Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga [Comentariu]

4bac.ro/povestea-lui-harap-alb-de-ion-creanga-comentariu/

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Varianta 1:
Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor,
poveştilor şi povestirilor sale. Acesta este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii
române, mai ales datorită operei sale autobiografice “Amintiri din copilărie”.

Basmul “Povestea lui Harap-Alb” a fost publicat în anul 1877 în revista “Convorbiri
literare”.

Basmul cult este o specie a genului epic, de mari dimensiuni, în care acţiunea se
desfasoară într-o lume fabuloasă, la care iau parte personaje cu puteri supranaturale,
iar binele triumfă în detrimentul răului.

Tema operei de faţă o reprezintă lupta dintre bine şi rau. De asemenea, se reiau anumite
motive narative precum superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin viclesug,
probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia şi căsătoria.

Naraţiunea este modul de expunere predominant al operei, acesta se îmbină armonios

cu descrierea şi dialogul. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a, naratorul fiind
omniscient dar nu şi obiectiv deoarece intervine adesea.

O primă scenă semnificativă este atunci când Harap-Alb decide să pornească spre
unchiul său, cu toate că fraţii lui au fost întorşi din drum de un urs care era defapt tatăl
lor. Din acest fapt putem deduce că protagonistul nostru nu este ca şi fraţii lui, acesta
are un caracter puternic şi este curajos.

O a doua scenă semnificativă este cea de la fântână în care protagonistul nostru nu ia în

seamă sfatul tatălui său şi merge pe mâna spânului, care îl păcăleşte şi îi schimbă
statutul. Astfel spânul devine nepotul împăratului Verde, iar protagonistul nostru
devine Harap-Alb, slugă a spânului. În această scenă, Harap-Alb dă dovadă de lipsă de
experienţă.

În text apar diferite personaje precum Craiul, Verde Împărat, Fraţii cei mari, Sfânta
Duminică, Spânul, Harap-Alb, Împaratul Roş etc.

Harap-Alb este personajul principal al basmului. Acesta este cel mai reprezentativ
dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are trăsături supranaturale, puterea lui stă în
gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din operele autorului, acesta este omenos şi
milostiv.

1/6
Relaţiile temporale şi spaţiale sunt vagi. Timpul nu este determinat “a fost odată ca
niciodată”, iar locul acţiunii este “undeva la marginea lumii”.

În incipit aflăm că Harap-Alb este cel mai mic fiu al craiului, care dezamăgit de eşecul
fraţilor săi şi încurajat de Sfânta Duminică doreşte să ajungă la unchiul său şi să spele
ruşinea fraţilor săi.

Finalul operei este unul fericit, specific basmului, deoarece spânul este demascat, iar
veselia se spune că a ţinut “ani întregi şi acum mai ţine încă”.

În raport cu personajul colectiv numit furnicile, protagonistul nostru este de asemenea

milostiv. În drumul său spre împăratul Roş, acesta zăreşte pe un pod o nuntă de furnici,
iar din milă pentru vieţuitoare preferă să treacă râul cu cal cu tot, riscând astfel să se
înnece. Iar pentru binele făcut acesta primeşte o aripă care îi va fi de folos mai târziu.

În concluzie, datorită celor prezentate ulterior, putem afirma că „Povestea lui Harap-
Alb” întruneşte toate notele definitorii unui basm cult şi este totodată un triumf al
binelui împotriva răului.

Varianta 2:
Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scrierea unor
basme în care autenticitatea folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea
artistică a realităţii, fantasticul fiind umanizat şi puternic individualizat.

„Povestea lui Harap – Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un
basm cult, deoarece are un autor identificat.

Basmul cult este o specie a genului epic în care se narează întâmplări fantastice ale unor
personaje reale, simbolice sau imaginare, (feţi frumoşi, zâne, animale năzdrăvane etc.)
reprezentante ale binelui aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, pe
care le înving în cele din urmă.

Basmul se caracterizează prin prezenţa formulelor specifice iniţiale, mediane şi finale, şi

a numerelor magice (3, 7,12, etc.), prin faptul că ilustrează o altă lume decât cea reală,
faptele povestite se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii
sau pe tărâmul celălalt, se împletesc elemente reale cu cele fabuloase şi creează
fantasticul. în basm personajul principal trebuie să depăşească probe şi să învingă
obstacole puse în calea lui pentru a demonstra înalte principii morale precum adevărul,
cinstea, prietenia, curajul, vitejia. Basmele au un final fericit, deoarece din confruntarea
dintre bine şi rău iese învingător binele.

Naraţiunea la persoana a IlI-a este realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv

deoarece intervine adesea prin reflecţii sau comentarii.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune
îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin
dialog, are ritm rapid şi individualizează personajele prin limbaj.

2/6
Tema operei lui Creangă este triumful binelui asupra răului, dar se ilustrează şi iniţierea
unui tânăr de la stadiul de novice până la acela de om total. Ca motive sunt valorificate
cele de circulaţie universală: superioritatea mezinului, împăratul fără urmaş, căutarea
norocului, călătoria, probele la care este supus eroul, demascarea răufăcătorului.

Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor este redată prin înlănţuire.

Coordonatele acţiunii sunt vagi prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei. Sunt
prezente clişeele compoziţionale. Formula iniţială: „Amu cică era odată” şi formula
finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă…” sunt convenţii care
marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane „şi mai merge el cât mai
merge”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi întreţin suspansul.

Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni

convenţionale formând momentele subiectului.

în construcţia subiectului autorul porneşte de la modelul popular, reactualizează teme

de circulaţie universală, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ
mai complex. Eroul nu are de trecut numai trei probe, că în basmul popular, ci mai
multe serii de probe. Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ci de omul însemnat
de o inteligenţă vicleană, cu două ipostaze: Spânul şi omul roş (împăratul Roş). Nici
protagonistul nu este un Făt Frumos, ci este unul real.

Din expoziţiune aflăm că împăratul Verde nu are urmaş şi îi cere fratelui său, craiului,
să-i-1 trimită pe unul dintre fiii săi, pe cel mai vrednic şi curajos, să-i devină urmaş. El,
neavând decât fete, n-are cui lăsa împărăţia.

Intriga este astfel marcată de „cartea” primită de crai. Această scrisoare determină
parcurgerea drumului iniţiatic de cel mai bun dintre fiii craiului (motivul superiorităţii
mezinului).

Desfăşurarea acţiunii cuprinde succesiunea evenimentelor declanşate în intrigă. Astfel

craiul deghizat în ursul de la pod pune la încercare priceperea şi curajul fiilor. Această
probă este una a bărbăţiei, a calităţilor războinice, condiţie iniţială obligatorie pentru cel
care aspiră la tron. Podul simbolizează trecerea la o altă etapă a vieţii, „de la imaturitate
la maturitate”. Mezinul trece peste această probă ajutat fiind de Sfânta Duminică, care
i-a probat milostenia deghizată în cerşetoare. Ea l-a sfătuit pe erou să nu pornească la
drum fără armele şi hainele tatălui său şi fără calul acestuia. Numai ascultând de sfatul
înţelept reuşeşte să treacă prima probă. La despărţire tatălui său îl sfătuieşte să se
ferească de omul spân sau roş. Dincolo de spaţiul protector al casei părinteşti, lipsa de
maturitate a eroului este însă sancţionată. Rătăcind prin labirintul unei păduri, de unde
nu poate ieşi, are nevoie de un iniţiator. Cele trei apariţii ale Spânului îl determină să
încalce sfatul părintesc şi îl ia ca slugă. Este înşelat de acesta. Coboară în fântână,iar
acesta îl obligă să jure pe paloşul său credinţă lui şi să-i promită că îl va sluji „până când
îi muri şi iar îi învie”. De acum fiul de crai devine Harap-Alb. Numele lui este un
oximoron şi sugerează dubla identitate a eroului (harap-slugă; alb-originea nobilă,
puritate). Ajuns la curtea împăratului Verde Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei
3/6
probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului „cu cap cu tot,
aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”, şi a fetei împăratului Roş pentru căsătoria
Spânului. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici care îl sfătuieşte şi îi
dă obiecte magice. A treia probă este mai complicată. îl vor ajuta tovarăşii de drum:
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă precum şi micile vietăţi pe care
le-a ajutat şi el: albinele şi furnicile. Probele la care este supus în curtea împăratului Roş
sunt: înnoptarea în casa de aramă (este ajutat de Gerilă); ospăţul cu vin şi mâncare din
belşug (ajutat de Setilă şi Flămânzilă); alegerea macului din nisip (ajutat de furnici);
păzirea fetei de împărat care era farmazoană şi s-a preschimbat în pasăre zburând „după
lună” (Păsăr-Lăţi-Lungilă, Ochilă); ghicitul fetei (cu ajutorul albinei), aducerea apei vii
şi a apei morţii precum şi a smicelelor de măr dulce (reuşeşte cu ajutorul calului
năzdrăvan).

Probele fiind trecute, fata îl însoţeşte pe Harap-Alb în curtea împăratului Verde. Pentru
erou drumul acesta este cea mai dificilă probă, pentru că se îndrăgosteşte de fată, dar
credincios jurământului făcut nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate.

Punctul culminant conţine motivul demascării răufăcătorului. Fata îl demască pe Spân,

care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. în felul acesta îl dezleagă
de jurământ, semn că iniţierea s-a încheiat.

în deznodământ Harap-Alb este reînviat de către fata împăratului Roş cu ajutorul

elementelor magice (apa moartă, apa vie, smicelele de măr). Spânul îşi primeşte
pedeapsa, calul îl ucide astfel distruge întruchiparea răului. Harap-Alb se căsătoreşte cu
fata împăratului Roş. Binele triumfa în finalul basmului.
în general în basm există un singur personaj principal, toate celelalte personaje sunt
secundare.

