GEREA ANCA ( grupa 40118, RE II)

Prințul bolnăvicios
Boala ocupă un loc important în Concert din muzică de Bach. Personajul
Maxențiu suferă de tuberculoză, nu cred că problema lui principală era boala, ci singurătatea,
nu voia ca lumea să-l vadă neputincios. Maxențiu, este un personaj măcinat de frică, frica de
singurătate “Singur în patul său, Maxențiu, cu egoismul de bolnav, era mulțumit- dar cu
același egoism îi era frică de singurătate. Frică de un spectru pe care oglinda i-l desprindea
în fiecare zi mai deslușit din propria lui imagină.” De asemenea, Maxențiu nu dorea, sub
nicio formă să pară inferior, acesta credea că boala îl face inferior și era foarte preocupat de
acest aspect, el decide să-și ascundă boala, să joace teatru. “După ce-și termină o toaletă
complicate ca grima unui actor, începea să joace comedia tragică a vieții de toate zilele , cu
un program barbar de osteneli mărunte și zadarnice.”

Personajele Hortensiei par chinuite, chinuite de un interior agitat, sunt stăpânite

de un zbucium sufletesc ce le macină existența. Maxențiu are parte de acest zbucium,
personaj complex fiind, Maxențiu are un secret rușinos care nu îi dă pace, aceste secrete sunt
menite să tulbure totul, viața, relațiile cu alte persoane ( cu Ada, Maxențiu nu voia ca aceasta
să afle despre boală, el nu își putea pierde statutul pentru care fusese cumpărat, chiar dacă ura
pentru Ada avea loc de cinste in sufletul lui) etc. “ El era bărbatul prințesei Ada și nu putea
lipsi de la postul lui! Era o firmă pe care femeia o cumpărase scump și nu-și putea mărturisi
falimentul.” Maxențiu simțea ură față de soția lui, el fusese cumpărat pentru statut. Era
perdeaua după care Ada se ascundea. Femeia dorea să fie cu amantul ei, nu cu Maxențiu, care
ajunsese in postura de “pușcăriaș”, fără posibilitatea evadării.: “Vrăjitoarea pe care îi era
urît să o vadă alături și lîngă care era silit să trăiască mereu, fără nicio scăpare!”

În aceasta carte, toate personajele suferă, toți au un secret rușinos pe care îl

poartă în spate ca o cruce, ca o pată a trecutului. Toate personajele sunt însoțite de o boală, al
nostru Maxențiu suferă de tuberculoză, acesta își analizează boala, foarte atent, vizualizând
deja sfârșitul : “Nu se mai gândea nici la Ada, nici la Lică. Aștepta să vadă dacă prințul
Maxențiu va mai fi a doua zi în viață…De va mai trăi, sau de-l va îneca un val mare, ce-I va
umple pieptul, gîtul, gura și-l va sufoca, pe cînd pete rușinoase vor necinsti covorul scump,
parchetul strălucit, ori pantofii imaculați și pantalonul ca un crin …”

(Menționez ca sursă cursul)

Hortensia și poezia ei psihologică

Hortensia Papadat-Bengescu ne aduce un roman citadin, ne îmbină procedeele
tradiționale, cu cele moderne. În roman, urmărește analiza psihologică a personajelor, stările
lor sufletești, sentimentele, gândurile, lasând pe locul doi acțiunea romanului. Romanul nu
prezintă, după părerea mea, o împleticire cu poezia. Putem afirma că muzicalitatea poate să
fie ceva comun cu genul liric, in rest, nu am putut vedea elemente lirice. Hortensia Papadat-
Bengescu ne prezintă ceva nou, ne analizează tipologiile unor persoane care au o problemă
sufletească, autoarea având o preocupare pentru studiul materialului sufletesc, emotional,
dorind să surprindă stările interioare ale personajelor complexe.

1
 Ea produce un roman profund, care analizează bolnavul, omul care trăiește în
interiorul unui suflet putred, fără șansă (ea manifestă o curiozitate analitică morbidă,
urmărind comportamentul bolnavilor). Acum spre sfârșit tind să cred că Hortensia e poezie,
ea ca ființă e poezie, o poezie din alt punct de vedere, al unei minunate scriitoare care a dorit
trezirea la realitate, a noastra, fiindcă ea era deja conștientă …

“Scriitoarea, în tot talentul căreia obervația clinică ocupa un loc atît de mare, descrie mai
totdeauna oameni bolnavi, roși de tuberculoză și de cancer, de ulcere, de boli ale creierului
și ale inimii. Este drept a spune însă că în aceste tablouri în care se încrucișează, cu o mare
putere de diferențiere a caracterelor, destine mișcatede dragoste bolnavă, de blesteme ale
sîngelui, de dorința crudă a parvenirii-lumina lipsește. Nici o speranță .Nici o zare.”

