înaltei Autorităţi a C.E.C.O. se transferau de la Luxemburg la
Bruxelles. La Luxemburg urmau să se desfăşoare sesiunile
Consiliului în lunile aprilie, iunie şi octombrie, se aflau sediile
organismelor jurisdicţionale şi cvasijurisdicţionale, al Bancii
Europene de Investiţii, serviciile financiare şi unele servicii ale
Comisiei. Sediul Comitetului economic şi social s-a stabilit la
Bruxelles, cel al Comitetului Consultativ C.E.C.O. la
Luxemburg, unde se află şi Curtea de Justiţie şi Tribunalul de
Primă Instanţă, Fondul European de Cooperare şi Curtea de
Conturi. Parlamentul ţinea şedinţele plenare la Strasbourg,
avea secretariatul la Luxemburg, iar comisiile şi grupurile
politice la Bruxelles. Această situaţie a dat naştere la
numeroase polemici între statele membre, situaţie care avea
mai ales raţiuni politice, întrucât din punct de vedere juridic nu
era prevăzută o reglementare în acest sens. În timp ce adepţii
federalismului doreau o capitală unică, alţii căutau să evite
concentrarea tuturor instituţiilor într-un singur stat.
În această controversă privind sediul Parlamentului a
fost sesizată şi Curtea de Justiţie.
Consiliul European de la Edinburgh (12 decembrie 1992)
a confirmat sediul Parlamentului la Strasbourg şi ţinerea unor
reuniuni extraordinare la Bruxelles, celelalte instituţii rămânând
la sediile anterioare, iar pentru noile organe create s-a avut în
vedere acordarea priorităţii pentru statele în care nu exista
sediu al vreunui organ. Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi
un Protocol privind stabilirea sediilor instituţiilor şi anumitor
organisme şi servicii ale Comunităţilor Europene şi ale
Europolului. Prin articolul unic al acestui Protocol se prevede:
a) Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde
se ţin cele douăsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv
sesiunea bugetară. Sesiunile plenare suplimentare se ţin la
Bruxelles.

49
67/446 C.E.E. şi 67/30 C.E.E.A., (JOCE 1967, L. 152,
pag. 18)
68
 Comisiile Parlamentului European au sediul la Bruxelles
şi serviciile sale rămân la Luxemburg.
b) Consiliul are sediul la Bruxelles. În lunile aprilie, mai
şi octombrie, sesiunile Consiliului se desfăşoară la
Luxemburg.
c) Comisia are sediul la Bruxelles, iar serviciile sale se
află la Luxemburg.
d) Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă au
sediul la Luxemburg
e) Curtea de Conturi are sediul la Luxemburg.
f) Comitetul economic şi social are sediul la Bruxelles.
g) Comitetul regiunilor are sediul la Bruxelles.
h) Banca Europeană de Investiţii are sediul la
Luxemburg.
i) Institutul Monetar European şi Banca Centrală
Europeană au sediul la Frankfurt.
j) Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) are sediul la
Haga.

4. Consiliul

4.1. Diferenţiere

Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene trebuie deosebit de

Consiliul European al şefilor de state sau guverne. Această
diferenţiere trebuie făcută pe baza următoarelor criterii:
- Consiliul Miniştrilor este un organ prevăzut în tratatele
iniţiale de constituire a comunităţilor europene;
- Consiliul European s-a constituit la început în cadrul
neconvenţional, ulterior fiind recunoscut prin tratate;
- Consiliul Miniştrilor are o compoziţie diferită, de la
compunerea de bază, în formaţia miniştrilor afacerilor externe,
până la compunerea în prezenţa celorlalţi miniştri care sunt
solicitaţi de problemele care urmează să fie rezolvate;

69
 - Consiliul European se compune numai din şefii de state
sau guverne50;
- Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de
Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene.
Conform Deciziei 93-591 din 8 noiembrie 1993, Consiliul
Comunităţilor Europene, ca urmare a intrării în vigoare a
Tratatului de la Maastricht, se va numi Consiliul Uniunii
Europene.

4.2. Consiliul European al şefilor de state sau

guverne

4.2.1. Denumire

Consiliul European al şefilor de state sau guverne nu

este prevăzut în tratatele iniţiale, dar este reglementat în Actul
Unic European (art. 2)51 şi în Tratatul de la Maastricht (art. D).
Consiliul este rezultatul unei evoluţii istorice atât în ceea ce
priveşte ideea constituirii sale, cât şi al practicilor instituţionale.
El s-a reunit pentru prima dată în această formulă în martie
1975 la Dublin, dar a avut unele întâlniri anterioare, care se
înscriu ca premise ale constituirii sale.

4.2.2. Întâlnirile şefilor de state sau guverne pânã la Actul

Unic European

O primă fază o constituie conferinţele de cooperare

politică desfăşurate în perioada 1961-1967, care nu s-au
interferat în mod direct în afacerile comunitare, iar faza a doua
o reprezintă întâlnirile la vârf desfăşurate între 1969 şi 1973,
50
În Olanda, ministrul afacerilor externe este cel care are
responsabilitatea la cel mai înalt nivel în ceea ce priveşte
politica externă şi nu şeful guvernului. De aici au apărut unele
probleme legate de instituirea Consiliului European al şefilor
de state şi guverne în compunerea menţionată.
51
Jean de Ruyt: L’acte unique européen, Editions de
l’Université de Bruxelles, 1989, pag. 106
70
care au analizat şi problemele comunitare. Aceste reuniuni au
avut un caracter excepţional şi neinstituţional, fiind de fapt
conferinţe diplomatice multilaterale obişnuite. Ele au avut la
bază concepţiile generalului De Gaulle, care dorea realizarea
unei Europe unite care să respecte suveranitatea fiecărui stat
şi să realizeze o cooperare politică, fără un sistem de
constrângere. Ulterior această idee a fost reluată în întâlnirile
acestuia cu cancelarul Adenauer şi cu Amintore Fanfani,
preşedintele Consiliului italian.
În cadrul Conferinţelor din anul 1961 s-a urmărit crearea
unui sistem de cooperare politică europeană în cadrul
comunităţilor, prin alcătuirea unei infrastructuri politice sub
coordonarea unui Consiliu format din şefi de state sau
guverne. Are loc, în această formulă, prima conferinţă a şefilor
de state sau guverne, convocată la iniţiativa Franţei (10-11
februarie 1961), marcată fiind de unele controverse (refuzul
Olandei de a participa la astfel de conferinţe fără prezenţa
Marii Britanii). A doua conferinţă are loc la Bad Godesberg (18
iulie 1961) sub preşedinţia lui K. Adenauer.
Următoarea conferinţă a şefilor de state sau guverne
membre ale Comunităţilor Europene are loc la Roma (29-30
martie 1967), cu ocazia celei de-a zecea aniversări a semnării
tratatelor de la Roma privind constituirea C.E.E. şi C.E.E.A.,
prilej cu care s-a procedat la un schimb de vederi asupra
problemelor cooperării politice în cadrul comunităţii europene,
cererii de aderare a Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei şi cu
privire la aplicarea Tratatului de fuziune a instituţiilor
comunitare din 8 aprilie 1965.
Urmează Conferinţa de la Haga, din 1-2 decembrie
1969, în cursul căreia G.Pompidou acceptă principiul extinderii
comunităţilor şi relansează ideea cooperării politice.
Reuniţi la Paris între 19-20 octombrie 1972 pentru
prima dată în această formulă, cei nouă şefi de state sau
guverne au stabilit ca obiectiv politic crearea Uniunii
Europene. S-a constatat însă cu această ocazie că realizarea
ei nu poate fi decât rezultatul acţiunii conjugate a
Parlamentului, Comisiei şi Consiliului.

71
 Între 14-15 decembrie 1973 s-a desfăşurat la
Copenhaga o nouă întâlnire a Consiliului, care a fost marcată
însă de criza energetică tocmai declanşată şi de alte
evenimente care au avut efect asupra finalizării negocierilor.
S-a realizat totuşi consensul asupra necesităţii reunirii mai
frecvente a şefilor de state sau guverne, stabilindu-se sarcina
ţării care exercită preşedinţia de a prelua iniţiativa convocării
acestor reuniuni. Totuşi, aceste conferinţe la nivel înalt nu pot
fi considerate ca fiind incluse în procesul instituţional al
Comunităţilor, pentru că nu beneficiau de cadrul legal
organizatoric şi se desfăşurau în mod excepţional, în funcţie
de evoluţia evenimentelor, fără o periodicitate stabilită prin
vreun document. Ele făceau parte din acţiunile de cooperare
politică între cele nouă state membre. În acelaşi timp, ele nu
pot fi separate de domeniul comunitar, pentru că misiunea lor
principală era de a impulsiona construcţia comunitară, dar
totodată şi de a lua decizii. Ele s-au desfăşurat mai ales în
momente de criză a relaţiilor comunitare, când se impuneau
măsuri de urgenţă52.

4.2.3. Instituirea Consiliului European al şefilor de state

sau guverne

Evoluţia evenimentelor internaţionale (războiul din

Orientul Mijlociu, criza petrolieră din 1973, dezordinea
monetară legată de suspendarea convertibilităţii dolarului şi
dislocarea sistemului de la Breton Woods), ca şi unele
probleme comunitare (creşterea membrilor la doisprezece) au
determinat mutaţii şi în cadrul instituţiilor comunitare. S-a
evidenţiat necesitatea intervenţiei personale a şefilor de state
sau de guverne în relaţiile intercomunitare, având în vedere
interdependenţa problemelor politice şi economice. Se
resimţea lipsa unui veritabil centru care să ia deciziile politice.

52
Pentru detalii: Béatrice Taulégne, Le Conseil européen,
Presse Universitaire de France, 1993, pag. 48-51
72
 Un rol important în crearea Consiliului European la
nivelul şefilor de state sau de guverne l-a avut Jean Monnet,
partizan înfocat al ideii unităţii europene.
Un moment important în atingerea acestui proiect îl
constituie întâlnirea la nivel înalt de la Paris din 9-10
decembrie 1974, care în Comunicatul final prevede hotărârea
şefilor de state sau guverne de a se întâlni - asistaţi de
miniştrii afacerilor externe, de trei ori pe an, sau de câte ori
este necesar, într-un Consiliu al Comunităţilor, în vederea
cooperării politice. Actul Unic European conferă Consiliului
fundamentul juridic prevăzând în art. 2 din Titlul I (conţinând
dispoziţiile comune) înfiinţarea acestuia, compunerea sa şi
periodicitatea reuniunilor. Se prevedea astfel că el reunea şefii
de state sau de guverne53 ale statelor membre, precum şi pe
preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene, asistaţi de
miniştrii afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.
Reuniunile sale urmau să se ţină cel puţin de două ori pe an.
Tratatul de la Maastricht în art. D preia dispoziţiile Actului
Unic European privind Consiliul European şi aduce completări.
Astfel, statuează faptul că acesta dă Uniunii Europene
impulsionările necesare dezvoltării sale şi defineşte orientările
politice generale. Reuniunile sale se desfăşoară sub
preşedinţia şefului de stat sau de guvern care exercită
preşedinţia Consiliului Miniştrilor. El a fost considerat în
literatura de specialitate, ca fiind un “Janus” – cu o faţă către
Comunitate şi cu alta către politicile interne ale statelor părţi54.

53
Conform art. 5 şi 9 din Constituţia Republicii Franceze,
preşedintele Franţei este responsabil de dezvoltarea relaţiilor
externe ale Franţei, el participând deci şi în situaţia în care
participă doar şefii de guverne. (A se vedea în acest sens şi
Jan Werts, op.cit.,pag. 3)
54
S.Holt et J.M.Hoscheit, The european Council and
domestic policy making, Colloque de l’Institut européen
d’Administration publique, Keskrade, 26-27 oct. 1984,
pag. 2
73
4.2.4. Competenţe

Competenţele Consiliului European sunt destul de greu

de definit. Comunicatul final de la Paris din 1974 nu face
precizări clare în acest sens. În declaraţia Consiliului de la
Londra din 30 iunie 1977 se aduc unele elemente în această
direcţie, dar ele sunt modificate prin declaraţia de la Stuttgart
din 19 iunie 1983. Actul Unic European din 1986, care
recunoaşte în art. 2 Consiliul, nu face referire şi la atribuţiile
sale. Se apreciază că el are un rol dublu: de decizie şi de
direcţionare55. Competenţele originare ale Consiliului, aşa cum
au fost definite la Paris şi prin Declaraţia solemnă de la
Stuttgart, sunt:
- impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare
generale;
- orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor
directoare de ordin politic general;
- coordonarea politicilor comunitare;
- definirea noilor sectoare de activitate.
Acestora li s-au adăugat după Consiliul de la Londra şi
un rol decizional în problemele rămase în suspensie.
În exercitarea acestor funcţiuni, şefii de state sau de
guverne creează comisii ad-hoc sau comitete de direcţie, care
le furnizează rapoarte pe baza cărora sunt luate deciziile (ex.
Comitetul “celor trei înţelepţi”, Comitetul Dooge, Raportul
Tindemans etc.). În domeniul cooperării politice, Consiliul are
în principal un rol de mediere, de găsire a unui punct de
vedere convergent, de a afirma pe scena internaţională
europeană şi de a adopta poziţii comune şi coordonarea
acţiunilor diplomatice în toate domeniile afacerilor
internaţionale care afectează interesele comunităţii56.
Faţă de aceste multiple funcţiuni se face constatarea că
el nu a reuşit să le exercite plenar în decursul existenţei sale57.
55
A se vedea Béatrice Taulegne, op.cit. pag. 102
56
Jan Werts, The european Council, T.M.C. Asser Institut,
The Hague, pag. 111
57
BéatriceTaulegne, op.cit., pag. 111
74
4.2.5. Documentele Consiliului European

În exercitarea competenţelor sale, Consiliul European la

nivelul şefilor de state sau de guverne adoptă următoarele
documente:
- decizii (în problemele cel mai importante);
- decizii de procedură, care sunt mai numeroase şi care
presupun trimiterea la o altă instituţie comunitară, în special la
Consiliul Miniştrilor;
- directive şi orientări, care de regulă însoţesc deciziile
de fond şi de procedură, fiind cele mai numeroase;
- declaraţii, care de regulă sunt comune pentru doi sau
mai mulţi şefi de state sau de guverne şi care exprimă poziţia
lor comună faţă de una sau mai multe probleme.
După oficializarea sa, Consiliul European al şefilor de
state sau de guverne a avut un rol important în evoluţia
comunităţilor europene, în special prin reuniunile de la Dublin,
Fontainbleau, Milano, Strasbourg, Maastricht şi Edinburgh,
unde s-au adoptat măsuri deosebit de importante pentru
evoluţia construcţiei comunitare.

4.2.6. Natura juridicã a Consiliului European

Având în vedere situaţia specifică în care a apărut faptic

şi s-a dezvoltat, Consiliul European a fost apreciat foarte diferit
în ceea ce priveşte natura sa juridică58.
S-a avut în vedere faptul că el a funcţionat o perioadă de
timp fără a fi reglementat din punct de vedere juridic şi a avut
o natură hibridă ,făcându-se distincţie între competenţele în
domeniul cooperării politice şi competenţele comunitare.
Întrucât nici Actul Unic European nu a adus precizările

58
Pentru detalii ase vedea: Béatrice Taulègne, op. cit.
pag. 92-100 şi Panayotis Soldatos: Le systèm institutionnel
et politique des Communauté européennes dans un monde et
mutation¸Théorie et practique, Bruylaut, Bruxelles, 1989, pag.
168-171
75
necesare59, nedumeririle au continuat, având în vedere poziţia
sa intermediară, între conferinţele europene la vârf şi Consiliul
de Miniştri al comunităţilor europene.
S-au exprimat astfel opinii conform cărora el ar fi un
organ interguvernamental de cooperare. Se are în vedere
faptul că el acţionează ca o instanţă politică nelegată organic
de instituţiile comunitare, fiind un organ suplu şi informal, cu
un caracter interguvernamental, dar care respectă
competenţele şi responsabilităţile instituţiilor comunitare şi, în
special, cele ale Consiliului European al Miniştrilor.
O altă opinie este cea conform căreia reprezintă o
formaţiune nouă a Consiliului European (ca organ clasic al
comunităţilor europene). Este adevărat că dacă se urmărea
desfăşurarea sesiunilor Consiliului de Miniştri al comunităţilor
europene într-o altă compunere, acest lucru era posibil,
întrucât nici o dispoziţie a tratatelor nu împiedică reuniunea la
nivel de şefi de state sau guverne.
Există şi opinia conform căreia Consiliul European este
un organ sui- generis. Se argumentează prin faptul că
reuniunile şefilor de state sau de guverne au refuzat să se
transforme din Consiliul European în Consiliu de Miniştri,
continuând să impună o formulă originală, deşi complexă din
punct de vedere juridic. Distincţia faţă de Consiliul Miniştrilor îi
conferă în acest fel calitatea de instituţie sui generis. El
acţionează atât în calitate de organ comunitar (ca şi Consiliul
de Miniştri), dar şi ca organ interguvernamental.
În prezenţa acestor opinii, este desigur greu de definit în
termeni foarte exacţi natura juridică a Consiliului European,
atâta timp cât nici tratatele care îi recunosc existenţa nu aduc
precizări necesare. Trebuie însă să se reţină din punctele de
vedere prezentate, faptul că acest organ are o natură
originală, nefiind enumerat în starea sa iniţială, de conferinţa
interguvernamentală la nivel înalt şi nici suprapus Consiliului
Miniştrilor, prevăzut ca organ instituţional comunitar de către
tratatele în vigoare, întrucât acestea ar fi precizat în mod

59
Jean de Ruit, op, cit., pag. 108; Jean-Victor Louis,
L’ordre juridique communitaire, Bruxelles, 1990, pag. 24
76
expres această intenţie. Întâlnirile la nivel înalt nu pot fi
considerate ca fiind reuniuni ale Consiliului Miniştrilor în
compunerea sa la vârf, întrucât nu există restricţii în acest
sens în textul tratatelor, iar conform principiului “cine poate mai
mult, poate şi mai puţin”, şefii de state sau de guverne aveau
posibilitatea să se întâlnească în reuniuni care să constituie
manifestări ale Consiliului Miniştrilor, ei fiind abilitaţi să
angajeze guvernele ţărilor respective, aşa cum pretindeau
tratatele pentru membrii Consiliului Miniştrilor 60. Faptul că
reuniunile la nivel înalt nu s-au substituit reuniunilor Consiliului
Miniştrilor şi faptul că Tratatul de la Maastricht reglementează
în mod expres Consiliul la nivelul şefilor de state sau guverne,
conduce, credem, fără nici o reţinere la concluzia că acesta
este un organ sui generis61, care are atribuţii de cea mai mare
importanţă în vederea impulsionării dezvoltării şi stabiliri
orientărilor politicii generale a Uniunii Europene, aşa cum de
altfel prevede articolul D al Tratatului de la Maastricht.

4.3. Consiliul Miniştrilor (Consiliul Uniunii Europene)

4.3.1. Constituirea Consiliului Miniştrilor

La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei comunităţi

europene avea câte un organ similar.
- Consiliul Special al Miniştrilor în cazul C.E.C.O.;
- Consiliul Comunităţii Economice Europene;
- Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Fiecare din aceste organe se constituia şi funcţiona în
baza prevederilor tratatelor instituind comunităţile respective.
Prin Tratatul de fuziune de 1965 s-a constituit un
Consiliu Unic, care se substituia celor trei existente. Astfel,
conform art. 1 al acestui tratat, se prevedea că acesta exercită

60
David A.O.Edward, Robert C.Lane, op. cit. pag. 10
61
A se vedea şi Philip Manin, op. cit. pag. 15.
77
puterile şi competenţele atribuite acestor instituţii în tratatele
care instituiau comunităţile respective, ca şi cele prevăzute în
Tratatul de fuziune. Consiliul se compunea din miniştrii
delegaţi, reprezentanţi ai guvernelor statelor membre (art. 2 al
Tratatului de la Bruxelles din 1965).
Tratatul de la Maastricht abrogă art. 2 şi 7 din Tratatul de
fuziune al Comunităţilor Europene cu privire la Consiliu şi
inserează în fiecare tratat dispoziţii comune care
reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii
Europene. Conform acestor reglementări “Consiliul este format
din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel
ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat.
Funcţionarea normală a Consiliului este în compunerea
miniştrilor afacerilor externe, dar în afara acestei compoziţii,
care se întruneşte lunar, mai există alte reuniuni ale miniştrilor
din alte domenii de activitate (agricultură, finanţe, economie,
transporturi, afaceri sociale etc.), în funcţie de importanţa unor
domenii sau de problemele care figurează pe ordinea de zi62.
În literatura de specialitate s-a pus şi problema unităţii
Consiliului, având în vedere faptul că el poate să funcţioneze
ca organ format din miniştrii de externe sau din alţi miniştri, fie
din şefii de state sau guverne, respectiv fie ca organ comuni-
tar, fie ca organ interguvernamental cu caracter diplomatic, de
unde au rezultat o serie de discuţii în legătură cu
nerespectarea regulilor de competenţă şi procedură impuse de
tratatele comunitare63. De asemenea, nici practica nu a fost
ocolită de această interpretare care, chiar dacă nu a
prejudiciat dezvoltarea comunităţilor, a pus în ordinea juridică
probleme delicate care s-au răsfrânt şi asupra concepţiei
politice.

4.3.2. Atribuţiile Consiliului Miniştrilor

62
Jean Boulois, Droit institutionel des communautés
européenes, 4e edition, Montchrestien, 1993, pag. 73
63
Jean Boulouis, op. cit., pag. 73-74
78
 Conform tratatelor iniţiale, Consiliul are atribuţii de ordin
general, care sunt completate de unele dispoziţii speciale.
Astfel, conform art. 145 din Tratatul C.E.E. şi 115 din
Tratatul C.E.E.A., Consiliul avea sarcina de coordonare
generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre,
respectiv de asigurare a coordonării politicilor economice
generale a statelor membre care nu sunt de competenţa
exclusivă a acestora. Dar, conform acestor tratate, Consiliul
are şi o competenţă normativă, dispunând de putere de
decizie alături de organele similare.
Conform art. 26 al Tratatului C.E.C.O., Consiliul era
investit cu o misiune generală de armonizare a acţiunilor
Înaltei Autorităţi cu cele ale guvernelor statelor membre
responsabile de politicile generale ale ţărilor lor. În acest scop,
cele două instituţii trebuie să procedeze la schimbul de
informaţii şi consultări reciproce. Totodată, Consiliul putea
solicita Înaltei autorităţi să procedeze la un studiu al tuturor
propunerilor şi măsurilor pe care le considera oportune sau
necesare pentru realizarea obiectivelor comune. Conform art.
28 alin. 1, atunci când Consiliul era consultat de către Înalta
autoritate (Comisie), el delibera fără a fi necesar să recurgă la
vot, el transmiţând procesele verbale Înaltei autorităţi.
Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. de asemenea prevăd ca atribuţii
ale Consiliului coordonarea acţiunilor comunitare cu cele ale
statelor membre. Spre deosebire însă de tratatul C.E.C.O.,
Consiliul este investit cu competenţe normative, el fiind de fapt
un veritabil “legislator”64 şi nu Parlamentul European, aşa cum
s-ar crede la o primă vedere.

4.3.3. Funcţionarea Consiliului

Preşedinţia Consiliului este exercitată timp de şase luni

de către fiecare stat membru, într-un ciclu de şase ani, într-o
ordine stabilită de trate. Consiliul se reuneşte la convocarea
preşedintelui acestuia din iniţiativa sa, a unui membru, sau a
Comisiei. Regulamentul Consiliului nu prevede în plus decât

64
J.Boulouis, op. cit. pag. 78
79
faptul că preşedintele trebuie să anunţe data următoarei
reuniuni înainte. Preşedintele stabileşte ordinea de zi
provizorie şi o înaintează membrilor Consiliului cu patruzeci de
zile înaintea reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe
ordinea de zi se cere votul unanim. Ordinea de zi astfel
stabilită se supune aprobării prin vot (art. 2 din Regulamentul
interior).

4.3.4. Organele auxiliare

Consiliul are în subordinea sa mai multe organisme şi

servicii care îl ajută în îndeplinirea activităţilor sale, el fiind
organul care decide în etapa finală a unui proces de negociere
complex.

4.3.4.1. Secretariatul general

Secretariatul general este stabilit de către Consiliu şi se
află sub autoritatea unui Secretar general, acesta fiind
desemnat de Consiliu în unanimitate. Secretariatul General
este compus din mai multe direcţii generale – direcţii şi
servicii. Există, de asemenea, mai multe comitete care au ca
sarcină pregătirea lucrărilor sale, sau stabilirea unei atitudini
comune pentru statele membre.

4.3.4.2. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi

(COREPER)
COREPER este cel mai important dintre comitetele
create. El îşi are originea în delegaţiile trimise la Bruxelles de
către statele membre în momentul în care tratatele au intrat în
vigoare65. El a fost constituit în baza art. 16 al Regulamentului
interior al Consiliului şi a fost ulterior confirmat prin Tratatul de
fuziune, care stipula, conform art. 4, că “un comitet format din

65
Organul care l-a precedat a fost Comisia de coordonare a
Consiliului de miniştri ai C.E.C.O., aceasta nefiind prevăzută în
tratat (C.O.C.O.R.).
80
reprezentanţii permanenţi ai statelor membre are sarcina de a
pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care îi
vor fi încredinţate de către acesta”, dispoziţie prevăzută şi în
Tratatul de la Maastricht în art. G-46.
COREPER este format deci dintr-o delegaţie naţională
compusă dintr-un reprezentant permanent cu rang de
ambasador, de regulă acreditat la Bruxelles, un adjunct cu
rang de ministru plenipotenţiar şi dintr-un anumit număr de
experţi. Prin Tratatul de la Amsterdam, acestuia i s-au
încredinţat unele responsabilităţi decizionale, ca urmare a
faptului că lui îi revine însărcinarea de a pregăti sesiunile
Consiliului.

4.3.4.3. Grupurile de experţi

Grupurile de experţi (sau de lucru) sunt constituite din
funcţionarii misiunii permanente de la Bruxelles sau din cei
trimişi de guverne statelor membre, care au specializarea
cerută de problema care urmează să fie examinată de către
Consiliu. Având în vedere faptul că toate propunerile Comisiei
sunt trimise Consiliului, acesta trebuie să dispună de un corp
de experţi care să analizeze în prima fază aceste propuneri şi
să-şi dea avizul. Comisia este, de asemenea, reprezentată în
COREPER pentru a-şi susţine punctul de vedere, întrucât
majoritatea documentelor sunt înaintate Consiliului de către
acesta.

4.3.4.4. Comitetul special pentru agriculturã

Acest comitet are atribuţii specifice în domeniul
agriculturii

4.3.4.5. Comitetul monetar

Este instituit în baza Tratatului de la Maastricht având în
vedere atribuţiile sporite care revin Consiliului European. El
este deci un organ ad-hoc, creat pentru a asista Consiliul în

81
problemele de această natură. Se compune din câte doi
reprezentanţi ai fiecărui stat membru, plus doi reprezentanţi
numiţi de către Comisie. În momentul intrării în faza a treia a
aplicării Tratatului de la Maastricht, acest Comitet va fi înlocuit
cu “Comitetul economic şi financiar” care va avea în plus în
compunere doi reprezentanţi ai Băncii Comune Europene.

4.3.4.6. Comitetul pentru vize

Acest comitet este creat în baza art. K pct. 4 al Tratatului
de la Maastricht şi are ca atribuţii aplicarea politicii în domeniul
vizelor.

4.3.4.7. Comitetul economic şi social66

4.3.4.8. Comitetul regiunilor67

4.3.5. Deciziile Consiliului

În conformitate cu art. 148 din Tratatul C.E.E., Consiliul

hotăreşte cu majoritatea simplă a membrilor care îl compun, în
afara dispoziţiilor contrare. În realitate însă, hotărârile
Consiliului se iau în unanimitate, sau cu majoritate calificată68.
Se adoptă cu majoritate simplă deciziile de procedură,
cum ar fi de exemplu adoptarea regulamentului interior al
Consiliului. Unanimitatea este considerată a fi realizată în
cazul în care nu există nici un vot împotrivă. Abţinerea unui
stat de la vot nu este de natură să împiedice adoptarea
documentului în cauză. Regula unanimităţii este considerată
ca fiind o reflectare şi respectare a egalităţii şi a suveranităţii
66
Organ auxiliar comun pentru Consiliu şi Comisie (vezi mai
jos paragr. 10.1.2.)
67
Idem, paragr.10.1.3.
68
Penelope Kent, European Community Law, 1992, pag.
14
82
statelor şi o evidenţiere a caracterului interguvernamental al
Comunităţilor. În practică şi doctrină s-a apreciat că
unanimitatea trebuie să fie realizată în problemele cele mai
importante ale comunităţilor respective: revizuirea tratatelor,
funcţionarea instituţiilor comunitare, admiterea noilor membri
etc. Un număr important de prevederi ale tratatelor cer
majoritatea calificată a voturilor pentru adoptarea deciziilor.
Actul Unic Europeana extins sfera de aplicare a majorităţii
calificate la adoptarea celor mai multe directive privind piaţa
internă. Tratatul de la Maastricht prevede în fiecare situaţie
modul în care se iau deciziile, înlocuind în unele cazuri
unanimitatea voturilor cu majoritatea calificată, deşi rămâne
preponderent rolul unanimităţii. In ceea ce priveşte adoptarea
unor decizii cu majoritate calificată, trebuie remarcat faptul că,
în conformitate cu art. 148 C.E., fiecare stat dispune de un
număr de voturi din totalul de 87, deciziile luându-se în funcţie
de raportul dintre voturile date şi numărul total al acestora
(votul ponderat).69 Numărul de voturi necesar pentru a se
putea adopta o decizie cu majoritate calificată este de cel puţin
62 , în timp ce 26 de voturi contra sunt de natură să împiedice
adoptarea unei decizii. Prin Tratatul de la Maastricht s-a extins
aplicarea majorităţii calificate la alte domenii: politica de vize,
coordonarea politicilor economice, politica monetară şi în
special deciziile de trecere la moneda unică, politica socială
(faţă de care Marea Britanie a avut o atitudine de reţinere
până în l977, când la putere au venit laburiştii) , în politica
privind educaţia, sănătatea, protecţia consumatorilor, reţelele
transeuropene, protecţia mediului, sau chiar în domeniul
transpunerii în practică a politicii externe şi de securitate
comună şi cooperării in afacerile interne şi justiţie, conform
unei decizii de principiu adoptată prin unanimitate de voturi.

69
Repartizarea voturilor este următoarea: Germania,
Franţa, Italia şi Marea Britanie – 10 voturi; Spania – 8 voturi;
Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia – 5 voturi; Austria şi
Suedia – 4 voturi; Danemarca, Irlanda şi Finlanda – 3 voturi;
Luxemburg – 2 voturi.
83
 Chiar dacă la Maastricht numeroase delegaţii au
intenţionat să facă din votul majoritar o procedură de drept
comun, însoţită de câteva excepţii în domeniile cele mai
sensibile, în care urma să se decidă cu unanimitate, această
soluţie nu a fost posibilă, întrucât numeroase state nu au fost
de acord cu impunerea de decizii cu care ele nu au fost de
acord.

4.3.5.1. Compromisul de la Ioannina70

Compromisul de la Ioannina a reprezentat soluţia la
situaţia care a apărut în timpul negocierilor pentru aderare a
Austriei, Finlandei şi Suediei. In perioada în care comunităţile
cuprindeau 12 state membre şi totalul voturilor în Consiliu era
de 76, numărul necesar pentru blocarea unei decizii era de 23.
După aderarea ultimelor trei state, Marea Britanie şi Spania
doreau să se menţină acelaşi număr de voturi, în timp ce alte
state vroiau creşterea numărului de voturi la 27.
Rezolvarea acestei situaţii s-a făcut prin compromisul
de la Ioannina, cuprins în Decizia Consiliului din 29.
03.1994 ,care prevede că în situaţia în care un număr de ţări
întrunesc între 23 şi 26 de de voturi împotrivă, Consiliul va
depune toate eforturile pentru ca într-o perioadă de timp
rezonabilă să se găsească o soluţie care să fie adoptată cu cel
puţin 65 de voturi, urmând ca în toate celelalte cazuri deciziile
să fie adoptate cu 62 de voturi. Deşi s-a decis ca acest
compromis să fie menţinut doar până la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam, când se considera că se va
produce reforma instituţională a Uniunii, nereuşita Conferinţei
interguvernamentale în cadrul căreia s-a discutat proiectul de
tratat de a realiza unele progrese în acest domeniu, a condus
la menţinerea în vigoare a prevederilor acestui compromis
până la viitoarele negocieri legate de extinderea Uniunii.

70
Conform: Victor Duculescu- Noi elemente de integrare
europeană în Tratatul de la Amsterdam, în Analele Academiei
de Poliţie „A.I.Cuza, anul VI, 1998, p. 7-12.
84
 4.3.5.2. Prevederile Tratatului de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam nu a adus modificări
importante în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată,
care urmează să se aplice în special la programul – cadru în
domeniul cercetării şi în noul titlu privind angajarea forţei de
muncă, precum şi în domeniul politicii externe, îndeosebi în
ceea ce priveşte măsurile de aplicare a “strategiei comune”,
care până acum erau adoptate în unanimitate. Pe de altă
parte, după o perioadă tranzitorie de cinci ani se va putea
decide în unanimitate dacă unele domenii privind libera
circulaţie a persoanelor şi cooperarea judiciară civilă se va
putea decide cu majoritate calificată, în codecizie cu
Parlamentul european. Tratatul de la Amsterdam prevede într-
un protocol anexă că înaintea viitoarei extinderi a Uniunii,
ponderea voturilor urmează să fie modificată în scopul
“compensării “celor cinci state mari care ar urma să renunţe la
cel de-al doilea comisar. Franţa în special a fost susţinătoarea
ideii că ultimele extinderi ale Uniunii au adus ca membre ţări
mici, iar extinderile care se au în vedere cuprind ţări din centrul
şi estul Europei, ca şi ţări baltice, care sunt de asemenea mici,
cu excepţia Poloniei, fapt care ar duce la dezavantajarea
ţărilor mari , conform actualei repartiţii a voturilor.
La Amsterdam, ţările mici s-au opus redistribuirii
voturilor, susţinând un alt criteriu, şi anume, ca o decizie
pentru care se cere majoritate calificată să nu poată fi
adoptată decât dacă ea corespunde unei anumite majorităţi
din populaţia Uniunii Europene (ex. 60%).
Desigur că pentru clarificarea acestei chestiuni se
impune discutarea ei într-o conferinţă interguvernamentală
anterioară viitoarei extinderi a Uniunii. S-a pus şi problema
dreptului de veto, prin care un stat membru se poate opune
adoptării unei decizii. Dreptul de veto este legat de
compromisul de la Luxemburg din 1966, el nefiind menţionat
în nici un tratat comunitar, dar se apreciază în literatura de
specialitate că el este expresia unei situaţii de fapt şi nu poate

85
avea nici un fundament juridic71. Se atribuie acestuia doar o
valoare politică, de natură să atragă atenţia celorlalte state în
modul cel mai serios asupra faptului că un document de o
anumită formă şi conţinut este de natură să ducă la apariţia
unor dificultăţi grave în activitatea Comunităţilor.

4.3.5.3. Negocierile de la Nisa

Aspectele legate de procesul de luare a deciziilor de
către Consiliu şi redistribuirea voturilor a fost negociată în
cadrul reuniunii de la Nisa din 9-11 decembrie 2000, în
perspectiva viitoarei extinderi a Uniunii Europene, prilej cu
care s-a redactat un proiect de tratat. Astfel, ponderea voturilor
după aderarea statelor din centrul şi estul Europei va fi
următoarea: Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia câte 29
de voturi, Spania şi Polonia câte 27 de voturi, România 14
voturi, Olanda 13 voturi, Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria şi
Portugalia câte 12 voturi, Suedia, Bulgaria şi Austria câte 10
voturi, Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania câte
7 voturi, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Luxemburg câte 4
voturi, iar Malta 3 voturi, deci în total vor fi 345 voturi.

5. Comisia

Comisia este denumirea comună pentru “Înalta

Autoritate” prevăzută de Tratatul C.E.C.O. şi pentru Comisiile
constituite în baza Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A., aşa cum a
fost stabilită prin Tratatul de fuziune din 1965, denumire care a
fost menţinută prin Tratatul de la Maastricht.

5.1. Componenţã

71
P. Manin, op. cit. pag. 150
86
 Conform Tratatului de la Maastricht, care preia
dispoziţiile art. 10 al Tratatului de fuziune, Comisia era
compusă din şaptesprezece membri stabiliţi conform art. 15 al
Tratatului de aderare al Spaniei şi Portugaliei. Având în vedere
că în momentul intrării în vigoare a tratatului, Uniunea
Europeană era formată din douăsprezece state şi, conform
acestuia, fiecare stat are câte un reprezentat, dar nu mai mult
de doi, rezultă că cinci state au câte doi reprezentanţi în
Comisie: Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania. În
conformitate cu Declaraţia nr. 15 adoptă cu prilejul semnării
Tratatului de la Maastricht, s-a convenit asupra reexaminării
numărului de membrii ai Comisiei, cel mai târziu la sfârşitul
anului 1992. Ca urmare a primirii în Uniune a Austriei,
Finlandei şi Suediei, începând cu 1 ianuarie 1995, numărul
comisarilor a crescut la douăzeci. Având însă în vedere faptul
că procesul primirii de noi membrii în cadrul Uniunii Europene
va continua, problema modificării numărului de membrii ai
Comisiei rămâne în continuare deschisă. S-a exprimat opinia
conform căreia fiecare stat membru ar trebui să aibă doar un
comisar69,iar printr-un Protocol anexă la Tratatul de la
Amsterdam s-a prevăzut aceasta chestiune, cu condiţia
modificării ponderării voturilor, aşa cum am arătat mai sus, în
scopul compensării ţărilor mai mari. Pornind de la prevederea
conform căreia fiecare comisar este independent şi nu
depinde de guvernul statului său, nu se justifică prezenţa mai
multor comisari din partea statelor mai mari, cu atât mai mult
cu cât creşterea numărului acestora prin primirea de noi
membrii va duce la situaţia în care nu vor fi suficiente domenii
de activitate comunitară pentru a fi repartizat câte unul fiecărui
comisar. În urma reuniunii Consiliului de la Nisa din decembrie
2ooo, ca rezultat al unor negocieri fosrte strînse în vederea
viitoarei extinderi a Uniunii Europene prin aderarea statelor din
centrul şi estul Europei cînd se va ajunge la 27 sau 28 de
state membre, s-a convenit ca începând cu anul 2005 ţările
mari să renunţe la cel de-al doilea comisar, iar numărul total al

69
P. Manin, op. cit., pag. 134
87
acestora să nu depăşească 27. Desigur că în perioada
respectivă vor avea loc noi negocieri, probabil de data aceasta
în prezenţa noilor state membre, pentru a se stabili în concret
numărul comisarilor.

5.2. Desemnarea Comisiei

Tratatul de la Roma prevedea că membrii Comisiei sunt

desemnaţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre
pentru o perioadă de patru ani. Conform Declaraţiei solemne
privind Uniunea Europeană de la Stuttgart din 1983,
preşedintele Consiliului trebuia să consulte Biroul lărgit al
Parlamentului european înaintea desemnării preşedintelui
Comisiei. Tratatele dela Maastricht şi Amsterdam stabilesc o
procedură conform căreia rolul Parlamentului în alegerea
Comisiei este sporit, ca de altfel şi rolul preşedintelui Comisiei
în procedura de desemnare a comisarilor.
Astfel, conform Tratatului de la Maastricht, Parlamentul
european trebuie să fie consultat de către guvernele statelor
membre cu privire la persoana pe care doresc să o propună
drept candidat la preşedinţia Comisiei, iar Tratatul de la
Amsterdam prevede că Parlamentul aprobă desemnarea
preşedintelui Comisiei de către statele membre. Acestea
solicită acordul preşedintelui desemnat al Comisiei cu privire la
desemnarea celorlalţi comisari (spre deosebire de Tratatul de
la Maastricht, care prevedea doar o simplă consultare).
Din practica de până acum în acest domeniu, se
constată însă că doar preşedintele Comisiei face obiectul
negocierilor interguvernamentale, restul comisarilor fiind
acceptaţi aşa cum sunt propuşi de către guverne70.

70
P.Manin, op. cit., pag. 135

88
 După desemnarea preşedintelui şi a membrilor Comisiei,
se procedează la supunerea unui vot de aprobare în ansamblu
din partea Parlamentului European, în urma căruia ei sunt
numiţi printr-un acord comun al statelor membre.
Preşedintele Comisiei nu are competenţe particulare,
exercitând doar funcţii administrative şi de protocol:
convocarea şedinţelor Comisiei, prezidarea acestora şi
reprezentarea ei. În practică însă, se constată că el se
comportă ca un şef de guvern.
Tratatul de la Amsterdam prevede o creştere a poziţiei
Preşedintelui, ca urmare a faptului că desemnarea sa este de
acum înainte supusă unui vot de aprobare particulară din
partea Parlamentului, întărindu-se astfel rolul său prin :
- participarea la nominalizarea şi desemnarea
comisarilor, de comun acord cu statele membre;
- acordarea de puteri sporite în atribuirea sau
modificarea atribuţiilor comisarilor;
- fixarea orientărilor politice ale activităţilor Comisiei.

5.3. Statutul Comisarilor

Comisarii trebuie să fie cetăţeni ai statelor care îi

desemnează. Ei îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă
faţă de statele cărora le aparţin, ei acţionând numai în
interesul general al Comunităţii. Ei nu vor accepta instrucţiuni
de la nici un guvern şi nici un organism şi vor trebui să se
abţină de la orice act incompatibil cu caracterul funcţiei pe
care o îndeplinesc. Comisarii nu pot să îndeplinească în
perioada mandatului lor nici o altă activitate profesională,
remunerată sau neremunerată.
Conform Tratatului de la Maastricht, mandatul Comisiei
este de cinci ani, acesta putând fi reînnoit.
Cu prilejul instalării, ei se angajează în mod solemn să
respecte pe toată durata exercitării funcţiei şi după încetarea
acesteia obligaţiile care decurg din însărcinarea lor, în special
datoria de onestitate în ceea ce priveşte ocuparea altor funcţii
sau obţinerea altor avantaje după încetarea mandatului.

89
Sancţiunile care li se pot aplica sunt legate doar de dreptul la
pensie.

5.3.1. Încetarea mandatului

În cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile necesare

executării funcţiilor sau dacă au comis o faptă gravă, la
cererea Consiliului sau a Comisiei, comisarii pot fi declaraţi
demişi de către Curtea de Justiţie. Comisarii pot să-şi dea
demisia în mod voluntar. Atât în acest caz, cât şi în cazul când
Curtea de Justiţie îl declară demisionat, acesta va fi înlocuit
pentru perioada de mandat restantă cu un alt comisar numit
prin acordul statelor membre. Comisia poate însă statua, cu
unanimitate de voturi, faptul că înlocuirea nu este necesară.
Comisia mai poate fi demisă şi prin moţiunea de cenzură
a Parlamentului.

5.4. Funcţionarea Comisiei

În funcţionarea sa, Comisia are la bază principiul

colegialităţii, ceea ce înseamnă că membrii acesteia iau
hotărârile printr-o decizie colectivă, ei fiind responsabili în
comun de măsurile pe care le-au adoptat. Procedura adoptării
deciziilor este prezentată în regulamentul interior al Comisiei,
care stabileşte cvorumul şi adoptarea deciziilor cu majoritatea
simplă . De asemenea, se prevede şi posibilitatea exprimării
poziţiei în scris, ca urmare a faptului că reuniunile Comisiei se
desfăşoară săptămânal, miercurea, la Bruxelles. Aceste poziţii
ale comisarilor exprimate în scris sunt transmise Comisiei prin
grija Secretariatului General. Se permite, de asemenea, prin
Regulamentul interior şi delegarea (art. 27), conform căreia
Comisia poate cu condiţia respectării depline a principiului
colegialităţii să abiliteze membrii săi să ia, în numele şi sub
controlul său, măsuri de gestionare şi administrare clar
definite. Delegarea a fost recunoscută şi de către Curtea de

90
Justiţie a Comunităţilor Europene71, ea fiind frecvent folosită în
activitatea Comisiei. Crearea de organe subsidiare, deşi nu
este prevăzută în tratate, a fost admisă de către Curte,
impunându-se însă ca să îşi desfăşoare activitatea în domenii
foarte clar definite, şi să nu poată dispune de puteri
discreţionare72.

5.5. Atribuţiile Comisiei

În conformitate cu tratatele comunitare, Comisia are un

rol fundamental, respectiv de a exprima interesul comunitar şi
de a asigura realizarea acestuia având din acest punct de
vedere un important rol politic. Din aceste considerente, se
poate spune că Comisia îndeplineşte rolul unui guvern, iar
între ea şi Parlamentul European trebuie să se stabilească
aceleaşi raporturi ca între cele două organe pe plan intern73.
O importantă atribuţie a Comisiei o constituie dreptul de
iniţiativă legislativă, propunerile sale fiind trimise Consiliului
miniştrilor.74 Tratatele prevăd că, în majoritatea cazurilor,
Consiliul miniştrilor nu poate delibera în lipsa unei propuneri
formale a Comisiei. De asemenea, Comisia poate modifica
propunerile sale în timpul desfăşurării procedurii de decizie a
Consiliului. În situaţia în care Consiliul vrea să amendeze
propunerile Comisiei împotriva voinţei acesteia, el nu poate să
decidă decât cu unanimitate de voturi.
O altă atribuţie a Comisiei este aceea de urmărire a
modului de respectare a dispoziţiilor tratatelor comunitare şi a
dreptului derivat, fapt pentru care a fost denumită şi “gardian al
tratatelor”75. Se mai exprimă şi ideea potrivit căreia Comisia ar
reprezenta embrionul unui viitor guvern supranaţional
european. În procesul supravegherii aplicării normelor
71
A se vedea 21.09.1989 Hoechst/com. 43 şi 63/82,2930 şi
23.09.1986, 5/85 Asko Chemie, pag. 2585
72
Cf. 13.06.1958 Meroni/Haute. Autorité, 9/5611
73
J. Boulouis, op.cit. pag. 83
74
Ibidem, pag. 89; Panayotis Soldatos, op. cit., pag. 194
75
David A.O. Edward/Robert C.Lane, op. cit., pag. 16
91
comunitare, Comisia poate, potrivit art.226 C.E. să sesizeze
Curtea de Justiţie dacă un stat nu s-a conformat unui aviz
motivat pe care aceasta l-a emis referitor la respectivul stat, pe
motivul că acesta nu şi-a îndeplinit o obligaţie decurgând din
tratate. Comisia mai are şi un rol de a negocia acordurile
comerciale externe. Conform Tratatului de la Maastricht
(art,300), Comisia solicită aprobarea Consiliului pentru a
începe negocierile – împreună cu un comitet consultativ
desemnat de către Consiliu pentru a o asista – în cadrul
directivelor Consiliului, privind încheierea unor acorduri în
domeniul politicii agricole, în transporturi pescuit, etc.

5.6. Repartizarea atribuţiilor

Comisia procedează la o repartizare a domeniilor sale

de activitate către fiecare membru al său. Conferinţa
interguvernamentală de la Amsterdam a recunoscut
preşedintelui Comisiei o largă putere în ceea ce priveşte
atribuirea portofoliilor între comisari. De asemenea, statele
intervin în această chestiune, urmărind obţinerea unor
portofolii anume, în funcţie de interesul lor specific. În acest
sens, fiecare comisar răspunde de anumite domenii ale
activităţii comunitare, ceea ce presupune implicarea sa în
redactarea propunerilor Comisiei pentru domeniul respectiv,
susţinerea lor în faţa Consiliului şi urmărirea aplicării
acestora76. Domeniul de activitate repartizat unui comisar
formează de regulă o direcţie generală sau o direcţie, Comisia
cuprinzând deci mai multe direcţii generale, direcţii, divizii,
servicii şi oficii. Ea poate constitui, de asemenea, diferite
grupuri de lucru sau diferite comitete. Această practică a
Comisiei de a constitui comitete pentru rezolvarea multiplelor
probleme cu care a fost investită a fost apreciată cu termenul

76
R.H.O’Toole, Les raports avec le Parlament européen, în
“La Comission au Etudes européennes 1989” pag. 45
92
de “comitologie”77. Ea dispune şi de un Secretariat General,
condus de un secretar general. Tratatele mai prevăd şi
funcţiile de vicepreşedinţi, care, în conformitate cu Tratatul de
la Maastricht, art. 161 C.E., sunt în număr de 1 sau 2, ei fiind
numiţi de Comisie spre deosebire de situaţia anterioară când
erau numiţi de către guverne prin acord comun, iar
vicepreşedinţii erau în număr de şase. Atribuţiile preşedintelui
şi vicepreşedinţilor nu sunt definite prin tratate. Preşedintele
are însă responsabilităţi sporite: coordonează activitatea
celorlalţi comisari şi a Comisiei în ansamblul său, participă în
cadrul Consiliului European (art. D din Tratatul de la
Maastricht), participă la lucrările Parlamentului European în
diverse ocazii pentru a prezenta punctul de vedere al Comisiei
şi are rol foarte important în reprezentarea internaţională,
apreciindu-se că rolul acestuia este foarte important pentru
eficacitatea şi prestigiul Comisiei78.
Raporturile dintre Comisie şi Parlament sunt
reglementate în tratate. Parlamentul poate să chestioneze
Comisia cu privire la activităţile sale şi să discute rapoartele
acesteia în sesiuni deschise79. De asemenea, conform art. 144
din Tratatul C.E.E., Parlamentul European poate dizolva
Comisia.

5.7. Funcţia publicã comunitarã80

77
Claude Bluman, La Comission agent d*execution du
droit communitaire. La comitologie, în “La Commission au
coeur du sistème institutionale des Communautés
européennes sous la directionde Jean-Victor Louis et de Denis
Waelbroeck”.
78
P.Manin, op.cit. pag. 140
79
P.Kent, op.cit. pag. 12
80
Pentru un studiu aprofundat în domeniu a se vedea:
Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş – Teoria funcţiei
publice comunitare –Editura Lumina Lex, 1999.
93
5.7.1. Caracteristici

Funcţia publică comunitară reprezintă o noţiune

complexă care cuprinde administrarea comunităţilor europene,
statutul agenţilor şi funcţionarea acestora.
Având în vedere caracteristicile comunităţilor europene –
care întrunesc atât elemente de organizaţii internaţionale, cât
şi caracteristici statale – funcţia publică comunitară, din acest
punct de vedere, are o structură originală, îmbinând trăsăturile
celor două entităţi. Astfel,din plan naţional ea se inspiră din
realităţile franceze şi belgiene în ceea ce priveşte organizarea
şi funcţionarea, dar sunt întâlnite şi trăsăturile caracteristice
altor sisteme naţionale, sau chiar trăsături de influenţă
internaţională. Această funcţie comunitară este frecvent
criticată pentru motive de birocraţie şi tehnocraţie (prin
termenul specific de “eurocraţie”), având în vedere atribuţiile
destul de largi în funcţionarea şi orientarea activităţii
comunităţilor. Funcţionarii publici sunt în număr de aproximativ
25.000, considerat ca rezonabil în comparaţie cu
administraţiile marilor metropole, raportat la sfera de
cuprindere a Comunităţilor81. Dintre aceştia, cel mai mare
număr revine Comisiei, ca organ cu activitate permanentă
(aproximativ 16.000), urmând Parlamentul, Consiliul şi Curtea
de Justiţie.

5.7.2. Naţionalitatea funcţionarilor

În principiu, naţionalitatea funcţionarilor este cea a ţărilor

membre, dar se constată o diferenţă între numărul
funcţionarilor din diferite ţări corespunzător nivelului ierarhic al
funcţiei. Astfel, la nivelul cel mai înalt, există o relativă apropi-
ere între numărul funcţionarilor (cu unele avantaje pentru ţările
mari) iar pe măsură ce gradul funcţiei scade, se constată o
preponderenţă a funcţionarilor de naţionalitate belgiană (în
81
Cf. Dictionnaire juridique des Communautés
européennes, Pres Universitaires de France, Paris 1993, pag.
520
94
special la nivelul cel mai scăzut), având în vedere sediul
instituţiilor comunitare.

5.7.3. Statutul funcţionarilor

Nu pot îndeplini funcţii comunitare decât cetăţenii

statelor membre ale Comunităţii. Majoritatea funcţiilor se
ocupă prin concurs, anunţat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene. Se foloseşte şi sistemul listelor de rezervă.
Funcţionarii care ocupă rangul A1 (directori generali) şi
A2 (directori) nu sunt recrutaţi prin concurs, ci pe baza voinţei
instituţiilor cărora le aparţin, având în vedere o repartizare
echitabilă a posturilor în funcţie de ţările membre ale comuni-
tăţilor. Ei pot fi demişi de instituţiile respective.
Statutul funcţionarilor publici este cuprins în actul cu
aceeaşi denumire82. El este aplicabil funcţionarilor Consiliului,
Comisiei, Parlamentului, Curţii de Justiţie şi Curţii de Conturi.
Funcţionarii Băncii Europene de Investiţii au un statut care
prezintă unele particularităţi, fiind angajaţi pe durată
nedeterminată, fără statut de funcţionari comunitari.
Conflictele de muncă ivite între funcţionari şi Comunităţi
sunt soluţionate de Tribunalul de Primă Instanţă.
Alături de funcţionari, Comunităţile mai dispun şi de
agenţi, care au în special acelaşi regim, dar unii sunt angajaţi
temporar sau pentru activităţi speciale.
Funcţionarii sunt împărţiţi în patru categorii (A-D), fiecare
categorie având un număr de grade (categoria A, B, C câte
opt grade, iar categoria D patru grade). Pe lângă acestea, mai
există categoria personalului din domeniul lingvistic având în
vedere cele douăsprezece limbi oficiale ale Comunităţilor
(aproximativ 2.000 persoane).
Există şi o clasificare pe profesii, având în vedere aria
foarte largă de activităţi a Comunităţilor.

82
Regulamentul Consiliului nr. 259/68 C.E.E.,C.E.E.A.,
C.E.C.O. din 29 februarie 1968, J.O.C.E., L. 56 pag. 1
95
5.7.4. Privilegii şi imunităţi

Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor comunitari sunt

prevăzute în protocolul din 8 aprilie 1965 cu privire la
privilegiile şi imunităţile comunităţilor europene care se aplică
“funcţionarilor şi agenţilor” acestora (cap. V). Ele sunt instituite
în vedere asigurării independenţei acestora faţă de statele
membre. Privilegiile şi imunităţile cuprind:
- imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite de
către aceştia în exercitarea calităţii lor oficiale, imunitate care
se extinde şi după încetarea funcţiilor comunitare (în
concordanţă cu menţinerea responsabilităţii acestora);
- scutire de impozite naţionale cu privire la salariile şi
celelalte sume băneşti acordate de către Comunităţi.
Tratatul de la Amsterdam nu a modificat substanţial rolul
Comisiei, dreptul său de iniţiativă legislativă rămânând
neschimbat. Prevede însă că în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne introdus prin Tratatul de la Maastricht, rolul Comisiei nu
va deveni exclusiv decât după cinci ani de la intrarea în
vigoare a tratatului.

6. Parlamentul European

6.1. Denumire

Tratatele de instituire a comunităţilor europene

prevedeau ca organe similare:
- Adunarea Comună, în cazul C.E.C.O.;
- Adunarea, în cazul C.E.E. şi în cazul C.E.E.A.
Ulterior, prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei
instituţii similare au fost reunite în “Adunarea Parlamentară
Europeană”, iar prin rezoluţia Adunării din 30 martie 1962, s-a
stabilit denumirea de “Parlament European”. Faptul că aceste
denumiri nu au fost în concordanţă cu dispoziţiile tratatelor de
instituire a Comunităţilor Europene a determinat o serie de

96
contestaţii – de altfel îndreptăţite – în acest sens83. Adoptarea
Actului Unic European a fost de natură să pună capăt acestei
situaţii, statuând în art. 3 par. 1 denumirea comună de
“Parlament European” pentru acest organ instituţional
comunitar, iar Tratatul de la Maastricht îl apreciază în art. D, în
art. G.6 (art. 4 C.E.), art. H.1 (art. 7 C.E.E.O.) şi art. I.1 (art. 3
C.E.E.A.).

6.2. Componenţa Parlamentului European

În conformitate cu tratatele de instituire a Comunităţilor,

parlamentul European se compune din reprezentanţi ai
popoarelor statelor membre. Tratatul de la Maastricht reia
această dispoziţie, statuând că Parlamentul European se
compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în
Comunitate, care exercită puterile ce le sunt încredinţate prin
aceste tratate (G.39 modificând art. 137 al C.E.). numărul
membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 518,
conform Actului din 1976, repartizaţi în funcţie de numărul
populaţiei ţărilor membre (cu unele corecţii în vederea
egalizării numărului de membrii pentru anumite state). În
situaţia creşterii numărului statelor, se prevede posibilitatea
măririi numărului membrilor Parlamentului. Cu prilejul
Consiliului European de la Edinburgh (11-12 decembrie 1992)
s-a decis ca, începând cu alegerile pentru parlamentul
European din iunie 1994, numărul membrilor să crească la
567, iar Germania, ca urmare a reunificării, să dispună de 99
de locuri84. In urma aderării Austriei, Finlandei şi Suediei ,
începând cu 1 ianuarie 1995, numărul parlamentarilor a
crescut la 626. Repartizarea locurilor constituie însă o
83
P.Manin, op. cit., pag. 155
84
S-a prevăzut iniţial 1 – 500.000 locuitori, iar pentru
Luxemburg 1 – 350.000 locuitori. Repartiţia locurilor este
următoarea Germania 99; Franţa, Italia, Marea Britanie 87;
Spania 64; Olanda 31; Belgia, Grecia, Portugalia 25; Suedia
22; Austria 21; Danemarca şi Finlanda 16; Irlanda 15;
Luxemburg 6.
97
problemă destul de dificilă, întrucât trebuie să ţină seama de
anumite aspecte legate de numărul populaţiei statelor
membre, de eventualele noi state care aderă la Uniune şi de
faptul că – în situaţia statelor mici – voinţa politică a acestora
nu trebuie să fie anihilată doar prin raportul dintre populaţie şi
numărul de locuri care le revin în cadrul Parlamentului.
Tratatul de la Amsterdam a stabilit un plafon de 7oo de
parlamentari care să nu poată fi depăşit, chiar în condiţiile
extinderilor viitoare ale Uniunii. Aplicarea acestei restricţionări
urma să ducă la o redistribuire a locurilor in Parlament,pentru
a se asigura o reprezentare echitabilă şi pentru viitorii membrii
ai Uniunii. În urma reuniunii Consiliului de la Nisa din
decembrie 2000, prin proiectul de tratat negociat s-a decis ca,
în situaţia cînd Uniunea va urma să aibă 27 de state membre,
numărul parlamentarilor să fie de 732, stabilindu-se şi o
redistribuire a numărului de locuri acordate fiecărui stat.85

6.3. Procedura de alegere

Iniţial, Adunarea era formată din delegaţii desemnaţi de

către fiecare parlament naţional, în funcţie de procedura
proprie stabilită. S-a considerat, însă că pentru a conferi o mai
mare reprezentativitate acestui organ, este necesară alegerea
membrilor săi prin vot universal, direct şi conform unei
proceduri unitare pentru toate statele membre. Această
iniţiativă care datează din anii ‘60 a fost însă obstrucţionată de
poziţia guvernului francez. Conferinţa de la Haga din 1 decem-
brie 1969 a impulsionat această iniţiativă, iar cu ocazia
întâlnirii de la Paris din 1974 s-a decis aplicarea acestor
85
Potrivit proiectului de tratat, repartizarea locurilor în
Parlement va fi următoarea: Germania-99, Marea Britanie,
Franţa şi Italia câte 72, Spania şi Polonia cîte 50, România-33,
Olanda-25, Grecia, Belgia şi Portugalia cîte 22, Cehia şi
Ungaria cîte 20, Suedia-18, Austria şi Bulgaria cîte 17,
Danemarca, Finlanda şi Slovacia câte 13, Irlanda şi Lituania
câte 12, Letonia-8, Slovenia –7, Cipru, Estonia şi Luxembourg
cîte 6 iar Malta 5.
98
principii cu ocazia alegerilor din 1978, fapt aprobat de Consiliul
European, la 20 septembrie 1976. Această hotărâre a fost
supusă unor proceduri naţionale de aprobare sau ratificare,
specifică tratatelor internaţionale importante, proces care a
întârziat alegerile programate pentru 1978, astfel încât acestea
au avut loc între 7-10 iunie 1979, conform deciziei Consiliului.
Nu s-a reuşit însă adoptarea unor norme unitate de
alegere a parlamentului cu ocazia alegerilor din 1979, 1984,
1989, 1994 şi 1999 (10-13 iunie), acestea desfăşurându-se
tot în conformitate cu dispoziţiile Actului din 20 septembrie
1976, care prevăd:
- nimeni nu poate vota decât o singură dată (art. 8);
- alegerile se desfăşoară la datele fixate de către fiecare
stat membru începând de joi dimineaţa, până duminică, în
cursul aceleiaşi săptămâni;
- deschiderea urnelor se face numai după închiderea
scrutinului în toate statele membre.
Sunt reglementate şi alte aspecte legate de contestaţiile
privind alegerile, situaţia organizării unui al doilea tur de
scrutin etc. Restul prevederilor sunt reglementate de legile
interne (vârsta electoratului, vârsta candidaţilor, situaţiile de
vacanţă a locului în Parlament, rezolvarea contestaţiilor
naţionale etc.). Din aceste considerente de suprapunere a
celor două categorii de reglementări, apar unele probleme
legate de validarea alegerilor, neputându-se verifica decât
respectarea condiţiilor cu caracter comunitar.
Printre alte prevederi care duc la creşterea rolului
Parlamentului european, Tratatul de la Amsterdam conţine şi
unele privind competenţa sa de a stabili un statut mai bine
definit pentru parlamentari, cu avizul Comisiei şi acordul
Consiliului. Astfel, Parlamentul va putea să reducă
diferenţierile care apar ca urmare a faptului că statutul
parlamentarilor este încă, în mare măsură, determinat de
legislaţiile naţionale ale statelor membre.
În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, se instituie
un drept de vot şi de a fi ales pentru toate persoanele care
posedă cetăţenia Uniunii Europene, fapt care face să dispară

99
anumite reglementări naţionale, rămânând însă altele în
vigoare. Potrivit art. G 41 din tratatul de la Maastricht (art. 138
A din Tratatul C.E.), se precizează că partidele politice la nivel
european au rol important ca factor de integrare în cadrul
Uniunii Europene, pentru formarea conştiinţei europene şi a
exprimării voinţei politice a cetăţenilor. Din această dispoziţie a
tratatului rezultă respectarea concepţiilor politice ale
cetăţenilor statelor membre şi recunoaşterea dreptului
partidelor politice naţionale de a desfăşura campanii electorale
şi de a-şi concentra eforturile pe plan comunitar pe baza
aceloraşi idealuri şi programe politice transnaţionale86.

6.4. Statutul parlamentarilor

Durata mandatului parlamentar este stabilită prin Actul

de la 20 septembrie 1976 la cinci ani, începând cu prima
sesiune care urmează alegerilor noului parlament. Se
statuează caracterul reprezentativ al mandatului, conform art.
3 al Actului din 20 septembrie 1976, ceea ce înseamnă că ei
acţionează în mod individual, neputând primi instrucţiuni, deci
nefiind legaţi de un mandat imperativ. Există însă diferenţe
naţionale, care, adăugate dispoziţiilor comunitare, fac
neuniform statutul parlamentarilor87.
Există, de asemenea, reglementată o incompatibilitate
între mandatul de parlamentar şi alte funcţii, caz în care, dacă
nu demisionează în mod voluntar, intervine înlocuirea din
oficiu (art. 6 din Actul din 1976). Această incompatibilitate are
în vedere calitatea de membru al guvernului unui stat
comunitar (în acest caz persoana respectivă putând fi membru
doar al Consiliului miniştrilor) sau calitatea de parlamentar
naţional, aspect care este însă controversat88, având în vedere
faptul că până la statuarea votului universal, parlamentarii
europeni erau aleşi din rândul parlamentarilor naţionali,

86
P.Manin, op.cit., pag. 158
87
Ibidem, pag. 159
88
J.Boulouis, op .cit. pag. 90
100
această legătură nefiind complet întreruptă. Deşi este expres
admisă prin Actul din 20 septembrie 1967, dubla calitate
parlamentată este totuşi contestată din considerente de
eficienţă, neputându-se accepta faptul că o persoană poate să
îndeplinească două funcţii atât de importante în aceeaşi
perioadă89. Există incompatibilitate şi între funcţia de
parlamentar european şi alte funcţii comunitare. Nu sunt
reglementate incompatibilităţile între această calitate şi
desfăşurarea unor activităţi private. În condiţiile actuale, se pot
stabili însă anumite incompatibilităţi prin reglementări interne,
care să fie diferite de la o ţară la alta.
Parlamentarii beneficiază de anumite imunităţi,
reglementate prin Protocolul din 8 aprilie 1965, la care face
trimitere art. 4/2 din Actul din 1976. Aceste imunităţi se referă
la:
- libera circulaţie, fără nici un fel de restricţie
administrativă sau de altă natură, privind deplasarea la şi de la
locul reuniunilor parlamentare;
- imunitatea funcţionează privind cercetarea, reţinerea
sau urmărirea pe motive de opinie sau a votului exprimat în
exercitarea atribuţiilor;
- imunitatea personală pe timpul mandatului (similară cu
cea parlamentară pe plan local); aceasta însă mai suportă
anumite diferenţe de la ţară la alta, fiind necesară adoptarea
unei reglementări comunitare în acest sens.
Indemnizaţiile parlamentarilor europeni, de asemenea,
nu sunt stabilite prin acte normative comunitare, fiind
dependente de reglementările naţionale, care de regulă sunt
similare cu cele privind parlamentarii naţionali. Este instituit
însă un sistem de compensare comunitar, pentru a realiza o
anumită egalizare în acest sens, printr-un sistem de
rambursări forfetare, calculate după numărul de zile în care a
desfăşurat activităţi la nivel comunitar, care nu sunt impozabile
pe plan intern, dacă se înscriu în limite rezonabile90.

89
P.Manin, op. cit. pag. 159
101
6.5. Organizare şi funcţionare

În organizarea şi funcţionarea sa, Parlamentul European

se conduce după modelul parlamentelor cu tradiţie
democratică, aşa cum prevede Regulamentul interior adoptat
şi care este permanent actualizat, beneficiind şi de aprobarea
Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte o parte din dispoziţiile
sale, care au făcut obiectul examinării de către acest organ91.
Sesiunile sale sunt prevăzute să se ţină lunar, începând
cu a doua zi de marţi a lunii martie (sau în prima zi de marţi a
lunii următoare datei alegerii acestuia). Durata acestora este
de o săptămână, totalizând aproximativ 60 de zile pe an.
Sunt prevăzute şi sesiuni extraordinare, care pot fi
convocate la cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului
sau a Comisiei. Conform art. 9 din Regulamentul său interior,
sesiunile nu sunt limitate în timp, putând dura în toată
perioada unui an calendaristic, fapt care se deosebeşte de
situaţia sesiunilor parlamentelor naţionale. De asemenea,
parlamentul poate decide întreruperea sesiunilor anuale
(conform art. 9 din Regulamentul interior).
În ceea ce priveşte organizarea sa interioară,
Parlamentul cuprinde biroul, comisiile şi grupurile
parlamentare.

6.5.1. Biroul

Biroul este format dintr-un preşedinte şi paisprezece

vicepreşedinţi, aleşi de Parlament pentru o perioadă de doi ani
şi jumătate, fiind reeligibili. Preşedintele este ales cu
90
Cf. Deciziei Curţii de Justiţie, 15.09.1981, Lord Bruce of
Donington, 206/80,2220, citat de P.Manin, op. cit. pag. 161
91
Cf. 10.02.1983 Luxemburg/Parlament, 230/81,393, citat
de P.Manin op. cit., pag. 161.Ultima versiune a
Regulamentului este cea din 1995.{J.O.C.E. seria L 293/1 din
16.12.1995).
102
majoritatea absolută a voturilor exprimate la primele trei tururi
de scrutin. Dacă se ajunge la cel de-al patrulea tur, se alege
din primii doi, cel care a obţinut cele mai multe voturi , iar în
caz de egalitate, cel mai în vârstă. Vicepreşedinţii sunt aleşi în
trei tururi de scrutin, dacă se impune ,în primele două fiind
necesară majoritatea calificată, iar în cel de-al treilea
majoritatea simplă. Totodată, sunt aleşi şi cinci chestori,
membrii ai biroului cu drept de vot consultativ.
Chestorii sunt aleşi după aceleaşi criterii ca şi
vicepreşedinţii, iar sarcinile lor sunt de natură administrativă şi
financiară. Biroul rezolvă problemele financiare şi de
organizare, adoptă reglementări privind funcţionarii
Parlamentului şi numeşte secretarul general al acestuia, care
conduce activitatea serviciilor parlamentare şi a celor 3640 de
funcţionari. Secretarul general ,la fel ca şi secretarii generali ai
Consiliului şi Comisiei, au un rol important în funcţionarea
Parlamentului, desfăşurând o activitate permanentă.

6.5.2. Biroul lãrgit

Este format din birou şi din preşedinţii grupurilor politice

parlamentare, suplimentaţi eventual cu câte un membru al
grupurilor. Biroul lărgit are atribuţii de organizare internă şi de
stabilire a relaţiilor cu alte instituţii şi organe comunitare.

