Sunteți pe pagina 1din 9

FINANŢELE PRIVATE ALE ÎNTREPRINDERII

1.Finanţele întreprinderii - concept, conţinut, rol

În structura finanţelor, alături de finanţele publice, finanţele private ocupă un loc important.
Finanţele întreprinderii sunt „relaţii economice care îmbracă forma bănească şi care
apar şi se manifestă în mod obiectiv la nivelul întreprinderii în legătură cu formarea şi
repartizarea fondurilor băneşti necesare procesului de producţie, în scopul obţinerii profitului
maxim, satisfacerii unor nevoi sociale ale salariaţilor şi formării fondurilor financiare la dispoziţia
statului”.
Finanţele întreprinderii nu fac doar obiectul departamentului financiar din cadrul unei
întreprinderi. Există şi sarcini prin excelenţă financiare de mare importanţă în întreprindere,
dar care se rezolvă la nivel de Consiliu de administraţie sau de Adunare Generală a
Acţionarilor, cum ar fi creşterile de capital, deciziile de investire, finanţările de valori mari,
etc. Bineînţeles, şi în cadrul acestor decizii departamentul financiar are un rol covârşitor prin
analizele pe care le pune la dispoziţie pentru facilitarea luării unei decizii. Pe de altă parte,
departamentele financiare realizează şi sarcini nefinanciare, cum ar fi negocierea
contractelor de asigurare, controlul încasărilor, plăţilor, etc.
Indiferent cine iniţiază şi coordonează activitatea financiară la nivelul întreprinderii
este esenţial faptul că această activitate presupune existenţa permanentă a unor fluxuri
financiare, pozitive şi negative, care să servească intereselor întreprinderii.
Întreprinderea privită ca un tot unitar apare ca un sistem care se autoreglează în funcţie
de mărimea parametrilor de intrare şi de ieşire. În cadrul fiecărei întreprinderi se desfăşoară
activităţi concrete, reale, cum ar fi activitatea de producţie, activitatea de comercializare, care
sunt urmate de activităţi de schimburi între agenţi economici pe bază de monedă care dau
naştere vieţii financiare a întreprinderii. Orice transfer între doi agenţi economici se
concretizează în două mişcări de sens contrar, una generată de transferul de bunuri şi servicii,
iar alta de transferul de monedă.
Cantităţile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii
economici se numeşte flux.
Fluxurile în cadrul întreprinderii pot fi:
• fluxuri reale sau fizice (de bunuri şi servicii);
• fluxuri financiare (de monedă sau înlocuitori).
Finanţele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectivului
activităţii în condiţii de rentabilitate. Pentru aceasta, nevoile de fonduri trebuie dimensionate
riguros, iar resursele acoperitoare cele mai avantajoase posibil trebuie procurate la timp şi
în cuantumul necesar. Formarea sau procurarea resurselor financiare acoperitoare implică
decizia de finanţare, care nu se poate lua decât corelând costurile capitalului cu
rentabilitatea proiectelor avute în vedere.
Fiecare din aceste categorii de resurse presupune costuri, fapt pentru care în cadrul
activităţii financiare este necesară o gestionare bună a fiecărei resurse în parte, respectiv
selecţionarea lor după criterii economice.
Fluxurile de intrare, denumite şi fluxuri pozitive sunt cele de formare a fondurilor
necesare finanţării proiectelor. Acestea sunt urmate, mai devreme sau mai târziu, de fluxuri
de ieşire, cum ar fi dividendele plătite acţionarilor, dobânzile şi rambursările de credite,
plata furnizorilor, plata impozitelor şi a taxelor etc..
Echilibrul dintre nevoile şi resursele acoperitoare este, alături de rentabilitate,
obiectivul cel mai important al finanţelor întreprinderii.
Finanţele întreprinderii au rolul de a supraveghea şi corecta operativ orice
dezechilibru iniţiind fluxuri corespunzătoare, de intrare sau de ieşire, înainte ca dezechilibrul
să ia forme ireparabile.
1
Realizarea unei stări de echilibru permanent reprezintă o condiţie esenţială ca
întreprinderea să-şi poată atinge obiectivul activităţii sale specifice, dar şi pentru realizarea
unei rentabilităţi optime, în conformitate cu cea previzionată. Dezechilibrele sunt în mare
parte generate de o proastă gestionare a întreprinderii. De aceea o bună activitate financiară
desfăşurată de departamentele specializate din întreprindere ca şi de conducerea
întreprinderii are un impact direct, nu numai asupra rezultatelor economice şi financiare, dar
şi asupra menţinerii unor raporturi de încredere cu partenerii de contracte, cu banca, cu
acţionarii, precum şi cu organele fiscale ale statului.

