Cap. VI.Contractul de asigurare1.

Secţiunea 1. Noţiuni introductive.Reglementare.

Fără îndoială că principala modalitate de exercitare a comerţului cu asigurări este

contractul de asigurare, raporturile de asigurare dintre asigurat şi asigurător putând lua fiinţă
doar prin încheierea unui contract de asigurare. Contractul de asigurare se încheie şi în cazul
asigurărilor obligatorii, pentru că legea doar obligă destinatarii vizaţi să încheie anumite
forme de asigurare, dar asigurarea ia fiinţă tot prin încheierea contractului de asigurare.

Normele legale instituite de noul Cod civil în materia contractului de asigurare nu

cuprid o definiţie legală a contractului de asigurare, dar cuprind suficiente elemente pe baza
cărora să se se poată formula o definiţie a contractului de asigurare.

Astfel, potrivit art.2199 din Codul civil, prin contractul de asigurare, contractantul
asigurării sau asiguratul se obligă o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în
cazul producerii riscului asigurat, să plăteasă o indemnizaţie, după caz , asiguratului,
beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.

Apoi, prevederile art. 2223 din Codul civil statuează că în cazul asigurării de
răspundere civilă,asigurătorul se obligă să plăteasă o despăgubire pentru prejudiciul de care
asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile
făcute de asigurat în procesul civil.

În cazul asigurării de persoane, prevederile art. 2223 din Codul civil statuează că prin
contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plăteasă îndemnizaţia de
asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă,de invaliditate permanentă totală
sau parţială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a
cărui competenţă, potrivit legii,intră supravegherea activităţii în domeniul asigurărilor.

Pe baza acestor texte legale , în literatura de specialitate 2 , contractul de asigurare este

definit ca fiind contractul în temeiul căruia , asiguratul se obligă să plăteasă o sumă de bani,
denumită primă de asigurare, unui asigurător, cu obligaţia acestuia ca, la producerea riscului
asigurat,să acorde asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea sau
suma asigurată, denumită indemnizaţie de asigurare, în limitele şi la termenele convenite.

1
Pentru analiza în detaliu a contractului de asigurare , a se vedea , O. Puie , Tratat de contracte civile potrivit
Codului Civil, Codului de procedură civilă, Codului fiscal, Codului de procedură fiscală, Codului peal şi Codului de
procedură penală, Vol. II, Ed. Universul juridic, Bucureşti , 2017 , pp.760-853.
2
Ibidem , p. 188 şi infra nota 1, p. 188.
 În materia contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto (RCA),
dispoziţiile art. 2 pct. 13 din Legea nr. 132/2017, definesc contractul RCA ca fiind contractul
de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie pentru prejudicii produse terţilor prin
accidente de vehicule şi tramvaie, a cărui încheiere se constată prin poliţa de asigurare RCA,
care atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin
accidente de vehicule.

Contractul de asigurare RCA, potrivit art. 10 alin. 3 din Norma ASF nr. 20/2017 se
încheie cu un asigurător care are dreptul de a practica asigurare RCA pe teritoriul României,
urmând ca la încheierea asigurării RCA, asigurătorul RCA să emită asiguratului contractul
RCA împreună cu poliţa de asigurare RCA.

Din conţinutul acestei conceptualizări legale, instituită prin art. 2 pct.13 din Legea nr.
132/2017, se constată, contrar normelor de tehnică legislativă, instituite de Legea nr. 24/2000,
republicată, o necorelare în chiar cuprinsul acestui text legal, în sensul că contractul de
asigurare de răspundere civilă auto obligatorie are drept scop asigurarea pentru prejudicii
cauzate în urma unor accidente de vehicule şi tramvaie, în timp ce poliţa de asigurare care
face dovada încheierii contractului de asigurare, face referire doar la prejudicii produse terţilor
prin accidente de vehicule. Despre alte neconcordanţe, privitoare la noţiunile utilizate în
cuprinsul Legii nr. 132/2017, vom face referire pe larg în cuprinsul lucrării.

În aplicarea Legii nr. 132/2017, Norma ASF nr. 20/2017, reglementează elementele
contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii cauzate prin
accidente de vehicule şi tramvaie, inclusiv prevederi legate de reînnoirea contractului de
asigurare RCA, poliţa de asigurare, etc.

Se impune, de asemenea, precizarea că încheierea contractului de asigurare RCA

constituie o condiţie prealabilă şi obligatorie, potrivit art. 27 din Legea nr. 132/2017, la
înmatricularea/înregistrarea în circulaţie a vehiculelor, precum şi la efectuarea de modificări
la certificatul de înmatriculare/înregistrare sau în cartea de identitate a unui vehicul3.