6.5.3.Comisiile

Comisiile care pot fi create de Parlament sunt

permanente, temporare (maximum douăsprezece luni) sau
comisii de anchetă, ultimele fiind prevăzute de Tratatul de la
Maastricht. Există în prezent nouăsprezece comisii
permanente, ca de exemplu :pentru agricultură, buget, control
bugetar, drepturile femeii, politici regionale, petiţii ,etc. Aceste
comisii elaborează rapoarte care sunt supuse votului în
sesiuni plenare în cadrul procedurilor de emitere a avizelor
conforme, avizelor consultative, cooperării sau codeciziei,
prevăzute de către tratate . Conform art. G41 din Tratatul de la
Maastricht (modificând art. 138 din Tratatul C.E.), la cererea
103
unei pătrimi din membrii săi, Parlamentul poate constitui o
comisie temporară de anchetă pentru a examina ( fără
prejudicierea atribuţiilor conferite de acest tratat altor instituţii
sau organe ), acuzaţiile de săvârşire de infracţiuni sau de rea
administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia
cazurilor în care faptele acuzate sunt în atenţia unor organe
jurisdicţionale şi atâta timp cât procedura jurisdicţională nu
este începută. Comisia de anchetă îşi încetează existenţa prin
depunerea raportului acesteia. Modalităţile de exercitare a
dreptului de anchetă vor fi determinate prin acord comun al
Parlamentului European, Consiliul Miniştrilor şi Comisiei.

6.5.4. Grupurile parlamentare

Acestea reprezintă formaţiunile organizatorice ale parla-

mentarilor în funcţie de criteriile politice care îi separă pe
parlamentari92. Grupul se constituie printr-o declaraţie făcută
preşedintelui Parlamentului care conţine denumirea acestuia
şi, semnătura membrilor şi componenţa biroului. Dacă
parlamentarii aparţin unui singur stat membru, ei trebuie să fie
în număr de 23 pentru a constitui un grup. Dacă aparţin la
două state, trebuie să întrunească 18 membrii, iar în cazul
apartenenţei la trei sau mai multe state sunt necesari 12
membrii. Este interzisă participarea unei persoane pe mai mult
de o singură listă. Grupurile sunt deci constituite conform
convingerilor politice ale parlamentarilor şi nu după criteriul
naţionalităţii acestora93. Există şi categoria parlamentarilor
apolitici, care nu aderă la nici un grup şi care au dreptul,
conform art. 26 şi 27 din Regulamentul interior, să îşi

92
Pentru prima dată constituirea grupurilor s-a decis la 21
martie 1958, şi s-au constituit la cea de-a doua sesiune din
acelaşi an.
93
Există în Parlament următoarele grupuri: socialist, grupul
partidelor populare europene, grupul liberal, democratic şi
reformator, grupul democraţilor europeni, grupul pentru stânga
unită europeană, grupul verzilor, grupul tehnic al drepturilor
europene, grupul coaliţiei de stânga şi grupul apoliticilor.
104
desemneze doi participanţi la lucrările Biroului lărgit, dar fără
drept de vot. Conform art. 126 din Regulamentul interior mai
pot fi constituite “delegaţii interparlamentare” desemnate de
către grupurile parlamentare şi care au o competenţă stabilită
de către Parlament. Tratatul de la Amsterdam prevede că
Parlamentul va stabili statutul şi condiţiile generale de
exercitare a funcţiilor membrilor săi, după obţinerea avizului
Comisiei şi cu aprobarea Consiliului obţinută cu votul
majorităţii calificate.

6.5.5. Mediatorul

Conform art. G 41 din Tratatul de la Maastricht care

modifică art. 138 E din Tratatul C.E.E., Parlamentul European
numeşte un mediator (Ombudsman) care este împuternicit să
primească plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la
orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau care are sediul
statutar pe teritoriul unui stat membru, cu privire la cazurile de
rea administrare în acţiunile instituţiilor sau organelor
comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de
primă instanţă în exercitarea atribuţiilor şi funcţiunilor jurisdic-
ţionale. Mediatorul efectuează o anchetă în cazurile justificate,
din proprie iniţiativă sau când este sesizat direct sau prin
intermediul unui membru al Parlamentului, în afara cazurilor
când este iniţiată o procedură jurisdicţională. Dacă mediatorul
constată fapte de rea administrare, sesizează instituţia
respectivă, care trebuie să răspundă în termen de trei luni. El
prezintă un raport cu privire la cazul respectiv Parlamentului şi
instituţiei în cauză şi informează persoana care a înaintat
plângerea. În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului un
raport cu privire la rezultatul anchetelor sale. Mandatul
mediatorului este egal cu durata legislaturii Parlamentului şi
poate fi reales. El poate fi demis de Curtea de Justiţie. În
exercitarea funcţiilor sale, mediatorul este total independent
faţă de orice instituţie. El nu poate exercita nici o altă activitate
profesională.

105
6.6. Atribuţiile Parlamentului

Tratatele de constituire a comunităţilor europene

confereau organelor precursoare Parlamentului funcţii de
“control” (art. 20 din Tratatul C.E.C.O.) sau de “deliberare şi
control” (art. 137 din tratatul C.E.E. şi din art. 107 din Tratatul
C.E.E.A.), iar modificările anterioare Tratatului de la Maastricht
nu au dus la creşterea puterilor Parlamentului, cu excepţia
celor din domeniul financiar. Aşa cum s-a apreciat în literatura
de specialitate, în afara exercitării atribuţiilor de control, el ar
rămâne un organ cu caracter preponderent consultativ94.
Construcţia comunitară se bazează pe doi piloni de
bază: voinţa statelor şi voinţa popoarelor, care au drept
corespondente instituţionale Consiliului şi Parlamentului.
Acestea sunt deci cele două organe care trebuie să contribuie
la dezvoltarea sau la slăbirea comunităţilor, în funcţie de
natura relaţiilor care se instituie între ele 95. Se constată însă o
aşa-numită “deficienţă democratică”, între transferarea
competenţelor statelor membre către Comunitate prin voinţa
parlamentelor naţionale şi faptul că aceste competenţe nu sunt
exercitate de către Parlamentul European, ci de către un alt
organ comunitar (Consiliul) ,reprezentant al guvernelor statelor
membre.96 Atribuţiile Parlamentului au fost clasificate în trei
categorii: de control politic, de consultare şi de decizie.
Atribuţiile de control politic (art. 144 C.E.) se exercită în
raport cu Comisia Europeană, prin posibilitatea Parlamentului
de a iniţia o moţiune de cenzură şi de a demite, precum şi prin
posibilitatea de a interpela Comisia, acesta fiind obligată să
răspundă oral sau în scris. Atribuţia de consultare simplă îi
94
J.Boulouis, op. cit. pag. 94
95
Pasetti Bombordella, Le Parlament face au Conseil, în
“Le Parlament européen dans l’évolution institutionelle”,
Collection “Etudes européennes”, Edition de l’Université de
Bruxelles, 1988, pag. 15
96
J.Boulouis, op. cit. pag. 94 şi P.Bomordela, op. cit.,
pag. 17-18
106
este conferită de Parlament prin prevederile tratatelor de
înfiinţare a Comunităţilor, conform cărora în anumite situaţii
Consiliul trebuie să consulte Parlamentul înaintea adoptării
unor acte. Aceste avize au un caracter consultativ, nefiind
obligatorii pentru Consiliu97. Există şi procedura de cooperare
instituită prin Actul Unic European care dă posibilitatea
absolută membrilor Parlamentuluide a respinge la o a doua
lectură “poziţia comună” a Consiliului (care poate fi adoptată
cu majoritate calificată). În urma acesteia, Consiliul nu mai
poate statua asupra problemei respective decât în
unanimitate. Amendamentele propuse de Parlament prin
majoritate absolută nu pot fi respinse de Consiliu decât în
unanimitate de voturi. Această procedură se aplică în măsurile
privind piaţa internă, libera circulaţie a persoanelor, libera
prestare se servicii, în cercetarea şi dezvoltarea tehnologică.
În decursul timpului, rolul Parlamentului în raporturile cu
Consiliul a cunoscut o oarecare creştere, concretizată prin
Declaraţia comună din 4 martie 1975 prin care se instituie o
“procedură de conciliere” care permitea Parlamentului să
joace un rol mai important în elaborarea deciziilor privind
resursele sau cheltuielile comunitare. Prin Actul Unic
European se cerea Consiliului şi Parlamentului să instituie un
dialog în vederea elaborării legislaţiei în anumite domenii ale
activităţii şi se conferă Parlamentului puterea de a da avize
consultative în cazul aderării şi al acordurilor de asociere.
Atribuţii de decizie ale Parlamentului se referă atât la
posibilitatea de demitere a Comisiei, cât şi în ceea ce priveşte
adoptarea bugetului, care se desfăşoară în cadrul unui proces
complex la care participă alături de Consiliu şi Comisie.
Parlamentul poate respinge bugetul, conform art. 203 al
Tratatului C.E.E.98. Aceste situaţii au constituit obiect al unor
97
David A.O.Edward, Robert C.Lane, European
Community Law, Edimburgh 1991, pag. 33
98
Până în prezent, respingerea bugetului de către
Parlament s-a făcut în 1980, 1982 şi 1988. A se vedea pentru
detalii Manuel Medina Ortega, Le Parlament face au Conseil,
107
litigii între cele două organe în faţa Curţii de Justiţie.
Parlamentului îi revine puterea de a controla execuţia buge-
tară (care este atribuţia Comisiei). Acest control se efectuează
la recomandarea Consiliului pe baza conturilor şi a bilanţului
întocmit de către Comisie şi a raportului Curţii de Conturi.
Parlamentul are dreptul de a acorda sau refuza descărcarea
Comisiei, considerată ca fiind echivalentul dreptului de a
introduce o moţiune de cenzură, deşi nedescărcarea Comisiei
de execuţia bugetară nu are acelaşi efecte juridice.
Parlamentul mai este consultat şi în luarea unor decizii
cu privire la resursele proprii ale comunităţilor, cu privire la
numirea membrilor Curţii de Conturi şi în cazul adoptării
regulamentului financiar. În ceea ce priveşte raporturile
Parlamentului cu Comisia, s-ar putea considera că acestea
sunt raporturi de tip clasic dintre legislativ şi executiv. Această
situaţie nu este însă reală, având în vedere alegerea Comisiei
de către Consiliu şi nu de către Parlament, precum şi faptul că
responsabilitatea politică a Comisiei în faţa Parlamentului nu
este de tip clasic, ca între guvern şi parlament, motiv pentru
care moţiunea de cenzură care poate fi introdusă de
Parlament constituie o raritate, date fiind condiţiile dificile
cerute pentru adoptarea acesteia , respectiv două treimi din
membrii votanţi, în practică fiind foarte greu să se obţină acest
număr de voturi, întrucât nici o grupare politică nu poate întruni
singură numărul de voturi necesar. Cu toate acestea în martie
1999 s-a reuşit pentru prima dată adoptarea unei moţiuni de
cenzură prin care Comisia condusă de Jacques Santere a
trebuit să demisioneze, fiind aleasă o nouă Comisie în frunte
cu Romano Prodi.

6.7. Desfãşurarea dezbaterilor şi luarea deciziilor

în “Le parlament européen dans l’évolution institutionelle”,

Edition de l’Univesité de Bruxelles, 1988, pag. 68-69
108
 Biroul lărgit al Parlamentului European propune ordinea
de zi care este adoptată de către Parlament. Dezbaterile sunt
publice, în afara situaţiilor când se decide altfel. Parlamentul
îşi desfăşoară lucrările în quorum de cel puţin o treime din
membrii săi, deşi în practică verificarea nu se face cu
consecvenţă. Parlamentul deliberează cu majoritatea absolută
a voturilor exprimate, în afara cazurilor când reglementările
prevăd o majoritate calificată. Votul membrilor este personal şi
nu poate fi delegat.

6.8. Colaborarea cu parlamentele naţionale

Aşa cum am mai arătat, deciziile în Uniunea Europeană

se iau de către Consiliu, sau de către Consiliu în codecizie cu
Parlamentul european. A apărut însă la sfârşitul anilor ‘80 să
se manifeste o cerinţă a parlamentelor naţionale ale statelor
membre ca acestea să aibă un anumit rol înainte ca guvernele
lor să-şi exprime voinţa în cadrul Consiliului. De asemenea,
doreau să fie informate la modul general despre aspectele
referitoare la funcţionarea Uniunii Europene.
Ca urmare, această chestiune a făcut obiectul unei
declaraţii adoptată cu prilejul negocierii Tratatului de la
Maastricht. Tratatul de la Amsterdam, printr-un protocol
adiţional a stabilit unele aspecte deosebit de importante:
- invitarea Parlamentului european şi a parlamentelor
naţionale de a dezvolta o cooperare mai strânsă;
- toate documentele consultative ale Comisiei
(communicate, cărţi verzi, cărţi albe etc.) precum şi
propunerile legislative trebuie să fie transmise parlamentelor
naţionale, acestea având la dispoziţie un termen de şase
săptămâni pentru a-şi expune poziţia, înainte de a trece
Consiliul la vot;
- în unele domenii (libertate, securitate şi justiţie) se va
acorda un interes sporit opiniilor exprimate de către
parlamentele naţionale.

109
 Aceste dispoziţii din Tratatul de la Amsterdam vin să
completeze prevederile tratatelor anterioare, care conferă deja
parlamentelor naţionale unele responsabilităţi, cum ar fi de
exemplu ratificarea tratatelor, a revizuirii lor, stabilirea
resurselor Uniunii, sau adoptarea de măsuri pentru
transpunerea directivelor Consiliului în dreptul intern.

7. Curtea de Justiţie
7.1. Instituire

Curtea de Justiţie este cea de-a patra instituţie a Uniunii

Europene. Constituirea, organizarea şi funcţionarea sa sunt
prevăzute în fiecare dintre cele trei tratate de instituire a
Comunităţilor, precum şi prin Protocolul privind statutul Curţii
de Justiţie, care este anexă a tratatelor (având deci aceeaşi
valoare juridică) şi prin care Curtea de Justiţie devine în 1958
instituţie comună pentru cele trei comunităţi. De asemenea,
există un Regulament de procedură, elaborat de Curte şi
supus aprobării Consiliului, care a fost modificat de mai multe
ori în decursul timpului99.
Instrucţiunile privind grefierul reprezintă completarea
reglementărilor adoptate de către Curte.

7.2. Compunerea Curţii

Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, modul

de desemnare şi statutul membrilor Curţii de Justiţie prezintă
99
Primul Regulament al Curţii a fost aprobat de Consiliul
miniştrilor la 7 octombrie 1958, iar la 3 martie 1959 Curtea
adoptă un nou regulament, ca urmare a noilor sarcini care îi
reveneau prin adoptarea Tratatelor de la Roma. Acesta a mai
fost modificat în 1991 şi 1995.
110
unele asemănări cu dispoziţiile privind alegerea comisarilor,
motivul constând în necesitatea asigurării independenţei Curţii
faţă de organele politice şi faţă de interesele de grup sau
particulare100. Curtea este compusă din judecători, avocaţi
generali şi un grefier, asistat de doi adjuncţi.
Judecătorii Curţii şi Avocaţii generali sunt stabiliţi, ca
număr de către tratate. Acest număr poate fi mărit de către
Consiliu printr-o decizie luată cu unanimitate de voturi, la
solicitarea Curţii. Judecătorii, ca regulă generală, sunt în
număr egal cu cel al statelor membre, dar pentru a se asigura
imparitatea, în perioada cât statele membre erau în număr par,
numărul judecătorilor a fost crescut cu încă unul. În măsura
extinderii Comunităţilor, a crescut şi numărul judecătorilor,
astfel încât în prezent numărul acestora este de
cincisprezece101. Avocaţii generali sunt în prezent în număr
de nouă.

7.3. Numirea şi statutul judecãtorilor

Judecătorii sunt numiţi prin acordul comun al guvernelor

statelor membre. Aceasta înseamnă că fiecare stat îşi propune
judecătorul, care urmează să fie acceptat de ceilalţi. Trebuie
însă ca acesta să îndeplinească condiţiile de a fi o
personalitate care să ofere garanţiile de independenţă şi cele
cerute de exercitarea – în ţările respective – a celor mai înalte
funcţii jurisdicţionale, sau să fie jurist de competenţă
recunoscută. Mandatul acestora este de şase ani, ei putând fi
realeşi. Conform art. 167 al 2 C.E., o parte dintre aceştia sunt
reînnoiţi la un interval de trei ani. Cu ocazia numirii lor,
membrii Curţii de Justiţie trebuie să depună un jurământ. Ei
sunt supuşi unor incompatibilităţi de natură să le asigure
independenţa. Astfel, ei nu pot să exercite anumite funcţii

100
P.Manin, op. cit. pag. 64
101
Eventuala primire în Uniunea Europeană a ţărilor care
au solicitat aceasta din Europa centrală şi de est va aduce noi
schimbări în componenţa Curţii de Justiţie.
111
politice sau administrative, nici alte atribuţii profesionale
remunerate sau neremunerate, cu excepţia cazurilor când
beneficiază de o derogare excepţională (de exemplu pentru
activităţi în învăţământul superior). Pe timpul exercitării
funcţiilor, ei se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute de
protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile comunitare şi, în
plus, beneficiază de aceeaşi imunitate de jurisdicţie ca şi
parlamentarii, acesta neputând fi ridicată decât de către
Curtea de Justiţie. Ei continuă să beneficieze şi după
încetarea funcţiunii de aceeaşi imunitate, dar numai în
legătură cu actele îndeplinite în exercitarea funcţiunilor de
judecători ai Curţii. De asemenea, ei nu pot fi înlăturaţi din
funcţiile lor sau declaraţi decăzuţi din drepturile lor de pensie
decât printr-o decizie luată în unanimitate de către judecătorii
şi avocaţii generali ai Curţii, fără participarea persoanelor
interesate în aceste situaţii. Beneficiază, de asemenea, şi de
anumite facilităţi privind impozitarea salariilor pe plan
naţional102.

7.4. Avocaţii generali

Avocaţii generali sunt numiţi prin acord al guvernelor

statelor membre ale Comunităţilor (art. 167 C.E.). Ei au rolul
de a asista Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în
vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, prin prezentarea de
concluzii motivate în cazurile prezentate în faţa Curţii (art. 166
C.E.). Cei nouă avocaţi generali existenţi în prezent sunt
aleşi în funcţie de anumite criterii de competenţă şi
independenţă, ca şi judecătorii. Avocaţii generali au un mandat
de şase ani, fiind reeligibili, patru dintre ei fiind reînnoiţi la un
interval de trei ani (art. 167 C.E.). Numărul lor poate fi mărit
prin decizia Consiliului Miniştrilor, la cererea Curţii de Justiţie.

102
L.Neville Brown, Francis G.Jacobs, The Court of
Justice of the European Communities, Sweet and Maxwell,
London, 1989, pag. 40-41
112
 Avocatul general are competenţă de a asista la audienţe
şi de a pune întrebări agenţilor, consilierilor sau avocaţilor
părţilor, în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele sau judecătorii.
Concluziile avocatului general trebuie să fie motivate şi
redactate în totală imparţialitate şi independenţă, sunt
prezentate public şi sunt publicate în culegerea de
jurisprudenţă a Curţii de Justiţie103. Nu există reguli generale
cu privire la forma concluziilor puse de avocatul general, el
putând să aleagă forma corespunzătoare. Acesta analizează
la modul general argumentele părţilor sau ale intervenienţilor
şi, prin concluziile sale, introduce o dezbatere asupra unor
elemente suplimentare în vederea luării deciziei de către
instanţă. El are, de asemenea rolul de a da avizul cu privire la
o hotărâre dată în lipsă, (art. 94, par. 2 din Regulamentul de
procedură) în caz de procedură de urgenţă (art. 85 al. 3 din
Regulamentul de procedură), asupra dreptului de apărare
judiciară gratuită (art. 76, par. 3 din Regulamentul de
procedură) precum şi înalte cazuri prevăzute de Regulamentul
de procedură şi conform atribuţiilor care le sunt conferite şi
prin art 11 al Protocolului privind statutul Curţii de Justiţie. 104
În fiecare an, Curtea numeşte un prim avocat general,
care are rolul de a coordona activitatea celorlalţi, prin
repartizarea cazurilor între aceştia.

7.5. Organizarea Curţii de Justiţie

Judecătorii desemnează din rândul lor un preşedinte al

Curţii, care are un mandat de trei ani şi care poate fi reînnoit.
Acesta conduce lucrările Curţii şi repartizează camerelor
acesteia cauzele cu care este sesizată. De asemenea,
desemnează pentru fiecare caz un judecător raportor şi
fixează termenele de judecată. Totodată, el dispune prin
ordonanţă motivată asupra cererilor de luare a unor măsuri
provizorii. Curtea desemnează anual Camerele, stabilindu-le
atât compunerea cât şi preşedinţii. În prezent există şase
103
Recueil de la jurisprudence de la Cour de justice
104
Penelope Kent, op. cit. p.18-19
113
Camere, patru formate din câte trei judecători şi două din câte
cinci judecători. De asemenea, mai există personalul
administrativ, respectiv “servicii” care cuprind un număr de
funcţionari comunitari recrutaţi pe bază de concurs. Din rândul
acestora se distinge grefa, care este condusă de un grefier
aflat sub autoritatea preşedintelui asistat de doi grefieri
adjuncţi, numiţi de către Curte pentru o perioadă de şase ani,
fiind reeligibili. Aceşti funcţionari ai grefei sunt responsabili de
actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor lor 105. Grefierul este
şeful administraţiei Curţii, asigură execuţia bugetului şi
supraveghează funcţionarea serviciilor.
În afară de aceştia, judecătorii Curţii şi avocaţii generali
mai beneficiază de asistenţa unor referenţi, care sunt
persoane necuprinse în sistemul instituţional, ci ataşate
acestuia (câte trei pentru fiecare judecător şi avocat) şi de
secretari (trei pentru fiecare). Curtea dispune de un serviciu
propriu de interpreţi care asigură traducerile în toate cele
douăsprezece limbi oficiale ale Uniunii, chiar dacă limba
franceză rămâne predominantă în timpul dezbaterilor şi în
redactarea hotărârilor.

7.6. Competenţa Curţii de Justiţie

Conform tratatelor de instituire a comunităţilor, Curtea de

justiţie era investită cu o competenţă generală de a asigura
“respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”
(art. 31 C.E.C.O. art. 164 C.E.E. şi art. 136 C.E.E.A.). Aceste
atribuţii de o deosebită complexitate vor fi analizate într-un
capitol următor, dar se impun unele precizări cu caracter
general. Trebuie remarcat de la început faptul că potrivit
prevederilor tratatelor comunitare, competenţa Curţii de
Justiţie este o competenţă de atribuire şi nu o competenţă de
drept comun, ceea ce înseamnă că litigiile dintre comunităţi şi
state sau persoane fizice şi juridice nu sunt în mod automat
date în competenţa Curţii, neexcluzându-se deci competenţa

105
P.Manin, op. cit., pag. 166
114
instanţelor naţionale. Curtea de Justiţie ,în exercitarea
atribuţiilor sale, acţionează în mai multe ipostaze, respectiv: 106

- curte constituţională, calitate în care este competentă

să clarifice drepturile şi obligaţiile instituţiilor comunitare în
raporturile lor reciproce, precum şi soluţionarea raporturilor
care se stabilesc între comunităţi şi statele membre;
- curte de supraveghere şi verificare a compatibilităţii
dreptului derivat(actele normative adoptate de instituţiile
comunitare care au atribuţii legislative) cu tratatele şi principiile
generale ale dreptului comunitar ;
- curte administrativă, când examinează acţiunile
introduse de persoanele fizice şi juridice în scopul garantării
drepturilor acestora în contextul măsurilor dispuse de
instituţiile comunitare, sau cele privind plângerile introduse de
funcţionarii comunitari privitoare la angajare ;
- curte civilă, când examinează şi stabileşte
răspunderea extracontractuală şi plângerile pentru daune, în
special când este implicată responsabilitatea autorităţilor
publice ;
- curte de arbitraj, în cazurile în care există un acord
între părţi privind supunerea cauzei spre soluţionare acestei
instanţe ;
- instanţă de recurs, atunci când examinează şi decide
ca instanţă de al doilea grad de jurisdicţie împotriva hotărârilor
pronunţate de Tribunalul de Primă instanţă, însă numai cu
privire la aspectele de drept (potrivit art.168A din Tratatul C.E.
şi art.51 din Statutul Curţii ) ;
Curtea mai are, de asemenea, competenţa de a da
avize la solicitarea Consiliului, Comisiei sau a statelor
membre privind compatibilitatea cu tratatele comunitare a
oricărui acord care urmează să fie încheiat de către Uniunea
Europeană cu statele terţe , sau cu organizaţiile internaţionale.
106
Conform Thomas Laufer-European Court of Justice- în
„Europe from A to Z- Guide to the European integration“,
Institut fur Europarsche Politic, 1997, pag. 120-123.
115
 Prin instituirea Tribunalului de Primă Instanţă s-a realizat
o degrevare a Curţii şi crearea unui sistem cuprinzând două
grade de jurisdicţie. În această nouă situaţie, Curtea are în
primul rând o competenţă prejudiciară – respectiv de
interpretare şi apreciere cu privire la cazurile transmise de
instanţele naţionale ale statelor membre şi în al doilea rând o
competenţă cu privire la sesizarea directă şi ale cărei
modalităţi diferă după cum este vorba de un contencios cu
privire la legalitate (sub diferite forme ale acesteia) sau de un
contencios cu privire la responsabilitate107. A treia categorie de
atribuţii a Curţii o constituie cea de exercitare a controlului
asupra Tribunalului de Primă Instanţă.

7.7. Funcţionarea Curţii de Justiţie

Curtea are sediul permanent la Luxemburg, unde îşi

desfăşoară totalitatea activităţilor sale. Activităţile judecătorilor
Curţii se desfăşoară conform regulilor generale de procedură
judiciară. Procedura în faţa Curţii de Justiţie comportă două
faze: faza scrisă şi faza orală, care vor fi analizate mai jos.
Curtea de Justiţie îşi desfăşoară activitatea în şedinţele
plenare cu nouă judecători, în cazul în care un stat membru
sau o instituţie a Comunităţii parte în cauză solicită acesta (art.
49 al Tratatului de la Maastricht, modificând art. 165 al
C.E.E.). În celelalte situaţii, Curtea poate crea Camere
compuse din trei sau cinci judecători, în vederea procedării la
aplicarea unor măsuri de instrucţie, sau de a judeca anumite
categorii de cazuri, în condiţiile prevăzute de regulamentul
său. Deliberările Curţii sunt şi rămân secrete. Hotărârile sunt
motivate şi pronunţate în şedinţă publică la care părţile trebuie
să fie prezente. Ele sunt traduse în toate limbile oficiale şi
publicate în Culegerea de hotărâri a Curţii.

7.8. Procedura în fata Curţii de Justiţie

107
J.Boulouis, op. cit. pag. 99
116
 Procedura în faţa Curţii de Justiţie este în mare parte
inspirată din procedura administrativă franceză şi, mai ales,
din cea specifică Consiliului de Stat. Această procedură este
contradictorie şi publică (mai puţin în cazul avizelor
consultative)108.Ea comportă două faze: scrisă şi orală.
Faza scrisă începe prin cererea adresată grefei Curţii.
Această sesizare trebuie să cuprindă numele părţilor, obiectul
litigiului, expunerea succintă a mijloacelor invocate, precum şi
concluziile reclamantului109
Cererea trebuie să fie introdusă în termenul prevăzut de
reglementările din tratate, pentru fiecare tip de recurs.
După luarea în evidenţă în registrul Curţii, preşedintele
stabileşte un judecător raportor care se va ocupa de cazul
respectiv. Partea reclamată este înştiinţată de primirea cererii
şi trebuie să prezinte în termen de o lună un memoriu prin
care să îşi susţină apărarea. Fiecare parte mai poate
prezenta încă un memoriu în replică la cel prezentat de partea
adversă. După expirarea fazei scrise, preşedintele fixează
termenul pentru începerea fazei orale, care constă, în esenţă,
în prezentarea raportului de către judecătorul raportor,
cuvântul părţilor şi concluziile avocatului general. In practică,
de regulă, raportul judecătorului raportor este adus la
cunoştinţa părţilor înainte , astfel încât el nu se mai prezintă în
public. Atunci când se consideră necesar, Curtea poate
dispune şi o fază intermediară, de instrucţie, respectiv, de
dispunere a unor măsuri ca: expertize, deplasări la faţa
locului etc. De asemenea, poate cere părţilor înaintea fazei
orale să răspundă la unele întrebări, să dea unele explicaţii la
anumite chestiuni, sau să depună documente suplimentare.

7.8.1.Reprezentarea pãrţilor

108
A se vedea – Guy Isaac – Droit communaritaaire
general, 6 edition, Armand Colin Paris 1998, pag.242
109
Cf.art.37-44 din Regulamentul de procedură.
117
 Părţile trebuie să fie reprezentate în mod obligatoriu în
faţa Curţii. Astfel, persoanele fizice şi juridice vor fi
reprezentate de către un avocat, care poate fi unul făcând
parte din barourile statelor membre.110
Statul şi instituţiile comunitare vor fi reprezentate de
agenţii pe care i-au desemnat. O problemă importantă şi
specifică acestei instanţe este faptul că părţile trebuie să-şi
stabilească un „domiciliu” în Luxemburg. Pentru state, de
regulă, acesta este stabilit la sediul misiunii diplomatice din
Luxemburg, iar persoanele fizice şi juridice îşi pot alege, fie un
avocat din Luxemburg sau orice altă persoană de încredere.
Justificarea acestei cerinţe este ca aceştia să îndeplinească
rolul de destinatar al corespondenţei trimisă de Curte.

7.8.2. Limba utilizatã în faţa Curţii

Regimul lingvistic al Curţii de Justiţie este strâns legat de

două aspecte: existenţa a douăsprezece limbi oficiale ale
comunităţilor şi necesitatea existenţei încrederii în justiţie prin
asigurarea exercitării dreptului la apărare pentru cetăţeanul
care nu vorbeşte una din aceste limbi oficiale.
În aceste condiţii, pentru fiecare cauză în parte există o
singură limbă oficială de procedură, respectiv o limbă pe care
o vorbeşte cel care se apără într-un caz judecat de Curte,
persoană fizică, juridică sau un stat membru.111
Astfel, toate actele de procedură, inclusiv ordonanţele şi
hotărârile Curţii sau memoriile şi pledoariile părţilor se susţin şi
se redactează în această limbă. Actele redactate în altă limbă
nu au decât valoare de traducere.
Desigur că, pentru o foarte exactă înţelegere a
documentelor, a pledoariilor părţilor şi a depoziţiilor martorilor,
experţilor etc., atât Curtea cât şi părţile pot cere grefierului să
asigure traducerea în limba oficială aleasă, mai puţin
deliberările pentru care se utilizează, mai frecvent, limba

110
In Germania, dreptul de a pleda în faţa Curţii este
recunoscut şi profesorilor de drept.
111
Cf.art.29-31 din Regulamentul de procedură
118
franceză. Culegerea de decizii ale Curţii se publică, însă, în
fiecare limbă oficială a Comunităţilor.

7.8.3. Cheltuielile de procedurã

Ca regulă de principiu, procedura în faţa Curţii este

gratuită, exceptând unele cazuri speciale (ex. unele
traduceri).112 In ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, la
finalizarea fiecărui caz, Curtea va stabili prin ordonanţă sau
decizie cu privire la acestea. In principiu, va obliga partea care
a pierdut la plata acestora, dar poate fi obligată şi partea care
a câştigat la plata unor taxe vexatorii sau frustatorii.
Taxele de judecată plătite de partea care a pierdut
procesul se referă la plata avocaţilor părţii adverse, a
martorilor, experţilor şi bineînţeles, a propriului avocat.
Există o excepţie de la această practică, respectiv, în
cazurile în care sunt implicaţi funcţionarii comunitari, când
aceste cheltuieli sunt suportate de către instituţia din care
provin. De regulă, aceste cheltuieli se stabilesc prin acordul
părţilor, Curtea decizând în consecinţă.

7.8.4. Deciziile Curţii

Curtea decide pe bază de hotărâre judecătorească sau

prin ordonanţă (atunci când dispune măsuri provizorii etc.) mai
puţin în cazurile când emite avize consultative.
Hotărârile Curţii sunt, în general, destul de voluminoase,
explicaţia fiind o anumită dorinţă a Curţii pusă în practică de a
explica părţilor, în detaliu, motivaţia pentru care au adoptat
respectiva hotărâre.113 Hotărârile se pronunţă în numele Curţii,
şi nu în cel al majorităţii judecătorilor, nefiind admise opinii
separate. Oricare judecător poate solicita ca o anumită

112
Aspecte reglementate prin art.69-75 din Regulamentul
de procedură
113
Există hotărâri ale Curţii publicate care au 350 pagini
(conf.Guy Isaac, op.cit. pag.244)
119
chestiune asupra căreia se hotărăşte prin vot în timpul
deliberării să fie formulată în limba pe care o doreşte.114
Tratatul de la Amsterdam nu a modificatnici compunerea
Curţii şi nici rolul său, extinzând doar cazurile în care i se
poate cere să intervină, respectiv:
- în controlul respectării drepturilor fundamentale de
către instituţiile comunitare;
- competenţa de a fi sesizată cu recurs prejudiciar în
domeniile libertăţii, securităţii şi justiţiei doar de către
jurisdicţiile naţionale de ultimă instanţă;
- orice stat membru poate decide să recunoască
competenţa Curţii în cazurile privind cooperarea judiciară
penală şi cooperarea poliţienească.

8. Tribunalul de Primã Instanţã

8.1. Procesul de instituire

Având în vedere numărul mare de cazuri care erau

aduse în atenţia Curţii de Justiţie şi prelungirea duratei
soluţionării cazurilor respective, acesta a propus încă din 1964
crearea unei instanţe care să preia cazurile de contencios
privind funcţia publică, destul de frecvente în activitatea Curţii,
şi care se bazau pe o jurisprudenţă deja instituită. Se avea în
vedere prin aceasta şi crearea unui sistem cu dublu grad de
jurisdicţie. La 4 august 1978, Comisia înaintează o propunere
în acest sens, dar ea nu este adoptată de către Consiliu.
Curtea a continuat să solicite instituirea acestei instanţe şi ca
urmare, prin Actul Unic European, s-a introdus prevederea
conform căreia, la cererea Curţii, Consiliul va consulta Comisia
114
A se vedea I.Filipescu , A.Fuerea – Drept instituţional
comunitar european Editura Actami, ediţia a IV-a 1999,
pag.139.
120
şi Parlamentul şi, cu unanimitate de voturi, va putea înfiinţa o
jurisdicţie de primă instanţă (art. 168 A din Tratatul C.E.E.). Cu
ocazia reuniunii sale din 24-25 octombrie 1988, Consiliul a
adoptat Decizia nr.88/591 din 24 octombrie l988 prin care se
instituie un Tribunal de Primă Instanţă al comunităţilor
europene. El a început să funcţioneze la 1 septembrie 1989.
Tratatul de la Maastricht, prin art. G.50, a modificat art.
168 A din Tratatul C.E.E., înscriind unele dintre prevederile
cuprinse în decizia Consiliului nr. 88/591. Acestui tribunal i-au
fost transferate competenţe de a examina şi decide în prim
grad de jurisdicţie în cazul unor acţiuni şi proceduri introduse
de persoane fizice şi juridice, cu drept de recurs la Curtea de
Justiţie ( dar numai în ceea ce priveşte chestiunile de drept,
aşa cum am arătat mai sus).

8.2. Compunere şi statutul judecãtorilor

Tribunalul de Primă Instanţă se compune din

cincisprezece judecători115, (câte unul din fiecare stat
membru), numiţi prin acordul comun al guvernelor statelor
membre, pentru o perioadă de şase ani, iar reînnoirea parţială
a membrilor săi se face la un interval de trei ani, ei putând să
fie realeşi. Statutul judecătorilor care compun Tribunalul de
Primă Instanţă este oarecum similar celui al judecătorilor Curţii
de Justiţie. Ei depun jurământul în faţa Curţii de Justiţie,
acesta fiind şi instanţa care poate să le ridice imunitatea sau
să îi demită din funcţie. Judecătorul Tribunalului de Primă
Instanţă trebuie să prezinte garanţii de independenţă şi
capacitate cerută de executarea funcţiilor jurisdicţionale
obişnuite, spre deosebire de judecătorii Curţii, care trebuie să
aibă capacitatea de a exercita cele mai înalte funcţii
jurisdicţionale. În cadrul tribunalului nu există funcţia de avocat
general, dar unul dintre judecători poate fi desemnat să
îndeplinească această funcţie116.

115
Eu. Council Decision 89/951 art. 2(I) /JOCE 1988, L.
319, p. 1şi rectif. JOCE 1989, L. 241, p. 4
116
Ibidem, art. 2 (3)
121
8.3. Competenţele Tribunalului

Competenţele T.P.I. respectiv categoriile de acţiuni în

primă instanţă sunt stabilite de către Consiliu cu unanimitate
de voturi, la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea
Parlamentului european şi a Curţii de Justiţie.
Astfel, potrivit art. 168C.E.E. modificat prin Actul Unic
Eeuropean, se autoriza transferarea către T.P.I. a tuturor
recursurilor introduse de persoane fizice sau juridice. Prin
Decizia Consiliului din 24 oct. 1988 s-a decis transferarea unor
categorii de recursuri care au fost apreciate că reprezintă o
utilizare ineficientă a timpului de către Curte.
Aceste recursuri sunt următoarele:117

A.- Cu titlu principal:

- litigiile între comunităţi şi funcţionarii săi, (art. 179 CE şi
art. 152 CEEA);
- recursurile introduse împotriva unei instituţii comunitare
de către persoanele fizice sau juridice în baza art. 173 alin 4
(recursul în anulare) şi 175 C.E. (recursul în carenţă) privind
punerea în aplicare a regulilor de concurenţă aplicabile
întreprinderilor;
- recursurile introduse împotriva Comisiei în baza art 33
şi 35 CECO (recursul în anulare şi în carenţă) de către
întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi şi care privesc acte
individuale privind aplicarea art. 50 şi 57-66 CECO (taxe şi
impozite, producţie, acordurile şi concentrările).

B.- Cu titlu accesoriu şi avându-se în vedere raţiuni

evidente de simplitate, mai poate judeca:
- recursurile privind despăgubirea pentru daunele
cauzate de o instituţie comunitară prin acţiune sau inacţiune şi
care fac obiectul unui recurs în anulare sau în carenţă
introduse de acelaşi recurent şi care privesc competenţa
principală a Tribunalului.
117
Cf. Guy Isac, op. cit., pag. 252.(ed.1998)
122
 - T.P.I. nu este competent să judece recursurile
prejudiciare.
Prin Decizia nr. 93/350 din 8 iunie 1993, Consiliul a
modificat Decizia nr. 88/591 din 24 oct. 1988 în sensul
extinderii competenţei Tribunalului de primă instanţă în sensul
că, la acţiunile de mai sus, s-au adăugat transferarea de la
Curtea de Justiţie a ansamblului recursurilor introduse de
persoanele fizice şi juridic în baza prevederilor celor trei
tratate, inclusiv în baza unei clauze compromisorii.
Acest transfer de competenţă a fost prevăzut să intre în
vigoare în prima zi a celei de-a doua lună care urmează celei
în care decizia va fi publicată în J.O.C.E. Întrucât decizia a fost
publicată în J.O.C.E. nr.L 1442-21 din 16.06.1993, intrarea în
vigoare a avut loc la 1 august 1993. Exista şi o prevedere care
stabilea ca data transferării către Tribunal a recursurilor
contra unor măsuri comunitare de apărare comercială
prevăzute în art. 74 CECA şi 113 CE, urma să fie stabilită de
către Consiliu cu umanitate de voturi. Astfel, prin Decizia
nr.94/179 din 7 martie 1994 Consiliul a stabilit data transferului
la 15 martie 1994.
Tratatul de la Maastricht, în art.168A C.E., menţine
aceeaşi posibilitate şi procedură pentru transferarea altor
recursuri către Tribunalul de primă instanţă, iar Tratatul de la
Amsterdam nu aduce modificări în aceste chestiuni.

8.4. Funcţionarea Tribunalului

Tribunalul funcţionează sub autoritatea unui preşedinte

ales de membrii acestuia pentru o perioadă de trei ani, acesta
putând fi reales. Funcţionarea Tribunalului este în Camere
formate din trei sau cinci judecători, conform prevederilor
art.10 din Regulamentului de procedură care stabileşte, de
asemenea, şi cazurile în care desfăşoară şedinţe în plen.
Componenţa camerelor este publicată în J.O.C.E.

123
 Articolele 17-19 din Regulamentul de procedură al
Tribunalului reglementează condiţiile desemnării avocatului
general ad-hoc. Orice judecător, în afara preşedintelui, poate fi
desemnat avocat general. Desemnarea se face de către
preşedinte în toate cazurile când judecă în şedinţă plenară, iar
în cazurile când judecă în camere, desemnarea avocatului
general se va face doar atunci când se consideră că acest
lucru este impus de complexitatea şi dificultatea cauzei (art. 18
din regulament). Spre deosebire de regula stabilită de Statutul
Curţii de Justiţie, avocatul general de pe lângă tribunal poate
prezenta concluzii motivate în scris, grefa urmând să le
comunice părţilor (art. 61 par. 1, din Regulamentul de
procedură al Tribunalului). Judecătorul desemnat ca avocat
general într-o cauză, nu mai poate participa la judecarea
cauzei respective. După cum rezultă din Actul Unic European
şi din decizia Consiliului, Tribunalul de Primă Instanţă este un
organ auxiliar al Curţii, el neconstituind o nouă instituţie
comunitară, ci o jurisdicţie independentă şi autonomă,
integrată în cadrul unei instituţii existente deja. În funcţionarea
sa, Tribunalul este legat organic de Curte, el neavând servicii
proprii, în afară de grefă. El utilizează deci serviciile Curţii
pentru documentare, cercetare, traducere, interpretare, servicii
administrative etc., pe baza unui acord al celor doi preşedinţi.

8.5. Procedura în faţă Tribunalului de Primã Instanţã

Procedura în faţa T.P.I. este în mare parte aceeaşi cu

cea a Curţii de Justiţie. Potrivit art. 46 din Protocolul asupra
Statutului Curţii de Justiţie, procedura în faţa Tribunalului este
reglementată de Titlul III din respectivul Statut, cu excepţia
art.20. De asemenea, procedura este prevăzută şi în Titlul II
(art.43-103) şi Titlul IV (art.1o4-129), ultimul referindu-se la
procedurile speciale. Orice parte care a pierdut un proces
parţial sau total în faţa Tribunalului poate ataca în termen de
două luni de la notificare, hotărârea respectivă în faţa Curţii de
Justiţie. Această cale de atac este limitată întotdeauna la
chestiunile de drept, respectiv, ea poate fi fondată pe chestiuni

124
de incompetenţă a Tribunalului, pe nereguli de procedură în
faţa sa, sau pe încălcarea normelor dreptului comunitar.
Calea de atac nu are efect suspensiv, dar recurentul
poate cere Curţii să pronunţe suspendarea executării sau
luarea unor măsuri provizorii, în baza art.185 şi 186 C.E.
In situaţia în care acţiunea este fondată, Curtea va anula
decizia Tribunalului şi va putea reţine cauza spre judecare,
pentru celeritate, atunci când cauza este în stare de judecată,
sau va trimite cauza Tribunalului, care va trebui să ţină seama
de chestiunile de drept tranşate de Curte.
După începerea activităţii Tribunalului, Curtea i-a
transferat în primă fază un număr de 153 de cazuri care intrau
în sfera sa de competenţă şi în care nu fuseseră prezentate
rapoartele prealabile.

9. Curtea de Conturi

9.1. Instituire

Curtea de Conturi nu a fost prevăzută la înfiinţarea

Comunităţilor fiind instituită prin Tratatul de revizuire a
dispoziţiilor bugetare din 22 iulie 1975, ca urmare a cererii
Parlamentului. Ea a înlocuit Comisia de control prevăzută de
tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. şi Comisarii pentru conturi
prevăzuţi de C.E.C.O. Fiind o instituţie de natură financiară,
Tratatul de la Maastricht îi conferă acesteia calitatea de
instituţie a Uniunii Europene, alături de Parlament, Consiliu,
Comisie şi Curtea de Justiţie.

9.2. Compunere şi statut

Curtea de Conturi este un organ colegial compus din

cincisprezece membri numiţi de către Consiliu cu unanimitate
de voturi, după consultarea Parlamentului European. Nu există
nici o prevedere privind naţionalitatea lor. Ei trebuie să fie
persoane care în ţările de origine aparţin sau au exercitat
125
atribuţii în cadrul instituţiilor de control financiar extern şi care
posedă o calificare în acest domeniu.
Sunt aleşi pentru o perioadă de şase ani, mandatul lor
putând fi reînnoit. Membrii Curţii de Conturi trebuie să
beneficieze de garanţii de independenţă, în acelaşi condiţii ca
şi membrii Comisiei sau ai Curţii de Justiţie. Ei nu trebuie să
primească şi nici să accepte instrucţiuni de la nici un guvern şi
de la nici un organism şi nu pot să exercite nici o profesiune
remunerată sau nu, în timpul cât îndeplinesc această funcţie.
La cererea Curţii de Conturi, ei pot fi demişi de către Curtea de
Justiţie. Li se aplică aceleaşi prevederi privind privilegiile şi
imunităţile ca şi judecătorilor Curţii de Justiţie.
Curtea desemnează din rândul membrilor săi un
preşedinte care este ales pentru o perioadă de trei ani,
mandatul său putând fi reînnoit.

9.3. Atribuţii şi funcţionare

Curtea de conturi exercită un control financiar, în

condiţiile prevăzute de tratate (206 bis C.E., 78 septimo
C.E.C.O. şi 180 bis C.E.E.A.). Ea examinează totalitatea
veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor în ceea ce priveşte
legalitatea şi regularitatea lor şi asigură buna gestiune
financiară. În vederea exercitării atribuţiilor sale în bune
condiţii, Curtea este investită cu puteri de investigare în acest
domeniu118. Ea exercită controlul asupra legalităţii şi
regularităţii încasărilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune
financiară exercitată de instituţiile comunitare şi de către
statele membre , în măsura în care acestea au beneficiat şi au
manipulat fonduri comunitare (servicii de vamă, organisme
agricole, instituţii care au beneficiat de ajutoare comunitare de
orice fel)119. In cazurile în care Curtea efectuează controale în
statele membre, ea va colabora cu organismele interne
competente în acest domeniu. Curtea asistă Consiliul şi
118
Christian Philip, Les institutions européennes, Massou,
Paris, 1918, pag. 124
119
Penelope Kent, op. cit., pag. 21
126
Parlamentul în exercitarea funcţiilor de control al execuţiei
bugetare. Deşi are o denumire conform căreia poate fi
considerată ca dispunând de puteri judiciare, în realitate ea
este lipsită de acestea. Activitatea ei se concretizează în
rapoarte anuale, redactate după încheierea exerciţiului
financiar care sunt transmise altor instituţii comunitare. În
cuprinsul acestora, Curtea de Conturi poate face orice
observaţie pe care o consideră necesară cu privire la modul
de gestionare a mijloacelor financiare ale Comunităţilor.
Aceste rapoarte, care sunt înaintate Comisiei şi Parlamentului
European, sunt analizate de către aceste organe împreună cu
rapoartele instituţiilor controlate de către Curtea de Conturi şi
sunt adoptate măsurile necesare. De asemenea, poate
prezenta din proprie iniţiativă rapoarte “speciale” cu privire la
unele probleme particulare. O altă atribuţie a Curţii de Conturi
constă în prezentarea de observaţii asupra unor chestiuni
concrete din activitatea Comunităţilor şi emiterea unor avize
consultative la solicitarea unor instituţii comunitare, în vederea
adoptării unor acte juridice. Conform art. 209 C.E., 78 nono
C.E.C.O. şi 138 C.E.E.A., Consiliul de miniştri al Comunităţilor,
atunci când intenţionează să adopte un regulament financiar,
trebuie să consulte în prealabil Curtea de Conturi. Ele nu
reprezintă însă avize conforme, deci destinatarul lor nu este
legat de conţinut, deşi sunt obligatorii de a fi solicitate. Ele sunt
publicate în Jurnalul oficial al Comunităţilor Europene.
Celelalte avize facultative solicitate de Parlament, Consiliul de
miniştri, Comisie sau Curtea de Justiţie sunt de asemenea
publicate în Jurnalul oficial. Tratatul de la Amsterdam
precizează că această instituţie poate exercita un control
asupra tuturor instituţiilor şi organismelor care utilizează
venituri şi cheltuieli în numele Comunităţilor şi asupra tuturor
persoanelor fizice şi morale beneficiare ale alocărilor provenite
din bugete comunitare. De asemenea, Tratatul de la
Amsterdam conferă Curţii de Conturi dreptul de a sesiza
Curtea de Justiţie pentru apărarea prerogativelor sale. Prin
aceste prevederi care permit accesul la Curtea de Justiţie,
Curtea de Conturi a dobândit un statut îmbunătăţit.

127
10. Organele auxiliare

10.1. Organe reprezentative

10.1.1. Comitetul consultativ al C.E.C.O.

Comitetul consultativ este instituit în baza art. 18 al

Tratatului C.E.C.O., fiind plasat sub autoritatea Comisiei. Se
compune din minimum 72 şi maximum 96, cuprinzând un
număr egal de producători, muncitori şi negociatori
(comercianţi). Membrii acestui Comitet sunt numiţi de către
Consiliu pentru o perioadă de doi ani. Ei acţionează în nume
individual. Consiliul stabileşte care organizaţii ale
producătorilor şi muncitorilor urmează să desemneze membrii.
Acestea propun un număr dublu de candidaturi , Consiliul
urmând să decidă. Membrii aleşi acţionează în calitate de
persoane independente. Ei îşi desemnează preşedintele şi
biroul care au mandat pe o perioadă de un an. Funcţionarea
Comitetului se bazează pe regulamentul interior stabilit de
către acesta. Comisia va consulta Comitetul de câte ori are de
luat o decizie şi consideră necesar acest lucru şi ori de câte ori
tratatul prevede acesta.

10.1.2. Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social, prevăzut de tratatele

C.E.E., art. 193-198 şi C.E.E.A., art. 165-170 şi de Tratatul de
la Maastricht se compune din 222 de membri120, numiţi de

120
Componenţa este următoarea: 6-Luxemburg, 9-
Danemarca, Finlanda şi Irlanda, 12-Austria, Grecia,
Olanda,Portugalia şi Suedia, 21-Spania, 24-Germania, Franţa
128
către Consiliu în unanimitate de voturi pentru o perioadă de
patru ani. Mandatul lor poate fi reînnoit. Membrii Comitetului îşi
exercită atribuţiile în condiţii de deplină independenţă în
interesul general al Comunităţii, nefiind legaţi de nici un
mandat imperativ. Comitetul trebuie să fie consultat în mod
obligatoriu de către Consiliu sau de către Comisie în cazurile
prevăzute de tratat, sau în cazurile când acestea consideră că
este necesar. De asemenea, Comitetul poate avea iniţiativa
emiterii unui aviz în cazurile în care consideră necesar. Atunci
când consideră necesar, Consiliul şi Comisia pot cere
Comitetului să prezinte avizul său într-un termen anumit, care
nu poate fi însă mai mic de o lună de la data la care îi este
adresat. Dacă nu este prezentat în acest termen, se poate
decide în absenţa avizului. Comitetul îşi desemnează
preşedintele şi Biroul al căror mandat este de doi ani. De
asemenea, îşi stabileşte regulamentul interior.
Reuniunile Comitetului au loc la convocarea
preşedintelui, la cererea Consiliului sau a Comisiei, dar şi din
proprie iniţiativă. Avizele nu pot fi emise decât în şedinţă
plenară. Câmpul de aplicare al consultării obligatorii a
Comitetului a fost extins la noi domenii de competenţă a
comunităţilor, cum ar fi: educaţia,, sănătatea publică, protecţia
consumatorilor, reţele transeuropene, industrie, etc. Tratatul
de la Amsterdam a extins şi el această chestiune la
problemele privind angajarea în muncă. De asemenea, potrivit
Tratatului el poate fi consultat direct şi de către Parlament, nu
numai de către Consiliu şi Comisie. Pe de altă parte, trebuie
relevat faptul că nici o dispoziţie privind Uniunea economică şi
monetară nu prevede consultarea Comitetului economic şi
social. Trebuie subliniat însă faptul că până în prezent
activitatea acestui comitet nu s-a remarcat în mod deosebit,
această stare de fapt fiind determinată de eterogenitatea sa,
absenteismul unor membrii ai săi şi de statutul financiar
neatrăgător. Proiectul de tratat adoptat în cadrul reuniunii de la
Nisa prevede pentru Comitetul economic şi social un număr de
344 membri.

Italia şi Marea Britanie.

129
10.1.3. Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor este un organ nou, instituit prin

Tratatul de la Maastricht (art. G.67) în cadrul Comunităţii
Europene (art. 198)121. El are un caracter consultativ, fiind
format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale.
Numărul membrilor este de 222, în aceeaşi compoziţie ca şi
Comitetul economic şi social. Totodată, Comitetul mai
cuprinde un număr egal de membrii supleanţi. Toţi aceştia
sunt numiţi de către Consiliu, cu unanimitate de voturi, la
propunerea statelor membre, pentru un mandat de patru ani,
care poate fi reînnoit. Membrii Comitetului acţionează
independent de statele cărora le aparţin, în interesul general al
Comunităţilor. Comitetul îşi alege preşedintele şi Biroul din
rândul membrilor săi, pentru o perioadă de doi ani. Comitetul
îşi stabileşte regulamentul interior care este aprobat de către
Consiliu, în unanimitate de voturi.
Comitetul este convocat de către preşedinte, la cererea
Consiliului sau a Comisiei, dar se poate reuni şi din proprie
iniţiativă. El este consultat de către Consiliu sau de către
Comisie în situaţiile prevăzute de tratat sau în orice alte situaţii
în care cele două instituţii consideră că este necesar. Ele pot
acorda Comitetului un termen de minimum o lună de la
sesizarea preşedintelui, în vederea prezentării avizului, la
expirarea căruia pot decide în lipsa acestuia.
Tratatul de la Maastricht prevedea obligativitatea
consultării Comitetului în cazul propunerilor Comisiei
referitoare la educaţie, cultură, sănătate publică, reţele
transnaţionale, coeziune economică şi socială.
Tratatul de la Amsterdam a extins sfera domeniilor la
problemele privind angajarea în muncă, problemele sociale,
mediu înconjurător, fondurile sociale,, formarea profesională şi
politica în transporturi. De asemenea, a crescut capacitatea sa
de autoorganizare, controlată până acum doar de către
121
Comitetul a ţinut şedinţa constitutivă în 9-10 martie 1994,
preşedintele său fiind J.Blanc (Bulletin de l’Union européenne,
nr. 3/194, pag. 138)
130
Consiliu. Totodată, el poate fi solicitat de către Parlament să îi
emită avize specifice. Comitetul poate emite avize din proprie
iniţiativă, atunci când consideră necesar.
Numeroase regiuni au deschis birouri, delegaţii sau alte
forme de reprezentare la Bruxelles pe lângă acest comitet
(regiuni franceze , spaniole sau germane).

10.2. Organe tehnice (monetare)

Organele tehnice prevăzute de tratate sunt de o mare

diversitate din punctul de vedere al naturii funcţiunilor
îndeplinite, ca şi din punctul de vedere al statutului juridic122.
Astfel, există organe care au fost instituite prin tratatele de
constituire a Comunităţilor Europene şi care nu mai sunt
prevăzute de către Tratatul de la Maastricht (Fondul European
de Cooperare Monetară, Comitetul monetar şi Comitetul
Guvernatorilor Băncilor Centrale). Acestea au fost înlocuite de
către Institutul Monetar European, care este diferit din punct
de vedere organic, dar care le prelua rolul . 123 Evident că noile
organe monetare au intrat şi vor intra în funcţiune în
concordanţă cu fazele de aplicare a Tratatului privind
instituirea Uniunii Europene şi în special, în concordanţă cu
fazele realizării uniunii economice şi monetare. Există astfel
organe de tranziţie şi organe permanente ale Uniunii
Europene.

10.2.1. Organe tranzitorii

Institutul Monetar European reprezintă organul

tranzitoriu ale cărui atribuţii au fost fixate prin Tratatul de la
Maastricht, precum şi printr-un protocol special. El nu a fost
prevăzut cu ocazia negocierilor pentru instituirea Uniunii
Economice şi Monetare, dar s-a instituit la 1 ianuarie 1994,
întrucât Banca Centrală Europeană urma să intre în funcţiune
doar în faza a treia de constituire a Uniunii, când Institutul îşi
122
J.Boulouis, op. cit. pag. 106-107
123
P.Manin, op. cit. pag. 167
131
va înceta activitatea, respectiv la 1 ianuarie 1999, potrivit unui
protocol anexă al Tratatului de la Maastricht.
Institutului i-a fost recunoscută personalitatea juridică şi
dispune de resurse proprii, formate din contribuţiile băncilor
centrale ale statelor membre. Preşedintelui Institutului şi
membrilor consiliului acestuia le-a fost stabilit un statut de
independenţă faţă de guvernele statelor membre şi faţă de alte
organe comunitare.
Institutului i-au fost stabilite următoarele sarcini:
- îndeplinirea unor funcţii consultative generale în
domeniul monetar;
- examinarea politicilor monetare şi a politicilor de
schimb ale statelor membre şi adresarea de avize şi
recomandări acestor state;
- pregătirea din punct de vedere tehnic a celei de a treia
faze, respectiv a cadrului legal, organizatoric şi logistic de care
va avea nevoie Sistemul European al Băncilor Centrale;
- examinarea situaţiilor statelor membre raportate la
criteriile privind trecerea la cea de a treia fază şi stabilirea
raporturilor cu Consiliul în acest domeniu.
Caracteristica tranzitorie a Institutului se remarcă prin
atribuţiile sale, care au fost stabilite doar în măsură să
pregătească trecerea la faza a treia de realizare a Uniunii
economice şi monetare.

10.2.2. Organe cu caracter definitiv

Sediul materiei privind aceste organe se află în Tratatul

de la Maastricht şi în Protocolul nr.3. Aceste organe sunt:
Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală
Europeană (B.C.E.).

10.2.2.1. Sistemul European al Bãncilor Centrale

Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) se
compune din Banca Centrală Europeană şi din băncile
naţionale, conform art. G.25 (art. 106 C.E.). El nu este
132
propriu-zis un organ, ci o structură care facilitează integrarea
băncilor centrale naţionale în cadrul sistemului comunitar124.
Băncile centrale naţionale, ca instituţii ale statelor
membre, sunt supuse legilor interne ale fiecărui stat. În acelaşi
timp însă, le sunt aplicabile şi o serie de reglementări de
natură comunitară. Din această situaţie specială rezultă o
serie de consecinţe, după cum urmează:
- băncile centrale naţionale trebuie să acţioneze în
conformitate cu instrucţiunile şi orientările B.C.E.;
- ele au obligaţia dea furniza Consiliului guvernatorilor
orice informaţie pe care aceştia o consideră necesară, fără a
putea invoca secretul bancar;
- ele au în continuare competenţa de a îndeplinii
funcţiuni pe plan naţional, în afara cazurilor în care Consiliul
guvernatorilor nu statuează că există o inadvertenţă faţă de
obiectivele S.E.B.C.
Conform principiilor de guvernare de către dreptul intern,
băncile centrale naţionale sunt independente, atât ele cât şi
guvernatorii. Guvernatorii sunt protejaţi de un statut (art. 14 din
Protocol), conform căruia ei nu pot fi înlocuiţi din funcţie
înainte de expirarea mandatului care trebuie să fie de
minimum cinci ani (decât dacă au comis fapte grave sau dacă
nu sunt capabili pentru aceasta funcţie). Decizia de revocare a
acestora trebuie supusă Curţii de Justiţie spre adoptare,
aspect inedit în sistemul dreptului comunitar.
Revine statelor membre obligaţia de a lua măsurile care
se impun pentru a asigura concordanţa legislaţiei naţionale –
în special în domeniul bancar – cu reglementările comunitare,
în vederea trecerii la cea de a treia fază a Uniunii economice
şi monetare.

10.2.2.2. Banca Centralã Europeanã (B.C.E.)

Banca Centrală Europeană a fost prevăzută ca o
instituţie financiară, dotată cu personalitate juridică, cu capital
şi resurse proprii, care urma să fie înfiinţată în 1999. Ea urma
să aibă un rol important în cadrul sistemului băncilor naţionale

124
P.Manin, op. cit. pag. 109
133
ale statelor membre, fiind investită cu atribuţii de reglementare
şi decizie asupra sistemului financiar comunitar.
Statutul Băncii este prevăzut într-un protocol anexă la
Tratatul de la Maastricht. Banca beneficiază de o serie de
privilegii şi imunităţi, atât ca instituţie (exonerarea de plata
impozitelor, scutirea de taxe asupra cifrelor de afaceri), cât şi
cu privire la personalul său, care beneficiază de privilegii şi
imunităţi recunoscute personalului Comunităţilor Europene.
Banca beneficiază de independenţă faţă de instituţiilor
comunitare, faţă de alte organe sau de guvernele statelor
membre, nesolicitând şi neacceptând instrucţiuni de la aceştia,
care se angajează la rândul lor să se abţină de la orice
încercare de influenţare a băncii sau a conducătorilor săi.
Banca are ca organ de direcţiune Consiliul
guvernatorilor, care reuneşte directorii B.C.E. şi guvernatorii
băncilor centrale ale statelor membre care participă în faza a
treia de creare a U.E.M. Ei se reunesc cel puţin de zece ori pe
an şi iau decizii cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi. Se
poate vota în lipsă prin teleconferinţă şi se admite
reprezentarea printr-un supleant125.
Banca este reprezentată prin Comitetul director, care
se constituie în organul său de administrare. Acesta se
compune din preşedinte, vicepreşedinte şi patru membrii
numiţi prin acord comun de către Consiliul reunit la nivelul
şefilor de state şi guverne, pe baza recomandării Consiliului
Miniştrilor şi după consultarea Parlamentului European şi a
Consiliului Guvernatorilor. Membrii Comitetului director trebuie
să aibă naţionalitatea statelor membre comunitare şi să fie
personalităţi recunoscute în domeniul monetar şi bancar.
Mandatul lor este de opt ani şi nu poate fi reînnoit. Membrii
acestuia nu pot fi demiţi din funcţie decât prin hotărârea Curţii
de Justiţie, la cererea Consiliului Guvernatorilor sau a
directoratului.
Un alt organ, Consiliul general reuneşte preşedintele,
vicepreşedintele B.C.E. şi guvernatorii băncilor centrale ale
tuturor statelor membre. El nu are puteri de decizie, dar

125
P.Manin, op.cit. pag. 170
134
acţionează în vederea îndeplinirii atribuţiilor Băncii, rolul său
fiind executiv. Potrivit prevederilor actelor constitutive, Banca
va lua parte la toate atribuţiile Sistemului European al Băncilor
Centrale privind asigurarea stabilităţii preţurilor,
fundamentarea politicii monetare comunitare şi administrarea
rezervelor de schimb valutar. De asemenea, ea va trebui să fie
consultată în orice situaţie în care se doreşte adoptarea unui
act comunitar care are legătură cu domeniul său de
competenţă. În îndeplinirea atribuţiilor sale, Banca poate
adopta regulamente, decizii, recomandări şi avize, primele
două categorii putând fi atacate la Curtea de Justiţie pe calea
recursurilor. Banca Centrală Europeană va fi singura instituţie
care va putea să emită bilete de bancă pentru noua monedă
EURO, respectiv pentru acele state care vor îndeplini criteriile
cerute statelor comunitare pentru a putea trece la moneda
unică.

10.2.2.3.Banca Europeanã de Investiţii

Este constituită în baza Tratatului C.E. (art. 198D şi E)
iar statutul său a fost instituit printr-un protocol anexă la tratat.
Membrii Băncii sunt statele comunitare. Ea are personalitate
juridică şi are misiunea de a contribui la dezvoltarea echilibrată
şi neîntreruptă a pieţei comune în interesul comunitar, apelând
la pieţele de capital şi la resursele proprii. Pentru aceasta
Banca facilitează finanţarea - prin acordarea de împrumuturi şi
garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ- în toate sectoarele
economiei, a proiectelor privind: finanţarea unor proiecte din
regiunile mai puţin dezvoltate, modernizarea unor întreprinderi,
ca şi a unor proiecte de interes comun ale statelor membre ale
Comunităţii. Prin Tratatul de la Maastricht (art. 198 E) se
adaugă la Tratatul C.E.E. faptul că “în îndeplinirea atribuţiilor
sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii ,
conjugat cu asistenţa acordată de fondurile structurale şi de
alte instrumente financiare ale Comunităţii”.
Banca a intenţionat să se declare independentă faţă de
alte instituţii comunitare, dar pe baza acţiunii Comisiei, Curtea

135
de Justiţie a statuat că aceasta nu constituie un organ
independent, ci este parte componentă a sistemului comunitar,
trebuind să se supună deciziilor instituţiilor acestuia.

CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

1. Notiuni generale

136
1.1. Obiectul şi definiţia dreptului comunitar

Dreptul comunitar este format dintr-un ansamblu de

norme juridice ordonate conform unor principii de ierarhie
precise şi riguroase, formând ordinea juridică comunitară.
Această ordine juridică este însă diferită atât de ordinea
juridică internaţională, cât şi de cea statală.
Între ordinea juridică comunitară şi cea a statelor
membre există raporturi bazate pe principiul integrării directe a
dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre şi al
primordialităţii primului asupra celui de-al doilea, principii care
chiar dacă unele nu rezultă în mod expres din tratatele care au
instituit comunităţile europene, au fost statuate de
jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Dreptul comunitar este format
din două categorii de norme juridice: cele cuprinse în tratatele
constitutive – care au valoare constituţională – şi cele cuprinse
în actele juridice emise de instituţiile comunitare, care
constituie legislaţia comunitară ordinară şi care au ca obiectiv
instituirea pieţei interne prin care se asigură libertatea de
circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor,
precum şi pentru asigurarea unei concurenţe loiale,
suprimarea obstacolelor din calea iniţiativei operatorilor şi
asigurarea instrumentelor comune necesare, între care un loc
de bază îl ocupă adoptarea unei monede unice (EURO).
Dreptul comunitar se aplică deci în cadrul comunităţilor
europene ca un drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu
un pronunţat caracter intern ale statelor, aşa cum a statuat
Curtea de Justiţie. Dreptul comunitar poate fi definit ca
ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele de instituire a
comunităţilor sau în actele adoptate de instituţiile comunitare,
care au ca scop instituirea, organizarea şi funcţionarea
comunităţilor europene şi a Uniunii Europene.

1.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară

a izvoarelor dreptului comunitar.

137
 Unii autori clasifică aceste surse în următoarele
categorii126:
- tratate instituind comunităţile;
- dreptul derivat;
- dreptul internaţional;
- principiile generale de drept şi respectarea drepturilor
omului.
Alţi autori stabilesc tot patru categorii de surse, ale
dreptului comunitar, acestea fiind127:
- tratatele instituind comunităţile;
- tratatele subsidiare;
- legislaţia secundară;
- deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de
Curtea de Justiţie.
Într-o altă opinie, aceste surse sunt categorisite astfel128:
- tratate instituind comunităţile, protocoalele, convenţii şi
acte adiţionale, tratate de modificare a acestora, acorduri ale
statelor membre între ele sau cu terţe state;
- acte legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare în
baza tratatelor, inclusiv decizii ale Curţii de Justiţie;
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
- principiile generale de drept derivând din constituţiile şi
legile statelor membre, din acordurile internaţionale şi din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform unei alte opinii, sursele dreptului comunitar
sunt129:
- tratatele constitutive;
- principiile generale;
- actele unilaterale cu forţă obligatorie

126
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire,
Bruxelles 1990, pag. 71-104
127
Penelope Kent, European Community Law, 1992, pag.
23-26
128
David A.O. Edward, Robert C.Lane, European
Community Law, Editnburgh, 1991, pag. 73-74
129
P.Manin. op. cit., pag. 221-222
138
 2. Izvoarele principale (originare)

Izvoarele principale (sau originare) ale dreptului

comunitar sunt constituite din instrumentele care au creat
norme cu caracter constituţional pentru comunităţi 130,toate
celelalte norme fiindu-le subordonate. Ele cu fost create pe
baza acordului de voinţă al statelor membre şi sunt exprimate
în:
- tratatele de constituire a Comunităţilor;
- convenţiile şi protocoalele anexate;
- acordurile de aderare a altor state131;
- tratatele de modificare ulterioară a tratatelor iniţiale;
- convenţiile între statele membre încheiate în contextul
tratatelor iniţiale132;
- convenţii încheiate între statele membre şi terţe
state133.

2.1. Tratatele de constituire a Comunitãţilor Europene

reprezintã categoria surselor de cea mai mare importanţã în
ordinea juridicã comunitarã, întrucât toate celelalte surse
trebuie sã se subordoneze acestora.
Ele cuprind în primul rând cele trei tratate de bază, prin
care s-au constituit Comunităţile, respectiv: Tratatul de la Paris
din 18 aprilie 1951 (C.E.C.O.) şi tratatele de la Roma din 25
martie 1957(C.E.E. şi C.E.E.A.).

2.2. Tratatele şi acordurile de modificare a acestora

reprezintã a doua categorie din cadrul izvoarelor principale.
Ele reflectã procesul de perfecţionare a cadrului juridic
130
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire,
Bruxelles, 1990, pag. 71
131
Penelope Kent, op. cit. pag. 23
132
David A.O.Edward, op. cit. pag. 29
133
Ibidem, pag. 29
139
comunitar în funcţie de necesitãţile impuse de evoluţia
comunitãţilor. Din rândul lor fac parte, printre altele: Tratatul de
fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965), Decizia şi Tratatul de
la Luxemburg (21 şi 22 aprilie 1970) privind modificarea unor
dispoziţii financiare şi bugetare, Actul Unic European (28
februarie 1986) şi Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992)
şi Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997).

