Cap.III. Activitatea de asigurare.

Secţiunea 1. Consideraţii preliminare.

Având în vedere complexitatea operaţiunilor de asigurare, legiuitorul le-a instituit un
regim juridic special, care cârmuieşte atât înfiinţarea , funcţionarea şi încetarea existenţei
asigurătorilor, cât şi intermedierea, încheierea şi executarea contractelor de asigurare.
Pornind de la aceste considerente , vom analiza organismele prin intermediul cărora se
desfăşoară activitatea de asigurare pe teritoriul României.
Secţiunea 2. Asigurătorul.
2.1. Reglementare. Categorii de asigurători.
Având în vedere complexitatea operaţiunilor de asigurare, legiuitorul le-a instituit un
regim juridic special, care cârmuieşte atât înfiinţarea , funcţionarea şi încetarea exstenţei
asigurătorilor, cât şi intermedierea, încheierea şi executarea contractelor de asigurare.

Regulile care guvernează constituirea , organizarea şi funcţionarea asigurătorilor sunt

cele instituite prin Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de
asigurare şi reasigurare, care reglementează situaţiile speciale , în completarea cărora se
aplică şi Legea nr. 31/1990 a societăţilor.
În accepţiunea art. 1 alin. (2) pct. 3 din Legea nr. 237/2015 şi a art. 2 pct. 6 din Legea nr.
132/2017, asigurătorul este societatea de asigurări directe de viaţă sau de asigurări directe
generale, care este autorizată să funcţioneze în conformitate cu dispoziţiile acestei legi sau
cele ale părţii a II-a, după caz, sau societatea de asigurări autorizată să practice asigurarea de
răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi
de tramvaie. De asemenea, Legea nr. 237/2015 utilizează şi noţiunile de asigurător compozit,
asigurător captiv şi asigurător mixt. Astfel, asigurătorul compozit este definit de Legea nr.
237/2015 ca fiind un asigurător care, la data de 1 ianuarie 2007, precum şi la data intrării în
vigoare a acestei legi, deţinea autorizaţie de a subscrie simultan asigurări directe generale şi
asigurări directe de viaţă. Asigurătorul captiv reprezintă un asigurător deţinut fie de de o
societate financiară, alta decât un asigurător, un reasigurător sau un grup de societăţi definit la
pct. 20, fie de o societate nefinanciară, al cărui obiect de activitate este asigurarea în mod
exclusiv a riscurilor entităţii de care aparţine sau ale uneia sau mai multor entităţi ale grupului
din care face parte. Asigurătorul mixt este un asigurător care subscrie simultan asigurări şi
reasigurări, autorizat să funcţioneze în conformitate cu prevederile acestei legi sau cele ale
părţii a II-a, după caz.
În ambianţa acestor reglementări legale, ca efect al principiului libertăţii de stabilire şi a
dreptului de exercitare a comerţului cu asigurări, pot exercita comerţul cu asigurări, potrivit
art. 1 alin. (2) pct. 56 din Legea nr. 237/2015, următoarele entităţi:
a) persoanele juridice române, constituite ca societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi
mutuale, autorizate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, înfiinţată prin O.U.G. nr.
93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere
Financiară1, potrivit procedurii reglementate de Capitolul III al Părţii. Cu privire la
asigurătorii persoane juridice române, care în baza principiului libertăţii de stabilire şi a
dreptului de exercitare a comerţului cu asigurări,practică asigurarea obligatorie de răspundere
civilă RCA şi care notifică ASF intenţia de desfăşurare a a activităţii de asigurare pe teritoriul
altor state membre, dispoziţiile art. 36 alin. 1 din Norma ASF nr. 20/217, statuează că aceşti
asigurători persoane juridice române îşi vor defăşura activitatea pe teritoriul altor state
membre ale UE cu respectarea prevederilor legale aplicabile în statele membre respective.
b) asigurători sau reasigurători autorizaţi în statele membre ale Uniunii Europene, care
desfăşoară activitatea de asigurare sau reasigurare pe teritoriul României, în conformitate cu
dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii. Cu privire la asigutorii RCA cu sediul
social într-un alt stat membru al UE care intenţionează să desfăşoare activitatea de asigurare
pe teritoriul României,, dispoziţiile art. 36 alin. 2 din Norma ASF nr. 20/2017, statuează că
asigurătorul cu sediul social într-un stat membru al UE poate practica asigurarea RCA pe
teritoriul României, cu respectarea legislaţiei naţionale în vigoare, începând de la data la care
autoritatea competentă a statului membru de origine îi comunică confirmarea ASF referitoare
la primirea notificării privind intenţia de exercitare a libertăţii de a presta servicii sau a
dreptului de stabilire.
c) sucursalele aparţinând unor societăţi-mamă guvernate de legi dintr-un stat terţ,
autorizate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, potrivit procedurii prevăzute la
art. 12 şi cu respectarea condiţiilor stabilite potrivit Capitolului III2;
d) filiale ale unor asigurători sau reasigurători din state terţe, autorizaţi de către
Autoritatea de Supraveghere Financiară, potrivit procedurii de autorizare reglementată de
Legea nr. 237/2015;
e) asigurători sau reasigurători constituţi sub forma societăţilor europene definite în
Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001, privind statutul
societăţii europene (SE);
f) societăţi cooperative europene definite în Regulamentul (CE) nr. 1453/2003 al

1
Publicată în M. Of. nr. 874 din 21 decembrie 2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
113/2013 (publicată în M. Of. nr. 234 din 23 aprilie 2013), cu modificările şi completările ulterioare.
Consiliului din 22 iulie 2003, privind statutul societăţii cooperative europene (SCE);
g) societăţile mutuale de asigurări.
După cum rezultă din conţinutul acestor dispoziţii legale, calitatea de asigurător o are
persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite activităţi de asigurare,
asigurătorii şi reasigurătorii autorizaţi în statele membre ale Uniunii Europene, care
desfăşoară activitatea de asigurare sau reasigurare pe teritoriul României, sucursala sau filiala
unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei
societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă
a statului membru de origine. Au calitatea de asigurător societăţile de asigurare şi societăţile
mutuale de asigurare constituite pe teritoriul ţării noastre şi după reglementările române,
sucursalele sau filialele asigurătorilor dintr-un stat terţ, precum şi sucursalele asigurătorilor
dintr-un stat membru.
În materia contractului de asigurare obligatorie a locuinţelor a fost emisă Norma ASF
nr.7/2013 privinf forma şi clauzele cuprinse în contractul de asigurare obligatorie a locuinţelor
împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inidaţiilor2.
Astfel, în accepţiunea Legii nr.260/2008 şi a Normei ASF nr.7/2013 , cu modificările
şi completările ulterioare, asigurărorul autorizat este definit ca fiind societatea de asigurare
autorizată să practice riscuri de catastrofă, care potrivit art.2 lit.e din Legea nr.260/2008
republicată este denumit PAID(Pool de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale), definit ca
fiind societatea comercială de asigurare-reasigurare, constituită prin asocierea societăţilor de
asigurare autorizate să încheie asigurări obligatoriinpentru locuinţe, în conformitate cu
prevederile Legii nr.260/2008, ale Legii nr.32/2000 privind activitatea şi supravegherea
intermediarilor în asigurări şi reasigurări, şi ale Legii nr.31/1990 a societăţilor, precum şi ale
normelor aprobate în aplicarea acestei legi.
2. 2.Particularităţile exercitării activităţii de asigurare.
Din conţinutul Legii nr.237/2015 , rezultă câteva particularităţi ale exercitării
activităţii de asigurare pe teritoriul României.
Astfel, o primă particularitate este aceea că faptele de asigurare nu pot exercitate de
către orice persoană fizică sau juridică, ci numai de către societăţi constituite în temeiul Legii
nr.31/19990, iar dintre cele 5 forme de societăţi reglementate de această lege , numai de
către societăţile pe acţiuni. Ca atare , societăţile mutuale la are se referă art. 1 alin. 2 pct. 56
lit. b din Legea nr.237/2015, nu intră în categoria societăţilor reglementate de Legea
2
Publicată oficial al României , partea I , nr.521 din 20 august 2013, fiind ulterior modificată şi completată în
Monitorul prin Norma ASF nr.20/2015(Publicată în Monitorul oficial al României , partea I , nr.861 din 19
noiembrie 2015) şi Norma ASF nr.35/2016(Publicată Oficial al României , partea I , nr.654 din 25 august 2016.
nr.31/1990,pentru că societăţile mutuale sunt societăţi civile , chiar dacă sunt dotate cu
personalitate juridică.
O altă particularitate este aceea că societăţile pe acţiuni şi societăţile mutuale care
exercită activităţi de asigurare vor trebui autorizate de către Autoritatea de Supraveghere
Financiară, Această autorizare trebuie obţinută anterior înregistrării în Registrul Comerţului
sau un asigurător neputând fi înregistrat în registrul comerţului sau în registrul persoanelor
juridice civile (în cazul societăţilor mutuale) fără avizul prealabil în vederea înregistrării emis
de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. Ulterior avizării şi înmatriculării societăţile
de asigurare şi societăţile mtuale de asigurare rămân sub monitorizarea Autorităţii de
Supraveghere Financiară în sensul că le va controa activitatea pe tot parcursul funcţionării.