1.1.Funcţia financiară a întreprinderii

Activitatea întreprinderii presupune realizarea următoarelor trei funcţii: funcţia de


producţie, funcţia de comercializare şi funcţia financiară. Acestea se corelează şi toate la un
loc au legături cu mediul extern, prin fluxuri fizice şi financiare. Astfel, sectorul de producţie,
prin intermediul celui de aprovizionare procură de la furnizori (mediul extern), materii prime
şi materiale pe care le transformă în produse finite. Materiile prime şi materialele se procură
pe baza resurselor financiare alocate de sectorul / departamentul financiar. La rândul său,
sectorul de comercializare primeşte de la sectorul de producţie, produsele finite, pe care
trebuie să le vândă pe piaţă, ceea ce se realizează cu ajutorul unor resurse financiare puse
la dispoziţie, tot de către sectorul financiar. Sectorul financiar alimentează cu sume de bani
şi celelalte sectoare şi întreprinderea îşi formează resursele financiare atât din vânzarea
produselor, cât şi de pe piaţa monetară şi financiară.
Funcţia financiară a întreprinderii este rezultanta întrepătrunderii unor factori de ordin
teoretic şi practic, structural şi conjunctural.
Funcţia financiară a întreprinderii are următoarele roluri:
1. rol operaţional, care implică luarea unor decizii, în special de asigurare a surselor
de finanţare, fără de care întreprinderea nu se poate constitui şi funcţiona. Acest rol
presupune maximizarea fluxurilor de numerar, în strânsă legătură cu mediul
economic extern întreprinderii. Domeniul operaţional cuprinde gestiunea trezoreriei,
încasarea creanţelor asupra clienţilor şi plata furnizorilor, deci, încasările şi plăţile,
relaţiile cu organismele financiare şi bancare şi realizarea operaţiilor de împrumut;
controlul financiar; gestiunea riscurilor.
2. rol funcţional, care vizează participarea la prelucrarea, tratarea şi difuzarea
informaţiilor necesare gestiunii întreprinderii, precum şi acordarea de asistenţă de
specialitate celorlalte funcţii ale întreprinderii;
3. rol politic, care constă în integrarea constrângerilor externe, sociale, economice,
financiare, juridice (legislative) şi politice care influenţează întreprinderea şi de care
depinde dezvoltarea şi sustenabilitatea acesteia.
Pentru a ne forma o idee asupra importanţa funcţiei financiare, putem să o
considerăm ca fiind motorul activităţilor industriale şi comerciale, întrucât orice funcţionare
defectuoasă a acesteia pune în pericol întreprinderea în ansamblul său.

Funcţia financiară furnizează şi menţine resursele de capital. În acelaşi timp, ea


oferă conducerii întreprinderii un sistem de indicatori proprii de urmărire şi control, care
contribuie la orientarea tuturor activităţilor.
O sarcină importantă a funcţiei financiare este apărarea patrimoniului, iar în acest
scop activitatea financiară trebuie astfel structurată pentru a asigura:
➢ condiţii optime pentru efectuarea verificărilor privind integritatea patrimoniului;
➢ informarea corectă şi completă a conducerii asupra neregulilor;
➢ observarea la timp a tendinţelor noi în derularea fenomenelor economico-sociale şi
pregătirea unor decizii favorabile întreprinderii în viitor.