2.3. Acordurile de aderare a unor state la Comunitãţi

reprezintă a treia categorie, respectiv Tratatul şi actul de
aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie
1972), Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979);
Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984),
Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie
1985). Dispoziţiile acestor documente se încorporeazã în
tratatele constitutive.

2.4. Convenţiile şi protocoalele anexã, care în confor-

mitate cu practica internaţionalã în domeniul încheierii
tratatelor, fac parte constitutivã din tratatele de bazã,
reprezintã a patra categorie a surselor principale. În legãturã
cu acestea, Curtea de Justiţie a statuat cã ele au forţa juridicã
a tratatelor iniţiale134. Practica adoptãrii de convenţii şi
protocoale anexã a fost extinsã prin Tratatul de la Maastricht,
care cuprinde 17 protocoale, precum şi prin Tratatul de la
Amsterdam, toate având valoarea juridicã a tratatului.
O situaţie diferită o au declaraţiile anexate unor tratate
comunitare, care sunt făcute de către toate statele membre
sau numai de către unele din acestea. Astfel, Tratatul de la
Maastricht cuprinde treizeci de declaraţii. Declaraţiile
reprezintă punctul de vedere al respectivelor state faţă de
anumite prevederi ale tratatului. Ele nu au forţă juridică
obligatorie, dar se constată din practica jurisdicţională că s-a
ţinut seama de ele în interpretarea tratatelor de către Curtea
de Justiţie, precum şi de către Consiliu şi Comisie în
134
Cf. J.Boulouis, op. cit. pag. 174
140
activitatea desfăşurată. Declaraţiile care sunt făcute de către
un singur stat sunt însă considerate ca neangajând restul
statelor.

2.5. Actele comunitare supuse aprobãrii statelor

membre sunt incluse de asemenea ca o ultimă categorie în
cadrul surselor principale. Se are în vedere faptul cã, din mo-
ment ce ele au fost aprobate de către statele membre, au forţă
juridicã a tratatelor constitutive ale Comunităţilor135.

3. Dreptul derivat

În cadrul surselor derivate ale dreptului comunitar se

includ acte normative elaborate de instituţiile comunitare în
baza abilitării lor de către tratatele constitutive. Din punct de
vedere numeric, acestea sunt cele mai numeroase, constituind
o sursă foarte importantă a dreptului comunitar136.
Denumirea actelor normative unilaterale care fac parte
din dreptul derivat a fost diferită în cadrul celor trei comunităţi.
Astfel, art. 14 din Tratatul C.E.C.O. prevede trei categorii de
acte: deciziile, recomandările şi avizele. Tratatul C.E.E. (art.
189) şi Tratatul C.E.E.A. (art. 161) prevăd cinci categorii de
acte: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.
Analizate prin prisma definirii lor de către tratate, ca şi prin
prisma jurisprudenţei, se apreciază că aceste acte pot fi
clasificate în patru categorii137:

135
P.Manin, op. cit. pag. 222
136
În perioada 1958-1980 au fost adoptate 42.450
regulamente şi directive. La sfârşitul anului 1992 erau în
vigoare 22.445 regulamente, 1.675 directive, 1.198 acorduri şi
protocoale (Cf. J.Boulouis, op. cit. pag. 185 şi P.Manin, op.
cit. pag. 226
137
J.Boulouis, op. cit. pag. 184
141
 - deciziile generale (C.E.C.O.) şi regulamentele (C.E. şi
C.E.E.A.);
- recomandările (C.E.C.O.) şi directivele (C.E. şi
C.E.E.A.)
- deciziile negenerale (C.E.C.O.) şi deciziile (C.E. şi
C.E.E.A.);
- avizele (C.E.C.O.) şi recomandările şi avizele (C.E. şi
C.E.E.A.).
Conform art.189 C.E., aşa cum a fost modificat prin
Tratatul de la Maastricht, în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor,
instituţiile comunitare adoptă regulamente şi directive, iau
decizii şi formulează recomandări sau avize. Avem deci o
dispoziţie legală în tratat care prevede şi forţa juridică a
fiecăreia dintre aceste acte normative.
În afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în tratatele
originare şi în alte acte juridice, ca de exemplu: “deliberări” sau
“programe generale” acestea din urmă având mai ales un
caracter politic. Din punctul de vedere al caracterului juridic,
aceste acte unilaterale, în esenţă, trebuie să facă parte din
categoria regulamentelor, deciziilor şi directivelor138.
Conform reglementării tratatelor iniţiale, aceste acte
juridice puteau fi adoptate doar de către Consiliul sau Comisie.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, ele pot fi
adoptate împreună, de către Consiliu, Comisie şi Parlament
(art. 189 B) sau de către Banca Centrală Europeană139.

3.1. Regimul juridic general al actelor din categoria

surselor dreptului derivat

După cum a statuat Curtea de Justiţie, natura unui act

din această categorie nu este dată de denumirea sa, ci de
conţinutul său. În acest sens, Curtea poate să procedeze la
138
P.Manin, op. cit. pag. 226
139
Tratatul de la Maastricht, în Declaraţia a 16-a anexată,
prevedea ca la Conferinţa din 1996 a reprezentanţilor
guvernelor statelor membre se va examina clasificarea actelor
comunitare în vederea stabilirii unei ierarhii adecvate.
142
“recalificarea” actului sau la invalidarea acestuia dacă nu s-a
respectat procedura de adoptare, conform cu natura sa reală.
În cazurile în care tratatul prevede adoptarea unui
anumit tip de act, în legătură cu un anumit domeniu ce
urmează a fi reglementat, instituţia care îl adoptă este obligată
să se conformeze. În celelalte situaţii, se lasă la latitudinea
acesteia denumirea actului care va fi adoptat.
Conform art. 190 C.E. şi practicii instituite de Curtea de
Justiţie, adoptarea fiecărui act normativ de către organele
comunitate trebuie să fie motivată, fiind considerată ca un viciu
de formă nu numai lipsa motivaţiei, dar şi insuficienţa acesteia.
Actele pot fi modificare oricând de organul care le-a
emis.

3.2. Regimul juridic al regulamentelor

Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate,

după caz de către Consiliu, Comisie şi Parlament, Comisie şi
Banca Centrală Europeană (conform Tratatului de la
Maastricht).
Din punctul de vedere al naturii juridice a dispoziţiilor lor,
regulamentele pot fi “de bază” sau “de execuţie” 140. Cele de
bază sunt de competenţa exclusivă a Consiliului, iar cele de
execuţie pot fi emanaţia şi a celorlalte organe abilitate141.
Regulamentele au următoarele elemente esenţiale în
ceea ce priveşte regimul juridic (art. 189 C.E.).
- au o aplicabilitate generală, adresându-se tuturor
subiectelor de drept din spaţiul comunitar;
- sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor;
- au o aplicabilitate directă în toate statele membre142.
140
J.Boulouis, op. cit., pag. 190
141
Ibidem, pag. 190
142
Jonel Boudant, Max Gounelle, Les grandes dates de
l’Europe Communitaire, Paris 1989, pag. 214
143
 Intrarea în vigoare a regulamentelor este condiţionată de
publicarea lor în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
(conform art. 191 C.E.), ele intrând în vigoare la data
prevăzută în textul lor, sau după douăzeci de zile de la
publicare. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al
regulamentelor, acesta este foarte vast, începând cu
armonizarea legislaţiilor interne în scopul creării pieţei
interioare, până la stabilirea mecanismelor comunitare privind
organizarea comună a pieţei agricole şi a dispoziţiilor privind
regulile de concurenţă.

3.3. Regimul juridic al directivelor

Directivele sunt constituite atât din recomandări (art. 14

C.E.C.O.) cât şi din directive (art. 189 C.E. şi art. 161
C.E.E.A.). Directivele sunt definite ca acte obligatorii pentru
fiecare stat membru destinatar în atingerea scopului pentru
care sunt adoptate, dar care lasă la latitudinea autorităţilor
naţionale cărora le sunt adresate alegerea formei şi
mijloacelor necesare pentru atingerea respectivelor scopuri.
Deosebirea dintre recomandări şi directive ar consta în faptul
că recomandările C.E.C.O. sunt adresate unor anumiţi
destinatari – aceştia putând fi atât statele, cât şi alţi agenţi
comunitari – în timp ce directivele C.E. şi C.E.E.A. pot fi
adresate doar statelor membre, neputând impune obligaţii
persoanelor. O persoană care este implicată într-un proces
judiciar poate însă să invoce o directivă împotriva unui stat,
indiferent dacă statul se află în calitate de patron sau de
autoritate publică. Caracteristic pentru acestea din punctul de
vedere al regimului juridic este faptul că ele nu au forţă
generală, nefiind obligatorii decât în ceea ce priveşte rezultatul
care trebuie atins. Ele nu sunt acte generale, adresându-se
doar destinatorilor avuţi în vedere chiar dacă au acelaşi
conţinut general. Ele trebuie deci comunicate fiecărui
destinatar, făcând parte din categoria actelor care – chiar dacă
sunt publicate în J.O.C.E. – nu înseamnă că publicarea este o

144
condiţie de aplicabilitate, ea având doar valoare
documentară143. Statele destinatare au obligaţia de a lua toate
măsurile necesare pe plan intern pentru a aplica în mod
concret toate prevederile directivelor fără a avea posibilitatea
să facă aprecieri asupra fundamentării sau oportunităţii
directivei în cauză, controlul Comisiei şi al Curţii asupra
acestei situaţii fiind foarte riguros. Deşi nu se prevede în
tratate, Comunitatea impune statelor să prezinte lista tuturor
măsurilor luate pentru aplicarea directivelor. Absenţa notificării
sau prezentarea incompletă a acesteia constituie o
neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar. Se
apreciază că directivele au mai ales un rol de armonizare a
legislaţiilor statelor membre144.

3.4. Regimul juridic al deciziilor

Deciziile sunt reglementate în art. 14 C.E.C.O. şi art. 189

C.E. şi 161 C.E.E.A. Deciziile se caracterizează prin faptul că
nu sunt de aplicabilitate generală, ele adresându-se unor
destinatari precişi, desemnaţi sau identificaţi, de regulă,
conform articolului final al acestora145. Se deosebeşte deci în
acest fel de regulament, acesta fiind un act impersonal.
Decizia poate să se adreseze unor subiecte de drept diferite
de state, în special în cazurile privind concurenţa, când se
adresează îndeosebi agenţilor economici. Prin aceste decizii
se pot impune subiecţilor cărora le sunt adresate unele
obligaţii, sau aplicarea unor sancţiuni. Nu se impune comple-
tarea lor cu măsuri de aplicare luate la nivelul statului.
Pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fie
notificate destinatarului, lipsa acestuia atrăgând neintrarea lor
în vigoare. Faptul că acestea nu sunt notificate nu duce la
nevaliditatea acestora, ci doar la situaţia de a fi inopozabile,
chiar dacă au fost publicate în J.O.C.E. Deciziile trebuie
143
J.Boulouis, op. cit. pag. 192
144
P.Manin, op. cit., pag. 233
145
Ibidem, pag. 228
145
motivate în mod clar şi pertinent, iar cele care se bazează pe o
practică constantă ,pot fi motivate şi sumar. Deciziile sunt
obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii acestora.
Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii
comune de către Parlament şi Consiliu, care intră în vigoare la
data fixată sau în cea de-a douăzecea zi de la publicare, în
afara cazurilor când este necesară modificarea. Se acordă şi
Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta decizii, ea
putând hotărî publicarea lor. (art. 108A, Tratatul C.E.).

3.5. Avizele şi recomandãrile

Avizele prevăzute în Tratatul C.E.C.O şi recomandările

din tratatele C.E. şi C.E.E.A. se caracterizează prin faptul că
nu au forţă juridică obligatorie, ele neimpunând obligaţii pentru
statele membre şi nefiind supuse controlului jurisdicţional.
Există însă şi alte acte denumite avize care au un alt
statut juridic şi care au deci o anumită forţă juridică. Este
situaţia avizelor date de Comisie în cazul procedurii pentru
neîndeplinirea obligaţiilor rezultând din tratate şi al avizelor
C.E.C.O. în domeniul programelor de investiţii al
întreprinderilor siderurgice şi miniere, precum şi în cazul unor
avize ale Consiliului şi Parlamentului, situaţii în care jurisdicţia
trebuie să procedeze la clarificarea acestora şi să facă
distincţie între cele care reprezintă simple opinii şi cele care
impun o conduită obligatorie statelor membre146.

4. Principiile generale de drept

4.1. Consideraţii generale

În cadrul literaturii juridice, categoria principiilor generale

de drept şi a dreptului jurisprudenţial se suprapun în ceea ce
146
J.Boulouis, op. cit. pag. 198
146
priveşte conţinutul, deşi diferă ca nume. Astfel, unii autori
consideră dreptul jurisprudenţial al Curţii de Justiţie ca sursă a
dreptului comunitar, deşi acceptă că în general jurisprudenţa
nu este considerată ca un veritabil izvor de drept147. În esenţă
însă, se referă la aplicarea de către Curtea de Justiţie a unor
principii generale de drept. Pe de altă parte, alţi autori
recunosc faptul că aplicarea principiilor generale este în ultimă
instanţă o problemă care revine practicii Curţii de Justiţie148.
Între cele două situaţii, problema trebuie deci să fie rezolvată
mai ales sub aspectul denumirii categoriei respective, având în
vedere faptul că nu sunt deosebiri substanţiale de conţinut.
Pentru acest motiv, considerăm că între principiile
generale de drept şi hotărârile judecătoreşti – chiar dacă este
vorba de o instanţă supranaţională – prioritatea trebuie
acordată principiilor generale de drept, motiv pentru care
adoptăm prezenta clasificare a izvoarelor dreptului comunitar.
În sprijinul acestei opinii este şi faptul că art. F.2 din
Tratatul de la Maastricht recunoaşte ca fiind principii generale
chiar şi cele care nu sunt prevăzute în jurisprudenţa Curţii de
Justiţie. Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul
C.E.C.O. ca surse ale dreptului comunitar. Tratatele următoare
au prevăzut însă posibilitatea Curţii de a putea recurge la
principii generale comune ale statelor membre pentru a stabili
unele responsabilităţi ale membrilor Comunităţii care nu erau
prevăzute în tratate, extinzându-se şi la alte domenii, dar
diferenţiindu-se de “drepturile fundamentale”.
În acelaşi timp, Curtea nu putea să nu suplinească unele
diferenţe ale reglementărilor comunitare, în vederea evitării
cazurilor de denegare de justiţie, iar experienţele impuse de
statutul de drept presupuneau apelarea la principiile generale
de drept. Principiile generale de drept au însă un conţinut mai
complex, fiind diferenţiate în funcţie de apartenenţa lor la
sistemele juridice clasice, la sistemele de drept comune
statelor membre, sau la principiile proprii comunităţilor
europene.
147
Ibidem, pag. 205
148
P.Manin, op.cit. pag. 223
147
4.2. Principiile clasice ale dreptului

Aceste principii au fost impuse a fi respectate de către

Curtea de Justiţie îndeosebi în ceea ce priveşte dreptul de
apărare, ca şi în ceea ce priveşte corecta administrare a
justiţiei, neretroactivarea actelor administrative, recunoaşterea
drepturilor dobândite, principiul bunei credinţe sau principiul
echităţii149.

4.3. Principiile generale comune dreptului statelor

membre

Acestea sunt de la sine înţelese ca fiind necesare a fi

respectate, dar ele sunt prevăzute şi în tratatele de la Roma în
ceea ce priveşte responsabilitatea extracontractuală.
În general însă, aceste principii sunt aplicate doar în
cazurile în care reglementările comunitare sunt deficitare, sau
când se impun pentru mai buna argumentare a interpretărilor
Curţii. Trebuie remarcat faptul că nu se impune ca aceste
principii să fie comune tuturor legislaţiilor statelor membre, fapt
care este de altfel imposibil, ci este necesar ca ele să fie
prezentate doar în unele state membre. O altă condiţie este ca
aceste principii să fie în concordanţă cu ordinea juridică
comunitară. Curtea a statuat astfel că sunt aplicabile în
ordinea juridică comunitară principiile privind: egalitatea faţă
de reglementările economice, îmbogăţirea fără just temei,
responsabilitatea extracontractuală pentru daunele cauzate de
actele normative, confidenţialitatea corespondenţei între
avocat şi client, dreptul la apărare, secretul afacerilor
întreprinderilor etc.

4.4. Principiile privind natura Comunitãţilor

149
J.Boulouis, op. cit., pag. 208-209
148
 În ceea ce priveşte principiile privind natura
Comunităţilor practica jurisdicţională a Curţii a statuat, în
aplicarea dispoziţiilor tratatelor, principii ca: solidaritatea
statelor în ceea ce priveşte informarea cu privire la
comportamentul lor, atât în relaţiile comunitare, cât şi în cele
cu statele terţe; principiul nediscriminării sau al egalităţii de
tratament, principiul general al proporţionalităţii şi principiul
preferinţei comunitare.

4.5. Principiul respectãrii drepturilor fundamentale

ale omului

Respectarea acestui principiu constituie o chestiune

deosebit de importantă, care se bazează atât pe Convenţia
Europeană pentru Salvgardarea Drepturilor Omului şi a
libertăţilor sale fundamentale (Roma – 4 noiembrie 1950), cât
şi pe dispoziţiile constituţionale în materie ale statelor membre.
Tratatele comunitare nu conţin o enumerare a acestor drepturi
fundamentale ale omului, ele completându-se în acest scop cu
prevederile adoptate în cadrul Consiliului Europei. Din acest
punct de vedere pot să apară unele probleme legate de
determinarea conţinutului acestora şi a justificării lor ca suport
al hotărârilor Curţii. Din aceste considerente, Curtea a statuat
că drepturile fundamentale ale omului fac parte integrantă din
principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
Având ca bază această recunoaştere jurisprudenţială, o
declaraţie comună a preşedinţilor Consiliului, Parlamentului şi
Comisiei din 5 aprilie 1977 a proclamat ataşamentul acestor
instituţii la respectarea drepturilor omului. Pe baza acesteia,
Consiliul şi Comisia au semnat un memorandum care
specifică interesul politic în acest sens şi necesitatea
minimalizării dificultăţilor juridice care pot să apară.
În ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale
ale omului, Curtea a ţinut seama de faptul că acestea au un
dublu fundament: pe de o parte tratatele instituite în acest

149
domeniu între state, precum şi prevederile constituţionale ale
statelor membre. Din acest punct de vedere apare o problemă
de dificultate pentru Curte, care în cazul dispoziţiilor de natură
comunitară, are un câmp de acţiune restrâns faţă de cel al
reglementărilor naţionale. Tratatul de la Maastricht, în art. F.2,
preia ceea ce s-a confirmat în activitatea Curţii ca fiind
elemente esenţiale ale aplicării normelor juridice comunitare
sau naţionale, precizând că sunt recunoscute şi respectate
atât drepturile fundamentale prevăzute în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cele care rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, precum
şi principiile generale ale dreptului comunitar.

5. Ierarhia normelor comunitare

Normele juridice comunitare sunt integrate într-un sistem

de drept în care fiecare categorie ocupă un loc bine
determinat, într-o formă piramidală, asemănătoare sistemului
normelor juridice ale fiecărui stat. În funcţie de acest sistem
ierarhic, fiecare categorie are o anumită forţă juridică şi – pe
această bază – se determină raporturile care există între
acestea precum şi între dreptul comunitar şi dreptul naţional.

5.1. Tratatele constitutive

Tratatele de instituire a comunităţilor se află în vârful

acestei piramide a normelor juridice, ele reprezentând acordul
de voinţă al statelor membre pentru crearea comunităţilor.
Poziţia lor este similară cu cea a constituţiei în planul
sistemului juridic naţional. Toate celelalte reglementări
comunitare trebuie să fie în concordanţă cu aceste tratate, în
caz contrar ele fiind susceptibile de a fi anulate sau declarate
invalide150.

150
P.Manin, op. cit., pag. 236
150
5.2. Principiile generale

Principiile generale nu constituie o categorie unitară în

ceea ce priveşte ierarhia lor. Astfel, respectarea drepturilor
fundamentale ale omului este considerat un principiu cu
valoare egală cu cel al tratatelor constitutive ale Comunităţilor
(conform art. F din Tratatul de la Maastricht), având deci
valoare superioară dreptului derivat. Celelalte principii sunt
considerate a fi de o valoare inferioară întrucât Curtea le
aplică doar în cazul în care acestea nu contravin tratatelor
constitutive sau drepturilor fundamentale. Ele sunt considerate
însă cu valoare juridică superioară dreptului derivat151.

5.3. Acordurile internaţionale

În ceea ce priveşte situaţia acordurilor internaţionale

încheiate de către statele comunitare şi de către Comunităţi se
recunoaşte ca principiu general superioritatea acestora faţă de
dreptul derivat, dar nu şi faţă de tratatele constitutive şi
principiile generale, cărora le sunt subordonate.
Se face însă diferenţierea între acordurile încheiate de
către statele membre şi acordurile încheiate de către
comunităţi152.

5.3.1. Acordurile încheiate de cãtre statele membre

Aceste acorduri pot fi la rândul lor acorduri între aceste

state sau acorduri ale acestora cu terţe state.
Acordurile încheiate de către statele membre între ele
pot fi anterioare intrării în vigoare a tratatelor constitutive sau
posterioare acestora. Acordurile anterioare tratatelor
constitutive rămân în vigoare dacă sunt compatibile cu
tratatele (art. 233 C.E. şi 20 C.E.E.A. privind ţările Benelux).
Prin tratatele constitutive se interzice oricărui stat membru de
a se prevala de tratate, convenţii sau declaraţii anterioare
151
P.Manin, op. cit. pag. 236
152
J.Boulouis, op. cit., pag. 216-218
151
tratatelor încheiate între ele, în vederea sustragerii
diferendelor privind interpretarea şi aplicarea tratatelor
constitutive de la modalităţile de reglementare prevăzute de
aceste tratate şi aplicarea reglementărilor particulare (art. 87
C.E.C.O. 219 C.E. şi 103 C.E.E.A.).
În cazul acordurilor posterioare tratatelor constitutive,
situaţia este clară, întrucât acestea din urmă prevăd (art. 86
C.E.C.O., art. 5 C.E. şi art. 192 C.E.E.A.) angajamentul
statelor membre de a se abţine de la orice acţiune care este
de natură să împiedice realizarea acordurilor urmărite prin
tratate. Acordurile încheiate între statele membre cu terţe state
sunt, de asemenea, supuse unor regimuri diferite în funcţie de
momentul încheierii acordului. Cele anterioare tratatelor,
conform art. 234 C.E., rămân în vigoare, dar statele trebuie să
caute înlăturarea eventualelor incompatibilităţi între acestea
prin orice mijloace posibile. Acordurile posterioare sunt însă, în
principiu, de competenţa comunitară, dar pot să apară situaţii
dificil de rezolvat în ceea ce priveşte competenţa externă, doar
Tratatul C.E.E.A. prevăzând în art. 103 unele garanţii pentru
eliminarea unor eventuale incompatibilităţi.

5.3.2. Acordurile încheiate de cãtre Comunitãţi cu terte

state
Situaţia acordurilor încheiate de comunitari cu statele
terţe îşi găseşte reglementarea numai în Tratatul C.E. (art.
228) având în vedere diversitatea raporturilor în care intră
această comunitate cu vocaţie generală. În cazurile
neconcordanţei între acestea se prevede necesitatea unui
control preventiv care poate, în funcţie de prevederile
proiectului de acord, să propună modificarea tratatelor
constitutive. Această modificare nu este însă obligatorie, iar în
cazul nerealizării ei, proiectul de acord nu poate intra în
vigoare. Se aplică deci principiul supremaţiei dreptului
comunitar izvorât din tratatele constitutive.

152
5.4. Dreptul derivat
În cadrul categoriei dreptului derivat nu există o ierarhie
a actelor juridice care o alcătuiesc, întrucât ele derivă direct
din tratatele comunitare, fiind subordonate acestora, ca şi
principiilor generale şi acordurilor internaţionale. Din aceste
considerente ele reprezintă surse de drept comunitar
autonome unele faţă de altele. Există însă o diferenţă în cadrul
aceloraşi tipuri de acte, respectiv între cele de bază
(regulament, directivă şi decizie) şi cele de aplicare, unde se
respectă principiul subordonării ultimelor faţă de primele.
Există deci un raport de subordonare între un regulament şi
actul care este adoptat în vederea aplicării acestuia care nu
poate conţine dispoziţii contradictorii. Cu prilejul negocierii
Tratatului de la Maastricht s-a propus introducerea unei alte
categorii juridice: “legea”. Nu s-a luat însă o hotărâre de
adoptare a propunerii, dar s-a înscris în textul unei declaraţii
că la conferinţa interguvernamentală care se va desfăşura în
1996 să se examineze această chestiune şi să se decidă
eventualele modificări. Se apreciază că dacă se va adopta
această propunere, probabil că se va referi la actele adoptate
de Consiliu şi Parlament conform procedurii de “co-decizie” şi
că ea va ridica problema stabilirii unei ierarhii între acestea şi
actele comunitare unilaterale153.

153
P.Manin, op. cit. pag. 237
153
 CAPITOLUL IV

INTEGRAREA DREPTULUI
COMUNITAR
ÎN ORDINEA JURIDICÃ INTERNÃ

1. Aspecte generale

Adoptarea normelor dreptului comunitar reprezintă o

problemă deosebit de importantă, dar nu suficientă. Acestea
trebuie să capete eficienţă, să nu rămână la nivelul abstract, ci
să producă efecte juridice. Întrucât Comunităţile sunt
organizaţii internaţionale care au personalitate juridică
distinctă de cea a statelor membre, apare problema raportului
dintre dreptul comunitar şi cel intern. Dreptul comunitar fiind un
sistem autonom, apare necesitatea integrării lui în dreptului
statelor membre. Această integrare presupune ca el să facă
parte din dreptul naţional al fiecărui stat comunitar, deci să se
aplice în mod direct. Aplicabilitatea directă a dreptului
comunitar se impune deci ca un principiu de bază, din care
decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor două

154
sisteme, care constă în prioritatea (supremaţia)154 dreptului
comunitar faţă de dreptul intern.

2. Principiul aplicabilitãţii directe

Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte o confirmare în

art. 189 C.E., dar numai în ceea ce priveşte regulamentele,
despre care se precizează că sunt de aplicabilitate directă în
toate statele membre.
Pentru restul actelor normative comunitare şi pentru
C.E.C.O., Curţii de Justiţie I-a revenit rolul de a statua acest
principiu cu ocazia soluţionării unor cauze.
Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos (05.02.1963,
26/62.1), în cadrul Tratatului C.E., Curtea a constatat că
respectivul tratat are ca obiect instituirea unei “pieţe comune”,
care în mod implicit cuprinde pe toţi justiţiabilii Comunităţii,
cărora lise aplică tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru
reglementarea raporturilor dintre statele membre. S-a arătat,
de asemenea, că tratatele constituie o ordine juridică nouă, de
drept internaţional, căreia statele i-au transferat competenţa
lor, iar subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai statele, ci
şi resortisanţii acestora, cărora jurisdicţiile naţionale trebuie să
le garanteze exercitarea drepturilor şi să asigure îndeplinirea
obligaţiilor acestora. Ulterior, prin hotărârea COSTA/E.N.E.L.
(15.07.1964, 6/64) Curtea a revenit asupra formulărilor din
hotărârea menţionată mai sus, înlocuind formularea “ordine
juridică de drept internaţional” cu “ordine juridică proprie” iar
“independenţa” dreptului comunitar a fost înlocuită cu
“integrarea” sa în sistemul juridic al statelor membre.
Înlocuirea “ordinii juridice internaţionale” cu “ordinea
juridică proprie” are justificarea din punctul de vedere al
diferenţelor care exista între acestea. Astfel “ordinea juridică”
proprie Comunităţilor are ca sursă dreptul convenţional
154
P.Manin,. op. cit. pag. 237
155
adoptat de către state, precum şi actele unilaterale, respectiv
dreptul derivat, deşi sunt recunoscute ca izvoare şi principii
fundamentale, fiecare având o poziţie bine stabilită în ierarhia
juridică, iar normele sale se adresează în principal persoanelor
private. O altă diferenţă ar fi aceea că reglementarea
diferendelor care apar între subiectele acestui drept nu este
lăsată la latitudinea părţilor implicate155.
Curtea a statuat că principiile dreptului intern se aplică în
măsura în care nu sunt în contradicţie cu ordinea juridică
comunitară.

2.1. Diferenţierea normelor

Curtea a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul

comunitar este integrat direct în dreptul statelor membre, fără
să permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau
moniste, întrucât se impune aplicarea mecanismului,
nemaifiind nevoie de măsuri luate pe plan intern pentru
aplicarea dreptului comunitar (03.04.1968 Firma Malkerei,
28/67, 211). Ca urmare a acestei situaţii, persoanele
particulare (fizice sau morale) pot invoca dreptul comunitar în
faţa autorităţilor naţionale, inclusiv tribunale, atât pentru a li se
recunoaşte drepturile, cât şi pentru a se anula efectul unor
acte juridice interne care sunt contrare dreptului comunitar.
Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie
de particularităţi în funcţie de categoria normelor comunitare
care sunt invocate, precum şi caracterul efectului direct şi
eventualele excepţii care există. Se disting în acest sens
analize făcute de literatura de specialitate fie după criteriul
forţei şi condiţionărilor efectului direct156, fie conform
categorisirii surselor dreptului comunitar157, deşi fiecare dintre
aceste clasificări nu reuşesc întotdeauna să cuprindă toate
elementele esenţiale care rezultă din aplicarea criteriului
respectiv.
155
P.Manin, op. cit. pag. 242
156
P.Manin, op. cit. pag. 243 - 256
157
J.Boulouis, op. cit. pag. 235-245
156
2.1.1. Efectul direct, necondiţionat şi complet

Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi

invocate fără nici o condiţie de către orice persoană fizică sau
morală, atât pe plan vertical (în litigii cu organele statale), cât
şi în plan orizontal (în litigii cu alte persoane fizice sau morale).
Din această categorie fac parte:
- Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice
pentru aplicabilitatea directă, creând drepturi şi obligaţii pentru
toţi. Se poate argumenta aceasta cu art. 189 din Tratatul C.E.
care statuează caracterul “direct aplicativ” al regulamentului.
- Deciziile, care nu au aplicabilitate directă, dar s-a
considerat că acele decizii care sunt adresate persoanelor
particulare în anumite domenii (concurenţă) pot fi surse de
drepturi şi obligaţii pentru aceştia, fiind asimilate în aceste
cazuri regulamentelor. Efectul celorlalte decizii va fi analizat
ulterior.
- Principiile generale, care sunt de aplicabilitate directă,
întrucât prin gradul lor de generalitate trebuie să fie respectate
în toate cazurile şi în mod necondiţionat.

2.1.2. Efectul direct, condiţionat şi complet

În această categorie intră actele comunitare care pot să

fie invocate în orice litigiu, dar este necesară îndeplinirea unor
condiţii în acest scop. Sunt incluse aici documentele cu
caracter convenţional, respectiv tratatele de instituire a comu-
nităţilor şi tratatele internaţionale.

2.1.2.1.Tratatele constitutive
În hotărârea Van Glend en Loos, Curtea a statuat că
dreptul comunitar izvorât din tratatele constitutive nu are o
aplicabilitate directă autonomă. S-au dat însă două indicaţii
generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispoziţiile care

157
conferă drepturi şi instituie obligaţii exprese pentru persoane
particulare, precum şi cele care impun obligaţii bine stabilite în
sarcina statelor membre sau a instituţiilor comunitare.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dispoziţiile
respective sunt direct aplicabile, fără să mai fie nevoie de alte
acte de aplicare, de proceduri specifice sau măsuri
complementare. Caracterul autoexecutor al acestora dă
posibilitatea persoanelor particulare să invoce în faţa
instanţelor naţionale direct aceste prevederi.
Sfera de aplicare a acestui efect direct a fost extinsă
ulterior de jurisprudenţa Curţii, incluzând pe lângă obligaţiile
statului de a nu face (respectiv de a nu face rezerve care să
subordoneze aplicarea tratatelor de vreun act normativ intern,
de a nu necesita adoptarea unor dispoziţii normative interne
de concretizare a prevederilor tratatelor) şi obligaţiile de a face
(respectiv de a nu lăsa nici o marjă de apreciere statelor în
ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor sale), precum şi la
situaţiile în care nu s-au făcut completările necesare prin legea
internă (aplicarea principiilor privind nediscriminarea în
angajare sau salarizare, chiar dacă legea internă nu le-a
preluat). În cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor
dispoziţii coexistă cu absenţa acestuia în cadrul altor
dispoziţii158. Este cazul dispoziţiilor care stabilesc în sarcina
statelor obligaţii cu caracter foarte general, precum şi în cazul
dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate. Obligaţiile
stabilite în termeni foarte generali se referă la politicile
generale: ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor (art.
117 C.E.), politica în domeniul taxelor de schimb (art. 107
C.E.) care nu pot fi invocate de particulari ca având efect
direct. În cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient
precizate, s-a statuat de către Curte, în cazul art. 90 C.E.
privind posibilitatea ca unor întreprinderi care gestionează un
serviciu public să li se aplice un regim derogatoriu de la
regulile generale ale tratatului, că acesta este de strictă
interpretare, iar rolul important în acest sens rămâne
judecătorului naţional, iar în cazul art. 92 şi 93 C.E. privind
158
P.Manin, op. cit., pag. 246
158
ajutoarele statale acordate unor întreprinderi, acestea nu au
de asemenea efect direct, incompatibilitatea acestor ajutoare
cu Piaţa Comună nefiind absolută, ci supusă unei notificări din
partea Comisiei, sub controlul Curţii.

2.1.2.2.Acordurile internaţionale

În ceea ce priveşte acordurile internaţionale, Curtea de

decis că prevederile acestora pot fi invocate în mod direct
dacă din acestea rezultă că ele conferă drepturi nu numai
pentru state, ci şi pentru persoane private, sau dacă aplicarea
acestor tratate în ordinea juridică internă are la bază
dispoziţiile clare, care nu necesită alte acte normative
interne159.

2.1.3. Efectul direct, condiţionat şi restrâns

Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi

restrâns directivele şi deciziile adresate statelor membre160.
Există însă şi opinii care susţin că acestea nu ar avea efect
direct, întrucât tratatele nu menţionează în acest sens decât
regulamentele, ceea ce presupune, per a contrario, că
acestora nu le este recunoscut acest efect. Se recunoaşte în
acelaşi timp că raţionamentul per a contrario nu este
determinat, aplicabilitatea directă trebuind să fie precis
determinată161. Se aduce de asemenea ca argument în acelaşi
sens faptul că deciziile nefiind de aplicabilitate generală,
trebuie să fie notificate, fapt pentru care se consideră că ele
impun doar o obligaţie de rezultat, implicând adoptarea unor
reglementări legale naţionale, motiv pentru care se apreciază
că ele nu ar fi de aplicabilitate directă ,eventualele obligaţii pe
care le prescriu trebuind să rezulte din reglementările interne.
Curtea a adus însă argumente de natură principială
pentru susţinerea aplicabilităţii directe, conform cărora efectul
159
Hotărârea 30.09.1987, 12/86 Demirel
160
P.Manin, op. cit., pag. 250-265
161
J.Boulouis, op. cit. pag. 237
159
util al dreptului comunitar presupune cu necesitate ca
judecătorii naţionali să aplice directivele, iar caracterul
obligatoriu al directivelor presupune că particularii pot să le
invoce. S-a considerat astfel că dispoziţiile cuprinse în
directive sunt invocabile dacă la expirarea termenului de
aplicare acestea nu au fost transpuse în practică sau au fost
aplicate greşit. Statele au deci posibilitatea să stabilească ce
măsuri trebuie să fie luate. Deşi directivele nu le impun, ele
sunt obligate să se conformeze acestor directive, în caz
contrar, persoanele particulare pot acţiona statele în justiţie iar
acestea nu pot opune particularilor neîndeplinirea obligaţiilor
pe care le prescriu directivele162.
Efectul direct al directivelor constituie condiţia absolută
pentru ca judecătorul naţional să-şi poată exercita atribuţiile în
acest sens. În alte cazuri, Curtea a statuat că directivele nu au
un efect direct decât dacă din totalitatea prevederilor acestora
rezultă că sunt susceptibile să producă efecte juridice directe
între statele membre şi particulari163.
De asemenea, Curtea a stabilit că sunt susceptibile de a
produce efecte directe dispoziţiile “necondiţionate” şi suficient
precizate164. Această posibilitate a statelor de a alege
mijloacele pe care le consideră adecvate pentru îndeplinirea
prevederilor directivelor se poate afla în neconcordanţă cu
acţiunile particularilor care pot să-şi valorifice în faţa
instanţelor naţionale drepturile al căror conţinut poate fi
determinat precis pe baza prevederilor directivelor.
Totodată s-a subliniat faptul că directivele nu creează
obligaţii pentru particulari, astfel încât particularii nu pot să le
invoce în litigiile dintre ei, iar statul nu poate să le invoce
împotriva unor persoane particulare. Acest efect al directivelor
rezultă din jurisprudenţa Curţii165, care a statuat că o directivă
nu poate crea obligaţii pentru un particular şi nu poate fi
invocată împotriva acestuia. Deciziile sunt asimilate
162
P.Manin,. op. cit. pag. 250
163
6.10.1970 Grand et Van Duyn 9/70 Recueil p. 838
164
1.07.1993 Van Cant C-154/92
165
26.02.1986 Marshall 152/84, 736
160
directivelor din punctul de vedere al efectului direct, în cazul
lor fiind valabile aceleaşi argumente pentru justificarea
aplicabilităţii acestui principiu, cu excepţia faptului că ele nu
presupun în mod necesar adoptarea unor reglementări
naţionale pentru aplicarea lor, fie pentru faptul că ele nu sunt
adresate statului, fie pentru că obligaţiile pe care le impun nu
sunt adresate particularilor. Curtea a stabilit în cazul deciziilor
aceeaşi jurisprudenţă ca şi în cazul directivelor, deşi numărul
cazurilor este mult mai mic166.

2.2. Consecinţele aplicãrii principiului efectului direct

Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are

implicaţii atât asupra statelor membre ale comunităţilor, cât şi
asupra persoanelor particulare şi a judecătorilor naţionali.
Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea
schimba dispoziţiile comunitare care le sunt adresate, acestea
având un caracter obligatoriu pentru respectivele state
(evident ţinând seama de categoria normelor juridice
respective, aşa cum au fost ele analizate mai sus).
Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând
în ordinea juridică internă dreptul comunitar, în condiţiile
statuate de reglementările comunitare.
Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul
comunitar ,dar atunci când judecătorii sunt în faţa unei situaţii
care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor aplica
dreptul fiecărui stat. În cazul în care judecătorul naţional
solicită un recurs prejudiciar, Curtea poate indica acestuia
elementele de drept comunitar pe baza căruia să rezolve
cazul. Se recunoaşte o aplicabilitate directă verticală
(invocarea dispoziţiilor comunitare faţă de stat şi organele
sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane private).

166
P.Manin, op. cit. pag. 240-241
161
 3. Primordialitatea dreptului comunitar

3.1. Instituirea principiului

Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin prevederi

privind primordialitatea dreptului comunitar asupra celor intern
al statelor. Împreună cu efectul direct, primordialitatea
constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare. Problema
primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al
statelor membre, poate fi considerată ca o expresie a
problematicii raportului dintre dreptul internaţional public şi
dreptul intern167. Conform teoriei şi practicii în acest domeniu,
există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme:
doctrina monistă şi doctrina dualistă.
Spre deosebire de această situaţie din dreptul
internaţional public, în sistemul de drept comunitar statele
membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului
comunitar asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii
îl constituie acordul statelor de a fi membre ale acestor
comunităţi şi de a accepta jurisdicţia specială creată în
conformitate cu tratatele constitutive, care au fost negociate şi
faţă de care s-a exprimat consimţământul fiecărui stat conform
prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv
prin referendum în ultimă instanţă. Admiţând principiul
integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al
fiecărui stat şi faptul că de aici decurg drepturi şi obligaţii
pentru orice subiect de drept, în orice situaţie în care se pune
problema recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi
obligaţii, instanţa judecătorească va trebui să decidă chiar
atunci când tratatele nu conţin dispoziţii exprese, fiind obligată
să hotărască între aplicarea dreptului comunitar şi a celui

167
Penelope Kent, European Community Law, MAE
Handbook 1992, pag. 37
162
naţional. Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în
acest sens este considerat o precauţie de natură politică a
iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar menaja
sentimentele anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar
fi putut să nu accepte caracterul condiţional al construcţiei
comunitare168.S-a dovedit că practica a ridicat o serie de
probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuie să le dea o
soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor
naţionale). A revenit, deci, Curţii de Justiţie rolul de a stabili
primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.

3.2. Fundamentarea principiului

Fundamentarea acestui principiu s-a stabilit de către

Curte, prin interpretarea globală a normelor juridice
comunitare. Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea Van
Gend En Loos (menţionată anterior cu ocazia examinării
principiului efectului direct), dar este statuată mai ales în
Hotărârea Costa c.E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64), în care Curtea
expune în mod sintetic caracteristicile originare ale
Comunităţilor europene: instituţii cu o ordine juridică proprie,
integrată sistemului juridic naţional al statelor membre, cu
personalitate şi capacitate juridică proprie, cu reprezentare pe
planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri proprii conferite prin
transferul competenţei consimţite de către statele membre,
precum şi existenţa unui cadru normativ comunitar aplicabil
statelor membre şi cetăţenilor acestora.
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului
primordialităţii dreptului comunitar, izvorât din tratatele
constitutive şi din celelalte surse, care trebuie integrat în
ordinea juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept
corolar imposibilitatea pentru toate statele de a face să
prevaleze normele juridice unilaterale contra ordinii juridice
comune, acceptate pe bază de exprimare a consimţământului.

168
J.Boulouis, op. cit., pag. 247; P. Manin, op. cit., pag.
258
163
3.3. Domeniul de aplicare

Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor

dreptului comunitar, acestea având deci toate o forţă juridică
superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le
aparţin. Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să
fie în deplină concordanţă cu dreptul comunitar, indiferent de
ierarhia internă a normelor respective. Altfel spus, statul nu
poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru a
nu se aplica o normă comunitară169. Acest fapt este cu atât mai
evident în cazul reglementărilor contractuale dintre subiectele
private de drept intern. Această primordialitate se aplică în
mod corespunzător în cazul revizuirii tratatelor institutive sau a
actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza
prevederilor constituţionale, încât în aceste situaţii este vorba
de instituirea unor norme comunitare noi, diferite, supuse unor
proceduri specifice de adoptare.
În practica jurisdicţională pot apărea drept consecinţă
situaţii contradictorii, în care judecătorii naţionali să fie tentaţi
să aplice dispoziţii interne – iar judecătorii Curţii de Justiţie să
nu dispună de texte legale pentru anularea acestor hotărâri
contrare dreptului comunitar. Poate fi utilizată în acest sens
acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare. Din
aceste considerente s-a căutat să se impună de către Curte
principiul primordialităţii dreptului comunitar, limitându-se prin
aceasta autonomia dreptului naţional. S-a statuat astfel că
fapta unui stat de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie
contrată dreptului comunitar constituie o neîndeplinire a
obligaţiilor comunitare. Acţiunea pentru neîndeplinirea obliga-
ţiilor nu duce însă la invalidarea normelor juridice interne
neconforme, ci doar la obligarea statului de a lua măsurile
care sunt necesare pentru încetarea situaţiei respective170.
În alte hotărâri ale Curţii de Justiţie (Simmenthal
09.03.1978, 106/77, RTDE 1978, 381) s-a statuat că un
judecător naţional are obligaţia să respecte dreptul comunitar
169
15.07.1964, 6/64, 1141 COSTA/E.N.E.L
170
(14.12.1982, Waterkeyn, 314 la 316/81 şi 83/82, 4337)
164
şi să înlăture aplicarea oricărei dispoziţii contrare din legea
internă. În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor, în special a
celor penale, acestea sunt lipsite de bază legală dacă sunt
contrare dreptului comunitar, trebuind să se pronunţe anularea
de către instanţele superioare171.
S-a recunoscut de asemenea şi interpretarea oricărei
dispoziţii confuze în spiritul dreptului comunitar172.

171
P.Manin, op. cit., pag. 262
172
Murphy (04.02.1988, 157/86, 673)

165
 CAPITOLUL V

CARACTERISTICILE JURIDICE
FUNDAMENTALE
ALE COMUNITÃŢILOR EUROPENE

Comunităţile europene au reprezentat în plan european

şi internaţional o realitate inedită şi complet originală, diferită
de oricare altă organizaţie creată până atunci. Uniunea
Europeană a adăugat noi valenţe acestei construcţii
suprastatale, ea reprezentând încă un pas important, dar nu
ultimul, în realizarea ideilor de integrare europeană. Dacă
statele sunt subiectele principale ale dreptului internaţional,
care beneficiază de plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor, iar
organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate, cu o
capacitate limitată, comunităţile europene ca şi Uniunea
Europeană sunt organizaţii internaţionale care reprezintă o
serie de caracteristici, care vor fi analizate în continuare.

1. Organizaţii internaţionale create prin tratate

1.1. Fundamentele juridice ale Comunitãţilor

Fiecare dintre cele trei Comunităţi reprezintă o

organizaţie internaţională care a fost creată prin câte un tratat
internaţional, negociat, încheiat şi ratificat conform normelor
internaţionale şi reglementărilor interne, constituţionale şi de
altă natură ale fiecărui stat care şi-a exprimat astfel consimţă-

166
mântul de a deveni membru. Uniunea Europeană este de
asemenea, creată printr-un tratat internaţional, care respectă
atât normele dreptului internaţional, cât şi reglementările
constituţionale ale fiecărui stat. Durata tratatelor este
prevăzută în fiecare dintre acestea. Astfel, Tratatul C.E.C.O.
este încheiat pentru o perioadă de cincizeci de ani, putând fi
reînnoit, iar celelalte două tratate au o durată nelimitată.

1.2. Specificitatea comunitãţilor faţã de organizaţiile

internaţionale clasice.

Faptul că Uniunea Europeană şi Comunităţile pot fi

considerate ca organizaţii internaţionale interguvernamentale
create prin tratate internaţionale nu limitează evidenţierea unor
specificităţi şi diferenţe ale acestora faţă de organizaţiile
internaţionale clasice. Aceasta rezultă atât din tratatele
constitutive, cât şi din constituţiile statelor membre şi din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Tratatele constitutive se
deosebesc de tratatele internaţionale clasice de constituire a
organizaţiile internaţionale, prin faptul că prevăd proceduri
speciale de intrare în vigoare, de aderare la acestea şi de
modificare, ca şi în ceea ce priveşte cadrul instituţional creat
prin ele (instituţiile comunitare) şi ordinea juridică specifică.
Constituţiile statelor membre nu conţineau – până la
Tratatul de la Maastricht – prevederi exprese care să se refere
la participarea statelor la Comunităţile europene, în lipsa
acestora considerându-se ca aplicabile dispoziţiile generale
care reglementează participarea la organizaţii internaţionale 173.
Tratatul de la Maastricht a determinat însă pe plan intern
modificări constituţionale prin care participarea la Uniunea
Europeană a dobândit o situaţie specifică, diferită de
participarea la organizaţiile internaţionale de tip clasic174.
173
Pentru detalii a se vedea P.Manin, op. cit. pag. 37
174
A se vedea Viorel Marcu – „Consideraţii generale
privind implicaţiile juridice ale aderării la Comunităţile
europene” , în “Studii de drept”, editată de Universitstea de
Vest -Timişoara, 1995.
167
 Astfel de modificări constituţionale au fost făcute în cazul
Germaniei şi Franţei. Germania a înscris în art. 23 din legea
sa fundamentală angajamentul de a respecta principiile
statului democratic, social şi federal, precum şi principiul
subsidiarităţii şi al garantării drepturilor fundamentale ale
omului, în scopul realizării unei Europe unite, scop în care
statul federal poate transfera pe cale legislativă dreptul de
suveranitate, cu aprobarea Bundesrat-ului.
În cazul Franţei avem de-a face cu o situaţie specifică,
întrucât, prin Legea Constituţională din 25 iunie 1992 s-a
introdus în Constituţie titlul XVI, care se referă în mod expres
la participarea la Comunităţile Europene şi la Uniunea
Europeană şi la exercitarea în comun a anumitor competenţe.
Spre deosebire însă de constituţia germană, cea franceză nu
are ca efect autorizarea pentru viitor a transferului pe cale
legislativă a competenţelor, dacă există o incompatibilitate cu
constituţia. În mod expres se precizează că este autorizat doar
transferul de competenţă care decurge din Tratatul de la
Maastricht , în special în ceea ce priveşte crearea uniunii
economice şi monetare. Orice alt transfer de competenţă va
trebui să fie supus unei noi revizuiri constituţionale.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a statuat în repetate
rânduri specificitatea tratatelor constitutive şi a Comunităţilor
faţă de organizaţiile internaţionale clasice, arătând că acestea
constituie mai mult decât un acord care creează doar obligaţii
mutuale între statele contractante175.
Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de
cea a organizaţiilor internaţionale clasice, asemănătoare cu
ordinea juridică a unui stat, în care normele juridice au o
structură piramidală şi sunt bazate pe respectarea drepturilor
fundamentale ale persoanelor şi ale cărei subiecte sunt,
deopotrivă, statele şi cetăţenii acestora176.

175
(5.02.1963, 26/2 Van Gend en Loos.)
176
P.Manin, op. cit. pag. 36

168
1.3. Specificitatea comunitãţilor europene faţã de alte
organizaţii economice regionale

Comunităţile europene au un statut aparte nu numai prin

faptul că au fost primele organizaţii instituite (ca moment al
apariţiei), ci şi prin originalitatea care le diferenţiază de alte
organizaţii internaţionale regionale care au ca obiectiv
înfiinţarea unor pieţe unice bazate în principal pe crearea unor
zone de liber schimb. Dintre organizaţiile de acest gen, putem
enumera:
- Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.),
înfiinţată prin Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1960;
- Acordul Nord-American de Liber Schimb (N.A.F.T.A.),
încheiat între S.U.A., Canada şi Mexic (1991);
- Spaţiul Economic European (S.E.E.), realizat între
Comunităţile europene şi statele membre pe de o parte şi
A.E.L.S. pe de altă parte (21 octombrie 1991);
- Acordul Central-European de Liber Schimb
(C.E.F.T.A.), încheiat în 1992 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
1993, între Cehia, Polonia Slovenia şi Ungaria , la care
România este parte din 1997
- Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), constituită
în 1991 prin Acordul de la Minsk, printr-un protocol ulterior şi
prin Declaraţia de la Alma-Ata, iar Carta C.S.I. a fost semnată
în 1993. Este formată din 12 state foste componente ale
U.R.S.S.
- Organizaţia Statelor din America Centrală (14
octombrie 1951);
- Pactul Andin (26 iunie 1967);
- Comunitatea Africii Orientale (6 iunie 1967);
- Comunitatea Statelor Africii de Vest (18 mai 1975).
Astfel, unele dintre aceste organizaţii nu şi-au propus să
meargă atât de departe aşa cum şi-au propus comunităţile
europene din punct de vedere politic, economic sau juridic.
Alte organizaţii, cum sunt cele africane sau sud-americane,
deşi au fost puternic influenţate de comunităţile europene, şi-

169
au propus mai mult obiective politice. De altfel, unele dintre
acestea ( ex. Comunitatea Africii Orientale) nu au reuşit să-şi
atingă obiectivele, astfel încât au fost desfiinţate, iar altele au
realizat foarte puţin din ceea ce şi-au propus, aşa încât ele nu
pot fi comparate cu comunităţile europene decât în ceea ce
priveşte ideile care au stat la baza constituirii lor realizările lor
fiind cu mult sub dezideratele care au condus la înfiinţarea lor.

1.4. Procedura de modificare a tratatelor

Modificarea tratatelor era prevăzută pentru fiecare dintre

acestea (art. 96 C.E.C.O., art. 236 C.E.E. şi art. 204 C.E.E.A.),
dar Tratatul de la Maastricht le abrogă şi prin art. N instituie o
procedură comună pentru revizuirea tratatelor, care este de
fapt preluarea procedurii prevăzută în tratatele C.E.E. şi
C.E.E.A.

1.4.1. Procedura generalã prevãzutã de art. N

Iniţiativa revizuirii trebuie să aparţină fie Comisiei, fie

unuia sau mai multor state membre. Propunerea acestora
trebuie să fie adresată Consiliului, care este singurul în
măsură să decidă începerea procedurii. Consiliul trebuie să
consulte Parlamentul în această problemă, înainte de emiterea
avizului său. În practică se procedează şi la consultarea
Comisiei. Dacă modificarea se referă la domeniul monetar,
trebuie consultat şi Consiliul Băncii Centrale Europene (dacă
ea a fost deja constituită). Pe baza avizului favorabil al
Consiliului decis cu votul majorităţii simple a membrilor săi, se
convoacă conferinţa reprezentanţilor statelor membre care
adoptă textul tratatului de revizuire cu unanimitate de voturi,
acesta urmând să fie supus procedurilor naţionale de ratificare
specifice fiecărui stat. Tratatul de la Maastricht în art. N para.
2, a prevăzut o procedură originală prestabilită de revizuire a
sa în anul 1996, şi statuează asupra convocării unei
conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre în
scopul de a examina realizările prevăzute conform art. A şi B,

170
fără a mai fi necesară convocarea acestei conferinţe, conform
procedurii ordinare. Există prevăzute şi proceduri de revizuire
simplificate, limitate în mod expres la unele situaţii. Astfel, este
cazul privind modificarea numărului membrilor Comisiei şi ai
Curţii de Justiţie prin decizia unanimă a Consiliului (art. 95
C.E.C.O., 14.7 C.E. şi 76, 85, 90 C.E.E.A.).
Tratatul de la Maastricht prevede dreptul Consiliului,
statuând în unanimitate, de a hotărî dispoziţiile adecvate care
să înlocuiască protocolul cu privire la deficitele excesive, dat
pe baza propunerii Comisiei şi cu avizul Parlamentului şi al
C.B.C.E. O altă modalitate de revizuire este prevăzută prin
intermediul acordurilor de aderare ale altor state, acorduri care
în anumite limite “de adaptare” pot modifica aceste tratate.
Există şi o procedură asemănătoare revizuirii, dar care
constituie mai mult o dezvoltare a cadrului iniţial al tratatelor,
respectiv în cazul alegerii membrilor Parlamentului European
prin vot universal direct (art. 138 C.E.E. modificat prin Tratatul
de la Maastricht), care prevede necesitatea adoptării unei
decizii în unanimitate a Consiliului şi avizul conform al
Parlamentului, precum şi aprobarea actelor adoptate în cadrul
comunităţilor de către statele membre conform normelor
constituţionale, ca şi în cazul înlocuirii contribuţiilor financiare
ale statelor membre prin resurse proprii (art. 201 C.E.).

1.5. Aderarea la comunitãţi

Tratatele de constituire a comunităţilor europene sunt

tratate deschise, membrii fondatori având în vedere
posibilitatea extinderii comunităţilor prin primirea de noi
membrii. Această situaţie a fost prevăzută atât în Tratatul
C.E.C.O., cât şi în celelalte tratate (art. 237 C.E.E. şi 205
C.E.E.A), care au fost abrogate prin Tratatul de la Maastricht
(art. O). În tratatele iniţiale aderarea era diferită în cazul
C.E.C.O,. faţă de C.E.E. şi C.E.E.A., fiind necesar câte un act
de aderare distinct în cazul fiecărei comunităţi.

171
 Tratatul C.E.C.O. prevedea dreptul Consiliului de a fixa
prin decizie adoptată în unanimitate condiţiile în care un stat
poate adera la tratat, iar statul trebuie să depună doar
instrumentul de aderare, în timp ce tratatele C.E.E. şi C.E.E.A.
prevedeau încheierea unui acord între statul candidat şi
statele membre cu privire la condiţiile aderării şi cu privire la
eventualele modificări care se impuneau tratatelor ca urmare a
acestei aderări. De asemenea, dacă în cazul tratatului
C.E.C.O., aderarea producea efecte prin depunerea
instrumentului de aderare la statul depozitar (Franţa), în cazul
celorlalte două tratate actul de aderare şi eventualele
modificări ale tratatelor cauzate de aceasta trebuiau să fie
supuse aprobării statelor membre, conform procedurilor
constituţionale177.
Tratatul de la Maastricht prevede o singură procedură de
aderare, respectiv la Uniunea Europeană.
Aceasta este reglementată în art. O şi reprezintă
procedurile prevăzute în tratatele C.E.E. şi C.E.E.A., aşa cum
au fost modificate prin Actul Unic European.

1.5.1. Condiţiile cerute pentru aderare

O primă condiţie este aceea de a avea calitate de “stat”,

respectiv de a îndeplini condiţiile cerute de dreptul
internaţional public pentru a fi considerat ca subiect de drept
plan internaţional178. Această calitate trebuie să fie
recunoscută de către toate statele membre ale Uniunii

177
În practică, aderarea dădea naştere la două decizii ale
Consiliului, una pentru C.E.C.O. şi alta pentru celelalte două
Comunităţi, adoptându-se însă un singur tratat de aderare.
178
P.Manin, op. cit. pag. 54. Se pune problema mini-
statelor: Andorra, Monaco, San Marino care nu sunt incluse în
Uniunea Europeană, dar beneficiază de unele dispoziţii
comunitare (reglementări vamale), precum şi cazul
Lichensteinului. Vaticanul este considerat ca neputând fi inclus
în această categorie.
172
Europene. Altă condiţie este calitatea de stat european.
Bazată pe criterii exclusiv geografice, condiţia este cuprinsă în
prevederile art. 237 al C.E.179. O problemă deosebită o
reprezintă candidatura Turciei (1987), deşi în cazul acesteia
caracterul european este mai evident, ea fiind şi membră a
Consiliului Europei (cu toate că cea mai mare parte a
teritoriului său se află în Asia). A treia condiţie care se cere
îndeplinită de statul care candidează este respectarea
principiilor democratice şi a drepturilor omului. Constituind un
principiu de bază al organizării şi funcţionării Comunităţilor
europene şi al Uniunii Europene, respectarea principiilor
democratice şi a drepturilor omului reprezintă un criteriu de
bază pentru primirea unui stat în cadrul acesteia180.
Alte condiţii pentru admisibilitatea cererii de aderare sunt
de natură politică şi economică – destul de delicate de altfel,
care fac în unele cazuri procesul de negociere destul de dificil
– precum şi alte elemente de natură principială,
nesancţionabile din punct de vedere juridic, care impun
statelor candidate să accepte în mod integral obligaţiile care
sunt stabilite prin tratatele de instituire a Comunităţilor, precum
şi a principiilor generale şi a dreptului derivat.
Aceasta presupune că nu sunt admise derogări de la
această ordine juridică181.

179
Pe aceste considerente candidatura Marocului, depusă
în 1985 a fost respinsă de către Consiliu în 1987
180
Este cazul Greciei care, deşi asociată Comunităţilor din
1961, în perioada dictaturii (1967-1974) nu a fost primită.
Aceasta s-a realizat în 1981, după reinstaurarea democraţiei
181
Unele derogări pentru Marea Britanie (politica socială),
Danemarca (politica de apărare), Irlanda (interzicerea
avorturilor prin Constituţie) care au fost prevăzute cu ocazia
adoptării Tratatului de la Maastricht sunt considerate ca
neaducând atingere principiului acceptării generale a
realizărilor comunitare.
173
1.5.2. Procedura de aderare

Aderarea la Comunităţi cuprinde trei faze: faza de

preaderare, faza “comunitară” şi faza cu “caracter
internaţional”182.

1.5.2.1.Strategia preaderãrii
Consiliul european de la Essen din 1994 a stabilit o
strategie în vederea pregătirii ţărilor central şi est europene
pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Această strategie se bazează pe trei elemente
principale:
- aplicarea acordurilor europene;
- programele PHARE de asistenţă financiară;
- un dialog care să reunească statele membre şi ţările
candidate în vederea examinării unor chestiuni de interes
general.
Consiliul european de la Luxembourg din 1997 a stabilit
o strategie de preaderare întărită pentru cele zece ţări care la
acea vreme erau candidate, precum şi o strategie specifică
pentru Cipru şi a cerut Comisiei să elaboreze o astfel de
strategie şi pentru Turcia şi Malta.
Strategia de preaderare pentru ţările candidate din
Europa centrală şi de est se bazează pe:
a) – Acordurile europene;
b)- Parteneriatele pentru aderare şi programele naţionale
pentru adoptarea acquis-ului comunitar (PNAA);
c) – Ajutorul de preaderare, respectiv:
- programul PHARE;
- ajutorul pentru investiţii în domeniul transporturilor şi
mediului (programul ISPA)
182
P.Manin, op. cit. pag. 56

174
 - ajutorul pentru dezvoltarea agricolă şi rurală (programul
SAPARD);
- cofinanţarea de către instituţiile financiare
internaţionale;
d) - Participarea la programele şi agenţiile Comunităţilor
europene.

1.5.2.1.1. Acordurile de asociere cu ţãrile central şi

est europene

Acordurile europene de asociere sunt instrumente

juridice de bază încheiate între Uniunea Europeană şi statele
candidate la aderare. Ele conţin reglementări cu privire la
dialogul politic, relaţiile comerciale, armonizarea legislaţiei şi
referitor la alte domenii de cooperare.
Prin aceste acorduri se instituie liberul schimb între
Uniunea Europeană ţi statele membre ale acesteia pentru o
perioadă delimitată pentru fiecare stat candidat. De la intrarea
în vigoare a acordului cu fiecare stat, nu se poate stabili nici
un alt drept de vamă şi nici o restricţie cantitativă. Pentru alte
domenii acordurile de asociere prevăd o perioadă maximă de
tranziţie pentru fiecare stat în parte.
Acordurile de asociere prevăd integrarea progresivă a
reglementărilor comunitare în ordinea juridică naţională a
fiecărui stat, precum şi un anumit număr de dispoziţii specifice
în domeniul mişcării capitalurilor, a regulilor de concurenţă,
dreptului de proprietate intelectuală şi industrială şi a pieţelor
publice. Cu toată asimetria acestor acorduri care prevăd
ridicarea restricţiilor la exportul de către ţările asociate mai
rapid decât cele privind exporturile Uniunii Europene, balanţa
comercială globală a Uniunii cu aceste state rămâne în mare
parte pozitivă. Aceste acorduri urmăresc să contribuie la
crearea noii arhitecturi europene, bazată pe conştiinţa unei
identităţi comune europene. Astfel, începând din 1991, au fost
semnate acorduri cu Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia,

175
România183, Slovenia, Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania. La
aceasta se adaugă acordurile semnate cu Turcia (1963), Malta
(1970) şi Cipru (1972). Pentru realizarea acestor obiective s-
au creat organisme care să contribuie la desfăşurarea în bune
condiţii a dialogului politic, a facilitării libertăţii de schimb şi a
liberei circulaţii, a cooperării economice, culturale şi financiare.
Astfel, prin respectivele acorduri de asociere s-au creat
următoarele organe:
- Consiliul de asociere, care este un organ politic cu
competenţă supremă şi care se reuneşte în compunere
ministerială, însărcinat cu supervizarea aplicării acordurilor şi
promovarea dialogului politic;
- Comitetul de asociere care este alcătuit din trei înalţi
funcţionari şi care are rolul de a asista Consiliul de asociere şi
de a asigura continuitatea desfăşurării reuniunilor acestuia;
- Comitetul parlamentar de asociere, care are ca
sarcină instituirea şi menţinerea dialogului între reprezentanţi
parlamentelor ţărilor asociate şi cei ai Parlamentului European.
Începând din 1994 cu fiecare ţară cu care s-a încheiat
un acord de asociere există un ciclu anual de reuniuni ale
Consiliului de asociere şi ale Comitetului de asociere, precum
şi numeroase reuniuni ale subcomitetelor multidisciplinare
(tehnice).

1.5.2.1.2. Acquis-ul comunitar

Acquis-ul comunitar cuprinde ansamblul legislaţiei

comunitare adoptată iniţial , precum şi cea de revizuire a
acesteia în decursul perioadei de existenţă a
Comunităţilor.Aceasta se referă deci la tratatele de instituire a
acestora adoptate la Paris şi Roma , precum şi la Tratatul de
Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, cel
de la Amsterda şi la toate regulamentele , directivele şi

183
Acordul de asociere cu România a fost semnat la 1
februarie 1993 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
176
celelalte reglementări adoptate de Consiliu, precum şi la
jurisprudenţa Curţii de Justiţie .
Adoptarea acquis-ului comunitar presupune ca ţările
candidate să-şi adapteze, în cea mai mare măsură posibilă,
instituţiile intreprinderile şi infrastructurile importante în
vederea respectării normelor comunitare. Desigur că acest
proces necesită unele costuri, în special în ceea ce priveşte
aplicarea regulilor comunitare în domeniul mediului
înconjurător, al siguranţei nucleare, securităţii transporturilor,
al condiţiilor de muncă, al comercializării produselor
alimentare, informarea consumatorului sau controlul
proceselor de fabricaţie. În acest scop, pe lângă efortul ţărilor
în cauză, Uniunea Europeană contribuie cu fonduri pentru
sprijinirea realizării acquis-ului comunitar.184
În primăvara anului 1998 Comisia a iniţiat un proces de
examinare analitică (screening) a acquis-ului comunitar nu
numai cu cele şase ţări cu care deja se afla în curs de
negocieri pentru aderare, ci şi cu Bulgaria, Letonia, Lituania,
Malta, România şi Slovacia. Acest proces are drept scop să
ajute ţările în cauză să perceapă mai bine regulile care stau la
baza Uniunii şi să identifice mai clar chestiunile pe care vor
trebui să le abordeze pe măsură ce vor acţiona pentru
punerea în aplicare a acquis-ului comunitar şi pentru
pregătirea ţărilor respective în vederea aderării.
Capitolele acquis-ului comunitar asupra cărora se poartă
negocieri în vederea aderării sunt următoarele:
1. Libera circulaţie a mărfurilor
2. Libera circulaţie a persoanelor
3.Libera prestaţie a serviciilor
4.Libera circulaţie a capitalurilor
5. Dreptul societăţilor
6. Politica concurenţială
7. Agricultura
8.Pescuitul
184
De exemplu programele ISPA (finanţarea infrastructurilor
majore, a mediului şi transporturilor) sau SAPARD (finanţarea
dezvoltării agricole şi rurale).
177
 9. Politica în domeniul transporturilor
10. Politica fiscală
11. Uniunea economică şi monetară
12.Statistici
13. Politica socială şi angajarea
14.Energia
15.Politica industrială
16.Întreprinderile mici şi mijlocii
17.Ştiinţă şi cercetare
18.Educaţie şi formare profesională
19.Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
20.Cultură şi audiovizual
21.Politica regională şi coordonarea instrumentelor
22. Mediul înconjurător
23. Consumatori şi protecţia sănătăţii
24. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
25. Uniunea vamală
26. Relaţiile externe
27.Politica externă şi de securitate comună
28. Controlul financiar
29. Reglementările financiare şi bugetare
30. Instituţii
31. Diverse

1.5.2.2. Faza „comunitarã”

Această fază presupune decizia organelor comunitare
de acceptare a cererii statului care a fost depusă la Consiliu,
decizie care trebuie să fie luată de către Consiliu cu
unanimitate de voturi, după ce în prealabil a consultat Comisia
şi a obţinut avizul conform al Parlamentului care se pronunţă
cu majoritate absolută, acest aviz fiind de natură să împiedice
Consiliul în decizia de admitere în cazul în care este negativ.

1.5.2.3. Faza „cu caracter internaţional”

178
 Urmează faza în care trebuie să fie încheiat câte un
acord de aderare între statul care solicită aderarea şi fiecare
stat membru în parte, care trebuie să fie ratificate de către
toate statele membre şi de statul solicitant, în concordanţă cu
reglementările lor constituţionale. Intrarea în vigoare a acestor
acorduri constituie momentul în care statul respectiv devine
membru al Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam aduce
o precizare la art.O din Tratatul de la Maastricht, în sensul că
prevede posibilitatea de a deveni membru al Uniunii orice stat
care respectă principiile enunţate în art.F para.1 din Tratatul
de la Amsterdam, respectiv principiile libertăţii, respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale , precum şi
celelalte principii ale statului de drept, principii care sunt
comune tuturor celorlalte state membre.
Procedura de aderare nu este modificată.
Negocierile pentru aderare sunt deosebit de complexe,
adaptate specificului fiecărui stat şi presupun, în esenţă,
stabilirea modului în care statul respectiv îndeplineşte
condiţiile cerute pentru aderare şi respectarea acquis-ului
comunitar. La 31 martie 1998 au demarat negocierile pentru
aderare cu Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi
Cipru. La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat statelor
membre să înceapă negocierile cu România, Slovacia,
Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta, iar la summit-ul Consiliului
de la Helsinki din 12 decembrie 1999 s-a aprobat începerea
acestor negocieri185. În anul 2000, Comisia a adoptat un
program de parteneriat pentru aderarea Turciei.

185
Negocierile cu România au început la data de 15
februarie 2000, prin deschiderea a cinci capitole din cele 31
câte cuprinde acquis-ul comunitar, urmate de deschiderea a
încă patru. A se vedea în acest sens interviul cu negociatorul
şef în relaţia cu Uniunea Europeană, Aurel Ciobanu -Dordea,
publicat în România liberă din 31 august 2000.
179
1.5.3. Natura juridicã a acordului de aderare

Acordul de aderare este calificat ca fiind un acord

interstatal şi nu unul între Comunitate şi statul solicitant. 186. Din
aceste considerente el are forţă juridică a tratatelor institutive a
Comunităţilor, neputând fi supus procedurii Curţii de Justiţie în
ceea ce priveşte valabilitatea sa, întrucât reprezintă acordul de
voinţă liber exprimat al statelor, care nu poate fi supus
judecăţii instanţei comunitare, decât în ceea ce priveşte
interpretarea sa.