În ceea ce priveşte obiectul şi scopul societăţilor de asigurare/reasigurare care pot fi
autorizate de către ASF, acesta este bine definit , putând consta doar dintr-un obiect unic ,
respectiv practicarea uneia din cele două categorii de asigurări pe care le reglementează, adică
activitatea de asigurări de viaţă şi activitatea de asigurări generale.
2.3. Autorizarea societăţilor de asigurare/reasigurare.
După cum am precizat,potrivit art.20 din Legea nr. 237/2015,înfiinţarea societăţilor de
asigurare este supusă anterior înscrierii în Registrul comeţului autorizării Autorităţii de
Supraveghere Financiară. ASF autorizează societăţile să desfăşoare activităţi de asigurare
şi/sau reasigurare ori să îşi extindă activitatea la alte clase de asigurări, neacoperite de
autorizaţia de funcţionare iniţială, pentru una dintre activităţile de asigurare , respectiv ,
activitatea de asigurări de viaţă , sau activitatea de asigurări generale. În vederea autorizării ,
societăţile îşi stabilesc sediul social şi sediul central pe teritoriul României şi includ în mod
obligatoriu în denumire sintagma ,, societate de asigurare”, ,,asigurare-reasigurare” sau
,,reasigurare” care poate fi redată în alt limbaj uzual pentru activitatea de asigurare.
În acest context, a fost emisă Norma ASF nr. 20/2016 privind autorizarea şi
monitorizarea societăţilor de asigurare şi reasigurare 3 prin care se stabilesc condiţiile şi
documentele pe baza cărora ASF acordă autorizaţia de desfăşurare a activităţiii societăţilor
prevăzute la art. 1 alin. (2) pct. 56 din Legea nr. 237/2015, precum şi monitorizarea de către
ASF a activităţii desfăşurate de către aceste societăţi.
În ceea ce priveşte autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii de reasigurare , aceasta se
acordă pentru una dintre activităţile , constănd în reasigurare generală , reasigurare de viaţă
sau reasigurare compozită, care include atât reasigurare generală, cât şi reasigurare de viaţă.
Pornind de la aceste prevederi legale , dispoziţiile art.21 din Legea nr.237/2015
3
Publicată în M. Of nr. 271 din 11 aprilie 2016.
stabilesc condiţiile în care se poate acorda de către ASF autorizaţia de funcţionare , respectiv ,
asigurătorii şi reasigurătorii să desfăşoare exclus activitate de asigurare/reasigurare , după
caz , sau operaţiuni legate direct de acestea şi nicio altă activitate comercială, cu excepţia
celor permise de legislaţia naţională.
Întrucât , România este membru cu efecte depline al Uniunii Europene , dispoziţiile
art.20 alin. 6 din Legea nr.237/2015 prevăd că autorizaţia obţinută de societăţi , în condiţiile
prevăzute la art. 21 este valabilă în toate statele membre ale UE, inclusiv pentru desfăşurarea
activităţii în baza dreptului de stabilire sau a libertăţii de a presta servicii, şi este publicată de
ASF conform regimului publicării stabilit prin reglementări proprii.
Cu referire la condiţiile de autorizare a asigurătorilor RCA, Norma ASF nr.20/2017, prin
art. 3 alin. (1), statuează că asigurătorii pot practica asigurarea RCA pe teritoriul României
dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a)au dreptul de a subscrie riscuri din clasa 10, cu excepţia răspunderii transportatorului;
b) dispun de un reprezentant de despăgubiri în fiecare stat situat în limitele teritoriale de
acoperire a asigurării RCA, definite la art. 2 pct. 18 din Legea nr. 132/2017;
c) dispun de o structură adecvată, atât pentru activitatea de contractare a asigurării RCA,
cât şi pentru cea de constatare şi lichidare daune;
d) efectuează activitatea de constatare a daunelor prin specialişti constatare daune pe
întreg teritoriul României. Potrivit art. 21 din Norma ASF nr. 20/2017, persoanele care
efectuează constatarea daunelor sunt înregistrate în Registrul specialiştilor constatare daune,
iar, înregistrarea acestor persoane în acest Registru, este condiţionat de avizul emis de către
ASF.
e) efectuează activitatea de lichidare a daunelor prin personal specializat propriu sau
mandatat, pe întreg teritoriul României
f)dispun de dotare tehnică de calcul şi software adecvate şi personal care să permită cel
puţin contractarea asigurării RCA, gestiunea dosarelor de daună, etc.
Potrivit art. 4 din Norma ASF nr. 20/2017, în vederea autorizării pentru practicarea
asigurării RCA, asigurătorii solicitanţi depun la ASF o cerere însoţită de documentele
prevăzute la art. 4 alin. 1 lit. a-f din Norma ASF nr. 20/2017. Se impune precizarea că
obiectul controlului Autorităţii de Supraveghere Financiară în procedura autorizării este un
control de legalitate, şi nu de oportunitate, ceea ce înseamnă că cererea de autorizare nu ar
putea fi respinsă pe motiv că înfiinţarea societăţii de asigurare nu ar fi oportună.
ASF decide acordarea autorizaţiei pentru practicarea asigurării RCA în cazul în care
constată îndeplinirea condiţiilor legale, precum şi în urma analizei indicaţiilor care atestă
faptul că asigurătorul RCA poate gestiona această formă de asigurare cu respectarea
prevederilor legale. Autorizaţia poate fi retrasă sau suspendată de către SF, în condiţiile legii.
ASF respinge cererea de acordare a autorizaţiei de funcţionare dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi autorizată societatea, prevăzute la art. 21, precum
şi în situaţia în care din informaţiile transmise conform art. 21 alin. (2) rezultă că nu este
garantată o administrare corectă şi prudentă a societăţii ca urmare a calităţii acţionarilor sau a
asociaţilor.
Decizia de respingere a cererii de autorizare sau faptul de a nu comunica societăţilor nicio
decizie în termen de 6 luni de la data primirii solicitării pot fi contestate, potrivit art. 24 alin.
(3) din Legea nr. 237/2015 cu plângere la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios
administrativ şi fiscal. Se constată că Legea nr. 237/2015 nu precizează termenul în care
decizia de respingere a cererii de autorizare sau refuzul de a da curs solicitării pot fi contestate
la instanţa de contencios administrativ.
În lipsa unei reglementări exprese sub acest aspect, apreciem că vor deveni incidente
prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, termenul de
formulare a acţiunii în contencios administrativ, fiind vorba despre un act administrativ cu
caracter individual, este de 6 luni şi începe să curgă de la data comunicării deciziei de
respingere sau de la expirarea termenului de 6 luni în care ASF trebuia să dea curs cererii de
autorizare.
În acelaşi context, ASF poate retrage autorizaţia de funcţionare, prin deczie motivată, în
condiţiile art. 110 din Legea nr. 237/2015, dacă societatea: nu desfăşoară activitate de
subscriere 12 luni consecutiv de la data obţinerii autorzaţiei; solicită retragerea autorizaţiei;
încetează să desfăşoare activitate de subscriere pentru o perioadă de peste 6 luni consecutiv;
nu mai respectă condiţiile de autorizare; încalcă obligaţiile legale care decurg din prevederile
legale.

2.4 Constituirea societăţilor de asigurare şi a sucursalelor asigurătorilor.

2.4.1. Reglementare.
Cadrul general al constituiri societăţilor de asigurare îl reprezintă Legea nr.31/1990 a
societăţilor, noul Cod civil şi Legea nr.237/2015. Se impune precizarea că Legea nr.237/2015
conţine reguli speciale pentru societăţile de asigurare în diferite aspecte , care se vor aplica cu
prioritate. Unde legslaţia specială a asigurărilor nu prevede se vor plica normele instituite de
Legea nr.31/1990 a societăţilor şi cele instituite de noul Cod civil.
Faţă de reglementarea instituită anterior intrării în vigoare a Legii nr.237/2015 , noul
cadru normativ instituit de Legea nr. 237/2015,defineşte noţiunea de societate de
asigurare/reasigurare , prin raportare la noţiunile de asigurător, reasigurător sau asigurător
mixt , respectiv , prin societate se înţelege un asigurător , reasigurător sau asigurător mixt , în
cazul în care nu se specifică altfel, autorizat şi supravegheat potrivit acestei legi şi având una
dintre formele juridice mai sus menţionate.
În acest context , anterior adoptării Legii nr.237/2015 , în literatura de specialitate
societatea de asigurare era definită ca fiind societatea pe acţiuni constituită în scopul
desfăşurării activităţii de asigurare prin încheierea de contracte de asigurare în temeiul cărora ,
la producerea cazului asigurat,îi revine obligaţia de a plăti îndemnizaţia de asigurare
asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit , după caz4.
2.4.2.Forma juridică a societăţilor de asigurare.
După cum am precizat, pentru a efectua operaţiuni de asigurare de sine stătătoare ,
societăţile de asigurare se constituie sub forma societăţilor pe acţiuni.
La nivelul Uniunii Europene, problema formei juridice a societăţilor de asigurare est
reglementată prin Directiva nr.2002/83/CE din 5 noiembrie 2002, prin care s-a statuat că în
statele membre asigurătorii proprii să se înfiinţeze, în principal, sub forma societăţilor pe
acţiuni şi a societăţilor mutuale.
