SCOALA ENGLEZA – HEDLEY BULL (1932-1985)

Principala alternativă la Școala Americană a relațiilor internaționale este Școala

Engleză. Dacă la începuturile ei, Școala Engleză a fost ignorată în SUA și greșit înțeleasă de
cercetătorii de top ai RI, care au văzut-o ca fiind o variantă a realismului, odată cu publicarea
lucrării ” Inventing International Society” de Dunne, aceasta nu a mai fost ignorată. Cei care
se identifică cu Școala Engleză în prezent, o văd pe aceasta ca fiind la mijloc de drum în RI,
alături de constructivism și oferind o sinteză a diferitelor teorii și concepte. Evitând
dezbaterile privitoare la realism vs idealism, sau explicativ vs interpretativ, Școala Engleză
pretinde că oferă o abordare a RI, care combină teorie și istorie, moralitate și putere respectiv
agenție și structură. O consecință evidentă a acestei ambiții teoretice a Școlii Engleze este
aceea că granițele acestei teorii apar ca fiind neclare.

La sfârșitul anilor 50, Hendley Bull, este nemulțumit de alegerea pe care orice
cercetător al Ri trebuia să o facă între realism și idealism iar în 1959 are loc întâlnirea
inaugurală a Comitetului Britanic ce studia teoria politicii internaționale, fondat de Herbert
Butterfield. Totuși, doar în anii 90 interesul față de Școala Engleză a crescut , ea fiind
recunoscută ca o abordare alternativă a relațiilor internaționale.

Modul interpretativ de cercetare

Hendley Bull a scris în 1972 despre cum consideră acesta că trebuie să fie o
metodologie interpretativă și a oferit astfel un ghid pentru Școala Engleză în ceea ce privește
viziunea acesteia privitoare la RI și la felul în care trebuie acestea studiate. Acest ghid conține
următoarele:

1. Obiectul de studiu al RI: acesta nu trebuie să fie conform lui Bull relațiile
interstatale sau interacțiunile dintre alte unități ci mai degrabă RI ar trebuie să
emită o serie de teze generale despre sistemul politic global, care include: state,
regiuni, instituții, ong-uri, grupuri subnaționale, indivizi și întreaga
comunitate umană. Rolul Ri este să definească concepte și să teoretizeze
relațiile care se stabilesc între actorii mai sus amintiți. Accentul pus pe
conceptualizare reprezintă un anume fel de teoretizare, care își propune să
clarifice schimbările complexe ce au loc în ordinea mondială. Practic, vorbim
de o înțelegere interpretativă a teoriei, total distinctă de abordare pozitivistă,
care urmărește formularea de ipoteze testabile.
 2. Importanța înțelegerii istorice: cunoștiințele academice trebuie să aibe un sens ,
o adâncime istorică. Instituțiile societății internaționale(legea, balanța puterii)
trebuie înțelese și văzute într-un context istoric.
3. Nu putem scăpa de valori: este foarteimportant să cunoaștem valorile unei
persoane, pentru a putea să evaluăm în mod critic cercetarea acestuia. Valorile
determină subiectul ales într-o cercetare iar cerecetările academice vor avea
impact asupra procesului politic. Totuși, chiar dacă valorile nu le putem separa
de lumea în care trăim și de faptele pe care lșe relatăm, este de dorit ca un
cercetător să aibe o poziție detașată.
4. RI reprezintă o întreprindere normativă: Bull a considerat că teoreticienii RI
care conduc cercetări normative trebuie să fie mereu atenți și la practicile statului.
Ceea ce contează nu sunt ideile normative în sine ci ideile în care practicienii
cred și pe care aceștia intenționează să le implementeze.

Școala Engleză oferă o abordare alternativă de studiu a RI, care își are rădăcinile în
istoria sistemelor de stat din trecut și din prezent și este ghidată de chestiuni morale privitoare
la oportunitatea/ adecvarea ordinii interstatale prezente.

Cercetările Școlii Engleze au ca punct comun intersecția dintre istorie, moralitate și agent. Ce
spun actorii, ce învață și cum se adaptează aceștia, în cecondiții acționează rațional, dacă au
(și cum putem știi) discursuri sincere și ce posibilități au avut să acționeze în mod diferit. La
toate acesta întrebări Școala Engleză poate găsi răspunsuri, utilizând o metodologie
interpretativă, împrumutată de la constructivsim, care însă nu îi aparține acestuia din urmă în
totalitate.