1.6. Încetarea calitãţii de membru

Tratatele nu conţin nici o dispoziţie referitoare la

încetarea calităţii de membru al Comunităţilor Europene sau al
Uniunii Europene, nici în ceea ce priveşte retragerea, nici
referitor la excludere. Această lipsă de reglementare a
tratatelor în acest domeniu este considerată ca fiind
intenţionată, în scopul de a sublinia caracterul deosebit de
important al acordului de aderare la aceste organizaţii
internaţionale187. Există totuşi posibilitatea de încetare a
calităţii de membru în două situaţii: retragerea statului şi
excluderea sa.

1.6.1. Retragerea voluntarã

În lipsa dispoziţiilor exprese, se apreciază că ar putea fi

aplicabile reglementările generale, de drept internaţional,
respectiv art. 54 din Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor, care prevede că denunţarea tratatului sau
retragerea nu sunt posibile decât dacă se stabileşte că
acestea au fost avute în intenţia părţilor sau dacă se pot
deduce din natura tratatului, exprimându-se însă şi opinia că
aceste două situaţii nu pot fi aplicate în cadrul tratatelor

186
Ibidem, pag. 97
187
P.Manin, op. cit. pag. 58
180
comunitare188. Se apreciază deci că retragerea din Comunităţi
nu poate fi privită doar prin prisma prevederilor internaţionale
privind dreptul tratatelor, întrucât dreptul de retragere trebuie
recunoscut189. Se argumentează prin faptul că Tratatul de la
Maastricht recunoaşte şi respectă identitatea naţională a
statelor membre, iar atunci când apare o neconcordanţă
fundamentală între scopurile Uniunii Europene şi cele ale unui
stat membru, în baza respectării acestei identităţi naţionale,
statul respectiv se poate retrage, sens în care este ilustrativ
cazul Marii Britanii ,care în 1974 a solicitat o renegociere a
condiţiilor de aderare, ameninţând cu retragerea în caz de
neacceptare a cerinţelor sale. În această situaţie, nici unul
dintre statele membre nu a ridicat problema imposibilităţii
retragerii din punct de vedere juridic.

1.6.2. Excluderea

Excluderea din cadrul Comunităţilor apare ca altă

modalitate de încetare a calităţii de membru dar care, de
asemenea, nu este reglementată de tratatele constitutive. Din
aceste considerente, ea apare ca imposibilă din punct de
vedere juridic. Pornind de la neîntâlnirea în practică a unor
asemenea situaţii, în doctrină se apreciază că în cazul unor
încălcări persistente de către unul din statele membre a unor
principii democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului,
prin presiuni politice se poate ajunge fie la corectarea
conduitei acelui stat, fie la determinarea retragerii acestuia.

188
J.Boulouis, op. cit. pag. 49. Se exemplifică prin cazul
Groenlandei şi San Pierre et Miquelon, cărora li s-au modificat
statutul de către Danemarca şi Franţa, dar acest fapt este
apreciat ca fiind făcut prin tratatele dintre aceste două ţări şi
celelalte state membre.
189
P.Manin, op. cit., pag. 59
181
1.7. Asocierea Comunitãţilor cu alte state
neeuropene

Asocierea între Comunităţi şi alte state, uniuni de state

sau organizaţii internaţionale este reglementată în art. 238
C.E. şi 206 C.E.E.A., conform cărora între aceste entităţi se
pot încheia “acorduri care să creeze o asociaţie caracterizată
prin drepturi şi obligaţii reciproce, acţiuni în comun şi proceduri
speciale”. Ele au ca fundament juridic textele din tratate şi nu
denumirile formale care pot să le fie atribuite.
Practica a statuat însă, mai mult decât prevederile
cadrului juridic, asocierea unor terţe state la obiectivele
comunitare. Prin Actul Unic European (art. 9) s-a revizuit art.
238 C.E.E., statuând o procedură originală de asociere cu un
caracter predominant politic, acordurile de asociere fiind
încheiate de către Consiliu cu unanimitate de voturi, după
obţinerea avizului conform al Parlamentului adoptat cu
majoritatea absolută a membrilor care îl compun.
Pentru acceptarea asocierii, statul terţ trebuie să
prezinte garanţii de respectare a drepturilor omului şi de
adoptare a principiilor economiei de piaţă.
În cadrul politicii de asociere promovată de Comunităţi
trebuie menţionată politica faţă de ţările mediteraneene
(Turcia, Malta, Cipru) care se află în faza de pre-aderare la
Comunităţi, sau faţă de alte ţări mediteraneene (Algeria,
Maroc, Tunisia, Egipt, Liban, Iordania, Siria) cu care există
acorduri de cooperare (în special în ceea ce priveşte mâna de
lucru cu ţările Maghreb-ului). O altă categorie de state avute în
vedere în procesul asocierii o constituie ţările din Africa, din
zona Caraibelor şi Pacific. Acest proces are la bază
asocierea teritoriilor de peste mări la Comunităţi, fiind demarat
ca urmare a declaraţiilor de independenţă a acestor ţări, în
mare parte francofone, fapt care s-a concretizat în adoptarea
unor convenţii (Yaoundé I190, Youndé II191), precum şi în
190
JOCE 1964, nr. 93, pag. 14
191
JOCE 1970, L. 282, pag. 2
182
convenţiile de la Lomé (Lomé I, 28 februarie 1975192, Lomé II,
31 octombrie 1979193, Lomé III, 8 decembrie 1984194). Ultima
din această serie, Convenţia de la Lomé IV a fost semnată la
15 decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1991,
fiind încheiată între 64 de ţări africane, pe de o parte şi C.E.E.
şi statele membre pe de altă parte.
Caracteristica acestui proces îl constituie faptul că
reprezintă o cooperare globală între două grupuri regionale pe
baza respectării opţiunilor politice şi economice.
Ţările apropiate din punct de vedere geografic au fost
cuprinse în categoria celor faţă de care Comunităţile aplică o
aşa-numită politică de proximitate. Este cazul ţărilor din
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (Austria, Elveţia,
Finlanda, Norvegia, Suedia, Islanda şi Lichetenstein), cu care
la 21 octombrie 1991 s-a încheiat un acord prin care se crea
Spaţiul Economic European.. Această politică se bazează pe
legăturile tradiţionale economice şi comerciale dintre ţările
comunitare şi acestea. În prezent, trei dintre aceste ţări
(Austria, Finlanda, şi Suedia) au devenit membre ale Uniunii
Europene începând cu 1 ianuarie 1995.

1.8. Statutul internaţional al Comunitãţilor

1.8.1. Personalitatea juridicã internaţionalã

În conformitate cu tratatele constitutive (art.6 CECO,

art.210 CEE şi 184 CEEA), fiecare comunitate are
personalitate juridică. Aceasta a fost confirmată şi prin
jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi se concretizează în faptul că
pot să încheie tratate internaţionale, precum şi să beneficieze
de imunităţile acordate organizaţiilor internaţionale
guvernamentale. În ceea ce priveşte încheierea de tratate,
spre deosebire de organizaţiile internaţionale clasice, care au
competenţă limitată în acest domeniu, stabilită prin tratatele de
192
JOCE 1976, L. 25, pag. 2
193
JOCE, 1980, L. 347, pag. 2
194
JOCE, 1986, L. 86, pag. 3
183
constituire, Comunităţile sunt abilitate să încheie tratate în
domenii dintre cele mai variate, uneori competenţa în acest
sens fiind exclusivă. Există şi categoria “acordurilor mixte”
încheiate de către C.E.C.O. alături de statele membre, cu alte
subiecte de drept internaţional (art. 102 C.E.C.O.).
Comunităţile europene, ca regulă generală, se supun
normelor dreptului internaţional care prevede că organizaţiile
nu pot deveni unele membre ale altora. Având în vedere faptul
că ele se substituie statelor în ceea ce priveşte exercitarea
unor competenţe, situaţia lor este diferită de cea a altor
organizaţii internaţionale, fapt pentru care, de la regula
generală a neparticipării, se admit unele excepţii. Astfel, C.E.
are statut de observator la O.N.U.195, la O.I.M., F.M.I., Banca
Mondială şi întreţine relaţii cu unele organizaţii regionale
(Consiliul Europei, O.C.D.E.). În cadrul F.A.O. participă ca
membru cu drepturi depline, dar aceasta constituie o excepţie,
considerată ca un început al unei schimbări a situaţiei în acest
domeniu196. De asemenea, participarea C.E. la
G.A.T.T./O.M.C. a fost acceptată de jurisprudenţa Curţii de
Justiţie, precum şi de către statele participante la această
organizaţie, unde a fost considerată ca succesoare a statelor
comunitare197.

1.8.2. Reprezentarea Comunitãţilor în relaţiile internaţio-

nale

Comisia Europeană, prin preşedintele său, reprezintă

Comunităţile (respectiv Uniunea Europeană) la o serie de
reuniuni internaţionale importante. Există şi propuneri de
creare a unei funcţii de preşedinte a Uniunii Europene, care să
reprezinte Uniunea în relaţiile externe198.

195
Res. A.G. 3208 (XXIV) din 11.10.1974
196
P. Manin, op. cit,. pag. 106
197
Hot International Truit, 12.12.1972, 21.24/72 pag. 1219
198
Cf. Le Monde 1 iulie 1994, “Un entretien avec Jaques
Delors”.
184
 Între Comunităţi şi statele membre sunt instituite
“misiuni” de reprezentare care chiar dacă nu sunt denumite
ambasade, au toate caracteristicile acestora. Astfel, statele
terţe au acreditat la Bruxelles reprezentanţi pe lângă
Comunităţi, care se aseamănă din toate punctele de vedere cu
reprezentarea pe lângă state, având statut diplomatic şi
urmând aceeaşi procedură. La rândul lor, statele membre au
reprezentanţe permanente, cu statut diplomatic, dar fără să fie
asimilate ambasadelor, întrucât relaţiile dintre acestea sunt de
tip intern, fiind de altfel integrate în cadrul COREPER.
Reprezentarea Comunităţilor pe lângă terţe state sau
organizaţii internaţionale se face prin delegaţii numite de către
Comisie şi care trebuie să beneficieze de acordul statului în
cauză. Acestea beneficiază, de asemenea, de statutul
diplomatic. În statele comunitare nu există organe de
reprezentare ale Comunităţilor, din aceleaşi considerente de
apartenenţă a acestora la Comunităţi.
Uniunea Europeană neavând personalitate juridică nu
poate participa în nume propriu la cooperarea externă, decât
prin intermediul Comunităţilor şi al statelor membre.

1.8.3. Recunoaşterea

În cazul Comunităţilor Europene se poate aborda şi

problema recunoaşterii acestora de către state şi a statelor de
către Comunităţi. Recunoaşterea organizaţiilor internaţionale
de către state nu se practică în planul relaţiilor internaţionale.
S-a întâlnit totuşi “nerecunoaşterea” Comunităţilor de către
fosta U.R.S.S. şi C.A.E.R., până în anul 1988, când s-au
stabilit relaţii permanente de tip diplomatic. Comunităţile au
practicat însă recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor state
nou apărute pe arena internaţională (exemplu: statele care au
făcut parte din fosta U.R.S.S.).

2. Structura instituţionalã proprie

185
2.1. Generalitãţi

Comunităţile Europene reprezintă organizaţii

internaţionale cu o structură originală, diferită de cea a altor
organizaţii internaţionale. În acelaşi timp, prin faptul că
acestea sunt cuprinse într-un anumit sistem, au o
caracteristică complexă, între ele instituindu-se o serie de
relaţii de colaborare şi dispunând de un sistem de instituţii
comune. La origine, ele au reprezentat trei organizaţii
internaţionale cu personalitate juridică distinctă, care prin
tratatul de fuziune din 1967 au fost cuprinse sub denumirea de
“Comunităţi Europene”. Fiecare dintre acestea şi-au păstrat
domeniul de activitate specific, deşi organele instituţionale au
fost de atunci comune. La scopurile iniţiale ale comunităţilor,
s-a adăugat ulterior cooperarea interguvernamentală în care
un rol important a revenit Consiliului European, instituţie
formată din şefii de state şi guverne care au posibilitatea să
decidă direcţiile acestei cooperări. Adoptarea Tratatului de la
Maastricht a adus unele modificări substanţiale în ceea ce
priveşte structura organizatorică şi mijloacele de acţiune. Deşi
se creează Uniunea Europeană care cuprinde cele trei
Comunităţi, acestea continuă să existe ca entităţi separate.
Comunităţile au parcurs deci, de la înfiinţare, o cale
destul de lungă şi nu lipsită de unele greutăţi.

2.2. Primele acţiuni în direcţia unitãţii Comunitãţilor

La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei Comunităţi

reprezenta o persoană juridică, constituită în baza unui tratat.
Deşi aveau anumite instituţii comune după adoptarea tratatelor
de la Roma (Adunarea şi Curtea de Justiţie), totuşi ele păstrau
şi anumite instituţii distincte, respectiv cele privind “executivul”
(Înalta Autoritate şi Comisia) şi Consiliul, precum şi bugetele
proprii, fapt care le păstra autonomia.
De asemenea, tratatele îşi păstrau specificitatea,
Tratatul de la Roma privind C.E.E. (art. 232) precizând că

186
prevederile sale nu modifică dispoziţiile tratatelor C.E.C.O. şi
C.E.E.A. În statele membre ale Comunităţilor, conform
prevederilor art. 6 C.E.C.O., 211 C.E. şi 185 C.E.E.A., fiecare
comunitate se bucură de capacitatea juridică cea mai larg
recunoscută persoanelor morale naţionale.
În baza acestor dispoziţii şi a principiului primordialităţii
dreptului comunitar, fiecare stat trebuie să întreprindă măsurile
legislative corespunzătoare prin care să asigure exercitarea de
către Comunităţi a atribuţiilor specifice, prin intermediul
instituţiilor abilitate: Comisie, Banca Europeană de Investiţii şi
Institutul Monetar European (pe durata existenţei lui) precum
şi Banca Centrală Europeană.
În vederea exercitării atribuţiilor care îi revin, fiecare
comunitate beneficiază de privilegiile şi imunităţile stabilite
printr-un protocol special, în baza cărora statele membre
trebuie să respecte inviolabilitatea sediilor şi arhivelor, acestea
fiind exceptate de la percheziţii, rechiziţii, confiscări sau
exproprieri. De asemenea, Comunităţile sunt scutite de
impozite, de taxe vamale, restricţii şi prohibiţii de import-export
în ceea ce priveşte articolele care sunt destinate folosinţei lor
oficiale, precum şi asupra publicaţiilor. În ceea ce priveşte
transportul documentelor oficiale, Comunităţile beneficiază de
facilităţi acordate misiunilor diplomatice şi nu pot fi supuse
cenzurii. Protocolul nu prevede imunitatea de jurisdicţie pentru
Comunităţi, fapt pentru care unele tribunale naţionale şi-au
exercitat competenţa asupra Comunităţilor199.
S-a recunoscut însă o imunitate de execuţie în ceea ce
priveşte bunurile Comunităţilor, care nu pot fi supuse măsurilor
administrative sau judiciare decât pe baza autorizării Curţii de
Justiţie.

199
Cazul SEIDL - HOHENVELDERN
187
2.3. Alte momente importante în scopul realizãrii unitãţii şi
perfecţionãrii comunitãţilor europene

2.3.1. Tratatul de fuziune de la Bruxelles

Prin adoptarea Tratatului de fuziune de la Bruxelles (8

aprilie 1965), intrat în vigoare la 1 iulie 1967, s-au creat o
Comisie Unică şi un Consiliu al “Comunităţilor Europene”.
De asemenea s-a creat Curtea de Conturi ca organ
comun celor trei Comunităţi. Comisia şi Consiliul au preluat
funcţiile instituţiilor specifice fiecărei Comunităţi, pe care le-au
înlocuit. Prin acelaşi tratat s-a instituit un buget al
Comunităţilor Europene care cuprindea veniturilor şi
cheltuielile celor trei Comunităţi, conform tratatelor.
De asemenea, s-a constituit un corp unic de funcţionari
ai Comunităţilor, supuşi unui statut unic.
Printru-un protocol-anexă s-a stabilit un regim unitar de
privilegii şi imunităţi pentru Comunităţi.
S-a creat şi entitatea “Comunităţilor Europene”, care a
absorbit cele trei comunităţi originale. Rezultatul acesteia este
concretizat în faptul că funcţionarii acesteia sunt comuni, fără
să poată pretinde că aparţin uneia dintre ele, iar misiunile de
reprezentare pe lângă alte state sunt acreditate în numele
comunităţilor, acestea apărând ca titular de drepturi şi obligaţii,
deci ca persoană juridică200. S-a menţinut însă o separare între
acţiunile Comunităţilor europene şi cooperarea politică,
aceasta nefiind instituţionalizată, rămânând o activitate
interguvernamentală distinctă.

2.3.2. Actul Unic European

Acest document deosebit de important adoptat în1985 a

marcat un nou pas important în evoluţia construcţiei
comunitare, întrucât a contribuit la reformarea instituţiilor
comunitare şi la extinderea competenţelor acestora în noi
domenii, reprezentând în acelaşi timp şi o premisă importantă
în vederea realizării Uniunii Europene.

200
P. Manin, op. cit., pag. 44
188
2.3 3.Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht instituie o “Uniune Europeană”

fondată pe Comunităţile europene, completate prin politicile şi
formele de cooperare instituite prin acest tratat.
Dispoziţiile respectivului tratat sunt destul de vagi în
ceea ce priveşte clarificarea unor probleme juridice, fapt
pentru care rămân destule chestiuni în discuţie, care îşi
aşteaptă o concretizare prin reglementările care vor fi adoptate
ulterior. Astfel, Uniunea Europeană apare ca o entitate
eterogenă, care înglobează pe de o parte cele trei Comunităţi
care îşi păstrează fiecare personalitatea juridică (C.E.E.
devine C.E.), iar pe de altă parte politica externă şi de
securitate comună (P.E.S.C.) precum şi cooperarea în
domeniile justiţiei şi afacerilor interne(J.A.I.), şi care astfel
constituie cei trei piloni ai viitoarei construcţii europene.
Privită din punct de vedere juridic, doar cele trei
Comunităţi au personalitate juridică proprie, aceasta lipsind
atât Uniunii Europene ca entitate superioară şi cu atât mai
mult P.E.S.C. şi J.A.I., ultimii doi piloni constituindu-se mai
mult ca obiective ale viitoarelor acţiuni comunitare.
În afara acestora, conform art. J.4 Uniunea Europeană
urmează să cuprindă şi Uniunea Europei Occidentale, care
deşi reprezintă în momentul actual o organizaţie
interguvernamentală de sine stătătoare, este avută în vedere
ca o parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene în
domeniul apărării. Această cooperare este doar programatică,
pentru realizarea practică impunându-se acţiuni şi măsuri
comune adoptate de către Consiliul European şi instituţiile
competente ale U.E.O. Transformarea Comunităţii Economice
Europene în “Comunitate Europeană” – respectiv în
comunitate nespecializată – este considerat ca fiind un pas în
direcţia încorporării celorlalte două comunităţi specializate în
aceasta201. Menţinerea lor prin Tratatul de la Maastricht şi
operarea doar a unor modificări de natură să alinieze
dispoziţiile celor trei tratate în problemele esenţiale, este
apreciată ca o acţiune tactică prin care pe de o parte se
201
P.Manin, op. cit., pag. 46
189
marginalizează cele două tratate (C.E.C.O. şi C.E.E.A.) iar pe
de altă parte se are în vedere expirarea în anul 2002 a
tratatului C.E.C.O. şi, probabil, preluarea tuturor atribuţiilor de
către Comunitatea Europeană prin instituţiile devenite deja
comune. Se poate pune problema imperfecţiunii construcţiei
Uniunii Europene, prin neadoptarea unui singur tratat care să
le înlocuiască pe cele trei existente. Această situaţie nu s-a
realizat întrucât au existat o serie de reţineri din partea unor
state privind separarea sectoarelor de competenţă comunitară
de cele de cooperare, precum şi în alte domenii. Deşi nu s-a
adoptat un singur tratat, cele trei continuând să existe, unele
prevederi referitoare la revizuirea fiecărui tratat au fost
unificate. Cadrul instituţional al Comunităţilor rămâne comun,
aşa cum a fost stabilit anterior, şi care conform art. C din
Tratatul de la Maastricht, este destinat să asigure coerenţa şi
continuitatea acţiunilor destinate atingerii obiectivelor prin
respectarea realizărilor comunitare. Cooperarea în domeniile
politicii externe utilizează însă organe distincte de cele ale
Comunităţilor. Consiliul European, instituţionalizat prin Actul
Unic European (1985) este confirmat prin art. D al Tratatului
de la Maastricht ca fiind organul care “dă Uniunii impulsurile
necesare dezvoltării sale şi definirii orientărilor politice
generale”, el trebuind să prezinte anual un raport în faţa
Parlamentului European. Articolul B. al Tratatului de la
Maastricht defineşte obiectivele şi principiile comune ale
Uniunii: promovarea unui progres economic şi social echilibrat
şi durabil; afirmarea identităţii pe scară internaţională, întărirea
protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor
membre, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne. Se menţin obiectivele fiecărei
Comunităţi şi se reafirmă şi respectarea principiilor
fundamentale care sunt definite prin art. F din tratat:
respectarea identităţii naţionale a statelor membre şi
respectarea drepturilor fundamentale garantate prin Convenţia
Europeană a drepturilor omului.

190
2.3.4. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de reglementări

care conduc la evoluţia Uniunii Europene din punct de vedere
instituţional şi al politicilor sale, aşa cum am arătat mai detaliat
în cap.I, paragr. 3.5. El face în acelaşi timp primii paşi în
direcţia realizării unificării tratatelor comunitare. Aceasta se
referă atât la tratatele constitutive, cât şi la Tratatul de la
Maastricht, a anexelor, protocoalelor şi a altor acte. Este de
menţionat faptul că un număr de nouă protocoale şi o
convenţie anexă la acest tratat sunt abrogate în mod expres.
De asemenea, în vederea simplificării numerotării
articolelor Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului C.E., într-o
anexă sunt cuprinse tabelele de echivalenţă prevăzute de
art.12 din Tratatul de la Amsterdam. Astfel, complicata
numerotare a articolelor cu litere combinate cu cifre este
simplificată cu o numerotare formată numai din cifre.
Aşa cum se precizează în partea a doua a tratatului
intitulată „simplificare”, în scopul înlăturării dispoziţiilor caduce
şi pentru adaptarea textului anumitor dispoziţii, se face fie o
înlocuire a unor termeni, expresii, formulări etc. cu altele , fie
abrogarea unor articole sau părţi din acestea.202

202
A se vedea :Victor Duculescu – op. cit. pag.10
191
 CAPITOLUL VI
COMPETENŢELE COMUNITÃŢILOR
EUROPENE
ŞI DOMENIILE DE ACŢIUNE

1. Principii generale privind competenţele

1.1. Instituirea principiilor

Stabilirea competenţelor în cadrul Comunităţilor

europene şi a Uniunii Europene apare ca o problemă deosebit
de complexă, motivele fiind bazate atât pe caracterul eterogen
al Comunităţilor cât şi pe repartizarea competenţelor între
Comunităţi şi state. Aceste competenţe nu sunt reglementate
de tratate în mod general, ci în funcţie de obiectul de activitate
al Comunităţilor. Din această cauză jurisprudenţa a trebuit să
intervină în numeroase cazuri şi să rezolve neînţelegerile
apărute, statuând totodată şi o practică prin care se pot găsi
soluţii altor situaţii asemănătoare. În vederea stabilirii
competenţelor Comunităţilor europene şi a competenţelor
statelor membre trebuie să se pornească de la elementele de
bază ale construcţiei comunitare. Un prim element care trebuie
avut în vedere este faptul că aceste trei Comunităţi constituie
organizaţii internaţionale specializate, instituite prin tratate. Din
această realitate rezultă principiul conform căruia ele au
competenţe care le sunt conferite de către tratatele
constitutive203. În al doilea rând, trebuie să se ţină seama de

203
J.Boulouis, op. cit. pag. 113
192
faptul că statele membre ale Comunităţii continuă să-şi
păstreze o serie de domenii în care au competenţe exclusive.
Această situaţie duce la necesitatea delimitării domeniilor de
competenţă ale acestor entităţi, determinarea raporturilor
dintre ele şi stabilirea modalităţilor de soluţionare a
diferendelor care pot apărea ca urmare a activităţilor
desfăşurate de către organele acestora.
Principiile care guvernează repartizarea competenţelor
între Comunităţi şi statele membre sunt prevăzute de Tratatul
de la Maastricht în art. 3B , care modifică Tratatul C.E. şi care
are următorul conţinut: “Comunitatea acţionează în limitele
competenţelor care i-au fost conferite şi a obiectivelor care i-
au fost atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin
de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine,
conform principiului subsidiarităţii, decât dacă, şi în măsura în
care, obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de către
statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi
realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor
sau efectelor acţiunii proiectate. Nici o acţiune a Comunităţii
nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor prezentului tratat.”
Din conţinutul acestui articol se desprind trei principii
care guvernează competenţele comunitare:
- principiul specializării;
- principiul subsidiarităţii;
- principiul proporţionalităţii.
Deşi respectivele principii sunt proclamate în acest
articol, trebuie remarcat faptul că ele nu sunt stabilite pentru
prima dată prin Tratatul de la Maastricht, întrucăt se regăsesc
în anumite prevederi ale tratatelor constitutive ale
comunităţilor, chiar dacă nu au fost foarte clar exprimate.

1.2. Coexistenţa competenţelor comunitare cu cele

ale statelor membre

193
 Situaţia specifică a Comunităţilor europene determină
existenţa unor diferenţe comparative cu situaţia din cadrul
statelor federale în ceea ce priveşte repartizarea
competenţelor. Astfel, dacă în cazul unor state federale (ex.
Germania) constituţia prevede modul de repartizare a
competenţelor, în cadrul tratatelor comunitare nu există
dispoziţii exprese, motiv pentru care a revenit Curţii de Justiţie
sarcina de a statua unele principii în acest sens.
Regula de bază este că statele nu îşi pierd competenţele
proprii prin atribuirea unor competenţe Comunitare, dar apar
unele modificări în exercitarea acestora.
Este vorba de o situaţie în care pot exista competenţe
concurente. De asemenea, există o complementaritate a
competenţelor, sau aşa-numitul “federalism cooperativ”204.
Astfel, în cazul atribuirii unor competenţe Comunităţilor,
statele nu mai dispun de o competenţă proprie, autonomă în
acel domeniu, chiar în cazul în care Comunităţile nu şi-au
exercitat încă în mod efectiv propria competenţă. Statele sunt
deci obligate să respecte aceste reglementări generale şi să
acţioneze în conformitate cu prevederile lor.
În situaţia în care Comunităţile îşi exercită atribuţii
conferite prin tratate şi emit acte normative, statele nu mai au
altă posibilitate decât să acţioneze în cadrul prescris de
acestea şi dacă eventual trebuie să adopte alte acte normative
de aplicare, acestea nu pot fi decât în concordanţă cu cele
comunitare. Exemplu cel mai elocvent în acest sens este
domeniul “pieţei interne”. Până la adoptarea Actului Unic
European, domeniul respectiv a fost lăsat în mare măsură la
latitudinea statelor, fapt care a dus la existenţa unor piedici în
vederea realizării acestui obiectiv datorită reglementărilor
diferite pe plan naţional. Iniţial se prevedea realizarea pieţei
interne ca obiectiv de bază pentru cel mai târziu 1 ianuarie
1993, statele urmând să acţioneze în vederea aplicării acestor
prevederi. Ulterior s-a dovedit că realizarea acestui obiectiv
era mai complicată şi necesita condiţii şi reglementări mai
complexe. Există însă în cadrul acestei repartizări de
204
J.Boulouis, op. cit., pag. 114
194
competenţe şi domenii în care statele îşi păstrează o
competenţă proprie, cum ar fi de exemplu adoptarea de
reglementări privind apărarea ordinii publice, a moralei şi
securităţii publice, cooperarea în protecţia mediului
înconjurător (care se coroborează cu cea a Comunităţilor)
precum şi în domeniul dezvoltării.
În alte cazuri considerate excepţionale. Comunităţile au
o competenţă exclusivă. Statele şi-au pierdut competenţa
proprie şi nu mai pot acţiona decât în baza unei abilitări
speciale din partea Comunităţilor. Este cazul domeniilor de
interes colectiv, comunitar (exemplu: realizarea pieţei interne
unice). Această competenţă exclusivă se consideră a fi
exercitată şi în domeniul relaţiilor Comunităţilor cu terţe state,
sau în domeniul conservării resurselor marine.

1.3. Principiul specializãrii

Principiul specializării Comunităţilor se bazează pe

dispoziţiile tratatelor constitutive ale acestora, care au conferit
fiecăreia un anumit obiect de activitate şi, în consecinţă,
competenţe specifice, corespunzătoare realizării scopului
prevăzut de tratate. Dacă în cazul C.E.C.O. şi C.E.E.A.
tratatele au stabilit domenii de activitate foarte specializate,
sectoriale, în cazul C.E.E. s-a avut în vedere o diversificare a
domeniilor de activitate şi o extindere a competenţelor.
Acestea au fost în continuare extinse prin Actul Unic
European, iar adoptarea Tratatului de la Maastricht “a
constituit un moment deosebit de important în lărgirea sferei
de activitate a acestei comunităţi nu numai prin înlăturarea
calificativului “economic”, cât mai ales prin instituirea Uniunii
Economice şi Monetare, care are ca nucleu Comunitatea
Europeană. Art. 3 B din Tratatul C.E., aşa cum a fost introdus
prin Tratatul de la Maastricht, statuează ca principiu general:
“Comunitatea acţionează în limitele de competenţă care îi sunt
conferite şi a obiectivelor ca îi sunt atribuite prin prezentul
tratat”. Consecinţa acestor reglementări rezidă pe de o parte

195
în faptul că statele pot să ceară anularea acelor acte
comunitare care au fost adoptate prin depăşirea de către state
a competenţelor atribuite Comunităţilor de către tratate, iar pe
de altă parte, în faptul că statele nu pot să-şi depăşească
propria competenţă rezultată în urma ratificării sau aderării la
aceste tratate, eventualele acţiuni ale lor în acest sens putând
fi sancţionate. Din activitatea jurisdicţională se constată că
interpretarea dispoziţiilor din tratate privind competenţa nu
este restrictivă205. Deşi este vorba de organizaţii specializate,
sunt recunoscute şi aşa-numitele “competenţe implicite”, care
nu sunt prevăzute în mod expres de către tratat, dar care pot fi
deduse printr-o interpretare extinctivă, globală şi având în
vedere realizarea obiectul tratatului. Această interpretare
poate fi făcută atunci când dispoziţiile tratatului prevăd o
enumerare exemplificativă a unor domenii în care se conferă
competenţă Comunităţilor, altele nefiind deci interzise. Se are
în vedere, de exemplu, faptul că dacă în sarcina Comunităţilor
revine realizarea unor obiective interne, se poate extinde
competenţa acestora şi în domeniul extern, pentru acele
măsuri care sunt necesare bunei îndepliniri a atribuţiilor pe
plan intern206. De asemenea, jurisprudenţa Curţii a statuat că
dispoziţiilor tratatelor privind competenţele Comunităţilor
trebuie să li se dea o interpretare mai mult “extinsă” decât
“restrânsă” (de exemplu în domeniul formării profesionale,
unde Comunităţile nu au competenţe expres prevăzute)207.
Extinderea competenţelor Comunitare faţă de cele
prevăzute în tratate trebuie să se facă însă doar în limitele
care sunt cuprinse în tratate, orice depăşire a acestora fiind
supusă anulării.
Se evidenţiază şi o diversitate de competenţe
comunitare, respectiv:
- competenţa normativă;
205
P.Manin, op. cit. pag. 63
206
Arret Kramer (14.07.1976, 3, 4 et 6/76, 1279)
207
Arret Casagrande (03.07.1974, 9/74, 773); Granier
(13.02.1959; 292/83, p. 606)
196
 - competenţa executivă;
- competenţa de control;
- competenţa jurisdicţională.
Fiecare dintre acestea este exercitată prin instituţiile şi
organele abilitate prin tratate şi alte acte normative
comunitare, sau de drept intern. Astfel, Comunităţile au
posibilitatea de a sancţiona persoanele fizice sau agenţii
economici pentru nerespectarea reglementărilor comunitare,
dar nu dispun de mijloace pentru aplicarea sancţiunilor,
acestea fiind duse la îndeplinire de către state, prin organele
lor competente, aceasta constituind o obligaţie a statelor în
cadrul cooperării comunitare208.

1.4. Principiul subsidiaritãţii

Subsidiaritatea ca principiu în domeniul competenţelor

Comunităţilor înseamnă că acestea nu intervin în domeniile
care nu ţin de competenţa lor exclusivă, decât în măsura în
care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod
corespunzător de către statele membre, acestea putând fi mai
bine îndeplinite la nivel comunitar. Se are în vedere faptul că
ceea ce poate fi realizat în mod individual, de către fiecare
stat, nu trebuie făcut în comun, dar dacă această realizare
individuală nu este posibilă, se impune intervenţia colectivă.
Competenţa de drept comun este deci a statelor, iar
intervenţia comunitară, în practică, este de natură să ducă în
suficiente cazuri la situaţii dificile în ceea ce priveşte
delimitarea competenţelor, fapt pentru care în doctrină s-au
exprimat opinii controversate în legătură cu această problemă.
În mod concret este vorba de o acceptare din partea statului a
limitării competenţelor sale, în vederea acordării unor
competenţe sporite Comunităţilor. Competenţa naţională
constituie regula, iar competenţa comunitară excepţia.
Acest principiu a fost introdus ca principiu general privind
competenţele prin Tratatul de la Maastricht (art. 3 B alin. 2 din
tratatul C.E.). El are însă atât precedente doctrinare, cât şi
208
P.Manin, op. cit,. pag. 65
197
constituţionale . Dintre sursele doctrinare se impun a fi
menţionate acele teorii care încercau să confere o protecţie
individului faţă de intervenţiile publice nejustificate, prin luarea
deciziilor la nivelul cel mai scăzut posibil. Acest principiu a
cunoscut o evoluţie în sensul intervenţiei forului superior
numai atunci când cel inferior nu reuşea să aibă eficienţă în
acţiunile sale. Pe plan legislativ, el şi-a găsit aplicarea în
diferite reglementări constituţionale (ex. Germania), precum şi
în domeniul comunitar, în mod implicit. Astfel, art. 5 din tratatul
C.E.C.O. face o referire indirectă la acest principiu în
reglementările privind concurenţa, iar în tratatul C.E. se
regăseşte în:
- art. 235 care conferă Consiliului de Miniştri dreptul de a
acţiona în domeniile de competenţă a statelor membre;
- art. 113 şi 116 care se refereau la politica în domeniul
comercial; (art. 116 a fost abrogat prin Tratatul de la
Maastricht);
- art. 178 şi 215 privind responsabilitatea
extracontractuală a Comunităţii;
- art. 100 privind concordanţa legislaţiilor naţionale.
S-a constatat însă de către jurisprudenţa comunitară şi
de către statele membre că, în vederea construcţiei
comunitare, subsidiaritatea trebuie să devină un principiu al
relaţiilor comunitare generale. El a fost exprimat pentru prima
oară în acest sens în proiectul de Uniune Europeană al lui A.
Spinelli, propus Parlamentului European (15 iulie 1983), iar din
Actul Unic European rezultă, fără să fie menţionat expres, din
dispoziţiile privind mediul înconjurător.
Tratatul de la Maastricht a fost însă cel care i-a dat o
formulare relativ clară şi precisă (art. 3 B).

1.4.1. Respectarea principiului subsidiaritãţii în activitatea

instituţiilor comunitare

Principiul subsidiarităţii a stârnit discuţii şi pe planul

politicii comunitare, fiind disputat cu ocazia unor reuniuni ale
Consiliului European. Astfel, la Birmingham (16 octombrie
1992) şi Edinburgh (11-12 decembrie) s-au examinat
198
implicaţiile practice ale acestui principiu şi s-au stabilit liniile
directoare, de natură să aprecieze în mod corect, de la caz la
caz, dacă o măsură luată de un organ comunitar este
conformă acestui principiu. S-a stabilit astfel că, în vederea
aplicării acestuia, trebuie să se respecte identitatea naţională
a statelor membre şi competenţele naţionale ale acestora.
În acelaşi timp, Comunităţile trebuie să acţioneze în
vederea realizării scopului pentru care au fost create,
neputând lăsa doar în seama statelor aceste atribuţii, cu atât
mai mult atunci când ele nu pot fi îndeplinite în mod
corespunzător de către state. Îmbinarea interesului comunitar
cu principiul subsidiarităţii îşi găseşte reflectarea în modul de
acţiune al instituţiilor comunitare în vederea elaborării dreptului
comunitar derivat, precum şi în jurisprudenţa Curţii.
Astfel, Comisia trebuie să aibă în atenţie să nu propună
Consiliului spre adoptare proiecte de acte normative care –
privite prin prisma subsidiarităţii – nu se impun în mod esenţial
a fi adoptate la acest nivel, ele putând fi lăsate în competenţa
statelor. De asemenea, privitor la directivele adoptate, trebuie
să se lase statelor posibilitatea să aprecieze şi să aleagă
mijloacele de aplicare. În vederea exercitării rolului de iniţiativă
legislativă, Comisia trebuie să procedeze la consultări cât mai
largi pentru a putea oferi o bază cât mai solidă justificării sale
faţă de cerinţele principiului subsidiarităţii.
Consiliul, în activitatea sa de legiferare, trebuie să aibă
în vedere în mod permanent respectarea acestui principiu.
Parlamentul European, prin competenţa sa
codecizională, de asemenea, va trebui să fie un garant al
respectării acestui principiu. Curtea de Justiţie, în exercitarea
competenţelor sale, poate fi solicitată să se pronunţe asupra
nerespectării dispoziţiilor art. 3 B din Tratatul de la Maastricht.
Consiliul European a decis în legătură cu acest articol că el nu
are o aplicabilitate directă, revenind Curţii rolul de a decide în
cazurile în care un justiţiabil atacă în faţa unei instanţe
naţionale un act comunitar pe motiv că el este contrar
principiului subsidiarităţii. Competenţa este atribuită Curţii de

199
Justiţie, întrucât se invocă o chestiune de valabilitate a
acestuia, care nu este de competenţa instanţei naţionale.

1.5. Principiul proporţionalitãţii

Conţinutul principiului proporţionalităţii constă în faptul că

acţiunile Comunităţii nu vor depăşi ceea ce este necesar
pentru atingerea obiectivelor prevăzute în tratat. Acest
principiu a fost aplicat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie încă
din anul 1956209, fiind considerat unul dintre principiile care
rezultă din natura comunităţilor şi care sunt inerente noţiunii de
piaţă comună şi doctrinei neo-liberale pe care aceasta se
bazează. Potrivit acestui principiu, instituţiile comunitare vor
trebui să acţioneze în aşa fel încât să nu depăşească în
exercitarea competenţelor ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor comunitare. Atunci când instituţia poate
să aleagă între mai multe variante de rezolvare a atribuţiilor
sale, în baza acestui principiu, va trebui să o aleagă pe cea
mai puţin constrângătoare pentru cel care urmează să o
execute, iar în cazurile în care se impun unele sarcini, acestea
să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.
Acest principiu îşi găseşte reflectarea mai ales în
aplicarea unor măsuri de sancţionare de natură administrativă
sau penală, precum şi în domeniul protecţiei consumatorilor
interni din statele membre, sau în cel al liberei circulaţii a
persoanelor. Principiul se aplică atât în ceea ce priveşte
măsurile comunitare, cât şi măsurilor naţionale care prevăd
sancţionarea încălcărilor normelor dreptului comunitar.

209
CJCE, 25.11.1956, Fédération charbonière de Belgique,
8/55 pag.199. A se vedea şi Jean Boulouis - Droit institutionel
de l’Union européenne, Montchrestien, 5-eme édition,1995,
pag. 128-129.
200
1.6. Aspecte noi prevãzute în Protocolul anexã la
Tratatul de la Amsterdam privind principiile
subsidiaritãţii şi proporţionalitãţii

Printr-un protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam

care modifică Tratatul de la Maastricht instituind Uniunea
Europeană şi care se referă la aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii, se arată că în scopul definirii
cu mai multă precizie a acestor principii şi pentru a face ca ele
să fie respectate cu rigurozitate şi să fie aplicate în mod
concret de către toate instituţiile, se cere ca fiecare instituţie să
vegheze la aplicarea lor. Se prevede că principiul
subsidiarităţii nu pune în discuţie competenţele conferite
Comunităţii Europene prin tratat, aşa cum au fost ele
interpretate de către Curtea de Justiţie. Pentru orice propunere
de text legislativ, motivele care stau la baza acestuia trebuie
să facă obiectul unei declaraţii de justificare şi care să
demonstreze că aceasta este conformă principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii, iar argumentele care justifică
realizarea unui obiectiv la nivel comunitar în condiţii mai bune
trebuie să fie sprijinite de indicatori calitativi şi cantitativi.
Potrivit protocolului, pentru ca o acţiune comunitară să
fie justificată din punct de vedere al principiului subsidiarităţii,
ea trebuie să corespundă acestuia din cel puţin două motive:
- obiectivele sale să nu poată fi realizate suficient prin
acţiuni ale statelor membre potrivit reglementărilor
constituţionale naţionale
- acţiunea comunitară să reprezinte modalitatea cea mai
adecvată.
Pentru a aprecia această situaţie se va avea în vedere:
- aspectul transnaţional al chestiunii;
- acţiunea la nivel naţional să fie limitată sau chiar să
lipsească, ceea ce ar fi contrar scopurilor tratatelor
comunitare ,sau ar dăuna în alt mod intereselor statelor
membre;

201
 - acţiunea la nivel comunitar să prezinte avantaje
evidente în comparaţie cu acţiunea la nivel naţional, datorită
importanţei scopurilor urmărite sau a efectelor acesteia.
Forma acţiunii comunitare va fi pe atât de simplă pe cât
o permite realizarea adecvată a obiectivului urmărit.
Comunitatea nu legiferează decât în măsura în care acest
lucru este necesar. Măsurile Comunităţii trebuie să lase
autorităţilor naţionale o marjă de decizie cât mai mare, care să
permită atingerea obiectivelor, cu respectarea cerinţelor
tratatelor comunitare. Sunt, de asemenea, prevăzute în
protocol sarcini pentru Comisie în ceea ce priveşte iniţierea de
consultări înaintea iniţiativelor legislative, motivarea pertinentă
a oricărei propuneri făcute, eficienţa oricăror cheltuieli
propuse, precum şi prezentarea de rapoarte anuale Consiliului
European, Parlementului European, Consiliului Miniştrilor,
Comitetului regiunilor şi Comitetului economic şi social.

2. Câmpul de aplicare al competenţelor

comunitare

Analiza problematicii competenţelor Comunitare

presupune luarea în considerare a teritoriului şi a persoanelor
asupra cărora acestea se exercită, între competenţele statelor
şi cele ale comunităţilor existând o serie de deosebiri.

2.1. Competenţa teritorialã

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, întrucât

Comunităţile nu au un teritoriu propriu, competenţa lor se
exercită asupra spaţiului alcătuit din teritoriile statelor membre.
Această competenţă comunitară este limitată, ea având
doar prerogativele care rezultă din tratatele de constituire.
Este vorba deci de o competenţă parţială a Comunităţilor
asupra acestor teritorii, complementară cu cea a statelor care,

202
de asemenea, nu mai au o competenţă integrală, întrucât au
cedat o parte din aceste competenţe Comunităţilor.
Competenţa comunitară se aplică deci întregii suprafeţe
a statelor membre atât uscatului, cât şi apelor interioare, mării
teritoriale, platoului continental, zonei economice exclusive,
cât şi spaţiului aerian aferent. Se recunoaşte şi o competenţă
extrateritorială a Comunităţilor, care nu se confundă cu situaţia
în care unele norme comunitare se aplică în relaţiile cu terţe
state, având la bază unele acorduri încheiate între aceştia
(acorduri încheiate cu A.E.L.S., S.E.E. etc.).

2.2. Competenţa personalã

Din punctul de vedere al persoanelor asupra cărora se

extinde competenţa comunitară, aceasta se referă la
totalitatea persoanelor fizice şi morale ale tuturor statelor
membre. Aceasta situaţie se bazează şi pe faptul că există şi
o cetăţenie europeană, instituită prin Tratatul de la Maastricht.

2.2.1. Cetãţenia europeanã

Noţiunea de cetăţenie europeană îşi are originea în

documentele Consiliului European de la Fontainbleau (1984).
Anterior, cu prilejul întâlnirii şefilor de state şi guverne de la
Paris (10-11 decembrie 1974) s-a realizat acordul de
constituire a unui grup de lucru care urma să studieze
condiţiile şi termenele în care se va putea acorda, pentru
cetăţenii celor nouă state membre în momentul respectiv,
drepturi speciale provenite din calitatea de cetăţeni ai statelor
comunitare210. În baza acestor documente, Comisia a înaintat
Consiliului un raport cu privire la această problemă, deşi nu se
contura încă instituirea instituţiei cetăţeniei europene în
documentele respective. Această problemă a fost reluată cu
prilejul reuniunii de la Dublin a Consiliului European (1990),
când s-a avut în vedere instituirea unei cetăţenii europene. Pe
baza acesteia urma să se recunoască unele drepturi politice şi
sociale pentru persoanele care urmau să beneficieze de ea.
210
Bull C,.E. suppl. 12/74, punctul 1104
203
Ea apărea deci ca un suport al uniunii politice care urma să se
creeze. Se avea în vedere nu o contopire a identităţii
naţionale, ci o modalitate de comunicare între acestea.
În prima fază s-a avut în vedere mai ales libera
circulaţie a persoanelor. Ulterior, s-a apreciat că ea trebuie să
se refere, în finalul construcţiei comunitare, mai ales la
acordarea de drepturi care pot fi exercitate fără considerarea
frontierelor şi a altor limitări de natură naţională.
În urma exprimării mai multor puncte de vedere în
legătură cu această problemă, Consiliul European de la
Maastricht din 9-10 decembrie 1991 şi-a axat discuţiile pe
două probleme esenţiale: recunoaşterea unei duble cetăţenii şi
atribuirea de drepturi cetăţenilor comunitari fără să se ţină
seama de cetăţenia acestora. În legătură cu problema dublei
cetăţenii, s-a avut în vedere faptul că orice persoană are, de
regulă, cetăţenia statului său, care îi conferă anumite drepturi
şi obligaţii. Cetăţenia dublă, europeană, trebuie să fie un
complement al cetăţeniei naţionale şi nu o substituire a
acesteia211. Deci cetăţenia de bază a oricărei persoane este
stabilită conform normelor juridice interne, iar cetăţenia
europeană este o consecinţă a deţinerii unei cetăţenii a unui
stat care este membru al Uniunii Europene.
Această concepţie a fost întărită prin Tratatul de la
Maastricht (art. F, par. 1), care precizează că: “uniunea
respectă identitatea naţională a statelor membre ale căror
sisteme guvernamentale sunt fondate pe principiile
democratice”. Cetăţenia europeană a fost astfel instituită prin
tratatul de la Maastricht (art. 8 par. 1 C.E.).
Persoanele care beneficiază de cetăţenia europeană se
bucură de o serie de drepturi. Astfel, persoana are dreptul la
liberă circulaţie şi sejur pe teritoriul intercomunitar, drept care
nu este supus decât limitărilor şi condiţiilor prevăzute de
Tratatul de la Maastricht şi dispoziţiilor adoptate în vederea
aplicării acestuia. Dreptul de vot la alegerile naţionale şi
europene reprezintă o altă consecinţă a recunoaşterii calităţii
de cetăţean european. În acest domeniu există însă o serie de
211
Bull. C.E. supple 2/91, sp. pag. 74
204
deficienţe cauzate de reglementările naţionale privind
acordarea dreptului de vot în cadrul alegerilor interne . Astfel,
unele state acordă drept de vot străinilor,(Danemarca,
Olanda), în timp ce altele nu recunosc acest drept decât
cetăţenilor proprii (Franţa, Germania). Din aceste considerente
apar o serie de dificultăţi în ceea ce priveşte exercitarea
dreptului la vot, întrucât orice cetăţean european are dreptul
să voteze şi să fie ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul
European, indiferent de ţara în care se află. Din aceste
considerente, art. 138, par. 3 C.E., aşa cum este modificat prin
Tratatul de la Maastricht, reiterează necesitatea adoptării unei
proceduri uniforme referitoare la condiţiile de eligibilitate şi
desfăşurare a votărilor pentru toate statele membre212.
Cetăţenia europeană are implicaţii şi în ceea ce priveşte
protecţia diplomatică a persoanelor care o posedă, întrucât
într-un stat terţ, unde statul naţional al respectivei persoane nu
este reprezentat, el poate solicita protecţia diplomatică a
oricărui alt stat comunitar (art. D din Tratatul de la Maastricht).
Dreptul de petiţionare este de asemenea recunoscut în
baza cetăţeniei europene. Fiecare cetăţean european are
dreptul de petiţionare conform art. 128-130 din Regulamentul
interior al Parlamentului European. În baza acestui drept,
poate să prezinte, individual sau în asociere cu alţi cetăţeni ai
Comunităţilor, cereri sau doleanţe scrise către Parlament.
Tratatul de la Maastricht, în art. 138 D precizează
persoanele care pot adresa petiţii Parlamentului şi conţinutul
acestora. Sunt astfel îndreptăţite să adreseze petiţii
persoanelor fizice sau juridice cu privire la o problemă care
priveşte domeniul de activitate al Comunităţilor.
Mediatorul este împuternicit să primească reclamaţii de
la cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene şi de la alte
persoane, aşa cum am arătat mai sus, în cap.II, paragr. 5.5.5.

212
Această prevedere a impus modificări constituţionale în
unele state, printre care şi în Franţa
205
 3. Domeniile de acţiune ale Comunitãţilor şi
Uniunii Europene

3.1. Realizarea pieţei interne

Noţiunea de piaţă internă a fost introdusă de Actul Unic

European. Tratatul C.E.E. prevedea ca obiectiv doar
realizarea unei pieţe comune. Trebuie remarcat faptul că, deşi
această noţiune a fost asociată în mod frecvent Comunităţii
Economice Europene, ea constituie în egală măsură şi scopul
celorlalte două Comunităţi, constituindu-se în fundament al
construcţiei comunitare, chiar dacă în cazul acestora are un
caracter sectorial. Conceptul de piaţă comună este apreciat ca
având un caracter neo-liberal, putând fi definit ca o arie
geografică unică, substituită ariei geografice naţionale care
fuzionează şi în care se aplică regulile economiei de piaţă.
Aceasta presupune aplicarea unor reguli privind concurenţa,
suprimarea barierelor vamale naţionale şi aplicarea unor tarife
vamale comune. Libera circulaţie a mărfurilor se bazează pe
crearea unei uniuni vamale, care este o realitate diferită de
zonele de liber schimb, când statele îşi păstrează propriile
regiuni vamale, deşi asigură libera circulaţie a produselor în
relaţiile cu statele terţe. Ea presupune, de asemenea, şi
înlăturarea oricăror măsuri de contingentare a produselor sau
de aplicare a unor taxe, ajutoare sau alte măsuri de acest gen
pentru protejarea directă sau indirectă a produselor naţionale,
precum şi eliminarea discriminărilor de natură publică sau
privată, care au la bază considerente naţionale. Uniunea
vamală a fost creată între cele şase state membre ale
Comunităţilor la 1 iulie 1968, ulterior fiind extinsă şi asupra
celorlalte state devenite membre. Piaţa internă este
reglementată în art. 3 alin. C art. 7A din Tratatul C.E. ca fiind
un spaţiu caracterizat prin înlăturarea între statele membre a
obstacolelor privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor. În vederea realizării pieţei interne,
Comunităţilor le revin o serie de atribuţii care constau în

206
principal în intervenţia în vederea armonizării cadrului normativ
impus statelor printr-o serie de măsuri, acestea fiind cuprinse
în “cartea albă” adoptată de Comisia Europeană în 1985.
Măsurile respective sunt specifice obiectivelor care
urmează a fi realizate. Din momentul realizării pieţei unice (1
ianuarie 1993) Comunităţile urmau să aibă preponderent
competenţe de control, exercitate prin intermediul directivelor
(conform art. 99 şi 100 A), statele membre trebuind să îşi
armonizeze reglementările interne cu cele comunitare.

3.2. Politicile comune

În tratatul C.E.E. sunt prevăzute politicile comune în

domeniul comercial, agricultură, pescuit şi în domeniul
transporturilor. Noţiunea de politică comună nu se defineşte
prin prevederile tratatului. Modificările ulterioare ale tratatului
nu au schimbat cadrul iniţial în ceea ce priveşte aceste
domenii. Politicile comune au fost caracterizate ca acordând
Comunităţilor competenţa de a acţiona, lipsind statele de
posibilitate de a întreprinde măsuri specifice în aceste
domenii213.

3.2.1. Politica comercialã

În domeniul politicii comerciale se are în vedere pe lângă

spaţiul economic intern şi cel extern, atribuindu-se competenţe
comunitare în ceea ce priveşte tarifele vamale, politica
exporturilor, negocierea acordurilor comerciale externe şi
măsurile de protecţie comercială (antidumping etc.).
În acest domeniu, Comunităţile au competenţa
exclusivă, ceea ce înseamnă că statele sunt lipsite de
competenţă proprie.

213
P. Manin, op. cit., pag. 81
207
3.2.2. Politica agricolã şi în domeniul pescuitului

Aceste domenii sunt de asemenea rezervate

competenţei comunitare. Se aplică şi în acest domeniu regulile
liberei circulaţii şi protecţiei faţă de exterior, dar prin
mecanisme specifice, nu prin aplicarea tarifului vamal comun.

3.2.3. Politica în domeniul transporturilor

Transporturile sunt incluse în categoria serviciilor şi sunt

considerate ca un element important pentru realizarea pieţei
interne, motivul atenţiei speciale constând în importanţa
deosebită a acestui domeniu pentru susţinerea dezvoltării
celorlalte sectoare de activitate, fapt pentru care este un
domeniu rezervat competenţei comunitare.

3.2.4. Politica economicã şi monetarã

Politica economică a statelor membre a fost

reglementată în art. 103 alin 1 şi 104 din Tratatul C.E.E., care
se referă de fapt la politica macroeconomică a acestora şi în
art. 108 şi 109 care prevăd procedurile speciale pentru
evitarea crizelor economice. Politica economică şi monetară a
Uniunii Europene reprezintă un domeniu de o deosebită
extindere în cadrul Tratatului de la Maastricht. Titlul VI al trata-
tului cuprinde reglementarea acestor politici în mod detaliat.
Din dispoziţiile Tratatului de la Maastricht rezultă că
politica monetară constituie domeniul de competenţă al
Comunităţilor, iar politica economică urmează să rămână în
sfera de activitate a statelor, deşi, aşa cum în mod justificat s-
a sesizat, aplicarea politicii monetare comunitare va fi de
natură să reducă în mod substanţial autonomia economică a
statelor214. Politica monetară, deşi nu este calificată în direct
ca fiind o politică comunitară, are toate caracteristicile
acesteia, fapt pentru care ea nu poate fi aplicată decât în
măsură progresivă şi cu posibilităţi de derogare
214
P.Manin, op. cit. pag. 83
208
corespunzătoare. În acest domeniu, Sistemul European al
Băncilor Centrale (S.E.B.C.) conform art. 105, par. 1,
stabileşte şi aplică politica monetară a Comunităţii, fondată pe
economia de piaţă şi pe menţinerea stabilităţii preţurilor (art.
105 par. 1), interzicându-se şi băncilor centrale naţionale să
finanţeze prin orice mijloace deficitul public (art. 104, par. 1).
De asemenea, S.E.B.C. deţine şi girează rezervele oficiale de
schimb ale statelor membre (acestea neputând păstra în
gestiune în devize decât fondul de rulment). Rezultă deci că,
în acest domeniu, competenţa comunitară cuprinde toate
aspectele care se referă la sensul obişnuit al acestei noţiuni.
Emisiunea de monedă, conform art. 105 A este de
competenţa B.C.E., nefiind valabile decât monedele emise de
către B.C.E. sau de către băncile naţionale autorizate de către
acestea. Emisiunea de monedă naţională se poate efectua
doar cu aprobarea B.C.E. în ceea ce priveşte volumul
acesteia.

3.2.4.1. Moneda unicã europeanã

În ceea ce priveşte moneda unică, Tratatul de la

Maastricht prevede că în momentul intrării în vigoare a celei
de-a treia faze, Consiliul, pe baza votului unanim al membrilor
săi, la propunerile Comisie şi după consultarea B.C.E.,
hotăreşte ratele de conversiune pe baza cărora monedele
naţionale sunt irevocabil fixate şi cursul irevocabile la care
monedele lor sunt stabilite. Începând din acel moment s-a
decis că ECU va fi moneda unică, iar Consiliul va lua măsuri
pentru a asigura introducerea acesteia în toate ţările membre,
iar ECU urma să înlocuiască toate monedele naţionale ale
statelor membre215. Cu prilejul reuniunii neoficiale a miniştrilor

215
ECU provine de la prescurtarea denumirii în limba
engleză a “European Currency Unity”. El a înlocuit “Unitatea
de cont monetar european” care a fost introdusă în 1973, după
dispariţia sistemului Bretton-Woods. Pentru început ECU
209
de finanţe din ţările membre ale Uniunii Europene desfăşurată
la Versailles la 8 aprilie 1995, preşedintele Bundesbank a
propus ca moneda unică europeană să nu fie denumită ECU,
ci EURO, denumire care a fost acceptată cu această ocazie.
În faza a doua a creării Uniunii economice şi monetare
(10 ianuarie 1994) conform art. 109 E. 1 din Tratatul de la
Maastricht nu a prevăzut transferuri de competenţă din partea
statelor în acest domeniu. Ea avea mai ales rolul de a permite
statelor să îşi adopte legislaţia şi să asigure o independenţă
pentru banca naţională centrală. În acest sens a fost creat
Institutul Monetar European care urma să efectueze studii şi
să faciliteze cooperarea, până la crearea Băncii Centrale
Europene, când acesta va dispărea. În cea de-a treia fază,
urma să se analizeze de către Consiliu în componenţa
miniştrilor de finanţe şi a celor însărcinaţi cu problemele
economice modul în care fiecare stat îndeplineşte condiţiile
pentru adoptarea monedei unice. Consiliul trebuia să decidă
prin majoritate calificată, pe baza rapoartelor Comisiei şi a
Institutului Monetar European. Pe baza acestei decizii şi cu
avizul Parlamentului, Consiliul European (în formaţia şefilor de
state şi de guverne) urma să decidă până cel mai târziu la 31
decembrie 1996, cu majoritate calificată, statele care
îndeplinesc condiţiile pentru adoptarea monedei unice şi – în
caz afirmativ – va stabili data pentru intrarea în vigoare.
Condiţiile care trebuiau să fie îndeplinite de către state în
acest sens au fost denumite “criterii de convergenţă” şi sunt
prevăzute în art. 109 C.E. şi în protocolul nr. 6. Ele se referă la
situaţia băncii centrale din statul respectiv, stabilirea preţurilor,
situaţia finanţelor publice, nivelul ratelor de dobândă pentru
termen lung etc. În situaţia în care Consiliul nu va putea

exista sub forma oficială, ca monedă de rezervă, instrument

de tranzacţie între băncile centrale şi sub forma privată ca
mijloc de plată prin cec, utilizată de comun acord între
persoanele private sau autorităţile publice. El nu era încă
materializat în bilete emise de o bancă. Începând cu 1 ianuarie
1994, ECU privat a fost prevăzut să fie transformat în ECU
oficial, care să aibă curs legal.
210
adopta această decizie până la sfârşitul anului 1997, înainte
de 1 iulie 1998 în aceeaşi formaţie, Consiliul urmând proce-
dura de mai sus, va confirma cu majoritate calificată care sunt
statele membre care îndeplinesc condiţiile necesare pentru
adoptarea monedei unice. În această situaţie, urma să
înceapă faza a treia, care era prevăzută pentru 1 ianuarie
1999, cel târziu (art. 109 J.4), iar statele care nu vor îndeplini
respectivele condiţii pentru adoptarea monedei unice vor fi
exceptate de la aplicarea politicii monetare şi nu vor participa
la gestiunea politicii comune. La un interval de doi ani,
Comisia şi B.C.E. urmau să prezinte Consiliului un raport cu
privire la noile state care vor îndeplini condiţiile de adoptare a
monedei unice, asupra căreia Consiliul compus din şefi de
state şi guverne va decide cu majoritate calificată de voturi,
după consultarea Parlamentului216.

3.2.4.2. Avantajele introducerii monedei unice

europene

Instituirea unei monede unice europene a fost

considerată ca având o serie de avantaje, dintre care
menţionăm:
a)- evitarea necesităţilor de schimburi valutare şi a
costurilor aferente (diferenţa dintre cursul de vânzare şi
cumpărare, comisionul bancar, plata personalului angajat în
schimbul valutar, etc.);
b)- eliminarea variabilităţii cursurilor de schimb, a riscului
valutar şi a pierderilor cauzate de modificarea cursului
nominal;

216
Pentru Marea Britanie şi Danemarca, prin protocoalele
anexă s-au prevăzut condiţiile speciale de participare la acest
proces. Până în prezent, statele care au trecut la moneda
unică EURO sunt următoarele :Austria, Belgia, Germania,
Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Olanda şi Portugalia
211
 c)- simplificarea contabilităţii în cadrul operaţiunilor
financiare dintre firme, faţă de situaţia utilizării mai multor
monede;
d)- instituirea unui factor de stabilitate a preţurilor şi de
consolidare a cursului valutar real (prin eliminarea costurilor
provocate de inflaţie);
e) eliminarea diferenţelor dintre ratele dobânzilor şi
mişcările de capital;
f)- dispariţia constrângerilor pe care le suportau
guvernele în privinţa balanţelor de plăţi, întrucât piaţa
financiară privată va putea să finanţeze deficitele financiare,
dispărând riscul valutar;
S-a prevăzut că statele vor opera cu monedele naţionale
atâta timp cât nu va fi tipărită moneda unică EURO, aceasta
având totuşi un rol de calcul echivalent faţă de celelalte
monede naţionale. Au avut loc şi unele dispute potrivit cărora
adoptarea monedei unice şi renunţarea la monedele naţionale
ar constitui o atingere a suveranităţii şi independenţei statelor
membre. Deşi s-a propus ca moneda unică să intre în circuit la
începutul anului 2000 sau în decembrie 2001, s-a decis la
Versailles ca aceasta să fie efectiv pusă în circulaţie în
februarie 2002, această dată fiind adoptată avându-se în
vedere şi scăderea cursului monedei unice europene pe piaţa
valutară din ultima perioadă.

4. Politica socialã (Spaţiul social european)

Un moment deosebit de important în activitatea Uniunii

Europene îl constituie domeniul social. Acesta depăşeşte
problematica legată de dreptul la muncă, extinzându-se şi
asupra politicii sociale şi a domeniilor corelative.
Problematica spaţiului social european a fost avută în
vedere îndeosebi de Franţa, după preluarea funcţiei de
preşedinte al Franţei de către F.Mitterrand.

212
 În cadrul tratatelor constitutive ale Comunităţilor politica
socială se referea doar la intervenţia Fondului Social
European (creat în 1960) în două direcţii: acordarea unui
ajutor financiar statelor care aveau nevoie pentru reciclarea
profesională, ajutorul acordat persoanelor aflate în şomaj, în
vederea recalificării şi în al doilea rând prin acordarea unor
competenţe Comunităţilor pentru a asigura procesul social,
care în fapt se limita doar la sensibilizarea Comunităţilor în
vederea luării unor măsuri în acest domeniu, fără posibilitatea
de a le obliga în vreun mod. Comunităţile avea competenţă de
reglementare doar în protecţia sănătăţii şi a securităţii sociale
a muncitorilor emigranţi. Având în vedere această situaţie,
Consiliul a adoptat la 21 ianuarie 1972 (ca urmare a aplicării
principiilor stabilite de reuniunea de la Paris din 1972) primul
program de acţiune socială. Acesta avea ca obiective:
reducerea şomajului în totalitate, sau la o rată cât mai mică,
participarea crescută a partenerilor sociali la deciziile C.E.E. şi
la gestiunea întreprinderilor, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi
de muncă. Adoptarea Actului Unic European, a Cartei
comunitare a drepturilor fundamentale sociale ale muncitorilor
(decembrie 1989), precum şi a Tratatului de la Maastricht au
reprezentat etape succesive care au dezvoltat reglementările
comunitare în domeniul social şi au permis dezvoltarea
Spaţiului social european. Cu ocazia adoptării Tratatului de la
Maastricht, s-au manifestat tendinţe opuse în ceea ce priveşte
lărgirea competenţelor comunitare în domeniul social, între
Franţa care dorea acest lucru şi Marea Britanie care s-a opus
acestei tendinţe. Protocolul anexă privind acest domeniu este
semnat doar de unsprezece state. Acestora urmează să li se
aplice pe cale de directive prescripţii minimale care să fie
aplicate progresiv în politica socială naţională. Marea Britanie
nu ia parte la reuniunile Consiliului în care se discută aceste
probleme.

5. Politica în domeniul concurenţei

213
 Considerată ca element esenţial al economiei de piaţă,
concurenţa are ca rol primordial protecţia şi garantarea
libertăţii de acţiune a operatorilor economici, respectiv:
libertatea comerţului şi industriei, libertatea în stabilirea ofertei,
libertatea contractuală, libertatea consumatorilor de a alege
produsele şi serviciile conform calităţii acestora şi a preţurilor
la care sunt oferite. În vederea atingerii acestor obiectivă
există două moduri de privi aceste probleme: concurenţa-
condiţie, o variantă clasică, conform căreia se consideră
concurenţă ca o condiţie indispensabilă de realizare a
dezvoltării economice şi concurenţa-mijloc, conform căreia
concurenţa poate fi sacrificată în unele situaţii excepţionale în
vederea realizării unui progres economic şi social.
Pe baza dispoziţiilor art. 85-87 din Tratatul C.E.E.,
Comisia este competentă să vegheze la aplicarea regulilor de
interzicere a înţelegerilor şi a poziţiilor dominante, iar prin
aplicarea art. 92-94 sunt prevăzute controalele “ajutoarelor”
oferite de stat şi respectarea dispoziţiilor tratatului privind
întreprinderile publice şi întreprinderile care beneficiază de
drepturi speciale sau exclusive, aşa cum prevede art. 90.
În vederea reglementării acestui domeniu, Comunităţile
au adopta un număr important de acte normative şi, în special,
decizii individuale. Nu se poate vorbi de o competenţă
exclusivă a Comunităţilor în acest domeniu întrucât pot adopta
regulii de concurenţă şi pot stabili organe de supraveghere.
Rămâne însă în vigoare principiul primordialităţii dreptului
comunitar.

6. Politica în domeniul mediului înconjurãtor

Neprevăzută iniţial în tratatul C.E.E., dar avută în vedere

în baza ar. 25 al acestuia, protecţia mediului înconjurător ridică
unele probleme destul de complexe pentru Comunităţile
europene şi statele membre, întrucât în acest domeniu se
întâlnesc atât competenţe comunitare de natură diferită (de

214
programare şi finanţare), cât şi în legătură cu dreptul
internaţional (acorduri cu alte state) precum şi competenţe
care sunt la latitudinea statelor membre (adoptarea unor
măsuri de protecţie specială sau încheierea de acorduri
internaţionale dar în concordanţă cu reglementările
comunitare. Tratatul de la Maastricht deşi a modificat
dispoziţiile anterioare privind competenţa comunităţilor doar în
cazurile în care se poate acţiona mai eficient la nivel
comunitar, a introdus în Tratatul C.E. principiul subsidiarităţii,
care practic conduce la aceeaşi situaţie.

7.Politica privind circulaţia persoanelor

strãine în interiorul Comunitãţilor

Această politică are în Tratatul de la Maastricht, o

reglementare prudentă, diferită de cea care se referă la piaţa
internă. Nu s-a stabilit o politică comunitară în acest domeniu.
Singura competenţă comunitară are în vedere stabilirea
statelor necomunitare ai căror cetăţeni trebuie să posede o
viză pentru a putea circula în statele membre. Restul
problemelor rămân în competenţa organelor comunitare, ca
obiect de reglementare în cadrul cooperării cu alte state, sau
de transferare a competenţelor organelor comunitare.

8. Alte domenii de competenţã comunitarã

Tratatul de la Maastricht mai prevede şi alte domenii în

care se exercită competenţa Comunităţilor. Este cazul
domeniului cercetării şi dezvoltării tehnologice în domeniul
realizării unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii, în cooperare

215
în vederea dezvoltării, în domeniul energiei şi turismului, în
domeniul învăţământului şi dezvoltării statelor membre.
Fiind domenii relativ noi, nu sunt suficient concretizate
nici din punct de vedere practic, nici jurisdicţional217.
Se poate desprinde concluzia că s-a avut în vedere în
momentul adoptării Tratatului de la Maastricht acordarea
pentru Comunităţi a unor competenţe subsidiare, lăsându-se
statelor un câmp relativ larg de acţiune, având în vedere
complexitatea deosebită a domeniilor respective.

9. Cooperarea intensificatã

Problema integrării diferenţiate sau flexibile nu este

nouă. Este frecvent afirmat faptul că unele state membre
doresc să progreseze pe baza integrării europene mai
accentuate, în timp ce altele sunt foarte reticente din acest
punct de vedere. Dacă unele soluţii la aceste chestiuni au fost
de regulă găsite în trecut,cum a fost de exemplu cazul
Protocolului social sau crearea Uniunii economice şi
monetare, aceste exemple au arătat, fără îndoială, necesitatea
stabilirii unui cadru juridic obiectiv care să fie mai eficient decât
a se face apel la excepţii, de la caz la caz.
Astfel, Tratatul de la Amsterdam cuprinde dispoziţii
referitoare la condiţiile şi mecanismele care permit instituirea
unei cooperări intensificate între mai multe state în perioadele
unor etape, fără ca să fie puse în joc principiile tratatului şi, în
special, cele privind libertatea de circulaţie şi drepturile
cetăţenilor. In această situaţie, dacă o majoritate de state
doreşte, este posibil ca prin votul majorităţii calificate a statelor
membre să se stabilească, în condiţiile prevăzute în tratate,
cooperări intensificate, atât în domeniul comunitar propriu-zis,
cât şi în domeniul cooperării penale şi poliţieneşti.
Politica externă şi de securitate comună este exclusă din
câmpul de aplicare al cooperării intensificate, posibilitatea unei
217
P.Manin, op. cit. pag. 90
216
„abstenţiuni constructive” fiind singurul mecanism de
„flexibilitate” autorizat în acest caz.