2
2.Circuitul financiar (descriere, decizii financiare, participanţi, diferite cicluri de operaţii)

2.1.Descrierea circuitului financiar


În vederea desfăşurării activităţii şi îndeplinirii obiectivelor propuse, orice
întreprindere îşi constituie o structură patrimonială adecvată prin operaţiuni de achiziţie a
unui portofoliu de active şi prin finanţarea acestor active.
Figura 1.1 prezintă schematic principalele cicluri care se derulează în acest context:
➢ ciclul de investire,
➢ ciclul de exploatare,
➢ ciclul de finanţare.
Putem defini circuitul financiar ca fiind ansamblul fluxurilor asociate deciziilor
financiare ale întreprinderii, care actorii implicaţi în derularea acestor fluxuri sunt
conducătorii întreprinderii, acţionarii, creditorii şi Statul.
În etapa de creare a întreprinderii, aporturile de capitaluri reprezintă fondurile cu care
aceasta va finanţa primele sale investiţii. Operaţiunile de colectare a capitalurilor reprezintă
operaţiuni de finanţare.
În a doua etapă, care face parte tot din faza de constituire a întreprinderii,
managementul acesteia va lua decizia alocării fondurilor colectate, în vederea achiziţionării
de active. Se achiziţionează active stabile necesare desfăşurării activităţii întreprinderii (ca
de exemplu clădiri, terenuri, echipamente) precum şi active financiare. Astfel, are loc un flux
de ieşire de lichidităţi determinat de operaţiile de investiţii. În principiu, aceste active vor
putea fi cedate ulterior, la decizia conducerii întreprinderii pentru a fi obţinute lichidităţi,
realizându-se astfel o operaţiune de dezinvestire. Operaţiunile de investiţii au loc nu numai
la constituirea întreprinderii, ci şi prin deciziile de achiziţionare de active fixe necesare
extinderii sau menţinerii activităţii.
Pentru derularea operaţiilor de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere)
întreprinderea are nevoie de active circulante, concretizate, mai ales, în stocuri de materii
prime, materiale, semifabricate, stocuri de produse finite, stocuri de marfă, creanţe. Activele
circulante pot fi finanţate, parţial, şi prin datorii de exploatare (creditul obţinut de la furnizori
şi alte datorii de exploatare). Ca urmare a operaţiilor de exploatare şi valorificării produselor,
serviciilor oferite de întreprindere sunt generate fluxurile de trezorerie (de lichidităţi).
Fluxurile de trezorerie din exploatare, pot fi majorate cu fluxurile determinate de
activele financiare deţinute (titluri de plasament, titluri de participare) şi, eventual, cu cele
generate de operaţiile de dezinvestire. Suma acestor fluxuri de intrare de lichidităţi,
diminuată cu prelevările fiscale este utilizată pentru plata dobânzilor şi rambursarea
datoriilor financiare, pentru dividendele cuvenite acţionarilor sau pentru a fi reinvestite în
întreprindere.

Figura 1.1
3
Operaţiile de remunerare şi de rambursare fac parte din categoria operaţiilor de
finanţare, deoarece ele sunt urmare a deciziilor de colectare a capitalurilor. Reinvestirea
fluxurilor monetare constituie o operaţie de finanţare internă (autofinanţare).

2.2. Deciziile financiare şi participanţii la operaţiile financiare


Elaborarea deciziei financiare presupune buna cunoaştere a întreprinderii precum şi
pricepere în citirea informaţiilor înscrise în documentele contabile şi financiare. Deciziile
financiare ale întreprinderii pot fi grupate în:
- decizii de investire (şi de dezinvestire), care privesc constituirea şi gestionarea
portofoliului de active;
- decizii de finanţare, care determină structura financiară.
În schema de mai jos sunt prezentate cele două categorii de decizii financiare, de
investire şi de finanţare. Distincţia dintre cele două tipuri de decizii constituie baza
raţionamentului financiar.