Opţiunea reglementărilor europene şi a dreptului intern pentru forma societăţilor pe
acţiuni se fundamentează pe raţiuni de ordin economic , întrucât, aceste societăţi sunt apte să
atragă capitalul necesar unei societăţi de anvergură, şi pe raţiuni de ordin juridic , deoarece
acest tip de societate este cea mai evoluată şi este cea mai amănunţit reglementată în
majoritatea legislaţiilor din statele europene.
2.4.3.Actele constitutive ale societăţilor de asigurare şi forma acestor acte.
Legislaţia asigurărilor cuprinde câteva norme speciale cu privire la actele costitutive
ale societăţior de asigurare. Actele constitutive ale societăţilor de asigurare sunt cele
reglementate de art. 5 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor , respectiv contractul de societate şi
statutul societăţii, care pot să îmbrace şi forma înscrisului unic, denumit act constitutiv.
Dar,specificul reglementărilor poartă în principal asupra formei şi cuprinsului actelor
constitutive:
a) Acţionarii societăţii;
b) Capitalul social;
c) Persoanele semnificative;

4
V. Nemeş, Dreptul asigurărilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită conform noului Cod civil, Editura Universul
juridic , Bucureşti , 2011, p.40.
 d) Obiectul de activitate;
e) Studiul de fezabilitate;
f) Programul privind politica de asigurare şi reasigurare.
În ceea ce priveşte forma actelor constitutive ale societăţii de asigurare, în lipsa unor
reglementări derogatorii în materia asigurărilor, actul constitutiv al societăţii de asigurare se
va încheia sub semnătură privată sau în formă autentică, pentru cazurile prevăzute de art. 5
alin. 6 din Legea nr. 31/1990. În ceea ce priveşte forma autentică a actului constitutiv în cazul
societăţilor pe acţiuni , aceasta este obligatorie atunci când printre bunurile subscrise ca aport
la capital social se află bunuri imobile sau când societatea se constituie prin subscripţie
publică.Dar , forma autentică, în prima situaţie este inexistentă în cazul societăţilor de
asigurare , în contextul în care se instituie obligativitatea vărsării integrale a capitalului
social în formă bănească, atât la constituirea , cât şi la majorarea acestuia.
2.4.3.1.Acţionarii societăţilor de asigurare. Condiţiile dobândirii caltăţii de
acţionar semnificativ.
Actele normative din materia asigurărilor conţin unele reglementări speciale
referitoare la acţionari , consacrând noţiunea de acţionar semnificativ, noţiune care nu este
definită de Legea nr. 31/1990, dar este definită prin art. 1 alin. 2 pct. 1 din Legea
nr.237/2015.
Astfel, în accepţiunea art. 1 alin. 2 pct. 1 din Legea nr.237/2015, prin acţionar
semnificativ se înţelege orice persoană care, în mod nemijlocit şi singură ori prin intermediul
sau în legătură cu alte persoane, fizice ori juridice, deţine o participaţie calificată. Legea nr.
237/2015 defineşte prin art. 1alin. 2 pct. 30 noţiunea de participaţie ca fiind deţinerea directă
sau prin control a cel puţin 20 de procente din drepturile de vot sau din capitalul unei
societăţii , iar , participaţia calificată este definită prin art. 1 alin. 2 pct. 31 ca fiind deţinerea
directă sau indirectă din drepturile de vot sau din capitalul unei societăţi, care reprezintă cel
puţin 10 procente din acestea sau care permite exercitarea unei influenţe semnificative asupra
administrării societăţii respective.
La rândul său, Legea nr. 32/2000 în urma modificărilor şi completărilor aduse prin
Legea nr.237/2015, cu referire la intermediarii în asigurări, defineşte noţiunea de
acţionar/asociat semnificativ ca fiind orice persoană care, nemijlocit şi singură ori prin
intermediul sau în legătură cu alte persoane fizice ori juridice, exercită drepturi ce decurg din
deţinerea de acţiuni/părţi sociale care , cumulate, reprezintă cel puţin 10 procente din capitalul
social al unui broker de asigurare şi/sau de reasigurare ori îi conferă acesteia cel puţin 10
procente din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor sau care
dau posibilitatea să exercite o influenţă semnificativă asupra conducerii brokerului de
asigurare şi/sau reasigurare în care are poziţia semnificativă, după caz.
Se constată că atât noţiunea de acţionar/asociat semnificativ , operează atât în cazul
societăţilor de asigurare , cât şi în cazul intermediarilor în asigurări constituiţi ca persoane
juridice , în ambele ipoteze, calitatea de acţionar/asociat semnificativ reglementată de Legea
nr.237/2015 şi Legea nr.32/2000 putând fi stabilită pe baza a două criterii:
-unul obiectiv, potrivit căruia o persoană este considerată acţionar semnificativ în
situaţia în care,fie singură, fie nemijlocit,fie în în legătură cu alte persoane, fizice ori juridice,
deţine o participaţie calificată , respectiv acţiuni care, cumulate,reprezintă cel puţin 10
procente din capitalul social, sau îi conferă cel puţin 10 procente din totalul drepturilor de vot
în adunarea generală a acţionarilor.
-un criteriu subiectiv, care derivă din situaţia reglementată prin art. 1 alin. 2 pct. 31 din
Legea nr.237/2015 pct. 10 prin care, în afara celor două situaţii mai sus expuse,legiuitorul
consideră acţionar semnificativ şi persoana care nu deţine participaţii la capitalul social sau
drepturi de vot în cuantum de cel puţin 10 procente, dar care are posibilitatea să exercite o
influenţă semnificativă asupra conducerii societăţii respective..
În ceea ce priveşte condiţiile dobândirii calităţii de acţionar semnificativ, din
economia dispoziţiilor Legii nr. 237/20215,se pot desprinde următoarele condiţii:
a)avizarea acţionarilor semnificativi de către Autoritatea de Supraveghere
Financiară, cerinţă consacrată şi la nivel comunitar prin art. 8 din Directiva nr.2002/83/CE din
5 noiembrie 2002, care foloseşte noţiunea de participare calificată, având un conţinut aproape
identic cu cel al noţiunii de acţionar semnificativ din legislaţia noastră;
b)incompatibilitatea cu alte funcţii şi calităţi. În conformitae cu Ordinul nr.16/2009,
o persoană care urmează să devină acţionar direct sau indirect al unei societăţi de asigurare
trebuie să nu fie acţionar, asociat sau persoană semnificativă ale unui broker de asigurare şi
nici ale unui agent de asigurare persoană juridică. De asemenea , potrivit art. 5 din Ordinul
nr.16/2009, nu pot fi fondatori ai asigurătorului, entităţile juridice fără scop lucrativ sau fără
scop patrimonial, precum şi cele de tip asociativ , care nu depun situaţiile financiare conform
legislaţiei în vigoare din România sau din statul membru de origine,precum şi persoanele
juridice înregistrate în state, cu care România nu întreţine relaţii diplomatice sau de jurisdicţii
care nu instituie obligativitatea organizării şi a evidenţei contabilităţii. De asemenea , nu pot fi
fondatori, persoanele sau grupurile de persoane care acţionează împreună, controlează unul
sau mai mulţi asigurători şi care vor exercita control asupra asigurătorului persoană juridică
română ce urmează a se constitui;
 c)deţinerea unei situaţii financiare solide. Atât persoanele fizice , cât şi persoanele
juridice trebuiesă deţină resurse financiare care să fie apte să susţină situaţia patrimonială a
societăţii de asigurare în cazul unui colaps finnciar. Normele prevăd că sumele de bani vărsate
cu titlul de aport la capitalul social să nu provină din împrumuturi de la persoanele expres
prevăzute de lege, indiferent cu ce titlu. De asemenea , pentru acţionarii persoane juridice,se
cere ca acestea să fi funcţionat minim 3 ani anterior dobândirii de participaţii la capitalul
social al asigurătorului;
d) Competenţa profesională şi reputaţia morală. Potrivit art. 14 alin. 3 şi art.27 din
Legea nr.237/2015,persoanele cu funcţii de conducere în cadrul societăţilor care solicită
autorizarea sau sunt deja autorizate în România, precum şi persoanele cu funcţii –cheie care
aparţin aceluiaşi grupe, trebuie să dovedească competenţe profesionale(pregătirea , calificările
şi experienţa să fie compatibile cu administrarea corectă şi prudentă a societăţii) şi reputaţie
morală, respectiv trebuie să nu fi fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de
încredere, fals , uz de fals,delapidare,mărturie mincinoasă, etc. Pe lângă condiţiile speciale
stabilite de legislaţia din domeniul asigurărilor, acţionarii semnificativi vor trebui să
îndeplineasă şi condiţiile prevăzute de art. 6 din Legea nr.31/1990.
De asemenea , nu pot deţine, direct sau indirect,calitata de acţionar, precum şi cea de
persoană semnificativă a unui asigurător sau reasigurător persoanele nominalizate în anexa la
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării
sistemului financiar –bancar în scopul finanţării de acte de terorism.
2.4.3.2.Persoanele semnificative.