( Tudor Vianu, Opere 3. Ed.Minerva, 1973)

Eternitatea lui M. Blecher

“Misterul cel mai turburător e poate acel care ne apare în cea mai simplă evidență”
(M. Blecher)
Am citit cartea în liniște, în cea mai mare liniște, ca să mă pot imagina în
“odaia de alături”. Minunatul M. Blecher iubește visul, iar visul pentru el e realitate,
amintirile sale ne sunt prezentate în fiecare pagina îngălbenită de trecerea vremii, acestea sunt
modalitațile prin care se apără, amintirile nu se pot șterge. De aceea, eu cred că, Blecher a
scris cartea asta fix pentru ca noi să ducem mai departe amintirile lui, când vede bolnavul
intrând în sala de mese, când îl simte murind în odaia de alături, când acea gură de apă,
pentru el a însemnat viață :“îmi amintesc bine cum am încercat să sărut apa strîngînd buzele
și plimbînd lichidul prin gură”, iar pentru cel de lângă moarte, sunt câteva din amintirile
rămase cu mine din carte.

Romanul său e plin de întâmplări, de o luptă cu el, cu existența lui. După cum
spunea și el, bolnavul tinde să fie mințit, să nu știe cu adevărat care este starea lui ” în fine
diferite alte cazuri cînd cei din jurul unui bolnav știau că situația lui este extreme de gravă,
în timp ce dînsul, ignorînd totul, continua să trăiască într-o ușoară amețeală, și în
inconștiența tuturor preocupărilor lui cotidiene și neînsemnate”, dar el, el era conștient de
asta și totuși nu era măcinat de boală, sfârșitul era pe drum, dar oare îl interesa? Era
preocupat cu sentimentele, cu analiza unor momente și a tot ce îl înconjura, cu reamintirea,
dar uneori avea și gândul că va pieri: “Mă gândesc adesea la propria mea moarte și încerc
cu răbdare, cu exactitudine, și chiar cu oarecare minuțiozitate să-I stabilesc coloritul exact,
cu modul precis în care se va petrece și îmi închipui lesne mai multe tablouri, dureri diferite
sau căderi în inconștiență.”

2
Te-ai îmbătat cu apă Blecher?
Încă din primele pagini descoperim cum elementul primordial își face apariția,
pentru Blecher, apa este elementul primordial. Apa este indispensabilă, așa cum și autorul
nostru a simțit o gură de apă ca un univers întreg, ca o sărutare mult așteptată de la persoana
iubită.

El știa că nu are voie să bea apă, decide să faca acest gest; era slăbit după
operație, era conștient că apa o să îi facă rău “Eram prea slăbit pentru a insista, pentru a
implora infirmiera și apoi îmi dădeam seama că de vreme ce fusesem adormit cu chloroform
apa mi-ar putea face foarte rău și mi-ar prelungi chinurile.”, dar cu toate astea, în momentul
respectiv, gândul îi stătea numai la apă, nu mai era conștient de ce se întâmplă în jurul lui, că
în odaia alăturată un om pierdea lupta cu viața. Vedea ultima clipă a unui om ca fiind
momentul lui de glorie, momentul în care punea mâna pe sticla de apă “Exact în același
moment bolnavul de alături începu din nous ă tușească. Era ca și cum pînă atunci în tăcere
ar fi așteptat ca eu să ating apa pentru ca el să dea drumul accesului stăpînit.” ;“Cu un gest
lacom apucai gîtul sticlei, îl trăsei spre mine și dusei sticla la gură.”

M. Blecher simte că renaște, acest lucru simplu, de a bea apă pentru el fusese
demențial, Există lucruri elementar de simple,ce nu pot fi puse în cuvinte și senzația pe care
am încercat-o bînd prima înghițitură de apă este cu siguranță printre acestea îi venea să
sărute apa, să omoare pe oricine s-ar opune acestui gest : “Cred că dacă în momentul Acela
aș fi avut un revolver încărcat în mina și cineva ar fi încercat să mă oprească de a bea, aș fi
tras fără nici o ezitare, cu pofta, cu voluptatea și cu îndîrjirea cu care golii o jumătate de
sticlă” , simțea cum se îmbătase cu apă, că acele câteva momente fuseseră secole : “Era ca și
cum s-ar fi scurs un timp lumg, lung de tot, ca și cum o altă viață renăscuse în mine, ca și
cum în setea potolită părăsisem propriul meu corp uscat și arid, un trup vechi epuizat,
despre care nu mai aveam decît o vagă amintire.” După ce termină, parcă s-ar trezi dintr-un
vis, revenind la viața de toate zilele, auzind plânsetele celor care sufereau pentru omul aflat
în odaia de alături, pentru moartea lui. Putem observa cum viața și moartea sunt puse
împreună, în timp ce cineva simte cum renaște, cum capătă viață, altcineva piere …