Figura 1.2

Deciziile de investire
Din perspectiva financiară a întreprinderii, o investiţie poate fi considerată orice
decizie de plată, care conduce la achiziţia unui activ, în vederea obţinerii de fluxuri de
trezorerie ulterioare, cu scopul final de creştere a valorii întreprinderii. Investiţia este opusă
consumului, acesta din urmă implică o diminuare a bogăţiei, o pierdere de valoare.
Creşterea valorii întreprinderii înseamnă, în termeni mai simpli, creşterea bogăţiei
proprietarilor întreprinderii. Pentru a avea ca rezultat creşterea bogăţiei, a valorii
întreprinderii, investiţia trebuie să genereze profit. Mai mult decât atât, pentru a se crea
valoare este necesar ca rentabilitatea investiţiei să fie superioară costului resurselor din care
se finanţează.
Avantajul acestei definiţii largi a investiţiilor este că pot fi încadrate în această
categorie toate activele corporale şi necorporale, industriale, comerciale sau financiare.
Astfel, obiectul achiziţionat poate fi atât un activ destinat producţiei de bunuri şi servicii, cât
şi un activ financiar deţinut în scop speculativ.
În urma deciziei de investiţii, portofoliul de active achiziţionat are o structura formată
din următoarele două componente:
(i) activele imobilizate sau activele fixe, care reprezintă componenta principală. Aici se includ
imobilizările necorporale, corporale şi financiare. Aceste tipuri de active sunt asociate
operaţiilor de investiţii şi sunt deţinute, de obicei, pe o perioadă relativ lungă;
(ii) activele circulante (stocuri, creanţe de exploatare, disponibilităţi), care constituie active
necesare operaţiilor de exploatare. În cazul majorităţii întreprinderilor, aceste tipuri de active
sunt supuse unei rotaţii rapide. Deşi în deciziile de investiţii, activele circulante reprezintă o
componentă accesorie, totuşi la luarea deciziei de a investi trebuie să se ţină cont şi de
aceste active. Dacă din valoarea activelor circulante deţinute de întreprindere deducem
datoriile antrenate de operaţiile de exploatare (în principal datoriile faţă de furnizori), obţinem
activul net de exploatare.
4
Logica deciziei de dezinvestire este identică cu cea a deciziei de investire. Obiectivul
îl constituie tot creşterea bogăţiei proprietarilor întreprinderii. Cu alte cuvinte, dezinvestirea
are loc atunci când fluxurile de trezorerie degajate de vânzarea unor active primesc o
utilizare mai rentabilă: fie prin reinvestirea lor în întreprindere, fie prin restituirea lor
aportorilor de fonduri (investitorilor).

Deciziile de finanţare
În general, deciziile de finanţare se referă la trei tipuri principale de decizii:
a) alegerea structurii de finanţare, prin care înţelegem cât din capitaluri vor
aparţine acţionarilor şi cât creditorilor financiari. Aceste decizii au o influenţă majoră asupra
dimensiunii riscului suportat de acţionari deoarece o creştere a gradului de îndatorare
măreşte riscul pentru acţionari;
b) politica de dividend, care constă în alegerea între reinvestirea profitului şi
distribuirea acestuia sub formă de dividende,
c) alegerea între finanţarea internă (autofinanţare) şi finanţarea externă (capitaluri
aduse de acţionari şi contractarea de datorii financiare)
Structura financiară, care rezultă din deciziile de finanţare, cuprinde capitalurile
proprii şi datoriile financiare.
Este important de reţinut faptul că datoriile financiare nu cuprind datoriile determinate
de operaţiile de exploatare (de exemplu datoriile faţă de furnizori). Ele corespund datoriilor
care fac obiectul unei remunerări explicite sub formă de cheltuieli financiare (dobânzi), fixate
contractual.

În derularea operaţiilor financiare, intervin următoarele categorii de participanţi:


acţionarii, conducătorii întreprinderii, creditorii şi statul.