3
A se vedea, în acest sens, Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 privind procedura
înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a
vehiculelor (publicat în M. Of. nr. 941 din 21 noiembrie 2006), modificat şi completat prin Ordinul ministrului
afacerilor interne nr. 58/2017 (publicat în M. Of. nr. 431 din 12 iunie 2017). Astfel, prin modificările şi
completările aduse Ordinului nr. 1501/2006 prin Ordiul nr. 58/2017, a fost introdus în cuprinsul art. 14 alin. (1)
din Ordinul nr. 1501/2006, lit. g), prin care se prevede expres obligaţia ca anterior înmatriculării sau înregistrării
vehicului să se facă dovada asupra obligaţiei de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
autovehicule, în termenul de valabilitate a acesteia.
 Secţiunea 2. Caracterele juridice ale contractului de asigurare.

2.1. Consideraţii preliminarii.

Contractul de asigurare prezintă unele caractere juridice asemănătoare dreptului

comun al contractelor , dar şi unele caractere specifice.

Astfel, din economia dispziţiilr legale care regementează contractul de asigurare se pt

desprinde următoarele caractere jurdice ale acestui tip de cotract.

2.2.Caracterul consensual. Contractul de asigurare este un contract consensual

întrucât valabilitatea sa nu presupune exprimarea consimţământului într-o anumită formă. Dar
, în legătură cu caracterul consensual al contractului de asigurare trebuie luate în considerare
şi prevederile art. 2.200 din Codul civil care statuează că pentru a putea fi dovedit, cotractul
de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat prin martori, chiar
atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele de asigurare au dispărut
prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi
conţinutul lor poate fi dovedite prin orice mijloc de probă. Din conţinutul acestui text legal
rezultă că forma scrisă priveşte proba, şi nu validitatea contractului de asigurare, fiind deci o
condiţie ad probationem , şi nu ad validitatem.

2. 3. Caracterul aleatoriu.

Contractul de asigurare este un contract aleatoriu deoarece existenţa şi întinderea

obligaţiei asigurătorului nu este cunoscută la momentul încheierii contractului, ci depinde de
un eveniment viitor şi incert. După cum se poate constata , caracterul incert al contractului de
asigurare este dat doar de obligaţia asigurătorului,nu şi de cea a asiguratului, deoarece
obligaţia de plată a primei de asigurare este certă în cât îl priveşte pe asigurat , în sensul că,
dacă nu şi-o execută,fie contractul nu mai ia fiinţă, fie se reziliază în cazul în care
neexecutarea acestor obligaţii survine după perfectarea contractului de asigurare.

De asemenea , tot expresie a caracterului aleatoriu al contractului de asigurare este

prevederea art. 2208 alin. 2 din Codul ivil care prevede că în cazurile stabilite prin contractul
de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează
indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, beneficiarul
asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate , care lucrează în
această calitate. De asemenea , prevederile art.2233 din Codul civil statuează că asigurătorul
nu datorează îndemnizaţia de asigurare dacă rscul asigurat a fost produs prin sinuciderea
asiguratului în termen de 2 ani de la data încheierii contractului de asigurare, precum şi atunci
când riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat.

2.4.Caracterul oneros. Caracterul oneros al contractului de asigurare derivă din faptul

că atât asiguratul cât şi asigurătorul urmăresc o cotraprestaţie. Astfel, în temeiul contractului
de asigurare, asiguratul urmăreşte să obţină protecţia asigurătorului materializată în plata
îndemnizaţiei sau despăgubirilor la producerea azului asigurat,iar asigurătorul urmăreşte
îcasarea sumelor de bani cu titlu de primă de asigurare ca drept preţ al obligaţiei ce şi-o
asumă.

Deşi oneroase,obligaţiile părţilor din contractul de asigurare nu sunt şi echivalente

deoarece, pe de o parte, asigurarea este obligatorie şi pe de altă pare, când se produce riscul
asigurat despăgubirile depăşesc valoarea cuantumului primelor de asigurare. Astfel,în prima
situaţie, cea a neproducerii cazului asigurat, lipsa echivalenţei prestaţiilor izvorâşte din
inexistenţa obligaţiei de despăgubire , iar în ce-a de a doua situaţie,vizând surenirea azului
asigurat, lipsa echivalenţei este dată de cuantumul disproporţionat al despăgubirilor sau al
îndemnizaţiei de aigurare comparativ cu sumele de bani plătite de asigurat cu titlu de primă.

2.5.Caracterul sinalagmatic. Contractul de asigurare este sinalagmatic, deoarece

ambele părţi, atât asiguratul, cât şi asigurătorul se obligă la căte o prestaţie fiecare. În acord cu
prevederile art. 1171 din Codul civil, obligaţiile părţilor din contractul de asigurare sunt
reciproce şi interdependente. Astfel, principala obligaţie a asiguratului este aceea de plată a
primei de asigurare, iar principala obligaţie a asigurătorului constă în plata îndemnizaţiei de
asigurare sau acordarea despăgubirilor , după caz,în momentul survenirii evenimetului
asigurat.