Societatea internațională: una din tezele ce a diferențiat Școala Engleză de celelalte

abordări ale RI este ideea că statele formează o societata internațională. Teoria Școlii
Engleze are în vedere trei domenii ce se suprapun: sistemul, societate și societatea
internațională, ultima este cea privilegiată. Astfel, putem spune că unul dintre factorii ce a
dus la crearea Școlii Engleze a fost dezaprobarea față de idealism dar și față de realism în
favoarea unei căii de mijloc ce arată că instituțiile pot modera pericolele ce sunt adesea
asociate cu sistemul internațional anarhic.

Definiția clasică dată de Bull societății internaționale este următoarea: o societate

internațională ia viață autunci când un grup de state conștiente fiind de interesele și valorile
comune pe care le au formează o societate. Adică, acestea sunt de acord să urmeze un set
comun de reguli și să aibe instituții comune. Elementul cheie al societății internaționale este
caracterul de apartenență al statelor suverane. Actorii membrii se declară și le este
recunoscută de către ceilalți membrii suveranitatea și dreptul de a avea aceleși prerogative.
În mod clar, actul de recunoaștere mutuală indică prezența unei practici sociale.Așadar,
recunoașterea este primul pas în construirea unei societăți internaționale. Exemplul
Chinei, care până în anul 1942 nu a fost recunoscută de către Europa reprezintă un caz
elocvent care arată ca un stat poate fi parte a sistemului de state, având legături economice și
strategice cu statele membre ale acelui sistem însă nu și parte a societății internaționale, având
în vedere că acesta nu împarte valori și instituții comune cu membrii societății internaționale.

Ce înseamnă să atribui agent unei colectivități precum este statul? Răspusul la

această întrebare este acela că statatele operează prin intermediul reprezentanților și a
delegaților acestuia.De fapt, elita diplomatică și cea a factorilor de decizie reprezintă
adevărații agenți ai societății internaționale. Deasemenea, alt agent real al societății
internaționale este cultura diplomatică care include ideile și credințele ce le au în comun
reprezentanții statelor.

Putem spune că statele suverane sunt principalii membrii ai societății

internaționale însă nu și singurii. Pe lângă acestea mai putem aminti și : organizații non
guvernamentale influente, Biserica Catolică, etc. Deasemenea, o altă anomalie a ideii de
apartenență la societatea internaționașă este dată de faptul că drepturile suverane sunt
adesea constrânse de rațiuni economice și sociale. Spre exemplu, arată Robert
Jakson( teoretician de vârf al Școlii Engleze)statele post coloniale sunt cvasi suverane
deoarece deși sunt recunoscute de către societatea internațională, acestea nu pot să mențină la
nivel intern un guvernământ eficient. O consecință a acestui fapt poate fi retragerea temporară
a prerogativelor date de statutul de stat suveran de către instituțiile internaționale sau aplicarea
unei tutele ( autoritate transnațională).

Elementul recunoașterii mutuale este deosebit de important pentru crearea și

menținerea unei societăți internaționale însă acesta trebuie dublat de existența unor interese
comune precum: comerțul, libertatea de deplasare sau nevoie de stabilitate. Deasemenea, este
vizibil faptul că cu cât nivelul de interdependență este mai crescut cu atât este mai
probabil ca statele să creeze instituții comune care să le faciliteze obținerea intereselor și
scopurilor comune.
 Criticii tendinței Școlii Engleze de a prezenta societatea internațională ca fiind o
entitate neschimbătoare i se răspunde prin încercarea de a prezenta diferite tipuri de societate
internațională. Punctul comun al tuturor societăților internaționale este aranjamentul
instituțional care urmărește menținerea ordinii. Într-o lume diversă, în care statele membre
au culturi și sistem politice distincte, singurul aspect asupra căruia acesta pot cădea de acord
fără prea multe dezbateri este menținerea unei ordini internaționale, care nu poate fi
asemănată cu o ordine armonioasă ci mai degrabă cu o ordine tolerată.