Participanţii la operaţiile financiare

 Acţionarii
Acţionarii sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii, aceste titluri
prezentându-se îndeosebi sub forma acţiunilor. Riscul pe care şi-l asumă acţionarii este
remunerat ca urmare a rezultatelor financiare pe care le va obţine întreprinderea. Ei
urmăresc o remunerare maximă pentru aportul lor, ţinând cont de riscul pe care şi-l asumă,
ceea ce echivalează cu maximizarea valorii titlurilor lor. Dacă acţiunile sunt cotate la bursă,
riscul se apreciază şi în funcţie de evoluţia cursurilor. Remunerarea acţionarilor este dată
dividendele şi evoluţia valorii titlurilor financiar, care sunt atât unul, cât şi celălalt, factori
aleatori.
Riscul legat de evoluţia valorii titlurilor financiare depinde de:
(i) dinamica mediului economic, ce afectează ansamblul întreprinderilor şi care este
cunoscut ca riscul de piaţă,
(ii) strategia urmată de întreprindere în materie de investiţii şi de finanţare, care
determină riscul specific de întreprindere.
În funcţie de natura riscului putem avea:
(a) riscul de exploatare
(b) riscul financiar
(c) riscul de faliment.
Riscul de exploatare, determinat de politica de investiţii, provine din fluctuaţiile rezultatului
din exploatare, Riscul financiar şi cel de faliment fiind determinate de politica de finanţare.
Riscul financiar este generat în principal de creşterea îndatorării, care măreşte volatilitatea
rezultatului final. Riscul de faliment rezultă din incapacitatea întreprinderii de a face faţă
plăţilor antrenate de datoriile exigibile.

5
Rentabilitatea cerută de acţionari depinde de riscul pe care şi-l asumă. O
întreprindere care prezintă, datorită politicii sale financiare, un risc mai ridicat, va trebui să
ofere, în contrapartidă o rentabilitate mai ridicată, dacă doreşte să obţină noi capitaluri de la
vechii sau noii săi acţionari.
Având în vedere riscurile precizate, rata de rentabilitate aşteptată de un acţionar care
investeşte într-o întreprindere, se compune astfel:
Rata cuvenită pentru capitalurile proprii = rata dobânzii fǎră risc
+ prima de risc de exploatare + prima de risc financiar + prima de risc de faliment

Rata dobânzii fără risc corespunde ratei de rentabilitate adusă de un plasament fără
risc, cum ar fi, de exemplu, o obligaţiune emisă de stat sau un certificat de trezorerie.

 Salariaţii sunt interesaţi de productivitatea realizată şi viitorul întreprinderii unde sunt


angajaţi. Pentru a creşte motivarea, multe întreprinderi oferă salariaţilor premii și
bonusuri în cazul în care se obţine cota dorită a profitabilităţii.

 Conducătorii unităţii
În întreprinderile mici şi mijlocii este frecventă confuzia între persoanele care conduc
şi acţionari. Obiectivul urmărit, atât în calitate de calitate de conducător, cât şi cel urmărit în
calitate de acţionar concide, fiind legat de asigurarea rentabilităţii capitalurilor investite şi de
sustenabilitatea unităţii economice.
Totuşi, în cazul în care este vorba de aceeaşi persoană, conducătorul primeşte pe
de o parte, un salariu pentru funcţia sa de director şi pe de altă parte o remunerare în
calitatea sa de acţionar. Absenţa frecventă a distribuirii de dividende în întreprinderile mici
şi mijlocii nu înseamnă că rolul de acţionar nu este remunerat. Remunerarea capitalului
investit se realizează, adesea, printr-un salariu mai mare. Conducătorul care este şi acţionar
primeşte o remunerare superioară aceleia pe care ar primi-o ca salariat care nu este şi
acţionar sau beneficiază de alte avantaje.
În marile întreprinderi conducătorilor li se încredinţează de către acţionari rolul de a
conduce întreprinderea. Bineînţeles că obiectivul lor principal este să-şi conserve funcţia de
conducere, însă ei sunt constrânşi să conducă în conformitate cu interesul acţionarilor, care
dispun de diferite mijloace pentru a controla modul cum conducătorii gestionează
întreprinderea.

