Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton

pentru pălării, primite de la mătușa sa, croitoreasă de lux. Familia locuiește la Figueras, într-o vară,
părinții îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist.
Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-și continue studiile în Madrid. În 1918, va
avea prima expoziție a operelor sale în teatrul local din Figueras.
În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrietenește
cu Federico García Lorca și Luis Bunuel, dar - decepționat de sistemul de predare - incită studenții
la manifestări de protest și este exclus din școală. Începe să poarte favoriți, pantaloni scurți,
pardesiu lung, pălărie de pâslă și să fumeze pipă.
Este interesat de futuriștii italieni, apoi de "Școala de Metafizică" a lui Giorgio De Chirico, care îi va
influența considerabil evoluția artistică, mai cu seamă că lecturile pasionate din Freud treziseră
vocația pentru manifestările inconștientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianța intelectuală a capitalei Franței, în
acel timp în plină efervescență suprarealistă, și face cunoștință cu André Breton, Pablo
Picasso, Joan Miró și Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrietenește mai ales cu scriitorul
francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broșură intitulată "Dalí sau
antiobscurantismul" (1931).

"Metoda paranoico-critică"[modificare | modificare sursă]

Dalí este entuziasmat de mișcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginației
sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului și culorii. Din cauza comportamentului
său, în 1934 este exclus din grupul artiștilor suprarealiști, ceea ce nu-l împiedică să se considere
singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Ca alternativă la "automatismul psihic"
preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca "metodă paranoico-critică", pe
care o definește drept "o metodă spontană a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea
critică a reveriilor delirante". Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă
din agitația tulbure a inconștientului (paranoia) și reușesc a căpăta formă numai datorită raționalizării
delirului (momentul critic).
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacție. Tehnica
adoptată este aceea a picturii din Renaștere, din care preia doar exactitatea desenului și
cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste și o
complexitate tematică care amintesc emfaza și exuberanța barocului iberic. Dalí recurge la spații
largi în care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinație
irațională a raporturilor și deformare a realității.