Sub acest aspect, după cum s-a remarcat4, contractul de asigurare este caracterizat prin
lipsa simultaneităţii dintre obligaţia de plată a primei de asigurare şi cea de despăgubire a
asigurătorului, în sensul că asiguratul plăteşte prima de asigurare în momentul încheierii
contractului sau în tranşe pe parcursul executării, iar asigurătorul plăteşte îndemnizaţia în
momentul producerii cazului asigurat sau este absolvit dacă acesta nu se produce.

2.6. Contractul de asigurare-contract cu executare succesivă.

4
Ibidem , p. 192.
 Caracterul contractului de asigurare ca fiind cu executare succesivă rezidă din
împrejurarea că obligaţiile părţilor e execută în timp, şi nu uno icto. Sub acest aspect, este de
reţinut faptul că asigurarea este pe o perioadă de timp,unitatea de timp, de regulă, fiind de un
an de zile. Împrejurarea că asigurarea se derulează pe un interval de timp derivă şi din modul
de executare a obligaţiilor părţilor contractante. Astfel, asigurătorul îşi asumă obligaţia de
plată a îndemnizaţiei la producerea cazului asigurat, iar asiguratul are posibilitatea plăţii
primei de asigurare în mai multe rate lunare sau pe alte unităţi de timp.

În sensul caracterului contractului de asigurare ca fiind un contract cu executare

succesivă, pot fi invocate şi dispziţiile art. 2203 aln. 2 din Codul civil , potrivit cărora, dacă
împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul
este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită. Aceeaşi obligaţie îi
revine şi contractantului asigurării care a luat cunoştinţă de modificarea survenită.

2.7. Contractul de asigurare-contract de adeziune.

În mod tradiţional, contractul de asigurare este considerat contract de adeziune. În

reglementarea noului Cod civil, respectiv , prevederile art. 1175, contractul este de adeziune
atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru
aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale , cealaltă parte neavând decât să le accepte ca
atare.

La rândul lor , dispziţiile art. 20 alin. 2 din Legea nr.32/2000 statuează că societăţile
de asigurare au îndatorirea elaborării propriilor condiţii şi clauze de asigurare în funcţie de
formele sau clasele de asigurare pe care şi le propun să le practice. Cu alte cuvinte , asiguratul
nu are opţiunea negocierii principalelor clauze ale contractului de asigurare.

Legea impune , de asemenea , asigurătorului obligaţia de a prezenta asiguratului sau

potenţialului asigurat principalele elemente ale asigurării ce urmează să o încheie şi care vor
constitui clauzele esenţiale ale contractului de asigurare.

În acest context, pentru cazul contractelor RCA, dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr.
132/2017 instituie răspunderea asigurătorului RCA pentru toate contractele RCA, inclusiv
pentru cele alocate de BAAR, conform art. 19 alin. (2), precum şi pentru erorile sau
omisiunile apărute la emiterea contractelor RCA, fie direct, fie prin intermediarii în asigurări,
definiţi potrivit Legii nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în
asigurări şi reasigurări.
 Deşi contractul de asigurare este un contract de adeziune, dispoziţiile art. 10 alin. (1)
din Norma ASF nr.20/2017, stipulează posibilitatea ca prin acordul asiguratului RCA şi al
asigurătorului RCA, la încheierea sau pe perioada derulării contractului RCA, să fie prevăzute
clauze suplimentare, dar aceste clauze suplimentare vor fi menţionate distinct în contractul
RCA. De asemenea, contractul de asigurare RCA poate să cuprindă o clauză de decontare
directă, stabilită de comun acord la încheierea contractului RCA, cu respectarea prevederilor
Legii nr. 132/2017.

În contextul acestui text legal se poate concluziona că, dacă în urma prezentării de
către asigurător a contractului de asigurare preformulat, părţile convin să insereze unele
clauze suplimentare la cele prevăzute în contractul de asigurare preformulat, acest din urmă
contract (preformulat) nu va fi completat, ci se va întocmi un act adiţional la contractul
preformulat care va cuprinde aceste clauze suplimentare.

Sub acest aspect, al informării reciproce a părţilor şi a întâlnirii concordante a ofertei cu

acceptarea întocmai a acesteia de către contractaţi, se apreciază în literatura de specialitate că,
în materia asigurărilor facultative, contractul de asigurare este un contract negociat, dar nu
prin adeziune5. Tipizarea contractului de asigurare nu transformă automat, prin acest
argument exclusiv, contractul de asigurare ce se naşte întotdeauna la iniţiativa asiguratului
într-un contract de adeziune, întrucât asiguratul are şansa reală a negocierii unui contract de
asigurare facultativă în conţinutul esenţial al acestuia6.