Potrivit art.1 alin. 2 pct. 33 din Legea nr.237/2015, persoanele semnificative sunt
persoanele care conduc efectiv societatea , respectiv membrii conducerii şi persoanele care au
un impact semnificativ asupra procesului decizional şi sunt responsabili pentru
implementarea strategiilor şi a politicii adoptate (membrii consiliului de administraţie şi/sau ai
consiliului director şi/sau ai consiliului de supraveghere, conducerea executivă, actuarul,
conducătorii activităţior de asigurări de viaţă şi de asigurări generale, în cazul asigurătorilor
cu activitate compozită, persoanele desemnate în funcţii de conducere specifice domeniului
asigurărilor, precum şi conducerea executivă a intermediarului în asigurări sau reasigurări şi
membrii Consiliului director al Fondului de protecţie a victimelor străzii).
În acelaşi sens , Legea nr.236/2018 , cu referire la distribuitorii de asigurări defineşte
prin art. 3 alin. 1 pct.4 noţiunea de conducere ca fiind organul de conducere, de administrare
sau de control al societăţilor şi intermediarilor principali, cu particularităţile sistemului unitar
sau dualist, după caz, potrivit Legii societăţilor nr.31/1990
 Ca atare, acţionarii semnificativi, astfel cum aceştia sunt definiţi prin Legea
nr.237/2015 nu trebuie confundaţi cu persoanele semnificative , astfel cum acestea sunt
definite prin art.1 alin. 2 pct. 33 din Legea nr.237/2015 .
2.4.3.3. Capitalul social al societăţilor de asigurare/reasigurare.
Sediul materiei privind capitalul social al societăţilor de asigurare îl constituie Legea
nr.237/2015.Capitalul social al societăţilor de asigurare prezintă câteva particularităţi în
comparaţie cu capitalul social al societăţilor pe acţiuni din dreptul comun, vizând atât
întinderea , cât şi modalitatea de formare a capitalului social.
Astfel, în ceea ce priveşte întinderea capitalului social, în privinţa societăţilor pe
acţiuni din dreptul comun, dispoziţiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, statuează că în
cazul acestor societăţi capitalul social nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea
modifica , cel mult odată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata
de schimb,astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.
Legislaţia din domeniul asigurărilor cuprinde câteva norme derogatorii în privinţa
capitalului social. Astfel, potrivit art. 95 din Legea nr.237/2015 , societăţile deţin fonduri
proprii de bază eligibile , calculate asfel încât să înregistreze un prag absolut de :
a)echivalentul în lei a 2.500.000 euro, pentru asigurătorii care practică asigurări generale ,
inclusiv pentru cei captivi; b)echivalentul în lei a 3.700.000 euro , pentru asigurătorii care
practică asigurări generale, inclusiv pentru cei captivi care subscriu, integral sau parţial, şi
riscuri din clasele 10-15 prevăzute în anexa nr. 1 secţiunea A; c)echivalentul în lei a
3.700.000 euro , pentru asigurătorii care practică asigurări de viaţă, inclusiv pentru cei captivi;
d)echivalentul în lei a 6.200. 000 euro pentru asigurătorii compoziţi;e)echivalentul în lei a
7.400.000 euro pentru asigurătorii compoziţi care subscriu , integral sau parţial , şi riscuri din
clasele 10-15 prevăzute în anexa nr. 1 secţiunea A;f) echivalentul în lei a 3.600.000 euro
pentru reasigurători ; g)echivalentul în lei a 1.200. 000 euro , pentru reasigurătorii captivi.
După cum se poate observa, limita capitalului social creşte în situaţia în care societatea
îşi propune să desfăşoare mai multe categorii de asigurări.
Capitalul social trebuie vărsat în întregime în momentul constituirii societăţii, deci
anterior solicitării autorizării de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. În acest sens ,
capitalul social trebuie să fie depus integral atât la constituirea , cât şi la majorarea acestuia ,
iar pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare să fie prezentate dovezile în legătură cu privire
la vărsarea capitalului social în contul unei bănci autorizate de Banca Naţională a României.
În ceea ce priveşte momentul vărsării capitalului social, observăm deosebirea faţă de
societăţile pe acţiuni din dreptul comun. Astfel, dacă în cazul societăţilor de asigurare,
capitalul social trebuie vărsat în întregime în momentul constituirii, în cazul societăţilor pe
acţiuni reglementate de Legea nr.31/1990,dispoziţiile art. 9 alin. 2 din legea nr.31/1990
statuează că în cazul unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de către toţi
semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de
30 procente din cel subscris. Diferenţa de capital social subscris va fi vărsată:
a)pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data
înmatriculării societăţii;
b) pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la
data înmatriculării.
În ceea ce priveşte aporturile permise la formarea capitalului social, dacă în cazul
societăţilor pe acţiuni reglementate de Legea nr.31/1990, asociaţii pot subscrie orice bun sau
valoare patrimonială, în cazul societăţilor de asigurare , prevederile art. 16 alin. 4 din Legea
nr.32/2000 statuează cu valoare de normă imperativă faptul că în cazul acestor societăţi,
capitalul social subscris trebuie să fie depus integral în formă bănească, atât la constituirea ,
cât şi la majorarea acestuia.
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte resurse de care dispune societatea de
asigurare şi pe care trebuie să le deţină asigurătorii, precum:
-Fondul de rezervă, care potrivit Legii nr.32/2000 reprezintă totalul sumelor pe care
membrii societăţii mutuale de asigurare le aduc la crearea acesteia;
-Fondul de siguranţă care reprezintă o treime din marja de solvabilitate minimă pe care
trebuie să o deţină fiecare asigurător autorizat să funcţioneze;
-Marja de solvabilitate care constituie limita minimă de resurse financiare pe care
trebuie să o deţină asigurătorul în orice moment, în vederea satisfacerii creanţelor asiguraţilor
sau a altor creditori ai societăţii.
Potrivit art.21 din Legea nr.32/2000, asigurătorul care exercită o activitate de asigurări
generale, are obligaţia să constituie şi să menţină rezerva de primă, rezerva de daună, de
catastrofă şi de egalizare.
2.4.3.4 Obiectul de activitate.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv trebuie să conţină clauze
referitoare la obiectul de activitate al societăţii care se înfiinţează. Legea nr. 31/1990 consacră
principiul libertăţii alegerii obiectului de activtate al societăţilor obişnuite, cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale. Spre deosebire de dreptul comun, legislaţia asigurărilor
cuprinde unele reguli speciale cu privire la obiectul de ativitate al societăţilor de asigurare.
Astfel, printre codiţiile enumerate la art.20 alin. 3 din Legea nr.237/2015 figurează şi aceea
că societatea trebuiesă desfăşoare exclusiv activitatea de asigurare, respectiv, autorizaţia
pentru desfăşurarea activităţii de asigurare se poate acorda pentru una dintre cele două
categorii de asigurări , adică asigurări de viaţă sau asigurări generale.O atare separare a
categoriilor de asigurări este consacrată şi la nivel comunitar, prin Directiva 2002/83 mai sus
expusă, potrivit căreia se recomandă statelor membre să nu autorizeze un asigurător ce îşi
propune să desfăşoare simultan activităţi de asigurare de viaţă şi asigurare generală.
2.4.3.5 Alte elemente decât actul constitutiv care trebuie să stea la baza
autorizării societăţilor de asigurare/reasigurare.
Pentru ca o societate de asigurare să fie constituită în mod legal şi să obţină
autorizarea din partea Autorităţii de Supraveghere Financiară, este necesar ca, pe lângă actele
constitutive , acţionarii să întocmească un înscris , denumit studiu de fezabilitate, care se
referă mai mult la modul de organizare şi fucţionare a asigurătorului.
Principalele elemente care trebuie să stea la baza autorizării societăţilor de
asigurare/reasigurare se regăsesc în capitolul II din partea I a Legii nr.237/2015 prin care este
reglementată procedura de autorizare a asigurătorilor/reasigurătorilor, astfel:
a)natura angajamentelor sau a riscurilor pe care asigurătorul îşi propune să le
acopere. Această normă legală, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate anterioară
adoptării Legii nr.23/2015, trebuie interpretată în sensul că, indiferent dacă asigurătorul
practică toate sau doar o parte din clasele de asigurări, aferente unei categorii de asigurare, el
are posibilitatea să încheie asigurări doar cu privire la anumite riscuri dintr-o clasă sau din mai
multe clase de asigurări5. În toate cazurile studiul de fezabilitae trebuie să indice felul
contractelor de asigurare pe care intenţionează să le încheie, precum şi riscurile pe care îşi
propune să le acopere.