Într-o societate internațională pluralistă , cadrul instituțional este dat de accentul

pus pe libertatea statelor și menținerea ordinii între ele. Statele respectă aceste reguli,
deoarece beneficiile colective sunt semnificative. Regulile și normele pluraliste oferă o
structură de coexistență, cladită pe recunoașterea mutuală a statelor ca fiind membrii
independenți și egali dpv legal al societății internaționale. Întrebarea care se pune este
următoarea: în ce măsură mai sunt regulile și normele pluraliste adecvate pentru lumea
contemporană? 1. Tradiționaliștii( ex: Robert Jakson)consideră că societate internațională
pluralistă se poate adapta la diveristatea și dezvoltarea continuă a umanității. Cel mai mare
avantaj al unei societăți bazate pe recunoașterea suveranității și a principiului non intervenției
este faptul că un astfel de aranjament conduce cel mai probabil la dobândirea libertății și a
valorilor morale. Pe de altă parte însă, criticii pluralismului arată înspre persistența
războaielor inter statale din sec al XX-lea și sugerează ca normele pluraliste nu au fost
suficiente. Deasemenea ei mai spun că principiul non intervenției le permite statelor să
abuzeze de proprii cetățeni fără a fi pedepsiți ulterior.

Motivele de mai sus i-au determinat pe Bull si pe Vicent să ofere ideea unui alt tip de
societate internațională, în care valorile universale precum drepturile omului limitează
exercitarea drepturilor ce derivă din statutul de stat suveran. Aceasta este o societate
internațională solidară, definită de Bull ca fiind acea societate ce aplică în mod colectiv
regulile internaționale și pe care o mai putem denumi și gardianul drepturilor omului.
Această societate diferă de cea amintită de cosmopolitani, care unii dintre ei văd într-un
guvernămând mondial salvarea pericolelor ce pândesc sistemul internațional anarhic, iar alții
și-ar dori să abandoneze orice ierarhie politică. Solidarismul însă este o extensie a societății
internaționale și NU o transformare a acestia. Ca și pluralismul, solidarismul se definește
prin valorile și instituțile comune dar și regulile împărtășite de state. Ceea ce diferă însă este
conținutul valorilor și caracterul regulilor și al instituților. În ceea ce privește valorile,
într-o societate internațională solidară , indivizii au drepturi fundamentale. O consecință
a acestor drepturi este faptul că atunci când aceste drepturi fundamentale ale omului sunt
violate, membrii societății internaționale trebuie să intervină pentru a le proteja pe acestea,
principiul suveranității și a non intervenției fiind pe plan secund. Bull a văzut această situație
ca reprezentând totodată și un risc față de ordinea societății internaționale. De aceea el a
numit-o ” societate globală solidară prematură”, ai cărei membrii trebuie să se pună de acord
cu privire la înțelesul și prioritatea drepturilor fundamentale acordate. Această dezbatere
postbelică din cadrul Școlii Engleze dintre pluraliști vs solidariști s-a stins încetul cu încetul
deoarece dinamica lumii globalizate din prezent a inclus o serie de alți actori(actori non
statali) alte procese și noi probleme globale( naționalism, drepturile omului, problemele
mediului, etc.) care ne duc cu gândul mai degrabă la o ”guvernare complexă”( Andrew
Hurell).

Societatea internațională între sistem și societate mondială

Bull spune despre sistem că este o arenă în care există intereacțiune între comunități
însă nu și reguli și instituții comune.Pentru ca un sistem să prindă viață trebuie să existe
interacțiuni sufiecient de intense care să facă din comportamentul unui membru un element
mereu de luat în calcul de către ceilalți membrii.

Viziunea sistemului internațional , sistem inter statal are multe în comun cu teoria
sistemului din gândire realismului clasic și structural.Ceea ce însă îi diferențiază este faptul că
Școala Engleză este interesată de sistem în principal pentru a afla astfel istoria societății
internaționale.Bull spre exemplu, arată că existența unei societăți presupune fără îndoială
existența unui sistem. Această idee conduce la alte discuții cum ar fi: când un sistem devine
o societate, ce tip de interacțiuni și la ce nivel trebuie sa aibe acestea loc pentru ca unitățile să
se recunoască unele pe altele ca parte a aceleiași societăți?, etc. Ceea ce însă este important
este faptul că interacțiunile sistemice rămân un atanjament posibil chiar și atunci când
actorii dominanți din societatea internațională refuză să se mai supună regulilor comune
și subminează societatea internațională. Astfel, societatea internațională ajunge din nou
la nivel de sistem.