În afara reglementărilor cu caracter special al clauzelor prestabilite de către

asigurători, vor trebui luate în considerare şi alte reglementări din materia protecţiei
consumatorului.

În legislaţia României , clauzele abuzive sunt reglementate special prin Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori 7,
act normativ care a fost modificat prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor
incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu
legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor 8 şi Legea nr. 161/2010, prin care este
transpusă în legislaţia noastră Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind
5
A se vedea M. Tăbăraş, Contractul de asigurare, contract de adeziune sau negociat?, în revista Curierul judiciar
nr. 11/2006, p. 96.
6
Ibidem, p. 98.
7
Republicată în Monitorul Oficial al României , Partea I , nr. 305 din 18 aprilie 2008.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, art. 15 alin. 1 şi 2 fiind
modificat prin Legea nr.130/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 2 iulie 2010.
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene(JOCE) nr.L95 din 21 aprilie 1993. De asemenea Legea consumului nr.
296/20049,în concepţia căreia noţiunea de servicii financiare include serviciile de natură
bancară,creditele, asigurările, pensiile private şi investiţiile sau plăţile. De asemenea vor
trebui luate în considerare şi prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorului10, cu modificările şi completările ulterioare şi prevederile Legii nr. 240/2004
privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produse cu defecte.

2.8.Aspecte privitoare la caracterele juridice ale contractului de asigurare

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente de vehicule şi
tramvaie, precum la natura juridică a contractului de asigurare obligatorie de
răspundere civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente de vehicule.

Încă de la început se impune precizarea că acest contract de asigurare obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente de vehicule are câteva
particularităţi, evidenţiate, de altfel, şi în decizia instanţei supreme nr. 1/2016, pronunţată în
interesul legii11, despre care vom face referire mai jos. Astfel, după cum se precizează în
decizia nr. 1/2016 a instanţei supreme, pronunţată anterior adoptării O.U.G. nr. 54/2016 şi a
Legii nr. 132/2017, când deveneau incidente prevederile Legii nr. 136/1995, contractul de
asigurare obligatorie de răspundere civilă auto este un contact impus de lege, cu distincţiile
aferente referitoare la asigurările prin efectul legii, în care principiul libertăţii contractuale
suferă restricţii şi în care părţile se văd limitate în manifestarea deplină a autonomiei de
voinţă.

În acest context, legea impune perfectarea acestui contract în privinţa anumitor persoane,
respectiv persoanelor fizice şi juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării
sau înregistrării în România, aşa cum reiese din art. 48 din Legea nr. 136/1995 (abrogată după
intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2016 şi a Legii nr. 132/2017 – n.n., O.P.). Astfel,
prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 (abrogată) statuau că persoanele fizice sau
juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum
9
Republicată în Monitorul Oficial al României , Partea I , nr. 224 din 24 martie 2008.
10
Republicată în Monitorul Oficial al României , Partea I , nr.208 din 28 martie 2007; a se vedea de asemenea şi
Hotărârea Guvernului României nr. 244/2007 privind autorităţile competente cu aplicarea legislaţiei în
domeniul protecţiei consumatorilor şi cooperarea dintre autorităţile naţionale în acest domeniu , publicată în
Monitorul Oficial al României , Partea I , nr. 187 din 19 martie 2007, şi Hotărârea Guvernului României nr.
784/2008 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului României nr. 244/2007 privind autorităţile
competente cu aplicarea legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor şi cooperarea dintre autorităţile
naţionale în acest domeniu, publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I , nr. 561 din 24 iulie 2008.
11
Publicată în M. Of. nr. 258 din 6 aprilie 2016.
şi tramvaie, au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a
pagubelor produse prin accidente de autovehicule, în limitele teritoriale de acoperire şi să
menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să
aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.

Acest tip de contract este calificat în literatura de specialitate 12 ca fiind un contract forţat
şi obligatoriu, întrucât drepturile şi obligaţiile părţilor sunt reglementate prin lege şi redactate
de asigurător în litera şi spiritul legii, contract la care aderă asiguratul. Se arată că, deşi acest
contract este un contract obligatoriu, acest contract de asigurare are clauzele redactate în
întregime de asigurător în limitele şi spiritul legii, iar asiguratul nu face altceva decât să adere
la acesta, fără a putea modifica vreuna dintre clauzele contractuale, şi, astfel, se
particularizează argumentul calificării acestui contract ca fiind şi unul de adeziune, pentru că
cele două tipuri de contracte nu se exclud prin modalităţile lor de exprimare13.