Personajul principal al basmului este Harap – Alb, un fel de Făt – Frumos din basmele
populare. Este viteaz, generos, curajos, angajat în lupta împotriva răului, dar mai ales
înzestrat cu arta de a-şi face prieteni. El este mereu sfătuit şi ajutat de o multitudine de
simboluri ale binelui (Sf. Duminică, calul năzdrăvan, cei cinci năzdrăvani), numai astfel
reuşeşte să treacă unele probe. Pe de altă parte, Harap-Alb, este flăcăul suspus iniţierii
în experienţa vieţii către maturizare, supus încercărilor sorţii din care tânărul trebuie să
devină apt pentru a-şi întemeia o familie, a avea capacitatea de a conduce, de a păstra
un secret, si de a-şi ţine cuvântul dat. Trecând toate probele se înscrie în codul
civilizaţiei ţărăneşti, demonstrând generozitate, bunătate, inteligenţă, tact, discreţie,
valorificând tradiţiile moştenite de la străbuni (hainele; armele, calul tatălui său).

Spânul este personajul antagonist, este simbolul răului. Inteligent, făţarnic, simulând
prietenia el îl înşeală pe naivul fiu de crai. îl închide în fântână preluându-i numele,
identitatea sub ameninţarea cu moartea. Spânul poate întruchiparea individului de
condiţie obscură, dar plin de ambiţia parvenirii, care vrea să devină împărat şi foloseşte
şantajul drept mijloc de ascensiune socială. El are însă şi rolul iniţiatorului, este un „rău
necesar”. „De aceea unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru a face pe
oameni să prindă minte.”
4/6
Celelalte personaje sunt ajutoare şi donatoare, au forţe supranaturale, îl ajută
necondiţionat pe erou. Sunt simboluri ale binelui.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia

eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii
umane reductibile la o trăsătură dominantă. Astfel, împăratul Roş şi Spânul sun răi şi
vicleni, Sf. Duminică este înţeleaptă. Prin portretele celor cinci năzdrăvani se ironizează
defecte umane, dar aspectul lor caricatural şi grotesc ascund calităţi sufleteşti precum
bunătatea şi prietenia.
Arta narativă se caracterizează prin oralitatea stilului lui Ion Creangă. Aceasta este dată
de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui public care ascultă, şi nu cititorilor.
Oralitatea se realizează prin diferite mijloace precum: dialogul; folosirea dativului etic:
„mi-ţi-1 înşafcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului…”; prezenţa
exclamaţiilor, interogaţiilor, interjecţiilor: „Măi, Păsărilă, iacătă-oi, ia” ; adresarea
directă: „Ce – mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi să vă rog să ascultaţi…”;
utilizarea diminutivelor cu valoare augmentativă: „buzişoară”, „băuturică”; introducerea
unor formule specifice oralităţii: „voie de nevoie”, „vorba ceea” şi a proverbelor şi
zicătorilor: „Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”.

Umorul este dat de starea permanentă de bună voie a autorului, de verva şi plăcerea de
a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Jovialitatea şi plăcerea zicerii se
reflectă în mijloace lingvistice de realizare a umorului precum:exprimarea poznaşă,
mucalită: „Să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri”; combinaţii neaşteptate de cuvinte:
„Tare mi- eşti drag, te- aş vârî în sân, dar nu-ncapi de urechi”; vorbe de duh:„Dă-i cu
cinstea să peară ruşinea”; ironie (împăratul Roş): „Doar unu-i împăratul Roş, vestit pe
meleagurile acestea pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostirea lui cea neauzită”;
„…„ apără – mă de găini că de câini nu mă tem”; poreclele personajelor: Păsărilă,
Buzilă; situaţii şi întâmplări în care sunt puse personajele (probele din curtea
împăratului Roş); diminutive cu valoare augmentativă: băuturică, buzişoare.

Diferenţele dintre un basm popular, şi unul scris de Ion Creangă pot fi foarte bine
relevate şi prin realizarea unei analize la nivelul artei narative, al fantasticului, al
erudiţiei paremiologice şi la nivelul limbajului.

La nivelul fantastic în basmul popular personajele supranaturale sunt umanizate, dar

aceasta este abstractă, convenţională, pe când eroii din „Povestea lui Harap – Alb”
amintesc de personajele din ,„Amintiri din copilărie” prin comportamentul, gesturile,
psihologia, mentalitatea şi limbajul lor. Astfel împăratului Roş se uită „de-a mirarea la
peţitori”, „caută prin aşternut să vadă ce l-a pişcat”, Harap – Alb „plânge când îl
dojeneşte părintele său”. Omeneşte se comportă şi tovarăşii năzdrăvani. Un element
absolut nou în basmul lui Creangă, este localizarea fantasticului din punct de verde
istoric şi geografic. Personajele par a fi nişte ţărani, care vorbesc un grai moldovenesc.

„Povestea lui Harap -Alb” este un basm cult având ca particularităţi reflectarea
concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea
personajelor, umorul şi arta narativă. Dar asemenea basmului popular cultivă înalte
5/6
principii morale precum adevărul, cinstea, prietenia, curajul, vitejia, fiind o creaţie care
oglindeşte în mod fabulos viaţa.

6/6