10. Politicile de bazã ale Uniunii Europene

Aşa cum am arătat mai sus, conform prevederilor
Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană se bazează în
noua sa arhitectură pe trei piloni: Comunităţile europene,
politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Având în vedere existenţa cadrului instituţional unic se
întâlnesc în general aceleaşi organe care au atribuţii în aceste
domenii, mai puţin Curtea de Justiţie, care nu poate să
intervină. . Există însă şi anumite organe specializate în
aceste domenii, care nu au alte compenţe în cadrul
Comunităţilor.

10.1. Politica externã şi de securitate comunã

Politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.)

constituie al doilea pilon al Uniunii Europene. Ea este
regulamentată în art. J.1. – J.11 din Tratatul de la Maastricht,
precum şi în alte dispoziţii normative. Conform art. J.1. par. 1,
P.E.S.C. are vocaţie generală acoperind toate domeniile
politice externe şi de securitate a statelor membre, aşa cum
este definită şi aplicată de către Uniunea Europeană şi de
către statele membre. Deciziile de aplicare în aceste domenii
sunt adoptate de către Consiliul prin unanimitate de voturi, fără
ca această cerinţă a unanimităţii să constituie motiv de
neadoptare a documentelor în caz de abţinere. În unele
situaţii, Consiliul poate decide cu majoritate calificată.
Consiliul are în vedere principiile politice stabilite de către
Consiliul European care, conform art. D din Tratatul de la
Maastricht, trebuie să informeze Parlamentul European cu
privire la stadiul realizării obiectivelor P.E.S.C.

217
 În paragraful 2 al art. J.1 se stabilesc ca obiective ale
P.E.S.C. salvgardarea şi dezvoltarea valorilor comune ale
statelor membre, a independenţei şi securităţii Uniunii
Europene, a păcii, a democraţiei şi a respectării drepturilor
omului şi a libertăţilor sale fundamentale, făcându-se referire
la principiile prevăzute în Carta O.N.U. , în Actul final de la
Helsinki din 1975 şi în Carta de la Paris pentru o nouă
Europă. Obiectivele apărării comune sunt stabilite în art. J.4.,
paragraful 1 din Tratatul de la Maastricht ca fiind ansamblul
chestiunilor privind securitatea Uniunii Europene, inclusiv a
celor care pot conduce la un moment dat la o apărare
comună. În declaraţia privind Uniunea Europei Occidentale
(U.E.O.) paragraful 1, se apreciază că se are în vedere, în
perspectiva apărării comune, solicitarea elaborării şi aplicării
deciziilor şi acţiunilor U.E.O. în acest sens, în compatibilitate
cu politica Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.
La întâlnirea Consiliului European din 1996 s-a prevăzut
posibilitatea revizuirii art. J.4 din Tratatul de la Maastricht pe
baza propunerilor Consiliului miniştrilor şi în funcţie de
evaluarea progreselor şi de experienţa în acel moment în
domeniul respectiv (art. J.4 par. 4 şi art. N par. 2., lit. A şi
B). În vederea realizării acestor obiective comunitare sunt
prevăzute ca modalităţi: cooperarea sistematică între statele
membre (art. J.2) şi acţiunile comune (art. J.3).
Cooperarea sistematică între statele membre are în
vedere o concentrare a acţiunilor acestor state cu prilejul
sesiunilor Consiliului, prin care să se asigure realizarea unei
“poziţii comune” care să ducă la acţionarea în acelaşi sens a
tuturor statelor comunitare. Acţiunile comune se referă la
domeniile în care statele membre au “interese importante în
comun” şi care pot fi stabilite prin deciziile Consiliului ca
făcând obiectul unei acţiuni comune – în ceea ce priveşte
obiectivele urmărite, mijloacele şi procedeele de acţiune,
condiţiile şi durata acestora – pe baza orientărilor stabilite de
Consiliul European. Având în vedere importanţa deosebită a
acestor domenii pe plan regional cât şi pe plan internaţional,
art. J.5 par. 4 stabileşte sarcina membrilor permanenţi ai

218
Consiliului de Securitate al O.N.U. (Franţa. Marea Britanie) de
a apăra în cadrul acestei politici comunitare poziţiile şi
interesele acestora în Consiliului de Securitate.
Se statuează prin art. J.7 şi o cooperare între Consiliul
European şi Parlamentul European, care este consultat prin
preşedintele său în ceea ce priveşte orientările generale ale
P.E.S.C., şi căruia i se prezintă informări şi participă la
dezbateri pe această temă, având şi posibilitatea de a ridica
anumite chestiuni şi a face recomandări.
Preşedintele reprezintă Uniunea în problemele care
privesc P.E.S.C. şi este responsabil de punerea în aplicare a
acţiuniloe comune. Comisia şi statele membre au, de
asemenea, posibilitatea de a sesiza Consiliul cu anumite
probleme şi propuneri, iar în caz de urgenţă, pot cere o
reuniune extraordinară a Consiliului European. Această
reuniune poate fi convocată şi de către preşedintele
Consiliului, în cazuri excepţionale, din oficiu sau la cererea
Comisiei sau a unui stat membru, în termen de 48 de ore, sau
în termen mai scurt în caz de necesitate absolută.
Tratatul de la Amsterdam cuprinde un număr important
de dispoziţii privind P.E.S.C., reglementate în Titlul V (art.J1 –
J18), reluând multe dintre prevederile Tratatului de la
Maastricht, dar adăugând şi reglementări noi.
Astfel, în art. J2 din tratat se prevede că Uniunea
Europeană urmăreşte realizarea obiectivelor în acest domeniu
prin:
- definirea principiilor şi orientărilor generale ale
P.E.S.C.;
- luarea deciziilor privind strategiile comune;
- adoptarea acţiunilor comune;
- adoptarea de poziţii comune;
- intensificarea cooperării între statele membre în
conducerea politicilor lor;
Se prevăd în art.J13 para. 1 şi situaţiile când Consiliul
poate hotărî cu majoritate calificată:

219
 - atunci când în baza strategiei comune adoptă acţiuni
comune şi poziţii comune sau ia orice decizie bazată pe
strategia comună;
- când adoptă decizii de punere în aplicare a unei acţiuni
comune sau strategii comune ;
Art. J16 stabileşte că Secretarul general al Consiliului, ca
Înalt Reprezentant pentru P.E.S.C., asistă Consiliul şi
Preşedinţia în problemele respective şi contribuie în special la
formularea, elaborarea şi aplicarea deciziilor politice, iar când
este necesar, conduce la cererea Preşedinţiei, în numele
Consiliului, dialogul politic cu terţii.
Ori de câte ori Consiliul consideră necesar, poate să
numească un reprezentant special căruia să-i confere un
mandat legat de anumite probleme politice particulare.
Sarcini noi sunt stabilite şi pentru Uniunea Europei
Occidentale (U.E.O.), ca parte integrantă a dezvoltării Uniunii
Europene, prevăzându-se accesul la o capacitate operaţională
de apărare, în special în domeniul misiunilor umanitare, de
menţinere a păcii şi în misiunile cu unităţi de luptă combatante
pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de restabilire a
păcii. P.E.S.C. nu afectează obligaţiile statelor membre care
decurg din apartenenţa acestora la N.A.T.O., politicile celor
două organizaţii fiind compatibile şi comune.

10.2. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne (J.A.I.)

10.2.1. Aspecte generale

Conform titlului VI al Tratatului de la Maastricht (art. K.1

şi K.9), ale art. 100C şi 100D din Tratatul C.E. şi ale
declaraţiilor privind azilul şi cooperarea poliţienească,
cooperarea în domeniul justiţie şi al afacerilor interne

220
constituie cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene. Este
statuat în art. B din dispoziţiile comune ale Tratatului de la
Maastricht ca obiectiv al Uniunii Europene dezvoltarea
cooperării. Art. K.1 defineşte următoarele tipuri de cooperare:
judiciară civilă, judiciară penală, vamală şi poliţienească.
Mai sunt stabilite şi unele domenii suplimentare de
competenţă a Comunităţilor: politica de azil, trecerea
frontierelor şi controlul acestora, politica de migrare şi politica
faţă de resortisanţii statelor terţe, lupta împotriva toxicomaniei
şi contra fraudelor internaţionale. Calificate drept domenii de
interes comun, ele nu aduc atingere domeniului de
competenţă al Comunităţilor Europene.
În vederea realizării acestei cooperări, statele membre
acţionează reciproc pentru coordonarea acţiunilor lor şi a
organelor specificate în aceste domenii, aşa cum prevede art.
K.3 par.1. Pentru realizarea acestor obiective în condiţii cât
mai bune Consiliul poate, conform art. K par.2, să hotărască
acţiuni comune în măsura în care acestea sunt mai bine
îndeplinite decât prin acţiunea izolată a statelor membre,
precum şi de recomandare a adoptării unor convenţii de către
statele membre. În ceea ce priveşte trecerea frontierei statelor
membre, art. 100 C prevede competenţa Comunităţii
Europene de a stabili statele terţe ai căror cetăţeni urmează să
obţină viza de intrare pe teritoriul acesteia.
Este prevăzută şi situaţia unor afluxuri de cetăţeni din
terţe ţări, pentru care nu se cere viza în mod normal, dar se
poate stabili de către Consiliu ca fiind obligatorie viza de
intrare, pentru o perioadă limitată de timp. Conform art. 100 C
par. 2 nu se poate împiedica prin aceste dispoziţii competenţa
statelor membre de a lua măsurile de ordine publică şi
securitate internă care sunt necesare.
Până la 31 decembrie 1995, Consiliul este competent să
decidă asupra acestor probleme în unanimitate de voturi, iar
după această dată cu majoritate calificată. Tipul de viză
solicitat va fi decis în unanimitate. Iniţiativa reglementării
aparţine Comisiei, iar Parlamentul trebuie să fie consultat cu
excepţia măsurilor care se întreprind în caz de urgenţă.

221
 Se prevede şi instituirea unui Comitet coordonator în
acest domeniu, dar care nu afectează prerogativelor
COREPER (art. K.4 şi 100 D). Sunt prevăzute şi acţiuni
prioritare în domeniul azilului care să armonizeze politicile
adoptate de către statele membre, aşa cum a fost stabilit de
către Consiliul European 28-29 iunie 1991, la Luxemburg,
precum şi în domeniul cooperării poliţieneşti, în special prin
adoptarea unor măsuri colective în ceea ce priveşte
informarea organelor competente ale statelor membre.

10.2.2. Problema prevenirii şi combaterii criminalitãţii

internaţionale în cadrul Uniunii Europene. Spaţiul
Schengen

Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii

internaţionale a devenit o preocupare deosebit de importantă
pentru comunitatea internaţională, aflându-se pe agenda de
lucru a tuturor organismelor specializate sau cu preocupări în
acest domeniu, fie din cadrul O.N.U., fie din cadrul unor
organizaţii regionale. În rândul acestora se înscriu şi
comunităţile europene, respectiv Uniunea Europeană, care
încă din Tratatul de constituire a C.E.E. (art .7a, 8-8c şi 100)
au iniţiat bazele unei colaborăria statelor în scopul prevenirii şi
combaterii criminalităţii. Primele acţiuni concrete cu relevanţă
practică şi în plan legislativ au fost semnarea la Schengen în
1985 a unui acord între Germania, Franţa, Belgia, Olanda şi
Luxemburg, prin care se urmărea libera circulaţie a
persoanelor între aceste state, efectuarea şi întărirea
controlului la graniţele exterioare ale spaţiului geografic format
din acestea. A urmat semnarea la 14 iunie 1990 a Convenţiei
de aplicare a Acordului de la Schengen, care prevede măsuri
pentru asigurarea securităţii interne a spaţiului prin
transferarea controlului la graniţele exterioare. Aceste măsuri
se referă la :
- crearea unui Sistem de Informaţii Schengen (S.I.S.)
care să permită statelor-părţi să obţină date despre
persoanele care intră în acest spaţiu şi activităţile infracţionale
pe care la desfăşoară (trafic de arme, falsuri de monedă,

222
spălarea banilor, trafic cu maşini furate, falsul de documente,
etc.), la care au acces forţele de poliţie din aceste state, fişier
care este permanent actualizat;
- verificarea persoanelor la punctele de intrare în spaţiul
Schengen să se facă, pe cât posibil, în mod uniform (şi dacă
se poate, chiar la graniţele exterioare ale Uniunii Europene);
- creşterea cooperării între forţele de poliţie prin crearea
unor structuri de comunicaţii, exerciţii comune, supravegherea
trecerilor de frontieră şi exercitarea dreptului de urmărire;
- obligaţia de a da altor state membre orice informaţii
care pot fi utile pentru prevenirea criminalităţii;
- creşterea cooperării în lupta împotriva drogurilor, a
traficului şi consumului acestora;
- armonizarea legislaţiilor statelor membre în ceea ce
priveşte deţinerea de arme de foc.
Acordul de la Schengen a fost şi este considerat ca
punct de plecare în proiectul de integrare a justiţiei şi afacerilor
externe în cadrul politicilor de bază ale Uniunii Europene.
Până la elaborarea Tratatului de la Maastricht,
cooperarea între forţele de securitate ale statelor comunitare
se realiza în cadrul unor întâlniri informale în cadrul grupului
Trevi, care reuneau miniştrii de justiţie şi de interne ai statelor
membre, fără a beneficia de un cadru legal.
Tratatul de la Maastricht stabileşte în art. K.1
următoarele domenii de interes comun a statelor în cadrul
J.A.I.:
- politica privind azilul;
- regulile de trecere a frontierelor externe ale statelor
membre de către persoane şi controlul acestora;
- politica privind imigraţia şi politica privind cetăţenii
statelor terţe (intrarea şi circulaţia lor, condiţiile de şedere
inclusiv întregirea familiilor şi accesul la locurile de muncă,
lupta contra imigrării, al şederii ilegale şi a muncii ilegale a
acestora);
- lupta împotriva toxicomaniei;
- lupta împotriva fraudei la scară internaţională;
- cooperarea judiciară în materie civilă;
- cooperarea judiciară în materie penală;

223
 - cooperarea vamală;
- cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi
combaterii terorismului, a traficului ilicit de droguri şi a altor
forme grave ale criminalităţii internaţionale şi organizarea la
nivelul Uniunii Europene a unui sistem de schimburi de
informaţii în cadrul unui Oficiu European de Poliţie
(EUROPOL).
Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi el prevederi
importante în acest domeniu, respectiv în titlul VI intitulat
„Dispoziţii comune asupra cooperării judiciare şi poliţieneşti în
materie penală” (art. K.1 – K.14 şi introduce titluri noi privind
diferitele forme de cooperare : titlul III A – „Vize, azil, imigraţie
şi alte politici care ţin de libera circulaţie a persoanelor”, titlul
VI A – „Ocuparea forţei de muncă” ; titlul A – „Cooperarea
vamală”. Fiecare dintre aceste titluri sunt deosebit de
complexe din punct de vedere al reglementărilor pe care le
cuprind. Studierea acestor forme de cooperare între statele
comunitare este deosebit de importantă pentru adoptarea
celor mai bune măsuri de prevenire şi combatere a
criminalităţii internaţionale. Aceasta se impune cu atît mai mult
cu cât România se află în plin proces de negocieri în vederea
aderării la Uniunea Europeană, iar cooperarea între organele
de justiţie şi poliţie româneşti cu cele ale statelor comunitare
devine o necesitate tot mai stringentă.

10.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind

acquis-ul Schengen

Printr-un Protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam se

prevede integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii
Europene. Se prevede că acest protocol are în vedere situaţia
specială a Marii Britanii şi Irlandei care nu sunt semnatare ale
acordurilor la care sunt parte celelalte treisprezece state
comunitare şi care îşi rezervă dreptul de a verifica cetăţenii
statelor părţi la Acordul asupra Spaţiului Economic European
sau persoanelor aflate în întreţinerea lor, precum şi cetăţenii

224
altor state şi de a decide acordarea sau neacordarea vizei de
intrare pe teritoriul lor. Referitor la aceste treisprezece state,
de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam se
va aplica de îndată acquis-ul Schengen. Cele două state sunt
invitate să coopereze cu celelalte şi pot să ceară în orice
moment să participe, în totalitate sau în parte, la acest acquis.
Respectiva cerere de aderare va fi adoptată cu unanimitatea
voturilor celor treisprezece state, plus votul statului solicitant.
Tot la data intrării în vigoare a Tratatului de Amsterdam,
Consiliul Miniştrilor se va substitui Comitetului executiv instituit
de acordurile Schengen. În ceea ce priveşte viitoarea
extindere a Uniunii, noile state invitate la aderare vor fi
considerate că trebuie să accepte pe deplin acquis-ul
Schengen. În anexă la protocol se precizează că acquis-ul
Schengen cuprinde patru documente:
- Acordul de la 14 iunie 1985 dintre Germania, Franţa,
Belgia, Olanda şi Luxemburg privind suprimarea graduală a
controalelor la frontierele lor;
- Convenţia încheiată la 19 iunie 1990 privind aplicarea
Acordului de la Schengen din 1985 dintre cele cinci state,
precum şi actele finale şi declaraţiile anexă;
- Protocoalele şi acordurile de aderare la Acordul din
1985 şi la Convenţia de aplicare din 1990, semnate cu Italia
(27 nov. 1990), Spania şi Portugalia (28 apr.1991), Grecia (6
nov.1992), Austria (28 apr.1995), Danemarca, Finlanda şi
Suedia (19 dec. 1996), ca şi actele finale şi declaraţiile
anexate;
- Deciziile şi declaraţiile adoptate de Comitetul executiv
instituit prin Convenţia de aplicare din 1990, precum şi actele
adoptate în vederea aplicării Convenţiei de către organele
cărora Comitetul executiv le-a conferit puterea de a adopta
decizii.

10.2.4. EUROPOL

225
 EUROPOL este sigla pentru Oficiul European de Poliţie,
prevăzut de art.K-1(9) dinTratatul de la Maastricht şi din
Convenţia privind EUROPOL. Reprezintă o instituţie
supranaţională creată pe baza unor acorduri
interguvernamentale. Înainte de ratificarea instrumentelor
europene privind Europolul, a existat un precursor al acesteia,
respectiv Unitatea de Droguri Europol (E.D.U.), care a
funcţionat la Haga , formată din ofiţeri de legătură ai statelor
membre şi care aveau acces direct la investigarea datelor
personale şi a cazurilor legate de droguri.
În urma unor acţiuni comune a statelor membre, la 10
martie 1995 s-a extins aria de competenţă a E.D.U. cu privire
la traficul ilegal cu substanţe radioactive şi nucleare, a
traficului ilegal cu imigranţi şi a furturilor de vehicole.
Convenţia privind EUROPOL a fost semnată de către
statele membre la 26 iulie 1995. Totodată s-a semnat şi un
protocol adiţional care conferea Curţii de Justiţie competenţa
de a interpreta respectiva Convenţie. Potrivit prevederilor
Convenţiei, principalele obiective ale acesteia se referă la
crearea cadrului de colaborare al statelor membre în baza art.
K-1(9) din Tratatul de la Maastricht în vederea îmbunătăţirii
eficienţei cooperării autorităţilor competente în prevenirea şi
combaterea criminalităţii internaţionale. Dacă iniţial domeniile
în care se coopera erau cele avute în vedere de E.D.U., după
aproximativ doi ani EUROPOL a avut ca obiect de activitate şi
violenţele teroriste, spălarea banilor şi alte infracţiuni de acest
gen. Consiliul European este împuternicit să atribuie
EUROPOL competenţe şi cu privire la alte infracţiuni
prevăzute în anexa la Convenţie, referitor la care acesta va
decide cu unanimitate de voturi.
EUROPOL are ca atribuţii facilitarea schimbului de
informaţii între statele membre prin culegerea şi analizarea
informaţiilor şi transmiţând autorităţilor competente din statele
membre, fără întârziere, prin unităţile naţionale de profil datele
necesare în ceea ce le priveşte, ajutând astfel cercetările din
aceste state. Un sistem de informaţii conţine datele
persoanelor care au comis fapte date în competenţa
EUROPOL, sau care sunt suspecte de a fi comis aceste fapte
226
sau care au luat parte la săvârşirea acestor fapte în ţările
membre. Alte fişiere cuprind date deţinute de EUROPOL în
scop de analiză Aceste date, care sunt mai puţin protejate
cuprind informaţii cu privire la persoanele care au avut
calitatea de martori sau victime potenţiale sau reale ale
infracţiunilor. EUROPOL are personalitate juridică. Organele
sale sunt următoarele:
- Consiliul managerilor, format dintr-un reprezentant al
fiecărui stat membru, care ia hotărâri în cele mai importante
probleme privind activitatea EUROPOL, cu o majoritate de
două treimi , în afara situaţiilor altfel prevăzute;
- Directorul, numit prin decizia unanimă a Consiliului
European, după consultarea Consiliului managerilor, al cărui
mandat este de patru ani şi care poate fi reînnoit o dată.
Acesta este responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor care
revin EUROPOL şi pentru buna administrare a acestuia.
Directorul împreună cu cei doi adjuncţi ai săi poate fi
demis prin decizia Consiliului adoptată cu două treimi din
voturi.
- Consiliul mixt de supraveghere pentru protejarea
datelor;
- Controlul financiar;
- Comitetul financiar.
EUROPOL nu trebuie confundat cu INTERPOL
(O.I.P.C.), care este o organizaţie ce cuprinde poliţişti din 177
de state şi care are sediul la Lyon. Spre deosebire de
EUROPOL. INTERPOL nu este o organizaţie regională, ci una
universală.

10.2.5.Organismul European pentru Îmbunătăţirea

Cooperării Judiciare (Eurojust)

Înfiinţat prin decizia Consiliului din 28 februarie 2002,

Eurojust este organismul european care are rolul de a
intensifica cooperarea şi coordonarea judiciară între Statele
membre prin adoptarea de măsuri structurale la nivelul Uniunii
Europene pentru facilitarea coordinării optimale a acţiunilor în
investigarea şi punerea sub acuzare a suspecţilor pe teritoriile
227
Statelor membre, respectând pe deplin drepturile şi libertăţile
fundamentale.Principalele obiective sunt:
- să stimuleze coordonarea între autorităţile competente
ale Statelor membre în investigarea şi punerea sub acuzare în
Statele membre,
- să îmbunătăţească coordonarea între autorităţile
competente din Statele membre, în special în facilitarea între
autorităţile competente din Statele membre, în special în
facilitarea asistenţei legale şi reciproce şi implementarea
cererilor de extrădare,
- să sprijine autorităţile competente din statele membre
pentru a eficientiza investigaţiile şi punerea sub acuzare.
Eurojust este alcătuit în acest moment din 25 de
reprezentanţi naţionali (procurori sau judecători cu experienţă),
câte unul din fiecare Stat membru.
Sediul său este la Haga (Olanda).

CAPITOLUL VII
REPARTIZAREA PUTERILOR ÎN
CADRUL
COMUNITÃŢILOR EUROPENE

228
 1. Consideraţii generale

În vederea asigurării funcţionării normale a Comunităţilor

europene, s-a impus un sistem de reguli care să reglementeze
procesul de luare a deciziilor şi, deci, de repartizare a puterilor
care sunt specifice Comunităţilor. În acest sens, se disting în
literatura de specialitate clasificări pe criteriul repartizării
procesului de decizie între Comunităţi, pe de o parte, şi statele
comunitare pe de altă parte. De asemenea, se mai distinge
separarea între competenţele instituţiilor comunitare şi cele ale
organelor subsidiare ale acestora218.
Alţi autori apreciază că repartizarea puterilor între
instituţiile comunitare este deosebit de complexă, având în
vedere faptul că în cadrul Comunităţilor se întâlneşte o
diversitate de forme instituţionale care au evoluat de la instituţii
supranaţionale (cele din cadrul C.E.C.O.), până la constituirea
ca organizaţii interguvernamentale care prin acţiunile lor se
suprapun celor guvernamentale şi au ca efect acordarea unor
puteri instituţiilor reprezentative ale organizaţiilor (Consiliul
şefilor de state şi guverne şi Consiliul Miniştrilor). De
asemenea, se subliniază şi rolul democratic al Parlamentului
European ales prin vot universal219.

2. Funcţia normativã

Funcţia normativă constă în adoptarea normelor juridice

comunitare. În literatura de specialitate se face distincţie între
funcţia “constituantă” şi cea “legislativă”220.

218
J.Boulouis, op. cit., pag. 111
219
P.Manin, op. cit., pag. 175
220
P.Manin, op. cit., pag. 176-177
229
 2.1. Funcţia constituantã cuprinde elaborarea şi
revizuirea tratatelor instituind Comunităţile. Rolul esenţial în
acest scop revine Consiliului, ca organ reprezentativ al
guvernelor statelor membre, care, pe baza propunerilor
Comisiei, statuează cu unanimitate de voturi în acest sens. În
vederea realizării acestei funcţii, Consiliul trebuie să consulte
Parlamentul European, care, în baza art. 138 şi 106 paragraful
5, va emite un aviz conform.
În afară de adoptarea şi revizuirea tratatelor, intră în
aceeaşi categorie normativă “constituantă” şi deciziile de
admitere a unor noi membrii în cadrul Comunităţilor, sau cele
privind trecerea la o fază nouă în construcţia Uniunii
Europene, când Parlamentul trebuie, de asemenea, consultat
sau solicitat să emită avize conforme.
Un rol important în acest domeniu revine şi Consiliului
şefilor de state şi guverne, ca organ care stabileşte
principalele direcţii de orientare ale politicii comunitare şi
impulsionează acţiunile instituţiilor comunitare în vederea
realizării acestora.

2.2. Funcţia legislativã, de adoptare a actelor normative

cu caracter general prezintă unele particularităţi faţă de funcţia
legislativă internă, în sensul că nu este exercitată de către
instituţia reprezentativă a cetăţenilor statelor comunitare,
Parlamentul European, ci de către instituţia care este
emanaţia guvernelor statelor membre, Consiliul Miniştrilor.
Această diferenţă faţă de situaţia statelor democratice se
explică prin caracterul Comunităţilor de organizaţii
supranaţionale. Deşi iniţial rolul Adunării şi al instituţiilor
similare a fost destul de redus, ulterior s-a constatat o tendinţă
de creştere a puterilor Parlamentului (prin asocierea în unele
cazuri – Consiliului, care deţine rolul esenţial) dar fără să i se
confere drept de iniţiativă legislativă (care este competenţa
Comisiei).

2.2.1. Inţiativa legislativã

230
 Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei. Ea decide asupra
propunerilor pe care le face Consiliului în vederea adoptării
reglementărilor care îi intră în competenţă, dar nu este
obligată să ţină seama de ele, deşi Tratatul de la Maastricht
cere Comisiei să examineze propuneri care pot veni de la
Consiliu, Parlament sau de la statele membre.
Conform prevederilor tratatelor, Consiliul se pronunţă
asupra propunerilor Comisiei, fiindu-i impusă această obligaţie
aproape în toate cazurile. Retragerea de către Comisie a
propunerii sale înainte de adoptarea textului, împiedică
Consiliul să statueze.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a adus însă o modificare
monopolului exclusiv al Comisiei în ceea ce priveşte iniţiativa
legislativă, în sensul că, în domeniul politicii monetare,
Consiliul se pronunţă asupra propunerilor Comisiei după
obţinerea avizului Parlamentului sau B.C.E., sau pe baza
recomandării B.C.E. şi după consultarea Parlamentului şi a
Comisiei (art. 106).
În practică se constată destul de frecvent situaţii în care
Consiliul solicită Comisiei să iniţieze anumite acte normative.
În afară de iniţiativă, Comisia urmăreşte textul propus în
toate fazele ulterioare, până la adoptarea acestuia, prin
reprezentanţii săi, susţinând şi justificând propunerile făcute.

2.2.2. Adoptarea actelor normative

Adoptarea regulamentelor şi directivelor, ca acte

normative comunitare, este de competenţa Consiliului
miniştrilor, care este principalul legislator comunitar.
În unele situaţii, Tratatul de la Maastricht prevede
asocierea Parlamentului în acest sens proces.
Comisia are, de asemenea, conform Tratatului C.E.C.O.
competenţă legislativă în ceea ce priveşte deciziile generale.
În unele cazuri, este necesar şi acordul Consiliului. De
asemenea, Tratatul C.E.E. conferă Comisiei în unele cazuri o
putere de decizie proprie. Art. 90 dă Comisiei competenţa de a
adopta, în funcţie de necesităţi, directive adresate

231
întreprinderilor publice şi celor cărora le sunt acordate anumite
drepturi speciale de către statele comunitare.
Consiliul european al şefilor de state şi guverne nu este
menţionat de către tratate în rândul instituţiilor care au
competenţă legislativă, rolul său fiind, aşa cum am mai arătat,
de stabilire şi direcţionare a politicii comunitare în sfera sa cea
mai largă de cuprindere. El poate însă să intervină în situaţia
blocajului apărut în funcţionarea organelor legislative
comunitare, prin propunerea de soluţii sau prin propria
examinare a unor chestiuni, fără să se substituie însă
Consiliului miniştrilor, în ceea ce priveşte adoptarea propriu-
zisă a actului normativ.

2.2.3. Rolul Parlamentului în procesul legislativ

Având iniţial doar rolul de a da avize consultative, ulterior

rolul Parlamentului European a crescut, prin dispoziţiile Actului
Unic European şi prin Tratatul de la Maastricht, care prevede
cinci modalităţi de intervenţie a acestuia în procesul legislativ
comunitar: consultarea, cooperarea, codecizia, avizele
conforme şi situaţiile de neintervenţie.

2.2.3.1. Consultarea Parlamentului

Consultarea reprezintă modalitatea cea mai redusă de
intervenţie a acestuia. Ea intervine în acele situaţii în care
tratatele prevăd că un act nu poate fi adoptat de către Consiliu
decât după consultarea Parlamentului şi obţinerea unui aviz
din partea acestuia. Avizul respectiv nu este obligatoriu pentru
Consiliu, în ceea ce priveşte conţinutul său. Adoptarea actului
fără obţinerea avizului constituie un viciu substanţial de formă
şi atrage anularea actului, cu excepţia cazului în care acesta
nu a fost emis de Parlament ca urmare a unui refuz sistematic,
aşa cum a statuat Curtea de Justiţie221.

221
Hot. Roquette frères, 29.10.1980, 138/79, pag. 3333
232
 În practică s-a ivit şi situaţia unor modificări importante
ale textului iniţial, astfel încât s-a pus problema “reconsultării”
Parlamentului cu privire la noul text.
Întrucât tratatele nu prevăd în mod expres această
situaţie, au apărut opinii diferite, Consiliul considerând că
modificările Comisiei trebuie să fie supuse unei reconsultări
parlamentare, dar referitor la propriile modificări nu s-a stabilit
însă o practică.
Avizul nu poate fi solicitat în mod oficial decât de către
Consiliu, dar în practică se trimite de către Comisie proiectul
actului normativ şi Parlamentului, simultan cu cel adresat
Consiliului.
Avizul Parlamentului este prezentat în formă scrisă,
motivat şi cuprinzând eventualele propuneri de modificare.

2.2.3.2. Cooperarea
Cooperarea între Consiliu şi Parlament a fost introdusă
prin Actul Unic European. Puterea de decizie aparţine în
totalitate Consiliului, dar Parlamentul poate influenţa într-un
oarecare mod decizia acestuia, prin faptul că, primind proiectul
de act normativ de la Comisie, emite un aviz după procedura
obişnuită pe care îl înaintează Consiliului. Acesta poate hotărî
o “poziţie comună”, respectiv adoptarea actului, pe care îl
trimite Parlamentului. Dacă Parlamentul se pronunţă expres
pentru adoptarea actului, sau dacă nu se pronunţă în termen
de trei luni, Consiliul adoptă actul conform “poziţiei comune”.
Respingerea de către Parlament a “poziţiei comune”
presupune unanimitatea în cadrul Consiliului pentru adoptarea
actului.
În cazul în care Parlamentul propune amendamente faţă
de poziţia comună, acestea sunt transmise Comisiei, care în
termen de o lună trebuie să adopte modificări propunerilor
iniţiale în sensul amendamentelor Parlamentului, pe care le
transmite Consiliului, care poate decide în aceste cazuri cu
majoritate calificată (cu excepţia prevăzută de art. 128
paragraful 5 privind cultura, când se cere unanimitate). Dacă

233
însă Consiliul intenţionează adoptarea textului fără să ţină
seama de amendamentele Parlamentului, se impune
unanimitatea. În toată această perioadă, Comisia poate să
joace un rol important, de arbitru, propunând până în
momentul adoptării textului de către Consiliu amendamente
care să îi permită acestuia să statueze cu majoritate calificată.
Câmpul de aplicare a acestei proceduri de cooperare
cuprinde domeniile: nediscriminării (art. 7 C.E.) fondul social
european (art. 125) cooperarea în domeniul dezvoltării art. 130
A), formarea profesională (art. 127 paragraful 4) etc.

2.2.3.3. Codecizia

Codecizia este o procedură introdusă prin Tratatul de la

Maastricht în art. 189 B, reprezentând o inovaţie în acest sens,
un pas important în vederea acordării în viitor unor puteri
legislative Parlamentului. Parlamentul dispune în acest fel de
un drept “de veto”, dar nu poate fi considerat ca legislator,
întrucât îi lipseşte iniţiativa legislativă, care estre apanajul
Comisie. În acest fel, un act normativ nu poate fi adoptat decât
pe baza acordului Parlamentului sau a lipsei de opoziţie a
acestuia la adoptarea actului de către Consiliu. Actul apare
astfel ca fiind comun Consiliului şi Parlamentului, fiind semnat
de către preşedinţii ambelor instituţii.
Până la Tratatul de la Amsterdam, în practică procedura
codeciziei era lungă şi complexă.
Ea cuprindea mai multe faze de trimiteri şi retrimiteri ale
textului între Consiliu şi Parlament. Prima fază era similară cu
cea din procedura cooperării, respectiv aprobarea poziţiei
comune de către Parlament, sau nepronunţarea în termen de
trei luni, oferea Consiliului posibilitatea să adopte actul. În
cazul în care Parlamentul cu majoritate absolută de voturi se
declara împotriva textului, se creea un Comitet de conciliere în
compoziţie paritară al Consiliului şi Parlamentului, iar dacă
după prima reuniune se declara respins cu majoritatea
absolută a Parlamentului, acesta nu mai putea fi adoptat, fiind
respins în mod definitiv. În cazul în care Parlamentul propunea

234
amendamente, Consiliul putea să adopte actul cuprinzând
toate amendamentele Parlamentului (în cazul celor respinse
de Comisie trebuia să întrunească votul unanim), în termen de
trei luni. Dacă Consiliul nu reuşea adoptarea propunerilor
Parlamentului în totalitate, se convoaca Comitetul de
conciliere de către preşedintele Consiliului, de comun acord cu
preşedintele Parlamentului, fiind prezenţi şi reprezentanţii
Comisiei, încercându-se adoptarea unui text comun, care să
fie votat cu majoritatea calificată pentru membrii Consiliului şi
cu majoritatea simplă pentru reprezentanţii Parlamentului
European. În caz de adoptare a unui text comun, fiecare
instituţie trebuia ca în termen de şase săptămâni să hotărască
textul actului în conformitate cu proiectul comun, prin votul
majorităţii calificate pentru membrii Consiliului şi votul
majorităţii absolute pentru reprezentanţii Parlamentului.
Realizarea aprobării comune ducea la adoptarea textului, iar
neaprobarea de către una din cele două instituţii avea ca efect
respingerea acestuia. În cazul neadoptării unui text comun,
dacă în termen de şase săptămâni Consiliul nu întreprindea
nici o măsură, textul era respins. Dacă însă Consiliul confirma
poziţia sa comună exprimată anterior întrunirii Comitetului de
conciliere cu majoritate calificată şi în termen de şase
săptămâni Parlamentul nu adopta nici o poziţie, se adopta
acest text. Dacă în acelaşi interval de timp Parlamentul
confirma cu majoritate absolută respingerea acestui text, el
era respins definitiv. Procedura codeciziei are un câmp de
aplicare destul de important. Intră în această sferă
următoarele domenii:
- programul-cadru în domeniul cercetării (art. 130 i)
- libera circulaţie a muncitorilor (art. 49)
- piaţa internă (art. 100 a şi b)
- protecţia consumatorilor (art. 129 a, pct. 4)
- cultură (art. 128, pct. 5)
- reţelele trans-europene (art. 129 d) etc.
Prin Tratatul de lea Amsterdam, procedura codeciziei a
fost simplificată şi prevede o creştere a rolului Parlamentului în
acest domeniu, Consiliul nemaiputând adopta nici un act în

235
codecizie fără acordul Parlamentului. Astfel, noua procedură
de codecizie simplificată are, de la intrarea în vigoare a
acestui tratat, următoarea structură:
a)- dacă Parlamentul şi Consiliul sunt de acord cu privire
la o propunere a Comisiei, aceasta este adoptată;
b)- dacă există un dezacord, Parlamentul poate fie să
accepte poziţia Consiliului, fie să o respingă sau să o
amendeze prin votul majorităţii membrilor care îl compun;
c)- dacă Consiliul nu acceptă amendamentele, el
convoacă o reuniune de conciliere în cadrul căreia dacă se
realizează acordul asupra unui text comun, atât Consiliul cât şi
Parlementul îl vor vota pe acesta, iar decă acordul nu se
realizează acordul, propunerea nu va putea fi adoptată.

2.2.3.4. Avizul conform

Avizul conform reprezintă o modalitate de aprobare a

unei propuneri a Consiliului, care a fost introdus prin
dispoziţiile Actului Unic European şi prin care Parlamentul
European se pronunţă cu privire la protocoalele referitoare la
cooperarea financiară şi tehnică cu ţările mediteraneene.
Prin Tratatul de la Maastricht, procedura avizelor
conforme se extinde în următoarele domenii:
- reglementarea dreptului de sejur şi de liberă circulaţie
al cetăţenilor Uniunii Europene (art. 8 A paragraful 2)
- elaborarea unei proceduri uniforme privind exercitarea
dreptului de vot şi eligibilitatea cetăţenilor Uniunii în
Parlamentul European, elaborată de Parlament înainte de 31
decembrie 1993 (art. 8 paragraf 2)
- modificarea statutului Sistemului European al Băncilor
Centrale (S.E.B.C) şi atribuirea Băncii centrale Europene
(B.C.E.) a unor misiuni executive (art. 106 paragraf 6)
- regulile aferente fondurilor structurale şi crearea
Fondului de coeziune (art. 130 D)
- admiterea unor noi state în cadrul Uniunii Europene
(art. 0)

236
 - încheierea de către Comunităţi unor acorduri prevăzute
de art. 238 C.E., ca şi a unor acorduri prin care se creează un
cadru instituţional specific de cooperare, acorduri cu implicaţii
bugetare, sau acorduri privind modificarea unor acte adoptate
după procedura de codecizie (art. 238 paragraful 3 al. 2).
Procedura de adoptare cuprinde mai multe faze:
- solicitarea avizului conform de către preşedintele
Consiliului de Miniştrii către preşedintele Parlamentului
European;
- transmiterea solicitării Comisiei competente a
Parlamentului şi studierea în fond;
- adoptarea prin vot a poziţiei comisiei parlamentare şi
transmiterea unei recomandări către Parlament;
- votul Parlamentului, care trebuie să întrunească o
majoritate calificată din numărul membrilor care îl compun;
- trimiterea rezultatului votului către Consiliu.
În caz de aviz negativ, Consiliul poate trimite o nouă
sesizare cu un text modificat sau nu.
Avizul conform se publică în Jurnalul Oficial al
Comunităţii Europene (J.O.C.E.).
În cazul în care Parlamentul nu emite avizul conform, fie
că acesta este negativ, fie că nu întruneşte majoritatea
solicitată, Consiliul nu poate adopta textul respectiv.

2.2.3.5. Absenţa intervenţiei Parlamentului

Există domenii de competenţă legislativă a Consiliului în
care acesta poate legifera fără a fi necesară intervenţia
Parlamentului într-una din formele prezentate anterior.
Acesta se referă la următoarele domenii:
a) în care Consiliul decide cu majoritate calificată:
- politica în domeniul comercial comun (art. 113 C.E.)
- politica în transporturile maritime şi aeriene (art. 84
paragraful 2)
- politica privind libera circulaţie a capitalurilor (art. 69 şi
70)
- modificarea autonomă a tarifului vamal comun (art. 28)

237
 - acţiuni urgente în materie de vize (art. 100 C par. 3)
b) în care Consiliul statuează în unanimitate:
- recomandări în domeniul culturii (art. 128, pat. 5)
- acorduri internaţionale (art. 228 pct. 2)

2.3. Rolul B.C.E. în procesul legislativ

Banca Centrală Europeană are, conform Tratatului de la
Maastricht, competenţă în ceea ce priveşte adoptarea
reglementărilor necesare îndeplinirii funcţiunilor care îi sunt
atribuite prin art. 105 pct. 2 din tratat şi prin statutul său,
precum şi cu privire la alte chestiuni din domeniul său de
activitate, în cazul în care este abilitată de către Consiliu.

3. Funcţia executivã

Funcţia executivă comunitară se deosebeşte într-o

oarecare măsură de funcţia executivă exercitată pe plan
naţional. Astfel, pe plan naţional guvernul are competenţa de a
lua o serie de decizii privind aplicarea anumitor acte normative
cu caracter general, iar parlamentul poate să controleze
această activitate şi să o sancţioneze, dar el nu poate să se
substituie funcţiei executive. În cadrul sistemului comunitar
există o situaţie mai complexă, în sensul că potrivit
reglementărilor comunitare, Comisia este organul principal de
gestiune, dar ea are în acelaşi timp şi sarcina de a redacta
raportul general cu privire la activitatea Comunităţilor (art.
156). În acelaşi timp Consiliul exercită şi el unele activităţi de
natură executivă. Această situaţie este consecinţa faptului că
prin tratate nu sunt atribuite competenţe generale de execuţie
în sarcina Comisiei. Sunt atribuite însă Comisiei puteri de
decizie proprii în unele domenii. Astfel, sunt atribuite unele
competenţe în ceea ce priveşte gestiunea bugetară sau în
exercitarea competenţelor de execuţie constituie în baza
puterilor de decizie delegate de către Consiliu.

238
3.1. Rolul Comisiei

3.1.1. Competenţele Comisiei decurgând din tratatele

comunitare

Conform unor prevederi ale tratatelor, Comisia este

abilitată să întreprindă unele măsuri necesare pentru a pune în
aplicare dispoziţiile acestora. În executarea acestor sarcini,
Comisia poate permite sau interzice statelor membre să ia
unele măsuri derogatorii de la regulile comunitare.
În domeniul concurenţei, Comisia nu are competenţe
executive rezultând din tratate. Ea are doar o putere de
supraveghere, în baza art. 89, în vederea adoptării unor
reglementări generale de către Consiliu (art. 87 şi 88). În baza
adoptării unor reglementări de către Consiliu, Comisia dispune
de puteri în respectivul domeniu.
Comisia poate, în baza art. 85 şi 86, să adreseze
recomandări şi decizii întreprinderilor, nu însă şi statelor.
Comisia a avut un rol foarte important în ultima perioadă
în ceea ce priveşte colaborarea cu jurisdicţiile statelor membre
în vederea sprijinirii acestora pentru a soluţiona problemele cu
care se confruntă şi pentru a evita sesizarea frecventă a Curţii
de Justiţie. În acest domeniu, Comisia nu poate adopta nici o
decizie, singura sa posibilitate fiind de a da avize.
În domeniul întreprinderilor publice şi al celor cărora
statele le-au conferit drepturi speciale, Comisia are putere de
decizie şi de reglementare. Ea are dreptul de a supraveghea
aplicarea art. 90 C.E. şi de a adresa directive şi decizii statelor
membre (art. 90.3 C.E.). În ceea ce priveşte ajutoarele,
Comisia este abilitată conform Tratatului C.E. cu o putere de
supraveghere generală în acest domeniu. Statele membre îi
înaintează proiecte privind instituirea sau modificarea unui
ajutor (art. 93, par. 3), precum şi în ceea ce priveşte
suprimarea sau modificarea acestuia (art. 93 par. 2).

3.1.2. Execuţia bugetarã

239
 Art. 205 C.E. prevede în competenţa Comisiei
executarea bugetului comunitar conform dispoziţiilor
regulamentului de executare adoptat în baza art. 209 şi
conform propriei responsabilităţi în limitele creditelor acordate
şi în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare.
Conform precizărilor Tratatului de la Maastricht, în unele
domenii în care acţiunea comunitară se materializează în
decizii cu caracter financiar, acesta a prevăzut unele repartiţii
între competenţe conform cărora puterile de decizie aparţin în
mod esenţial Consiliului (chiar dacă destul de frecvent în co-
decizie cu Parlamentul). În aceste situaţii, Comisiei îi revine un
rol redus în ceea ce priveşte girarea acestor sectoare, fapt
pentru care nu se poate face o comparaţie între executivul
aparţinând statelor şi cel comunitar.

3.1.3. Delegarea de cãtre Consiliu în vederea exercitãrii

puterii de decizie şi de reglementare

Conform art. 155 C.E., Comisia exercită acele

competenţe care îi sunt conferite de către Consiliu în vederea
aplicării normelor pe care acesta le-a stabilit.
Consiliul a adoptat o poziţie reticentă în ceea ce priveşte
adoptarea unor decizii conform acestei proceduri. Actul Unic
European a prevăzut principiul conform căruia Consiliul poate
să confere Comisiei, prin actele pe care le adoptă, competenţe
de execuţie stabilite de către acesta.
Prin această dispoziţie s-a deschis calea unor acţiuni în
faţa Curţii de Justiţie împotriva Consiliului, în cazul în care
acesta nu conferă aceste atribuţii, menţinându-le în
competenţa sa. În acelaşi timp, dispoziţia principală suferă o
restrângere prin precizarea că el poate, în aceeaşi măsură, să
îşi rezerve în anumite “situaţii specifice”, exercitarea directă a

240
competenţelor de execuţie. Întrucât “situaţiile specifice” nu
sunt definite, ele conferă o marjă de apreciabilitate destul de
largă pentru Curtea de Justiţie.
Această posibilitate prevăzută de către tratate dă
naştere în practică unor situaţii contradictorii, în sensul că se
apreciază de către Parlament că nu este suficient folosită de
Consiliu această posibilitate, deşi în realitate, un număr impor-
tant de acte sunt adoptate pe baza acestei proceduri de
delegare a Comisiei de către Consiliu. Tendinţa Comisiei este
de sporire a competenţelor sale în acest domeniu, în timp ce
Consiliul consideră că nu trebuie să se lase o marjă de acţiune
prea largă Comisiei.Aceste puteri de decizie ale Comisiei
delegate de către Consiliu au fost admise şi de către
jurisprudenţa Curţii de Justiţie222, dar aceasta a stabilit de
asemenea că nu este de dorit ca să se producă o “descărcare”
a Consiliului de competenţele sale în sarcina Comisiei, el
trebuind să-i fixeze competenţele prin actele adoptate223.

3.1.3.1. Controlul delegãrii

Controlul delegării prezintă o problemă deosebit de
complicată întrucât se are în vedere practica naţională, care
pretinde că organul delegat nu trebuie să fie controlat,
sancţiunea depăşirii atribuţiilor fiind retragerea delegării.
În cadrul comunităţilor, din considerente de neîncredere
a organelor naţionale faţă de creşterea competenţelor
Comisiei, s-a supus controlului încă de la început delegarea
competenţei către aceasta. Deşi Comisia a criticat această
modalitate de control, ea a cunoscut o dezvoltare continuă, în
sensul restrângerii competenţelor Comisiei. Prin adoptarea
Actului Unic European s-a precizat în art. 145 că în viitor
Consiliul poate supune exercitarea competenţelor sale
anumitor modalităţi, iar acestea trebuie codificate într-o
222
Hot. Chemiefarma, 17.07.1970, 41/69, pag. 661
223
Hot. Köster, 17.12.1970, 25/70, pag. 1161
241
“decizie cadru” a acestuia. Această decizie adoptată la 13 iulie
1987224 nu a condus la favorizarea unor mecanisme mai suple,
care să confere Comisiei mai multă autonomie, codificând de
fapt practica existentă.

3.1.3.2. Modalitatea exercitãrii puterilor delegate

Comisiei
În vederea exercitării atribuţiilor care îi sunt delegate de
către Consiliu, Comisia poate apela la consultarea unor
comitete:
Comitetul consultativ care este compus din
reprezentanţii statelor membre. El are rolul de a emite unele
avize către Consiliu în vederea adoptării unor decizii, dar
conţinutul acestor avize nu este obligatoriu. Câmpul său de
aplicare se referă în principal la politica de concurenţă.
Comitetul de gestiune a fost instituit prin regulamente
privind organizarea comună a pieţelor în domeniul agriculturii,
fiind recunoscut prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
Comitetul de reglementare (sau comitetul tehnic). El nu
este utilizat atât de frecvent dar, în cazul în care el este
împotriva proiectului Comisiei, acesta nu poate să-l adopte.
În această situaţie, proiectul actului aflat în discuţie va fi
transmis Consiliului, care are un termen de trei luni în care
poate să decidă. În cazul în Consiliul nu a adopta o hotărâre în
acest termen, Comisia poate să adopte actul respectiv.

3.2. Rolul Consiliului

Consiliului îi sunt atribuite prin tratat unele funcţii care nu

intră în sfera competenţelor normative, ci a celor de adoptare
a unor decizii de aplicare a politicilor şi competenţelor care
revin Comunităţilor. Este cazul fixării preţurilor în cadrul politicii
agricole a Comunităţilor, sau în cazul politicii economice
reglementată de art. 103 A din Tratatul de la Maastricht, care

224
J.O.C.E. 197, 18.07.1987
242
abilitează Consiliul să adopte măsuri de asistenţă sau de
sancţiune în situaţia înregistrării unor deficite prea mari.

3.3. Rolul organelor monetare

Tratatul de la Maastricht prevede ca principiu în cadrul

politicii monetare, începând din faza a treia, independenţa
organelor specifice acestui domeniu, respectiv a S.E.B.C. şi a
B.C.E. (art. 105, 105 A, 107 şi 108 A.1.) fără amestec din
partea Consiliului, Comisiei sau Parlamentului European.

4. Funcţia bugetarã

4.1. Bugetul Comunitãţilor europene

Tratatul instituind Comunităţile europene a prevăzut şi

modalităţile de asigurare a resurselor financiare necesare
desfăşurării activităţii acestora. Între C.E.C.O. pe de o parte şi
C.E.E. şi C.E.E.A. pe de altă parte, există deosebiri în ceea ce
priveşte modul de creare a resurselor financiare.
Astfel, în cazul C.E.C.O., art. 4 din tratat conferă
Comisiei (Înaltei Autorităţi) autorizarea de a procura fondurile
necesare îndeplinirii misiunilor sale prin stabilirea de prelevări
asupra producţiei de cărbune şi oţel. Acest regim a fost
reglementat printr-o decizie a Înaltei Autorităţi225.
În cazul C.E.E. şi C.E.E.A. sunt prevăzute reglementări
mai complexe care au cunoscut o evoluţie în sensul înlocuirii
finanţării prin contribuţia statelor membre cu finanţarea din
resursele proprii. Astfel, în perioada 1958-1970, conform art.
200 C.E.E. şi 172 C.E.E.A., Comunităţile erau finanţate prin
contribuţia statelor stabilită după criterii prevăzute de tratate şi

225
Decizia din 30.12.1952 modificată în 1975, J.O.C.E.
179, 10.07.1975
243
care puteau fi modificate prin hotărârea cu unanimitate de
voturi a Consiliului. Se aveau în vedere posibilităţile
economice ale fiecărui stat. Conform art. 201 C.E.E. se
stabilea înlocuirea contribuţiilor statelor membre prin resurse
proprii, respectiv prin veniturile din tariful vamal comun, iar art.
173 C.E.E.A. prevedea înlocuirea prin prelevări percepute de
Comunităţi de la statele membre. În ceea ce priveşte
asigurarea finanţării Comunităţilor prin surse proprii, au existat
mai multe serii de decizii (21 aprilie 1970, 07 mai 1985, 24
iunie 1988), iar începând din iunie 1992, cu prilejul Consiliului
European de la Lisabona şi continuând cu Consiliul European
de la Edinburgh s-au prevăzut noi modalităţi de creştere
progresivă a veniturilor puse la dispoziţia Comunităţilor şi de
perfecţionare a sistemului de formare a resurselor financiare
proprii. Tratatul de la Maastricht a înlocuit art. 201 C.E.E. şi
193 C.E.EA. stabilind principiul conform căruia bugetul, fără a
prejudicia alte venituri, este finanţat integral prin resurse
proprii. Se stabileşte în sarcina Consiliului ca prin unanimitate
de voturi, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului, să decidă sistemul resurselor proprii ale
Comunităţilor pe care îl va recomanda adoptării de către
statele membre conform reglementărilor respective. Sunt
abrogate art. 200 C.E.E. şi 172 C.E.E.A., deci este exclusă,
chiar cu titlu excepţional, finanţarea prin contribuţii ale statelor
membre.
Resursele proprii sunt compuse din:
- prelevări şi drepturi vamale;
- T.V.A.;
- resursele provenind din P.N.B. (doar în cazurile când
celelalte venituri nu pot echilibra bugetul).

4.2. Adoptarea bugetului

Adoptarea bugetului în cadrul Comunităţilor europene

este rezultatul unei proceduri de codecizie între Consiliu şi
Parlament. Procedura adoptării bugetului a evoluat
concomitent cu evoluţia regimului financiar, respectiv cu

244
trecerea de la finanţarea prin contribuţiile statale la regimul
resurselor proprii.
Iniţial Parlamentul avea doar posibilitatea de a modifica
cheltuielile. Propunerile făcute în 1965 nu au dus la un rezultat
prin care să crească puterea Parlamentului (din cauza crizei
“scaunului gol”). Prin Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie
1970, în urma deciziei privind resursele proprii, s-a modificat şi
procedura bugetară, acordându-se Parlamentului competenţa
de a respinge bugetul.

4.2.1. Faza pregãtitoare

Până la data de 1 iulie, fiecare instituţie comunitară

înaintează Comisiei propunerile privind cheltuielile pentru anul
următor. Acestea sunt cuprinse de către Comisie într-un ante-
proiect de buget, conţinând veniturile şi cheltuielile şi sunt
înaintate Consiliului până la dara de 1 septembrie. Consiliul
decide asupra acestuia cu majoritate calificată, putând să
opereze modificări pe baza consultării Comisiei şi a altor
instituţii interesate.

4.2.2. Discutarea şi adoptarea

Consiliul sesizează Parlamentul pentru prima lectură a

proiectului de buget până cel mai târziu la 1 octombrie.
Parlamentul dispune de un termen de 45 de zile, în care îl
aprobă în mod expres, sau dacă nu propune nici un
amendament, bugetul este aprobat definitiv. Acesta este însă
cazul ideal, care în practică nu se întâlneşte226.
În situaţia în care Parlamentul propune amendamente
cheltuielilor care nu decurg neapărat din tratate (neobligatorii)
el hotărăşte cu majoritatea voturilor membrilor care îi compun,

226
Cf. P.Manin, op. cit., pag. 195
245
iar dacă propune cheltuieli prevăzute de tratate (obligatorii),
decide cu majoritatea absolută a voturilor exprimate.
Proiectul cu propunerile adoptate de Parlament este
returnat Consiliului, care dispune de un termen de 15 zile.
Consiliul poate accepta respectivele amendamente şi
propuneri ale Parlamentului, caz în care bugetul este
considerat adoptat. În practică însă, Consiliul modifică
propunerile şi amendamentele Parlamentului, decizând cu
majoritate calificată. Consiliul retrimite proiectul Parlamentului
pentru ultima lectură, care în termen de 15 zile poate, în
prezenţa majorităţii membrilor care îl compun şi cu trei cincimi
din voturile exprimate, să amendeze sau să respingă
modificările pe care Consiliul le-a adus amendamentelor
Parlamentului şi să hotărască bugetul. În eventualitatea în
care Parlamentul nu hotărăşte în termenul prevăzut, bugetul
se consideră adoptat în forma decisă de către Consiliu.
Parlamentul are însă posibilitatea ca în prezenţa
majorităţii membrilor şi prin votul a două treimi din membrii
care îl compun să respingă bugetul în faza celei de a doua
lecturi. În această situaţie, procedura trebuie să fie începută
din nou, pe baza unui nou proiect de buget. Dacă noua
procedură nu se încheie până la începerea anului bugetar,
Comunităţile vor funcţiona lună de lună pe baza unor
“douăsprezecimi” din bugetul anului anterior.
Această procedură bugetară complexă este generatoare
de diferende între Consiliu şi Parlament, de intensităţi
variabile, mergând până la respingerea adoptării bugetului
(cazul anilor 1980 şi 1985)227.
Problemele care dau naştere neînţelegerilor sunt
cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii, Parlamentul ducând
în permanenţă o politică de deplasare a primei categorii înspre
cea de a doua. Dificultăţi au apărut şi în legătură cu
respectarea termenelor prevăzute. În vederea eliminării
acestor situaţii în perioada 13-17 iunie 1988 s-a încheiat un
acord interinstituţional între Parlament, Consiliu şi Comisie
care a avut ca scop coordonarea acţiunilor în acest scop, fapt
227
J.Boulouis, op. cit., pag. 167
246
pentru care în 1989 s-a înregistrat prima adoptare a bugetului
fără dificultăţi.

4.2.3. Execuţia bugetului şi controlului

Execuţia bugetului revine Comisiei. Ea începe la 1

ianuarie a anului pentru care bugetul a fost propus şi adoptat.
Comisia este responsabilă în conformitate cu reglementările
financiare care au fost aprobate de către Consiliu, statuând în
unanimitate asupra propunerilor Comisiei, pe baza consultării
Parlamentului şi a avizelor Curţii de Conturi.
Controlul execuţiei bugetare este încredinţat Curţii de
Conturi, iar Parlamentului îi revine competenţa descărcării
Comisiei de execuţie bugetară pe baza raportului Curţii de
Conturi şi a răspunsurilor instituţiilor vizate de observaţiile
raportului Curţii de Conturi. Parlamentul decide cu majoritate
calificată de voturi. Prin Tratatul de la Amsterdam s-au extins
puterile Parlamentului în ceea ce priveşte controlul bugetar în
domeniul politicii externe şi de securitate comună.

5. Funcţia de control

5.1. Controlul exercitat de cãtre Parlament

În cadrul Comunităţilor se aplică principiul democratic al

controlului exercitat de către Parlament asupra executivului.
Conform tratatelor comunitare, controlul Parlamentului
European se extinde doar asupra Comisiei (art. 20 C.E.C.O.
137 C.E.E. şi 107 C.E.E.A.).
În practică însă, Parlamentul şi-a extins controlul şi
asupra Consiliului European în ceea ce priveşte dreptul la
informare. Astfel, Parlamentul trebuie să fie informat anual cu

247
privire la activitatea Comunităţilor. Alături de acesta s-au insti-
tuit şi alte modalităţi de informare a Parlamentului asupra unor
probleme privind programul anual al Comisiei, programul
preşedinţiei Consiliului miniştrilor, raportul cu privire la
reuniunile Consiliului European, sau asupra progreselor
Uniunii Europene. În ceea ce priveşte tehnicile de control
folosite de Parlament, sunt instituite atât petiţiile cât şi
interpelările.

5.1.1. Petiţiile

Dreptul la petiţie este recunoscut tuturor cetăţenilor

Uniunii Europene, în mod individual sau în asociere. Statuat
anterior prin regulamentul interior al Parlamentului, el a fost
recunoscut prin Tratatul de la Maastricht (art. 8 D şi 138 D).
În afară de cetăţenii Uniunii Europene, este recunoscut
dreptul de petiţie oricărei persoane fizice sau morale rezidentă
sau care are sediul statutar pe teritoriul unui stat membru.
Petiţia trebuie să cuprindă numele, calitatea,
naţionalitatea şi domiciliul semnatarului. Ele sunt înregistrate
în ordinea primirii şi sunt trimise spre examinare comisiei
competente a Parlamentului. În baza acestora se pot iniţia
proiecte de rezoluţii, sau se pot adresa Comisiei sau
Consiliului propuneri diverse.

5.1.2. Interpelãrile

Interpelările constituie un mijloc tradiţional de control

parlamentar. În cadrul Comunităţilor ele sunt reglementate de
art. 23 C.E.C.O., 140 C.E.E. şi 110 C.E.E.A., care se limitează
să prevadă interpelarea Consiliului de către Parlament.
Regulamentul interior al Parlamentului (cap. IV sect. 2)
stabileşte trei categorii de interpelări: scrise, orale fără
dezbateri şi orale cu dezbateri.

5.1.2.1. Interpelãrile scrise

248
 Acestea pot fi făcute de către orice deputat şi adresate
Comisiei sau Consiliului. Ele trebuie să fie redactate sumar şi
să se refere la chestiuni precise legate de activitatea
Comunităţilor. Se adresează preşedintelui Parlamentului care
le înaintează instituţiei vizate. Răspunsul se adresează în scris
şi se publică în J.O.C.E.

5.1.2.2. Interpelãrile orale fãrã dezbateri

Ele pot fi adresate de către orice deputat şi ele trebuie
să fie adresate preşedintelui, care le supune Biroului lărgit,
acesta decizând asupra lor, respectiv dacă trebuie
transformate în interpelări scrise, sau în interpelări orale cu
dezbateri. Decizia se comunică deputatului în cauză,
Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune are cel mult o
jumătate de zi acordată acestora interpelări, deputatul având
la dispoziţie maxim zece minute în acest scop (art. 59 din Reg.
interior). Instituţiile vizate urmează să dea un răspuns succint.

5.1.2.3. Interpelãrile orale cu dezbateri

Acestea nu pot să provină decât de la comisii, grupuri
politice sau grupuri de cel puţin cinci deputaţi. Se adresează
preşedintelui şi sunt filtrate de Biroul lărgit, care decide dacă
rămân în forma respectivă, sau trebuie transformate în altă
procedură. Autorul interpelării dispune de zece minute pentru
formularea acesteia, iar alţi intervenienţi au la dispoziţie câte
cinci minute pentru o singură dată. Reprezentantul instituţiei
vizate răspunde interpelărilor. Autorul acesteia mai poate
beneficia de cinci minute la cerere pentru replică la răspunsul
primit. Conform art. 58 din regulamentul interior al
Parlamentului, o comisie, un grup politic sau cel puţin
douăzeci şi trei de deputaţi pot să înainteze preşedintelui
Parlamentului un proiect de rezoluţie în vederea încheierii
respectivelor dezbateri, solicitând votul în termen scurt.

249
5.1.3. Mediatorul

Mediatorul a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht în

vederea primirii de sesizări de la cetăţenii Uniunii Europene cu
privire la activitatea necorespunzătoare a organelor
comunitare.228

5.1.4. Controlul execuţiei bugetului de cãtre Parlament

Parlamentul controlează Comisia cu privire la modul de

executare a bugetului şi pe baza raportului acestuia şi al Curţii
de Conturi descarcă sau nu Comisia de această sarcină229.

5.1.5. Puterea de sancţionare a Parlamentului

Parlamentul poate să decidă demisia Comisiei în

întregime, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Sancţiune
gravă, moţiunea de cenzură trebuie depusă de către un grup
parlamentar sau de către o zecime din membrii săi.
Dezbaterile încep după 24 de ore, iar votul are loc trei zile mai
târziu. Pentru adoptarea moţiunii, sunt necesare două treimi
din voturile exprimate, fiind necesară prezenţa majorităţii
simple a membrilor Parlamentului. Până în 1999 s-au introdus
patru moţiuni, s-au votat două şi nu s-a adoptat nici una, fiind
greu de realizat numărul de voturi necesar, fapt dovedit în 4
martie 1977 când moţiunea înaintată nu a întrunit numărul de
voturi. În schimb, moţiunea introdusă în martie 1999 a dus la
demiterea Comisiei, aşa cum am arătat mai sus.

228
A se vedea: supra, cap. II, paragr.6.5.5.
229
A se vedea: supra, cap. II, paragr. 6.6 şi cap. VII, paragr.
3.1.2.
250
 În ceea ce priveşte statele membre. Parlamentul are un
rol de control indirect putând sesiza Comisia cu privire la
anumite încălcări pe care la constată.
Tratatul de la Maastricht îi sporeşte rolul într-o oarecare
măsură, prevăzând în art. 130 C că el poate crea o Comisie
temporară de anchetă, care să examineze acuzaţiile privind
faptele de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar.
Comisia se poate constitui la cererea unei pătrimi dintre
membrii săi, cu condiţia ca respectivele fapte să nu fie în
atenţia unui organ judiciar.

5.2. Controlul exercitat de cãtre Comisie

Controlul exercitat de către Comisie este reglementat de

art. 8 C.E.C.O., 155 C.E. şi 124 C.E.E.A.. În conformitate cu
art. 155 C.E. ,Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor
respectivului tratat, precum şi a dispoziţiilor adoptate de către
instituţii în baza acestuia, fapt pentru care a fost denumită
“gardianul tratatelor”230. În virtutea acestor dispoziţii, Comisiei îi
revine obligaţia respectării acestora, şi nu doar facultatea
exercitării acestei funcţii.
În vederea exercitării controlului, Comisia trebuie să
dispună de informaţii privind modul de aplicare a tratatelor.
Această informare se realizează prin documentele oficiale
publicate şi prin organele proprii însărcinate să urmărească
modul de respectare a actelor normative de către instituţiile şi
organele comunitare.
Pe baza puterilor conferite, Comisia poate dispune
efectuarea unor anchete şi adoptarea unor măsuri de
sancţionare. De asemenea, ea poate pune în mişcare recursul
pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare.

230
A se vedea P.Manin, op. cit., pag. 199-200 şi
J.Boulouis, op. cit., pag. 266-268
251
 În vederea îndeplinirii acestor atribuţii statele au obligaţia
să informeze Comisia cu privire la măsurile luate pentru
aplicarea normelor. De asemenea, directivele prevăd obligaţia
statelor de a notifica măsurile de aplicare a lor către Comisie,
neconformarea constituind ea însăşi o neîndeplinire a
obligaţiilor comunitare, chiar dacă măsurile au fost luate în
fapt. Întreprinderile sunt supuse de asemenea controlului
Comisiei, agenţii acesteia având, în materie de concurenţă,
drept de control la faţa locului, în aceleaşi condiţii ca şi agenţii
fiscali naţionali. Refuzul de a accepta controlul se sancţionea-
ză prin amenzi sau alte măsuri de constrângere, precum şi
prin declararea nulităţii anumite acorduri încheiate de către
acestea. În ceea ce priveşte cazul celorlalte instituţii
comunitare, Comisia nu are nici o posibilitate de sancţionare,
ea dispunând doar de dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie.

5.3. Controlul exercitat de Curtea de Conturi

Succesoare a Curţii de Control, Curtea de Conturi nu

este un organ jurisdicţional, în pofida denumirii sale.
Conform tratatelor comunitare ea este însărcinată cu
examinarea conturilor privind totalitatea veniturilor şi
cheltuielilor comunitare.
Ea examinează legalitatea şi regularitatea acestor
venituri şi cheltuieli şi asigură buna gestiune financiară.
Controlul în statele membre se face împreună cu
instituţiile naţionale de control sau cu serviciile naţionale
competente. Orice document sau informaţie necesară
îndeplinirii atribuţiilor sale trebuie să-i fie puse la dispoziţie, la
cerere, de către instituţiile comunitare, de către instituţiile
naţionale de control, sau de serviciile naţionale competente.
Curtea întocmeşte un raport anual la încheierea
exerciţiului bugetar, care se transmite instituţiilor şi se publică
în J.O.C.E. împreună cu răspunsul instituţiilor vizate, fiind
utilizat în descărcarea Comisiei de exerciţiul bugetar de către
Parlament. Tratatul de la Maastricht mai prevede şi întocmirea
anumitor rapoarte alături de rapoartele anuale şi de avize. Ea

252
poate introduce recursul în carenţă împotriva altor instituţii
comunitare.

5.4. Controlul exercitat de cãtre B.C.E.

Banca Centrală Europeană, în exercitarea atribuţiilor

sale, poate în anumite condiţii să introducă recurs în anulare,
iar art. 108 A par. 3 din tratatul C.E. prevede posibilitatea
Consiliului de a conferi B.C.E. competenţă aplicării de amenzi
şi măsuri de constrângere în cazul în care întreprinderile nu
respectă regulamentele şi deciziile Consiliului.

5.5. Alte modalitãţi de control

Statele membre au posibilitatea ca în cazul în care alte

state comunitare nu respectă normele comunitare să introducă
recurs pentru neîndeplinirea atribuţiilor comunitare, precum şi
acţiunea de control al legalităţii unui act, recursul în anulare
sau recursul în carenţă.
Persoanele particulare pot – în condiţii restrictive – să
introducă recursuri în anulare şi în carenţă.
În ceea ce priveşte controlul jurisdicţional exercitat de
Curtea de Justiţie şi de Tribunalul de Primă Instanţă, datorită
complexităţii acestuia, va fi analizat în capitolul următor.