Noul cadru normativ instituit după abrogarea O.U.G. nr. 54/2016, respectiv Legea nr.
132/2017, statuează prin art. 3 că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule
supuse înmatriculăriui sau înrergistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se
asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente
de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18. Prin excepţie de la prevederile art.
3, prin art. 4 din Legea nr. 132/2017, se statuează că nu au obligaţia încheierii unui contract
RCA persoanele fizice şi juridice care utilizează exclusiv vehicule în scopul antrenamentelor,
curselor, întrecerilor sau raliurilor, organizate legal; pentru riscurile ce derivă din aceste
activităţi, proprietarii de vehicule sau organizatorii competiţiei se pot asigura facultativ.

Astfel, în contextul în care, după intrarea României în Uniunea Europeană, asigurătorii şi

reasigurătorii autorizaţi în România pentru a desfăşura activităţi de asigurare/reasigurare, pot
să desfăşoare activităţi de asigurare/reasigurare în toate statele membre ale Uniunii Europene,
dispoziţiile art. 2 pct. 18 din Legea nr. 132/2017, stabilesc drept limite teritoriale de acoperire
ale asigurării RCA de răspundere civilă pentru prejiudicii produse prin accidente de vehicule:
a) teritoriul României; b) teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, ale statelor părţi la
Acordul privind Spaţiul Economic European şi teritoriul Confederaţiei Elveţiene; c) teritoriile
statelor situate între două state membre ale Uniunii Europene, în care nu există birou naţional
auto; d) teritoriile statelor în care sunt competente birourile naţionale auto care au semnat.

12
A se vedea M. Tăbăraş, Contractul de asigurare, contract de adeziune sau negociat?, în revista Curierul
judiciar nr. 11/2006, p. 96.
13
Ibidem.
 Mai mult, potrivit prevederilor Legii nr. 132/2017 primele de asigurare sunt valabile pe
întreg teritoriul statelor membre, context în care, în baza aceleiaşi prime, asigurarea RCA
acoperă prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Pe de altă parte, acest tip de contract vizează o anumită obligaţie, respectiv pe cea de a
asigura răspunderea în cazul accidentelor produse de vehicule, aşa cum reiese din
interpretarea art. 3 din Legea nr. 132/2017.

Faptul că acest tip de contract este impus de lege rezultă, după cum se precizează şi în
decizia instanţei supreme nr. 1/2016 supra cit., şi din faptul că, potrivit dispoziţiilor legale
mai sus enunţate, acest contract are prevederi obligatorii referitoare la riscurile asigurate şi la
tipul de daune pe care le asigură.

Unul dintre caracterele esenţiale ale contractului de asigurare obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente de vehicule este acela că, prin excepţie de la
prevederile art. 1270 C. civ. care consacră principiul pacta sunt servanda şi forţa obligatorie a
contractului între părţile contractante, dispoziţiile Legii nr. 132/2017, după cum rezultă din
însuşi titlul acestei ordonanţe de urgenţă,instituie unul dintre cazurile în care efectele
contractului se extind în afara părţilor contractante şi asupra terţilor păgubiţi prin accidente.

Secţiunea 3. Condiţiile de valabilitate ale contractului de asigurare.

3.1. Precizări prealabile.

Reglementările din materia asigurărilor cuprind doar regulile specifice raporturilor de

asigurare , de unde consecinţa că, la fel ca şi în cazul celorlalte acte juridice , şi contractul de
asigurare este supus regulilor generale privind condiţiile de validitate ale contractelor din
dreptul comun , enumerate prin art. 1179 din noul Cod civil: capacitatea de a
contracta;consimţământul părţilor;un obiect determinat şi licit;o cauză licită şi morală.

3.2. Capacitatea de a contracta.

În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta specifică contractului de asigurare

trebuie avute în vedere capacitatea juridică a asigurătorului şi cea a asiguratului.

Referitor la capacitatea de a contracta a asigurătorului, întrucât acesta este persoană

juridică,nu se pun probleme cu privire la capacitatea juridică de a contracta a asigurătorului,
deoarece este unanim cunoscut că persoanele juridice dispun de organe de conducere şi
administrare cu deplină capacitate de exerciţiu. Se impune precizarea că , în privinţa
asigurătorilor este vorba despre o capacitate de exerciţiu specializată în raport de obiectul de
activitate propus, respectiv de asigurările practicate.

Cu referire la capacitatea asiguratului aceasta este cârmuită de prevederile cu caracter

general instituite de art.1180 din Codul civil, în sesul cărora, poate contrata orice persoană ce
nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte.

3. 3.Consimţământul.

În privinţa consimţământului,drept condiţie esenţială şi generală a actului juridic, în

materia contractului de asigurare consimţământul trebuie să îndeplineasă cerinţele
reglementate de dreptul comun, prevăzute de art. 1204 din Codul civil,respectiv:să provină de
la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie
exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Una dintre modalităţile de exprimare a consimţământulu în materia contractelor de

asigurare este forma electronică, respectiv , contractele de asigurare pot fi comercializate prin
mijloace electronice.