 Creditorii
Creditorii pot fi creditori pentru exploatare sau creditori pentru investiţii, după cum
creanţele lor sunt legate de operaţii de exploatare sau de operaţii de investiţii realizate de
întreprindere.
Creditorii se asigură că valorile unor indicatori de performanţă economică şi
financiară nu au cote îngrijorătoare, care să tragă un semnal de alarmă asupra vitalităţii
întreprinderii. Aceste tipuri de creditori nu figurează explicit în reprezentarea structurii
financiare. Va trebui să fie studiate, in această structură, deciziile de finanţare referitoare la
contractele stabilite între întreprindere şi creditorii financiari.
Există trei categorii principale de creditori financiari:
(i) creditorii obligatari,
(ii) băncile / instituţiile financiare
(iii) agenţii economici care oferă spre închiriere diverse active.
Creditorii obligatari sunt cei ale căror creanţe apar sub forma unui titlu cotat pe piaţă şi uşor
negociabil, obligaţiunea. Numai marile întreprinderi au acces la piaţa obligaţiunilor. Băncile
şi diversele instituţii financiare sunt cele care care finanţează majoritatea întreprinderilor. În
al treilea rând, cei care dau cu chirie realizează operaţiile de finanţare sub forma leasing-
ului, care reprezintă un tip particular de împrumut.
6
Creditorii sunt remuneraţi pentru capitalul pe care îl pun la dispoziţia celui pe care îl
creditează printr-o dobândă stabilită contractual. El îşi recuperează, la scadenţă, capitalul
împrumutat. Creditorii nu sunt proprietari ai întreprinderii, de aceea şi remunerarea lor nu
depinde de rezultatele întreprinderii.
Creditorii financiari suportă trei tipuri de riscuri:
(a) riscul de fluctuaţie a ratei dobânzii
(b) riscul de variaţie a nivelului de preţ
(c) riscul de faliment
Primele două îşi găsesc originea în variaţia valorii creanţelor. O creştere a dobânzii
în viitor, antrenează o pierdere de oportunitate pentru creditori, care ar fi putut să-şi plaseze
fondurile cu o dobândă mai mare. În cazul în care împrumutul este de natură obligatară,
obligaţiunile a căror dobânda este mică vor avea un curs scăzut. Pe de altă parte, o creştere
a preţului obligaţiunilor în viitor conduce la o pierdere a puterii de cumpărare pentru capitalul
care urmează să fie dat cu împrumut. Există însă anumite forme de împrumut care ţintesc
protejarea creditorilor împotriva acestor două tipuri de risc. Aceste forme de împrumut sunt
obligaţiunile cu dobândă variabilă. Trebuie să precizăm că cele două tipuri de risc, de
fluctuaţie a ratei dobânzii şi de variţie a nivelului de preţ sunt asumate chiar dacă împrumutul
se face la o dobândă fără risc cum ar fi, de exemplu, subscrierea de obligaţiuni emise de
stat.
Al treilea tip de risc, este riscul de faliment, determinat de imposibilitatea întreprinderii
de a face faţă plăţilor legate de îndatorare. În cadrul relaţiei de împrumut numai această
componentă a riscului ţine de întreprindere şi face obiectul unei exigenţe de remunerare din
partea majorităţii creditorilor financiari, sub forma unei prime pentru riscul de faliment.

 Statul
Statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar în funcţie de obiectivele sale,
între care menţionăm lupta contra inflaţiei, lupta contra şomajului. Aceste obiective
determină politica sa monetară. Există diverse pârghii prin care statul influenţează
ansamblul deciziilor financiare ale întreprinderilor, cu impact asupra variabilelor care stau la
baza previziunilor agenţilor economici, de exemplu modificarea fiscalităţii, care poate afecta
întreprinderile şi/sau particularii, modificarea ofertei şi a cererii de capital.
Statul are un dublu interes pentru prezentarea fidelă a patrimoniului, rezultatului şi
situaţiei financiare a întreprinderii prin documentele financiar-contabile anuale obligatorii. Pe
de o parte, prin instituţiile sectorului public el are misiunea de a efectua prelevări şi, pe de
altă parte, statului îi revine misiunea de a subvenţiona sau a ajuta diverse persoane fizice
sau juridice.