253
 CAPITOLUL VIII

CONTROLUL JURISDICŢIONAL

1. Aspecte generale

Alături de controlul politic, executiv, financiar şi de altă

natură, un rol important revine controlului jurisdicţional privind
activitatea Comunităţilor europene. Respectarea ordinii juridice
comunitare de către toate instituţiile şi organele Comunităţilor
reprezintă un principiu de bază al organizării şi funcţionării
acestora. Complexitatea ordinii juridice comunitare, în
comparaţie cu ordinea juridică internă a statelor membre,
determină un sistem de control jurisdicţional adaptat nu numai
ordinii juridice comunitare, ci şi consecinţelor care rezultă din
integrarea acesteia în jurisdicţiile naţionale231.
Prin faptul că aplicabilitatea directă a dreptului comunitar
în ordinea juridică internă conduce la situaţia în care
judecătorii naţionali ai statelor membre ocupă o poziţie
importantă în aplicarea normelor comunitare, există riscul să
se ajungă la aplicarea diferită a acestora, în funcţie de anumite
circumstanţe determinate de diferenţele dintre jurisdicţiile
naţionale. Aceste posibile situaţii trebuie însă să fie înlăturate,
având în vedere necesitatea aplicării unitare a dreptului
comunitar, în scopul asigurării unei funcţionări eficiente a
mecanismelor comunitare. Aceasta se realizează prin
intermediul mecanismului de cooperare între jurisdicţiile
naţionale şi cele comunitare, acestora din urmă revenindu-le
de fapt funcţia principală de garantare a uniformităţii aplicării
dreptului comunitar. În acelaşi timp, asigurarea ordinii juridice
231
J.Boulouis, op. cit., pag. 273
254
comunitare presupune şi competenţe specifice pentru
jurisdicţia comunitară, exercitate în nume propriu, fără a fi
necesară intervenţia organelor jurisdicţionale naţionale.
Dezvoltarea Comunităţilor a condus implicit la creşterea
numărului cazurilor în care era competentă Curtea de Justiţie,
respectiv la o supraaglomerare a acesteia, motiv pentru care
s-a impus cu necesitate crearea unei alte instanţe comunitare
care să o degreveze. S-a instituit astfel Tribunalul de Primă
Instanţă, căruia i s-au recunoscut competenţe specifice în
acest domeniu. Tribunalul de primă instanţă are o competenţă
bine stabilită prin normele juridice comunitare, nereprezentând
deci o “instanţă de drept comun”.
Conform art. 168 A C.E., Tribunalul de Primă Instanţă
are o competenţă care cuprinde toate acţiunile persoanelor
fizice şi morale. La crearea sa prin Decizia 85/591 din 24
octombrie 1988, Tribunalul de Primă Instanţă avea ca scop
degrevarea Curţii de Justiţie prin transferarea unora dintre
competenţele acesteia şi, în acelaşi timp, îmbunătăţirea
sistemului de garantare a drepturilor persoanelor aflate sub
jurisdicţia Comunităţilor prin crearea unui dublu grad de
jurisdicţie în cazurile care urmau să fie aduse în faţa jurisdicţiei
comunitare.

2.Judecata în faţa Tribunalului de Primã

Instanţã şi recursul la Curtea de Justiţie

2.1. Judecata în faţa Tribunalului

Tribunalul de Primă Instanţă aplică regulile de procedură

prevăzute în Protocoalele privind Curtea(Titlul III, combinat cu
Titlul IV). La acestea se adaugă Regulamentul de procedură
care a fost stabilit de comun acord de către Curte şi Tribunal şi
care a fost aprobat de către Consiliu la 2 mai 1991232.

232
J.O.C.E. L-136, 30 mai 1991
255
 Deciziile privind crearea Tribunalului de Primă Instanţă,
care sunt cuprinse în protocoalele privind statutul Curţii de
Justiţie, conţin reguli care stabilesc competenţa fiecăreia dintre
cele două instanţe în scopul evitării unor situaţii de concurenţă
a competenţelor acestora în judecarea fondului cauzelor.
În cazul în care actele procedurale de sesizare a
instanţei au fost greşit adresate, oricare dintre cele două
instanţe are obligaţia de a trimite aceste acte la instanţa
competentă potrivit reglementărilor.
În cazurile sesizării simultane cu privire la aceeaşi
chestiune de interpretare sau de decizie asupra validităţii unui
act, Tribunalul va fi obligat să suspende procedura până în
momentul în care s-a pronunţat Curtea de Justiţie, sau să se
desesizeze şi să lase Curtea să se pronunţe. Curtea poate
proceda la fel, atunci când consideră că este competent
Tribunalul233.

2.2. Recursul împotriva hotãrârii Tribunalului

Împotriva hotărârilor Tribunalului de Primă Instanţă se

poate face recurs în faţa Curţii de Justiţie, conform deciziilor
de înfiinţare a Tribunului, care au adăugat un titlu suplimentar
(IV) la fiecare dintre aceste protocoale şi care prevăd
modalitatea de introducere a recursului, condiţiile admisibilităţii
şi efectele acestuia.

2.2.1. Hotãrârile care pot fi atacate cu recurs

Pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii de Justiţie hotărârile

Tribunalului de Primă Instanţă prin care se hotărăşte în fond
asupra cauzei sau prin care hotărăşte asupra unei chestiuni
de procedură privind excepţia de incompetenţă sau de
neadmisibilitate (art. 48 şi 49 din Protocol, Titlul IV).

233
J.Boulouis, op. cit., pag. 333-334
256
2.2.2. Persoanele care pot face recurs

Orice persoană care a fost implicată în hotărârea dată în

cazul respectiv poate iniţia recurs. Există însă anumite
diferenţieri între părţile implicate în cauză în sensul că în afara
statelor membre şi a instituţiilor comunitare, celelalte părţi nu
pot face recurs decât împotriva hotărârilor Tribunalului de
primă instanţă care le privesc în mod direct. Statele membre şi
instituţiile comunitare pot să introducă un recurs dacă nu au
fost parte în litigiu, în afara litigiilor care se opun Comunităţilor
şi agenţilor lor. În ceea ce priveşte deciziile tribunalului de
respingere a unei cereri de intervenţie recursul nu poate fi
introdus decât de către persoanele a căror cerere a fost
respinsă, în termen de două săptămâni de la data notificării
respectivei decizii. În cazul deciziilor tribunalului referitoare la
amânarea executării, luarea unor măsuri provizorii şi a
executării forţate (art. 50 din protocol) recursul nu va putea fi
formulat decât de către părţile implicate în respectiva
procedură, în termen de două luni de la data la care le-a fost
notificată decizia.

2.2.3. Motivele recursului

Potrivit art. 32 quinto C.E.C.A. 168A C.E. şi 140

C.E.E.A., recursul trebuie să fie fondat doar pe mijloace de
drept. Aceste dispoziţii se completează cu cele ale
protocoalelor Curţii de Justiţie (art. 51) care prevăd
următoarele motive:
- incompetenţa Tribunalului în respectiva cauză;
- nerespectarea procedurilor în faţa acestuia, prin care s-
au adus atingeri intereselor părţilor recurente;
- încălcarea dreptului comunitar.
Nu s-a admis recursul pe motive de cheltuieli şi în ceea
ce priveşte valoarea acestora.

257
2.2.4. Judecarea recursului

Procedura de judecare a recursului cuprinde faza scrisă

şi faza orală. În urma judecării, Curtea pronunţă o hotărâre fie
de respingere a recursului, fie de anulare a deciziei
tribunalului, dacă o consideră nefondată. În această situaţie
Curtea poate să hotărască cu privire la recurs, sau poate să
trimită cauza Tribunalului, care va trebui să ţină seama de
ceea ce a decis Curtea.

2.2.5. Efectele recursului

Introducerea recursului nu are efect suspensiv, cu

excepţia procedurilor de urgenţă şi în cazul amânării.
În cazul în care tribunalul procedează la anularea unui
regulament această decizie nu poate să producă efecte decât
după expirarea termenului de recurs, sau dacă recursul a fost
înaintat Curţii, din momentul respingerii acestuia, fără însă să
se prejudicieze dreptul unei părţi de a sesiza Curtea cu o
cerere de amânare sau o procedură de urgenţă.

3.Cooperarea judiciarã între instanţele naţionale

şi Curtea de Justiţie. Recursul prejudiciar

3.1. Generalitãţi

Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar în

ordinea juridică internă presupune ca orice persoană fizică sau
morală să poată invoca normele dreptului comunitar în faţa
oricărei instanţe naţionale. În baza aceluiaşi principiu,
instanţele naţionale sunt obligate să aplice dreptul comunitar
în cauzele cu care sunt sesizate. Complexitatea dreptului
comunitar şi varietatea cazurilor care pot ajunge în faţa
judecătorului naţional determină necesitatea ca acesta să

258
poată beneficia în anumite situaţii de clarificări cu privire la
dreptul comunitar aplicabil în cazul în speţă, provenite de la
organul judiciar comunitar cel mai competent, respectiv Curtea
de Justiţie. Tribunalul de Primă Instanţă nu este investit cu
competenţe în acest domeniu.
Prin aceasta se asigură atât aplicarea unitară a dreptului
comunitar de către instanţele tuturor statelor membre, cât şi
eventualele situaţii frecvente de recurgere la atacarea
hotărârilor pronunţate de instanţa naţională în faţa Curţii de
Justiţie. Această intervenţie a Curţii de Justiţie nu se face
decât în scopul acordării unor indicaţii privind modul de
aplicare al dreptului naţional şi nu pentru a se substitui justiţiei
naţionale, care este însă ţinută să se conformeze acestor
indicaţii. Întrucât apelarea la instanţa comunitară se face
înainte de pronunţarea unei hotărâri, ele sunt căi prejudiciare.
În funcţie de obiectivul lor, ele pot fi de interpretare sau
de apreciere a validităţii. Întrucât între acestea există mai
multe asemănări, vor fi tratate împreună menţionându-se
separat doar aspectele specifice ale fiecăreia dintre cele două
tipuri de acţiuni.

3.2. Baza juridicã a recursului prejudiciar

Recursul prejudiciar este prevăzut în cele trei tratate

comunitare, dar cu unele diferenţe.
Tratatul C.E.C.O., în art. 41 prevede doar recursul în
aprecierea validităţii deliberărilor Comisiei şi Consiliului.
Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. reglementează primul în art.
177 şi al doilea în art. 150 ambele tipuri de recurs prejudiciar,
atât pentru validitate, cât şi pentru interpretare, ele având
acelaşi regim de reglementare şi prevăzând competenţa Curţii
în acest domeniu. Curtea de Justiţie a admis că în cazul
tratatului C.E.C.O. se poate utiliza recursul în interpretare,
având în vedere finalitatea comună şi coerenţa tratatelor,
precum şi necesitatea aplicării unitate a dreptului comunitar în
cadrul celor trei Comunităţi.

259
3.3. Instanţele competente sã sesizeze Curtea

Conform tratatelor, doar instanţele statelor membre au

competenţă să sesizeze Curtea cu un recurs prejudiciar.
Curtea nu este legată de dreptul naţional al statelor membre,
astfel, încât ea este cea care stabileşte dacă forul solicitant
îndeplineşte sau nu condiţiile cerute pentru a i se admite
recursul. S-au stabilit astfel de către jurisprudenţă reguli
conform cărora instanţa solicitantă trebuie, în baza normelor
de procedură, să aibă calitatea de terţ în cazul litigiului, să fie
investită cu soluţionarea acestuia şi nu doar un rol consultativ
(respingând solicitări ale organizaţiilor avocaţilor), sau să
considere unele organe ca fiind abilitate să solicite recurs,
chiar dacă acestea nu funcţionează după regulile tradiţionale
ale organelor jurisdicţionale (cele ale Consiliul constituţional
francez). Solicitările organelor arbitrare naţionale nu au fost
acceptate şi de către Curte, fapt criticat în literatura de
specialitate234.

3.4. “Facultatea” şi “obligaţia” sesizãrii

a) În situaţia interpretării
Judecătorul naţional însărcinat cu judecarea unei cauze
are sarcina de a pronunţa o hotărâre legală şi, în acest scop
trebuie să beneficieze de independenţă şi să dispună de toate
mijloacele îndeplinirii acestei responsabilităţi. În acest sens
solicitarea Curţii de Justiţie pentru a-l sprijini în cauza pe care
o judecă trebuie să fie astfel reglementată încât să-i confere
posibilitatea să decidă dacă trebuie să solicite această
intervenţie, faza procedurală în care este necesară şi
chestiunile asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe.
Tratatele prevăd că judecătorul naţional “poate” sau
“este ţinut” să introducă recursul prejudiciar. Sunt obligaţi să
introducă recursul prejudiciar judecătorul care se pronunţă ca
ultimă instanţă naţională, în timp ce restul au doar facultatea

234
P.Manin, op. cit. pag. 340
260
de a apela la acest recurs, întrucât pe plan intern mai există
posibilitatea îndreptării hotărârii eventual greşite.
Se are în vedere îmbinarea autonomiei jurisdicţiei
naţionale cu respectarea şi aplicarea uniformă a dreptului
comunitar235.
b) În cazul aprecierii validităţii
Dacă în cazul problemelor de interpretare situaţia este
diferită în funcţie de poziţia ierarhică a instanţei, în cazul
aprecierii validităţii situaţia nu mai poate fi apreciată diferit,
întrucât indiferent care ar fi locul pe care-l ocupă instanţa ierar-
hică internă, ea nu poate hotărî asupra invalidităţii actelor
instituţiilor comunitare236, chiar dacă nu reprezintă ultimul grad
de jurisdicţie. Rezultă deci că atunci când o instanţă consideră
că există elemente care ar pune sub semnul întrebării
validitatea unei norme juridice comunitare, ea trebuie să se
adreseze Curţii de Justiţie, singura în măsură să declare actul
invalid.

3.5. Obiectul recursului prejudiciar

a) În chestiunile de interpretare
Curtea nu poate fi sesizată decât în scopul clarificării
unor dispoziţii comunitare, indiferent de categoria izvoarelor
dreptului comunitar din care acestea fac parte. ea nu se
pronunţă asupra dreptului naţional. Se pot întâlni situaţii când
problemele solicitate se referă la raportul dreptului intern cu
cel comunitar, când solicitarea va avea ca obiect sprijinul Curţii
în asigurarea respectării principiului primordialităţii dreptului
comunitar. Nu există anumite limite precis stabilite în ceea ce
priveşte domeniul la care se pot referi chestiunile asupra
cărora Curtea urmează să dea indicaţii, nici din punctul de
vedere al denumirii actelor decizionale (întrucât se poate
recurge şi la schimbarea calificării acestora), nici din punctul
de vedere al categoriei de surse de drept comunitar la care se

235
J.Boulouis, op. cit. pag. 282
236
Hot. Foto/Frost, 22.10.19ccn 314/85, pag. 4225
261
referă (tratate, principii generale de drept, acorduri
internaţionale).
b) În chestiunile de validitate
Recursul prejudiciar privind validitatea reprezintă o
acţiune care are ca obiect interogarea Curţii de Justiţie cu
privire la validitatea unei norme juridice comunitare. Ea
reprezintă un mijloc de control al legalităţii actelor comunitare,
impunând respectarea ierarhiei normelor juridice. Din aceste
considerente, ea reprezintă o problemă de competenţă
exclusivă a jurisdicţiei comunitare, obligatorie pentru orice
judecător naţional în soluţionarea cazurilor cu care este
sesizat. Această acţiune apare ca o consecinţă a faptului că
judecătorul naţional nu este competent să declare invalid un
act comunitar. Principiul legalităţii presupune însă ca un act în
contradicţie cu normele comunitare superioare să nu fie
aplicat. Apare astfel situaţia în care în faţa unui judecător
naţional se sesizează această contradicţie şi se impune
examinarea respectivului act în ceea ce priveşte validitatea sa.
Dacă judecătorul consideră că actul este valid, va respinge
această excepţie. În caz contrar, având în vedere competenţa
exclusivă a Curţii de Justiţie în anularea actelor comunitare, el
va trebui să apeleze la această cale judiciară.
Din aceste considerente, se apreciază că acest recurs
prejudiciar de interpretare se aseamănă cu acţiunea în
anulare.

3.6. Momentul solicitãrii

În stabilirea momentului în care se înaintează recursul

prejudiciar, judecătorul naţional beneficiază de deplină
libertate. Nu există nici o îngrădire legală, el urmând să
stabilească momentul în care recursul respectiv poate să fie
cât mai avantajos atât din punctul de vedere al utilizării
procedurale, cât şi din punctul de vedere al circumstanţelor.

262
3.7. Formularea chestiunilor

Tratatele nu prevăd anumite restricţii în ceea ce priveşte

forma în care trebuie prezentate problemele asupra cărora
Curtea urmează să se pronunţe. S-a stabilit de către
jurisprudenţă că acestea pot să fie prezentate aşa cum
consideră judecătorul naţional, dar într-o formă directă şi
simplă, care să fir în măsură să permită Curţii să-şi exercite
competenţele. În situaţia formulării unor probleme într-un mod
impropriu, sau care depăşesc cadrul competenţelor atribuite
prin tratate, Curtea a statuat că este competentă să
reformuleze chestiunea din recurs şi se va pronunţa doar
asupra acelor aspecte care sunt legate de dreptul comunitar şi
care necesită a fi interpretate237.

3.8. Admisibilitatea recursului

Curtea are competenţă să admită sau să respingă

recursul în întregime sau doar în anumite chestiuni care sunt
solicitate spre a fi clarificate de Curte.
Astfel, jurisprudenţa acesteia a stabilit că într-o cauză în
care, după sesizare, a intervenit o anulare din partea unei
instanţe naţionale superioare, Curtea va declara procedura
fără obiect238. O altă cauză de neadmisibilitate a fost
considerată inexistenţa unui raport între problema solicitată a fi
clarificată şi litigiul care urmează să fie soluţionat de
judecătorul naţional. Absenţa motivării recursului prejudiciar
este de asemenea considerată ca un motiv de respingere a
acestuia, iar practica urmată de Curte a fost una de aplicare
tot mai severă a acestei condiţii.

237
P.Manin. op. cit., pag. 345
238
Hot. SABAM, 31.01.1974, 127/43, pag. 51
263
3.9. Caracteristicile procedurii

Deşi prin esenţa sa judecarea recursului prejudiciar nu

are un caracter contradictoriu, totuşi Curtea a admis că în
scopul unei mai bune aplicări a justiţiei să-i confere un
caracter contradictoriu. În acest sens se aplică o procedură
care prevede prezenţa părţilor implicate în litigiu în faţa
instanţei naţionale precum şi a organelor comunitare
interesate. Grefa tribunalului naţional înaintează grefei Curţii
de Justiţie ordonanţa de recurs prejudiciar şi dosarul cazului.
Grefa Curţii sesizează părţile în litigiu, Comisia, Consiliul şi
guvernele statelor implicate. Acestora li se acordă un termen
de două luni pentru a prezenta observaţiile scrise. Ei nu pot
modifica chestiunile care sunt cuprinse în recursul prejudiciar
înaintat Curţii. În momentul înregistrării recursului se numeşte
un judecător raportor, care examinează cazul şi stabileşte
dacă sunt necesare unele măsuri judiciare, acestea referindu-
se la judecătorul naţional, părţile în litigiu, statele sau instituţiile
comunitare. Părţile în litigiu nu trebuie să prezinte memorii şi
observaţii în mod obligatoriu, dar în practică acestea
obişnuiesc să depună observaţii.
Procedura cuprinde două faze: faza scrisă (depunerea
observaţiilor) şi faza orală, în care părţile îşi susţin cauza.
Limba de desfăşurare a dezbaterilor este limba iniţială a
cazului. În final Curtea emite hotărârea, care are forma
obişnuită.

3.10. Efectul hotãrârilor Curţii

a) Hotărârile de interpretare
După primirea hotărârii Curţii, judecătorul naţional
trebuie să ţină cont de conţinutul acestuia. Această concluzie
rezultă din logica lucrurilor întrucât dacă a solicitat un sprijin
din partea instanţei comunitare supreme, conforme
prevederilor acesteia în soluţionarea cazului se impune de la
sine. În cazul în care răspunsul primit nu este suficient de clar,
judecătorul are posibilitatea să revină cu întrebări suplimentare

264
adresate Curţii de Justiţie. Întrucât hotărârea Curţii de Justiţie
nu soluţionează cazul, nu are autoritate de lucru judecat. Ea
are însă autoritate de lucru interpretat239, având drept
consecinţă faptul că orice jurisdicţie naţională care are de
soluţionat un caz în care se regăsesc aceleaşi chestiuni,
trebuie să ţină seama de respectiva interpretare.
Nimic nu împiedică însă ca şi alte instanţe să solicite
Curţii o nouă interpretare240.
Hotărârea de interpretare este considerată ca având
efect retroactiv, de la data intrării în vigoare a textului
interpretat, situaţie care este apreciată ca putând anula efecte
negative, având în vedere faptul că poate să producă efecte
diferite de la un stat la altul, în funcţie de prevederile concrete
ale dreptului intern, iar pe de altă parte, pentru că aduce
atingere unui principiu general de drept şi unor raporturi
juridice care au putut fi stabilite, pe baza principiului bunei
credinţe, din cauză că nu este stabilită interpretarea normelor
juridice care guvernează în materie241.
Din aceste considerente, Curtea a acceptat
neretroactivitatea în cazul reclamaţiilor adresate înainte de
data hotărârii interpretative. În acelaşi timp, nu a acceptat
neretroactivitatea asupra cazurilor cărora li s-ar fi aplicat o
legislaţie adoptată după data pronunţării hotărârii de
interpretare, aflată în contradicţie cu acesta242.
b) Hotărârea în aprecierea validităţi
Hotărârea pronunţată de Curte în cazul unui recurs
prejudiciar reprezintă consecinţa unui control obiectiv de
legalitate, efectuat de către instanţa supremă comunitară, fapt
pentru care ea are autoritate absolută.

239
Hot. Da Costa, 27.03.1963, 28/62, p. 59
240
J.Boulouis, op. cit., pag. 298
241
J.Boulouis, op. cit., pag. 299
242
Hot. Dansk Denkavit, 31.03.1992 C 200/90, I, 2240 şi
D.Simon: L’effet dans le temps des arrets prejudicies de la
C.J.C.E., în Pescatore, pag. 673

265
 În caz de respingere a recursului, instanţa naţională care
a solicitat interpretarea va trebui să aplice dispoziţiile actului
respectiv. Constatarea invalidităţii actului comunitar va avea
drept consecinţă obligaţia de a nu îl aplica şi de asemenea, de
a nu aplica nici reglementările interne care au fost adoptate în
baza acestuia. Autoritatea absolută a hotărârii privind
validitatea are drept consecinţă faptul că se extinde cu privire
la toate instanţele naţionale, care sunt obligate să se
conformeze şi să considere actul invalid243.
Curtea a stabilit însă că se recunoaşte competenţa
instanţelor naţionale conform art. 177 de a aprecia existenţa
unui interes în baza căruia să solicite un nou recurs într-o
chestiune deja tranşată de Curte.
Se apreciază însă că există o contradicţie între
caracterul absolut al hotărârii şi posibilitatea reconsiderării
actului, Curtea nemaiputând să revină în acest caz244.
În alte hotărâri, Curtea a statuat că poate să limiteze în
timp efectele retroactive ale invalidităţii unui regulament,
judecătorul naţional fiind obligat să acţioneze în consecinţă245.

243
Hot International Chemical Company, 13.05.1981, 66/80,
pag. 1191
244
J.Boulouis, op. cit., pag. 300
245
Providence agricole de la Champagne, 15.10.1980, 4/79,
pag. 2836
266
 4. Recursurile246 în faţa Curţii de Justiţie a
Comunitãţilor europene

4.1. Recursul în anulare

4.1.1. Noţiune şi reglementare în tratate

Recursul în anulare are un rol deosebit de important în

asigurarea ordinii de drept comunitare. Se are în vedere faptul
că unor instituţii comunitare le sunt conferite prin tratate
competenţe care se referă la întreg sistemul comunitar (art. 4
C.E.), şi care, în baza acestor puteri pot întrprinde anumite
acţiuni prin care să-şi depăşească aceste competenţe. Este
necesar să se prevadă anumite căi prin care să se asigure
exercitarea acestor funcţiuni numai în conformitate cu dreptul
comunitar. Recursul în anulare constituie, din acest punct de
vedere, o cale importantă de asigurare a exercitării atribuţiilor
comunitare, conform actelor normative.
El poate fi definit ca fiind o acţiune îndreptată împotriva
unui act îndeplinit de o instituţie comunitară în vederea
obţinerii anulării acestuia pentru motive de ilegalitate, prin
intermediul Curţii de Justiţie sau a Tribunalului de Primă
Instanţă. Această acţiune este inspirată şi îşi găseşte
corespondenţa în dreptul administrativ francez, în acţiunea
pentru exces de putere.
Între acestea există însă şi diferenţe care se referă la
categoriile de justiţiabili care pot să-l introducă. Acţiunea în
anulare este reglementată în tratate în art. 173 şi 174 C.E., art.
146 şi 147 C.E.E.A. şi art. 37 şi 38 C.E.C.O. Conform acestor
prevederi, Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă
“sunt investite să declare nule şi neavenite actele de drept
derivat atinse de un viciu”.

246
Noţiunea de „recurs” nu are înţelesul de cale de atac,
aşa cum există noţiunea în dreptul românesc, ci de acţiune în
primă instanţă. Acest sens este formulat în tratatele
comunitare şi este preluat în toate lucrările de specialitate.
267
4.1.2. Condiţiile de admisibilitate a recursului în anulare

Pentru admisibilitatea recursului sunt necesare unele

condiţii privind natura actului atacat şi unele condiţii privind
reclamantul.

4.1.2.1. Condiţii privind natura actului atacat

Pot face obiectul acţiunii în anulare doar actele juridice

care aparţin instituţiilor comunitare şi care produc efecte
juridice imputabile acestora. Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie
se constată că s-a atribuit o interpretare excesivă criteriilor
care sunt de natură să delimiteze aceste acte, în vederea
realizării unei maxime eficienţe în controlul legalităţii pe plan
comunitar. Conform art. 33, 37 şi 38 C.E.C.O., pot fi atacate în
vederea anulării:
- deciziile şi recomandările Comisiei pentru cazuri
generale (art. 233) sau pentru tulburări fundamentale şi
persistente provocate în economia unui stat prin acţiunea
acesteia (art. 37);
- deliberările Parlamentului European şi ale Consiliului.
Tratatele C.E. şi C.E.E.A. prevăd ca atacabile:
- actele Consiliului şi Comisiei altele decât recomandările
şi avizele (art. 173 C.E. şi 146 C.E.E.A.);
- deliberările Consiliului guvernatorilor şi ale Consiliului
de administraţiei al Băncii Europene de Investiţii (art. 180
C.E.).
Tratatul de la Maastricht adaugă la acestea următoarele
prevederi în cadrul C.E.:
- actele Băncii Centrale Europene (altele decât
recomandările şi avizele);
- actele Parlamentului European care produc efecte faţă
de terţi.
Ca urmare a procedurii prevăzute de art. 189 B de
adoptare a actelor prin “codecizie” sunt susceptibile de a fi

268
atacate şi actele adoptate împreună de Consiliu şi Parlamentul
European.
Caracteristic pentru actele care sunt susceptibile de a fi
atacate prin recursul în anulare este faptul că ele sunt acte
organice comunitare, care trebuie să producă efecte juridice,
aşa cum sunt ele desemnate, prin tratate comunitare (mai
puţin avizele şi recomandările)247.
Alături de prevederile tratatelor, jurisprudenţa a stabilit
anumite principii în acest domeniu. Astfel, a statuat că
judecătorul comunitar nu este ţinut de denumirea pe care o
poartă actul, el trebuind să aibă un rol activ şi să procedeze la
calificarea actului care este invocat în faţa sa, în funcţie de
conţinutul său şi de efectele pe care le produc conform
dreptului comunitar248.
În ceea ce priveşte actele care sunt emise de o altă
instituţie în baza unei delegaţii, Curtea a stabilit
responsabilitatea instituţiei de la care emană mandatul,
statuând că delegarea nu poate constitui o modalitate de a
evita răspunderea. De asemenea, jurisprudenţa Curţii a
statuat că pot fi atacate, în vederea anulării, şi actele care sunt
emise de organe nemenţionate de tratate, dacă acestea sunt
destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
Referitor la actele Parlamentului, în lipsa altor dispoziţii
ale tratatelor, în afară de art. 38 C.E.C.O., şi având ca
principiu călăuzitor generalizarea controlului, Curtea a admis
acţiunile în anulare contra actelor Parlamentului European
care produc efecte juridice faţă de terţi, în baza art. 173
C.E.249. De asemenea, a inclus în categoria actelor
Parlamentului şi pe cele adoptate de organele acestuia.

247
J.Boulouis, op. cit., pag. 316
248
Hotărârile Comission/Conseil, 31.03.1971, 22/70, pag.
263; Parlament/Conseil, 30.06.1993, C-181 şi 248/91
249
Hotărârea lea Verts/Parlament, 23.04.1986, 294/83 pag.
1357
269
 Tratatul de la Maastricht, prin modificarea art. 173, nu a
schimbat conţinutul sau în această privinţă confirmând în mod
implicit jurisprudenţa Curţii250.
Jurisprudenţa Curţii a considerat admisibilă o acţiune
introdusă împotriva unor acte ale Curţii de Conturi.
Referitor la acordurile internaţionale încheiate de
Comunităţi, Curtea s-a declarat incompetentă să anuleze
aceste acorduri, dar în cazul când acestea sunt contrare
dreptului comunitar, a stabilit că poate să anuleze actele de
aplicare a acestuia în plan comunitar. comunitatea rămâne
însă responsabilă faţă de subiectele de drept internaţional cu
care a încheiat respectivul tratat.

4.1.2.2. Condiţii privind reclamantul

În conformitate cu prevederile tratatelor de instituire a
Comunităţilor în cazul acţiunii de anulare există două categorii
de reclamanţi, respectiv reclamanţii “privilegiaţi” (sau
reclamanţii instituţionali) şi restul reclamanţilor.

Reclamanţii privilegiaţi (instituţionali)

În rândul acestei categorii de reclamanţi intră statele,
Consiliul şi Comisia. Ei pot să acţioneze în calitate de
reclamanţi în orice situaţie, chiar în cazurile în care nu sunt
direct interesaţi, ci în baza interesului general de respectare a
legalităţii comunitare, care este prezumată în orice acţiune a
lor în acest sens. Dreptul Parlamentului de a introduce o
acţiune în anulare nu este prevăzut în tratate, dar
jurisprundenţa, deşi în prima fază a respins această acţiune 251,
în scurt timp a recunoscut-o în limitele acţionării pentru
protejarea prerogativelor proprii252. Această practică a Curţii de
Justiţie a dobândit recunoaştere juridică prin Tratatul de la
250
P.Manin, op. cit., pag. 298
251
Hotărârea Parlament/Conseil, 27.09.1989, 302/87, pag.
5615
252
Hotărârea Parlament/Conseil, 22.05.1990, C-70/88, I,
pag. 2041
270
Maastricht (art. 173 modificat), care prevede dreptul
Parlamentului de a introduce acţiune în anulare în vederea
protejării prerogativelor proprii. De asemenea, extinde această
posibilitate şi asupra Băncii Centrale Europene.

Alte categorii de reclamanţi

Tratatele comunitare, alături de reclamanţii privilegiaţi
(instituţionali) recunosc dreptul la introducerea recursului în
anulare şi altor categorii de reclamanţi, cuprinşi în categoria
“persoane fizice sau morale”. Aceştia pot fi statele membre,
persoane fizice. În cazul acestora, introducerea recursului în
anulare comportă unele restricţii de admisibilitate, în general
restrictive, în sensul că acestea au dreptul de a ataca doar
anumite acte comunitare.
Tratatul C.E.C.O. conţine o dublă limitare a
reclamanţilor. Aceasta provine în primul rând din caracterul
sectorial al Comunităţii, fapt care determină ca doar anumite
întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi să poată introduce
acţiune, iar în al doilea rând datorită faptului că acestea nu pot
ataca orice act şi prin orice mijloc.
Acestea pot să atace doar actele comunitare (decizii şi
recomandări) care le privesc în mod individual sau cu caracter
general, dar ale căror efecte se întind şi asupra acestora.
Distincţia între aceste acte depinde de o serie de criterii
obiective şi nu doar de forma actului. Această situaţie a
generat o jurisprudenţă variată, care a trebuit să facă în
fiecare caz distincţia între anumite categorii de acte
comunitare253.
Tratatul C.E., având în vedere natura Comunităţilor, nu
cuprinde restricţii în ceea ce priveşte persoanele care pot
introduce recursul, acesta fiind deschis oricărei persoane
fizice sau morale, contra deciziilor cărora le sunt destinate şi
“contra deciziilor care chiar dacă se adresează unei alte
persoane, le privesc în mod direct şi individual” (art. 173 alin. 4
C.E.). Se poate stabili pe baza acestei prevederi o diferenţiere
între admisibilitatea pe criteriul efectului produs de act, când el

253
J.Boulouis, op. cit., pag. 320
271
nu este destinatar direct. În cazul în care o persoană este
destinatar direct al unei decizii, el îndeplineşte condiţia pentru
admisibilitatea recursului în anulare, specificarea numelui său
fiind suficientă. În situaţia când nu este destinatar direct,
trebuie să se aibă în vedere criteriul interesului reclamantului
de a iniţia acţiunea. În lipsa prevederilor tratatelor s-a apreciat
de către jurisprudenţă că pentru admisibilitatea recursului,
trebuie să existe plângerea reclamantului, doar în acest caz
acesta putând solicita admiterea acţiunii.

4.1.3. Termenul de recurs

Introducerea recursului în anulare trebuie să aibă

reglementat un termen în care să poată fi introdus, din
considerente de ordine juridică 254. Aceste termene sunt de o
lună în cazul Tratatului C.E.C.O. şi de două luni în cazul
tratatelor C.E. şi C.E.E.A. Termenul se socoteşte de la data
publicării actului, pentru cei care publicarea constituie condiţia
de validitate a actului. În cazul unei decizii, termenul se
socoteşte de la data modificării acesteia către destinatar.
Pentru actele care nu sunt publice şi care nu sunt
destinate unei anumite persoane, termenul curge din
momentul în care se consideră că persoana reclamantă a fost
în măsură să ia cunoştinţă de actul respectiv.

4.1.4. Motivele de anulare

Motivele de anulare sunt enumerate în cele trei tratate în
mod identic: incompetenţa, încălcarea formelor substanţiale,
încălcarea prevederilor tratatului sau a oricărei norme juridice
de aplicare a acestuia, abuzul de putere.

4.1.4.1. Incompetenţa

254
Hotărârea R.F.G./Haute, Autorité C.E.C.A., 10.05.1960,
19/58 pag. 469
272
 Incompetenţa ca motiv de anulare a actelor comunitare
poate să fie stabilită în sarcina Comunităţii, a instituţiilor,
organelor sau persoanelor care exercită funcţii comunitare şi
sunt autori ai actului a cărui anulare se solicită.
Considerată ca o faptă gravă, motiv în general de ordine
publică, Curtea şi-a recunoscut dreptul de a o examina din
oficiu. S-au stabilit mai multe tipuri de incompetenţă: ratione
temporis, ratione loci şi ratione materiae, conform tipurilor de
competenţă a organelor, în general.

4.1.4.2. Încãlcarea formelor substanţiale

În pofida formulării restrictive, care nu se referă la viciile
de formă, acest motiv de anulare este invocat frecvent de
reclamanţi.255 Curtea a statuat, de asemenea, că în aceste
cazuri poate să se sesizeze din oficiu. De asemenea, a adus
precizări în ceea ce priveşte noţiunea de formă substanţială.
Astfel, a stabilit că aceasta cuprinde formalităţile care fac parte
integrantă din procesul de elaborare a actului şi care îl conferă
validitate precum şi alte condiţii cerute de tratate, cum ar fi
consultarea diferitelor organe. Motivarea actelor este, de
asemenea, un element care poate să fie invocat, atunci când
nu este suficient fundamentat.

4.1.4.3. Încãlcarea tratatului şi a altor norme

juridice de aplicare a acestuia

Constituie motiv de anulare a oricărui act comunitar orice

încălcare prin conţinutul acesteia a vreunui tratat sau a altui
act juridic – comunitar superior în cauză, din punctul de vedere
al ierarhiei normelor comunitare.

4.1.4.4. Abuzul de putere

255
J.Boulouis, op. cit. pag. 323.
273
 Preluat din dreptul francez, principiul anulării actului
pentru abuz de putere are în vedere orice situaţie în care s-a
adoptat un act juridic prin folosirea competenţelor conferite de
lege într-un alt scop decât cel prevăzut de acesta. Se are în
vedere urmărirea unui scop diferit de cel prevăzut de
dispoziţiile legale (exceptând cazul când autoritatea are
posibilitatea legală să aleagă între obiectivele prevăzute în
tratate), neaplicarea corectă a normelor de procedură
specifice funcţiei şi urmărirea de mobiluri inacceptabile (cu
condiţia să constituie motive determinate şi nu secundare).

4.1.5. Competenţele judecãtorului

Reglementarea competenţelor judecătorului este diferită

în tratatele comunitare.
Tratatul C.E.C.O. prevede în art. 33 că judecătorul
trebuie să execute un control minim, restrâns, care să nu se
refere la aprecierea situaţiei economice, a faptelor şi
circumstanţelor în baza cărora a fost emis actul respectiv,
având în vedere complexitatea acestor probleme. Judecătorul
trebuie să se limiteze doar la cazurile de abuz de putere.
În tratatul C.E. nu se întâlneşte o asemenea
reglementare restrictivă, astfel încât i-a revenit Curţii de
Justiţie să decidă aplicarea unui control restrâns. Atunci când
se solicită prin acţiune să se pronunţe asupra unor probleme
specifice, tehnice, Curtea va analiza doar faptele materiale,
aplicarea normelor juridice, existenţa eventualelor erori de
aplicare şi respectarea puterilor conferite organului care a
emis actul.

4.1.6. Efectele anulãrii actului

Art. 176 C.E. stabileşte în sarcina instituţiei care a emis

actul anulat să întreprindă măsurile care sunt necesare pentru
executarea hotărârii Curţii de Justiţie.
Consecinţele anulării pentru instituţia emitentă constau
în luarea măsurilor corespunzătoare şi în ceea ce priveşte

274
actele care au fost emise în baza actului anulat, precum şi de
a proceda în mod corespunzător şi cu alte acte de valoare
juridică egală cu cel anulat, care eventual sunt atinse de
aceleaşi vicii, şi deci sunt pasibile de anulare.

4.1.7. Efectul retroactiv al anulãrii

Întrucât actul anulat pentru anumite vicii a fost atins de

acestea din momentul emiterii sale, anularea produce efecte
din acel moment actul fiind declarat nul şi neavenit (art. 74
C.E.). S-a recunoscut însă de către Curte (aşa cum prevede şi
art. 174) că anumite efecte ale actului anulat trebuie
considerate ca fiind “definitive”, acesta însă numai pe baza
aprecierii Curţii, în funcţie de situaţia concretă.

4.2. Recursul în carenţã

4.2.1. Generalităţi

Recursul în carenţă se bazează pe faptul că atitudinea

ilegală a Comisiei sau Consiliului de “a nu face” conferă
dreptul altor instituţii (statelor membre sau în unele cazuri
persoanelor fizice sau morale) de a sesiza Curtea de Justiţie
în scopul ca aceasta să statueze că inacţiunea respectivelor
instituţii este contrară prevederilor tratatelor.
Jurisprudenţa nu are o cazuistică semnificativă în acest
domeniu, iar unele aspecte privind modul de exercitate şi
regimul acestei acţiuni nu sunt suficient consolidate. Dacă se
acceptă că această acţiune este îndreptată împotriva Consiliu-
lui şi Comisiei, nu este statuat însă dacă pot fi atacate şi
inacţiunile Parlamentului European256.
Recursul în carenţă poate fi considerat ca fiind
complementar acţiunii în anulare, întrucât dacă ultima
sancţionează acţiunea inegală a organelor comunitare

256
C.J.C.E., Ordonnance du 10 juin 1993, The liberal
Democrat Parlament European,
275
concretizată în acte comunitare, prima sancţionează neadop-
tarea de acte juridice.
Baza legală a acestor acţiuni se află în tratatele
constitutive ale Comunităţilor.
Tratatul C.E.C.O. reglementează acţiunea în art. 35 şi
37, Tratatul C.E. în art. 175, iar Tratatul C.E.E.A. în art. 148.
Între Tratatul C.E.C.O. şi tratatele C.E. şi C.E.E.A. există unele
diferenţe care vor fi evidenţiate ulterior.

4.2.2. Instituţiile care pot fi acuzate

Conform Tratatului C.E.C.O., doar Comisia (Înalta

Autoritate) poate fi avută în vedere pentru neconformarea cu
prevederile tratatului.
Tratatele C.E. şi C.E.E.A. prevăd că pot fi avute în
vedere Comisia şi Consiliul pentru abstenţiune.
Tratatul de la Maastricht adaugă în cazul art. 175 C.E. şi
Parlamentul European. Jurisprudenţa Curţii a statuat că se
poate introduce recursul în carenţă şi în cazul abstenţiunii
Agenţiei de aprovizionare, care este sub controlul Comisiei257.

4.2.3. Condiţii privind reclamantul

Conform art. 35 C.E.C.O., recursul poate fi iniţiat de

către state, Consiliu, întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi,
iar în cazul art. 37 C.E.C.O. (inacţiuni care sunt de natură să
producă perturbări fundamentale şi persistente în economia
statelor membre), recursul poate fi introdus doar de către stat.
În cazul dispoziţiilor tratatelor C.E. şi C.E.E.A. se face
deosebirea între reclamanţii obişnuiţi şi cei privilegiaţi.
Reclamanţii privilegiaţi sunt statele membre şi instituţiile
comunitare. În ceea ce priveşte categoria persoanelor fizice
sau morale, s-a apreciat că acestea nu pot ataca instituţiile
comunitare prin recursul în carenţă, decât pentru faptul de a

257
Hot. E.N.U. C/Comission, 16.02.1993, C-107/91
276
nu fi emis un act care le era destinat în virtutea normelor
juridice comunitare258.

4.2.4. Procedura

Recursul în carenţă comportă două faze: faza prealabilă

administrativă şi faza contencioasă, în faţa Curţii de Justiţie.

4.2.4.1. Faza prealabilã administrativã

Tratatele prevăd că instituţia comunitară acuzată de
inerţie trebuie să fie mai întâi sesizată pentru “a acţiona”.
Aceasta trebuie să se facă prin intervenţie motivată şi cu
indicarea precisă a măsurilor care i se solicită să le
întreprindă. Nu este precizat în tratate termenul în care
aceasta trebuie să ia măsurile necesare. S-a apreciat pe cale
de jurisprudenţă că trebuie să acţioneze într-un termen
“rezonabil”259. Acest termen a fost stabilit la două luni pentru a
“lua poziţie”, de la data punerii în întârziere.
În cazul în care instituţia în cauză “a luat poziţie” în
termenul pe care îl are la dispoziţie, recursul în carenţă nu mai
poate fi introdus. Nu se precizează ce se înţelege prin
expresia “a lua poziţie”. Dacă instituţia emite un act în acest
termen, acesta va putea fi acceptat de către partea interesată,
sau în caz contrar va putea introduce recurs în anularea
acestuia. Dacă la expirarea termenului prevăzut, instituţia nu a
acţionat, se poate introduce recurs în carenţă în termen de o
lună (Tratatul C.E.C.O.) sau în termen de două luni (tratatele
C.E. şi C.E.E.E.A.).

4.2.4.2. Faza jurisdicţionalã

258
Hot. Nicholas William Lord Bethell c. Comission,
10.06.1982, 246/81, pag. 2277
259
Hot. Pays Bas c. Comission, 6 iulie 1971, 59/70, pag.
639
277
 Recursul se introduce în faţa Curţii de Justiţie sau a
Tribunalului de Primă Instanţă. Prin decizia din 24 octombrie
1988 s-a statuat competenţa Tribunalului de Primă Instanţă
pentru recursurile în carenţă introduse de întreprinderi sau
asociaţii de întreprinderi în condiţiile prevăzute de tratatul
C.E.C.O. şi de către persoanele fizice sau morale, conform
Tratatului C.E., în domeniile în care tribunalul a devenit
competent pentru recursurile în anulare formulate de către
aceste categorii de reclamanţi.
Pentru celelalte domenii ca şi pentru celelalte categorii
de reclamanţi competenţa revine Curţii de Justiţie.Recursul nu
poate fi introdus decât de către instituţia sau persoana care a
sesizat instituţia în cauză.

4.2.5. Noţiunea de “carenţã”

S-a apreciat că absenţiunea în sine nu constituie şi o

încălcare a dispoziţiilor normelor juridice comunitare. Se reţine
o carenţă doar în cazurile în care instituţia respectivă era
ţinută să acţioneze în baza normelor juridice comunitare. Dacă
aceste norme îi conferă posibilitatea de a aprecia dacă să
acţioneze sau nu, recursul va fi respins ca nefondat.
În cazul în care instituţia acţionează după introducerea
recursului, acesta va fi admis, dar va fi considerat fără obiect.
Curtea judecă în şedinţă plenară în cazul în care este
sesizată de un stat membru sau de o instituţie comunitară (art.
165 alin. 3 C.E.). Plângerea prezentată Curţii trebuie să se
referă la aceleaşi chestiuni ca şi cea adresată iniţial instituţiei
reclamante. Curtea va constata prin hotărâre dacă există sau
nu o încălcare a prevederilor tratatelor prin carenţă.

4.2.6. Efectele hotãrârii

Spre deosebire de recursul în anulare, recursul în

carenţă nu are efect direct, întrucât el nu are consecinţe
278
asupra unui act. El impune în sarcina instituţiei a cărei carenţă
a fost constatată să întreprindă măsurile necesare pentru a
determina încetarea acestei situaţii.
În cazul în care instituţia respectivă nu se conformează
în termen rezonabil, se angajează răspunderea Comunităţii.

4.3. Recursul în constatarea neîndeplinirii de cãtre

state a obligaţiilor decurgând din tratatele
constitutive

4.3.1. Caracteristici generale

Acest recurs are ca scop constatarea faptului că un stat

nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în calitate de
membru al Comunităţilor europene şi de a-l determina să se
conformeze acestora. Constituind un recurs care se introduce
direct în faţa Curţii de Justiţie, el nu reprezintă însă singura
procedură care poate fi utilizată în acest scop, întrucât mai
există şi mijloace de acţiune în faţa instanţelor naţionale în
baza principiului primordialităţii dreptului comunitar. Spre
deosebire însă de aceste posibilităţi, recursul pentru
neîndeplinirea obligaţiilor are un rol mai important, întrucât nu
trebuie să fie condiţionat de existenţa unui interes direct,
putând fi introdus de către Comisie fără invocarea principiului
efectului direct al dreptului comunitar, ci în baza atribuţiei sale
de a veghea la respectarea normelor comunitare de către
statele membre.

4.3.2. Reglementarea în tratate

Acest reccurs este reglementat în art. 88 al tratatului

C.E.C.O., art. 169-171 C.E. şi 141-143 C.E.E.A.
Reglementarea din tratatul C.E.C.O. este diferită faţă de
celelalte două tratate, iar Tratatul de la Maastricht nu modifică
această procedură.

4.3.2.1. Procedura prevãzutã în Tratatul C.E.C.O.

279
 În cadrul acestui tratat, art. 88 reglementează procedura
pentru neîndeplinirea obligaţiilor în două faze: constatarea şi
sancţionarea. În faza constatării, Comisia dacă apreciază că
un stat nu şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din tratat, după
ce a acordat statutului posibilitatea să prezinte observaţiile
sale în legătură cu această situaţie, emite o decizie motivată şi
îi acordă un termen pentru executarea acestor obligaţii.
Această procedură de constatare este de competenţa
exclusivă a Comisiei, fiind în acelaşi timp şi la latitudinea
acesteia, după cum rezultă din formularea art. 88, care nu
statuează obligaţia pentru aceasta de a acţiona în acest sens.
De asemenea, procedura are caracter contradictoriu doar prin
faptul că statul are posibilitatea să prezinte observaţiile sale260.
Statul poate ataca decizia Comisiei cu “un recurs în
deplină jurisdicţie” conform formulării tratatului, într-un termen
de două luni de la notificarea deciziei în faţa Curţii de Justiţie,
care poate anula, menţine sau modifica decizia.
În faza a doua, de acţionare, dacă se constată că în
termenul acordat statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe baza
avizului conform al Consiliului, decis cu majoritate de două
treimi, poate sancţiona statul prin suspendarea unor
vărsăminte comunitare către acesta, sau prin autorizarea altor
state de a întreprinde unele măsuri derogatorii (conform art. 4
C.E.C.O.), pentru a remedia situaţia creată.

4.3.2.2. Reglementarea în tratatele C.E. si C.E.E.A.

În cadrul celor două tratate, recursul cunoaşte două
faze: faza administrarivă(prejudiciară) şi faza judiciară.

4.3.2.2.1. Faza administrativã (prejudiciarã)

Spre deosebire de tratatul C.E.C.O. în afară de Comisie
au posibilitatea de a iniţia recursul şi statele membre.

A. Iniţierea de către Comisie

260
J.Boulouis, op. cit., pag. 338
280
 Comisia poate sesiza singură existenţa unor
neîndepliniri ale obligaţiilor. Statele au de asemenea această
posibilitate, printr-o plângere în acest sens, drept recunoscut
de altfel şi persoanelor morale şi fizice.
În acest scop, Comisia a creat un serviciu special care
primeşte aceste plângeri şi face primele demersuri. După ce
Comisia se asigură că plângerea conţine elemente credibile,
care par să confirme că există o neîndeplinire a obligaţiilor,
poate cere statului să prezinte informaţiile necesare.
Decizia de declanşare a recursului poate fi luată în
acest caz numai de Comisie. Neiniţierea acestuia nu poate
duce la introducerea recursului în carenţă.
În prima fază Comisia adresează statului plângerea sa
motivată, stabilind un termen în care statul trebuie să
răspundă prezentându-şi elementele de apărare. În multe
situaţii, statul trece la executarea atribuţiilor care îi revin în
baza obligaţiilor comunitare.
Dacă statul persistă în atitudinea sa, Comisia trece la
faza următoare în care emite un aviz motivat care prezintă în
detaliu motivele pentru care statul este considerat că nu şi-a
îndeplinit atribuţiile care îi revin. Avizul nu poate fi extins
asupra altor aspecte decât asupra celor notificate anterior
statului.

B. Iniţierea de către un stat

Conform art. 170 C.E. şi 142 C.E.E.A., orice stat
membru are dreptul de a sesiza Comisia pentru a reclama un
alt stat. În această situaţie, Comisia declanşează o acţiune
contradictorie în care fiecare dintre cele două state îşi prezintă
observaţiile scrise sau orale, pe baza cărora Comisia va emite
un aviz motivat cu privire la rezultatul demersurilor întreprinse.
Decizia de a sesiza sau nu Curtea de Justiţie revine
statului reclamant. Avizul motivat al Comisiei este obligatoriu,
lipsa acestuia putând constitui motiv de introducere a unei
acţiuni în carenţă.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a introdus posibilitatea
iniţierii unei acţiuni şi de către Banca Centrală Europeană,
împotriva băncilor centrale naţionale.
281
 4.3.2.2.2. Faza judiciarã
A. Sesizarea Curţii
În cazul în care statul persistă în neîndeplinirea
atribuţiilor sale, după epuizarea etapelor prezentate, se poate
sesiza Curtea de Justiţie.
Conform art. 169 C.E., în cazul în care acţiunea a fost
iniţiată de Comisie, ea este singura competentă să sesizeze
Curtea. Acest drept este discreţionar, lipsa sesizării neputând
fi atacată în vreun fel.
Art. 70 C.E., prevede că în cazul în care acţiunea a fost
iniţiată de un stat după emiterea avizului motivat de către
Comisie, acesta poate sesiza Curtea. Dacă în termen de trei
luni de la reclamaţia iniţială, Comisia nu a emis avizul motivat,
statul, de asemenea, poate sesiza Comisia, nefiind legat de
vreun termen.

B. Procedura în faţa Curţii

Recursul în faţa Curţii se poate baza numai pe
plângerea care a fost făcută contra statului prin avizul motivat,
altfel Curtea îl va respinge. De asemenea, respinge recursul
dacă statul şi-a îndeplinit obligaţiile în termenul acordat de
aviz. Îndeplinirea acestora după expirarea termenului duce la
continuarea procedurii, cu excepţia cazului în care Comisia se
desistă.
Sarcina probării neîndeplinirii obligaţiilor revine Comisiei.
În această fază judiciară se admite intervenţia statului
care a depus plângerea iniţială, sau a Comisiei, dacă
sesizarea Curţii s-a făcut de către un stat. Nu se admite
intervenţia particularilor. Iniţiatorul recursului în faţa Curţii
poate solicita acesteia să dispună măsuri provizorii în baza art.
186 C.E.E., dacă se apreciază că există posibilitatea
producerii de pagube ireparabile sau grave prin neîndeplinirea
obligaţiilor de către statul acuzat.
Curtea nu a admis invocarea de către statul acuzat în
sprijinul apărării a ilegalităţii unui act derivat de drept
comunitar care îi impune obligaţii, statuând că art. 169 şi 170

282
C.E. urmăresc obiective diferite faţă de art. 173 şi 175 C.E. 261,
fiind admisă doar forţa majoră.
De asemenea, nu s-a admis nici invocarea reciprocităţii,
precizând că în dreptul comunitar legătura între obligaţiile
subiectelor este diferită faţă de dreptul internaţional
convenţional262.
Nu au fost admise nici invocarea unor particularităţi ale
ordinii juridice interne sau deficienţe în funcţionarea organelor
administrative interne263, nici necunoaşterea dreptului
comunitar, sau faptul că prin aceasta nu s-au cauzat daune264.

4.3.3. Noţiunea de “neîndeplinire a obligaţiilor”

Definirea noţiunii de “neîndeplinire a obligaţiilor” are o

importanţă deosebită, întrucât de aceasta depinde în mare
măsură hotărârea Curţii.
Această noţiune nu este definită de către tratate.
În definirea acestei noţiuni se are în vedere jurisprudenţa
Curţii, care este apreciată ca fiind deosebit de riguroasă265.
Pentru a se reţine atitudinea neîndeplinirii trebuie să existe o
obligaţie rezultând din dreptul comunitar original, derivat sau
jurisprudenţial. Această premisă nu este suficientă,
impunându-se ca obligaţia să fie bine determinată iar
neîndeplinirea să aibă un caracter precis. Se are în vedere
marea varietate de tipuri de obligaţii: de a face sau a nu face;
de mijloace sau de rezultat; obligaţii condiţionale sau
necondiţionale etc.266.

4.3.4. Efectele hotãrârii Curţii

261
Hotărârea 30.06.1988, Comission/Grece, 226/87, 3620
262
Hotărârea 13.11.1964 Comission/Belgique et
Luxembourg 90/63, pag. 1271
263
Hotărârea 11.04.1978, Comission/Italie, 100/77, pag.
879
264
Hotărârea 11.04.1970, Comission/Italie, 95/77 pag. 863
265
P.Manin. op. cit., pag. 291
266
Hotărârea 17.02 Comission/Italie, 31/69, pag. 25
283
 Hotărârea pronunţată de Curte are efectul de a constata
dacă există sau nu o neîndeplinire a obligaţiilor, deci are un
efect declarativ. În cazul afirmativ, statului îi revine obligaţia de
a înlătura în termenul cel mai scurt starea de fapt care a
produs această situaţie. Această obligaţie a statului produce
efecte pentru toate organele sale interne, inclusiv pentru
instanţele naţionale, care vor trebui să respecte hotărârile
Curţii, pronunţându-se în cazurile în care sunt sesizate pentru
anularea sau neaplicarea măsurilor interne care au stat la
baza constatării neîndeplinirii obligaţiilor comunitare.

4.3.5. Sancţiuni

În cazul în care statul nu execută hotărârea Curţii,

tratatele C.E. şi C.E.E.A., spre deosebire de tratatul C.E.C.O.
nu prevedeau sancţiuni.
Exista, în această situaţie, posibilitatea introducerii unei
noi acţiuni pentru neîndeplinire a obligaţiilor, presiunile asupra
statului în cauză fiind foarte limitate.
Tratatul de la Maastricht a modificat art. 171 C.E.E. şi
142 C.E.E.A., stabilind un sistem sancţionator. Astfel, dacă
Comisia apreciază că statul nu a luat măsurile necesare, după
ce îi conferă posibilitatea prezentării observaţiilor sale, emite
un aviz motivat, precizând chestiunile în care statul nu s-a
conformat hotărârii Curţii de Justiţie, fixându-i un termen. În
caz de neluare a măsurilor necesare în termen, Comisia poate
sesiza Curtea de Justiţie, indicând suma forfetară sau
amenzile care trebuie să fie plătite de către stat conform
aprecierii sale. Când Curtea constată că există o
neconformare a statului la hotărârea anterioară poate decide
plătirea sumelor respective de către stat.
Aceste măsuri de sancţionare sunt considerate însă ca
ineficiente267, inspirate din procedura C.E.C.O. care nu a fost
aplicată în practică. Sunt astfel apreciate ca având aceeaşi
eficienţă scăzută, aducând şi o atingere principiului autorităţii

267
J.Boulouis, op. cit., pag. 349
284
lucrului judecat prin caracterul discreţionar şi utilizării şi fixării
unor sancţiuni de natură pecuniară arbitrar stabilite ca preţ
pentru încălcarea acestui principiu deosebit de important.

4.3.6. Regimul derogator de la procedura comunã

Articolele 93, 100 A şi 100 B din Tratatul C.E. şi art. 38 şi

82 C.E.E.A. prevăd o procedură diferită de cea stabilită prin
art. 169 şi 170 C.E. Ea se referă la controlul exercitat de către
Comisie asupra ajutoarelor acordate de către statele membre
(art. 93 C.E.) sau aplicarea abuzivă a posibilităţilor acordate
statelor membre în ceea ce priveşte amortizarea legislaţiei
interne (art. 100) menţinerea de către un stat a unor diferenţe
faţă de dispoziţiile altui stat, cu privire la care Comisia a
hotărât că trebuie recunoscute ca echivalente (art. 100B), sau
când un stat uzitează în mod abuziv de puterile acordate în
vederea protecţiei intereselor esenţiale de securitate, în caz de
tulburări interne, război etc. (art. 225).
În aceste situaţii, Comisia sau un stat membru pot sesiza
direct Curtea de Justiţie, fără să mai fie necesară faza
prejudiciară.

4.4. Recursul în responsabilitate

4.4.1. Apreciere generalã

Tratatele comunitare statuează principiul conform căruia

fiecare comunitate este ţinută să repare daunele cauzate de
către acestea sau de către agenţii proprii (art. 40 C.E.C.O., art.
215 C.E. şi art. 188 C.E.E.A.). Competenţa în aceste cazuri
este a Curţii de Justiţie şi are la bază responsabilitatea
stabilită în conformitate cu normele dreptului comunitar.
Este cazul unei responsabilităţi care este diferită de cea
rezultată din reglementările contractuale, cu excepţia cazurilor
în care printr-o clauză compromisorie s-a atribuit competenţa
Curţii de Justiţie în cazul respectiv.

285
 Responsabilitatea Comunităţilor este mult mai restrânsă
faţă de responsabilitatea statului şi a organelor sale în dreptul
intern, datorită faptului că puţin activităţi materiale sunt
exercitate de Comunităţile înseşi. Ea derivă mai ales din
adoptarea unor acte ilegale (în special regulamente), dar în
această direcţie puţine acţiuni sunt încurajate prin hotărârile
Curţii268.

4.4.2. Recursul în responsabilitate extracontractualã

4.4.2.1. Reglementarea în tratate a rspunderii

extracontractuale
Recursurile în responsabilitate au un regim diferit în cele
trei tratate.

A. Responsabilitatea conform Tratatului C.E.C.O.

Tratatul C.E.C.O., inspirat din dreptul administrativ
francez, reglementează două situaţii în care intervine
responsabilitatea comunitară. Prima este prevăzută în art. 34
şi se referă la responsabilitatea pe baza unui act juridic anulat,
respectiv la cazul în care Comisia nu întreprinde într-un
termen rezonabil măsurile cerute de o decizie de anulare şi
prin aceasta se produc prejudicii, Comisia este ţinută să
răspundă, trebuind să ia toate măsurile pentru o reparaţie
echitabilă a prejudiciului rezultat direct din decizia sau din
recomandarea anulată.
Art. 40 C.E.C.O. se referă la responsabilitatea cu titlu
general, respectiv responsabilitatea Comisiei pentru
prejudiciile cauzate în executarea tratatului, de o greşeală a
serviciilor Comunităţii, precum şi acordarea de reparaţii în
sarcina Comunităţii pentru prejudicii cauzate prin greşeli
personale ale unui agent al său în exercitarea funcţiunilor sale,
conform prevederilor statutului care reglementează regimul
aplicabil acestora.

268
P.Manin, op. cit., pag. 320
286
 În ambele situaţii, există stabilită o responsabilitate pe
bază de greşeală, dar există şi deosebiri, în sensul că una
stabileşte legătura între ilegalitate şi greşeală, cealaltă
consideră greşeala ca fiind pur şi simplu de natură să
genereze răspunderea. Din aceste considerente, s-a statuat
autonomia celei de-a doua căi faţă de prima.

B. Responsabilitatea conform tratatelor C.E. şi

C.E.E.A.

În tratatul C.E. responsabilitatea Comunităţilor este

reglementată în art. 215 alin. 2, iar în Tratatul C.E.E.A., în art.
188 alin. 2 care prevăd că “în domeniul responsabilităţii
extracontractuale, Comunitatea trebuie să repare, conform
principiilor generale comune ale dreptului statelor membre,
prejudiciile cauzate de instituţiile sau de către agenţii săi în
exercitarea funcţiunilor lor”.
Jurisprudenţa Curţii a statuat că responsabilitatea
Comunităţii se stabileşte în baza ordinii juridice comunitare şi
nu după alte sisteme juridice, chiar dacă paguba nu este
legată de acţiuni comunitare, ci ar putea presupune aplicarea
dreptului unui stat membru. Un alt principiu statuat de
jurisprudenţă constă în autonomia acţiunii în responsabilitatea
Comunităţii, atât faţă de alte acţiuni bazate pe dreptul
comunitar, cât şi faţă de acţiunile în reparaţie bazate pe
dreptul naţional al statelor269. Aceasta presupune că o acţiune
pentru stabilirea responsabilităţii comunitare nu trebuie să fie
respinsă pe motiv că actul trebuie anulat înainte.
4.4.2.2. Conditiile necesare pentru angajarea
responsabilitãtii

Responsabilitatea extracontractuală a Comunităţilor este

considerată prezentându-se sub două aspecte diferite faţă de
proprii agenţi, sau faţă de alte persoane, fie prin acte ale
Comunităţii înseşi, fie prin acte ale agenţilor în executarea
funcţiilor lor.În ceea ce priveşte responsabilitatea
269
J.Boulouis, op. cit., pag. 356-357
287
Comunităţilor, Curtea a statuat că sunt necesare unele condiţii
pentru ca aceasta să poată fi angajată. Acestea sunt: ilega-
litatea acţiunii, realitatea pagubei şi raportul de cauzalitate
între acestea.

A. Ilegalitatea comportamentului

Curtea a stabilit că responsabilitatea Comunităţii

intervine atunci când are ca bază un comportament ilegal care
este cauzator de o pagubă. Comportamentul ilegal trebuie să
fie apreciat în funcţie de încălcarea unei norme juridice comu-
nitare. Nu s-a stabilit până în prezent responsabilitatea
Comunităţii pe bază de risc270.
De asemenea, activitatea ilegală trebuie să atingă un
anumit nivel de gravitate, iar prejudiciul să fie suficient de
important. Nu se stabileşte responsabilitatea Comunităţii
pentru daune normale, inerente activităţilor specifice
domeniului respectiv. Se lasă, după cum rezultă, o marjă
suficientă de interpretare Curţii de Justiţie în aceste probleme.
Curtea a respins până în prezent toate recursurile care
pretindeau stabilirea responsabilităţii Comunităţilor faţă de
persoanele care au suferit un prejudiciu care apărea ca o
consecinţă inevitabilă a acţiunilor comunitare întreprinse în
interes general, hotărând că nu sunt îndeplinite condiţiile
necesare pentru stabilirea responsabilităţii271.

B. Prejudiciul

S-a statuat că orice fel de prejudiciu produs prin acţiune

considerată ilegală poate fi invocat în scopul stabilirii
responsabilităţii. Sunt acceptate şi acţiuni care se referă la
prejudicii neproduse însă, dar care sunt iminente şi previzibile
cu certitudine.

C. Raportul de cauzalitate

270
P.Manin. op. cit., pag. 323
271
Ibidem, pag. 326
288
 Între prejudiciul cauzat şi acţiunea ilegală trebuie să
existe raport de cauzalitate pentru admiterea recursului în
stabilirea responsabilităţii. O acţiune ilegală nu este
generatoare de răspundere pentru Comunităţi dacă ea nu a
produs un prejudiciu. Curtea a statuat că nu există suficiente
motive pentru a statua responsabilitatea Comunităţii dacă un
organ al său acţionează ilegal, dar nu în numele acesteia.
Comunitatea nu răspunde decât pentru daunele comise
de agenţii săi în exercitarea funcţiunilor lor, în baza unui raport
intern şi direct şi care constituie o prelungire necesară a
misiunilor încredinţate instituţiilor comunitare272.
Pentru prejudiciile cauzate de agenţii comunitari, nu
poate fi angrenată decât responsabilitatea Comunităţilor şi nu
a acestora. Comunitatea se poate îndrepta împotriva agentului
vinovat prin acţiune în contencios privind funcţia publică, în
baza statutului, care este de competenţa Tribunalului de Primă
Instanţă.

4.4.2.3. Reparaţia prejudiciului

În baza stabilirii de către Curte a responsabilităţii

Comunităţii “acesta trebuie să despăgubească persoana
prejudiciată”. În legătură cu cuantumul despăgubirii, acesta
poate fi stabilit de către părţi, sau în caz contrar se
procedează la o nouă sesizare a Curţii.

4.4.2.4. Aspecte procedurale

Spre deosebire de situaţia prevăzută de art. 34 par. 2

C.E.C.O., unde se stabileşte ca o condiţie de admisibilitate a
recursului pentru stabilirea responsabilităţii anularea deciziei
care a cauzat prejudiciul, în situaţiile prevăzute de celelalte
tratate, nu se pretind acte prealabile.

272
J.Boulouis, op. cit., pag. 358
289
 Recursul pentru stabilirea responsabilităţii Comunităţilor
este prescriptibil în termen de cinci ani, iar termenul de
prescripţie nu începe să curgă decât când sunt reunite toate
condiţiile căreia îi este subordonată obligaţia de reparaţie, şi
nu înainte ca prejudiciul care urmează să fie reparat să se fi
concretizat273.

4.4.3. Rãspunderea contractualã

Răspunderea contractuală a Comunităţilor este

reglementată în art. 215 par. 1, C.E. şi art. 188 par. 1 C.E.E.A.
Conform acestora, responsabilitatea contractuală a
Comunităţilor este guvernată de legea aplicabilă contractului
în cauză. Instanţa competentă va fi cea stabilită prin clauza
compromisorie, sau instanţa naţională stabilită prin aplicarea
regulilor generale. Curtea de Justiţie va fi deci competentă
doar pe baza prevederilor clauzei din contractul respectiv.
Legea aplicabilă va fi cea stabilită de părţi, care se va
impune instanţei competente, chiar în caz că aceasta este
Curtea de Justiţie, desemnată prin clauza compromisorie a
părţilor. Dacă părţile nu stabilesc legea aplicabilă, instanţa
competentă va aplica regulile obişnuite privind conflictul de
legi.

4.5. Alte acţiuni şi mãsuri judiciare

4.5.1. Excepţia de ilegalitate

Excepţia de ilegalitate este o cale neautonomă prin care

persoana care este implicată într-o acţiune judiciară care are
ca scop anularea unui act individual poate pune în discuţie
legalitatea actului comunitar general în baza căruia a fost emis

273
P.Manin, op. cit., pag. 330
290
actul individual. Deşi ea se aplică doar în cazul
regulamentelor, această limitare nu îi reduce importanţa,
având în vedere faptul că prin intermediul acesteia se
suplineşte incapacitatea unor justiţiabili de a iniţia recursuri în
anularea actelor comunitare.
Fundamentul juridic al excepţiei de ilegalitate se află în
art. 184 C.E., 156 C.E.E.A., care conţin reglementări identice,
iar în Tratatul C.E.C.O. în art. 36 alin. 3 care cuprinde o
prevedere limitată doar la domeniul sancţiunilor pecuniare.
În acest domeniu, Curtea a statuat însă că având în
vedere necesitatea aplicării uniforme a dreptului comunitar,
excepţia de ilegalitate are valoare de principiu general, deci se
aplică şi în cadrul Tratatului C.E.C.O.274.
Ea poate fi utilizată atât în faţa Curţii de Justiţie cât şi în
faţa Tribunalului de Primă Instanţă. Întrucât tratatele prevăd că
ea se poate aplica doar în cazul regulamentelor, Curtea de
Justiţie a extins aplicarea şi asupra actelor care produc efecte
analoage275. Tratatul de la Maastricht îi extinde aplicabilitatea
şi asupra regulamentelor adoptate în comun de Consiliu şi
Parlament, precum şi asupra regulamentelor adoptate de
Banca Centrală Europeană. Actele fără aplicabilitate generală
nu pot face obiectul excepţiei de ilegalitate276.
Utilizarea excepţiei de ilegalitate nu este limitată în timp,
sau de alte reguli procedurale. Ea nu face obiectul unei
hotărâri specifice. Fiind invocată în cadrul acţiunii principale,
instanţa va constata în cadrul acesteia ilegalitatea regulamen-
tului sau actului cu efecte similare.
În absenţa acestei acţiuni, actul în cauză nu ar fi
invalidat, el continuând să producă efecte juridice.