În acest context, a fost emisă Norma ASF nr.15/2015 privind comercializarea prin
mijloace electronice a contractelor de asigurare14, care stabileşte condiţiile în baza cărora ASF
reglementează activitatea de comercializare prin mijloace electronice a contratelor de
asigurare. Activitatea de comercializare prin mijloace electronice a contratelor de asigurare
reprezintă o activitate desfăşurată pentru promovarea şi încheierea de contracte de asigurare
atât la distanţă utlzând mediul on-line, cât şi prin alte mijloace electronice, indiferent de
dispozitivul de accesare a acestora, respectiv unităţi de procesare fixe sau mobile.

Pot dezvolta şi implementa activitatea de comercializare prin mijloace electronice a

contratelor de asigurare, potrivit art. 3 din Norma ASF nr.15/2015 :

a)societăţi de asigurare autorizate de ASF, direct şi/sau prind intermediul agenţilor de

asigurare;

b)brokerii de asigurări autorizaţi de ASF;

14
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.
 c) societăţi de asigurare autorizate în statele membre ale Uniunii Europene care îşi
desfăşoară activitatea în România în temeiul dreptului de stabilire sau a libertăţii de a presta
servicii;

d)agenţi de asigurare subordonaţi,

e)intermediari în asigurări autorzaţi în state membre ale care îşi desfăşoară activitatea
în România în temeiul dreptului de stabilire sau a libertăţii de a presta servicii;

3.4.Obiectul contractului de asigurare.

După cum am precizat, noul Cod civil, prin art.1225 şi art.1226 face distincţia între
obiectul contractului care este reprezentat de operaţiunea juridică şi obiectul obligaţiei prin
care se înţelege prestaţia la care se angajază debitorul.

Transpunând regulile de mai sus în materia contractului de asigurare, înseamnă că

obiectul contractului de asigurare îl constituie forma sau tipul concret de asigurare pe care l-
au avut în vedere părţile la încheierea contractului, cum ar fi , asigurarea de bunuri,asigurarea
de viaţă,asigurarea de răspundere civilă, etc.

După cum rezultă din normele Codului civil şi în materia contractului de asigurare
obiectul trebuie să îndeplinească condiţiile din dreptul comun , respectiv , obiectul trebuie să
existe ,să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral.

În cazul contractului de asigurare obligatorie a locuinţelor , prevederile art. 5 din

Norma ASF nr.7/2013 statuează că obiectul contractului de asigurare îl reprezintă
construcţiile cu destinaţie de locuinţă, în sensul art. 3 alin. 1, situate pe teritoriul României.
De asemenea , potrivit art. 5 alin. 2 din Norma ASF nr.7/2013 , societăţile de asigurare
autorizate vor putea încheia şi asigurări facultative pentru locuinţe pentru riscurile care fac
obiectul contractului de asigurare obligatorie a locuinţelor, numai pentru sumele asigurate
care exced sumele asigurate obligatoriu , conform Legii nr.260/2008 republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.În cazul proprietarilorde locuinţe care au încheiat poliţe
deasigurare facultative pentru riscurile prevăzute de Legea nr.260/2008, potrivit art. 7 alin. 1
din Norma ASF nr.7/2013 , modificat prin Norma ASF nr,35/2016, aceştia au obligaţia de a
încheia PAD la data expirării contractelor de asigurare facultativă sau în cazul asigurărilor
facultative multianuale, obligaţia se aplică pentru fiecare aniversare anuală.
 În conformitate cu prevederile Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,
se instituie asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici , farmacişti
şi ale persoane din domeniul asistenţei medicale , denumită potrivit art.667 din Legea
nr.95/2006 republicată, asigurarea de malpraxix pentru cazurile de răspundere civilă
profersională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.

Această asigurare obligatorie , potrivit art. 668 din Legea nr.95/2006 republicată, face
parte din categoria B clasa 13 de asigurări de răspundere civilă şi va cuprinde toate tipurile de
tratamente medicale ce se efectuează în specialitatea şi competenţa profesională a
asiguratului şi în gama de servicii medicale oferite de unităţile de profil.

În vederea analizării cazurilor de malpraxix, potrivit art. 679 din Legea nr.95/2006
republicată, la nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se
constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxix,
care posate fi sesizată de : a)persoana sau , după caz , reprezentantul legal al acesteia, care se
consideră victima unui act de malpraxix săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie,
diagnostioc şi tratament; b)succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxix
imputabil unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament.