2.3. Diferitele cicluri de operaţii


Circuitul financiar cuprinde trei tipuri de operaţii diferite: operaţii de investire (şi de
dezinvestire), operaţii de exploatare şi operaţii de finanţare. Fiecăreia din aceste operaţii îi
este asociat un anumit ciclu, pe care îl vom descrie în cele ce urmează.

a. Ciclul de investire
Privită din perspectivă economică, investiţia constă în crearea capitalului tehnic (de
producţie) necesar realizării producţiei în cadrul ciclului de exploatare. Capitalul de producţie
este compus din active fizice, a căror utilizare poate fi abandonată atunci când nu mai
prezintă utilitate economică pentru întreprindere.
Durata de utilizare a echipamentelor de producţie (capitalului fix) sau durata de viaţă
economică depinde atât de caracteristici tehnice (durata de viaţă fizică a activului), cât şi de
considerente economice sau strategice (evoluţia contextului economic şi tehnologic, politica
generală). Ciclul de investiţii este, adesea, întrerupt prin cedarea sau scoaterea din
funcţiune a activelor înainte de sfârşitul duratei de viaţă.
7
Din punct de vedere financiar, investiţia se analizează ca o utilizare de monedă cu
scopul de a crea sau achiziţiona active fizice.
Fluxurile financiare care apar la momentul creării sau achiziţiei de capital de producţie
pot fi imediate sau eşalonate pe o perioadă scurtă (dacă intervine un credit acordat de
furnizori). În anumite cazuri, cum ar fi de exemplu construcţia unei hale industriale, aceste
fluxuri financiare de ieşire (plăţi) pot fi eşalonate pe o perioadă mai lungă.
Activele fizice create sau achiziţionate sunt integrate în procesul de producţie al
întreprinderii. Durata lor de viaţă economică acoperă mai multe cicluri de exploatare
succesive în decursul cărora ele contribuie la producerea de bunuri şi servicii. Surplusul
monetar obţinut prin vânzarea acestor bunuri şi servicii trebuie să-i permită întreprinderii să
recupereze suma investită iniţial. O parte din moneda astfel recuperată trebuie să fie
repartizată pentru reînnoirea sau creşterea capitalului de producţie iniţial. Odată creat, orice
element al capitalului fix se depreciază, fie prin uzură fizică, fie prin uzură morală. De aceea
este foarte important ca întreprinderea să dispună de capitalul de producţie necesar
realizării strategiei sale industriale şi comerciale în fiecare stadiu al dezvoltării sale.
Acumularea de capital de producţie depinde de surplusul monetar degajat de
operaţiunile de exploatare şi reciproc.
Investiţia a fost prezentată ca procesul prin care întreprinderea creează sau
achiziţionează active industriale şi comerciale. Lărgind puţin orizontul, trebuie să menţionăm
că întreprinderea îşi poate mări potenţialul său economic şi într-o manieră indirectă, prin
controlul pe care îl poate exercita asupra altor întreprinderi. In acest caz, investiţia constă
în afectarea monedei pentru a achiziţiona active financiare, adică titluri sau acţiuni ale altor
societăţi.
Trebuie să facem distincţie între achiziţia de titluri determinată de o strategie
industrială sau comercială şi operaţiunile de plasament. Prima corespunde unei investiţii
indirecte, iar cea de-a doua nu este decât un arbitraj provizoriu între monedă şi o investiţie
financiară susceptibilă de a aduce venit, care este supusă logicii plasamentului financiar, şi
se încadrează în domeniul operaţiunilor financiare.

b. Ciclul de exploatare
Ciclul de exploatare poate fi definit ca ansamblul operaţiunilor realizate de
întreprindere pentru a-şi atinge obiectivul său esenţial, şi anume producerea de bunuri şi
servicii destinate vânzării.