4.5.2. Procedura de urgenţã şi mãsurile provizorii

Organele judiciare comunitare sunt abilitate prin tratate

şi alte reglementări să adopte anumite măsuri provizorii prin

274
Hot. Meroni, 13.06.1958, 9/56, I, pag. 11
275
Hot. Simenthal, 06.03.1979, 92/78, pag. 777
276
Hot. Comission/Belgique, 12.10.1978, 156/77, pag. 1881
291
proceduri de urgenţă. Acestea sunt reglementate în art. 39
C.E.C.O., 186 C.E. şi 158 C.E.E.A., în cele trei protocoale
privind Statutul Curţii de Justiţie, în Regulamentul de
procedură al acesteia (art. 83 şi următoarele), precum şi în
Statutul Tribunalului de Primă Instanţă (art. 104 şi urm.).
Procedura de urgenţă este de competenţa preşedintelui
Curţii de Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă. Ea este
introdusă printr-o cerere separată adresată instanţei, dar
numai ca anexă a unei acţiuni judiciare principale în curs de
soluţionare în faţa Curţii sau a Tribunalului de Primă Instanţă.
Instanţa poate să dispună de o varietate de măsuri
provizorii. Acestea au ca scop intenţia de a evita acele situaţii
care să înrăutăţească situaţia existentă în momentul
introducerii reclamaţiei şi care ar putea să pună în pericol
aplicarea hotărârii pronunţate de instanţă.
Ceea ce este caracteristic pentru aceste măsuri este
urgenţa cu care ele trebuie decise, înainte ca instanţa să se
pronunţe asupra fondului cauzei.

292
 CONSTITUIREA
ŞI EVOLUTIA COMUNITÃŢILOR
EUROPENE

TABEL CRONOLOGIC

-9 mai 1950 Declaraţia Schumann

- 18 aprilie 1951 Semnarea la Paris a Tratatului
C.E.C.O.
- 27 mai 1952 Semnarea la Paris a Tratatului
Comunităţii
Europene de Apărare (C.E.A.)
- 27 iulie1952 Intrarea în vigoare a Tratatului
C.E.C.O.
- 10 februarie 1953 Intrarea în vigoare a pieţei
comune a cărbunelui
- 1 mai 1953 Intrarea în vigoare a pieţei
comune a oţelului
- 30 august 1954 Refuzul Parlamentului francez de
ratificare a Tratatului C.E.A.
- 25 martie 1957 Semnarea la Roma a Tratatelor
C.E.E. şi C.E.E.A.
- 1 ianuarie 1958 Intrarea în vigoare a Tratatelor
C.E.E. şi C.E.E.A.

293
- 8 iunie 1959 Cererea de aderare a Greciei
- 4 ianuarie 1960 Constituirea la Stockholm a
Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb ( A.E.L.S. ) de către
Austria, Danemarca, Elveţia,
Marea Britanie, Norvegia,
Portugalia şi Suedia
-3 mai 1960 Intrarea în vigoare a Acordului
A.E.L.S.
- 9 iulie 1961 Acordul de asociere cu Grecia
- 31 iulie 1961 Cererea de aderare a Irlandei
- 9 august 1961 Cererea de aderare a Marii
Britanii
- 10 august 1961 Cererea de aderare a
Danemarcei
- 8-9 noiembrie 1961 Deschiderea oficială la Bruxelles
a negocierilor între Marea
Britanie şi C.E.E.
- 30 martie 1962 Adunarea parlamentară decide
să se numească Parlamentul
European
- 30 aprilie 1962 Cererea de aderare a Norvegiei
- 14 ianuarie 1963 Întreruperea negocierilor de
aderare cu Marea Britanie

294
- 20 iulie 1963 Semnarea primei convenţii de la
Yaoundé
- 12 septembrie 1963 Cererea de aderare a Turciei
- 8 aprilie 1965 Semnarea Tratatului de la
Bruxelles privind fuziunea
executivelor celor trei Comunităţi
- 6 iulie 1965 Reuniunea Consiliului, la care
Franţa adoptă politica “scaunului
gol”
- 28-29 ianuarie 1966 Adoptarea Compromisului de la
Luxemburg şi reocuparea locului
în Consiliu de către Franţa
- 11 mai 1967 Noi cereri de aderare ale Marii
Britanii, Irlandei şi Danemarcei
- 1 iulie 1967 Intrarea în vigoare a Tratatului
de fuziune
- 24 iulie 1967 Noua cerere de aderare a
Norvegiei
- 1 iulie 1968 Intră în vigoare Uniunea vamală
- 1-2 decembrie 1969 Întâlnirea de la Haga a şefilor de
state şi guverne în care.
Pompidou ridică veto-ul referitor
la aderarea Marii Britanii la
Comunităţi

295
- 21-22 aprilie 1970 Acord cu privire la adoptarea
unui sistem de resurse proprii
pentru finanţarea Comunităţilor
- 17 octombrie 1970 Raportul Werner privind Uniunea
Economică şi Monetară
- 22 ianuarie 1972 Semnarea la Bruxelles a
Tratatelor de aderare la
Comunităţi a Danemarcei,
Irlandei, Marii Britanii şi
Norvegiei
- 25 septembrie 1972 Respingerea prin referendum
(53,5%) a aderării Norvegiei la
Comunităţi
- 2 octombrie 1972 Referendum în Danemarca prin
care se aprobă aderarea la
Comunităţi
- 1 ianuarie 1973 Intrarea în vigoare a Tratatelor
de aderare a Danemarcei,
Irlandei şi Marii Britanii
- 9-10 decembrie 1974 Instituirea Consiliului European
la întâlnirea de la Paris a şefilor
de state şi guverne
- 28 februarie 1975 Semnarea primei Convenţii de la
Lomé

296
- 10-11 martie 1975 Prima şedinţă a Consiliului
European (Dublin)
- 20 septembrie 1976 Acord realizat la Bruxelles
privind alegerea Parlamentului
prin vot universal
- 27 martie 1977 Cererea de aderare a Portugaliei
- 28 iulie 1977 Cererea de aderare a Spaniei
- 13 martie 1979 Intrarea în vigoare a Sistemului
Monetar European.
Crearea E.C.U. (European
Currency Unit)
- 7 –10 iunie 1979 Prima alegere a Parlemntului
European prin vot universal
direct
- 31 octombrie 1979 Semnarea celei de-a doua
Convenţii de la Lomé
- 1 ianuarie 1981 Intrarea în vigoare a Acordului
de aderare a Greciei la la
Comunităţile europene
- 23 februarie 1982 Referendum prin care
Groenlanda, intrată în Comunităţi
ca parte a Danemarcei, optează
pentru retragere
- 14 februarie 1984 Parlamentul European adoptă
proiectul de tratat privind

297
 Uniunea Europeană la iniţiativa
lui A. Spinelli
- 8 decembrie 1984 Semnarea Convenţiei Lomé III
- 14 iunie 1985 Semnarea Acordului de la
Schengen între Franţa,
Germania, Belgia, Olanda şi
Luxemburg, privind libera
circulaţie a persoanelor
- 12 iunie 1985 Semnarea Tratatelor de aderare
la Comunităţi a Spaniei şi
Portugaliei
- 1 ianuarie 1986 Intrarea Spaniei şi Portugaliei în
Comunităţi
- 17-18 februarie 1986 Semnarea la Luxemburg a
Actului Unic European
- 1 iulie 1987 Intrarea în vigoare a Actului Unic
European
- 9 noiembrie 1989 Cererea de aderare la
Comunităţi a Austriei
- 9 noiembrie 1989 Căderea zidului Berlinului
- 15 decembrie 1989 Semnarea Convenţiei Lome IV
- 19 iunie 1990 Semnarea Convenţiei de aplicare
a Acordului de la Schengen de
către cele 5 state

298
- 1 iulie 1990 Crearea uniunii monetare între
R.F.G. şi R.D.G. Integrarea
R.D.G. în Comunităţile
europene
- 3 octombrie 1990 Unificarea Germaniei
- 27 noiembrie 1990 Aderarea Italiei la Acordul
Schengen
- 28 aprilie 1991 Aderarea Spaniei şi Portugaliei
la Acordul Schengen
- 1 iulie 1991 Cererea de aderare a Suediei la
Comunităţi
- 21 octombrie 1991 Semnarea Acordului privind
crearea Spaţiului
Economic European (S.E.E.)
între Comunităţile Europene şi
A.E.L.S.
- 9 / 10 decembrie 1991 Reuniunea Consiliului European
de la Maastricht la care se
aprobă proiectul tratatului privind
Uniunea Europeană
- 7 februarie 1992 Semnarea la Maastricht a
Tratatului privind Uniunea
Europeană
- 18 martie 1992 Cererea de aderare a Finlandei
la Comunităţi

299
- 20 mai 1992 Cererea de aderare a Elveţiei la
Comunităţi
- Iunie 1992 Referendum cu rezultat negativ
în Danemarca privind Tratatul de
la Maastricht
- 6 noiembrie 1992 Aderarea Greciei la Acordul
Schengen
- 1 ianuarie 1993 Intrarea în vigoare a Pieţei unice,
privind libera circulaţie a
persoanelor, serviciilor,
capitalurilor şi mărfurilor
- 2 martie 1993 Intrarea în vigoare a Acordului
Schengen pentru primele 5 state
semnatare
- 18 mai 1993 Aprobarea printr-un al doilea
referendum a Tratatului de la
Maastricht de către Danemarca
- 1 noiembrie 1993 Intrarea în vigoare a Tratatului
de la Maastricht
- 1 ianuarie 1994 Intrarea în vigoare a Acordului
privind crearea S.E.E. între
U.E. şi cinci dintre cele şapte
state membre A.E.L.S.(Austria,
Finlanda, Islanda, Norvegia şi
Suedia )

300
- 31 martie 1994 Cererea de aderare a Ungariei la
Uniunea Europeană
- 5 aprilie 1994 Cererea de aderare a Poloniei la
Uniunea Europeană
- 12 iunie 1994 Referendum pozitiv în Austria
privind aderarea la U.E.
- 9 –10 decembrie 1994 Reuniunea Consiliului European
de la Essen, care decide
extinderea viitoare a U.E. prin
primirea Bulgariei, Cehiei,
Poloniei, României, Sloveniei şi
Ungariei
- 1 ianuarie 1995 Aderarea Austriei, Finlandei şi
Suediei la Uniunea Europeană
- 1 februarie 1995 Intrarea în vigoare a Acordului
de asociere a României la U.E.
- 28 aprilie1995 Aderarea Austriei la Acordul
Schengen
- 22 iunie 1995 Cererea României de aderare la
U.E.
- 27 iunie 1995 Cererea de aderare a Slovaciei
- 1 iulie 1995 Intrarea în vigoare a Acordului
de la Schengen
- 13 octombrie 1995 Cererea de aderare a Letoniei
- 24 noiembrie 1995 Cererea de aderare a Estoniei

301
- 8 decembrie 1995 Cererea de aderare a Lituaniei
- 14 decembrie 1995 Cererea de aderare a Bulgariei
- 17 ianuarie 1996 Cererea de aderare a Cehiei
- 10 iunie 1996 Cererea de aderare a Sloveniei
- 19 decembrie 1996 Aderarea Danemarcei, Finlandei
şi Suediei la Acordul Schengen
- 2 octombrie 1997 Semnarea Tratatului de la
Amsterdam
- 1 mai 1999 Intrarea în vigoare a Tratatului
de la Amsterdam
-10–11-decembrie1999 Reuniunea Consiliului de la
Helsinki, care a decis începerea
negocierilor cu o serie de state
central şi est europene, printre
care şi cu România
-9–11 decembrie 2000 Reuniunea Consiliului de la Nisa
care a decis reformarea
instituţiilor U.E.
1 ianuarie 2001 Grecia devine cel de-al 12-lea
stat membru al U.E.

26 februarie 2001 Semnarea Tratatului de la Nisa

14-15 decembrie 2001 Are loc reuniunea Consiliului
european de la Laeken (Belgia)

302
 care decide convocarea unei
Convenţii privind viitorul Europei.
1 ian. 2002 Monedele şi bancnotele EURO
intră în circulaţie în 12 state
participante la zona euro(Austria,
Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia,
Spania cu excepţia Marii Britanii,
Danemarcei şi suediei).
28 februarie 2002 La Bruxelles are loc sesiunea
inaugurală a Convenţiei privind
Viitorul Europei. Monele
naţionale sunt retrase de pe
piaţă în zona euro.
1 martie 2002 Lansarea Convenţiei privind
Viitorul Europei.
23 iulie 2002 Expirarea tratatului CECO.
1 februarie 2003 Intrarea în vigoare a Tratatului
de la Nisa.
1 mai 2004 Admiterea în Uniunea
Europeană a 10 ţări(Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria).

303
25 aprilie 2005 Semnarea la Luxemburg a
Tratatului de aderare a României
şi Bulgariei.
29 mai 2005 Franţa respinge prin referendum
Tratatul privind Constituţia
europeană.
1 iunie 2005 Olanda respinge prin referendum
Tratatul privind Constituţia
europeană.
3 octombrie 2005 Inceperea negocierilor de
aderare cu Croaţia şi Turcia.

304
 ACORD EUROPEAN
instituind o asociere între România,
pe de o parte, Comunitãţile Europene
şi statele membre ale acestora, pe de
altã parte
România, pe de o parte, şi Regatul Belgiei, Regatul
Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă,
Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica
Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului Regatul Olandei,
Republica Portugheză, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord , părţi contractante la Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice Europene, la Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi la Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, denumite
în continuare state membre, şi Comunitatea Economică
Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, denumite în
continuare Comunitatea, pe de altă parte, luând în considerare
importanţa legăturilor tradiţionale existente între România,
Comunitate, statele sale membre, precum şi valorile comune
pe care le împărtăşesc, recunoscând voinţa României şi
Comunităţii de a întări aceste legături şi de a stabili relaţii
strânse şi durabile, bazate pe reciprocitate, care să permită
României să ia parte la procesul de integrare europeană,
întărind şi amplificând, în acest fel, relaţiile stabilite în trecut
îndeosebi prin Acordul de comerţ şi cooperare comercială şi
economică, semnat la 22 octombrie 1990, luând în
considerare oportunităţile pentru o relaţie de o nouă calitate
oferite de apariţia unei noi democraţii în România, luând în
considerare angajamentul României, al Comunităţii şi al
statelor sale membre de a întări libertăţile politice şi
economice, care constituie însăşi baza asocierii,
recunoscând necesitatea de a continua şi finaliza, cu asistenţă
305
din partea Comunităţii, procesul de tranziţie al României spre
un nou sistem politic şi economic care să respecte regulile
statului de drept şi drepturile omului inclusiv drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor, să practice un sistem
pluripartid, bazat pe alegeri libere şi democratice şi să asigure
liberalizarea economică, în scopul instituirii unei economii de
piaţă, luând în considerare angajamentul ferm al României, al
Comunităţii şi al statelor sale membre privind aplicarea deplină
a tuturor principiilor şi prevederilor conţinute în Actul final al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(C.S.C.E.), în documentele finale de la Viena şi Madrid, în
Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în Documentul final al
reuniunii C.S.C.E. de la Helsinki, intitulat ‘The Chalenges of
Change’, şi în Carta europeană a energiei, conştiente de
importanţa acestui acord în stabilirea şi întărirea unui sistem
de stabilitate în Europa, bazat pe cooperare, având
Comunitatea ca una din pietrele unghiulare ale acestui
sistem , convinse că trebuie stabilită o legătură între
deplina aplicare a asocierii, pe de o parte, şi continuarea în
România a reformelor politice, economice şi juridice în curs de
realizare, pe de altă parte, ca şi introducerea factorilor
necesari pentru cooperare şi apropierea reală între sistemele
părţilor, mai ales în lumina concluziilor Conferinţei C.S.C.E. de
la Bonn, dorind să stabilească şi să dezvolte un dialog politic
regulat în probleme bilaterale şi multilaterale de interes comun
, ţinând seama de voinţa Comunităţii de a acorda un
sprijin decisiv pentru realizarea reformei şi de a ajuta
România să facă faţă consecinţelor economice şi sociale ale
reajustării structurale , ţinând seama, de asemenea, de voinţa
Comunităţii de a stabili instrumente de cooperare şi de
asistenţă economică, tehnică şi financiară pe o bază globală şi
multianuală, luând în consideraţie angajamentul României şi al
Comunităţii de a liberaliza comerţul, în concordanţă, în special,
cu drepturile şi obligaţiile care decurg din Acordul general
pentru tarife vamale şi comerţ, conştiente de necesitatea de a
stabili condiţiile necesare pentru libertatea de stabilire, pentru
libertatea de a furniza servicii şi pentru libera circulaţie a
capitalurilor, ţinând seama de disparităţile economice şi
sociale dintre Comunitate şi România şi recunoscând astfel că

306
obiectivele acestei asocieri trebuie realizate prin prevederi
adecvate ale prezentului acord, convinse că prezentul
acord va crea un nou climat pentru relaţiile lor economice şi în
special pentru dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor
instrumente indispensabile pentru restructurarea economică şi
modernizarea tehnologică, dorind să stabilească o cooperare
culturală şi să dezvolte schimbul de informaţii, recunoscând
faptul că obiectivul final al României este să devină membru al
Comunităţii şi că, în viziunea părţilor, această asociere va
ajuta România să realizeze acest obiectiv, au convenit asupra
celor ce urmează:

Articolul 1
Se stabileşte, prin cele ce urmează, o asociere între
România, pe de o parte, Comunitatea şi statele sale membre,
pe de altă parte. Obiectivele acestei asocieri sunt
următoarele:
*să asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic
între părţi, care să permită dezvoltarea unor legături politice
strânse;
*să promoveze dezvoltarea comerţului, precum şi
relaţii economice armonioase între părţi, sprijinind astfel
dezvoltarea economică în România;
*să asigure o bază pentru cooperarea economică,
socială, financiară şi culturală;
*să sprijine eforturile României de dezvoltare a
economiei, de desăvârşire a tranziţiei într-o economie de piaţă
şi de consolidare a democraţiei;
*să stabilească instituţii adecvate pentru a face
asocierea efectivă;
*să asigure un cadru pentru integrarea graduală a
României în Comunitate.
In acest scop, România va acţiona pentru îndeplinirea
condiţiilor necesare.

307
 TITLUL I – DIALOG POLITIC

Articolul 2
Între părţi se va institui un dialog politic regulat pe care
ele intenţionează să-l dezvolte şi să-l intensifice. El va însoţi şi
va consolida apropierea dintre România şi Comunitate, va
sprijini schimbările politice şi economice în curs de
desfăşurare în această ţară şi va contribui la stabilirea de noi
legături de solidaritate şi de noi forme de cooperare. Dialogul
politic:
*va facilita integrarea deplină a României în
comunitatea naţiunilor democratice şi apropierea progresivă
între România şi Comunitate.
Apropierea economică prevăzută în acest acord va
conduce la o mai mare convergenţă politică;
*va conduce la o convergenţă crescândă a poziţiilor în
probleme internaţionale, în special în cazul celor de natură a
avea efecte substanţiale asupra uneia sau alteia dintre părţi;
*va contribui la apropierea poziţiilor părţilor în probleme
de securitate şi va întări securitatea şi stabilitatea în întreaga
Europă.

Articolul 3
1. In funcţie de necesităţi se vor organiza consultări, la
cel mai înalt nivel politic.
2. La nivel ministerial, dialogul politic va avea loc în
cadrul Consiliului de Asociere. Acesta va avea
responsabilitate generală pentru toate problemele pe care
părţile ar dori să le ridice.

Articolul 4
Alte proceduri şi mecanisme pentru dialogul politic vor fi
stabilite între părţi, în special în următoarele forme:
*întâlniri la nivel oficial superior (directori politici) între
oficiali ai României pe de o parte, şi Preşedinţia Consiliului

308
Comunităţilor Europene şi Comisia Comunităţilor Europene,
pe de altă parte;
*folosirea deplină a canalelor diplomalice;
*includerea României în grupul ţărilor care primesc cu
regularitate informaţii în problemele legate de Cooperarea
Politică Europeană şi efectuarea de schimburi de informaţii în
scopul atingerii obiectivelor stabilite la art. 2;
*orice alte mijloace care ar contribui la consolidarea,
dezvoltarea şi accelerarea dialogului.

Articolul 5
Dialogul politic la nivel parlamentar va avea loc în cadrul
Comitetului Parlamentar de Asociere.

TITLUL II – PRINCIPII GENERALE

Articolul 6
Respectarea principiilor democratice şi a drepturilor
omului stabilite în Actul final de la Helsinki şi Carta de la Paris
pentru o nouă Europă precum şi a principiilor economiei de
piaţă, inspiră politicile interne şi externe ale părţilor şi
constituie elemente esenţiale ale prezentei asocieri.

Articolul 7
1. Asocierea include o perioadă de tranziţie cu o durată
de maximum zece ani, împărţită în două etape succesive,
fiecare durând în principiu cinci ani.
Prima etapă va începe o dată cu intrarea în vigoare a
acordului.
2.Consiliul de Asociere, ţinând seama de faptul că
principiile economiei de piaţă şi sprijinul Comunităţii prin acest
acord sunt esenţiale pentru prezenta asociere, va proceda cu

309
regularitate la examinarea aplicării acestui acord şi la
realizarea de către România a reformelor economice pe baza
principiilor stabilite în preambul.
3. In cursul celor 12 luni care preced expirarea primei
etape, Consiliul de Asociere se va întruni pentru a decide
trecerea la a doua etapă, ca şi posibilele modificări de adoptat
cu privire la prevederile care reglementează a doua etapă. In
abordarea acestei probleme vor fi luate în consideraţie
rezultatele examinării menţioriate în paragraful 2.
4. Cele două etape menţionate la paragrafele 1 şi 3 nu
se aplică titlului III.

TITLUL III- LIBERA CIRCULAŢIE A

MÃRFURILOR

Articolul 8
1. Pe durata perioadei de tranziţie menţionată în art. 7,
România şi Comunitatea vor stabili gradual o zonă de liber
schimb bazată pe obligaţii reciproce şi echilibrate, în
concordanţă cu prevederile prezentului acord şi în
conformitate cu cele ale Acordului general pentru tarife vamale
şi comerţ (G.A.T.T.).
2. Nomenclatura combinată a mărfurilor va fi aplicată la
clasificarea mărfurilor în comerţul dintre cele doua părţi.
3. Pentru fiecare produs, taxa vamală de bază şi la care
se vor aplica reducerile succesive prevăzute în prezentul
acord va fi cea aplicală efectiv ‘erga omnes’ în ziua care
precede intrarea în vigoare a acordului.
4. Dacă, după intrarea în vigoare a acordului, se vor
aplica reduceri tarifare pe o bază erga omnes, taxele vamale
astfel reduse vor înlocui taxele vamale pe bază la care se face
referire în paragraful 3, începând cu data de la care
asemenea reduceri se aplică.

310
 5. România şi Comunitatea vor comunica reciproc taxele
vamale de bază respective.

CAPITOLUL I – PRODUSELE INDUSTRIALE

Articolul 9
1. Prevederile prezentului capitol se aplică produselor
originare din România şi din Comunitate incluse în cap. 25-97
din Nomenclatura combinată, cu excepţia produselor cuprinse
în anexa nr. I.
2. Prevederile art. 10-14 inclusiv nu se aplică
produselor menţionate în art. 16 şi 17.

Articolul 10
1. Taxele vamale de import, aplicabile în Comunitate
produselor originare din România, altele decât cele cuprinse în
anexele nr. II a, II b şi III, vor fi abolite la intrarea în vigoare a
acordului.
2.Taxele vamale de import, aplicabile în Comunitate
produselor originare din România, care sunt cuprinse în anexa
nr. II a, vor fi abolite progresiv în concordanţă cu următorul
calendar:
*La dată intrării în vigoare a acordului, fiecare taxă
vamală va fi redusă la 50% din taxa vamală de bază;
*La un an de la dată intrării în vigoare a acordului taxele
vamale care mai rămân vor fi eliminate.
Taxele vamale la import, aplicabile în Comunitate
produselor originare din România, cuprinse în anexa nr. II b,
vor fi reduse progresiv, de la dată intrării în vigoare a
acordului, prin reduceri anuale de 20% din taxa vamală de
bază, astfel încât să se ajungă la abolirea lor totală până la
sfârşitul celui de-al palrulea an de la dată intrării în vigoare a
acordului.
3. Produsele de origine română cuprinse în anexa nr. III
vor beneficia de o suspendare a taxelor vamale la import în
limita unor contingente sau plafoane tarifare anuale ale

311
Comunităţii, care vor creşte progresiv conform condiţiilor
definite în acea anexă, astfel încât să se ajungă la abolirea
totală a taxelor vamale la importul produselor respective cel
mai târziu la sfârşitul celui de-al cincilea an.
In acelaşi timp, taxele vamale la import care se vor
aplica după ce contingentele vor fi epuizate sau după ce
nivelul taxelor vamale a fost reintrodus la produsele cuprinse
în plafoanele tarifare, vor fi eliminate progresiv, de la intrarea
în vigoare a acordului, prin reduceri anuale de 15% din taxa
vamală de bază. Până la sfârşitul celui de-al cincilea an taxele
vamale permanente vor fi abolite.
4.Restricţiile cantitative şi măsurile având efect
echivalent restricţiilor cantitative la importurile în Comunitate
ale produselor originare din România vor fi abolite la dată
intrării în vigoare a acordului.

Articolul 11
1. Taxele vamale la import, aplicabile în România
produselor originare din Comunitate, care sunt cuprinse în
anexa nr. IV, vor fi abolite la dată intrării în vigoare a acordului.
2.Taxele vamale la import, aplicabile în România
produselor originare din Comunitate, care sunt cuprinse în
anexa nr. V, vot fi reduse progresiv în concordanţă cu
următorul calendar:
* la data intrării în vigoare a acordului, la 80% din taxa
vamală de bază;
* după 3 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 40%
din taxa vamală de bază;
*după 5 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 0%
din taxa vamală de bază.
3. Taxele vamale la import, aplicabile în România
produselor originare din Comunitate, care sunt cuprinse în
anexa nr. VI, vor fi abolite în concordanţă cu calendarul stabilit
în acea anexă.
4. Taxele vamale la import, aplicabile în România
produselor originare din Comunitate, altele decât cele cuprinse
în anexele nr. IV, V şi VI, vor fi reduse progresiv în
concordanţă cu următorul calendar:

312
 *după 3 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 80%
din taxa vamală de bază;
*după 5 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 60%
din taxa vamală de bază;
*după 6 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 50%
din taxa vamală de bază;
*după 7 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 35%
din taxa vamală de bază;
*după 8 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 20%
din taxa vamală de bază;
*după 9 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 0%
din taxa vamală de bază.
5.Produsele originare din Comunitate, cuprinse în anexa
nr. VII, vor beneficia de o suspendare a taxelor vamale la
importul în România, în limitele unor contingente anuale care
vor fi majorate progresiv aşa cum sunt prevăzute în respectiva
anexă. Taxele vamale aplicabile cantităţilor care depăşesc
contingentele mai sus menţionate vor fi abolite progresiv în
conformitate cu calendarul menţionat în paragraful 4.
6. Restricţiile cantitative la importul în România a
produselor originare din Comunitate vor fi abolite la intrarea în
vigoare a acordului.
7. Măsurile având un efect echivalent restricţiilor
cantitative la importul în România a produselor originare din
Comunitate vor fi abolite la intrarea în vigoare a acordului, cu
excepţia celor cuprinse în anexa nr. VIII, care vor fi abolite în
concordanţă cu calendarul prevăzut în acea anexă.

Articolul 12
Prevederile referitoare la abolirea taxelor vamale la
import se vor aplica şi taxelor vamale de natură fiscală.

Articolul 13
1. Comunitatea va aboli, la importul său din România,
orice taxă având un efect echivalent taxelor vamale de import,
la intrarea în vigoare a acordului.
2. România va aboli, la importul său din Comunitate,
orice impunere având un efect echivalent taxelor vamale de

313
import, la intrarea în vigoare a acordului, cu excepţia taxei de
0,5% ‘ad vabotem’ pentru formalităţi vamale, care va fi abolită
în concordanţă cu următorul calendar:
* reducerea la 0,25% ‘ad valorem’ la sfârşitul celui de-al
treilea an;
* eliminarea cel mai târziu la sfârşitul celui de-al cincilea
an de la intrarea în vigoare a acordului.

Articolul 14
1.România şi Comunitatea vor aboli progresiv între ele,
cel mai târziu până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la
intrarea în vigoare a acordului, orice taxă vamală la export,
precum şi impunerile având un efect echivalent.
2.Restricţiile cantitative la exportul în România şi orice
măsuri având un efect echivalent vor fi abolite de Comunitate
la intrarea în vigoare a acordului.
3.Restricţiile cantitative la exportul în Comunitate şi orice
măsuri având un efect echivalent vor fi abolite de România la
intrarea în vigoare a acordului cu excepţia celor cuprinse în
anexa nr. IX, care vor fi reduse progresiv şi eliminate cel mai
târziu până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la intrarea în
vigoare a acordului.

Articolul 15
Fiecare parte îşi declară disponibilitatea de a reduce
taxele sale vamale în comerţul cu cealaltă parte mai rapid
decât este prevăzut în art. 10 şi 11 dacă situaţia sa economică
generală şi situaţia sectorului economic respectiv o permit.
Consiliul de Asociaţie poate face recomandări în acest
sens.

Articolul 16
Protocolul nr. 1 stabileşte aranjamentele aplicabile
produselor textile menţionate în respectivul document.

Articolul 17

314
 Protocolul nr. 2 stabileşte aranjamentele aplicabile
produselor care cad sub incidenţa Tratatului de constituire a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

Articolul 18
1.Prevederile prezentului capitol nu exclud menţinerea
de către Comunitate a unei componente agricole în taxele
aplicabile produselor cuprinse în anexa nr. X, cu referire la
produsele originare din România.
2.Prevederile prezentului capitol nu exclud
introducerea unei componente agricole de către România în
taxele aplicabile produselor cuprinse în anexa nr. X, cu referire
la produsele originare din Comunitate.

CAPITOLUL II - AGRICULTURA

Articolul 19
1.Prevederile prezentului capitol se vor aplica produselor
agricole originare din România şi din Comunitate.
2.Termenul produse agricole se referă la produsele
cuprinse în cap. 1-24 din Nomenclatura combinată şi la
produsele cuprinse în anexa nr. I, cu excepţia produselor
piscicole definite ca atare de Reglementarea C.E.E. nr.
3687/1991.
Articolul 20
Protocolul nr. 3 stabileşte aranjamentele comerciale
pentru produsele agricole transformate, care sunt menţionate
în respectivul protocol.

Articolul 21
1. Comunitatea va aboli, la data intrării în vigoare a
acordului, restricţiile cantitative la importul produselor agricole
originare din România, menţinute în virtutea Reglementării
C.E.E. nr. 3420/1983, în forma existentă la data semnării
acordului.

315
 2.Produsele agricole originare din România, cuprinse în
anexele nr. XI a) şi XI b) vor beneficia, de la data intrării în
vigoare a acordului, de o reducere de prelevări, în limita
contingentelor Comunităţii sau de o reducere de taxe vamale,
în condiţiile stabilite în acele anexe.
3.România va aboli restricţiile cantitative la importul
produselor agricole originare din Comunitate, la intrarea în
vigoare a acordului.
4. Comunitatea şi România îşi vor acorda una alteia
concesiile prevăzute în anexele nr. XII a), XII b) şi XIII, pe o
baza armonioasă şi reciprocă, în concordanţă cu condiţiile
stipulate în respectivele anexe.
5.Ţinând seama de volumul comerţului reciproc cu
produse agricole, de sensibilitatea deosebită a acestui sector,
de regulile Politicii agricole comune a Comunităţii, de rolul
agriculturii în economia României, precum şi de consecinţele
negocierilor comerciale multilaterale, desfăşurate în cadrul
Acordului general pentru trafic vamal şi comerţ, România şi
Comunitatea vor examina în Consiliul de Asociere, produs cu
produs şi pe o bază ordonată şi reciprocă, posibilitatea de a-şi
acorda noi concesii.
6. Ţinând cont de necesitatea unei armonizări crescânde
între politicile agricole ale României şi Comunităţii, ca şi de
obiectivul României de a deveni membru al Comunităţii,
ambele părţi vor avea consultări, în mod regulat, în cadrul
Consiliului de Asociere, cu privire la strategia şi modalităţile de
aplicare a politicilor respective.

Articolul 22
Indiferent de alte prevederi ale acordului, şi în special ale
art. 31, dacă datorită sensibilităţii deosebite a pieţelor agricole,
importurile de produse originare din teritoriul uneia dintre părţi,
care sunt supuse concesiilor acordate la art. 21, cauzează
perturbaţii serioase pieţelor celeilalte părţi ambele părţi vor
intra imediat în consultări pentru a găsi o soluţie adecvată
până la găsirea unei astfel de soluţii , partea în cază poate lua
măsurile pe care le consideră necesare.

316
CAPITOLUL III – PRODUSE PIŞCICOLE

Articolul 23
Prevederile prezentului capitol se vor aplica produselor
piscicole originare din România şi din Comunitate, care sunt
supuse Reglementării C.E.E. nr. 3687/199 1 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul produselor piscicole.

Articolul 24
1. Comunitatea şi România îşi vor acorda una alteia
concesiile prevăzute în anexele nr. XIV şi XV pe o baza
armonioasă şi reciprocă, în concordanţă cu condiţiile stipulate
în acele anexe. Prevederile art. 21 paragraful 5 se vor aplica
"mutatis mutandis" produselor piscicole.
2. Consiliul de asociere va examina posibilitatea
încheierii între părţi a unui acord privind produsele piscicole,
atunci când condiţiile necesare o vor permite.

CAPITOLUL IV – PREVEDERI COMUNE

Articolul 25
Prevederile prezentului capitol se vor aplica comerţului
cu toate produsele exceptând cazurile când se stipulează altfel
în prezentul acord sau în protocoalele nr. 1, 2 sau 3.

Articolul 26

317
 De la data intrării în vigoare a acordului, în comerţul
dintre România şi Comunitate nu vor fi introduse noi taxe
vamale la import sau la export sau taxe cu efect echivalent, iar
cele care se aplică nu vor fi majorate.
2.De la data intrării în vigoare a acordului, în comerţul
dintre România şi Comunitate nu vor fi introduse noi restricţii
cantitative la import sau la export sau măsuri având un efect
echivalent, iar cele care există nu vor fi făcute mai restrictive.
3. Orice noi taxe vamale la import sau la export şi taxe
având efect echivalent sau majorări ale acestor taxe, precum
şi orice noi restricţii cantitative, taxe având efect echivalent ori
majorări ale acestora, introduse de România după începerea
negocierilor, vor fi abolite cel mai târziu la intrarea în vigoare a
acordului.
4.Fără a prejudicia concesiile acordate conform art. 21,
prevederile paragrafului 1 şi 2 ale prezentului acord nu vor
restricţiona în nici un fel continuarea politicilor agricole
respective ale României şi Comunităţii sau adoptarea oricăror
măsuri în cadrul acestor politici.

Articolul 27
1.Cele două părţi se vor abţine de la orice măsuri sau
practici de natură fiscală internă, care ar introduce, direct sau
indirect, o discriminare între produsele unei părţi şi produsele
similare originare din teritoriul celeilalte părţi.
2.Produsele exportate în teritoriul uneia dintre cele două
părţi nu pot beneficia de nerambursarea taxelor interne peste
suma taxelor directe sau indirecte care le-au fost aplicate.

Articolul 28
1.Prezentul acord nu va exclude menţinerea sau
stabilirea de uniuni vamale, zone de liber schimb sau
aranjamente privind comerţul de frontieră, cu excepţia
situaţiilor în care ele modifică aranjamentele comerciale
prevăzute în acest acord.
2.Părţile vor avea consultări în cadrul Consiliului de
Asociere cu privire la acordurile de stabilire de astfel de uniuni
vamale sau zone de liber schimb şi, la cerere, cu privire la alte
probleme majore legate de politicile lor comerciale faţă de

318
ţările terţe. In situaţia specială în care o ţară terţă aderă la
Comunitate, asemenea consultări vor avea loc cu luarea în
consideraţie a intereselor comune ale României şi Comunităţii,
stipulate în prezentul acord.

Articolul 29
Măsuri excepţionale de durată limitată, care constituie
derogări de la prevederile art1 şi 26 paragraful 1, pot fi luate
de România sub forma taxelor vamale majorate.
Aceste măsuri pot viza numai industriile nou-apărute,
anumite sectoare aflate în curs de restructurare sau care se
confruntă cu serioase dificultăţi în special când aceste
dificultăţi cauzează importante probleme sociale.
Taxele vamale la import, aplicabile în România
produselor originare din Comunitate, introduse prin aceste
măsuri nu pot depăşi 25% ‘ad valorem’ şi vor menţine un
element de preferinţă pentru produsele originare din
Comunitate. Valoarea totală a importurilor de produse supuse
unor asemenea măsuri nu poate depăşi 15% din totalul
importurilor de produse industriale din Comunitate, aşa cum
sunt ele definite în cap. I, efectuate în ultimul an pentru care
există statistici vamale disponibile.
Aceste măsuri vor fi aplicate pe o perioadă care nu va
depăşi cinci ani, cu excepţia cazurilor în care Consiliul de
Asociere autorizează o perioadă mai mare. Ele vor înceta să
se aplice cel mai târziu la expirarea perioadei de tranziţie.
Nici o astfel de măsură nu se poate introduce pentru un
produs, dacă au trecut mai mult de trei ani de la eliminarea
tuturor taxelor, a restricţiilor cantitative, a altor impuneri sau
măsuri cu efect echivalent referitoare la acel produs.
România va informa Consiliul de Asociere asupra
oricăror măsuri excepţionale pe care intenţionează să le
adopte şi, la cererea Comunităţii vor fi organizate consultări în
cadrul Consiliului de Asociere cu privire la asemenea măsuri şi
la sectoarele implicate, înainte de aplicarea acestor măsuri. la
adoptarea unor astfel de măsuri, România va furniza
Consiliului de Asociere un calendar de eliminare a taxelor
vamale introduse în baza prezentului articol. Acest calendar va
prevedea o eliminare a acestor taxe în tranşe anuale egale, cu

319
începere cel mai târziu după doi ani de la introducerea lor.
Consiliul de Asociere poate hotărî asupra unui alt calendar.

Articolul 30
Dacă una dintre părţi constată că se practică dumping în
comerţul cu cealaltă parte, în sensul art. VI din Acordul
general pentru tarife vamale şi comerţ, că poate adopta
măsuri adecvate împotriva acestei practici, în concordanţă cu
acordul referitor la aplicarea art. VI al Acordului general pentru
tarife vamale şi comerţ, cu legislaţia internă în materie şi cu
condiţiile şi procedurile prevăzute de art. 34.

Articolul 31
In cazul în care un produs a fost importat în cantităţi atât
de mari şi în asemenea condiţii încât cauzează sau ameninţă
să cauzeze:
*un prejudiciu serios producătorilor naţionali de produse
similare sau direct concurente pe teritoriul uneia dintre părţi;
sau
* perturbări serioase în oricare sector al economiei sau
dificultăţi care ar putea conduce la o serioasă deteriorare a
situaţiei economice a unei regiuni.
România sau Comunitatea, după cum este cazul, poate
adopta măsuri adecvate în condiţiile şi în conformitate cu
prevederile prevăzute la art. 34.

Articolul 32
In cazul în care aplicarea prevederilor art. 14 şi 26
conduce la:
(i) reexportul spre o ţară terţă faţă de care partea
exportatoare menţine pentru produsul respectiv, restricţii
cantitative la export, taxe vamale de export sau măsuri având
efect echivalent; sau
(ii) o lipsă serioasă sau o ameninţare cu lipsa unui
produs esenţial pentru partea exportatoare, şi dacă situaţiile
de mai sus conduc sau sunt de natură să conducă la dificultăţi
majore pentru partea exportatoare, acea parte poate lua
măsuri adecvate în condiţiile şi în concordanţă cu procedurile

320
stabilite în art. 34. Măsurile vor fi nediscriminatorii şi vor fi
eliminate atunci când situaţia nu mai justifică menţinerea lor.

Articolul 33
România şi statele membre vor ajusta progresiv orice
monopol de stat cu caracter comercial astfel încât să se
asigure că, până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la
intrarea în vigoare a prezentului acord, nu va mai exista nici o
discriminare între cetăţenii României şi ai statelor membre,
referitoare la condiţiile în care mărfurile se achiziţionează şi se
comercializează.
Consiliul de Asociere va fi informat în legătură cu
măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestui
obiectiv.

Articolul 34
1.România sau Comunitatea va informa cealaltă parte în
cazul în care se confruntă cu importuri de produse susceptibile
de a da naştere la dificultăţile prevăzute în art. 31, situaţie în
care se instituie o procedură administrativă având ca scop
furnizarea rapidă de informaţii privind tendinţa fluxurilor
comerciale.
2.In situaţiile menţionate la art. 30, 31 şi 32, înainte de a
se adopta măsurile prevăzute în aceste articole sau în
cazurile în care se aplică paragraful 3 lit. d), România şi
Comunitatea, după caz, vor furniza, cât mai repede posibil,
Consiliului de Asociere, toate informaţiile relevante în scopul
căutării unei soluţii acceptabile pentru ambele părţi.
In selectarea măsurilor trebuie acordată prioritate
acelora care perturbă cel mai puţin funcţionarea acordului.
Măsurile de salvgardare vor fi notificate imediat
Consiliului de Asociere şi vor face obiectul unor consultări
periodice în cadrul acestuia, cu scopul principal de a stabili un
calendar de abolire a lor, cât mai repede posibil, pe măsură ce
situaţia o permite.
3. In scopul aplicării paragrafului 2 se vor aplica
următoarele prevederi:

321
 a) Referitor la art.31, dificultăţile apărute ca urmare a
situaţiei prevăzute în acest articol vor fi înaintate spre
examinare Consiliului de Asociere, care poate adopta orice
decizie necesară pentru încetarea unor asemenea dificultăţi.
In situaţia în care Consiliul de Asociere sau partea
exportatoare nu a luat o decizie care să stopeze dificultăţile
sau nici o altă soluţie satisfăcătoare nu a fost convenită în
termen de 30 de zile de la data sesizării cazului, partea
importatoare poate adopta măsuri adecvate pentru
remedierea problemei.
Aceste măsuri nu trebuie să meargă dincolo de ceea ce
este necesar pentru remedierea dificultăţilor apărute.
b) Referitor la art. 30, Consiliul de Asociere va fi informat
asupra cazului de dumping de îndată ce autorităţile părţii
importatoare au iniţiat o investigaţie. Când dumpingul nu a
încetat sau nici o altă soluţie satisfăcătoare nu a fost găsită
pentru problema respectivă în termen de 30 de zile de la data
înaintării cazului Consiliului de Asociere, partea importatoare
poate adopta măsurile adecvate.
Referitor la art. 32, dificultăţile apărute ca urmare a
situaţiilor prevăzute în acest articol vor fi înaintate spre
examinare Consiliului de Asociere
Consiliul de Asociere poate adopta orice decizie
necesară pentru a stopa dificultăţile. Dacă nu a luat o astfel de
decizie în termen de 30 de zile de la data înaintării problemei,
partea exportatoare poate aplica măsuri adecvate la exportul
mărfii în cauză.
d) In cazuri excepţionale, care cer o acţiune imediată şi
care fac imposibilă după caz, informarea sau examinarea,
România sau Comunitatea poate aplica, în situaţiile prevăzute
în art.30, 31 şi 32, măsurile preventive şi provizorii strict
necesare pentru a stăpâni situaţia, iar Consiliul de Asociere va
fi informat imediat.

Articolul 35
Protocolul nr.4 stabileşte regulile de origine pentru
aplicarea preferinţelor tarifare prevăzute în prezentul acord.

Articolul 36

322
 Acordul nu va exclude prohibiţiile sau restricţiile la
import, export sau tranzit, justificate pe temeiurile: moralităţii
publice; politicii sau securităţii publice; protecţiei sănătăţii şi
vieţii oamenilor, animalelor sau plantelor; protecţiei resurselor
naturale; protecţiei tezaurelor naţionale de valoare artistică,
istorică sau arheologică; protecţiei proprietăţii intelectuale
industriale sau comerciale sau reglementărilor referitoare la
aur şi argint.
Asemenea prohibiţii sau restricţii nu vor constitui, totuşi,
un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în
comerţul dintre părţi.

Articolul 37
Protocolul nr.5. stabileşte prevederile specifice care se
vor aplica comerţului dintre România, pe de o parte, şi Spania
şi Portugalia, de de altă parte.

TITLUL IV – CIRCULAŢIA
LUCRÃTORILOR,
DREPTUL DE STABILIRE, FURNIZAREA
DE SERVICII

CAPITOLUL I – CIRCULAŢIA LUCRÃTORILOR

Articolul 38

323
 1. Sub rezerva condiţiilor şi modalităţilor aplicabile în
fiecare stat membru :
* tratamentul acordat lucrătorilor de naţionalitate română,
legal angajaţi pe teritoriul unui stat membru, va exclude orice
discriminre bazată pe naţionalitate, în ceea ce priveşte
condiţiile de muncă, remunerarea sau concedierea, în
comparaţie cu proprii cetăţeni;
* soţia şi copiii, legal rezidenţi, ai unui lucrător legal
angajat pe teritoriul unui stat membru, cu excepţia lucrătorilor
sezonieri şi a lucrătorilor a căror situaţie cade sub incidenţa
acordurilor bilaterale în sensul art. 42, vor avea acces la piaţa
forţei de munca a acelui stat membru, dacă respectivele
acorduri nu prevăd altfel, pentru perioada în care muncitorul
este autorizat să se angajeze.
2. România va acorda, sub rezerva condiţiilor şi
modalităţilor aplicabile în această ţară, tratamentul la care se
referă paragraful 1 pentru lucrătorii care sunt cetăţeni ai unui
stat membru şi sunt legal angajaţi pe teritoriul său, ca şi pentru
soţiile şi copiii acestora, legal rezidenţi pe respectivul teritoriu.

Articolul 39
1. In vederea coordonării sistemelor de securitate
socială pentru lucrătorii de naţionalitate română legal angajaţi
pe teritoriul unui stat membru şi pentru membrii lor de familie,
rezidenţi legali în acea ţară şi sub rezerva condiţiilor şi
modalităţile aplicabile în fiecare stat membru, toate perioadele
de asigurare, angajare sau rezidenţi ale acestor lucrători în
diferitele state membre vor fi cumulate pentru determinarea
pensiilor şi anuităţilor pentru vârsta de pensionare, invaliditate
şi deces sau în scopul îngrijirii medicale, pentru aceşti lucrători
şi membrii familiilor lor; orice pensii sau anuităţi privind vârsta
de pensionare, deces, accidentele industriale, bolile
profesionale sau invaliditatea rezultată din ceste situaţii, cu
excepţia beneficiilor necontributive vor fi liber transferabile la
cursul aplicat în virtutea legii de către statul sau statele
membre debitoare; lucrătorii în cauză vor primi alocaţii pentru
membrii familiei lor, aşa cum sunt ei definiţi mai sus.

324
 2. România va acorda lucrătorilor care sunt cetăţeni ai
unui stat membru şi legal angajaţi pe teritoriul său, precum şi
membrilor familiilor lor, rezidenţi legali pe acest teritoriu, un
tratament similar cu cel prevăzut în sub paragrafele 2 şi 3 ale
paragrafului 1.

Articolul 40
1. Consiliul de Asociere va adopta, prin decizie,
prevederile adecvate pentru realizarea obiectivului stabilit la
art. 39.
2. Consiliul de Asociere va adopta prin decizie reguli
detaliate privind cooperarea administrativă care să asigure
administrarea necesară şi garanţiile de control pentru
aplicarea prevederilor din paragraful 1.

Articolul 41
Prevederile adoptate de Consiliul de Asociere în
concordanţă cu art.40 nu vor afecta nici un drept sau
obligaţie care decurge din acordurile bilaterale dintre România
şi statele membre, atunci când aceste acorduri asigură un
tratament mai favorabil pentru cetăţenii României sau pentru
cei ai statelor membre.

Articolul 42
1.Tinând cont de situaţia pieţei forţei de muncă din statul
membru, sub rezerva legislaţiei sale şi reglementărilor în
vigoare în acel stat membru, referitoare la domeniul mobilităţii
forţei de munca, facilităţile existente pentru accesul la
angajare al lucrătorilor români, acordate de statele membre în
baza acordurilor bilaterale trebuie sa fie menţinuţi, dacă este
posibil, îmbunătăţite, celelalte state membre vor examina, de o
manieră favorabilă, posibilitatea de a încheia acorduri similare.
2. Consiliul de asociere va examina acordarea de alte
îmbunătăţiri, inclusiv facilităţi de acces pentru formarea
profesională, în conformitate cu regulile şi procedurile în
vigoare în statele membre, cu luarea în considerare a situatei
pieţei forţei de munca din statele membre şi din Comunitate.

325
 Articolul 43
Pe durata celei de-a doua etape prevăzute de art.7 sau
mai devreme, dacă se decide astfel, Consiliul de Asociere va
examina noi modalităţi de îmbunătăţire a circulaţiei lucrătorilor,
luând în considerare, între altele, situaţia şi cerinţele
economice şi sociale din România şi situaţia angajării forţei de
muncă în Comunitate. Consiliul de Asociere va face
recomandări în acest scop.

Articolul 44
In scopul facilităţii restructurării resurselor de forţă de
muncă, ca urmare a restructurării economice din România,
Comunitatea va furniza asistenţa tehnică pentru crearea, în
România, a unui sistem adecvat de asigurări sociale conform
art .89.

CAPITOLUL II – DREPTUL DE STABILIRE

Articolul 45
1. Fiecare stat membru va acorda, pentru stabilirea
companiilor şi cetăţenilor români şi pentru operaţiunile
desfăşurate de companiile şi cetăţenii români stabiliţi pe
teritoriul său, de la intrarea în vigoare a acordului, un
tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat propriilor
companii şi cetăţeni, cu excepţia domeniilor sectoarelor
descrise în anexa nr. XVI.
2.Fără a prejudicia prevederile paragrafului 3, România
va acorda, pentru stabilirea companiilor şi cetăţenilor din

326
Comunitate şi pentru operaţiunile desfăşurate de companiile şi
cetăţenii din Comunitate, stabiliţi pe teritoriul său, de la
intrarea în vigoare a acordului, un tratament nu mai puţin
favorabil decât cel acordat propriilor companii şi cetăţeni, cu
excepţia domeniilor descrise în anexa nr. XVII. Dacă legile şi
reglementările existente nu acordă un astfel de tratament
companiilor şi cetăţenilor din Comunitate pentru anumite
activităţi economice în România de la intrarea în vigoare a
acordului, România va amenda legile şi reglementările
respective astfel încât să se asigure un astfel de tratament cel
mai târziu la sfârşitul celui de-al cincilea an de la data intrării
în vigoare a acestui acord.
3.Pentru domeniile şi aspectele descrise în anexa nr.
XVIII, cu excepţia activităţilor bancare cuprinse în Legea nr.
33/1991, România va acorda gradual, cel mai târziu până la
sfârşitul perioadei de tranziţie menţionate în art. 7, la stabilirea
companiilor şi cetăţenilor din Comunitate, un tratament nu mai
puţin favorabil decât cel acordat propriilor companii şi cetăţeni.
Referitor la activităţile bancare mai sus menţionate,
tratamentul naţional va fi acordat cel mai târziu până la
sfârşitul celui de-al cincilea an după intrarea în vigoare a
prezentului acord.
4. România nu va adopta , pe durata perioadei de
tranziţie menţionate în paragrafele 2 şi 3, noi reglementări sau
măsuri care să introducă discriminări cu privire la stabilirea şi
la operaţiunile desfăşurate de companii şi cetăţeni din
Comunitate pe teritoriul său, comparativ cu propriile companii
şi cetăţeni.
5.Pentru scopurile prezentului acord:
a) stabilire va însemna:
(i) în ceea ce priveşte pe cetăţeni, dreptul de a iniţia şi
dezvolta activităţi economice ca angajaţi proprii şi de a înfiinţa
şi conduce întreprinderi, în special companii, pe care le
controlează efectiv. Situaţia de angajat propriu şi de
întreprindere de afaceri aparţinând cetăţenilor nu se va
extinde la căutarea sau preluarea locurilor de muncă pe piaţa
forţei de muncă şi nu va conferi un drept de acces pe piaţa

327
forţei de muncă a celeilalte părţi. Prevederile prezentului
capitol nu se aplică celor care nu sunt exclusiv angajaţi proprii;
(ii) în ceea ce priveşte companiile, dreptul de a iniţia şi
desfăşura activităţi economice prin înfiinţarea şi conducerea
de filiale, sucursale sau reprezentanţe;
b) filială a unei companii va însemna o companie care
este efectiv controlată de prima companie;
c) activităţi economice vor include în special activităţi cu
caracter industrial activităţi cu caracter comercial, meserii şi
activităţi ale liberilor profesionişti.
6. Consiliul de Asociere va examina în mod regulat
posibilitatea accelerării acordării tratamentului naţional în
sectoarele menţionate în anexa nr. XVIII şi a includerii
domeniilor şi aspectelor cuprinse în anexele nr. XVI şi XVII în
contextul aplicării prevederilor paragrafelor 1, 2, 3 şi 4 ale
prezentului articol. Aceste anexe pot fi amendate prin decizia
Consiliului de Asociere.
După expirarea perioadelor de tranziţie menţionate la
paragrafele 2 şi 3 Consiliul de Asociere poate decide, în mod
excepţional, la cererea României şi, dacă apare necesar, să
prelungească durata acelor perioade de tranziţie pentru
anumite domenii sau aspecte, pentru o perioadă limitată de
timp.
7. Independent de prevederile prezentului articol,
companiile din Comunitate stabilite pe teritoriul României vor
avea, de la intrarea în vigoare a acordului, dreptul de a
achiziţiona, folosi, închiria sau vinde bunuri imobile, iar în ceea
ce priveşte drepturile de proprietate publică pământul şi
pădurile, dreptul de a le închiria, dacă acestea sunt direct
necesare pentru desfăşurarea activităţilor economice pentru
care ele au fost înfiinţate. Acest drept nu include dreptul de
stabilire în scopul comercializării şi intermedierii în domeniul
proprietăţilor imobiliare şi al resurselor naturale.
România va acorda aceste drepturi sucursalelor şi
reprezentanţelor înfiinţate în România de companii din
Comunitate, cel mai târziu până la sfârşitul primilor cinci ani de
la dată intrării în vigoare a prezentului acord.

328
 România va acorda aceste drepturi cetăţenilor din
Comunitate stabiliţi în România ca persoane angajate proprii,
cel mai târziu până la sfârşitul perioadei de tranziţie
menţionate în art. 7.

Articolul 46
1. Sub rezerva prevederilor art. 45, cu excepţia serviciilor
financiare descrise în anexa nr. XVIII, fiecare parte poate
reglementa stabilirea şi operaţiunile desfăşurate de companii
şi cetăţeni pe teritoriul său, astfel încât aceste reglementări să
nu constituie o discriminare împotriva companiilor şi cetăţenilor
celeilalte părţi în comparaţie cu propriile companii şi propriii
cetăţeni.
2. Referitor la serviciile financiare descrise în anexa nr.
XVIII, prezentul acord nu prejudiciază dreptul parţilor de a
adopta măsurile necesare pentru desfăşurarea politicilor
monetare ale parţilor sau pentru raţiuni de prudenţă cu scopul
de a asigura protecţia investitorilor, depunătorilor, deţinătorilor
de titluri şi a persoanelor cărora li se datorează drepturi cu
caracter fiduciar sau de a asigura integritatea şi stabilirea
sistemului financiar. Aceste măsuri nu vor discrimina pe
motive de naţionalitate companiile şi cetăţenii celeilalte părţi în
comparaţie cu propriile companii sau propriii cetăţeni.

Articolul 47
Pentru a facilita cetăţenilor din Comunitate şi din
România iniţierea şi desfăşurarea în mod regulat de activităţi
profesionale în România şi respectiv, în Comunitate, Consiliul
de Asociere va examina măsurile necesare a fi luate pentru a
se asigura recunoaşterea reciprocă a calificărilor. In acest
scop el poate lua toate măsurile necesare.

Articolul 48

329
 Prevederile art. 46 nu exclud aplicarea de către o parte a
regulilor specifice referitoare la stabilirea şi operaţiunile
desfăşurate pe teritoriul său de sucursalele şi reprezentanţele
companiilor celeilalte părţi care nu sunt înfiinţate pe teritoriul
primei părţi, reguli justificate de diferenţele cu caracter legal
sau tehnic între asemenea sucursale şi reprezentanţe, şi
sucursalele şi reprezentanţele companiilor înfiinţate pe
teritoriul său, sau referitor la serviciile financiare, din raţiuni de
prudenţă. Diferenţa de tratament nu va depăşi ceea ce este
strict necesar ca rezultat al unor asemenea diferenţe cu
caracter legal sau tehnic, sau referitor la serviciile financiare
descrise în anexa nr. XVIII, pentru raţiuni de prudenţă.

Articolul 49
1. 0 companie comunitară şi, respectiv, o companie
română vor însemna în sensul prezentului acord, o companie
sau o firma înfiinţată în concordanţă cu legile unui stat
membru sau, respectiv, ale României şi având sediul
înregistrat, administraţia centrală sau locul principal de afaceri
pe teritoriul Comunităţii sau respectiv, al României. Totuşi,
dacă compania sau firma înfiinţată în concordanţă cu legile
unui stat membru sau, respectiv ale României, au doar sediul
înregistrat pe teritoriul Comunităţii sau respectiv, al României,
operaţiunile ei trebuie sa aibă o legătură reală şi continuă cu
economia unui stat membru sau, respectiv, a României.
2. In privinţa transportului maritim internaţional vor fi, de
asemenea beneficiari ai prevederilor prezentului capitol şi ale
cap. III al acestui titlu cetăţenii sau companiile de transport
maritim din statele membre sau respectiv, din România,
înfiinţate în afara Comunităţii sau, respectiv, a României şi
controlate de cetăţeni dintr-un stat membru sau, respectiv, de
cetăţeni ai României, dacă navele lor sunt înregistrate în acel
stat membru sau, respectiv, în România, în concordanţă cu
legislaţiile lor respective.
3. Cetăţean al Comunităţii şi, respectiv, al României, va
însemna, pentru scopurile prezentului acord, o persoană

330
fizică, care este cetăţean al unuia dintre statele membre sau,
respectiv, al României.
4.Prevederile prezentului acord nu vor prejudicia
aplicarea de către fiecare parte a oricăror măsuri necesare să
prevină eludarea măsurilor sale referitoare la accesul ţărilor
terţe pe piaţa sa, prin intermediul prevederilor acestui acord.

Articolul 50
Pentru scopurile prezentului acord servicii financiare vor
însemna acele activităţi descrise în anexa nr. XVIII. Consiliul
de Asociere poate extinde sau modifica conţinutul anexei nr.
XVIII.

Articolul 51
Pe durata primilor cinci ani următori datei intrării în
vigoare a prezentului acord, România poate introduce măsuri
derogatorii de la prevederile acestui capitol, în ceea ce
priveşte stabilirea companiilor şi cetăţenilor din Comunitate,
dacă anumite industrii:
* se afla în curs de restructurare sau;
*întâmpină dificultăţi serioase, în special dacă aceste
dificultăţi conduc la probleme sociale deosebite în România;
sau
* se confruntă cu eliminarea de pe piaţă sau cu o
reducere drastică a cotei-părţi din segmentul de piaţă deţinut
de companiile sau cetăţenii români într-un anumit sector sau
industrie în România; sau
* sunt industrii noi, în formare în România.
Asemenea măsuri:
(i) vor înceta să se aplice cel mai târziu la doi ani de la
expirarea celui de-al cincilea an următor datei intrării în
vigoare a prezentului acord; şi
(ii) vor fi rezonabile şi necesare în scopul remedierii
situaţiei; şi
(iii) se vor referi numai la întreprinderile care vor fi
înfiinţate în România după intrarea în vigoare a acestor măsuri
şi nu vor crea discriminare cu privire la desfăşurarea activităţii

331
companiilor şi cetăţenilor din Comunitate deja stabiliţi în
România în momentul introducerii respectivelor măsuri, în
comparaţie cu companiile sau cetăţenii români.
Consiliul de Asociere poate decide, în mod excepţional,
la cererea României, şi, dacă se iveşte necesitatea, să
prelungească perioada la care se face referire în alin. (i) de
mai sus, pentru un anumit sector şi pentru o durată limitată de
timp, care nu poate depăşi perioada de tranziţie menţionată la
art. 7.
La elaborarea şi aplicarea unor asemenea măsuri,
România va acorda, ori de câte ori este posibil, un tratament
preferenţial companiilor şi cetăţenilor din Comunitate şi, în nici
un caz, un tratament mai puţin favorabil decât cel acordat
companiilor şi cetăţenilor din oricare ţară terţă.
Înainte de introducerea acestor măsuri, România va
consulta Consiliul de Asociere şi nu se va pune în aplicare
decât după o lună de la notificarea către Consiliul de Asociere
a măsurilor concrete care urmează a fi introduse de România,
cu excepţia cazului în care ameninţarea cu un prejudiciu
ireparabil cere adoptarea unor măsuri urgente, situaţie în care
România va consulta Consiliul de Asociere imediat după
introducerea lor.
La expirarea celui de-al cincilea an următor intrării în
vigoare a acordului România poate introduce asemenea
măsuri numai cu autorizarea Consiliului de Asociere şi în
condiţiile stabilite de acesta.

Articolul 52
1.Prevederile prezentului capitol nu se vor aplica
serviciilor de transport aerian, serviciilor de transport pe apele
interioare şi serviciilor de cabotaj de transport maritim.
2. Consiliul de Asociere poate face recomandări pentru
ameliorarea dreptului de stabilire şi de operare în sectoarele la
care se refera paragraful 1.

Articolul 53

332
 1. Independent de prevederile cap. I al prezentului titlu,
beneficiarii drepturilor de stabilire acordate de România şi,
respectiv, de Comunitate vor fi îndreptăţiţi să angajeze direct
sau prin una dintre filialele lor, în concordanţă cu legislaţia în
vigoare din ţara gazda de stabilire, pe teritoriul României sau,
respectiv, al Comunităţii, angajaţi care sunt cetăţeni ai statelor
membre ai Comunităţii şi, respectiv, ai României, cu condiţia
ca aceşti angajaţi sa fie persoane-cheie aşa cum sunt ele
definite în paragraful 2 al prezentului articol şi ca ei să fie
angajaţi exclusiv de către astfel de beneficiari sau filialele lor.
Permisele de rezidenţi şi de munca ale acestor persoane vor
acoperi numai perioada angajării respective.
Personalul-cheie al beneficiarilor drepturilor de stabilire,
denumiţi aici organizaţii sunt:
a) Funcţionari superiori ai unei organizaţii, care conduc
direct organizaţia şi sunt supervizaţi şi conduşi, în principal, de
Consiliul de administraţie sau acţionarii afacerii, incluzând:
*conducerea organizaţiei sau a unui departament sau
subdivizie a organizaţiei;
*supravegherea şi controlul activităţii altor persoane de
supraveghere, a angajaţilor profesionali sau a persoanelor de
conducere;
*persoane care au autoritatea personală de a angaja,
concedia recomanda angajarea, concedierea sau alte măsuri
vizând personalul.
b) Persoane angajate de organizaţie care posedă înalte
sau deosebite:
*calificări pentru un anumit tip de muncă sau comerţ care
necesită cunoştinţe tehnice specifice;
*cunoştinţe esenţiale pentru serviciul organizaţiei,
echipamentul de cercetare, tehnicile sau managementul.
Acestea pot include dar nu se limitează la membri ai
profesiunilor acreditate.
Fiecare asemenea angajat trebuie să fi fost angajat de
organizaţia respectivă cu cel puţin un an înainte de detaşarea
de către organizaţie.

333
 Articolul 54
1.Prevederile acestui capitol vor fi aplicate cu limitele
justificate de raţiuni de politică publică, securitate publică sau
sănătate publică.
2. Ele nu se vor aplica acelor activităţi care, pe teritoriul
fiecărei părţi, sunt în legătură, fie şi ocazional, cu exercitarea
autorităţii oficiale.

Articolul 55
Companiile care sunt controlate şi exclusiv deţinute în
comun de companii sau cetăţeni români şi de companii şi
cetăţeni din Comunitate vor fi, de asemenea, beneficiare ale
prevederilor prezentului capitol şi ale cap. III al acestui titlu.

CAPITOLUL III – FURNIZAREA DE SERVICII ÎNTRE

COMUNITATE ŞI ROMÂNIA

Articolul 56
1. In conformitate cu prevederile prezentului capitol,
părţile se obligă să adopte măsurile necesare pentru a permite
progresiv furnizarea de servicii de către companiile şi cetăţenii
din Comunitate sau din România, stabiliţi pe teritoriul uneia
dintre părţi, alta decât cea a persoanei pentru care sunt
destinate serviciile, cu luarea în considerare a dezvoltării
sectoarelor de servicii ale părţilor.
2.In pas cu procesul de liberalizare menţionat în
paragraful 1 şi sub rezerva prevederilor art. 59 paragraful 1,
părţile vor permite circulaţia temporară a persoanelor fizice
care furnizează servicii sau care sunt angajaţi ai furnizorului
de servicii în calitate de persoane-cheie, aşa cum au fost ele
definite în art. 53 paragraful 2, inclusiv persoane fizice care
334
sunt reprezentanţi ai companiilor sau cetăţenilor din
Comunitate sau din România şi care caută să dobândească
intrare temporară în scopul negocierii vânzărilor de servicii sau
antamează acorduri pentru vânzări de servicii în numele
furnizorului de servicii, în măsura în care respectivii
reprezentanţi nu sunt implicaţi ei înşişi în vânzări directe către
publicul larg sau în furnizarea serviciilor.
3.Consiliul de Asociere va adopta măsurile necesare
pentru aplicarea progresivă a paragrafului 1 al prezentului
articol.

Articolul 57
In privinţa furnizării de servicii de transport între
România şi Comunitate prevederile art. 56 vor fi înlocuite de
următoarele:
1.Referitor la transportul maritim, părţile se obligă să
aplice efectiv principiul accesului nerestricţionat la piaţă şi
trafic, pe o baza comercială.
a) Prevederile de mai sus nu prejudiciază drepturile şi
obligaţiile ce decurg din Codul de conduită al Naţiunilor Unite
privind conferinţele de linie, aşa cum sunt ele aplicate de una
sau de alta dintre părţile contractante ale prezentului acord.
Transportorii de linie care nu participă la Conferinţă vor fi liberi
să opereze în competiţie cu cei din conferinţa atât timp cât ei
adera la principiul concurenţei loiale, pe o bază comercială.
b) Părţile afirmă angajamentul lor la un climat de
competiţie liberă, ca fiind o trăsătură esenţială a comerţului cu
mărfuri în vrac, solide şi lichide.
2.In aplicarea principiilor paragrafului 1, părţile vor trebui:
a) să nu introducă clauze de împărţire a încărcăturii în
viitoarele acorduri bilaterale cu ţări terţe, decât în acele situaţii
excepţionale când companiile de transport de linie ale uneia
sau alteia dintre părţile la prezentul acord nu ar avea altă
posibilitate efectivă de a se ocupa de comerţ spre şi dinspre
ţara terţă interesată;

335
 b) să interzică aranjamentele de împărţire a încărcăturii
în viitoarele acorduri bilaterale referitoare la comerţul cu
mărfuri în vrac, solide şi lichide;
c) să elimine, la intrarea în vigoare a prezentului acord,
toate măsurile unilaterale, administrative, tehnice şi alte
obstacole care ar putea avea efecte restrictive sau
discriminatorii asupra furnizării libere de servicii în transportul
maritim internaţional.
3. In vederea asigurării unei dezvoltări coordonate şi a
unei liberalizări progresive a transportului între părţi, adaptat
necesităţilor comerciale reciproce, condiţiile accesului reciproc
pe piaţa transportului aerian şi a transportului terestru vor fi
stabilite prin acorduri speciale de transport negociate între
părţi după intrarea în vigoare a prezentului acord.
4. Înaintea încheierii acordurilor la care se refera pct. 3,
părţile nu vor adopta nici o măsură şi nu vor întreprinde nici o
acţiune mai restrictivă sau discriminatorie în comparaţie cu
situaţia existentă în ziua precedentă intrării în vigoare a
acordului.
5. Pe durata perioadei de tranziţie, România va adopta
progresiv legislaţia sa, inclusiv regulile administrative, tehnice
sau de altă natură, la legislaţia Comunităţii din domeniul
transportului aerian sau terestru, în măsura în care aceasta
serveşte scopurilor de liberalizare, de acces reciproc la pieţele
părţilor şi facilitează circulaţia călătorilor şi mărfurilor.
6. Pe măsura progresului comun în realizarea
obiectivelor prezentului capitol, Consiliul de Asociere va
examina căile de creare a condiţiilor necesare pentru
îmbunătăţirea libertăţii de a furniza servicii de transport aerian
şi terestru.

Articolul 58
Prevederile art. 54 se vor aplica prevederilor cuprinse în
prezentul capitol

336
CAPITOLUL IV – PREVEDERI GENERALE

Articolul 59
1. In aplicarea titlului IV al prezentului acord, nici o
prevedere a acordului nu va împiedica părţile să aplice legile şi
reglementările proprii referitoare la intrarea, şederea, munca,
condiţiile de muncă, stabilirea persoanelor fizice şi furnizarea
de servicii, cu condiţia ca, procedând astfel, ele să nu le aplice
de o astfel de manierã încât să anuleze sau să slăbească
beneficiile decurgând, pentru fiecare dintre părţi, din condiţiile
unei prevederi specifice a acordului. Această prevedere nu
prejudiciază aplicarea art. 54.
2. Prevederile cap. II, III şi IV ale titlului IV vor fi revăzute
prin decizia Consiliului de Asociere, în lumina rezultatelor
negocierilor privind serviciile care se desfăşoară în cadrul
Rundei Uruguay şi în special în scopul de a se asigura ca, în
conformitate cu orice prevedere a prezentului acord, o parte
acordă celeilalte părţi în tratament nu mai puţin favorabil decât
cel acordat în baza prevederilor unui viitor acord general
privind comerţul şi serviciile (G.A.T.S.).
3. Excluderea companiilor sau cetăţenilor din
Comunitate stabiliţi în România conform prevederilor cap. II al
titlului IV, de la acordarea, de către România, de ajutor public
în domeniile serviciilor de educaţie publică serviciilor de
sănătate sau sociale şi ale serviciilor culturale, pe durata
perioadei de tranziţie la care se referă art. 7, va trebui să fie
considerată compatibilă cu prevederile titlului IV şi cu regulile
de concurenţă stipulate în titlul V.