Actorii din sistem pot avea interacțiuni structurate cu membrii societății

internaționale, pot chiar să încheie tratate, însă aceste interacțiuni rămân la nivel de sistem,
până în momentul în care părțile au un respect mutual si cad de acord asupra incluziunii în
societatea internațională.
 Bull arată deasemenea faptul că sistemul are repercusiuni asupra societății
internaționale. Spre exemplu, războiul a fost mereu un determinant al caracteristicilor
sistemului. La fel și capabilitățile distructive( armele nucleare) sunt determinanți fundamentali
ai sistemului de state. ( ex: URSS vs USA, lipsa de reacție a USA față de URSS atunci când
aceasta din urmă a anexat Europa centrală și de est).

Școala Engleză arată deasemenea că există o logică a comportamentului de balanță a

puterii în sistemul de state: într-un sistem anarhic, este în interesul statelor să împiedice
apariția unei puteri dominante sau hegemonice. În fapt, supraviețuirea sistemului de state
depinde de acest comportament al balanței de putere, care îl face să devină o caracteristică a
sistemului. Așadar, instituirea balanței de putere nu este mecanică ci decurge din planul
deliberat al statelor care urmăresc supraviețuirea într-un sistem anarhic.

Cel de-al treilea element important al Școlii Engleze este societatea mondială. Acest
concept există în paralel cu cel de societate internațională , având ca diferență cheie idea că
interesele și valorile împărtășite conectează toată comunitatea umană. Așadar, se poate
spune că drepturile omului se regăsesc în centrul abordării Școlii Engleze privitoare la
societatea mondială. Un indicator al dezvoltării societății mondiale este apariția legii
internaționale a drepturilor omului( norme universale privitoare la egalitatea de rase,
interzicerea torturii, dreptul la dezvoltare, etc).

Extinderea legii internaționale de la dreptul statelor la suveranitate către

recunoașterea drepturilor individuale reprezintă o schimbare normativă semnificativă în
politica mondială. Drepturile omului(10 dec 1948 se adoptă Declarația Universală a
Drepturilor OmuluI)reprezintă indicatorul cel mai important al depășirii societății
internaționale pluraliste, cu al său interes exclusiv în urmărirea ordinii și al tratamentului egal
al fiecărui stat. În 1970 au apărut deasemenea organizații non guvernamentale( ex: Amnesty
International) care s-au angajat să urmărească conformarea statelor cu legea drepturilor
omului. ONG-urile internaționale precum Amnesty International îndeplinesc 2 funcții
importante: 1. Acționează precum o rețea care are capacitatea de a comunica membrilor
societății internaționale și mediei globale violările drepturilor omului; 2. Critică guvernele
care nu respectă angajamentele pe care le-au luat privitoare la drepturile omului. De-a lungul
timpului, statele s-au socializat progresiv cu un cadru internațional în care comportamentul lor
domestic/ interne este mereu sub lupa celorlalte state și al opiniei publice internaționale.
Această situație s-a schimbat odată cu atentatele din 11 sept, când securitatea națională a
devenit primordială , surclasând drepturile individuale. Războiul terorii dus de SUA împotriva
Irakului a demonstrat că retragerea statelor de la valorile drepturilor omului din lumea liberală
nu este imposibilă. Greșeli impardonabile precum tortura în antiterorismului pot escalada la
nivel de politică globală la fel de ușor cum s-au răspândit inițial drepturile omului la nivel
global.

Privitor la drepturile omului, analiza Școlii Engleze subliniază faptul că nici măcar
pe timp de război sau în timpul colonialismului, drepturile omului nu au fost complet
eradicate. Ceea ce a împiedicat însă mult timp ca un regim eficient al drepturilor omului să
prindă contur sunt următorii factori sistemici: 1. Condițiile unui războiul generalizat dintre
anii 1914-1945; 2.rivalitatea dintre cele două cele mai mari puteri URSS și SUA; 3. Absența
unor insituții în societatea mondială, care să convingă statele să se supună regulilor și
normelor privitoare la drepturile omului. Retragerea față de respectul masiv privitor la
drepturile omului ce a avut loc odată cu atentatele din 11 sept, arată că odată centralizate,
regulile pluraliste și instituțiile pe care au fost cladite statele de după Pacea de la Westfalia nu
este imposibilă. Acest lucru se datorează atât apariției unei puteri hegmonice la nivel
economic și militar dar și a terorismului, care caută să submineze ordinea societății
occidentale.