În acest context, Legea nr.237/2015 prin art. 20 alin. 10, prevede că unul dintre
elementele care trebuie să stea la baza autorizării de către ASF este planul de afaceri prevăzut
la art. 22 , plan care trebuie să cuprindă indicaţii şi justificări precum : natura riscurilor sau a
angajamentelor pe care societăţile îşi propun să le acopere şi, respectiv, să şi le
asume;principiile directoare cu privire la reasigurare şi retrocesiune, etc.
b)metodele actuariale de calcul folosite pentru satabilirea tarifelor de prime. În
acest sens, prevederile art.32 din Legea nr.237/2015 impun obligativitatea ca pentru
autorizarea asigurătorilor , aceştia trebuie să fie în relaţii de muncă cu cel puţin un actuar, a
cărui atribuţii sunt determinarea valorii rezerelor tehnice, calculul primelor de
asigurare,calculul marjei de solvabilitate , etc.; În acest sens , funcţia actuarială funcţională
5
V. Nemeş,op. cit., p.53.
instituită de către societăţi are ca principale responsabilităţi coordonarea procesului de
calculare a rezervelor tehnice prin utilizarea de metodologii, modele şi ipoteze adecvate,
exprimarea unui punct de vedere în ceea ce priveşte politica generală de subscriere şi
adecvarea contractelor de reasigurare. Atribuţiile funcţiei actuariale sunt îndeplinite de
persoane care deţin suficiente cunoştiinţe de matematici actuariale, matematici financiare şi
experienţă relevantă, atât în raport cu standardele profesionale, cât şi cu alte standarde
aplicabile. Importanţa actuarilor în materia asigurărilor este relevată şi prin dispoziţiile art. 51
alin. 4 din Legea nr.237/2015 , care statuează că la efectuarea auditului statutar efectuat de
auditori externi , în echipa care efectuează acest audit se include cel puţin un actuar care să
îndeplinească condiţiile descrise la art. 32 alin. 2 şi să nu aibă un contract cu altă societate sau
cu o altă entitate care face parte din din acelaşi grup cu societatea auditată.
c)principiile programului de reasigurare. Potrivit acestei cerinţe legale,societăţile
de reaasigurare, indiferent de categoria de asigurare pe care o practică,trebuie să elaboreze un
program de reasigurare prezentat Autorităţii de Supraveghere Financiară şi care trebuie să fie
satisfăcător în raport cu studiul de fezabilitate propriu. În acest context ,potrivit art. 22 alin. 1
lit. c şi d din Legea nr.237/2015, planul de afaceri care trebuie depus în vederea autorizării de
către ASF a societăţilor de reasigurare , trebuie să cuprindă tipul de contracte de reasigurare
aferente portofoliului de riscuri , iar , pentru reasigurători tipul de contracte de reasigurare pe
care îşi propun să le încheie cu societăţile cedente.
d)componentele fondului minim de siguranţă.Pentru finalizarea regulilor de
prudenţă financiară, legiuitorul instituie în sarcina asigurătorilor obligţia de a-şi constitui
fonduri băneşti sau de a deţine bunuri mobile sau imobile în vederea creării de lichidităţi cu
scopul de a consolida situaţia patrimonială. Dintre acestea un rol deosebit de important îl
reprezintă fondul minim de siguranţă, definit prin raportare la marja de solvabilitate minimă,
arătând că este o treime din acesta.
În ceea ce priveşte valoarea minimă a fodului de siguranţă,acesta diferă în raport de
ategoria de asigurări pe care o practică asigurătorul. Astfel,fondul minim de siguranţă pentru
societăţile de asigurare ce încheie asigurări generale , este echivalentul în lei a 2.000 euro, la
data raportării, care în funcţie şi de clasele de asigurări practicate, se poate ridica până la
echivalentul în lei a 3.000 euro. Fondul minim de siguranţă pentru societăţile de asigurare ce
încheie asigurări de viaţă , este echivalentul în lei a 3.000 euro;
e)resursele financiare pentru acoperirea cheltuielilor. Aceste resurse variază în raport
de clasele de asigurări şi de limita în timp.Sub acest aspect, dispoziţiile art. 22 din Legea
nr.237/2015 prevăd că planul de afaceri care trebuie depus în vederea autorizării trebuie să
cuprindă estimări privind cheltuielile de iniţiere a serviciilor administrative şi de asigurare a
unui cadru propice desfăşurării activităţii şi resursele financiare pentru acoperirea acestora.SE
includ în această categorie cheltuielile aferente conducerii executive, adică cele privesc
administrarea şi conducerea societăţii şi privesc retribuţia aministratorilor,
directorilor,directorilor, membrilor consiliului de supraveghere
Pentru primele trei exerciţii financiare, dispoziţiile art.22 alin. 3 din Legea nr.237/2015
prevăd că planul de afaceri trebuie să cuprindă următoarele elemente:
-estimări ale resurselor financiare care urmează a acoperi rezervele tehnice,
-pentru activitatea de asigurare şi reasigurare generală , estimări ale altor cheltuieli
decât cele menţionate la alin. 1 lit. f, în special ale cheltuielilor generale curente şi ale
comisioanelor, precum şi estimări ale volumului de prime sau cotizaţii, după caz, şi ale
volumului daunelor;
-pentru activitatea de asigurare de viaţă, estimări detaliate ale veniturilor şi
cheltuielilor legate de activitatea directă, acceptările şi cedările de reasigurare;
-bugetul de venituri şi cheltuieli. Acţionarii trebuie să prevadă în planul de afaceri
sumele preconizate a se dobândi cu titlu de venituri, precum şi sumele alocate pentru
satisfacerea costurilor aferente desfăşurării activităţii;
-estimarea resurselor financiare necesare constituirii rezervelor tehnice şi a marjei de
solvailitate. Sub acest aspect, legea prevede că în cazul asigurătorilor care îşi propun
încheierea asigurărilor de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate, în cursul deplasării sau
absenţei de la domiciliu,studiul de fezabilitate trebuie să indice resursele de care dispune
asigurătorul pentru acordarea asisenţei, precum şi elemente privind:informaţii privind
existenţa personalului calificat;menţiuni privind dotarea cu echipament tehnic adecvat;
reţeaua de asistenţă ce urmează a fi folosită pentru îndeplinirea obligaţiilor aferente acestei
clase de aigurări.
2.4.4.Înmatricularea societăţii de asigurare şi consecinţele încălcării cerinţelor
legale de constituire a scietăţilor de asigurare.
După întocmirea actelor constitutive acţionarii sau , după caz, fondatorii, vor solicita
înmatricularea societăţii de asigurare în registrul comerţului, cerere care va fi însoţită de toate
documentele care ţin de constituirea societăţii. Cererea va fi soluţionată de către directorul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal sau persoana desemnată, după cum prevăd
dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 116/2009 petru instituirea unor măsuri privind
activitatea de înregistrare în registrul comerţului. Dacă nu se desoperă neregularităţi,
directorul oficiului registrului comerţului sau persoana desemnată va da o rezoluţie prin care
va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înregistrarea ei în registrul comerţului. În
situaţia în care se constată nereguli, directorul oficiului/persoana desemnată poate acorda
posibilitatea acţionarilor să le înlăture , iar în caz contrar va respinge cererea de înregistrare.
De la data înmatriculării societatea de asigurare dobândeşte personalitate juridică şi este
considerată a fi constituită în mod legal.
În ceea ce priveşte consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a scietăţilor
de asigurare,acestea pot fi constatate fie în procedura autorizării de către Autoritatea de
Supraveghere Financiară,situaţie în care aceasta va respinge cererea de autorizare printr-o
decizie motivată, fie cu ocazia verificării legalităţii înregistrării societăţii de către directorul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal sau persoana desemnată.
Dar , este posibil ca anumite neregularităţi să scape directorului oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal sau persoanei desemnate, cât şi Autorităţii de Supraveghere
Financiară.
În acest context , dacă după înregistrarea societăţii de asigurare în registrul comerţului
se descoperă anumite neregularităţi, acestea se vor soluţiona potrivit art. 48 din Legea
nr.31/1990, societata fiind obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor în termen de 8 zile de la
data constatării acelor neregularităţi. Dacă societatea nu se conformează, orice persoană
interesată poate cere tribunalului să oblige organele societăţii să le regularizeze, sub
sancţiunea plăţii de daune-interese potrivit dreptului comun.
Legea nr. 31/1990 reglementează prin art.56 şi cazrile în care se poate cere nulitatea
unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului, competenţa declarării nulităţii revenind
tribunalului. Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de
anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
2.4.5Înfiinţarea sucursalelor societăţilor de asigurare.
Reglementările din domeniul asigurărilor cuprind norme speciale referitoare la
înfiinţarea sucursalelor societăţilor de asigurare constituite în România pe teritoriul statelor
membre, condiţiile de înfiinţare pe teritoriul statului nostru a sucursalelor aparţinând
asigurătorilor constituiţi în statele membre, precum şi condiţiile stabilirii pe teritoriul
României a sucursalelor aparţinând asigurătorilor constituiţi în state terţe. Nu sunt prevăzute ,
însă, norme referitoare la înfiinţarea pe teritoriul românesc a sucursalelor aparţinând
societăţilor de asigurare constituite în România. În lipsa unei reglementări legale în acest
sens , vor deveni incidente prevederile art.7 , art. 8 şi art. 43 din Legea nr.31/1990, care
prevăd că actul constitutiv trebuie să cuprindă sediile secundare, sucursale, agenţii,
reprezentanţe, urmând ca în ipoteza înfiinţării de sucursale acestea să fie înregistrate înainte
de începerea activităţii ei, în registrul comerţului din judeţul în are va funcţiona. Dacă
sucursala asigurătorului se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau în aceeaşi
localitate cu societatea fondatoare, ea va fi înregistrată în acelaşi registru al comerţului, însă
distinct , ca înregistrare separată.
Noţiunea de sucursalăeste definită în art. 1alin. 2 pct.66 din Legea nr.237/2015 ca
fiind o agenţie sau reprezentanţă a unei societăţi, fără personalitate juridică, localizată în alt
stat membru decât cel de origine.