337
 TITLUL V – PLÃŢI, CAPITAL,
CONCURENŢÃ
ŞI ALTE PREVEDERI CU CARACTER
ECONOMIC,
ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI

CAPITOLUL I – PLÃŢI CURENTE ŞI MIŞCAREA

CAPITALULUI

Articolul 60
Părţile se obligă să autorizeze, în valută liber
convertibilă, orice plată din contul curent al balanţei de plăţi, în
măsura în care tranzacţiile referitoare la plăţi se referă la
circulaţia mărfurilor, serviciilor sau persoanelor între părţi care
a fost liberalizată în conformitate cu prezentul acord.

Articolul 61
1. Cu privire la tranzacţiile din contul de capital din
balanţa de plăţi România şi, respectiv, statele membre vor
asigura, de la intrarea în vigoare a acordului, circulaţia liberă a
capitalului legat de investiţiile directe făcute în companii
înfiinţate conform legilor în vigoare în ţara gazdă şi de
investiţiile făcute conform prevederilor cap. II din titlul IV, şi
lichidarea sau repatrierea acestor investiţii şi a oricărui profit
rezultat din acestea.

338
 2. Indiferent de prevederile de mai sus, o astfel de
circulaţie libera lichidare şi repatriere vor fi asigurate până la
sfârşitul primei etape prezentate în art. 7, pentru toate
investiţiile legate de stabilirea în România a cetăţenilor din
Comunitate ca persoane care desfăşoară activităţi proprii
conform cap. II din titlul IV.
3. Fără a prejudicia prevederile paragrafului 1, statele
membre, de la intrarea în vigoare a acordului, şi România, de
la sfârşitul celui de-al cincilea an următor intrării în vigoare a
acordului, nu vor introduce noi restricţii valutare la circulaţia de
capital şi la plăţile curente aferente între rezidenţi ai
Comunităţii şi ai României şi nu vor face aranjamentele
existente mai restrictive.
4. Plăţile se vor consulta reciproc în scopul de a facilita
circulaţia capitalului între Comunitate şi România pentru a
promova obiectivele prezentului acord.

Articolul 62
1. Pe durata primilor cinci ani următori datei intrării în
vigoare a prezentului acord, părţile vor adopta măsuri care să
permită crearea condiţiilor necesare pentru aplicarea graduală,
în viitor, a regulilor Comunităţii referitoare la libera circulaţie a
capitalului.
2. Până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la intrarea
în vigoare a acordului, Consiliul de Asociere va examina căile
care să facă posibilă aplicarea deplină a regulilor Comunităţii
privind circulaţia capitalului.

Articolul 63
Cu referire la prevederile prezentului capitol şi
independent de prevederile art. 65, până la introducerea
deplinei convertibilităţi a monedei României în sensul art. VIII
al Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.), România poate
aplica, în circumstanţe excepţionale, restricţii de schimb legate
de acordarea sau preluarea de credite pe termen scurt şi
mediu, cu condiţia ca aceste restricţii să fie impuse României

339
la acordarea de astfel de credite şi să fie permise în
conformitate cu statutul României în cadrul F.M.I.
România va aplica aceste restricţii de o manieră
nediscriminatorie. Ele se vor aplica astfel încât să perturbe cât
mai puţin prezentul acord. România va informa prompt
Consiliul de Asociere asupra introducerii unor astfel de măsuri
şi a oricăror modificări ale acestora.

CAPITOLUL II – CONCURENŢA

ŞI ALTE PREVEDERI CU CARACTER ECONOMIC

Articolul 64
1. Sunt incompatibile cu buna funcţionare a acordului, în
măsura în care ele pot afecta comerţul între România şi
Comunitate:
(i) orice acorduri între întreprinderi, decizii ale asociaţilor
de întreprinderi şi practicile concertate între întreprinderi având
ca obiect sau efect prevenirea, restricţionarea sau
distorsionarea concurenţei;
(ii) abuzul din partea uneia sau mai multor întreprinderi
de a avea o poziţie dominantă, pe teritoriul României sau al
Comunităţii, în ansamblu, sau pe o parte substanţială a
acesteia;
(iii) orice ajutor public care distorsionează sau ameninţă
să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor
întreprinderi sau a producţiei unor anumite mărfuri.
2. Orice practică contrară prezentului articol va fi
examinată pe baza criteriilor care rezultă din aplicarea
regulilor art.85, 86 şi 92 din Tratatul de instituire a Comunităţii
Economice Europene.
3. Consiliul de Asociere va adopta , în termen de trei ani
de la intrarea în vigoare a acordului, regulile necesare pentru
aplicarea paragrafelor 1 şi 2.
4. a) în scopul aplicării prevederii paragrafului 1 pct.(iii),
părţile recunosc că, în perioada primilor cinci ani după intrarea

340
în vigoare a acordului, orice ajutor public acordat de România
va fi evaluat luându-se în considerare faptul că România va fi
considerată o regiune identică cu cele ale Comunităţii descrise
în art.92.3 lit.a al Tratatului de instituire a Comunităţii
Economice Europene. Consiliul de Asociere va decide, ţinând
cont de situaţia economică din România, dacă perioada
respectivă va fi extinsă pentru o nouă perioadă de cinci ani.
b) Fiecare parte va asigura transparenţa în domeniul
ajutorului public, între altele, prin raportarea anuală către
cealaltă parte a sumei totale şi a distribuirii ajutorului acordat şi
prin furnizarea, la cerere, de informaţii referitoare la schemele
de ajutor. La cererea uneia dintre păţi, va furniza informaţii
privind anumite cazuri individuale de ajutor public.
5. Referitor la produsele menţionate în cap.II şi III ale
titlului III:
prevederile paragrafului 1 subparagraful (iii) nu se aplică;
orice practică contrară paragrafului 1 subparagrafrul (i) va fi
evaluată conform criteriilor stabilite de Comunitate în baza
art.42 şi 43 ale Tratatului de instituire a Comunităţii Economice
Europene şi în special a celor stabilite prin Reglementarea
Consiliului nr.25/1962.
6. Dacă România sau Comunitatea consideră că o
anumită practică este incompatibilă cu prevederile paragrafului
1 şi:
*nu este conform cu regulile menţionate în paragraful 3,
sau
*în absenţa unor asemenea reguli şi dacă asemenea
practici cauzează sau ameninţă să cauzeze prejudicii serioase
intereselor celeilalte părţi sau pagube materiale industriei sale
naţionale, inclusiv industriei serviciilor, ea poate adopta
măsuri după consultări în cadrul Consiliului de Asociere sau
după 30 zile lucrătoare de la solicitarea unor astfel de
consultări.
In cazul unor practici incompatibile cu paragraful 1
subparagraful (iii) al prezentului articol, asemenea măsuri
adecvate vor fi adoptate acolo unde se aplică Acordul general
pentru tarife vamale şi comerţ, numai în conformitate cu
procedurile şi în condiţiile stipulate de Acordul general pentru

341
tarife vamale şi comerţ şi de orice alte instrumente relevante
negociate sub auspiciile sale care sunt aplicabile între părţi.
7. Indiferent de orice alte prevederi contrare adoptate în
conformitate cu paragraful 3, părţile vor schimba informaţii
luând în considerare limitările impuse de cerinţele păstrării
secretului profesional şi de afaceri.
8. Acest articol nu se va aplica produselor care intră sub
incidenţa Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului care formează obiectul Protocolului nr.2.

Articolul 65
1. Părţile se vor strădui să evite impunerea de măsuri
restrictive, inclusiv măsuri la import pentru scopurile balanţei
de plăţi. In situaţia introducerii lor, partea care a procedat
astfel va prezenta celeilalte părţi un calendar al eliminării
acestor măsuri.
2. Dacă România sau unul sau mai multe state membre
se află în serioase dificultăţi ale balanţei de plăţi sau există o
ameninţare iminentă a unei astfel de situaţii, România sau
Comunitatea, după caz, pot adopta , în conformitate cu
condiţiile prevăzute în Acordul general pentru tarife vamale şi
comerţ, măsuri restrictive, inclusiv măsuri referitoare la import,
care vor avea o durată limitată şi care nu vor depăşi ceea ce
este necesar în vederea remedierii situaţiei balanţei de plăţi.
România sau Comunitatea, după caz vor informa cealaltă
parte despre aceasta .
3. Orice măsuri restrictive nu se vor aplica transferurile
legate de investiţii şi în special de repatrierea sumelor investite
sau reinvestite sau de orice alt fel de venituri care rezultă din
acestea.

Articolul 66
În privinţa întreprinderilor publice şi a întreprinderilor
cărora le-au fost acordate drepturi speciale sau exclusive,
Consiliul de Asociere va asigura ca, începând cu cel de-al
treilea an de la dată intrării în vigoare a acordului principiile
Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene
îndeosebi art. 90 şi principiile Documentului final din aprilie

342
1990 al reuniunii de la Bonn a Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (in special prevederile referitoare la
libertatea de decizie a antreprenorilor) vor fi aplicate în
operarea prezentului acord.

Articolul 67
1. România va continua să îmbunătăţească protecţia
drepturilor de proprietate intelectuală, industrială şi comercială,
în scopul de a asigura până la sfârşitul celui de-al cincilea an
de la intrarea în vigoare a acordului un nivel de protecţie
similar cu cel existent în Comunitate, inclusiv mijloace
comparabile de aplicare a acestor drepturi.
2. În acelaşi interval de timp, România va solicita să
adere la Convenţia de la Munchen privind acordarea paletelor
europene din 5 octombrie 1973.
România va adera, de asemenea, la celelalte convenţii
multilaterale referitoare la drepturile de proprietate intelectuală,
industrială şi comercială (menţionate în paragraful 1 al anexei
nr. XIX), la care statele membre sunt părţi sau pe care statele
membre le aplică „de facto”.
3. După intrarea în vigoare a prezentului acord, România
va acorda un tratament nu mai puţin favorabil decât cel
acordat oricărei ţari terţe în baza unui acord bilateral.

Articolul 68
1. Părţile consideră că deschiderea de licitaţii pentru
contracte publice pe baza principiilor nediscriminatorii şi
reciprocităţii, îndeosebi în contextul G.A.T.T., constituie un
obiectiv dezirabil.
2. Companiilor din România, aşa cum sunt ele definite în
art. 49 al prezentului acord, li se va permite accesul la
procedurile de adjudecare a contractelor în Comunitate în
conformitate cu regulile de procedură din Comunitate,
acordându-li-se un tratament nu mai puţin favorabil decât cel
aplicat companiilor din Comunitate, de la intrarea în vigoare a
acordului.

343
 Companiilor din Comunitate, aşa cum sunt ele definite în
art. 49 al prezentului acord, li se va permite accesul la
procedurile de adjudecare a contractelor publice, în România,
sub un tratament nu mai puţin favorabil decât cel aplicat
companiilor din România, cel mai târziu până la sfârşitul
perioadei de tranziţie prevăzute în art. 7.
Companiile din Comunitate stabilite în România în
conformitate cu prevederile cap. II al titlului IV, sub forma
filialelor, aşa cum sunt ele descrise în art. şi în art. 55, vor
avea acces, de la dată intrării în vigoare a prezentului acord,
la procedurile de adjudecare a contractelor sub un tratament
nu mai puţin favorabil decât cel acordat companiilor din
România. Companiile din Comunitate stabilite în România sub
forma sucursalelor sau reprezentanţelor, aşa cum sunt ele
descrise în art. 45, li se va acorda un asemenea tratament, cel
mai târziu la sfârşitul perioadei de tranziţie prevăzute în art. 7.
Consiliul de Asociere va examina periodic posibilitatea
ca România sa introducă accesul la procedurile de adjudecare
în România pentru toate companiile din Comunitate, înainte de
sfârşitul perioadei de tranziţie.
3. Referitor la dreptul de stabilire, operaţiuni, furnizare de
servicii între România şi Comunitate, ca şi la angajarea şi
circulaţia forţei de munca legale de îndeplinirea contractelor
publice, vor fi aplicabile prevederile art. 3 8-59.

CAPITOLUL III – ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI

Articolul 69
Părţile recunosc ca o condiţie importantă a integrării
economice a României în Comunitate este armonizarea
legislaţiei prezente şi viitoare a României cu cea a Comunităţii.
România se va strădui să asigure ca legislaţia sa să devină,
gradual, compatibilă cu cea a Comunităţii.

Articolul 70

344
 Armonizarea legislaţiei se va extinde în special în
următoarele domenii: legea vamală, legea societăţilor, legea
bancară, conturile şi taxele societăţilor, proprietatea
intelectuală, protecţia forţei de muncă şi a locurilor de muncă,
securitatea sociala, serviciile financiare, regulile de
concurenţă, protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi
plantelor protecţia consumatorilor, impozitarea indirectă,
standardele şi normele tehnice, legile şi reglementările în
domeniul nuclear, transport şi mediu.

Articolul 71
Comunitatea va furniza României asistenţă tehnică
pentru aplicarea acestor măsuri, care poate include, printre
altele:
*schimb de experţi;
*furnizarea ultimelor informaţii, îndeosebi asupra
legislaţiei relevante;
*organizarea de seminarii;
*activităţi de formare;
*ajutor pentru traducerea legislaţiei din Comunitate, în
sectoarele relevante.

TITLUL VI – COOPERAREA
ECONOMICÃ

Articolul 72
1. Comunitatea şi România vor stabili relaţii de
cooperare economică menite să contribuie la dezvoltarea
României şi la creşterea potenţialului său. 0 astfel de
cooperare va întări legăturile economice existente, pe cea mai
lungă bază posibilă, în beneficiul ambelor părţi.

345
 2. Politicile şi celelalte măsuri vor fi destinate să producă
dezvoltarea economică şi socială a României şi se vor ghida
după principiul dezvoltării durabile. Aceste politici trebuie să
cuprindă, de la început, totalitatea considerentelor de mediu şi
să fie corelate cu cerinţele unei dezvoltări sociale armonioase.
3. In acest scop, cooperarea trebuie să se concentreze,
în special, asupra politicilor şi măsurilor legale de industrie,
inclusiv de sectorul minier investiţii, agricultură, energie,
transport, dezvoltare regională şi turism.
4. Se va acorda o atenţie specială măsurilor capabile să
stimuleze cooperarea dintre ţările Europei Centrale şi de Est,
în scopul unei dezvoltări armonioase în zonă.

Articolul 73
Cooperarea industrială
1. Cooperarea va fi menită să promoveze, în special,
următoarele:
*cooperarea industrială între agenţii economici ai
ambelor părţi, având ca principal obiectiv întărirea sectorului
prival;
*participarea Comunităţii la eforturile României de
modernizare şi restructurare a industriei sale, atât în sectorul
public cât şi în cel prival, ceea ce va face efectivă tranzacţia
de la sistemul centralizării planificate la economia de piaţă, în
condiţii care să asigure protejarea mediului înconjurător;
*restructurarea unor sectoare specifice;
* înfiinţarea de noi întreprinderi în zone care oferă
potenţial de creştere;
*transferul de tehnologie şi know-how.
2. Iniţiativele de cooperare industrială vor lua în
considerare priorităţile stabilite de România. Iniţiativele trebuie
să urmărească, în special, crearea unui cadru propice pentru
întreprinderi, îmbunătăţirea know-how-ului în domeniul
managementului şi promovarea transparenţei în privinţa
pieţelor şi a condiţiilor pentru întreprinderi şi vor cuprinde
asistenţa tehnică, atunci când este cazul.

346
 Articolul 74
Promovarea şi protecţia investiţiilor
1. Cooperarea va fi menită să creeze un climat favorabil
pentru investiţiile particulare, atât din ţară cât şi din străinătate,
ceea ce este esenţial pentru reconstrucţia economică şi
industrială în România.
2. Obiectivele speciale ale cooperării vor fi:
*pentru România, stabilirea şi îmbunătăţirea cadrului
legal care favorizează şi protejează investiţiile
*încheierea, de către România şi statele membre, de
acorduri de promovare şi protejare a investiţiilor;
*punerea în aplicare a unor aranjamente propice
transferului de capital;
* crearea unei mai bune protecţii a investiţiilor;
*continuarea abrogării actelor normative învechite şi
îmbunătăţirea infrastructurii economice;
*schimbul de informaţii asupra oportunităţilor de investiţii
sub forma de târguri comerciale, expoziţii, săptămâni
comerciale şi al altor asemenea acţiuni.

Articolul 75
Standardele agroindustriale şi aprecierea
conformităţii
1. Părţile vor coopera în scopul de a reduce diferenţele
în domeniul procedurilor privind standardizarea şi aprecierea
conformităţii.
2. In acest scop, cooperarea va urmări:
*promovarea alinierii României la reglementările tehnice
comunitare şi la standardele europene privind calitatea
produselor alimentare de origine industrială şi agricolă;
*promovarea utilizării reglementărilor tehnice
comunitare, a standardelor reciproce şi a procedurilor de
apreciere a conformităţii;
*încheierea, atunci când este cazul, de acorduri privind
recunoaşterea reciprocă în acest domeniu;

347
 *încurajarea participării active şi regulate a României la
lucrările organizaţiilor specializate (C.E.N., C.E.N.E.L.E.C.,
E.T.S.I., E.O.T.C.).
3. Comunitatea va acorda asistenţa tehnica României,
după caz.

Articolul 76
Cooperare în ştiinţă şi tehnologie
1. Părţile vor promova cooperarea în activităţi de
cercetare şi dezvoltare tehnologică. ele vor acorda o atenţie
specială următoarelor:
*schimbului de informaţii ştiinţifice şi tehnice, inclusiv
informaţii privind politicile şi activităţile ştiinţifice şi tehnologice
ale fiecăreia dintre părţi;
*organizării de reuniuni ştiinţifice comune (seminarii şi
ateliere);
*activităţilor comune de cercetare şi dezvoltare menite
să încurajeze progresul ştiinţific şi transferul de tehnologie şi
know-how;
*activităţilor de pregătire profesională şi programe de
mobilitate pentru cercetătorii şi specialiştii ambelor părţi;
*dezvoltării unei atmosfere propice cercetării şi aplicării
de tehnologii noi şi protecţiei corespunzătoare a proprietăţii
intelectuale asupra rezultatelor cercetării;
*participării României la programele comunitare în
conformitate cu paragraful 3. Va fi acordată asistenţă tehnică,
după caz.
2. Consiliul de Asociere va stabili procedurile adecvate
pentru dezvoltarea cooperării.
3. Cooperarea în cadrul programului comunitar în
domeniul cercetării şi al dezvoltării tehnologice va fi pusă în
practică pe baza unor aranjamente specifice care urmează a fi
negociate şi încheiate conform procedurilor legale ale fiecăruia
dintre părţi.

348
 Articolul 77
Învăţământ şi pregătire profesională
1. Părţile vor coopera, în scopul de a ridica nivelul
general de educaţie şi calificare profesională în România, atât
în sectorul public cât şi în cel prival luând în considerare
priorităţile României. Cadrul instituţional şi planurile de
cooperare urmează a fi stabilite (începând cu Fundaţia
Europeană pentru Pregătire Profesională, atunci când această
va fi înfiinţată, şi programul TEMPUS). Participarea României
la alte programe comunitare ar putea fi luată , de asemenea,
în considerare în acest context.
2. Cooperarea se va concentra, în special, asupra
următoarelor domenii:
*reforma sistemului de învăţământ şi pregătire
profesională în România;
*pregătirea iniţială, pregătirea la locul de muncă şi
recalificarea, inclusiv a directorilor şi a funcţionarilor superiori
civili, atât în sectorul public cât şi în cel prival, în special în
domenii prioritare, care urmează a fi stabilite;
*cooperarea între universităţi, cooperarea între
universităţi şi firme şi mobilitatea pentru profesori, studenţi,
administratori şi tineret;
*promovarea predării în domeniul studiilor europene, în
cadrul unor instituţii adecvate;
*recunoaşterea reciprocă a perioadelor de studii şi a
diplomelor;
*predarea limbilor comunitare;
*pregătirea translatorilor şi interpreţilor şi promovarea
utilizării normelor lingvistice şi a terminologiei comunitare şi
dezvoltarea unei infrastructuri corespunzătoare pentru
traducerea din limba română în limbile comunitare;
*dezvoltarea învăţământului de la distanţă şi a noilor
tehnologii de pregătire;
* acordarea de burse de studii;
* asigurarea materialelor şi echipamentelor pentru
pregătire.

349
 Pentru a promova integrarea României la nivelul
instituţiilor comunitare de învăţământ şi cercetare, aşa cum se
prevede în art. 76, Comunitatea va lua măsurile
corespunzătoare pentru a facilita cooperarea României cu
instituţiile europene pertinente. Aceasta poate cuprinde
participarea României la activităţile acestor instituţii, precum şi
înfiinţarea de filiale ale acestora în România. Obiectivele
instituţiilor menţionate mai sus trebuie să se concentreze
asupra pregătirii profesorilor, specialiştilor şi funcţionarilor
publici care urmează a fi implicaţi în procesul de integrare şi
cooperare europeană cu instituţiile comunitare.

Articolul 78
Agricultura şi sectorul agroindustrial
1. Cooperarea în acest domeniu va avea drept scop
modernizarea restructurarea şi privatizarea agriculturii şi
sectorului agroindustrial din România. Se vor depune eforturi
mai ales pentru:
* dezvoltarea fermelor particulare, a canalelor de
distribuire, a metodelor de depozitare, a marketingului şi
managementului etc.;
*modernizarea infrastructurii rurale (transport,
aprovizionarea cu apă telecomunicaţii);
*îmbunătăţirea planificării utilizării terenului agricol,
inclusiv planificarea urbană şi în construcţii;
*îmbunătăţirea productivităţii, calităţii şi eficienţei prin
utilizarea unor metode şi produse adecvate;
*asigurarea pregătirii şi îndrumării în utilizarea metodelor
de producţie antipoluante;
* promovarea complementarităţii în agricultură;
* promovarea schimbului de know-how, în special între
sectoarele particulare din cadrul Comunităţii şi României;
*dezvoltarea şi modernizarea firmelor de prelucrare şi a
tehnicilor de marketing;
*dezvoltarea cooperării în domeniul sănătăţii animalelor,
al sănătăţii produselor alimentare agricole (inclusiv ionizarea),
al sănătăţii plantelor, în scopul de a se realiza armonizarea

350
graduală cu standardele comunitare prin asistenţă în
domeniul pregătirii cadrelor şi al organizării controlului;
*stabilirea şi promovarea cooperării efective în privinţa
sistemelor informaţionale în agricultură;
*dezvoltarea şi promovarea cooperării efective în privinţa
sistemelor de asigurare a calităţii,compatibile cu modelele
comunitare;
*schimbul de informaţii în privinţa politicii agricole şi
legislaţiei;
*acordarea de asistenţă tehnică şi transferul de know-
how către România în privinţa sistemului de aprovizionare cu
lapte a şcolilor.
2. Pentru aceste scopuri, Comunitatea va acorda
asistenţă tehnică, după cum va fi cazul.

Articolul 79
Energia
1. In contextul principiilor economiei de piaţă şi al Cartei
Europene a Energiei, părţile vor coopera pentru dezvoltarea
integrării treptate a pieţelor energiei în Europa.
2.Cooperarea va include, printre altele, asistenţă
tehnică, atunci când este cazul, în următoarele domenii:
* formularea şi planificarea politicii energetice;
* managementul şi pregătirea profesională pentru
sectorul energetic;
* promovarea economisirii energiei şi a eficienţei
energetice;
* dezvoltarea resurselor de energie;
*îmbunătăţirea distribuţiei, precum şi îmbunătăţirea şi
diversificarea aprovizionării;
*impactul ecologic al producţiei şi consumului de
energie;
*sectorul energiei nucleare;
*deschiderea într-o mai mare măsură a pieţei energiei,
inclusiv facilitarea tranzitului de gaz şi electricitate;
*sectoarele de electricitate şi gaz, inclusiv analizarea
posibilităţii de interconectare a reţelelor de aprovizionare;

351
 * modernizarea infrastructurilor energetice;
* formularea condiţiilor-cadru pentru cooperarea dintre
întreprinderile din acest sector, ceea ce ar putea cuprinde
încurajarea societăţilor mixte;
* transferul de tehnologie şi know-how, care poate
cuprinde, dacă este cazul, promovarea şi comercializarea de
tehnologii energetice eficiente.

Articolul 80
Cooperare în sectorul nuclear
1. Scopul cooperării este asigurarea unei utilizări în
condiţii de securitate a energiei nucleare.
2. Cooperarea va acoperi, în principal, următoarele
subiecte:
* măsuri industriale pentru siguranţa în funcţionare a
centralelor nucleare româneşti;
* perfecţionarea profesională a personalului de
conducere şi a altor categorii de personal care lucrează cu
instalaţiile nucleare;
* perfecţionarea legilor şi reglementărilor române privind
securitatea nucleară şi întărirea rolului autorităţilor de
supraveghere şi creşterea resurselor lor;
* securitatea nucleară, pregătirea şi conducerea în
situaţii de urgenţă nucleară;
*protecţia împotriva radiaţiilor, inclusiv controlul radiaţiilor
din mediul înconjurător;
*probleme legate de ciclul combustibilului şi securitatea
materialelor nucleare;
*gospodărirea deşeurilor radioactive;
*retragerea autorizaţiei şi demontarea instalaţiilor
nucleare;
*decontaminarea.
3. Cooperarea va cuprinde schimbul de informaţii şi
experienţă şi activităţi de cercetare-dezvoltare în conformitate
cu art. 76.

352
 Articolul 81
Mediul înconjurător
1. Părţile vor dezvolta şi întări cooperarea în domeniul
mediului înconjurător şi al sănătăţii oamenilor, pe care etc. o
consideră a fi o prioritate.
2. Cooperarea va avea drept scop combaterea
deteriorării mediului înconjurător şi în special:
*controlul efectiv al nivelurilor de poluare; sistemul de
informaţii privind starea mediului înconjurător;
* combaterea locală, regională şi transfrontieră a poluării
aerului şi a apei;
* restaurarea ecologică;
* producţia şi utilizarea de energie în mod durabil,
eficient şi efectiv din punct de vedere al mediului înconjurător;
securitatea uzinelor industriale;
* clasificarea şi manipularea în condiţii de siguranţă a
produselor chimice;
* calitatea apei, în special a apelor care traversează
frontiera (Dunărea Marea Neagră);
* reducerea cantităţii de deşeuri, nucleare şi eliminarea
lor în condiţii de siguranţă, aplicarea Convenţiei de la Basel;
* impactul ecologic al agriculturii, eroziunii solului şi al
poluării chimice;
* protejarea pădurilor;
* conservarea biodiversităţii;
*planificarea utilizării pământului, inclusiv planificarea
urbană şi în construcţii;
*utilizarea instrumentelor economice şi fiscale;
* schimbarea climatului global;
* instruirea şi atenţionarea în privinţa problemelor
mediului.
3.Cooperarea se va desfăşura, în special, prin:
* schimbul de informaţii şi de experţi, inclusiv informaţii şi
experţi în domeniul transferului de tehnologii curate şi al
utilizării sigure şi sănătoase din punct de vedere al mediului, a
biotehnologiilor;
*programe de pregătire profesională;

353
 *activităţi comune de cercetare;
* armonizarea legilor (standarde comunitare);
* cooperarea la nivel regional (inclusiv cooperarea în
cadrul Agenţiei Europene a Mediului când va fi creată de
Comunitate) şi la nivel internaţional;
*dezvoltarea de strategii, în special în legătură cu
problemele globale şi de climă;
*studii privind impactul ecologic.

Articolul 82
Gospodărirea apelor
Părţile vor dezvolta cooperarea în diverse domenii
privind gospodărirea apelor, în special în ceea ce priveşte:
*utilizarea cu grijă faţă de mediu a apei cursurilor
transfrontieră şi a râurilor şi lacurilor care traversează
frontierele;
*armonizarea reglementărilor privind gospodărirea
apelor şi mijloacelor de reglementare tehnică a apei (directive,
limite, standarde, normative logistică);
* modernizarea cercetării şi dezvoltării (R and D) şi a
bazei ştiinţifice a gospodăririi apelor.

Articolul 83
Transportul
1. Părţile vor dezvolta şi întări cooperarea dintre ele,
astfel încât să dea posibilitatea României să:
*restructureze şi să modernizeze transportul;
*îmbunătăţească circulaţia pasagerilor şi a mărfurilor şi
accesul la piaţa transporturilor, prin înlăturarea obstacolelor
administrative, tehnice şi de altă natură;
*faciliteze tranzitul comunitar prin România pe căi
rutiere, feroviare, pe căi navigabile interioare şi transportul
combinat;
*realizeze funcţionarea unor standarde comparabile cu
cele comunitare.
2. Cooperarea va cuprinde, în special, următoarele:
*programe de pregătire economică, juridică şi tehnică;

354
 *furnizarea de asistenţă tehnică, consultanţă şi schimbul
de informaţii;
*furnizarea mijloacelor de dezvoltare a infrastructurii de
transport în România.
3. Cooperarea va cuprinde următoarele domenii
prioritare:
* construcţia şi modernizarea transportului rutier, inclusiv
uşurarea treptată a condiţiilor de tranzit;
* administrarea căilor ferate şi a aeroporturilor, inclusiv
cooperarea dintre autorităţile naţionale corespunzătoare;
*modernizarea principalelor rute de interes comun şi a
legăturilor transeuropene, a infrastructurii rutiere, a celei de
navigaţie interioară feroviare, portuare şi aeroportuare;
*planificarea utilizării terenului, inclusiv planificarea
urbană şi a construcţiilor legate de transporturi;
*modernizarea echipamentului tehnic pentru a
corespunde standardelor comunitare, în special, în domeniile
transportului rutier şi feroviar, al transportului multimodal şi al
transbordării;
* elaborarea unor politici consecvente în domeniul
transporturilor compatibile cu cele aplicate în Comunitate;
*promovarea programelor comune tehnologice şi de
cercetare, în conformitate cu art. 76.

Articolul 84
Telecomunicaţii, servicii poştale şi transmisiuni
1. Părţile vor extinde şi întări cooperarea în acest
domeniu şi, în acest scop, vor iniţia, cu prioritate, următoarele
acţiuni:
*schimbul de informaţii în privinţa politicilor din domeniul
telecomunicaţiilor, serviciilor poştale şi transmisiunilor;
*schimbul de informaţii tehnice şi de altă natură şi
organizarea de seminarii, ateliere şi conferinţe pentru experţii
ambelor părţi;
*efectuarea de acţiuni de pregătire profesională şi de
îndrumare;
*efectuarea de transferuri de tehnologie;

355
 *crearea de organisme adecvate pentru ambele părţi
care să elaboreze proiecte comune;
*promovarea standardelor europene, a sistemelor de
certificare şi a abordării reglementărilor;
*promovarea noilor facilităţi în domeniul comunicaţiilor
serviciilor şi instalaţiilor, în special a acelora cu aplicabilitate
comercială.
2. Aceste activităţi se vor concentra asupra următoarelor
domenii prioritare:
*modernizarea reţelei de telecomunicaţii din România şi
integrarea sa în reţelele europene şi mondiale;
*cooperarea în cadrul structurilor europene de
standardizare;
*integrarea în sistemul transeuropean; aspectele juridice
şi de reglementare în domeniul telecomunicaţiilor;
* administrarea telecomunicaţiilor şi a serviciilor poştale
şi de transmisiuni în noul climat economic; structuri
organizatorice, strategii şi planificare principii privind achiziţiile;
*planificarea utilizării terenului, inclusiv planificarea
urbană şi în construcţii;
*modernizarea serviciilor poştale şi de transmisiuni ale
României, inclusiv aspectele juridice şi de reglementare.

Articolul 85
Servicii bancare, de asigurări şi alte servicii
financiare şi cooperarea în domeniul expertizei
1. Părţile vor coopera cu scopul de a stabili şi dezvolta
un cadru propice pentru încurajarea sectoarelor de servicii
bancare, de asigurări şi financiare în România.
a) Cooperarea se va concentra asupra:
*adoptării unui sistem compatibil cu standardele
europene;
*întăririi şi restructurării sistemului bancar şi financiar;
*îmbunătăţirii dirijării şi reglementării serviciilor bancare
şi financiare;
*pregătirii glosarelor de terminologii;

356
 *schimbului de informaţii privind legile în vigoare sau în
curs de pregătire.
b) In acest scop, cooperarea va cuprinde prevederi
legale de asistenţă tehnică şi pregătirea profesională.
2. Părţile vor coopera cu scopul de a dezvolta în
România sisteme eficiente de expertiză, bazate pe metode şi
proceduri comunitare standard.

Articolul 86
Politica monetară
La cererea autorităţilor române, Comunitatea va acorda
asistenţă tehnică menită să sprijine eforturile României de a
introduce convertibilitatea deplină a leului şi armonizarea
treptată a politicilor sale cu cel ale Sistemului Monetar
European. Aceasta va cuprinde schimbul de informaţii privind
principiile şi modul de funcţionare a Sistemului Monetar
European.
Articolul 87
Spălarea banilor
1. Părţile vor crea cadrul cooperării menite să prevină
utilizarea sistemelor lor financiare în scopul spălării câştigurilor
provenite din activităţi criminale în general şi din traficul de
droguri în special.
2. Cooperarea în acest domeniu va cuprinde asistenţa
administrativă şi tehnică menită să stabilească standardele
adecvate împotriva spălării banilor, echivalente cu cele
adoptate de către Comunitate şi de către forurile internaţionale
în acest domeniu, inclusiv de către Forţa de Acţiune în Scopuri
Financiare (FALF).

Articolul 88
Dezvoltarea regională
1. Părţile vor întări cooperarea dintre ele în domeniul
dezvoltării regionale şi al planificării utilizării terenului.

357
 2. In acest scop, pot fi întreprinse oricare dintre
următoarele măsuri:
*schimbul de informaţii de către autorităţile naţionale,
regionale sau locale privind politica regională şi de planificare
a utilizării terenului şi, dacă este cazul, acordarea de asistenţă
României pentru formularea unei asemenea politici;
*acţiuni comune întreprinse de către autorităţile
regionale şi locale în domeniul dezvoltării economice;
*schimbul de vizite pentru exploatarea posibilităţilor de
cooperare şi asistenţă;
*schimbul de funcţionari civili sau experţi;
*acordarea de asistenţă tehnică, cu accept special pe
dezvoltarea zonelor dezavantajate;
*stabilirea de programe pentru schimbul de informaţii şi
experienţă , prin metode care cuprind şi seminariile.

Articolul 89
Cooperarea în domeniul social
1. In privinţa sănătăţii şi siguranţei, părţile vor dezvolta
cooperarea dintre de cu scopul de a îmbunătăţi nivelul de
protecţie a sănătăţii şi securităţii muncitorilor, luând ca punct
de referinţă nivelul de protecţie existent în Comunitate.
Cooperarea va cuprinde, în special, următoarele:
*acordarea de asistenţă tehnică;
*schimburi de experţi;
*cooperarea dintre firme;
*operaţiuni de informare şi pregătire profesională;
*cooperarea în domeniul sănătăţii publice.
2. In ceea ce priveşte ocuparea locurilor de muncă,
cooperarea dintre părţi se va concentra, mai ales, asupra:
*organizării pieţei muncii;
*modernizării serviciilor de plasare şi de îndrumare a
carierei;
*planificării şi aplicării programelor de restructurare
regională;
*încurajării creării de locuri de muncă pe plan local.

358
 Cooperarea în aceste domenii va îmbrăca forma
studiilor, furnizării de servicii de către experţi şi a informării şi
pregătirii profesionale.
3. In privinţa securităţii sociale, cooperarea dintre părţi
va încerca să adapteze sistemul românesc de securitate
socială la noua situaţie economică şi socială, în primul rând,
prin furnizarea de servicii de către experţi, de informaţii şi
pregătire profesională.

Articolul 90
Turismul
Părţile vor intensifica şi dezvolta cooperarea dintre ele,
care va cuprinde:
*facilitarea comerţului turistic şi încurajarea schimburilor
turistice între tineri;
* sporirea fluxului de informaţii prin reţeaua
internaţională, bazele de date etc.;
*transferul de know-how prin pregătire profesională,
schimburi şi seminarii;
*studierea oportunităţilor pentru operaţiuni comune
(proiecte peste frontieră, înfrăţiri de oraşe etc.);
* participarea României la organizaţii turistice europene
corespunzătoare;
*armonizarea sistemelor statistice şi a regulilor privind
turismul;
*schimbul de ştiri şi asigurarea unor schimburi
corespunzătoare de informaţii privind problemele majore de
interes comun, care afectează sectorul turistic;
*asistenţa tehnică pentru dezvoltarea comercială a
infrastructurii de sprijinire a sectorului turistic.

Articolul 91
Întreprinderile mici şi mijlocii
1. Părţile vor urmări dezvoltarea şi întărirea
întreprinderilor mici şi mijlocii şi cooperarea dintre acest gen
de întreprinderi din România şi din Comunitate.
2. Ele vor încuraja schimbul de informaţii şi know-how în
următoarele

359
 domenii:
*crearea condiţiilor de ordin juridic, administrativ, tehnic,
fiscal şi financiar necesare pentru înfiinţarea şi extinderea
întreprinderilor mici şi mijlocii şi pentru cooperarea peste
frontieră;
*acordarea de servicii specializate solicitate de către
întreprinderile mici şi mijlocii (pregătirea personalului de
conducere, contabilitate, marketing controlul calităţii etc.) şi
întărirea agenţilor care acordă asemenea servicii;
*stabilirea unor legături adecvate cu agenţii comunitari în
vederea îmbunătăţirii fluxului de informaţii către întreprinderile
mici şi mijlocii şi promovarea cooperării peste frontiere (de
exemplu: Reţeaua de Cooperare şi Afaceri (BC-NET),
Centrele Euro-Info, conferinţe etc).
3. Cooperarea va cuprinde acordarea de asistenţă
tehnică, în special pentru stabilirea unui sprijin instituţional
adecvat pentru întreprinderile mici şi mijlocii, la nivel naţional şi
regional, în domeniul serviciilor financiare educaţionale, de
îndrumare, tehnologice şi de marketing.

Articolul 92
Informaţii şi comunicaţii
România şi Comunitatea vor lua măsurile adecvate
pentru stimularea unui schimb reciproc efectiv de informaţii.
Se va acorda prioritate programelor menite să pună la
dispoziţia publicului larg informaţiile de bază privind
Comunitatea, şi cercurilor de specialişti din România,
informaţii mai specializate inclusiv, când este posibil, accesul
la bazele de date comunitare.

Articolul 93
Protecţia consumatorului
1. Părţile vor coopera în vederea realizării compatibilităţii
depline dintre sistemele de protecţie a consumatorului din
România şi din Comunitate.
2. In acest scop, cooperarea va cuprinde, în limita
posibilităţilor existente:
*schimbul de informaţii şi de experţi;
*accesul la bazele de date comunitare;

360
 *acţiuni de pregătire profesională şi asistenţă tehnică.

Articolul 94
Vama
1. Scopul cooperării va fi garantarea concordanţei cu
toate prevederile programate spre adoptare în legătură cu
comerţul şi comerţul loial şi realizarea armonizării sistemului
vamal al României cu cel comunitar ajutând astfel uşurarea
paşilor spre liberalizarea prevăzută în acest acord.
2.Cooperarea va cuprinde, în special, următoarele:
*schimbul de informaţii;
*introducerea unui document administrativ unic şi a
Nomenclaturii combinate;
*interconectarea dintre sistemele de tranzit ale României
şi ale Comunităţii;
*simplificarea controlului şi a formalităţilor legate de
transportul de mărfuri;
*organizarea de seminarii şi plasamente pentru cursanţi.
După caz, se va acorda asistenţă tehnică.
3. Fără a prejudicia cooperarea viitoare prevăzută în
acest acord şi, în special, în art. 97, asistenţa reciprocă dintre
autorităţile administrative în problemele vamale ale părţilor se
va desfăşura în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 6.

Articolul 95
Cooperarea statistică
1. Cooperarea în acest domeniu va avea drept scop
dezvoltarea unui sistem statistic eficient, capabil să asigure, în
mod rapid şi la timp, date statistice demne de încredere,
necesare pentru a sprijini şi îndruma procesul de reformă
economică şi a contribui la dezvoltarea întreprinderilor private
în România.
2. Părţile vor coopera, în special, pentru:
*întărirea aparatului statistic în România;
*realizarea armonizării cu metodele, standardele şi
clasificările internaţionale (şi în special comunitare);

361
 *punerea la dispoziţie a datelor necesare menţinerii şi
îndrumării reformei economice şi sociale;
*punerea la dispoziţia agenţilor economici din sectorul
particular a unor date macro şi microeconomice
corespunzătoare;
*garantarea confidenţialităţii datelor;
*schimbul de informaţii statistice;
*crearea bazelor de date.
3. Se va acorda asistenţă tehnică de către Comunitate în
mod adecvat.

Articolul 96
Probleme economice
1. România şi Comunitatea vor facilita procesul de
reformă economică şi integrare, cooperând în vederea
îmbunătăţirii înţelegerii aspectelor fundamentale ale
economiilor lor respective şi a creării şi aplicării politicii
economice în economiile de piaţă.
2. Pentru aceste scopuri, România şi Comunitatea vor:
*schimbă informaţii asupra realizărilor şi perspectivelor
macroeconomice şi asupra strategiilor de dezvoltare;
*analiza în comun problemele economice de interes
reciproc, inclusiv crearea cadrului politicii economice şi a
instrumentelor pentru implementarea acesteia;
*încuraja cooperarea lărgită dintre economiştii şi
personalul de conducere din România şi din Comunitate, prin
Programul de acţiune pentru Cooperarea în domeniul
economic (ACE), in vederea accelerării transferului de know-
how pentru a asigura politicile economice şi pentru a asigura
larga răspândire a rezultatelor cercetării legale de politică.

Articolul 97
Drogurile
1. Cooperarea este menită, în special, să sporească
eficientă politicilor şi măsurilor adoptate împotriva
aprovizionării şi traficului ilicit de narcotice şi de substanţe
psihotrope şi să reducă abuzul de aceste produse.

362
 2. Părţile vor conveni asupra metodelor de cooperare
necesare pentru atingerea acestor obiective inclusiv a
modalităţilor de aplicare a acţiunilor comune. Acţiunile lor vor fi
bazate pe consultări şi coordonare strânsă asupra obiectivelor
şi politicilor de măsuri în domeniile vizate în paragraful 1.
3. Cooperarea dintre părţi va cuprinde asistenţa tehnică
şi administrativă care ar putea viza, în special următoarele
domenii:
*elaborarea şi implementarea legislaţiei naţionale;
* crearea de instituţii şi centre de informare şi de centre
sociale şi de sănătate;
* pregătirea personalului şi cercetare;
*prevenirea deturnării substanţelor precursoare şi a altor
substanţe chimice utilizate în scopul producerii ilicite a
medicamentelor sau a substanţelor psihotrope.
Cooperarea în acest domeniu va cuprinde asistenţa
administrativă şi tehnică în scopul stabilirii unor standarde
adecvate împotriva utilizării greşite a produselor în cauză,
echivalente cu cele adoptate de către Comunitate şi alte
organisme internaţionale pertinente, în special Forţa de
Acţiune în Scop Chimic (C.A.T.F.).
Părţile pot conveni asupra includerii şi a altor domenii.

Articolul 98
Administraţia publică
Părţile vor promova cooperarea dintre autorităţile
administraţiei publice inclusiv iniţierea de programe de schimb,
în vederea îmbunătăţirii cunoaşterii reciproce a structurilor şi
funcţionarii sistemelor lor respective.

TITLUL VII – COOPERAREA

CULTURALÃ

Articolul 99

363
 1. Luând în considerare Declaraţia Solemnă privind
Uniunea Europeană părţile se obligă să promoveze,
încurajeze şi faciliteze cooperarea culturală.
După caz, programele comunitare de cooperare
culturală sau cele ale unuia sau mai multor state membre pot fi
extinse României şi pot fi întreprinse şi alte activităţi de interes
pentru ambele părţi.
Această cooperare poate acoperi mai ales:
*schimbul necomercial de opere de artă şi artişti;
*traduceri literare;
*conservarea şi restaurarea monumentelor şi aşezărilor
(moştenire arhitectonică şi culturală);
*pregătirea celor care se ocupă cu probleme culturale;
*organizarea de evenimente culturale de orientare
europeană;
*răspândirea realizărilor culturale deosebite, inclusiv
pregătirea specialiştilor români în acest domeniu.
2. Părţile vor coopera în promovarea industriei
audiovizualului în Europa.
Sectorul audiovizualului în România ar putea participa
mai ales la activităţi organizate de Comunitate în cadrul
programului MEDIA conform procedurilor stabilite de către
organele însărcinate cu conducerea fiecărei activităţi şi în
conformitate cu prevederile Hotărârii Consiliului Comunităţilor
Europene din 21 decembrie 1990, care stabilesc programul.
Comunitatea va încuraja participarea sectorului
audiovizualului din România la programele EUREKA
corespunzătoare.
Părţile îşi vor coordona şi, după caz, armoniza politicile
lor referitoare la reglementările în domeniul transmisiunilor
peste frontiere, al normelor tehnice privind audiovizualul şi al
promovării tehnologiei audiovizuale europene.
Cooperarea ar putea cuprinde, printre altele, schimbul
de programe, burse şi facilităţi pentru pregătirea ziariştilor şi a
altor profesionişti în domeniul mass-media.

364
 TITLUL VIII – COOPERAREA
FINANCIARÃ

Articolul 100
In vederea realizării obiectivelor acestui acord şi în
conformitate cu art.101, 102, 104 şi 105, fără a prejudicia
art.103, România va beneficia de asistenţă financiară
temporară din partea Comunităţii, sub formă de donaţii şi
împrumutri, inclusiv împrumuturi de la Banca Europeană de
Investiţi conform prevederilor art. 18 al Statutului Băncii,
pentru accelerarea transformării economice a României şi
pentru a ajuta România să facă faţă consecinţelor economice
şi sociale ale neajustării structurale.

Articolul 101
Această asistenţă financiară va fi acoperită:
* fie în cadrul operaţiunii PHARE prevăzută în
Reglementarea Consiliului C.E.E. nr. 3906/1989, aşa cum a
fost modificată, pe bază multianuală sau într-un nou cadru
financiar multianual stabilit de către Comunitate în urma
consultărilor cu România şi ţinând seama de considerente
prezentate în art 104 şi 105 ale acestui acord;
* prin împrumuturile acordate de către Banca Europeană
de Investiţii până la data expirării valabilităţii acestora; urmare
consultărilor cu România Comunitatea va fixa o sumă maximă
şi o perioadă de valabilitate a împrumuturilor acordate
României de Banca Europeană de Investiţii pentru anii
următori.

Articolul 102

365
 Obiectivele şi domeniile de asistenţă financiară
comunitară vor fi stabilite într-un program indicativ care
urmează a fi convenit între cele două părţi.
Părţile vor informa Consiliul de Asociere.

Articolul 103
1. In caz de necesitate specială, luând în considerare
directivele de acţiune ale G-24 şi disponibilitatea tuturor
resurselor financiare, la cererea României şi în coordonare cu
instituţiile financiare internaţionale, în contextul G-24,
Comunitatea va examina posibilitatea acordării de asistenţă
financiară temporară:
*pentru sprijinirea măsurilor menite să introducă şi să
menţină convertibilitatea monedei româneşti;
*pentru sprijinirea stabilizării pe termen mediu şi a
eforturilor de ajustare structurală, inclusiv asistenţă legată de
balanţa de plaţi.
2. Această asistenţă financiară este condiţionată de
prezentarea de către România a programelor pentru
convertibilitate şi/sau pentru restructurarea economiei sale,
după caz, sprijinite de F.M.I. în contextul G-24, de acceptarea
lor de către Comunitate, de ataşamentul continuu al României
la aceste programe şi, ca un obiectiv final, de tranziţia rapidă
spre finanţarea bazată pe surse private.
3. Consiliul de Asociere va fi informat cu privire la
condiţiile în care această asistenţă se acordă. şi la obligaţiile
pe care România şi le asumă în cadrul acestei asistenţe.
Articolul 104
Asistenţa financiară a Comunităţii va fi evaluată în
funcţie de nevoile care apar şi de nivelul de dezvoltare a
României şi ţinând cont de priorităţile stabilite şi de
capacitatea de absorbţie a economiei României, de
posibilitatea de a rambursa creditele şi de a progresa spre un
sistem bazat pe economia de piaţă şi în ce priveşte
restructurarea în România.

Articolul 105

366
 Pentru a permite utilizarea optimă a resurselor
disponibile, părţile vor asigura o strânsă coordonare între
contribuţiile Comunităţii, cele din alte surse cum ar fi statele
membre, alte ţări, inclusiv G-24 şi instituţiile financiare
internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional, Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

TITLUL IX – PREVEDERI
INSTITUŢIONALE, GENERALE ŞI
FINALE

Articolul 106
Se înfiinţează un Consiliu de Asociere care va
supraveghea realizarea prevederilor acestui acord. Acesta se
va întruni la nivel ministerial, o dată pe an, şi ori de câte ori
este nevoie. El va examina orice probleme importante care au
apărut în cadrul acordului, precum şi orice alte probleme
bilaterale sau internaţionale de interes reciproc.

Articolul 107
1. Consiliul de Asociere va fi format din membri
desemnaţi de Guvernul României, pe de o parte, şi membri ai
Cosiliului Comunităţilor Europene şi membri ai Comisiei
Comunităţilor Europene, pe de altă parte.
2. Membrii Consiliului de Asociere pot stabili să fie
reprezentaţi, în conformitate cu condiţiile ce se vor stipula în
regulile sale de procedură.
3. Consiliul de Asociere îşi va stabili propriile reguli de
procedură.

367
 4. Consiliul de Asociere va fi prezidat, pe rând, de câte
un membru al Guvernului României şi un membru al
Consiliului Comunităţilor Europene în conformitate cu
prevederile cuprinse în regulile sale de procedură.
5. După caz, la lucrările Consiliului de Asociere poate să
participe, ca observatori, şi Banca Europeană de Investiţii
(B.E.I.).
Articolul 108
In scopul atingerii obiectivelor acordului, Consiliului de
Asociere va avea dreptul să ia decizii cu privire la domeniile
expres prevăzute în acest acord.
Deciziile luate vor fi obligatorii pentru părţi, care vor lua
măsurile necesare în vederea aducerii la îndeplinire a
deciziilor luate. Consiliul de Asociere poate, de asemenea, să
facă recomandări adecvate.
Aceasta va adopta deciziile şi recomandările sale cu
acordul celor două părţi.

Articolul 109
1. Oricare dintre cele două părţi poate supune Consiliului
de Asociere orice diferend legat de aplicarea sau interpretarea
prezentului acord.
2. Consiliul de Asociere poate soluţiona diferendul printr-
o decizie.
3. Fiecare parte este obligată să ia măsurile necesare
pentru aducerea Ia îndeplinire a deciziei prevăzute în
paragraful 2.
4. In cazul în care nu este posibilă rezolvarea unui
diferend în conformitate cu cele prevăzute în paragraful 2,
fiecare parte poate notifica celeilalte părţi numirea unui arbitru;
cealaltă parte trebuie ca în 2 luni să numească şi ea un al
doilea arbitru. In aplicarea acestei proceduri, Comunitatea şi
statele membre vor fi considerate ca făcând o singură parte în
diferend.
Consiliul de Asociere va numi un al treilea arbitru.
Deciziile arbitrilor se vor lua cu majoritate de voturi.

368
 Fiecare parte implicată în diferend trebuie să ia măsurile
necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziilor arbitrilor.

Articolul 110
1. In îndeplinirea sarcinilor sale, Consiliul de Asociere va
fi asistat de un Comitet de Asociere format din reprezentanţi ai
Guvernului României, pe de o parte, şi reprezentanţi ai
Consiliului Comunităţilor Europene şi ai membrilor Comisiei
Comunităţilor Europene, pe de altă parte, de regulă la nivel de
funcţionari superiorii.
Prin regulile sale de procedură Consiliul de Asociere va
stabili îndatoririle Comitetului de Asociere, care vor cuprinde şi
pregătirea şedinţelor Consiliului de Asociere şi modul de
funcţionare a comitetului.
2. Consiliul de Asociere poate delega Comitetului de
Asociere oricare din prerogativele sale. In acest caz, Comitetul
de Asociere va adopta deciziile sale în conformitate cu
condiţiile prevăzute la art. 108.

Articolul 111
Consiliul de Asociere poate decide înfiinţarea oricărui alt
comitet sau organ special, care să-l asiste în îndeplinirea
sarcinilor sale.
Prin regulile sale de procedură, Consiliul de Asociere va
stabili componenţa şi sarcinile unor asemenea comitete sau
organe, precum şi modul lor de funcţionare.

Articolul 112
Prin prezentul acord se înfiinţează un Comitet
Parlamentar de Asociere. El va fi un forum în care membri ai
Parlamentului României şi al Parlamentului European se pot
întâlni şi face schimb de idei. El se va întruni la intervale
stabilite de el însuşi.

369
 Articolul 113
1.Comitetul Parlamentar de Asociere, va cuprinde
membri ai Parlamentului României, pe de o parte şi membri ai
Parlamentului European, pe de altă parte.
2.Comitetul Parlamentar de Asociere îşi va stabili
propriile reguli de procedură.
3.Comitetul Parlamentar de Asociere va fi prezidat, pe
rând, de Parlamentul României şi Parlamentul European, în
conformitate cu prevederile ce se vor stabili prin regulile sale
de procedură.

Articolul 114
Comitetul Parlamentar de Asociere poate solicita
informaţii cu privire la aplicarea prezentului acord din partea
Consiliului de Asociere care, în acest caz, i le va furniza.
Comitetul Parlamentar de Asociere va fi informat cu
privire la deciziile Consiliului de Asociere.
Comitetul Parlamentar de Asociere poate face
recomandări Consiliului de Asociere.

Articolul 115
In cadrul acestui acord, fiecare parte se obligă să
asigure ca persoanele fizice şi juridice ale celeilalte părţi să
aibă acces liber, fără discriminare în raport cu proprii cetăţeni,
la tribunalele competente şi organele administrative ale
părţilor, în vederea drepturilor lor individuale, a dreptului de
proprietate, inclusiv a celor privind proprietatea industrială şi
comercială.

Articolul 116
Nimic din prezentul acord nu va împiedica o parte
contractantă să ia măsuri de natura:

370
 a) celor pe care le consideră necesare să prevină
scurgerea de informaţii contrare intereselor sale majore de
securitate;
b)celor care se referă la producţia şi/sau comercializarea
de arme, muniţii sau materiale de război, la cercetarea,
dezvoltarea sau producţia indispensabilă scopurilor de
apărare, cu condiţia ca aceste măsuri să nu impieteze asupra
condiţiilor de concurenţă la produsele care nu sunt destinate
unor scopuri militare specifice;
c) celor pe care le consideră esenţiale pentru propria
securitate, în cazul unor serioase tulburări interne ce pot
afecta menţinerea legii şi ordinii, pe timp de război sau în
cazul unor serioase tensiuni internaţionale ce constituie
ameninţarea cu război, sau pentru a îndeplini obligaţiile pe
care şi le-a asumat în vederea menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale.

Articolul 117
1. Pentru domeniile cuprinse în acest acord şi fără a
afecta vreo prevedere specială conţinută în el;
* aranjamentele aplicate de România faţă de Comunitate
nu vor da naştere nici unei discriminări între statele membre,
cetăţenii acestora sau companiile ori firmele lor;
*aranjamentele aplicate de Comunitate faţă de România
nu vor da naştere nici unei discriminări între cetăţenii români
sau companiile ori firmele acesteia.
2. Prevederile paragrafului 1 nu afectează dreptul părţilor
de a aplica prevederi relevante ale legislaţiei lor fiscale
contribuabililor care nu sunt în situaţii identice în privinţa
locului lor de reşedinţă.

Articolul 118
Produsele originare din România nu se vor bucura la
importul în Comunitate de un tratament mai favorabil decât cel
pe care statele membre îl aplică între ele.

371
 Tratamentul acordat României conform titlului IV şi cap. I
al titlului V nu va fi mai favorabil decât cel pe care statele
membre şi-l acordă reciproc.

Articolul 119
1. Părţile vor lua orice măsuri generale sau specifice
necesare pentru aşi îndeplini obligaţiile ce decurg din acest
acord. Ele vor veghea ca obiectivele expuse în acest acord să
fie îndeplinite.
2. Dacă vreuna dintre părţi consideră că cealaltă parte
nu şi-a îndeplinit vreo obligaţie înscrisă în acest acord, ea
poate lua măsuri adecvate. Înainte de a proceda astfel, cu
excepţia cazurilor de urgenţă deosebită, va furniza Consiliului
de Asociere toate informaţiile necesare cerute de o examinare
aprofundată şi completă a situaţiei, în vederea găsirii unei
soluţii acceptabile pentru părţi.
La alegerea măsurilor se va da prioritate acelora care
impietează cel mai puţin funcţionarea acestui acord. Aceste
măsuri vor fi imediat notificate Consiliului de Asociere şi vor fi
imediat notificate Consiliului de Asociere şi vor forma obiectul
consultărilor în cadrul Consiliului de Asociere, dacă cealaltă
parte cere acest lucru.

Articolul 120
Până la realizarea, conform prezentului acord, a unor
drepturi echivalente pentru persoane fizice şi agenţi
economici, acordul nu va afecta drepturile asigurate acestora
în baza acordurilor care sunt obligatorii pentru unul sau mai
multe state membre, pe de o parte, şi România, pe de altă
parte, cu excepţia domeniilor de competenţa Comunităţii, şi
fără a prejudicia obligaţiile statelor membre rezultând din acest
acord în sectoarele care ţin de competenţa lor.

Articolul 121

372
 Protocoalele *) nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 şi anexele *) nr. I *
XIX fac parte integrantă din acest acord.

Articolul 122
Acest acord este încheiat pentru o perioadă nelimitată.
Fiecare parte poate denunţa prezentul acord prin
notificare către cealaltă parte. Acest acord îşi va înceta
aplicabilitatea la 6 luni după dată unei asemenea notificări.

Articolul 123
Acest acord se va aplica, pe de-o parte, teritoriului
României, şi pe de altă parte, teritoriilor cărora li se aplică
tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene, a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi Comunităţii
Europene a Oţelului şi Cărbunelui, în condiţiile cuprinse în
aceste tratate.

Articolul 124
Acest acord este redactat, în dublu exemplar, în limbile
română, daneză olandeză, engleză, franceză, germană,
italiană, spaniolă, greacă şi portugheză, fiecare dintre aceste
texte fiind egal autentice.

Articolul 125
Acest acord va fi aprobat de părţi în conformitate cu
propriile lor proceduri.
Acest acord va intra în vigoare în prima zi a celei de-a
doua luni ce urmează datei la care părţile îşi notifică, una
celeilalte, că procedurile menţionate în primul paragraf au fost
îndeplinite.
La intrarea sa în vigoare, acest acord va înlocui Acordul
dintre Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice şi România cu privire la

373
comerţul şi cooperarea economică şi comercială, semnat la
Luxemburg la 22 octombrie 1990.

Articolul 126
1. In cazul în care, pe durata îndeplinirii procedurilor
necesare pentru intrarea în vigoare a prezentului acord,
prevederile anumitor părţi ale acestui acord, în special cele
referitoare la circulaţia mărfurilor, vor deveni efective în 1993
printr-un acord interimar între România şi Comunitate.
Părţile contractante sunt de acord ca, în asemenea
situaţie, pentru realizarea celor cuprinse în titlul III, art. 64 şi 67
ale acestui acord şi în Protocoalele nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 ale
acestuia, expresia dată intrării în vigoare a acordului să
însemne:
*data intrării în vigoare a Acordului interimar cu privire la
obligaţiile care devin efective la acea dată , şi
* 1 ianuarie 1993, cu privire la obligaţiile care devin
efective după intrarea în vigoare, prin referire la data intrării în
vigoare.
2. In cazul intrării în vigoare după 1 ianuarie, se vor
aplica prevederile Protocolului nr. 7.

DECLARAŢIA PARLAMENTULUI
ROMÂNIEI
privind intrarea în vigoare a Acordului European
de Asociere a României la Uniunea Europeanã
România a devenit, oficial, ţară asociată la Uniunea
Europeană. Intrarea în vigoare, la 1 februarie 1995, a
Acordului European de Asociere a României la Uniunea
Europeană constituie, pentru membrii Parlamentului României,

374
un motiv de reală satisfacţie, indiferent de culoarea politică pe
care o reprezentăm, întrucât eforturile desfăşurate în ultimii
ani, la toate nivelurile de competenţă, pentru realizarea acestui
extrem de important obiectiv, au întrunit un consens absolut şi
deci şi rezultatul de astăzi trebuie să ne bucure pe toţi în egală
măsură. Evenimentul este în acelaşi timp o expresie a noii
strategii de pregătire a aderării la Uniunea Europeană,
adoptată la Essen în decembrie 1994.
Integrarea în structurile complexe ale Uniunii Europene
oferă României o şansa reală de potenţare a strategiei de
reformă, reflectând opţiunea fundamentală în favoarea
modernizării, a reconectării la sistemul valorilor căruia i-a
aparţinut în mod tradiţional.
In acest context, conştienţi de identitatea de destin a
ansamblului popoarelor europene, parlamentarii României
afirma astăzi voinţa naţională de a pune în practica, în
integralitatea lor, prevederile acordului de asociere, în scopul
instituirii unui dialog politic intens cu Uniunea Europeana, al
realizării liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi
forţei de munca, precum şi în vederea armonizării legislaţiei
romaneşti cu cea vest-europeana, în scopul consolidării
democraţiei şi a economiei de piaţă în ţara noastră.
România inaugurează acum o etapă deosebită , ca
semnificaţie, în procesul integrării sale europene, jar forul
nostru legislativ înţelege sa-şi asume răspunderi sporite în
ceea ce priveşte stimularea şi urmărirea acestui proces,
îndeosebi în ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei ţării
noastre cu legislaţia europeana.
Din dorinţa de a facilita elaborarea şi punerea în
practică a unei strategii romaneşti de integrare în Uniunea
Europeana, cele doua Camere ale Parlamentului României au
în vedere constituirea unei comisii comune parlamentare
permanente speciale de integrare europeana, cu misiunea,
între altele, de a sprijini realizarea atribuţiilor delegaţiei române
în Comisia parlamentară mixtă din România - Uniunea
Europeană.
Aşteptăm din partea guvernului, a Departamentului
pentru integrare europeană, a ministerelor implicate, un efort
de organizare pentru menţinerea stabilităţii şi continuităţii

375
reformei democratice, pentru accelerarea realizării instituţiilor
şi mecanismelor economiei de piaţă .
Întrucât integrarea europeană trebuie sa constituie,
începând din anul 1995, prioritatea esenţială a programelor
româneşti de restructurare economică şi ajustare legislativă,
cerem Guvernului să elaboreze, cât mai curând posibil, o
strategie proprie de integrare, cuprinzând atât obiectivele
operaţionale, cât şi măsurile de coordonare instituţională.
Parlamentul României, cu mijloacele lui specifice, îşi
propune să orienteze evoluţia social-politică şi economică a
ţării cât mai aproape de standardele de integrare, astfel încât
cererea de aderare să capete un conţinut real, să reprezinte
nu numai o opţiune, ci şi o garanţie a angajamentului tuturor
forţelor politice din ţară pentru atingerea şi respectarea
standardelor europene în toate domeniile.
Încrezător în vocaţia şi soarta europeană a poporului
român, Parlamentul României salută intrarea în vigoare a
Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană şi îşi
exprimă speranţa că stabilitatea, cooperarea, democraţia şi
prosperitatea vor caracteriza, încă de la începutul celui de-al
treilea mileniu, întregul continent.
Această declaraţie a fost adoptată de Camera
Deputaţilor şi Senat în şedinţa comună din 8 februarie 1995.

376
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ

1. Barav Ami, Christian Philip – Dictionnaire juridique des

Communautes europeennes, PUF, Paris 1993.
2. Boudant Jonel, Max Gounnelle – Les grandes dates de lEurope
Communautaire, Paris- 1989.
3. Boulouis, Jean – Droit institutional de lUnion Europeenne, 5 edition,
Montchrestien, Paris, 1995.
4. Brown L. Neville, Jacobs, Francis G – The Court of Justice of the
European Communities, Swett Maxwell, London, 1989.
5. Cartou, Louis - LUnion Europeenne; Traites de Paris, Rome,
Maastricht, Dalloz Paris, 1995.
6. Călinoiu Constanţa, Vedinaş Verginia – Teoria funcţiei publice
comunitare, Ed. Lumina Lex, 1999.
7. Constantinesco, Vlad – Les institutions, presentation générale, I. C. L.
Europe, 1985.
8. Coudenhove – Kalergi, R. - Pan Europe, Paris, PUF, 1988.
9. Crifo, Armand – L’Unification européenne, Arthaud, Paris, 1972.
10. Debré, Michel – Projet de Pacte pour une Union d*Etats européennes
Paris, Negel, 1950.
11. Descheemaekere, François – L’Union Européenné. Les grands defis.
Les editions de l’organisation, France, 1995.
12. Doutriaux, Yves; Christian Lequesue – Les institutions de l’Union
Européenné. La documentation francaise, Paris, 1998.
13. Edward, David A. O; Robert C. Lane – European Community Law,
Edinburgh, 1991.

377
14. Filipescu, Ion, Augustin Fuerea – Drept instituţional comunitar
european, ediţia a V-a, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2000.
15. Gautrou, Jean Claude – Droit européenne, 7 edition, Dalloz, 1995.
16. Halin, Hubert - LEurope Unie - objectiv major de la Résistance,
Etitions de lUnion des resistants pour une Europe Unie,
1967.
17. Isaac, Guy – Droit communautaire général, Ed. Armand Colin, 6
edition, 1998.
18. Jinga, Ion – Uniunea Europeană. Realizări şi perspective, Edit. Lumina
Lex, 1999.
19. Jinga, Ion , Andrei Popescu – Integrare europeană. Dicţionar de
termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, 2000.
20. Kent, Penelope – European Community Law; The Maud E.
Handbook, Series 1992.
21. Leicu, Corina – Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, 1998.
22. Leicu, Corina, Leicu Ioan – Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex,
1996.
23. Luţaş, Mihaela – Integrarea economică europeană, Edit. Economică,
Buc. 1999.
24. Manin, Philip – Les communautés européennes. L’Union européenne.
Droit institutionnel, Paris, Ed. A. Pedone, 1993.
25. Manolache, Octavian – Drept comunitar, Editura ALL, 1996.
26. Marcu, Viorel – Drept instituţional comunitar, Editura Nora, 1994.
27. Marcu Viorel, Nicolaeta Diaconu – Drept comunitar general. Tratat.
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
28. Mazilu, Dumitru – Dreptul comerţului internaţional, Ed. Lumina Lex,
vol. I. - 1999, vol.II. - 2000.
29. Mazilu, Dumitru – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii
europene, Editura Lumina Lex, 2001
30. Munteanu, Roxana – Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine
juridică, Ed. Oscar Print, 1996.
31. Niciu, Marţian I. – Drept internaţional public, Editura Servosat, 2000.
32. Niciu, Marţian I, Gabriela Chivu – Organizaţii internaţionale
guvernamentale, Editura Argonaut, 1998.
33. Philip, Cristian – Les institutions européennes, Masson, Paris, 1918.
34. Popescu, Dumitra, Adrian Năstase – Drept internaţional public, ediţie
revăzută şi agăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
1997.

378
35. Predescu, Bianca – Drept instituţional european, Editura Cardinal,
1995.
36. Renouvin, P. – Histoire des relations internationales.
37. Reuter, Paul – Organisations européennes, PUF, Paris, 1965.
38. Rideau, Jöel – Droit institutionnel de l’Union européenne, 2 edition,
L.G.D.J., 1996.
39. Ruyt, Jean de – L’Acte Unique européen, Editions de l’Université de
Bruxelles, 1989.
40. Savu, Dana Victoria – Integrarea europeană, Ed. Oscar Print, 1996.
41. Schuman, Robert – Pour lEuropa, Paris, Negel 1963.
42. Sidjanski, Dusan – Lavenir fédéraliste de lEurope, P.U.F., Paris,
1992.
43. Simon, Denis – Le systeme juridique communnautaire, PUF, Paris,
1998.
44. Soldatos, Panayotis – Le system institutionnel et politique des
Communautés dans un monde en mutation. Théorie et
pratique. Bruylaut, Bruxelles, 1989.
45. Ştefănescu, Brânduşa – Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene,
Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979.
46. Taulégne, Béatrice – Le Conseil europeen. Presse Universitaire de
France, 1993.
47. Teitgen, P. H. – Les etapes de lidee européenne – Etudes et
documents du Conseil dEtat, 1963.
48. Ţinca, Ovidiu – Drept comunitar general, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1999.
49. Victor, Jean Louis - Lordre juridique communnautaire, Bruxelles,
1990.
50. Weidenfeld, Werner, Wolfgang Wessels – Europe from A to Z. Guide
to European Integration, 1997.
51. Werts, Jan – The European Council, TMC Asser Institut, The Hague.
52. Zlătescu, Irina Moroianu, Radu C Demetrescu – Drept instituţional
european, Ed. Olimp, 1999.
53. Zorgbibe, Charles – Constituţia europeană. Trecut, prezent şi
perspective, Editura Trei, 1998.
54. Viorel Marcu, Mihai Ioniţă – Drept instituţional Comunitar, Editura
Ovidius University Press Constanţa 2006
55. http://WWW.infoeuropa.ro

379
380