Ciclul de exploatare cuprinde trei faze succesive:


a. faza de aprovizionare
b. faza de producţie sau de transformare,
c. faza de comercializare, de vânzare a produselor finite.

Aceste procese se desfăşoară continuu, în timp ce fluxurile fizice de intrare


(cumpărările) şi fluxurile fizice de ieşire (vânzările) apar în mod discontinuu. Funcţionarea
regulată a ciclului de exploatare este asigurată prin deţinerea de stocuri. Astfel,
întreprinderile sunt determinate să deţină stocuri de materii prime, materiale, produse în
curs de execuţie şi stocuri de produse finite.

a. În cadrul fazei de aprovizionare se achiziţionează bunuri materiale şi servicii


(materii prime, materiale, combustibil, energie, semifabricate etc.) necesare procesului de
producţie. Pentru cumpărarea acestora, se generează, în principiu, datorii sub forma
creditului acordat întreprinderii de către furnizori, numit şi termen de plată. Acest decalaj de
plată diminuează intervalul de timp în care întreprinderea trebuie să asigure finanţarea
stocurilor.

8
b. În faza de producţie are loc transformarea bunurilor şi serviciilor aprovizionate
pentru a obţine produsul finit. Produsele în curs de transformare formează un stoc a cărui
valoare cuprinde, pe lângă materiile prime utilizate, munca şi alte consumuri (combustibil,
energie, servicii prestate şi lucrări executate de terţi etc.). Întreprinderea trebuie să asigure,
aproape integral, finanţarea fazei de producţie. Excepţie fac avansurile încasate de la clienţi
pentru livrările de bunuri, prestările de servicii şi executările de lucrări.

c. Faza de comercializare cuprinde:


▪ un interval de stocare a produselor finite;
▪ vânzarea (livrarea şi facturarea) produselor finite;
▪ un interval în care întreprinderea acordă credit comercial clienţilor săi.
Întreprinderea poate să opteze pentru cedarea creanţelor asupra clienţilor săi unui
intermediar financiar prin operaţiunea de scontare. Astfel ea îşi va diminua imobilizările de
fonduri.

c. Ciclul de finanţare
Ciclul de finanţare cuprinde operaţiunile prin care se primesc şi se acordă
împrumuturi precum şi achiziţiile de titluri de plasament şi de cedare a creanţelor. Durata
ciclului diferă în funcţie de scopul operaţiilor, care pot viza dezvoltarea întreprinderii,
investiţiile sau buna desfăşurare a ciclului de exploatare.
Prin acordarea unui împrumut are loc o transformare a monedei în activ financiar.
Evident, suma de bani încasată la finalizarea operaţiunii este mai mare decât cea dată cu
împrumut datorită dobânzilor încasate de la debitor, dobânzi care remunerează creditorul.
Există însă riscul de nerambursare, pe care creditorul şi-l asumă.
În cazul în care întreprinderea primeşte un împrumut, ea încasează monedă în
schimbul angajamentului de a rambursa împrumutul şi de a plăti dobânda care reprezintă
un cost concretizat într-o ieşire de monedă.
Achiziţia de titluri de plasament (acţiuni sau obligaţiuni) oferă posibilitatea
întreprinderii să încaseze venituri sub formă de dobânzi sau dividende. Cedarea titlurilor îi
permite să-şi reconstituie disponibilităţile băneşti iniţiale, sub rezerva unei diferenţe de preţ
(câştig sau pierdere din diferenţa de curs).

Acţiune – hârtie de valoare care atestă participarea la capitalul unei societăţi comerciale şi
care dă deţinătorul dreptul să primească dividende (cote părţi repartizate din profitul obţinut
de societatea comercială).

Obligaţiune – hârtie de valoare emisă de o societate comercială, judeţ sau comună, pentru
o sumă obţinută ca împrumut pe termen lung de către societate de la posesorul obligaţiunii.
Posesorul primeşte un venit sub formă de dobândă.