În ceea ce priveşte înfiinţarea sucursalelor societăţilor de asigurare constituite în
România pe teritoriul statelor membre, condiţiile de înfiinţare pe teritoriul statului nostru a
sucursalelor aparţinând asigurătorilor constituiţi în statele membre, precum şi condiţiile
stabilirii pe teritoriul României a sucursalelor aparţinând asigurătorilor constituiţi în state
terţe, acestea privesc extinderea extrateritorialităţii asigurătorilor , astfel că, asigurătorii
constituiţi potrivit prevederilor Legii nr.237/2015, pot să desfăşoare activitate de asigurare pe
teritoriul oricărui stat membru prin intermediul unei sucursale, cu notificarea prealabilă a
Autorităţii de Supraveghere Financiară. Această modalitate de exercitare a comerţului cu
asigurări reprezintă expresia principiului libertăţii stabilirii şi prestării serviciilor la nivelul
Uniunii Europene. Consecinţa acestui principiu este că autorizaţia emisă de un stat membru
produce efecte pe teritoriul tuturor statelor aparţinând Uniunii Europene.
a)Cu privire la înfiinţarea sucursalelor societăţilor de asigurare constituite în
România pe teritoriul statelor membre, asigurătorii care intenţionează să îşi extindă
activitatea pe teritoriul statelor membre ,vor trimite Autorităţii de Supraveghere Financiară o
notificare în acest sens,potrivit art.111 din Legea nr.237/2015, care va cuprinde, în esenţă,
denumirea statuluimembru gazdă, planul de afaceri, care cuprinde cel puţin tipurile de
activitate pe care intenţionează să le desfăşoare şi structura organizatorică a sucursalei, adresa
sucursaleişi numele mandatarului, etc. În termen de 3 luni de la depunerea documentaţiei,
Autoritatea de Supraveghere Financiară va transmite informaţiile cuprinse în notificare
supraveghetorului din statul membru gazdă, informând şi asigurătorul în cauză, , cu excepţia
cazului în care constată că sistemul de guvernanţă şi situaţia financiară ale asigurătorilor sau
competenţele profesionale şi probitatea morală ale mandatarului nu sunt adecvate planului de
afaceri.. În cazul în care asigurătorul îndeplineşte condiţiile exercitării comerţului cu asigurări
în alte state membre, Autoritatea de Supraveghere Financiară transmite documentaţia
autorităţii competente din statul membru pentru ca acesta să-şi exprime acordul. Dacă ASF
nu comunică supraveghetorilor din statele membre informaţiile primite conform art. 111 alin.
1 din Legea nr.237/2015 , aceasta motivează temeinic acest lucru asigurătorilor în cauză, în
termen de 3 luni de la data primirii informaţiilor respective, urmând ca , în acest caz ,
asigurătorul să poată sesiza Curtea de apel Bucureşti , Secţia de contencios administrativ şi
fiscal.
În situaţia în care ASF este notificată de un supraveghetor dintr-un stat membru gazdă
cu privire la legislaţia care trebuie respectată în exercitarea activităţii de către sucursala pe
care un asigurător constituit în România intenţionează să o stabilească în acel stat membru,
ASF comunică asigurătorului în cauză informaţiile respective.
Asigurătorii constituiţi în România pot stabili o sucursală pe teritoriul unui alt stat
membru şi îşi pot începe activitatea de la data la care ASF primeşte informaţiile privitoare la
legislaţia care trebuie respectată în exercitarea activităţii de către sucursala.
De asemenea , potrivit art. 112 alin. 7 din Legea nr.237/2015 , asigurătorii care
desfăşoară activitate pe teritoriul altor state membre în baza dreptului de stabilire raportează
ASF , în conformitate cu prevederile legale , volumul primelor, al daunelor şi al
comisioanelor fără deducerea reasigurării, separat pentru asigurări generale şi asigurări de
viaţă şi defalcat pe linii de afaceri şi pe stat membru.
b)În ceea ce priveşte stabilirea în România a sucursalelor aparţinând
asigurătorilor din statele membre, dispoziţiile art. 112 alin. 4 din Legea nr.237/2015
statuează că în cazul în care Autoritatea de Supraveghere Financiară este notificată de un
supraveghetor autorizat în statul membru respectiv de a stabili o sucursală pe teritoriul
României, ASF comunică asigurătorului în cauză, în termen de 2 luni, legislaţia referitoare la
protejarea interesului general, care trebuie respectată în exercitarea activităţii.
În cazul stabilirii în România a sucursalelor aparţinând asigurătorilor din statele
membre,din conţinutul art.112 alin. 6 din Legea nr.237/2015 rezultă că asigurătorii din statele
membre pot stabili o sucursală pe teritoriul României la expirarea unei perioade de două luni
de la data la care ASF a informat supraveghetorul din statul membru gazdă , în cazul în care
nu se prmesc informaţiile privind legislaţia care trebuie respectată pentru exercitarea
activităţii pe teritoriul statului respectiv.
c) Constituirea pe teritoriul României a sucursalelor aparţinând asigurătorilor
din statelor terţe.
Legea nr.237/2015 se preocupă şi de constituirea pe teritoriul României a sucursalelor
aparţinând asigurătorilor din statelor terţe , acestei probleme fiindu-i dedicat Capitolul X din
Partea I a Legii nr.237/2015. În acest context , prevederile art. 115 din Legea nr.237/2015
reglementează procedura de autorizare a acestor sucursale , statuând că ,în sensul prezentului
capitol, prin sucursală se înţelege prezenţa permanentă pe teritoriul României a unei societăţi
dintr-un stat terţ, autorizată de ASF să desfăşoare activitate în România, sau situaţia similară
din celelalte state membre.
Pentru ca ASF să autorizeze constituirea în România a unui sucursale aparţinând unei
societăţi de asigurare/reasigurare dintr-un stat terţ, este necesar , potrivit art. 115 alin. 2 din
Legea nr.237/2015 ca aceste societăţi :să fie autorizate în statul terţ să desfăşoare activitate de
asigurare şi/sau reasigurare; se angajază să ţină evidenţa contabilă la sediul sucursalei ,
corespunzător activităţii pe care intenţionează să o desfăşoare; deţin pe teritoriul României un
volum de active egal cu cel puţin 50 procente din pragul absolut prevăzut la art. 95 alin. 1 lit.
d şi constituie drept de garanţie un depozit de 25 procente din acesta; comunică numele şi
adresa reprezentantului în despăgubiri din alte state membre, în cazul în caresubscrie riscuri
din clasa 10 prevăzută în anexa nr.1 secţiunea A , cu excepţia răspunderii
transportatorului;prezintă un plan de afaceri, în condiţiileprevăzute de art. 116.
Oprecizare foarte importantă este adusă prin art. 121 din Legea nr.237/2015 care
stipulează că sucursalele stabilite pe teritoriul României nu pot desfăşura simultan activităţi de
asigurări de viaţă şi generale , iar cele care practicau simultan ambele activităţi la data de 1
iauarie 2007, precum şi la data intrării în vigoare a Legii nr.237/2015 îşi pot continua
activitatea cu condiţia respectectării prevederilor art. 49. De asemenea , potrivit art.120 alin. 3
din Legea nr.237/2015 , dacă societăţile din statele terţe desfăşoară simultan ambele activităţi
şi, la data de 1 iauarie 2007, precum şi la data intrării în vigoare a Legii nr.237/2015
subscriau , respectiv subscriupe teritoriul României numai asigurări de viaţă prin sucursale şi
intenţionează să desfăşoare şi activitate de asigurări generale pe teritoriul României, pot
contiunua să subscrie asigurări de viaţă numai prin intermediul unor filiale.
De asemenea , prin dispoziţiile art. 123 din Legea nr.237/2015 este reglementată
situaţia sucursalelor reasigurătorilor din statele terţe, statuându-se că, în cazul în care regimul
de supraveghere dintr-un stat terţ este declarat echivalent, permanent sau temporar de către
Comisia Europeană, contractele de reasigurare încheiate prin sucursalele societăţilor cu sediul
central în statul terţ respectiv sunt tratate ca şi cum ar fi încheiate cu reasigurători cu sediul
central în statele membre.
2.3.7. Reguli privind funcţionarea societăţilor de asigurări.
Organizarea şi funcţionarea societăţilor de asigurări are loc după reglementările
cuprinse în Legea nr. 31/1990 a societăţilor. Reglementările speciale referitoare la
funcţionarea societăţilor de asigurare privesc în principal situaţia patrimonială a acestora prin
respectarea regulilor de prudenţă financiară. De asemenea , regimul juridic al acestor societăţi
diferă în raport cu calitatea participantului la activitatea de asigurare , respectiv: societate de
asigurare; societate mutuală de asigurare, agent de asigurare sau broker de asigurare.
În ceea ce priveşte structura organizatorică asocietăţilor de asigurare, aceasta se
fundamentează pe dispoziţiile Legii r. 31/1990. Prin urmare şi în cazul societăţilor de
asigurare, principalele organe ale acesteia sunt adunarea generală a acţionarilor, consiliul de
administraţie, directorii sau , după caz, membrii directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, în funcţie de sistemul adoptat de acţionari, comitetele consultative şi auditorii
financiari. De asemenea , potrivit art. 31din Legea nr. 237/2015 , societăţile de asigurare
instituie o funcţie de audit intern, obiectivă şi independentă faţă de funcţiile operaţionale,
având ca responsabilităţi principale evaluarea adecvării şi funcţionalităţii sistemului de
control intern şi a altor elemente ale sistemului de guvernanţă, transmiterea către conducere a
constatărilor şi recomandărilor , monitorizarea realizării acţiunilor stabilite de conducere în
urma constatărilor şi recomandărilor transmise. De asemenea , în realizarea funcţiei de audit
intern , societăţile instituie o funcţie actuarială , potrivit art. 32 din Legea nr.237/2015 ,
funcţie care este îndeplinită de persoanele care îndeplinesc condiţiile impuse de art.32 alin. 2
din Legea nr.237/2015.