Comisia stabileşte prin decizie , dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxix,
care se comunică tuturor părţilor implicate, inclusiv asigurătorului, în termen de 5 zile
caledaristice, urmând ca , în cazul în care asigurătorul sau persoanele implicate nu sunt de
acord cu decizia Comisiei , acestea pot formula contestaţie la instanţa judecătorească
competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. Instanţa competentă cu
soluţionarea litigiilor prevăzute de Legea nr.95/2006 republicată, este , potrivit art. 687,
judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxix reclamat.

De asemenea , Legea nr.95/2006 republicată, prin Titlul X,reglementează şi asigurările

voluntare de sănătate care, reprezintă un sistem facultativ prin care un asigurător constituie pe
principiul mutualităţi, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi expuşi la
producerea riscului de îmbolnăvire, şi îi îndemnizează în conformitate cu clauzele stipulate în
contractul de asigurare, pe cei care suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din primele
încasate, precum şi din celelalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate de
asigurător şi fac parte din gama asigurărilor facultative conform Legii nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România , cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art.
351 din Legea nr.95/2006 republicată, angajatorii , persoane fizice sau juridice, pot să încheie
contracte de asigurare voluntară de sănătate pentru angajaţii lor, individual sau în grup,
acordate ca beneficii adiţionale la drepturile salariale ale acestora, în scopul atragerii şi
stabilizării personalului angajat.

În cazul contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii

produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, obiectul contractului de
asigurare îl reprezintă, potrivit Legii nr. 132/2017, acordarea de către asigurător, în cazul
producerii riscului asigurat constând în producerea unui accident de vehicule de către asigurat
a despăgubirii terţului păgubit, adică a persoanei care a fost victima unui accident de vehicul.
Prin accident de vehicul, în accepţiunea art. 2 pct. 1 din Legea nr. 132/2017, se înţelege un
eveniment în care a fost implicat cel puţin un vehicul în urma căruia au rezultat prejudicii
materiale şi/sau vătămarea sănătăţii şi integrităţii corporale ori decesul uneia sau mai multor
persoane.

În cazul acestui tip de contract, după cum rezultă din însuşi titlul Legii nr. 132/2017,
legiuitorul face distincţie între vehicule şi tramvaie, în contextul în care este definită numai
noţiunea de vehicul, care o include şi pe aceea de tramvaie. Dar distincţia dintre vehicule şi
tramvaie rezultă din conceptualizarea legală a noţiunii de „vehicul”, statuată prin art. 2 pct. 27
din Legea nr. 132/2017, potrivit căruia prin vehicul se înţelege un mijloc de transport cu sau
fără propulsie proprie, destinat deplasării pe uscat, inclusiv orice tip de remorcă, indiferent
dacă este cuplată sau nu, pentru care în România există obligaţia legală de înmatriculare sau
înregistrare, cu excepţia celor care se deplasează pe şine, bicicletelor sau vehiculelor cu
tracţiune animală. Rezultă, aşadar, din conţinutul noţiunii de „vehicul”, că intră în această
catagorie vehiculele care se deplasează pe şine, altele decât tramvaiele, cât şi tramvaiele, deşi
şi tramvaiele sunt tot vehicule. În consecinţă, legiuitorul distinge între „vehicule şi vehicule”.

Totodată, sub acest aspect, se constată că, deşi prevederile Legii nr. 132/2017 se
completează cu dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice,
definirea noţiunii de „vehicul” de către Legea nr. 132/2017 nu este corelată cu definirea
acestei noţiuni de către O.U.G. nr. 195/2002 care prin art. 6 pct. 6 distinge între noţiunea de
autovehicul şi cea de vehicul. Astfel, potrivit tezei a doua a acestui text legal, vehiculele care
se deplasează pe şine, denumite tramvaie, precum şi tractoarele agricole sau forestiere nu sunt
considerate autovehicule. Pe cale de consecinţă, din conţinutul acestui text legal rezultă că
tramvaiele, precum şi tractoarele agricole sau forestiere sunt considerate vehicule, şi nu
autovehicule.
 Raportând prevederile Legii nr. 132/2017 la prevederile O.U.G. nr. 195/2002, se constată
că, în contextul în care tramvaiele sunt considerate tot vehicule, Legea nr. 132/2017
reglementează, printr-un pleonasm, accidente produse de „vehicule şi vehicule”, ceea ce este
inadmisibil să se întâmple în procesul de legiferare.

Având în vedere cele expuse mai sus, apreciem că în cuprinsul Legii nr. 132/2017 trebuia
să se folosească noţiunile de „autovehicule” şi „tramvaie”, dacă legiuitorul a dorit să
menţioneze distinct cazul producerii de accidente de către tramvaie. În acest context apreciem
ca, de lege ferenda, pentru remedierea acestui regretabil pleonasm care contravine şi normelor
de tehnică legislativă, toate dispoziţiile din lege care adaugă la vehicule şi tramvaiele să fie
modificate, în sensul folosirii noţiunilor de „autovehicule” şi „tramvaie”.