Eros și sexualitate
În Concert din muzică de Bach avem prezente triunghiurile amoroase, analiza
unor vieți tragice, fără iubire, în care apare o terță persoană, în rolul de amant (Lina-Rim-Sia,
Ada-Maxențiu-Lică, Elena-Doru-Marcian).Toate relațiile au la bază un motiv, nu iubirea, ci
interesul era primordial în aceste cupluri, vorbim de un dezinteres total pentru o viață normal,
pentru iubire adevarată, aici avem o iubire marcată de o boală a sufletului, personajele nu
sunt capabile de frumos, sunt parșive, egoiste, ambițioase. -“ El era bărbatul prințesei Ada și
nu putea lipsi de la postul lui! Era o firmă pe care femeia o cumpărase scump și nu-și putea
mărturisi falimentul.” ( Ada despre “obiectul” cumpărat –Maxențiu ).

În Vizuina luminată apare femeia, femeia de care Blecher rămâne uimit și care
mă face pe mine să cred că Blecher avea un ideal de femeie. După o îndelungată și
amănunțită analiză a Casei de Depuneri, pe care Blecher o vedea la fel, la fel de anostă, fără
nimic nou, apare ceva ieșit din comun, o pată de culoare, de culoare roșie, care schimbă totul
(apa devenise sânge, frunzele și iarba sunt stropite cu sânge, aerul era roșiatic, la fel și cerul).
Culoarea roșie reprezenta și femeia, femeia roșie de care Blecher se îndoia, reușise să îi
zdrâncine cu totul credința intr-o realitate bine închegată.

3
 Vrăjitoarea Ada
Face parte din triunghiul amoros,
alături de Lică și Maxențiu. Ada se
căsătorește cu Maxențiu pentru
titlul aristocrat pe care și-l dorea cu
atâta ardoare în societate, fără
vreun sentiment de iubire față de
Maxențiu ( care la rândul lui nu
avea niciun sentiment de gelozie pe
relația Adei cu Lică), având astfel o
relație în afara căsniciei cu Lică.
“Dacă după doi ani Ada plimba
încă pe Maxențiu, era fiindcă nu
credea societatea destul de
deprinsă cu noul său rang de nu
înlătura figurantul de pe înălțimea
unor echipangii de formă
excentrică, era fiindcă, automobilul
fiind banalizat, nu se putea face
remarcată.”
Este caracterizată în mod direct, arătându-
ne un portret fizic al Adei „Ea, aşa
costelivă, era foarte tiranică. Campioană
la tenis, braţul slab azvârlea mingea
neobosit, campioană la dans, piciorul
celebru de subţire, un os cu piele oacheşă
şi păroasă. [...] Faţa negricioasă şi ochii
aprinşi nu arătau, după nopţi nedormite,
nicio oboseală. Acum, mâinile slabe,
negre, cu inele mari, printre care acel
safir uriaş, pe care Lică îşi aprinsese
ochii, ţineau hăţurile ferm. Prinţesa
Maxenţiu conducea admirabil”.
Maxențiu, soțul ei o caracterizează ca
fiind o vrăjitoare, o condamnă și o
urăște pentru spațiul inchis în care este
nevoit să trăiască din cauza Adei.
Femeia este atât de orbită de dorința de
a avea un statut, încât este decisă să stea
în această căsnicie, iar după moartea lui
Maxențiu, ea decide să-l scoată pe Lică
din “ascunzătoare”.
“Vrăjitoarea pe care îi era urît să o
vadă alături și lîngă care era silit să
trăiască mereu, fără nicio scăpare!”
apare ca o parvenită, se
căsătorește cu prințul Maxențiu
pentru titlu, nu din dragoste. Ada
îl cumpără pe Maxențiu pentru a
avea un statut social. “ El era
bărbatul prințesei Ada și nu putea
lipsi de la postul lui! Era o firmă
Ada pe care femeia o cumpărase
scump”
Ada era poreclită „făinăreasa”
fiindcă tatăl ei ( care fusese
morar) îi lăsase ca avere fabrica
de făină
Ambițiosă din fire, Ada decide
să își schimbe statutul, văzând în
Maxențiu posibilitatea asta, să se
asemene cu cei care făceau parte
dintr-o altă clasă socială.
În relația cu Lică femeia este insistentă,
atunci când este refuzată de acesta,
când dorește să-l angajeze, se umple de
mânie și nu se dă batută.
“ Ce înseamnă refuzul lui? Ada se roși
de mînie și de părere de rău. Abia
4 prins, mierloiul scăpă. De ce?”