În sistemul clasic , conducerea societăţii este exercitată de consiliul de administraţie,
ales de către aduarea generală ordinară a acţionarilor, care poate transmite o parte din
prerogativele sale unor directori, numind pe unul dintre ei director general.
În privinţa numărului de membri ai consiliului de administraţie, dispoziţiile Legii
nr.31/1990 prevăd că în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac
obiectul unei obligaţii legale de auditare, consiliul de administraţie trebuie să fie alcătuit din
cel puţin 3 administratori. La rândul lor, dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 237/2015 prevăd că
societăţile supun situaţiile financiare sau situaţiile financiare consolidate unui audit statutar
efectuat de firme de audit financiar membre ale Camerei Auditorilor Financiari din România ,
cu avizul ASF. Coroborând dispoziţiile Legii nr. 237/2015 cu cele ale Legii nr. 31/1990
rezultă cu claritate că societatea de asigurare va trebui să desemneze cel puţin 3
administratori.
Dacă acţionarii societăţii optează pentru sistemul dualist , atunci conducerea societăţii
este încredinţată directoratului, format din unul sau mai mulţi membri, desemaţi de ătre
consiliul de supraveghere care atribuie unuia funcţia de preşedite al directoratului, şi
consiliului de supraveghere, format din cel puţin 3 şi cel mult 11 membri, desemnaţi de către
adunarea generală a acţionarilor, cu excepţia primilor membri,care sunt numiţi prin actul
constitutiv.
Dintre reglementările speciale în domeniul asigurărilor , menţionăm faptul că anterior
ocupării funcţiei de administrator , acesta să obţină avizul Autorităţii de Supraveghere
Financiară. De asemenea , membrii consiliului de administraţie trebuie să aibă o reputaţie şi o
experienţă adecvată complexităţii responsabilităţilor încredinţate. Dacă administratorul
urmează să facă parte din conducerea executivă, atunci el trebuie să aibă experienţă de cel
puţin 5 ani în domeniul asigurărilor, sau cel puţin 7 ani în domeniul financiar-bancar, din care
cel puţin 3 ani, respectiv 5 ani într-o funcţie de conducere în aceste domenii. De asemenea
membrii consiliului de administraţie trebuie să nu fi fost declaraţi faliţi sau să nu fi făcut parte
din conducerea unei societăţi comerciale care , după încetarea activităţii, sub orice formă, nu
şi-a respectat obligaţiile faţă de terţi. Totodată, membrii consiliului de administraţie trebuie să
nu aibă interdicţie să lucreze în instituţii financiare, interdicţie care poate izvorî din lege sau
dintr-o hotărâre judecătorească.
În ceea ce priveşte modificarea societăţilor de asigurare, legislaţia asigurărilor
cuprinde puţine reglementări, motiv pentru care vor deveni incidente prevederile Legii nr.
31/1990 a societăţilor. Cea mai importantă regulă este aceea că Autoritatea de Supraveghere
Financiară aprobă orice modificare a documentelor sau condiţiilor pe baza cărora s-a acordat
autorizaţia de funcţionare.
Modificarea societăţii de asigurare se realizează prin modificarea actului constitutiv ,
operaţiune care constituie un atribut al adunării generale extraordinare a acţionarilor, sau pe
cale judecătorească.
Principalele cazuri de modificare a societăţii de asigurare sunt cele prevăzute de
dreptul comun, adică de Legea nr. 31/1990, respectiv: majorarea sau reducerea capitalului
social;prelungirea duratei societăţii;schimbarea formei juridice; fuziunea şi divizarea societăţii
de asigurare.
2.4. Societăţile mutuale de asigurare.
2.4.1 Reglementare.
Dacă societăţile de asigurare/reasigurare se bucură de o reglementare detaliată prin
Legea nr.237/2015, recent a fost adoptat primul act normativ care reglementează societăţile
mutuale de asigurare, respectiv Legea nr.71/2019 privind societăţile mutuale de asigurare şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative 6 .Societăţile mutuale de asigurare se
încheie în cadrul acelor categorii de profesii pentru care legea impune obligaţia de încheiere a
asigurărilor de răspundere civilă profesională sau a anumitor bunuri între care există o strânsă
legătură.
Se impune de asemenea precizarea că Legea nr.237/2015 nu defineşte societăţile
6
Publicată în M. Of nr.323 din 24 aprilie 2019.
mutuale de asigurare , enumerându-le doar prin art. 1alin. 2 pct. 56 printre modalităţile în care
se pot constitui societăţi de asigurare/reasigurare.
În acest context , potrivit art. 2 lit. g din Legea nr.71/2019, societatea mutuală de
asigurare reprezintă o persoană juridică fără scop patrimonial, cu un număr nelimitat şi
variabil de membri , constituită conform prezentei legi, având ca obiect desfăşurarea
activităţii de asigurare conform prevederilor Legii nr.237/2015,şi care se finanţează, în
principal, prin contribuţiile membrilor. . Societatea poartă denumirea de societate mutuală de
asigurare” datorită faptului că fiecare asociat este, în acelaşi timp, un asigurător faţă de ceilalţi
şi asigurat faţă de aceştia. În ceea ce priveşte membrii societăţii mutuale de asigurări, calitatea
de membru în aceste societăţi o pot avea orice persoană fizică sau juridică ori entitate fără
personalitate juridică înfiinţată potrivit legii care se asociază în societăţi mutuale, fie la data
constituirii acestora, ca membru fondator, fie ulterior autorizării societăţilor mutuale , în
condiţiile prezentei. Rezultă aşadar că pot avea calitatea de membru în societăţile mutuale de
asigurare şi entităţile fără personalitate juridică, cum ar fi spre exemplu, societăţile simple ,
fără personalitate juridică reglementate de Codul civil. O atare concluzie rezultă din
conţinutul art. 2 pct. h din Legea nr.71/2019 care defineşte entităţile fără personalitate juridică
ca fiind o formă de organizare constituită în baza unui contract de societate potrivit dreptului
comun sau în baza dispoziţiilor unor legi speciale, fără personalitate juridică, având ca scop
desfăşurarea de activităţi de producţie , de comerţ, prestări de servicii, agricole ori executarea
unor profesii reglementate sau liberale.
De altfel, se poate constata că primul act normativ prin care se reglementează
posibilitatea înfiinnţării unor societăţi mutuale în domeniul agriculturii este OUG nr. 64/2013
privind înfiinţarea, avizarea şi acreditarea fondurilor mutuale pentru gestionarea unor riscuri
în agricultură, în vederea acordării de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile
economice cauzate de fenomene climatice nefavorabile, boli ale animalelor, organe
dăunătoare platelor şi incidente de mediu7.Potrivit acestui act normativ, Fondul mutual este o
asociaţie care se înfiinţează, se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile OG
nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, care permite membrilor afiliaţi să încheie o
asigurare în vederea acordării de plăţi compensatorii acestora pentru piederile ecoomice
cauzate de producerea unor fenomene climatice nefavorabile. Potrivit art. 4 din OUG nr.
64/2013 modificat prin Legea nr. 156/2015, aceste fonduri mutuale constituite sub forma unor

7
Publicată în M. Of nr. 377 din 26 iunie 2013, fiind apoi modificată şi completată prin OUG nr. 63/2014 pentru
modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul agriculturii (Publicată în M. Of nr. 730 din 7
octombrie 2014), aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 156/2015 (Publicată în M. Of nr. 449 din
23 iunie 2015).
asociaţii are drept scop acordarea de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile
economice generate de fenomene climatice nefavorabile, de boli ale animalelor, organe
dăunătoare plantelor sau incidente de mediu.
De asemenea, în opinia noastră, pot constitui o fomă de societate mutuală în asigurări,
cooperativele agricole, constituite în temeiul Legii nr. 566/2004 a cooperaţiei agricole,
potrivit căreia, cooperativele agricole pot avea ca obiect şi asigurare agricolă.

2.4.2 Particularităţile societăţilor mutuale de asigurare8.

Având în vedere noile reglementări instituite de Legea nr.71/2019 particularităţile
societăţilor mutuale de asigurare , faţă de societăţile de asigurare pe acţiuni, pot fi sintetizate
astfel:
a)O primă particularitate a acestor societăţi, sub aspect patrimonial, este aceea că ele
nu dispun de un capital divizat în acţiuni , cum este cazul societăţilor pe acţiuni reglementate
de Legea nr. 31/1990 a societăţilor. Legea nr.71/2019 face vorbire despre : fondul iniţial, care
reprezintă fondul stabilit prin actul constitutiv, constituit la dispoziţia societăţii mutuale prin
aporturi în numerar ale membrilor fondatori în vederea constituirii şi finanţării activităţii
societăţii; fond de echilibrare pentru situaţii nefavorabile, care reprezintă un fond constituit
prin alocări din excedentul anual al societăţii mutuale, conform prevederilor actului
constitutiv, în scopul acoperirii eventualelor pierderi rezultate din activitatea societăţii; fond
de rezervă liber, reprezentat de suma dintre fondul iniţial şi fondul de echilibrare pentru
situaţii nefavorabile. După cum se poate constata la fel ca şi în cazul societăţilor de asigurare
pe acţiuni , şi în cazul societăţilor mutuale de asigurare , aportul asociaţilor la fondul iniţial
constă tot numai în aporturi în numerar , şi nu în alte bunuri. Desigiur că aceste aporturi nu au
semnificaţia capitalului social din cazul societăţilor pe acţiuni.