De altfel, din economia dispoziţiilor instituite de Legea nr. 132/2017 se constată, contrar
normelor de tehnică legislativă, o frecventă inconsecvenţă a legiuitorului, în cele mai multe
cazuri făcându-se referire doar la vehicule, nu şi la tramvaie.

De asemenea, prin art. 30 din Legea nr. 132/2017 este reglementată şi asigurarea de
frontieră, având ca scop acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă pentru
vehiculele înmatriculate/înregistrate într-un stat terţ care pătrund pe teritoriul României fără a
avea un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expiră pe perioada şederii în
România. Asigurarea de frontieră se încheie la data intrării vehiculului pe teritoriul României
sau, cel târziu, la data expirării documentului internaţional de asigurare pentru prejudicii
produse prin accidente de vehicule, valabil în România, pentru o perioadă de 30 de zile. În
acest sens, conducătorul auto al unui vehicul înmatriculat/înregistrat în alt stat, cu excepţia
celui care deţine o Carte Verde valabilă şi cu excepţia conducătorului auto a cărui asigurare de
răspundere civilă pe teritoriul statului membru de reşedinţă este garantată de biroul naţional al
acelui stat, încheie contract de asigurare de frontieră, urmând ca la încheierea asigurării de
frontieră, în baza unei prime de asigurare, să fie emis conducătorului auto un document
denumit Asigurare de frontieră RCA pentru vehicule cu valabilitate în toate statele membre şi
în Confederaţia Elveţiană.

3.5.Cauza în contractul de asigurare.

Cauza , drept condiţie de validitate a actului juridic , este reglementată de art.1235-

1239, dispoziţii aplicabile şi în materia contractului de asigurare.
 În materia asigurărilor, cauza contractului de asigurare reprezintă scopul urmărit de
părţile contractante. Astfel, scopul imediat este şansa de câştig sau pierdere pe care părţile o
pot avea în urma producerii evenimentelor incerte şi viitoare ce au fost asigurate. Scopul
mediat, care este de fapt şi motivul determinat al încheierii contractului de asigurare este
diferit pentru fiecare dintre părţile contractului de asigurare. În ceea ce îl priveşte pe asigurat,
scopul mediat este dat de dorinţa acestuia de a obţine acoperirea eventualelor pagube pe care
le-ar putea suferi el însuşi sau pe care le-ar putea crea terţilor păgubiţi. Cât îl priveşte pe
asigrător, scopul său mediat este acela de acumulare a cât mai multe sume de bani şi
fructificarea lor în vederea obţinerii de profit.

Secţiunea 4. Părţile contractului de asigurare.

Părţile contractului de asigurare sunt asigurătorul şi asiguratul. Pe lângă aceştia mai

sunt implicaţi în raportul de asigurare şi contractantul asigurării, beneficiarul, persoana
cuprinsă în asigurare, coasigurătorii, reasigurătorii,terţul păgubit.

Contractanul asigurării este parte în contract la fel ca şi persoana cuprinsă în asigurare.

Coasigurătorii sunt părţi contractante, dar în contracte de asigurare distincte. Câţi
coasigurători sunt,atâtea raporturi de asigurare de sine stătătoare există cu privire la aceleaşi
riscuri asigurate. În schimb reasigurarea produce efecte doar între societatea de asigurare şi
cea de reasigurare. În acest caz , doar aceste entităţi vor fi părţi ale raportului de reasigurare.
Intermediarii, deşi au un rol deosebit la perfectarea contractelor de asigurare, aceştia nu devin
părţi în contractul de asigurare pe care l-au mijlocit.

De asemenea terţul păgubit , nu este parte în contractul de asigurare,dar va uza şi va

beneficia de raporturile de asigurare cu prilejul producerii riscului asigurat. Consecinţa
esenţială a existenţei asigurării de răspundere civilă este aceea că terţul păgubit poate acţiona
direct asigurătorul persoanei care a produs prejudiciul în vederea acoperirii acestuia.

În acelaşi sens, deşi nici moştenitorii terţului păgubit nu sunt părţi în contractul de
asigurare,moştenitorii teţului păgubit sunt implicaţi în raporturile de asigurare după
producerea riscului asigurat şi bineînţeles în caz de deces a autorului lor care avea caltata de
terţ păgubit.

Moştenitorii asiguratului nu sunt nici ei părţi în contractul de asigurare, dar

beneficiază ori sunt implicaţi în raporturile de asigurare după producerea riscului asigurat.
Astfel, în asigurările de persoane , la survenirea cazului aigurat al decesului asiguratului, dacă
nu s-a desemnat un beneficiar, îndenizaţia de asigrare se plăteşte moştenitorilor legali ai
asiguratului.