Astfel, dacă capitalul social reprezintă expresia valorică a totalităţii aporturilor
acţionarilor care participă la constituirea societăţii,cu funcţia juridică de a constitui gajul
general al creditorilor chirografari, finallitatea fondului de rezervă liber vărsat nu este aceea
de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, ci de a se îndestula asociaţii care
suferă un prejudiciu ca urmare a realizării cazului asigurat. Excedentul, adică diferenţa dintre
fondul iniţial şi fondul de echilibrare pentru situaţii nefavorabile rezervă şi sumele distribuite
asociaţilor care au suferit daune pe unitatea de timp stabilită de asociaţi drept perioadă de
asigurare, se restituie asociaţilor,proporţional cu aportul la constituirea fondului iniţial, şi nu
se distribuie sub formă de dividende. De asemenea , spre deosebire de capitalul social,legea
8
V. Nemeş,op. cit., p.96-98.
nu impune o limită minimă a fondului de rezervă liber vărsat. Participaţiile asociaţilor la
fondul iniţial vărsat nu se realizează prin aporturi ale asociaţilor, ci prin vărsarea unei sume
de bani în cuantum fix sau variabil. Desigur că întinderea participaţiilor cu titlu de aport la
fondul iniţial se stabileşte, potrivit art. 2 lit. c din Legea nr.71/2019, de către asociaţi prin
actele constituive;
b)o altă particularitate este aceea privitoare la asociaţii societăţilor mutuale de
asigurare, în sensul că, spre deosebire de societăţile pe acţiuni în care se face disticţie netă
între acţionari şi asiguraţi,în cazul societăţilor mutuale, asociaţii sunt, deopotrivă , asiguraţi şi
asigurători. Noţiunea de asociat din definiţia dată societăţilor mutuale de asigurare prin art. 2
pct. g din Legea nr. 71/2019 semnifică calitatate de membru al societăţii mutuale. De
asemenea , spre deosebire de societăţile pe acţiuni , în privinţa cărora, dispoziţiile art. 10 alin.
3 din Legea nr.31/1990 prevăd că numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de 2,
reglementările din materia asigurărilor nu prevăd un număr minim al asociaţilor , de unde
consecinţa că, asociaţia îşi poate stabili numărul asociaţilor în funcţie de interesele lor. De
asemenea , în privinţa asociaţilor şi a fondatorilor societăţii mutuale nu se vor aplica
interdicţiile reglementate de prevederile Legii nr. 31/1990, pentru simplul motiv că nefiind
societăţi comerciale, nu intră sub incidenţa acestei legi.
Ca atare, rezultă că potrivit legislaţiei actuale, singura condiţie pentru ca o persoană
fizică sau juridică să devină asociat într-o societate mutuală de asigurări , este ca aceasta să
posede un bun sau o valoare socială supusă asigurării;
c)o altă particularitate a societăţilor mutuale desprinsă din conţinutul Legii nr.71/2019
este aceea că societăţile mutuale nu au un obiect comercial, un scop speculativ , ci de
autoprotecţie împotriva riscurilor. Ca atare , din conţinutul art. 2 lit. g din Legea nr. 71/2019,
rezultă că suntem în prezenţa unei persoane juridice fără scop lucrativ respectiv suntem în
prezenţa unei persoane juridice civile, având un obiect de activitate constând în anumite
operaţiuni de asigurare reglementate de Legea nr.237/2015. Pe de altă parte , deşi societatea
mutuală de asigurări este o persoană juridică fără scop lucrativ ,ea se înregistrează în registrul
comerţului , la fel ca şi societăţile cu persoalitate juridică şi cu scop lucrativ reglementate de
Legea societăţilor nr.31/1990. În acelaşi context , deşi prevederile noului cadru normativ
instituit de Legea nr.71/2019 , nu statuează că societatea mutuală de asigurări nu este o
societate pe acţiuni, cum sunt cele reglementate de Legea nr.31/1990, ci ea rămâne o societate
civilă, dar dotată cu personalitate juridică, dar , sub aspectul procedurilor referitoare la
înregistrarea acestora în registrul comerţului, acestea se supun procedurilor legale prevăzute
cu privire la înregistrarea în registrul comerţului a societăţilor pe acţiuni. Sub acest aspect , se
constată că societatea mutuală de asgurări, ca societate civilă, diferă faţă de societatea civilă
clasică, reglementată de noul Cod civil, care , prin art.1892 statuează că societatea simplă nu
are personalitate juridică. Doar dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice , prin
actul de modificare a contractului de societate vor indica , în mod expres, forma juridică a
acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-
înfiinţate.
Cu privire la dobândirea personalităţii juridice de către societatea mutuală de asigurări,
se constată că faţă deprevederile Legii nr. 32/2000 noua reglementare , respectiv Legea
nr.71/2019 prin art. 7 face menţiunea că societata mutuală de asigurări dobândeşte
personalitate juridică de la data înregistrării în registrul comerţului , aceasta fiind considerată
data constituirii societăţii.
2.4.3.Principalele reguli privind constituirea şi administrarea societăţilor mutuale
de asigurări.
La fel ca şi în cazul societăţilor de asigurare şi/sau reasigurare , şi societăţile mutuale
trebuie supuse autorizării prealabile de către ASF în condiţiile art. 20 şi art. 21 din Legea
nr.237/2015.
În privinţa condiţiilor de formă ale actelor constitutive ale societăţilor mutuale de
asigurări,normele legale din domeniul asigurărilor nu cuprid dispoziţii speciale. Ca atare , la
fel ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni, actul constitutiv al acestor societăţi poate fi autentic
sau sub semnătură privată. Forma scrisă, este cerută, ad probationem, şi nu ad validitatem.
Această formă scrisă a actelor constitutive se impune în considerarea faptului că societatea
mutuală de asigurări beneficiază de personalitae juridică care se dobândeşte ca urmare a
parcurgerii unei faze de constituire în faţa instanţelor judecătoreşti.
Cu referire la administrarea societăţilor mutuale de asigurări nu avem reglementări
care să conţină prevederi exprese referitoare la adunarea generală a asociaţilor din cadrul
societăţii mutuale de asigurări. În lipa unor prevederi legale exprese, în virtutea principiului
libertăţii asociaţilor,se vor aplica în completare dispoziţiile specifice Legii nr. 31/1990
adaptate la propriile nevoi. De asemenea , în baza aceluiaşi principiu al libertăţii
asociaţilor,asociaţii vor putea recurge şi la regulile specifice persoanei juridice consacrate de
către noul Cod civil.
Se poate aşadar concluziona că,în legătură cu administrarea şi conducerea societăţilor
mutuale de asigurări, până la adoptarea unor acte normative în acest sens, în baza principiului
libertăţii contractuale, asociaţii sunt liberi să hotărască toate aspectete referitoare la această
chestiune,dar cu respectarea regulilor specifice societăţilor pe acţiuni.
 Secţiunea 3.Reasigurătorul.
Potrivit definiţiei date reasigurătorului prin art.1 alin.2 pct.45 din Legea nr.237/2015,
rezultă că aceasta este o societate de reasigurare care este autorizată să funcţioneze în
conformitate cu titlul I cap.III. Rezultă aşadar din conţinutul acestui text legal că societatea
de reasigurare este persoana juridică română autorizată să exercite activităţi de asigurare,
precum şi sucursala unei societăţi ori a unui holding de asigurare sau a unui holding mixt de
asigurare dintr-un stat membru de origine, care practică în principal activitatea de reasigurare.
După cum sucursalele societăţilor de asigurare constituite într-un stat membru pot exercita
comerţul cu asigurări, tot astfel şi sucursalele societăţilor de reasigurare pot încheia operaţiuni
de reasigurare pe teritoriul ţării noastre.
Se constată aşadar că reasigurătorul desfăşoară tot activităţi de asigurare, dar obiectul
principal îl reprezintă operaţiunile de reasigurare.
În accepţiunea art.2240 din noul Cod civil, , reasigurarea este operaţiunea de asigurare
a unui asigurător, în calitate de reasigurat, de către un alt asigurăror, în calitate de
reasigurător. Prin urmare , reasigurătorul este asigurătorul asigurătorului sau al
reasigurătorului, în această ultimă situaţie când un reasigurător cedează la rândul său o parte
din riscurile preluate unui alt reasigurător, suntem în prezenţa retrocesiunii.
Secţiunea 4. Coasigurătorii.
Coasigurătorii sunt asigurătorii concomitenţi ai unui bun, valori sociale sau situaţii
care subscriu aceleaşi riscuri. Potrivit reglementărilor din domeniul asigurărilor, în calitate de
coasigurători pot fi societăţile de asigurare pe acţiuni şi societăţile mutuale de asigurare.